|Page

Clasicismul si neoclasicismul economic

Ce este clasicismul?
Economia clasică, cunoscută și sub numele de economie liberală, este o școală economică de
gândire dezvoltată pentru prima oară de Adam Smith în secolul al X-lea. Ulterior, a fost
dezvoltat în continuare de David Ricardo și John Stuart Mills. Economia clasică susține o
economie laissez-faire în care piețele determină prețurile fără intervenții guvernamentale. Smith
a dezvoltat economia clasică pentru a contracara practicile de mercantilism practicate în Marea
Britanie încă din secolul 18. Ideologia Smith, potrivit căreia bogăția națiunilor ar trebui
determinată prin comerț și nu prin stocul de aur, a crezut că pentru părțile care au convenit
asupra unui schimb de bunuri, ambele părți trebuie să fi văzut valoare în produsele produse de
cealaltă parte și că guvernul nu a avut niciun rol în acord.

Evoluția economiei clasice

Creșterea capitalismului în societatea occidentală a dus la dezvoltarea teoriei economiei clasice.

Mulți economiști văd dezvoltarea revoluției industriale ca o consecință a capitalismului și au
dezvoltat teorii care ar fi folosite pentru a ghida revoluția. Un grup clasic de gânditori condus de
Smith sa stabilit pe ideea că guvernul ar trebui să permită pieței să-și dicteze cursul. Datorită
similarității cu care se confruntă diferite piețe, filosofii clasici au susținut că trei factori
determină prețurile pe o piață. Acestea au fost tehnologia, salariile și nivelul de producție la
nivelul cererii efective a lui Smith. "Alegerea acestor factori a fost respinsă de mai mulți alți
gânditori economici clasici mai târziu." Dezvoltarea teoriilor marxiste ale comunismului
economic de către Karl Marx iar neînțelegerile dintre filozofii clasici au condus în cele din urmă
la o colapsare a teoriei și la dezvoltarea teoriei keynesiene a economiei, care a devenit mai apoi
populară printre politicienii americani și britanici.

Beneficiile economiei clasice

Economiștii clasici au susținut piețele eliberate, fără influențe guvernamentale care au dictat
prețurile bunurilor. Smith a susținut că piețele libere ar putea să se regleze și să se reajusteze
dacă terțe părți nu s-au implicat, ceea ce au făcut folosind ceea ce el a numit "mâna invizibilă".
Teoria a condus la dezvoltarea teoriilor neoclasice și moderne care au considerat o gamă largă a
factorilor care influențează o economie. Aceasta a dus la dezvoltarea în continuare a
capitalismului, iar utilizarea comerțului ca factor determină mai degrabă eficacitatea unei
economii decât stocarea aurului. Conceptul de avantaj comparativ dezvoltat de Ricardo a reiterat
faptul că o economie ar trebui să se concentreze asupra a ceea ce poate produce eficient și să o
comercializeze cu ceea ce nu poate produce.

Dezavantaje ale economiei clasice

1
|Page

Economia clasică a fost respinsă de mulți economiști moderni, corporații și politicieni din cauza
problemelor potențiale care decurg din ideologiile piețelor libere și din lipsa reglementării
guvernamentale pe piață. Dezvoltarea teoriei keynesiene a fost o lovitură majoră pentru teoria
clasică. Keynes a privit piețele libere ca fiind sub consum și subutilizare. Economia clasică a fost
considerată o piedică în calea creșterii economice și nu a putut fi practicată în economii moderne
și mai diverse. Terenurile și forța de muncă nu mai sunt privite ca principalii factori de producție
și nu pot fi folosiți pentru a determina eficacitatea economiei.

Mai multe despre economia clasica

Economia clasica s-a creat sub inflenta filozofiei iluministe si a doctrinei ordinii naturale.
Analizele economistilor clasici nu s-au concentrat cu precadere pe fortele cererii si ofertei, ci pe
crearea si distribuirea veniturilor.

Principalele prescriptii de politica economica se regasesc in doctrina «laissez-faire» considerata

deopotriva scoala de gandire economica si politica potrivit careia problemele economice pot fi
rezolvate datorita tendintei naturale catre echilibru- tendinta inerenta sistemului liberei
initiative.Modelul neoclasic a evoluat pana in anii `30. Teoria neoclasica nu a mai putut explica
natura si cauzele crizei, nefiind im posibilitatea de a oferi politici corective.

Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceza, este adept si promotor al ideilor
liberalismului clasic. Admirat ia sa pentru ideile cuprinse in lucrarea “Avut ia nat iunilor” a lui
Smith si influentele exercitate de acesta asupra oamenilor de stiinta l-au determinat pe Say sa
incerce sistematizarea ideilor smithiene in lucrarile: “Tratat de economie politica”(1803) si “Curs
complet de economie politica practica” (1828-1829).

Potrivit conceptiei lui Say, economia politica este stiinta care studiaza product ia, repartitia,
circulat ia si consumul avutiei, in contextul utilizarii corespunzatoare a celor trei factori de
product ie – munca, natura si capitalul – precum si pe baza raporturilor cerere-oferta stabilite pe
piata. Ea este o stiinta cu un pronuntat caracter normativ ce sta la baza constituirii in mod
spontan a ordinii vietii economice.

Ideea este corecta desi, Say face abstractie de ceea ce fiziocratii au intuit in mod primar si care
mai tarziu s-a numit monopolul asupra pamantului ca obiect al economiei si monopolul asupra
pa mantului ca obiect al proprietatii private.Putem sa retinem drept justa aceasta idee a lui Say,
mai ales ca ea poate fi coroborata cu o alta, la fel de valoroasa: “Sunt productive, scrie Say, nu
numai muncile din agricultura ci toate muncile care creeaza utilitat i si sunt productive nu numai
muncile care creeaza, direct bunuri materiale, ci toate muncile care amplifica capacitatea
lucrurilor de a raspunde nevoilor noastre si de a satisface dorintele noastre.

2
|Page

Prin urmare, explicatiile lui Say depasesc cadrul trasat de Adam Smith. El considera productive
toate muncile care concura la obtinerea unui rezultat util societat ii si membrilor
sai.   Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, il face pe Say sa renunte la ideea potrivit
careia aceasta ar fi rodul muncii si ea ar presupune raporturi sociale bine determinate. El nu
realizeaza o distinctie clara intre valoare si avutie. Aflat sub influenta teoriei utilitatii a lui
Condillac, Say considera valoarea ca suma a utilitatilor imprimate bunurilor de cei trei factori de
product ie si prin aceasta s-ar justifica si modul de repartitie a veniturilor celor trei factori de
product ie, respectiv prin aportul pe care acestia si-l aduc la crearea valorii – utilitate (29, pa g .6
3)

Dezvoltarea rapida a Frantei dupa 1789, sub imperiul revolut iei industriale, il va determina pe
Say sa intreprinda o analiza atenta a Omul, capitalurile si pamantul sunt cele care aduc servicii
productive. Serviciile aduse pe piata se schimba contra unui salariu, profit sau contra unei
dobanzi sau rente. Ele sunt cerute de intreprinzatorii industriali – inclusiv de negustori,
agricultori, manufacturieri - si combinate in asa fel incat sa satisfaca cat mai deplin cererea de
produse exprimata de consumatori.

Prin urmare, legea cererii si a ofertei regleaza atat pret ul serviciilor (procentul amenzilor,
dobanzilor, salariilor) cat si pretul produselor. “Multumita intreprinzatorului, arata Say, valoarea
produselor se repartizeaza intre diferite servicii productive si diferitele servicii se repartizeaza
intre industrii. Teoria distribut iei se coordoneaza astfel cu teoria schimbului si a productiei”[8 ,p
ag .2 59].

Era un punct de vedere inaintat comparativ cu conceptia fiziocrata, unde produsele se schimbau
de la o clasa sociala la alta si nu de la individ la individ.

Totodata, Say are meritul de a fi facut distinctie intre remunerarea capitalului de cea a intreprinza
torului, idee relativ confuza la Adam Smith.Ideea unei ordini firesti in cadrul economiei de piata
a fost prezenta in gandirea tuturor economistilor liberali, inca de la inceputurile stiintei
economice.Acestei idei ii vor da consistenta fiziocrat ii, Quesnay si Turgot, prin folosirea
notiunilor de “ordine naturala” si “legi naturale”, preluate ulterior de Adam Smith.

