TEMA 1.

ÎNTREPRINDEREA CA SISTEM
1. Mecanismul obţinerii şi gestionării valorii
2. Procesele antrenate în mecanismul de obţinere a valorii
3. Abordarea sistemică a întreprinderii. Caracteristica sistemelor
4. Comportamentul întreprinderii ca sistem
Obiective de referinţă:
 definirea noţiunii de valoare;
 punctarea contribuţiei proceselor naturale, sociale si economice la obţinerea
valorii;
 caracteristica procedurii de obţinere a valorii;
 specificarea mecanismelor de derulare şi a procedurii de obţinere a valorii;
 definirea noţiunii de întreprindere;
 trasarea conţinutului întreprinderii ca sistem;
 documentarea regulilor de comportament ale întreprinderii ca sistem;
 argumentarea principalelor elemente aferente diferitor tipuri de sisteme;
 expunerea comportamentul întreprinderii ca sistem
1. MECANISMUL OBŢINERII ŞI GESTIONĂRII VALORII
În condiţiile actuale în orice tara economia trebuie sa dea răspuns la 5 întrebări:
1. în ce limite pot fi folosite resursele disponibile?
2. ce fel de mărfuri si servicii trebuie produse?
3. cum sa fie produse aceste mărfuri si servicii?
4. cine sunt destinatarii acestor produse?
5. posibilitatea sistemului economic sa se adapteze la schimbările de structură a
necesităţilor consumatorului, la modificări de resurse si tehnologii de producţie?
Aceste probleme pot fi rezolvate în cadrul sistemului de piaţă, unde cumpărătorii
si vânzătorii de mărfuri determina nivelul de preţuri si gradul de utilizare a resurselor
existente. Vânzătorii, schimbând volumul de producţie si/sau nivelului de preţuri,
modifică volumul si structura ofertei, adoptând-o la satisfacerea cererii, iar
consumatorul alege cea mai raţionala structura de consum. Funcţionarea procesului
de producţie se reglementează prin oscilaţii ale cererii si ofertei si prin valoarea lor.
Cererea, se manifesta prin schimburi de mărfuri si exprima cantitatea de mărfuri
sau servicii ce pot fi cumpărate intr-o unitate de timp la preţul curent, iar ofertă este
cantitatea maxima dintr-un anumit bun pe care producătorii sau comercianţii sunt
dispuşi sa vândă, intr-o perioada determinata de timp la un anumit preţ.
În rezultatul relaţiilor de producţie, confruntarea cererii şi ofertei de mărfuri şi
servicii se creează valoarea care reprezintă un lucru ce satisface o anumită trebuinţă
a omului şi care poate fi schimbat pe un alt lucru. Valoarea apare ca relaţie dintre
subiect si obiect şi reflectă aprecierea diferenţiată a unor lucruri, unor persoane sau
acte umane etc. reieşind din capacitatea lor de a satisface anumite nevoi sau interese.
Termenul valoare iniţial a folosit pentru ierarhizarea, aprecierea şi evaluarea
constatărilor. Pentru economie, conceptul de valoare reprezintă un element prin care
se asigură existenta întregii societăţi. Astfel, Paul A. Samuelson, menţiona că ştiinţa
economica studiază modul în care ne decidem sa folosim resursele productive rare cu
întrebuinţări alternative, pentru realizarea unui scop prevăzut. Dicţionarul explicativ
al limbii române prezintă o explicaţie largă a noţiunii de valoare:
– însuşire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesităţilor
sociale şi idealurilor generate de acestea;
– suma calităţilor care dau preţ unui obiect, unei fiinţe, unui fenomen etc;
– importanţă, însemnătate, preţ, merit.
În dicţionarele şi manualele economice valoarea se defineşte ca o măsură a
satisfacerii consumatorului privind bunurile sau serviciile cumpărate, sub aspectul
calităţii, fiabilităţii şi preţului. În sens absolut valoarea este raportul dintre două
servicii schimbate sau raportul între două produse, între două utilităţi. Atunci când
consumatorul cumpără ceva, el urmăreşte satisfacerea unei anumite necesităţi.
Capacitatea acestor bunuri de a efectua funcţiunile de utilitate în comparaţie cu suma
plătită pentru procurare este numită valoarea de întrebuinţare. Adică utilitatea cere
o relaţie între om şi un produs, în timp ce valoarea cere un raport între două produse,
între două utilităţi. Mai există a treia valoare – valoarea de schimb, adică “preţul” pe
care îl va cere vânzătorul pentru produs, în comparaţie cu produsul utilizat.
