Bazele economiei- Doctrine economice

Gandirea economica a lui Smith si Ricardo

După ce mulţi economişti au arătat că sursa bogăţiei îşi are izvorul într-o singură
ramură economică: comerţul exterior, după mercantilişti, agricultura, după fiziocraţi, după
ce timp de trei secole - secolele XV - XVIII -, au fost acumulate profunde cunoştinţe
privind o serie de procese economice ale economiei de piaţă: preţuri, venituri, circulaţia
monetară, credit, în a doua jumătate a secolului XVIII s-a creat necesitatea şi posibilitatea
unei priviri de ansamblu asupra economiei, o analiză a structurii şi mecanismului ei de
funcţionare.
Dintre numeroasele încercări în acest sens, cea mai reuşită sinteză o reprezintă
lucrarea economistului Adam Smith: „Avuţia naţiunilor. Cercetarea asupra naturii şi
cauzelor ei” (1776).
A. Smith, sintetizând cele mai importante realizări ale înaintaşilor săi liberali şi
punând în discuţie noi probleme legate de apariţia maşinismului şi lărgirea relaţiilor
economice externe, are meritul de a fi făcut o separare mai bună în ceea ce priveşte
domeniul de investiţie al economiei politice, ca o ştiinţă de sine stătătoare, ca şi legătura ei
cu diferiţii agenţi economici individuali şi cu statul, ea având o influenţă hotărâtoare asupra
multor gene- raţii de economişti.
După modul cum au reacţionat la concluziile teoretice şi practice, aceşti economişti
se împart în două categorii aparte:
- liberali optimişti, în frunte cu J.B. Say, care şi-au exprimat încrederea în
posibili- tăţile dezvoltării nelimitate a economiei de piaţă;
- liberali pesimişti, în frunte cu Th. Malthus şi D. Ricardo, care au exprimat
îndoieli în această problemă, datorită unor piedici legate de creşterea mai rapidă
a populaţiei faţă de cea a producţiei alimentare, tendinţa de scădere a ratei
profitului, deci a acumulării capitalului şi a investiţiilor, a avuţiei naţionale.
De asemenea, s-a impus şi David Ricardo prin lucrarea sa „Despre principiile
economiei politice şi impunerii”, unde sunt analizate: preţul, valoarea, banii, renta funciară,
politica fiscală, comerţul exterior.
Prin sfera analizată, gradul de informare, cât mai ales prin profunzimea ideilor
cuprinse în lucrările celor doi economişti amintiţi, se poate spune că ele reprezintă
momentul crucial al liberalismului clasic.

A. Concepţia lui A. Smith despre avuţia naţională şi factorii creşterii ei

El susţine că „bogăţia” constă în bunurile necesare pentru satisfacerea nevoilor
oamenilor, iar izvorul ei este „munca anuală a oricărei naţiuni”, că „bogăţia”
cuprinde
„produsul imediat al acestei munci”, cât şi „ceea ce se cumpără cu acest produs de la
naţiuni”, ea creându-se în toate ramurile de activitate economică, „în toate ramurile
producţiei de bunuri”.
Creşterea bogăţiei depinde de „perfecţionarea forţelor productive ale muncii”, adică
de doi factori principali: priceperea, îndemânarea şi chibzuinţa cu care se desfăşoară
munca, cât şi raportul dintre numărul celor folosiţi într-o muncă productivă şi numărul celor
folosiţi într-o muncă neproductivă, raport în legătură cu care el analizează diviziunea
muncii şi caracte- risticile muncii productive.
Diviziunea muncii, adică specializarea lucrătorilor în anumite operaţiuni, determină creşterea
îndemânării lucrătorilor, deci a volumului producţiei create de ei, sporirea productivităţii
muncii, pe calea creşterii îndemânării lucrătorilor, economisirii timpului şi inventarea a noi
maşini şi utilaje, deci progres tehnic.
Munca productivă, are după A. Smith trei caracteristici principale: este plătită din
capital, se concretizează în obiecte materiale, indiferent de ramura în care aceasta se
prestează şi crează profit, aduce un spor de valoare peste cheltuielile de producţie. Deci,
munca muncitorului din industrie şi agricultură este productivă, pe când munca
funcţionarului din administraţia de stat, a preotului, a servitorului casnic este neproductivă.
Deci, toţi locuitorii dintr-o ţară: productivi, neproductivi, precum şi cei care nu muncesc
deloc, sunt întreţinuţi din producţia obţinută într-un an, rodul muncii productive.