La baza acestei conceptii s-a situat convingerea economistilor liberali in autoreglarea spontana a
economiei de piata prin mecanismul preturilor. Ei recunosteau ca, in mod accidental, pot apa rea
neconcordante intre cererea si oferta totala de ma rfuri, dar erau convinsi, ca prin manifestarea
libertatii de actiune a agentilor economici si functionarea nestingherita a concurentei, piata emite
semnale adecvate, iar agentii economici, stimulat i de aceste semnale vor lua masurile necesare
restabilirii echilibrului (sporirea sau scaderea ofertei din bunul respectiv). La sfarsitul secolului
al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, aceasta conceptie a cunoscut doua forme concrete
de raspandire si anume: “teoria mainii invizibile” enuntata de Adam Smith, la care se adauga

3
|Page

ulterior si David Ricardo si “teoria pietelor sau a debuseelor”, formulata de Jean Baptiste
Say[ 27, pa g. 74 ].

Teoria debuseelor porneste de la ideea ca “produsele se schimba pe produse” daca se face

abstractie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de marfuri. Aceasta are drept consecinta
faptul ca, orice oferta de marfuri isi creaza in mod automat cererea corespunzatoare, intrucat
pentru producerea marfurilor oferite au fost cerute pe piata factorii de productie corespunza tori.

Marfurile, conchide Say, isi servesc reciproc ca debusee si deci, “interesul unei tari care produce
mult este ca si celelalte tari sa produca tot atat.In planul abstract al ideilor sale, totul parea
absolut verosimil, autorul insusi apreciind ca “teoria debuseelor va schimba politica lumii”

Problemele dezvoltarii economico-sociale interactioneaza tot mai puternic in timp si spatiu si in

contextul cresterii rolului ansamblului economiei asupra partilor sale componente. Efectul de
antrenare a progresului tehnico-s tiintific in plan national si international releva diminuarea
important ei relative a pietelor concurent iale locale, crescand rolul pietelor nationale, regional-
internationale si mondiale.

O asemenea mutatie reflecta si globalizarea unor fenomene grave cum sunt:

- saracia in mijlocul bels ugului;

- degradarea mediului inconjurator;

- pierderea increderii in institut ii;

- extinderea necontrolata a urbanizarii;

- nesiguranta ocuparii unui loc de munca;

- inflatia, somajul etc.

Stiinta economica este solicitata sa includa tot mai mult in domeniul sau de studiu fenomenele si
procesele economice la scara macroeconomica, regionala s i chiar mondiala.

Teoria cresterii economice studiaza procesele economice in dinamica lor pe termen lung, cauzele
dezvoltarii in perspectiva a economiei, conditiile ce trebuie indeplinite pentru realizarea
echilibrului dinamic, precum s i alegerea strategiei care sa asigure traiectoriile cele mai
favorabile ale indicatorilor macroeconomici. Ea are ca obiectiv sporirea product iei in vederea
satisfacerii mai bune a trebuintelor umane.

4
|Page

Dintotdeauna, oamenii au considerata ca, sporind bunurile materiale si serviciile, adica realizand
cresterea economica, au pe ce sa-s i bazeze imbunatat irea nivelului de trai. De aceea, de-a lungul
dezvoltarii societatii, oamenii au realizat cresterea economica fara insa sa o denumeasca in acest
fel.

Notiunea de crestere economica a fost introdusa de economistul englez Roy F. Harrod in 1939,
iar primele cautari teoretice incep in anii ‘30, cand criza economica a determinat schimbarea
preocuparilor economistilor de la analiza microeconomica spre analiza problemelor
marcoeconomice in scopul gasirii factorilor cresterii economice pe termen lung s i a unor solutii
pentru politica economica. Teoria cres terii economice, ca o componenta a stiintei economice
contemporane, desi s-a conturat dupa cel de-al doilea razboi mondial, isi are originea in secolul
al XVIII-lea. Prima abordare sistematica a evolutiei vietii economice de ansamblu si primul
model cantitativ, numeric al conexiunilor reproductiei, sunt realizate de economistul clasic
francez Francois Quesnay, in celebra sa lucrare “Tabloul economic”.

