-PROIECT DOCTRINE ECONOMICE-

Studenți: Dinu Ana-Maria, Cîță Mihai-Iulian

An 3, Grupa 301, Finanțe și Bănci ID
EXAMEN DE DIFERENȚĂ
Doctrina economică a lui Adam Smith

Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări ştiinţifice de

natură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume, fiind bun
cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la
Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice.
În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumite
universităţi ale vremii, urmând ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se
ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică.
Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: Teoria sentimentelor morale (1759), dar
mai ales, Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei (1776), lucrare
fundamentală pentru ştiinţa economică.
În lucrarea sa monumentală "Avuția națiunilor", cunoscută și ca "biblia liberalismului clasic",
Adam Smith reușește să sintetizeze cele mai importante cunoștințe acumulate în domeniul
economic până la acea vreme. Cu un spirit critic și analitic remarcabil, Smith aduce în discuție o
problemă economică vastă, contribuind în mod substanțial la rezolvarea acesteia. Astfel, el face
pași importanți în definirea mai clară a obiectului și metodei de studiu a economiei politice,
consacrând-o ca una dintre cele mai importante științe moderne.
Adam Smith creează un fundament teoretic mai solid pentru concurența liberă și politica liber-
schimbistă, bazându-se atât pe studiul materiei și comportamentului uman, cât și pe studiul
comparativ al diferitelor sisteme de organizare economică și al diferitelor curente economice
anterioare - mercantilismul și fiziocratismul.
"Avuția națiunilor" este alcătuită din cinci volume, primele două concentrându-se asupra teoriei
economice, în timp ce celelalte trei evidențiază aspectele normative implicate, inclusiv o serie de
comparații de istorie economică.
Idea centrală a lucrării, așa cum rezultă și din titlul său, constă în definirea noțiunii de avuție sau
bogăție a națiunilor și analiza factorilor sau forțelor de producție care contribuie la crearea și
creșterea acesteia.
În acord cu fiziocrații până la un anumit punct și criticând vehement mercantilismul, Smith
consideră avuția națiunii ca fiind "totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-și
satisface nevoile și, implicit, munca anuală a fiecărei națiuni care poate produce aceste bunuri".
Astfel, influența fiziocraților asupra economistului scoțian a fost profundă, deoarece doctrina
fiziocrată i-a întărit convingerile în ceea ce privește liberalismul economic.
În continuare, Smith pare să fi împrumutat de la fiziocrați o serie de idei, cum ar fi cele
referitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. În contrast cu fiziocrații,
care accentuau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith se plasează în
centrul fenomenelor și subliniază că producerea bogățiilor este cea mai amplă și extinsă.
Astfel, în opera sa, Adam Smith integrează contribuțiile fiziocraților în gândirea sa, dar își
dezvoltă propria perspectivă în ceea ce privește importanța producției și diversității activităților
economice. El subliniază faptul că prosperitatea unei națiuni nu depinde doar de agricultură, ci și
de industrii și servicii, și că diversitatea și extinderea producției sunt elemente-cheie pentru
crearea bogăției națiunilor.
În Avuţia naţiunilor, Smith priveşte „universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea
muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentîndu-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia
economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic,
al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii.” Astfel el
oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.
În cartea întâi a lucrării "Avuția națiunilor", Adam Smith abordează teoria valorii și repartiției,
reprezentând miezul teoriei sale economice elaborate. În analiza valorii, Smith pornește de la
ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, în special în cazul manufacturier caracteristic epocii sale.
Pentru Smith, sistemul economic nu poate fi privit decât ca o rețea complexă de interrelații între
producătorii specializați în obținerea unui anumit produs, care ulterior sunt reuniți prin schimbul
în natură și în bani.
El consideră că diviziunea muncii derivă din înclinația omului de a schimba mărfuri, de a face
troc, și reprezintă instituția prin care se realizează cooperarea naturală și fără efort a tuturor
membrilor societății în vederea satisfacerii nevoilor fiecăruia. Smith consideră că diviziunea
muncii este izvorul real al progresului și bunăstării, evidențiind importanța acesteia în abilitatea
lucrătorului de a produce mereu același tip de lucru, în reducerea timpului de lucru datorită
evitării tranzițiilor între diferite ocupații și în stimularea investițiilor și perfecționărilor sugerate
natural de faptul că un lucrător este implicat zilnic într-o anumită muncă.
Cu toate acestea, Smith nu ignoră dezavantajele diviziunii muncii și propune chiar soluții pentru
a le depăși. El subliniază faptul că, prin exercitarea unui singur tip de operațiuni, lucrătorul nu
are ocazia să-și folosească inteligența și puterea de invenție pentru a găsi soluții la dificultăți care
nu apar în domeniul său de activitate. Astfel, există riscul ca lucrătorul să devină ignorat. Pentru
a rezolva această problemă, Smith propune înființarea școlilor primare finanțate în parte de către
stat. Aceasta reprezintă o excepție de la regula pe care Smith o urmărește consecvent în doctrina
sa.