Problematica valorii şi conţinutului conceptului de valoare a preocupat pe
filosofi şi economişti din antichitate până în prezent, formulând diferite răspunsuri pe
parcursul istoriei. Definirea fenomenul valorii a apărut încă din antichitate şi a avut
ca iniţiatori pe unii dintre cei mai mari filosofi: Aristotel, Xenofon, Platon şi alţii.
Încă din această perioadă, s-au desprins două direcţii principale de orientare a
modului de definire a valorii: valoarea = muncă şi valoarea = utilitate.
Teoria valorii bazată pe munca (TVM), fondator Aristotel, considera drept
valoare ceea ce mulţumeşte o trebuinţă. Valorile economice sunt materiale. În
perioada moderna, teoriea a avut ca susţinători pe William Petty (1623- 1687), John
Locke (1623- 1704), A. Smith, D. Ricardo, K. Marx. W. Petty afirma ca valoarea
interna a unui lucru depinde de munca întrebuinţata pentru producerea lui. Ea
depinde de cantitatea sau timpul de munca individual dedicat producerii unui bun;
daca doua mărfuri incorporează aceeaşi cantitate de munca, acestea vor avea aceeaşi
valoare de schimb. Valoarea de schimb reflectă proprietăţile unui produs care îi
conferă posibilitatea să fie schimbat cu altul.
Privitor la conţinutul Teoriei valorii-muncă A. Smith marca că munca este
măsura reala a valorii de schimb a tuturor mărfurilor. Astfel, valoarea de schimb este
capacitatea unei mărfi de a cumpăra alte bunuri - sau preţul sau.
O altă figură în dezvoltarea aspectelor metodologice la teoria valorii, este David
Ricardo (1772-1823), care afirmă că „...nu numai munca întrebuinţata direct la
producerea mărfurilor influenţează valoarea acestora ci, la fel, si munca întrebuinţata
la producerea de instrumente, unelte si clădiri cu care se ajuta aceasta munca".
Karl Marx (1818- 1883) măsoară valoarea mărfurilor prin cantitatea totala de
munca in ore, depusa pentru producerea lor, dar deoarece munca este prestata in
diverse feluri si ritmuri, el utilizează conceptul de munca abstracta - simpla cheltuiala
de energie fiziologica, creier, organe senzoriale - care face ca diferitele munci sa fie
omogene si deci comparabile, măsurabile. Marx considera că în procesul muncii şi nu
al producţiei, activitatea omului efectuează o modificare a obiectului muncii.
 Analiza valorii de întrebuinţare, prevede estimarea cantitativă a acesteia,
fiindcă ea se realizează în procesul folosirii sau al consumului. Pentru ca bunului
respectiv sa i se confere o valoare este necesar ca acesta sa fie dorit de subiectul
economic. Teoria valorii bazate pe utilitate (TVU) a avut drept părinte pe filosoful
grec Xenofon, iar mai apoi a fost reluata si dezvoltata de J. S. Mill, St. Jevons, L.
Walras, C. Menger, J. M. Keynes şi alţii. Utilitatea desemnează proprietatea pe care o
are un obiect de a produce o satisfacţie. Utilitatea economica reprezintă satisfacţia sau
plăcerea pe care o generează consumatorului din utilizarea de bunuri sau servicii.
Întrucât valoarea este rezultatul transformărilor în cadrul unor procese
economice în care este antrenată activitatea umană şi care pot fi definite ca o stare
dinamică în care intră un sistem (om, întreprindere, economie, societate, mediul),
aceste cuprind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul.
Respectiv mecanismul de obţinere a valorii include în sine sistemul mediului
înconjurător, social şi economic, între care se produce un schimb bilateral de
potenţial. Cel mai cuprinzător este sistemul mediului înconjurător fiindcă este
furnizorul primar a potenţialului natural. Acesta, în anumite proporţii, intră în
structura internă a întreprinderii sub forma terenului, a surselor de apă, aer, lumină,
căldură etc. Cea mai mare parte a mediului natural rămâne, însă, în afara sistemului
activităţii economice (mediul natural extern), având, totuşi, un rol esenţial în
mecanismul de obţinere şi gestionare a valorii. Funcţionarea sistemului activităţii
economice se asigură prin intermediul legăturilor interne şi cele externe.