 A. Smith s i apoi de D. Ricardo. Ei au elaborat conceptiile priv ind diviziunea muncii la scara
societatii, inzestrarea economiei nationale cu factori de productie, schimburile economice
internat ionale.

Resursele cresterii economice reprezinta potentialul de substante minerale utile

(minereuri, hidrocarburi etc.), potentialul uman (populatia in varsta de munca), de cercetare s
tiintifica, financiar etc. de care dispune societatea la un moment dat. Din resurse se creeaza
factorii cresterii economice care sunt utilizati s i care determina posibilitat ile reale de dezvoltare
a societatii. Factorii cresterii economice sunt componentele ce participa direct in procesele de
product ie, determinand ritmul si eficient a acestora.

Pentru delimitarea conceptului de crestere economica, in literatura de specialitate se fac

comparatii intre acesta s i alte concepte: dezvoltare economica, progres economic, expansiune,
reproductie, etc.

Cresterea economica exprima procesul complex de evolutie de lunga durata, care se manifesta
printr-o marire a dimensiunilor caracteristice ale unei economii nat ionale. Pentru a exista
crestere, nu este sufucient doar ca productia sa creasca, ci este necesar ca miscarea ascendenta sa
fie durabila. Din acest punct de vedere, al perioadei in care are loc cres terea economica, ea nu se
id entifica cu expansiunea, ca faza a ciclului economic, aceasta desemnand mis carea de sporire a
product iei nationale pe termen scurt (reversibila), in timp ce cresterea economica desemneaza
un fenomen pe termen lung, o miscare ascendenta a unor indicatori macroeconomici (cresterea
PIB, a venitului national, etc.) pe o perioada indelungata.

Scaderea temporara a productiei nu inseamna oprirea cres terii; in special recesiunile sunt parte
integranta a cresterii economice. Cresterea economica include atat expansiunea, cat s i

5
|Page

recesiunea din mai multe cicluri economice succesive. Cresterea economica exista daca aceasta
sporire este fundamentata pe rolul investitiilor nete in crestere, modificarii calificarii mainii de
lucru, incorporarii progresului tehnic prin noile masini, obiceiurilor noi de consum, etc

Unii autori identifica cresterea economica cu dezvoltarea economica. Alti economisti, prin care
si Fr. Perroux, disting cresterea economica de dezvoltarea economica, notiune careia i se atribuie
semnificat ia de modificare structurala a economiei (modificarea relat iilor dintre in dustrie si
agricu ltura, dintre industria extractiva si industria prelucratoare, dintre acumulare s i consum
etc.). In timp ce conceptul de crestere economica se refera la modificarile cantitative ale
productiei reale, totale si pe locuitor, dezvoltarea economica, remarca unii autori, evidentiaza
aspectele calitative ale activ itatii economice, respectiv modificarile interv enite in structurile
teritoriale, organizationale, de product ie si de ocupare a fortei de munca, in structurile mediului
si ale standardului de viata, etc. Pe o perioada mai lunga, procesul cresterii economice determina
modificarea structurilor economice si institutionale, contribuind in acest fel la dezvoltarea
economica a societatii.

Cresterea economica este rezultatul actiunii concomitente si interdependente a unui complex

de factori economici, tehnici, stiintifici, organizatorici si social-politici, directi s i indirect i,
primari si derivati, g enerali s i specifici, intensivi si extensivi, interni s i externi. Aces tia se afla
in interdependenta, iar prin actiunea lor determina particularitat ile activitat ilor economice si
dimensioneaza aspectele ei cantitative, structurale si calitative. Experienta practica demonstreaza
faptul ca dezvoltarea productiei are loc atat prin atragerea unor cantitati sporite de resurse
economice, cat si prin cresterea calitatii factorilor cresterii economice.

Realizarea unui ritm optim de crestere economica presupune optimizarea tuturor elementelor

sistemului, printre care si crearea unui raport optim intre productie s i consum.

Cres terea economica trebuie sa se bazeze pe echilibrul dintre cresterea productiei (bazata pe
investit ii si sporirea productivitatii factorilor) si a consumului (bazata pe cresterea veniturilor, ca
rezultat a cresterii productivitatii muncii).