Diviziunea muncii are și limite, conform lui Smith, iar aceste limite sunt reprezentate de
extinderea pieței și acumularea prealabilă a capitalului. Smith consideră că doar comerțul cu
străinătatea și coloniile pot contribui la creșterea avuției, deoarece determină extinderea pieței
produselor industriale.
În ceea ce privește acumularea prealabilă a capitalului, Smith susține că extinderea diviziunii
muncii pentru un industriaș nu poate fi realizată decât în măsura în care capitalurile sunt tot mai
puternice. Cu toate acestea, Smith afirmă că procesul acumulării prealabile de capital în unele
uzine duce la restrângerea posibilităților de dezvoltare și extindere a diviziunii muncii pentru
ceilalți industriași. Această idee a fost considerată inexactă și confuză de către exegeții lui Smith
și a fost criticată în mod frecvent.
Economistul scoțian, Adam Smith, observa în altă parte a lucrării sale că volumul de capital care
poate fi utilizat într-o industrie depinde în mod esențial de cantitatea de muncă disponibilă,
contrazicând astfel ideile pe care le-a emis anterior. Prin urmare, diviziunea muncii determină
specializarea lucrătorilor în vederea obținerii bunurilor destinate vânzării și cumpărării pe piață
sub formă de mărfuri. Munca stă la baza aprovizionării societății cu bunurile necesare și utile
pentru viață, pe care aceasta le consumă în fiecare an și care constau fie în produsul imediat al
muncii, fie în bunurile cumpărate de la alte națiuni utilizând aceste produse.
Smith atribuie muncii statutul de adevărat izvor al bogăției, iar deoarece bogăția este alcătuită
dintr-o serie de mărfuri destinate să satisfacă nevoile de consum ale societății, rezultă că munca
stă la baza valorii oricărei mărfi. Măsura muncii încorporate într-o marfă este exprimată prin
intermediul banilor.
Pentru Adam Smith, producția de mărfuri reprezintă o formă eternă și naturală a producției. Din
acest motiv, el nu înțelege și nu se interesează de problema mărfii ca formă socială istoric
determinată a produsului muncii. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb, iar
eforturile sale se concentrează pe descoperirea regulilor care determină proporțiile în care o
marfă se schimbă pe alta.
Este important de menționat că Adam Smith face o distincție clară între cele două forme ale
valorii: valoarea de utilizare, exprimată prin utilitate, și valoarea de schimb, determinată de
puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. El scrie astfel:
"Cuvântul "valoare" trebuie să observăm că are două sensuri: uneori exprimă utilitatea unui
anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri pe care o conferă posesia acelui
obiect. Una poate fi numită valoarea de utilizare, cealaltă valoarea de schimb."
Deși face această distincție, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de utilizare și
valoarea de schimb și, ca urmare, nu ajunge să înțeleagă și să analizeze caracterul dublu al
muncii care produce mărfuri, nici nu abordează problema condițiilor sociale în care cheltuielile
cu munca creează valoare.
Pentru Smith, valoarea de schimb reprezintă echivalentul prețului natural sau real al unei mărfi,
iar teoria sa obiectivă a valorii mărfii conține ideea că valoarea de schimb este determinată de
cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se face schimbul. Această idee
a fost ulterior criticată de David Ricardo, care a eliminat confuzia inițială existentă în teoria
valorii, prin distincția între munca cheltuită pentru producerea unei mărfi și munca obținută în
schimbul acesteia, și a elaborat o teorie unitară a valorii-muncă. Odată ce abordează raportul
dintre valoare și preț, confuziile lui Smith devin tot mai evidente.
Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că, în condiţiile procesului de producţie capitalist, preţurile
mărfurilor nu oscilează direct în jurul valorii determinate de muncă, ci în jurul a ceea ce el a
numit preţul natural al mărfii. Schematizând puţin, esenţialul teoriei clasice smithiene poate fi
rezumat la două propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie,
deseori redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural,
preţul normal; este problema numită a gravitaţiei preţurilor.
Având în vedere fluctuațiile prețurilor pe piață în jurul prețului natural, într-un cadru mediu al
domeniului sau regiunii, Smith evidențiază faptul că aceste oscilații sunt rezultatul raportului
dintre cerere și ofertă de mărfuri. Prețul natural, care reprezintă aproximativ valoarea unei mărfi,
apare ca o categorie social determinată, modelată pe piață în procesul vânzării-cumpărării, sub
forma prețului de piață. Acesta este rezultatul influențelor modelatoare ale ofertei și cererii, care
apar între vânzători și cumpărători, precum și între membrii fiecărei categorii în parte.