Sistemul social furnizează către sistemul economic potenţial uman cu un grad de
organizare specific activităţilor din zona societăţii, iar sistemul economic cuprinde:
microeconomia (cu producătorul, consumatorul şi piaţa), macroeconomia (instituţii
bancare, financiare, ministere economice etc.) şi mondoeconomia (instituţii monetare
şi financiare internaţionale, instituţii cu atribuţii economice etc). la rândul său
structura sistemului activităţii economice cuprinde: componentele materiale;
legăturile interne şi externe; rezultatele existenţei sistemului. Cea mai reprezentativă
forma a sistemului activităţii economice este întreprinderea, structura căreia cuprinde
toate componentele materiale specifice unui sistem economic (omul, mijloacele şi
obiectele de muncă, informaţia, mediul natural şi componentele sale, societatea),
precum şi legăturile directe şi indirecte din ecocâmp.
2. PROCESELE ANTRENATE ÎN MECANISMUL DE OBŢINERE A
VALORII
Construirea modelului procesului de producţie reprezintă un proces complex, ca
rezultat a mai multor procese primare regăsite în sistemele universului. Nemijlocit
producţia poate fi expusă prin relaţia:
Producţia = transfer de intrare + transformare + conservare + transfer de ieşire
Sistemul economic aflat în starea dinamică de producţie îşi organizează procesul
de atragere de intrări (activitatea de aprovizionare) sau este beneficiarul proceselor de
transfer de ieşire din alte sisteme (mediul, societate, alte firme, macro şi
mondoeconomie). Transferurile de intrare includ transferul natural, repartiţia şi
schimbul. Transferul natural este forma prin care alte sisteme trimit spre cele
economice potenţial sub formă de produse şi servicii fără o contraprestaţie din partea
acestora din urmă (lumina şi căldura solară, entropia joasă din solul şi subsolul terrei,
cultura oferită de societate etc). Repartiţia este forma de transfer ce se face în urma
unei decizii de repartiţie de tip financiar, credit, donaţie etc. Sistemul economic
beneficiar se angajează să restituie integral, parţial sau să nu restituie nimic din ceea
ce a primit din partea unor sisteme furnizoare. Shimbul este transferul ce presupune
o contraprestaţie imediată sau la termen sub formă de plată către sistemul furnizor.
Prin acest transfer, sistemul economic în starea dinamică de producţie atrage
serviciile din partea propriei structuri, plătind contravaloarea serviciilor sub formă de
salarii, amortizare, refacerea stocurilor, refacerea şi protecţia mediului etc.
Structura internă a întreprinderii, este solicitată, prin schimb sau repartiţie, să
contribuie direct şi indirect la susţinerea procesului de producţie. Ea cuprinde:
– mijloace fixe: plăţile sunt reprezentate de uzură, cheltuielile cu energia de punere
în funcţiune, reparaţii, întreţinere etc;
– mijloacele curente: plăţile pentru materiile prime, materialele intrate direct în
substanţa produselor, pentru transport, depozitare, condiţionare, asigurare etc;
– personalul întreprinderii: plăţile pentru munca efectivă în procesele efectorii şi
de conducere, pentru stimulare suplimentară, asigurare, perfecţionare etc;
– fondul de informaţii: plăţile pentru amortizarea activelor necorporale, pentru
protecţia, asigurarea, multiplicarea informaţiilor;
– mediul: plăţile făcute cu refacerea mediului, pentru protejarea mediului,
atragerea de substanţă, energie şi informaţii direct din mediu etc.
Intrările aduse din diferite surse sunt supuse unor diverse operaţiuni de
transformare. Concomitent cu transferul intrărilor este foarte important procesul de
transfer al ieşirilor, prin care sistemul economic îşi valorifică rezultatele, trimiţând
spre alte sisteme ieşirile sale. Produsele sunt trimise prin intermediul pieţei spre
sistemele economice, sociale sau ale mediului aflate în starea de consum. Şi aici vom
întâlni transferurile naturale, repartiţia şi schimbul.
Procesele din sistemele economice. În cadrul acestor sisteme se evidenţiază trei
procese complexe (consumul, producţia, lichidarea), formate, la rândul lor, din cele
trei procese primare (transformarea, conservarea, transferul).
Procesul de consum este proces prin intermediul căruia se formează, reface,
dezvoltă sistemul activităţii economice, întreprinderea, care ca sistem, este o
combinaţie de subsisteme vii (oameni, plante, animale) şi nevii (unelte, construcţii,
materiale, combustibili, informaţii). Acesta cuprinde următoarele procese primare:
– transferul sau atragerea de intrări (potenţial natural, social şi economic) prin
repartiţie, schimb, preluare directă;
– transformarea intrărilor prin activităţi ca investiţiile, formarea de stocuri,
cumpărarea şi asimilarea de informaţii, perfecţionarea personalului;
– conservarea rezultatelor transformărilor;
- transferul acestor consecinţe ale existenţei sistemului (mişcare, forţe, structură)
spre interiorul sistemului respectiv şi alte sisteme (economice, societate, mediu).