O componenta de baza a teoriei cres terii economice este s i elaborarea de modele de utilizare s
i combinare a factorilor de productie care sa asigure o eficienta economica maxima, avand in
vedere si protectia mediului inconjurator.

Modelul cresterii economice elaborat de economistul englez R. F. Harrod se bazeaza pe o serie

de variabile independente (cresterea populatiei, progresul tehnic, cresterea produ ctiv itatii
muncii) si variabile dependente (rata cres terii economice si necesarul de acumulare de capital
pentru investitii), urmarind determinarea necesarului de capital pentru a obt ine o anumita cres
tere a venitului national.

6
|Page

Cu ajutorul modelului, Harrod incearca sa rezolve anumite probleme tehnico-economice legate

de corelatia dintre rata cresterii venitului national s i investitii, respectiv acumularea necesara, in
conditiile date de progresul tehnic, precum s i sa explice diferite manifestari ale instabilitatii si
cauzele dezechilibrelor, ale crizelor economice.

Cresterea economica poate avea caracter extensiv sau intensiv. Cresterea economica extensiva
reprezinta o crestere obtinuta in principal prin marirea volumului factorilor de product ie folositi,
in timp ce cresterea economica intensiva inseamna cresterea productiei nationale prin
imbunatatirea calitatii si folosirea mai eficienta a factorilor de productie.

Experienta p ractica arata ca atragerea in circuitul economic a unor cantitati sporite de resurse a
fost insotita de importante ameliorari calitative ale factorilor de productie, de in locuirea
resurselor devenite rare si scumpe sau amenintate de epuizare cu altele mai abundente sau
reproductibile, a celor uzate fizic sau moral cu cele care incorporeaza rezultatele noi ale stiintei s
i tehnicii si care ofera solut ii mai eficiente.Caracterul economiei, necesitatea corelarii
permanente a resurselor cu nevoile umane reprezinta circumstant e esentiale ce impun
fundamentarea masurarii eficient ei activitatii economico-sociale din punct de vedere al
interesului, la diverse niveluri de agregare. Compatibilitatea acestor niveluri creeaza posibilitatea
masurarii cheltuielilor si rezu ltatelo r pe toate structurile economiei, oferind cadrul favorabil
integrarii eficientei in sistemul general de interese.

Economia neoclasica

Mișcarea economică neoclasică a fost prezentată ca fiind înlocuitoarea mișcării economice

clasice, deoarece părea să fi fost prezentată ca o îmbunătățire a convingerilor și ideologiilor
mișcării economice clasice. Totuși, nu mulți oameni sunt de acord cu acest fapt în forma actuală.
În timp ce unii consideră că mișcarea neoclasică reprezintă o evoluție a teoriei economice de la
versiunea timpurie și probabil defectuoasă a teoriei economice clasice la o teorie mai avansată,
mai sofisticată și mai îmbunătățită, alții cred că mișcarea neoclasică reprezintă nașterea unei
discipline complet noi, care a decis să abandoneze o mulțime de întrebări și probleme cu care
mișcarea economică clasică a fost plină de probleme, în loc să încerce să găsească o abordare
mai bună pentru a ajunge la soluții rezonabile pentru aceste probleme.

Ca urmare a acestor puncte de vedere contrastante, este necesar să ne adâncim în originile

ambelor mișcări, să analizăm în profunzime modul de operare și să ajungem la o concluzie
rezonabilă, adoptând o poziție subiectivă în această privință.
În acest sens, unele dintre problemele care vor fi abordate includ: problemele specifice pe care
mișcarea economică neoclasică și mișcarea economică clasică le abordează cu adevărat, cât de
multă suprapunere există între setul de probleme numit, tipurile de metode analitice utilizate în
ambele mișcări economice și dacă metoda analitică neoclasică este mai eficientă în realizarea

7
|Page

propriilor obiective, precum și a celor ale metodelor economice clasice (chiar mai bună decât
economiștii clasici înșiși).
Economia clasică

Nașterea mișcării economice clasice este atribuită în mare măsură lui Adam Smith, ca urmare a
publicației sale din 1776 intitulată The Wealth of Nations, deși Jean-Baptiste Say, David
Ricardo, Robert Thomas Malthus și John Stuart Mill (pe o perioadă de aproximativ o sută de ani)
sunt considerați cu toții ca fiind principalii contribuitori la dezvoltarea acestei mișcări (Evans &
Phillips, 2006). Adam Smith a pus accentul pe faptul că o economie perfectă se autoreglează, în
sensul că nevoile populației prezente în economia respectivă sunt satisfăcute în mod automat.