Prețul de piață poate fi egal cu cel natural atunci când oferta și cererea sunt egale, adică atunci
când cumpărătorii nu doar doresc, ci au și posibilitatea să le achiziționeze. În cazul în care
cererea este mai mică decât oferta, prețul de piață scade sub prețul natural, iar în cazul invers,
când cererea depășește oferta, prețul de piață oscilează în jurul unei valori obiective, adică prețul
natural determinat de munca investită și care stă la baza celor trei forme de venit: salariu, profit
și rentă. Conform lui Smith:
"Prețul natural este, așadar, prețul central în jurul căruia gravitează continuu prețurile tuturor
mărfurilor."
Aceasta este fundamentarea principiului mâinii invizibile, concept prezent în lucrarea sa "Avuția
națiunilor". Potrivit lui Smith, mecanismul impersonal al pieței va avea grijă de societate în cea
mai bună măsură dacă este lăsat să funcționeze liber, astfel încât legile evoluției să conducă la
realizarea promisă a societății. Prin urmare, mâna invizibilă reglează prețurile reale și, prin
intermediul competiției, aloca resursele și distribuie factorii de producție pe produse, clase și
categorii de produse, precum și pe domenii de activitate.
Prin intermediul mâinii invizibile a pieței, se urmărește armonizarea intereselor particulare cu
interesul general al societății, promovând astfel principiul laissez-faire. În viziunea lui Smith, un
guvern este cu atât mai eficient cu cât se implică mai puțin în viața economică. Cu toate acestea,
Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acțiuni guvernamentale, ci susține intervenția
acestuia atunci când are ca scop promovarea bunăstării generale.
Smith se opune imixtiunii statului în mecanismul pieței, restricțiilor la importuri, stimulentelor
pentru exporturi și legiferărilor guvernamentale care protejează industria autohtonă împotriva
concurenței, precum și cheltuielilor guvernamentale neproductive.
Chiar dacă sistemul smithian a suferit ulterior modificări semnificative, panorama largă a pieței
rămâne o realizare remarcabilă. Smith nu a descoperit piața în sine, deoarece alții înaintea sa au
arătat cum interacțiunea intereselor și a concurenței asigură buna funcționare a societății. Cu
toate acestea, Smith a fost primul care a formulat o schemă de ansamblu comprehensivă și
sistematică. El a oferit Angliei și întregii lumi occidentale posibilitatea de a înțelege modul în
care piața realizează coeziunea socială și a construit, pe baza acestei înțelegeri, un edificiu al
ordinii sociale.
Teoria obiectivă a valorii este strâns legată de teoria repartiției veniturilor factorilor de producție
și a venitului național. Deși Adam Smith s-a concentrat în principal pe analiza microeconomică,
el a făcut și câteva reflecții asupra macroeconomiei - avuția națională, venitul național, interesul
general al societății și procesul global al repartiției venitului național. Datorită subiectului vast și
a diversității intereselor la nivel macroeconomic, în special în ceea ce privește repartiția venitului
național, Smith a formulat o serie de generalizări teoretice și aspecte practice pentru a explica
natura acestor categorii economice, accentuând raportul dintre interesele particulare ale
diferitelor grupuri sociale și interesele generale ale societății.
Smith merită aprecierea pentru faptul că a formulat câteva principii generale pentru a înțelege
procesele manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv crearea și repartiția venitului național. În
concepția sa, venitul național reprezintă acea parte prin care bogăția unei țări crește anual și este
creată în toate sectoarele producției sociale de către muncitorii salariați. În același timp, acesta
este împărțit între cele trei clase sociale specifice economiei de piață (muncitori, capitaliști,
proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit și rentă, în conformitate cu reguli
diferite, iar raportul dintre aceste venituri și interesele generale ale societății variază semnificativ
de la un venit la altul.
Față de predecesorii săi liberali, care abordau fragmentar problema repartiției venitului național,
Adam Smith merită apreciat pentru că a prezentat o viziune cuprinzătoare și a încercat să
identifice specificul fiecărei forme de venit în parte, precum și regulile sau legile naturale care
coordonează mișcarea lor.
În analiza teoriei repartiției veniturilor factorilor de producție, Adam Smith pleacă de la
evidențierea componentelor prețului natural, care reprezintă aproximativ valoarea, și oferă
următoarea explicație. În condițiile economiei naturale, în absența proprietății private asupra
pământului și capitalului, repartiția veniturilor obținute aparținea în totalitate individului. Cu
toate acestea, în condițiile proprietății private, produsul muncii trebuie să fie împărțit între
muncitor care primește salariul, capitalist care obține profitul și proprietarul funciar căruia îi
revine renta funciară.