B. Teoria obiectivă a valorii în opera lui A. Smith şi D. Ricardo. Dogma lui Smith
Teoria valorii mărfii a fost şi este şi în prezent o problemă controversată a teoriei
economice, în special cea legată de factorul care generează valoarea (cel obiectiv sau
subiectiv). Autorii sus amintiţi, au pornit să descopere baza obiectivă a formării preţurilor,
în condiţiile în care cererea şi oferta sunt egale, ei făcând distincţia între valoare (punctul
durabil) în jurul căreia oscilează preţurile şi preţ (aspectele conjuncturale), care este
influenţat de raportul dintre cerere şi ofertă.
În legătură cu noţiunea de valoare, A. Smith arată două sensuri ale acesteia:
valoarea de întrebuinţare, adică capacitatea mărfii de a satisface anumite nevoi şi valoarea
de schimb, adică capacitatea mărfii de a putea fi schimbată pe o altă cantitate determinată
dintr-o altă marfă. D. Ricardo face distincţia între valoarea absolută, adică munca totală
cheltuită pentru a obţine o marfă oarecare şi valoarea relativă sau de schimb, adică
cantitatea dintr-o altă marfă ce se obţine cu ajutorul mărfii date, în funcţie de valoarea ei
absolută.
Ideile principale, cât şi controversele dintre cei doi economişti în legătură cu
valoarea şi preţul mărfii, pot fi rezumate în trei întrebări cheie: care este izvorul?, care este
mărimea? şi cum se măsoară mărimea valorii mărfii? ca bază a formării şi dinamicii
preţurilor.
A. Smith, în legătură cu izvorul valorii mărfii arată că este scump ceea ce costă
multă muncă şi cere multă osteneală, deci munca este etalonul după care se compară
valoarea tuturor mărfurilor, muncă depusă în toate ramurile productive. El are în vedere
ceea ce în termeni moderni spunem „munca încorporată în marfă”.
În legătură cu mărimea valorii mărfii, acesta arată că ea este determinată de
cantitatea de muncă încorporată în marfă, dar nu întotdeauna este consecvent acestei idei.
Legat de măsura mărimii valorii mărfii, A. Smith consideră că ea este dată de timpul
de muncă „întrebuinţat de regulă”, adică de majoritatea producătorilor sau „în medie”, dar
nici în legătură cu această problemă nu rămâne ferm pe aceeaşi poziţie.
Greşeala lui A. Smith constă în faptul că identifică procesul creării mărfii cu cel al
repartiţiei acesteia, de unde ajunge la concluzia identificării produsului social cu venitul
naţional, denumită de K. Marx „dogma lui Smith”, omiţând capitalul investit în mijloacele
de producţie din structura produsului social.
D. Ricardo în legătură cu valoarea şi preţul mărfii este mai consecvent, mai simplu
în explicaţii şi argumentări, mai delimitat în problemele cercetate. El face următoarele
precizări:
- preţul mărfii variază în timp şi spaţiu, datorită variaţiei valorii mărfii în raport
de modificarea productivităţii muncii şi variaţia valorii aurului din care sunt
făcuţi banii;
- distinge două categorii de mărfuri: mărfuri rare, cele care sunt produse în
 condiţii de monopol, ca urmare a deţinerii de către proprietarul lor a unor
elemente ale producţiei al căror preţ nu este influenţat de concurenţă şi
reproductibile, a căror cantitate poate creşte, iar preţul lor depinde de concurenţa
de pe piaţă. De asemenea, cercetând mărfurile reproductibile, arată că valoarea
lor este dată de muncă;
- delimitează în mod corect noţiunile de utilitate, valoare, valoare de schimb şi
preţ, spunând că utilitatea este o condiţie a valorii, valoarea de schimb este
raportul
cantitativ în care se schimbă mărfurile între ele, iar preţul este expresia în bani a
valorii;
- arată raportul direct proporţional între cantitatea de muncă cheltuită pentru a
produce o marfă şi mărimea valorii ei;
- analizează structura muncii încorporată în marfă, arătând că valoarea de schimb
este determinată nu numai de munca folosită direct la producerea mărfii
respective, ci şi de munca folosită la producerea instrumentelor, uneltelor,
clădirilor cu care se ajută acea muncă;
- creşterea salariului nu modifică valoarea şi valoarea de schimb a mărfii, ci
modifică mărimea profitului, în sens invers proporţional;
- când creşte volumul produselor create într-o perioadă de timp, scade valoarea
unitară a produsului;
- arată că măsura valorii mărfii este dată de timpul cel mai îndelungat pentru orice
marfă, numit timp de muncă necesar (fapt real doar pentru agricultură, unde
există anumite restricţii naturale, legate de limitarea şi fertilitatea diferită a
terenurilor, ca şi de monopolul proprietăţii private).