El a inventat termenul de "mână invizibilă" ca fiind un mecanism responsabil pentru

impulsionarea populației să își urmărească interesele personale individuale, ceea ce promovează
indirect îmbunătățirea generală a societății (Evans & Phillips, 2006). Acest accent a servit ca
fundament de bază al mișcării economice clasice. Pe de altă parte, David Ricardo a subliniat că
profiturile și salariile erau afectate drastic de creșterea prețului chiriei. Creșterea chiriei, conform
lui Ricardo, a fost rezultatul creșterii populației, care este o consecință a disponibilității fixe a
terenurilor (Evans & Phillips, 2006).
În sugestia sa, reverendul Robert Thomas Malthus a afirmat că șomajul într-o economie de piață
este cauzat de faptul că economia este frugală cu cheltuielile.

În ceea ce privește teoriile valorii muncii (așa cum sunt văzute în special de Adam Smith),
atunci când un individ cumpără o marfă, valoarea reală a acelei mărfi, în ceea ce-l privește, este
suma totală a efortului practic depus de individ pentru a cumpăra marfa. Cu alte cuvinte,
valoarea reală a unei mărfi (din punctul de vedere al consumatorului) constă în munca depusă în
procesul de achiziție a mărfii.

De asemenea, valoarea unui produs din punctul de vedere al producătorului reprezintă stresul
total sau problemele care au fost întâmpinate pentru a ajunge la produsul finit. Acest lucru
implică, de asemenea, că valoarea reală a unei mărfi (din perspectiva producătorului) constă în
munca depusă în procesul de producție a mărfii. Munca descrisă mai sus o descrie pe cea care nu
implică o experiență plăcută, în sensul că individul (consumator sau producător) nu are în mod
convenabil
Mișcarea neoclasică, în ansamblul ei, tinde să abordeze problema utilității marginale. Utilitatea
marginală se referă la "utilitatea" care derivă dintr-o creștere a consumului unui anumit bun sau
serviciu. Se poate referi, de asemenea, la "utilitatea" pierdută în urma unei scăderi a consumului
unui anumit bun sau serviciu. Rezultă conceptul de utilitate marginală descrescătoare descris
anterior, adică se obține o utilitate mai mare în timpul primului consum al unității unui anumit
bun decât în timpul celui de-al doilea consum, iar acest lucru se întâmplă și în cazul
consumurilor ulterioare.

8
|Page

Este, în esență, ceea ce a însemnat revoluția marginalistă. În timp ce consumatorii unui bun de
consum se străduiesc să maximizeze utilitatea obținută de pe urma bunului, producătorii sau
fabricanții comunității tind, de asemenea, să maximizeze profitul în acest proces. În afară de
maximizarea utilității și a profiturilor, mișcarea economică neoclasică a abordat și problema
preferințelor raționale. Orice comportament uman este ghidat de un raționament rațional. Acest
lucru implică faptul că un individ va tinde întotdeauna să selecteze ceea ce pare a fi adecvat în
ceea ce privește satisfacerea nevoilor sale.

Ca urmare, un astfel de individ dezvoltă o preferință pentru acel bun sau serviciu care ar fi în
mod corespunzător în beneficiul său, comparând costurile și beneficiile acțiunilor sale. O altă
problemă care a fost abordată de economiștii neoclasici a fost aceea a modului în care oamenii
acționează pe "baza unor informații complete și relevante" (Evans & Phillips, 2006). S-a propus
ca un individ să acționeze independent pe această bază deoarece cu cât mai multe informații
relevante avea un astfel de individ cu privire la un anumit produs, cu atât mai mari erau șansele
de a-și maximiza utilitatea.