Prin urmare, repartiția veniturilor factorilor de producție care contribuie la realizarea produsului
muncii compune și/sau descompune valoarea acestuia în salariu, profit și rentă. Această definiție
a valorii mărfii rezultă din utilizarea metodei exoterice, bazată pe analiza practică a modului în
care apar la suprafață economia și societatea. Ulterior, aceasta a devenit punctul de plecare și
sursa de inspirație pentru o serie de economiști. De exemplu, Jean-Baptiste Say, pe baza metodei
exoterice, a formulat teoria factorilor de producție și a veniturilor acestora, precum și legea
debușeelor.
Adam Smith face distincția între salariu, considerat singurul venit bazat pe munca proprie a
beneficiarilor săi, și celelalte venituri primare - profitul și renta funciară - care sunt considerate
scăzăminte din valoarea nou creată, reprezentând în mod indirect muncă străină. Salariul
reprezintă prețul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. Este o mărime variabilă în timp,
determinată de necesitatea de a asigura mijloacele de subzistență necesare muncitorului și
familiei sale. Smith consideră că există două tipuri de salarii: nominal și real, susținând că
salariile mari sunt o dovadă a prosperității societății și nu un stimulent pentru muncitori de a
lucra mai bine.
Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul, deoarece,
mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de numărul
lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în sens general
ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei
(ceea ce va numi ulterior K. Marx plusvaloare), cât şi în sens restrâns beneficiu sau profitul
propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului la
scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca
urmare a manifestării concurenţei.
Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un mobil al activităţilor lucrative, iar alteori îl
explică drept recompensă pentru riscul în afaceri la care este supus întreprinzătorul.
În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul de ambiguă. Atunci când
încearcă să îi definească natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de
salarii şi profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor
decât salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pământul se află în proprietate privată.
El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept scăzământ din valoarea
creată de muncitori, alteori  ca un dar al naturii, iar alteori, o consideră un venit justificat ce
revine proprietarului de pământ, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument.
Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în treacăt, şi unele idei
referitoare la dinamica economică.
Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde anumite tendinţe pe
termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creşterea avuţiei, respectiv a venitului naţional şi
mişcarea celor trei venituri primare. El susţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi
sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: când creşte avuţia, cresc
salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără oarecare nemulţumire, că cei ce sunt
avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor
la creşterea avuţiei este nul.
Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că, dincolo de măsurile
luate de indivizi şi stat există o ordine naturală în economie, Smith a considerat că dacă fiecare
agent economic îşi urmăreşte propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber decizii
economice, atunci se va realiza binele general, care să determine funcţionarea normală,
echilibrată a economiei naţionale, precum şi realizarea armoniei generale la scara societăţii.
Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi creşterea productivităţii
muncii nationale, Adam Smith elaborează teoria diviziunii muncii între ţări şi a comerţului dintre
ele sau altfel spus, teoria avantajelor absolute. Dacă într-o ţară străină, scria el, nu poate furniza
bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din
produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care am putea trage oarecare folos.
Concluzii
În concluzie, aceste oscilații în explicarea valorii marfurilor din timpul lui Adam Smith reflectă
evoluția gândirii sale economice pe parcursul scrierii sale. El a început cu o perspectivă mai
simplă, concentrându-se pe teoria valorii muncii, dar pe măsură ce lucrarea sa a evoluat, el a
recunoscut importanța altor factori în determinarea valorii și prețurilor.
Este important de menționat că aceste oscilații și evoluții în explicarea valorii marfurilor din
timpul lui Adam Smith sunt caracteristice procesului de dezvoltare a gândirii economice și
reflectă abordarea sa deschisă și receptivă față de noi idei și descoperiri în domeniul economic.
Concepțiile lui Adam Smith au pus bazele economiei moderne și au influențat dezvoltarea
politicii economice. Principiile lui promovează importanța pieței libere, eficiența economică și
specializarea în funcție de avantajul comparativ. Aceste concepte continuă să fie relevante și în
prezent, oferind îndrumări pentru dezvoltarea economică și creșterea bunăstării generale.

Bibliografie
1. https://www.rasfoiesc.com/business/economie/OPERA-ECONOMICA-A-LUI-ADAM-
SMI51.php
2. https://ro.warbletoncouncil.org/aportaciones-de-adam-smith-15834
3. Ashraf, N., Camerer, C. F. și Loewenstein, G. (2005). Adam Smith, economist
comportamental. Journal of Economic Perspectives.
4. Carmona, J. L. (s.f.). Etica lui Adam Smith: Către un utilitarism de simpatie.