Procesul de producţie este procesul pentru care s-a pregătit sistemul economic
prin parcurgerea procesului de consum. Producţia se declanşează sub influenţa unor
forţe din societate, mediu şi din alte sisteme economice (micro-, macroeconomice).
Procesele primare de transformare, conservare, transfer:
– transferul prin repartiţie, schimb, preluare directă de potenţial din propria structură
sau din societate şi mediu;
– transformarea intrărilor atrase în conformitate cu tehnologia firmei (topire, tăiere,
măcinare, coacere etc.).
– conservarea rezultatelor transformării în produse cu o entropie joasă superioară
intrărilor, precum şi în deşeuri cu o entropie înaltă;
– transferul de produse şi deşeuri spre alte sisteme şi autoconsum.
Procesul de lichidare se manifestă sub forma unor etape succesive:
dezinvestire, conservare, lichidare parţială, faliment, lichidare finală. Şi acest proces
complex cuprinde cele trei procese primare:
– transferul de informaţii de pe piaţă (informaţii care confirmă imposibilitatea
funcţionării firmei respective) şi de produse şi servicii care vor fi folosite în
operaţiunile de lichidare;
– transformarea structurii sistemului economic în componente prin acţiuni ca
disponibilizarea personalului, dezmembrarea utilajelor, disponibilizarea
stocurilor etc;
– conservarea rezultatelor transformării sub formă de active ce pot fi vândute,
şomeri.
– transferul “produselor” lichidării spre alte sisteme (societate, pentru şomeri,
alte întreprinderi, pentru activele ce pot fi vândute, mediu, pentru pierderi);
– alte subsisteme de natura economica.
Pentru realizarea proceselor primare de transfer, activitatea economică a
sintetizat şi alte tipuri de subsisteme de natură economică. Aceste subsisteme se
găsesc în microeconomie (piaţa, pentru realizarea transferului sub formă de schimb),
în macroeconomie (pentru repartiţie financiară sau prin credit) şi în mondoeconomie
(pentru schimb şi repartiţie). Şi aceste subsisteme parcurg procesele complexe de
consum, producţie, lichidare, formate, la rândul lor, din procesele primare de
transformare, conservare, transfer.
Indiferent de tipul de sistem din natură (mediu, societate, economie), stările
dinamice în care intră aceste sisteme sunt aceleaşi: consum, producţie, lichidare.
 3. ABORDAREA SISTEMICĂ A ÎNTREPRINDERII. CARACTERISTICA
SISTEMELOR.
Într-o economie de piaţă, orice fenomen, proces sau obiect poate fi privit ca un
sistem de elemente interdependente sau ca formaţii ce sunt componente ale unui
sistem mai mare. Noţiunea de sistem nu implică limite temporale sau spaţiale.
Pentru a avea un sistem trebuie să existe un obiect, un fenomen sau un proces,
este nevoie de un subiect şi un scop al cercetării. În funcţie de obiectiv acelaşi
fenomen poate fi definit ca sistem în diferite feluri şi sub aspecte diferite.
Sistemul poate fi definit ca un grup de elemente între care se stabileşte un
ansamblu de relaţii, sau de elemente în interacţiunea lor dinamica, organizata în
vederea realizării unui scop. Structura lui este data de numărul elementelor ce
formează sistemul si de conexiunile şi relaţiile dintre acestea.
Un sistem poate fi deschis sau închis în funcţie de intensitatea relatiilor pe care
le întreţine cu alte sisteme care îi sunt exterioare, adică sistemele închise nu au nici o
relaţie iar sistemele deschise suferă influenţă sau influenţează alte sisteme.
Un sistem se defineşte prin următoarele noţiuni:
– obiectele (elementele) sistemului, entităţi materiale sau abstracte ce constituie
componenta constructiva a sistemului (statica sistemului);
– proprietăţile obiectelor;
– relaţiile, raporturile dintre elementele (dinamica sistemului).
Reuniunea elementelor într-un ansamblu, împreuna cu relaţiile dintre ele,
formează structura sistemului. Legăturile dintre elementele componente ale
sistemului întreprindere fac ca acţiunea unora sa se reflecte asupra altora si, implicit,
asupra sistemului întreprindere integral. De exemplu, perturbaţiile care pot sa apară în
aprovizionarea cu materii prime afectează ritmicitatea producţiei, iar aceasta are
consecinţe asupra veniturilor realizate de întreprindere.