Din aspectele menționate, este evident că există un fel de suprapunere între ele. De exemplu, o
persoană care deține informații relevante despre un anumit bun sau serviciu are apoi posibilitatea
de a compara costurile și beneficiile achiziționării unui astfel de produs sau serviciu. După ce
compară costurile și beneficiile, individul alege fie să dezvolte o preferință pentru acel produs,
fie pentru un alt produs favorabil, pentru a maximiza utilitatea.
Metoda analitică utilizată de economiștii neoclasici implică metodele ipotetico-deductive (Evans
& Phillips, 2006). Această metodă este mai mult de natură matematică, conducând astfel la
faptul că economiștii neoclasici au fost acuzați de "matematizare" a economiei. Pentru a observa
sistemul economic în vederea analizei, economiștii neoclasici se străduiesc să dezvolte diverse
instrumente care să îi ajute în analiza sistemului.
Aceste instrumente sunt dezvoltate cu ajutorul unor modele matematice și sunt apoi folosite
pentru a deduce ipotetic o explicație sau o soluție la problema definită.

Un exemplu tipic al acestei metode de analiză este venitul marginal, care este utilizat de obicei
pentru
a calcula venitul suplimentar care va fi obținut prin vânzarea unei unități suplimentare dintr-o
anumită marfă. Din punct de vedere matematic, acesta este descris ca fiind rata de variație a
venitului total la fiecare variație a numărului de unități vândute și poate fi exprimat astfel Din
relația de mai sus, TR este venitul total, P este prețul de produs
marfa, iar Q este cantitatea cerută.
Atunci când prețul nu se modifică în funcție de cantitate, înseamnă că venitul marginal este egal
cu prețul mărfii (Evans & Phillips, 2006).

9
|Page

Pentru a răspunde scopului principal al acestui eseu, care este acela de a ști dacă economia
neoclasică reprezintă o evoluție a teoriei economice de la o versiune timpurie, cu defecte
(economia clasică) la o teorie mai avansată și îmbunătățită sau reprezintă mai degrabă nașterea
unei noi discipline care a decis să abandoneze multe dintre întrebările și problemele care au
tulburat economia clasică în loc să încerce să ofere o modalitate mai bună de a le aborda, se
poate deduce din discuția de mai sus despre ambele teorii economice că, contrar opiniilor
populare ale oamenilor, potrivit cărora teoria economică neoclasică a evoluat din teoria
economică clasică pentru a-i amenda defectele, se întâmplă exact invers (și nu invers), adică
teoria economică neoclasică a evoluat, de fapt, din teoria economică clasică, dar a abordat un set
complet de probleme total diferite. Motivul acestei ipoteze este evident.

Teoriile economice clasice, așa cum s-a discutat anterior, au abordat în principal problemele
referitoare la teoriile valorii muncii, la teoriile distribuției și la cea a avantajului comparativ, în
timp ce teoriile economice neoclasice abordează în esență problema utilității marginale, a
preferințelor raționale și a predilecției indivizilor de a acționa pe baza unor informații complete
și relevante. marfa, iar Q este cantitatea cerută. Atunci când prețul nu se modifică în funcție de
cantitate, înseamnă că venitul marginal este egal cu prețul mărfii (Evans & Phillips, 2006).

Pentru a răspunde scopului principal al acestui eseu, care este acela de a ști dacă economia
neoclasică reprezintă o evoluție a teoriei economice de la o versiune timpurie, cu defecte
(economia clasică) la o teorie mai avansată și îmbunătățită sau reprezintă mai degrabă nașterea
unei noi discipline care a decis să abandoneze multe dintre întrebările și problemele care au
tulburat economia clasică în loc să încerce să ofere o modalitate mai bună de a le aborda, se
poate deduce din discuția de mai sus despre ambele teorii economice că, contrar opiniilor
populare ale oamenilor, potrivit cărora teoria economică neoclasică a evoluat din teoria
economică clasică pentru a-i amenda defectele, se întâmplă exact invers (și nu invers), adică
teoria economică neoclasică a evoluat, de fapt, din teoria economică clasică, dar a abordat un set
complet de probleme total diferite. Motivul acestei ipoteze este evident.

Bibliografie
https://rum.agromassidayu.com/ekonomicheskij-liberalizm-opredelenie-ponyatiya-osobennosti-
primeri-page-840967
https://administrare.info/domenii/economie/9102-%C5%9Fcoala-economica-clasic%C4%83
https://www.qreferat.com/referate/economie/Clasicii-macroeconomiei-Jean-B931.php

10