C. Repartiţia produsului social şi a venitului naţional între clasele sociale în

opera lui A. Smith şi D. Ricardo
A. Smith, în analiza repartiţiei, porneşte de la structura de clasă a societăţii din
timpul său, formată din: muncitori salariaţi, patroni capitalişti şi proprietari funciari,
obiectul repartiţiei fiind produsul social, pe care uneori el îl identifică cu venitul naţional.
Atunci când priveşte produsul social din punct de vedere material, face distincţie
între venitul brut sau produs social şi venitul net care rămâne după scăderea capitalului fix
consumat (amortizarea) din venitul net, însă când priveşte produsul social sub aspect
valoric, îl reduce la suma veniturilor celor trei clase sociale: salariul, profit şi rentă, deci la
venitul naţional.
Face distincţie între salariu, care izvorăşte din valoarea creată de munca
muncitorilor, profit care se datorează poziţiei privilegiate a deţinătorilor de capital şi rentă,
datorată poziţiei de monopol a proprietarilor de pământ.
A. Smith arată că salariul, respectiv „plata muncii”, îmbracă două forme: real, în
produse şi nominal, în bani; că salariul se modifică în timp şi spaţiu, în funcţie de volumul
şi valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale, de cererea şi
oferta pe piaţă a forţei de muncă şi puterea de cumpărare a banilor.
Nu remarcă, ca şi înaintaşii săi, diferenţa între muncă, ca izvor al valorii mărfii şi
muncă, în calitate de marfă, ca obiect al tranzacţiei între patronul capitalist şi muncitor:
dacă valoarea creată de muncă şi valoarea obţinută prin vânzarea muncii ar fi egale ca
mărime, nu s-ar mai putea explica izvorul veniturilor celorlalte clase sociale, în primul
rând, profitul întreprinzătorilor capitalişti.
Vorbind despre profit, arată rolul acestuia ca stimulator, mobilul oricărei activităţi;
natura profitului, adică un scăzământ din valoarea nou creată de muncitorii salariaţi, datorat
faptului că întreprinzătorii sunt deţinătorii capitalului, cât şi riscului acestora în afaceri;
calcularea profitului, care se face prin scăderea din valoarea nou creată de muncitorii
salariaţi, a salariului acestora şi a rentei funciare plătită proprietarului de pământ; formele
pe care le îmbracă profitul: „profit obişnuit” sau mijlociu, care se obţine în toate ramurile,
la acelaşi capital ca mărime şi „profit extraordinar”, care se obţine temporar, în domenii noi
de activitate şi care ulterior prin concurenţă, se transformă în profit mijlociu; tendinţa
profitului pe o perioadă lungă de timp este, după părerea autorului, de scădere, pentru că are
loc o creştere a salariilor şi a rentei funciare.
În legătură cu renta funciară, spune că reprezintă „preţul plătit pentru folosirea
pământului”, cauza lui fiind proprietatea privată asupra pământului, fără însă să explice
cum se formează preţul produselor agricole.
D. Ricardo consideră că problema cheie a înţelegerii repartiţiei venitului naţional
este teoria valorii bazate pe muncă, iar începutul acestei analize este teoria rentei funciare.
El spune că modificările intervenite în mărimea rentei funciare influenţează întreaga
repartiţie a venitului naţional: în mod direct, salariul muncitorilor şi indirect, profitul
capitaliştilor, de unde decurge lupta de interese între cele trei clase sociale.
În legătură cu renta funciară, spune că este „acea parte din produsul pământului care
se plăteşte landlordului pentru folosinţa forţelor originale şi indestructibile ale soluluil”;
condiţia formării rentei este proprietatea privată asupra pământului, iar cauzele sunt:
limitarea pământului ca întindere, calităţile diferite şi poziţiile diferite, faţă de piaţă; cât şi
trecerea la cultivarea unor suprafeţe de teren tot mai puţin fertile, cu randamente mai
scăzute; izvorul ei este folosirea unei cantităţi mai mari de muncă, cu un rezultat
proporţional mai scăzut, o parte din valoarea nou creată de muncitorii din agricultură;
mecanismul formării rentei baza deter- minării preţului mărfurilor agricole în funcţie de
timpul de muncă necesar cel mai îndelungat. Pe terenurile mai fertile valoarea individuală
este mai mică pe produs, deci se vând la valoarea socială mai mare şi apare un surplus pe
valoare, un profit suplimentar, din care se plăteşte renta; pe măsura creşterii cererii de
produse agricole, renta funciară creşte. D. Ricardo nu a analizat decât renta diferenţială, nu
şi renta absolută, de asemenea nici legea valorii în agricultură.
Legat de salariu, consideră că munca este o marfă care se vinde şi se cumpără pe
piaţă, deci are valoare („preţ natural”) şi preţ („preţul pieţei”), deci salariul este preţul
muncii pe piaţă, care este necesar pentru întreţinerea muncitorului şi familiei sale şi depinde
de preţul bunurilor de subzistenţă, de primă necesitate şi de confort, pentru întreţinerea
muncitorului şi a familiei sale; dacă valoarea muncii („preţul natural”) este determinată de
preţul mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale, preţul ei
(„nominal”) depinde de raportul între cererea şi oferta de mână de lucru pe piaţă, în sens
direct, de prima şi în sens invers, de a doua; dinamica salariilor este legată după el, de
creşterea bogăţiei, acumularea de capital, creşterea preţurilor produselor agricole, dinamica
demografică, când acestea cresc, creşte şi salariul nominal; mărimea valorii muncii este
diferită, în timp şi spaţiu, în funcţie de obiceiuri şi tradiţii; cea mai importantă contribuţie a
sa la analiza salariului este aceea că pe măsura creşterii salariului nominal, scade salariul
real (în produse), datorită creşterii rentei funciare şi a preţului produselor agricole.
Noţiunea de profit, o priveşte sub două aspecte: ca expresie a întregului plusprodus,
ca surplus de valoare, care rămâne după ce au fost scăzute salariile din valoarea nou creată
de muncitori şi ca venit al industriaşilor, arendaşilor şi comercianţilor, deci ca profit
propriu-zis; arată rolul profitului, ca fiind motivaţia şi mobilul întreprinzătorilor; ajunge la
concluzia scăderii ratei profitului, ca urmare a creşterii salariilor, a rentei funciare şi a
preţului produselor agricole, care poate fi contracarată prin folosirea în practică a
progresului tehnic, în vederea obţinerii bunurilor de larg consum cu un efort cât mai mic.