Un sistem comunica cu mediul sau prin intermediul variabilelor de intrare sau de
ieşire. Anumite intrări pot fi considerate ca perturbaţii ce modifica starea unor
elemente ale sistemului. Un sistem poate fi descompus în subsisteme atât pe verticala
cât si pe orizontala sistemului. Pe verticala, poate fi descompus în subsisteme pe
diferite nivele cuplate cu ajutorul unui centru de comanda. Pe orizontala, poate fi
descompus în subsisteme specializate într-o funcţie precisa.
Ca organism economico-social, întreprinderea are o structura sistemica, în care
diferitele sale componente se condiţionează reciproc. Totalitatea elementelor
componente, în interacţiunea lor, constituie mecanismul de funcţionare al
întreprinderii. Functionarea mecanismului se desfăşoară sub acţiunea factorilor de
mediu intern si extern si se manifesta într-o diversitate de forme.
Abordarea sistemică a întreprinderii impune asigurarea corelaţiilor optime dintre
elementele de structură constituite în urma utilizării a diferite criterii de clasificare.
Reţinem necesitatea asigurării unei corespondenţe stricte între resursele sale
(materiale, financiare şi umane), pe de o parte, şi mediul extern, pe de altă parte.
Într-o manieră similară se pune problema asigurării unei corelaţii optime între
activităţile proprii a întreprinderii şi nevoile impuse de activitatea desfăşurată, ceea ce
are o importanţă deosebită, fiindcă atrage atenţia asupra faptului că în activitatea de
gestiune trebuie luate în considerare următoarele aspecte:
– cunoaşterea în detaliu a forţelor interne, a modului în care se manifestă şi a
efectelor acţiunii sau interacţiunii lor;
– studierea interacţiunii dintre forţele interne, unele în raport cu altele, şi faţă de
mediul extern.
Abordarea întreprinderii pe baza principiilor teoriei sistemelor si ciberneticii
impune luarea în considerare atât a întreprinderii ca ansamblu unitar, cât si a fiecăreia
dintre componente, în interdependenta si acţiunea lor. Abordarea sistematica a
întreprinderii consta în prioritatea acordata întregului, respectiv întreprinderii şi
studierii conexiunilor dintre elementele componente în dinamica si complexitatea lor.
Cel mai general puncte de vedere privitor la sistemul întreprindere este
fundamentat de Teoria structurilor disipative, unde natura nu mai este înţeleasă
într-o concepţie liniară, prin separarea realităţii în sisteme distincte:
– sisteme aflate la echilibru, sisteme moarte cu entropie maximă;
– sisteme aproape de echilibru, sisteme la care entropia este mare, dar nu maximă
(aici se cuprinde materia nevie);
– sisteme departe de echilibru, sisteme cu entropie joasă specifică materiei vii.
Caracteristica principală a sistemelor departe de echilibru este consumul de
entropie joasă din mediul înconjurător pentru a putea să-şi menţină ordinea interioară
şi să evite căderea spre echilibru, spre moarte. Societatea, din care face parte atât
omul, cât şi întreprinderea, cuprinde, în principal, sisteme vii, dar şi sisteme nevii.
Acest fapt asigură caracterul complex al sistemelor din societate.
Întreprinderea ca sistem social este un ansamblu de elemente interdependente,
care intra în diferite relaţii în scopul realizării anumitor obiective. El este definit, de:
– mulţimea elementelor sale;
– mulţimea conexiunilor interne si externe;
– intrările si ieşirile din sistem;
– finalitatea sistemului;
– comportarea si capacitatea de funcţionare a sistemului.
Sistemul întreprindere prezintă o serie de caracteristici care trebuie avute în
vedere pentru a-i asigura funcţionalitatea, acestea sunt:
– întreprinderea este un sistem complex, caracteristică asigurată de varietatea
resurselor pe care le reuneşte şi mai ales de multitudinea de combinaţii în care
se pot afla acestea în diferite întreprinderi;
– întreprinderea este un sistem socio-economic, întrucât în cadrul acesteia o
componenta esenţiala sunt oamenii (conducători si executanţi) care acţionează
asupra celorlalte componente (resurse materiale, energie, capacitaţi de producţie,
informaţii) pentru a realiza obiectivele propuse (obţinerea unui profit,
satisfacerea nevoilor sociale, cresterea bogăţiei);
– întreprinderea este un sistem organizat, fiindcă se descompune în elemente
componente. În cadrul întreprinderii poate fi identificat un ansamblu de activităţi
de baza: aprovizionarea, producţia, vânzarea, transportul, finanţele, evidenta
 contabila. Fiecare dintre aceste activităţi pot fi descompuse într-un anumit numar
de operaţii sau atribuţii ce trebuie coordonate între ele cât mai eficient;
– întreprinderea este un sistem condus, deoarece prevede luarea de decizii,
direcţia generala reprezentând centrul de comanda ce priveşte întreprinderea în
mod global si care îşi asuma întreaga responsabilitate pentru aceasta.