D. Probleme de macroeconomie şi mondoeconomie, de statistică şi dinamică

 economică în opera lui A. Smith şi D. Ricardo
Economiştii liberali clasici s-au ocupat de microeconomie, de activitatea la nivelul
întreprinderii, în momentul respectiv sau pe timp scurt, adică de microanaliză statică.
Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă, ei au început să se ocupe şi de unele
probleme privind mecanismul de ansamblu al economiei pentru a găsi unele „legi naturale”
ale proceselor cercetate, ce au fost numite macroanaliză, precum: creşterea bogăţiei
naţiunilor, factorii creşterii economice, acumularea capitalului, modificările capitalului
fix şi circulant,
reproducţia capitalului social, circulaţia bănească, sistemul bancar şi de credit etc. În
funcţie de durata de timp a macroanalizei, ea poate fi statică şi dinamică. Când se
analizează reproducţia socială pe scară largă, avem de-a face cu o macroanaliză dinamică,
care presupune o analiză cantitativă şi calitativă a schimbărilor intervenite în structurile şi
ritmurile economice. Analiza macroeconomică statică a fost prezentată de liberalii clasici
prin „tabloul economic” al lui Fr. Quesnay şi sporadic la A. Smith şi D. Ricardo prin
analiza acumulării de capital, rolul progresului tehnic în economie, creşterea avuţiei
naţiunilor.
Nivelul cel mai cuprinzător al analizei economiei este mondoanaliza, care priveşte
relaţiile economice între economiile naţionale, cât şi economia mondială în ansamblu.
Analiza unor asemenea probleme în opera liberalilor clasici, în special A. Smith şi
D. Ricardo, s-a bucurat de o atenţie deosebită, direct prin cercetarea avantajelor comerţului
internaţional, a pieţei mondiale, a fluxurilor internaţionale de metale preţioase, cât şi
indirect, prin critica adusă mercantiliştilor.

D. Teorii liberale clasice despre autoreglarea economiei de piaţă modernă

Economiştii liberali, în general, şi cei clasici, în special, pornind de la existenţa unei
„ordini economice naturale” mai presus decât voinţa, dorinţa şi conştiinţa oamenilor, erau
convinşi că economia de piaţă dispune de resurse care să-i permită să funcţioneze raţional,
eficient şi armonios, cu toate că agenţii economici privaţi, în mod separat, sunt egoişti, nu
se preocupă de interesul general sau de binele public.
Majoritatea economiştilor liberali au fost optimişti în ceea ce priveşte modul de
funcţionare şi perspectivele economiei de piaţă, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.
Acest optimism al liberalismului economic clasic s-a concretizat în „teoria mâinii
invizibile” a lui A. Smith şi „teoria pieţelor sau a debuşeelor”, a lui J.B. Say.
„Teoria mâinii invizibile” a lui A. Smith, se bazează pe o metaforă prin care el vrea
să explice ideea după care, prin ciocnirea intereselor particulare, egoiste şi înguste ale
indivizilor, rezultă un dezechilibru de ansamblu al economiei de piaţă care face posibilă
funcţionarea ei eficientă şi armonioasă, capabilă să asigure atât câştigul şi prosperitatea
agenţilor individuali, cât şi interesul general, deci funcţionarea normală la nivel mico,
macro şi mondoeconomic. Condiţia este deplina libertate de mişcare a agenţilor
econonomici individuali, respectiv neamestecul statului în economie, principiul liberului
schimb sau a liberei concurenţe, la toate nivelurile. Deci, dacă la nivel microeconomic,
fiecare agent economic urmăreşte nişte obiective precise, un câştig, şi ia în mod conştient
anumite măsuri,
A. Smith consideră că la nivel macroeconomic are loc în mod spontan funcţionarea
normală, respectiv autoreglarea economiei de piaţă, ca şi cum „o mână invizibilă” ar aranja
cât mai bine lucrurile. Pe această bază teoretică, propune politica economică
liberschimbistă fără intervenţia statului în economie, liberul schimb.
„Teoria pieţelor sau a debuşeelor”, a lui J.B. Say, susţine că toate mărfurile aduse pe
piaţă îşi găsesc plasament, se vând, deci ar fi imposibil un dezechilibru durabil între cererea
şi oferta de mărfuri, respectiv declanşarea unor crize economice. Argumentul pe care se
bazează el este că produsele se vând pe produse, cel care oferă pe piaţă anumite produse, va
cumpăra, la rândul lui, alte produse şi în acest fel activitatea economică se va desfăşura
normal.
Chiar dacă cele două teorii au anumite deficienţe şi faptul că tot secolul XIX a fost
marcat de multe crize economice, acestea au fost acceptate de gândirea „ortodoxă” din
ţările occidentale, până la declanşarea crizei din anii 1929 - l933, devenind o adevărată
„dogmă” (idee acceptată fără a fi comentată, cercetată) a liberalismului din epoca modernă
şi contemporană.

Schimbările intervenite în liberalismul economic clasic, după D. Ricardo

Schimbările ce au intervenit în economiile ţărilor occidentale dezvoltate, ca în
întreaga economie mondială, în perioada desfăşurării şi încheierii revoluţiei industriale în
ultimele decenii ale secolului XIX, au determinat importante transformări în gândirea
economică libe- rară, care continuă să fie principala tendinţă majoră din acest domeniu.
Adâncirea dezechilibrelor economice, manifestate sub forma crizelor de
supraproducţie, accentuarea inegalităţilor în repartiţia venitului naţional, adâncirea luptei de
concurenţă, a luptei pentru noi pieţe de aprovizionare şi desfacere, adâncirea contradicţiilor
dintre metropole şi colonii, sunt câteva din problemele asupra cărora liberalismul
economic nu avea nişte răspunsuri convingătoare, fapt pentru care era criticat, atât din
interiorul său (protecţioniştii nord americani şi cei din Europa Centrală şi Estică), cât mai
ales din afară (socialiştii, radicalii şi marxiştii).
Pe continentul european se trece la elogiul sau apologia liberalismului, prin analiza
amănunţită a unor probleme extrem de dificile, precum: problema preţului, a circulaţiei
monetare, sau se încearcă un compromis între postulatele fundamentale ale liberalismului
economic (respingerea intervenţiei statului în economie şi autoreglarea economiei de piaţă)
şi revendicările justificate ale maselor populare (pentru condiţii mai bune de muncă şi
viaţă). Unii adepţi ai liberalismului vor trece la revoluţionarea metodologiei de analiză,
dând naştere la un nou curent în cadrul liberalismului, şi anume: marginalismul sau
neoclasicismul, iar alţii vor încerca recuperarea unor revendicări radicale şi socialiste, în
favoarea liberalismului, propunând o serie de reforme economico-sociale, pe care să le
întreprindă statul, pentru atenuarea presiunii revendicative a maselor populare.