Principalele atribuţii ale acestei direcţii sunt: elaborarea strategiei întreprinderii,
elaborarea planului strategic, elaborarea planului de producţie, exercitarea
autorităţii ierarhice, stabilirea de relaţii cu mediul înconjurător.;
– întreprinderea este un sistem deschis, întrucât funcţionează într-un mediu
complex de la care suferă influente si pe care îl poate influenta, are schimburi
permanente cu mediul (de unde îşi procura intrările si unde îşi externalizează
ieşirile). Ea este compusă din două subsisteme: intrări, care cuprinde: active
fixe şi active nemateriale, resursele materiale, resursele de muncă, resursele
financiare şi ieșiri, adică: producţia (mărfuri, servicii, lucrări), profitul, efectul
social, extinderea segmentului de piaţă etc. Acestea subsisteme sunt legate între
ele prin procesul de exercițiu. Relatiile dintre agenţi economici se exprima prin
fluxuri care sunt de doua categorii: fluxuri reale sau fizice, ce semnifica un
schimb de bunuri si servicii de la un agent economic la altul; fluxul monetar sau
financiar care semnifica transferul de bani de la un agent economic la altul;
– întreprinderea este un sistem dinamic, deoarece îşi modifica starea în timp;
– întreprinderea este un sistem cu finalitate. aceste este exprimata de
obiectivele sale. Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul ca finalitatea
fundamentala a unui individ în întreprindere este determinata de anumite
mobiluri: atunci când individul respectiv este patronul întreprinderii, mobilurile
sale sunt similare cu ale organizaţiei pe care o conduce;
– întreprinderea este un sistem relativ stabil. Daca o perturbaţie a mediului a
produs variaţia unor parametri, întreprinderea reacţionează pentru a conduce
evoluţia în regim staţionar. În acest scop, în cadrul sistemului identificam un
subsistem specific (subsistemul conducător) având rolul de a pune în practica
 masurile corective care sa permită atingerea regimului staţionar. Obiectivul
subsistemului este reglarea sistemului si asigurarea funcţionalităţii optime;
– întreprinderea este un sistem supus proceselor entropice, sub acţiunea cărora
se manifesta tendinţa de dezorganizare. Activitatea de conducere este forţa care
contrabalansează aceasta tendinta, asigurând stabilitatea dinamica;
– întreprinderea este un sistem probabilist (stohastic) datorita acţiunii factorilor
aleatori ce tind sa perturbe echilibrul. Menţinerea stabilităţii si anihilarea
factorilor perturbatori, evitarea tendinţelor entropice necesita din partea
conducerii intervenţii reglatoare active si permanente;
– întreprinderea este un sistem cu autoînvăţare (se învaţă în procesul de
desfăşurare a activităţilor economice si sociale);
– întreprinderea este un sistem cibernetic. Culegerea informaţiilor despre ieşirea
sistemului si utilizarea lor pentru corectarea intrării (feed-back, conexiune
inversa) este caracteristica sistemelor cibernetice. Îndeplinirea obiectivelor
necesita asigurarea permanenta a intrărilor prestabilite (cantitativ si calitativ),
corelarea acestora cu procesele tehnologice, urmărirea transformărilor pe care le
suferă intrările, compararea rezultatelor cu obiectivele;
– întreprinderea, ca sistem bio-social, este un sistem complex, deschis,
cuprinzând drept elemente subsisteme vii şi nevii, reunite sub influenţa unor linii
de forţă interne, ale societăţii şi ale naturii în general, cu scopul de a pune la
dispoziţia sa şi a societăţii potenţial economic sub formă de substanţă, energie şi
informaţie, încorporate în produse şi servicii. Societatea creează un sistem bio-
social în care subsistemele vii şi nevii se completează în diferite proporţii, în
funcţie de profilul entităţii, precum şi în funcţie de evoluţia progresului tehnic;
– întreprinderea este un sistem autoreglabil si autoorganizabil în care coexista
doua tipuri de activităţi: tehnico-productiva si de conducere. Acesta are la baza
conceptul de conexiune inversa (feed-back), adică capacitatea sistemului de a-si
modifica intrările si starea sa, în raport cu modul în care ieşirile răspund
comenzii sociale. Deci, întreprinderea este formata dintr-un sistem reglat sau
condus, în care au loc procese tehnice si biologice de transformare a factorilor de
 producţie în produse finite si un sistem reglator sau conducător, care are rolul de
a asigura functionarea sistemului reglat. Retroacţiunea sau conexiunea inversa se
manifesta atât la nivelul întreprinderii, cât si la nivelul subdiviziunilor, ca
subsisteme. Fiecare subsistem îşi are intrările si ieşirile proprii. Ieşirile dintr-un
subsistem constituie intrări în cadrul subsistemului următor.
4. COMPORTAMENTUL ÎNTREPRINDERII CA SISTEM
Întreprinderea poate fi definită şi privită ca sistem în cele mai diferite moduri. În
primul rând ea este un sistem de producţie, în care intră anumite materii prime şi
materiale auxiliare ce se transformă în bunuri sociale. În felul acesta, ea poate fi
privită ca un sistem economic în care se realizează anumite procese şi relaţii
economice. În acelaşi timp, ea este un sistem social, în care se realizează nişte relaţii
sociale extrem de variate şi împletite în mod complex.
Ca organism economico-social, întreprinderea are o structura sistemica, în care
diferite componente se condiţionează reciproc. Totalitatea elementelor componente,
în interacţiunea lor, constituie mecanismul de funcţionare al întreprinderii.
Functionarea acestui mecanism se desfăşoară sub acţiunea factorilor de mediu intern
si extern si se manifesta într-o mare diversitate de forme. Aceste elemente pot fi
asimilate unor forţe care se compun, descompun şi recompun sub acţiunea unor
factori din mediul extern, rezultanta lor exprimând potenţialul firmei respective.
Acest potenţial diferă în funcţie de volumul şi calitatea forţelor care interacţionează.
Într-o abordare sistemică, întreprinderea apare ca o interacţiune continuă între
resursele materiale, financiare şi umane ce constituie structura sa endogenă şi o serie
de elemente de natură exogenă care se constituie în mediul extern al acesteia. Astfel,
ea apare în postura de componentă a mediului social-economic. Conţinutul acestuia
vizează un ansamblu de elemente de natură politică, economică, socială, tehnico-
ştiinţifică, juridică, manifestate în plan naţional şi internaţional, care acţionează
asupra întreprinderii în strânsă interdependenţă. Aceste componente, se găsesc la un
moment dat, în anumite raporturi care asigură echilibrul mediului.
Din punct de vedere dinamic, raporturile dintre componente se schimbă de la o
perioadă la alta, contribuind astfel la evoluţia sistemului economic. Analizând
diferitele circumstanţe existente şi efectele pe care acestea le au asupra economiei
întreprinderii există trei tipuri de mediu:
– stabil – schimbările sunt rare, de mică amploare şi uşor previzibile;
– schimbător –schimbările sunt frecvente, de o amploare variată şi previzibile;
– turbulent –schimbările sunt foarte frecvente, de amploare variată, cu incidenţe
profunde asupra activităţii întreprinderii şi greu de anticipat.
Pentru satisfacerea nevoilor, fiecare întreprindere va intra în relaţii cu alţi agenţi,
iar absenţa acestora va determina apariţia unor noi agenţi de mediu. Organizarea si
functionarea întreprinderii sunt orientate spre realizarea obiectivelor sale.
Întreprinderea este un sistem compus din elemente diferite. Privita ca sistem
economic, întreprinderea cuprinde următoarele elemente:
- personalul, caracterizat prin sexul, vârsta, calificarea, funcţia;
- mijloacele materiale şi anume maşini, utilaje, instalaţii pentru care bilanţul
contabil reţine două variabile: valoarea şi categoria de imobilizare, natura
echipamentului, puterea instalată sau capacitatea de producţie;
- drepturile, obligaţiile şi mijloacele financiare care sunt cuprinse în bilanţ sub
formă valorică şi se referă la dreptul de proprietate asupra altor întreprinderi;
- materiile prime, produsele finite, semifabricatele sau în curs de fabricaţie care se
găsesc în bilanţ sub denumirea de valori de exploataţie.
Ca orice sistem, întreprinderea funcţionează atunci când are loc transformarea
elementelor. O transformare este definită sub numele de producţie, adică totalitatea
activităţilor desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de munca si a proceselor naturale care
au loc în legătura cu transformarea obiectelor muncii în produse finite. Procesul de
producţie cuprinde doua laturi distincte: procesul tehnologic şi procesul de munca.
Procesul tehnologic reprezintă transformarea directa, cantitativa si calitativa a
obiectelor muncii prin modificarea formelor, dimensiunilor, compoziţiei sau structurii
interne si dispoziţiei spaţiale a acestora. Procesul de munca reprezintă activitatea
executantului în sfera producţiei sau îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductiva.
Transformările succesive ce au loc în cadrul unui proces de producţie si care se
repeta identic pentru fiecare obiect al muncii respectiv produs sau lot de produse
formează un ciclu de producţie. Caracteristica de baza a ciclului de producţie este
durata sa, adică timpul calendaristic în decursul căruia obiectele muncii trec succesiv
printr-un anumit numar de procese parţiale de fabricaţie, considerând acest timp din
momentul intrării lor în stadiu de producţie si până la obţinerea producţiei finite.
Pentru a se realiza transformarea productivă, întreprinzătorul reuneşte factorii
de producţie achiziţionaţi din exterior şi combină raţional aceşti factori în proporţii ce
depind de tehnicile puse în aplicare sau de obiectivele vizate. Producţia ca rezultatul
acestei combinaţii se prezintă sub formă de bunuri materiale sau servicii.
O alta transformare a elementelor din cadrul sistemului întreprinderii are loc în
cadrul distribuţiei. Întreprinderea produce bunuri si servicii pe care le poate vinde
direct pe piaţa si încasând imediat contravaloarea lor în acest caz dispunând de
lichidităţi sau le vinde pe credit, situaţie în care va poseda creanţe. Ansamblul de
transformări ale elementelor întreprinderii ce au loc în cadrul producţiei si distribuţiei
formează ciclul de exploataţie al întreprinderii.
Funcţiunea întreprinderii reprezintă un ansamblu de activităţi omogene sau
complementare, asemănătoare sau înrudite care au o logică în manifestarea lor
propriu-zisă şi contribuie la o mai bună gestionare a resurselor şi creşterea eficienţei
de ansamblu a întreprinderii. Funcţiunile de bază dintr-o întreprindere sunt:
– funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde activităţile de studiere, concepere şi
elaborare a cadrului tehnic şi tehnologic, adică proiectarea produselor, asimilarea
de produse noi, elaborarea planurilor şi previziunea activităţii, etc.;
– funcţiunea de producţie se referă la activităţile de bază şi include acţiuni ce
contribuie la desfăşurarea normală a proceselor de producţie, auxiliare, etc.;
– funcţiunea comercială include totalitatea activităţilor ce vizează relaţiile cu
exteriorul, respectiv activităţile de aprovizionare şi desfacere. În acest context,
preocupările includ încheierea unor contracte economice avantajoase, asigurarea
aprovizionării ritmice, publicitatea, prospectarea pieţei, etc.;
– funcţiunea financiar-contabilă înglobă activităţile de obţinere şi folosire raţională
a fondurilor băneşti, controlul operaţiilor de investire ale resurselor băneşti,
stabilirea necesarului de mijloace financiare şi găsirea de noi surse de finanţare;
– funcţiunea de personal reprezintă un ansamblu de activităţi care urmăresc
procesele la care se supun resursele umane.
Organizarea structurală a unei întreprinderi se concretizează în structura
organizatorică, care desemnează un ansamblu de subdiviziuni constituite prin
gruparea unor activităţi corelate, precum şi relaţiile ce se manifestă între acestea. Ea
cuprinde doua parţi: de conducere sau funcţionala şi de producţie sau operaţionala.

Organizarea procesuală şi structurală a întreprinderii

Variabila organizaţionala este reprezentata de factorii interni sau externi unităţii
şi cuprind: dimensiunea firmei; complexitatea firmei; caracteristicile procesului
tehnologic; nivelul dotării tehnic; gradul de specializare si cooperare în producţie;
dispoziţia teritoriala; caracterul procesului de desfacere; ritmul de înnoire a
produselor si tehnologiilor. Acestea influenţează configuraţia structurii organizatorice
precum si componentele acesteia.
Procesul de proiectare a structurii organizatorice presupune următoarele etape:
- analiza obiectivelor întreprinderii
- definirea activităţilor si stabilirea conţinutului lor
- proiectarea compartimentelor, gruparea lor si stabilirea relatiilor dintre ele
- proiectarea propriu-zisa a structurii organizatorice
- evaluarea funcţionalităţii si a laturii constructive a întreprinderii.