Microeconomie

Cap. 1 Constituirea economiei ca stiinta

Principalele teorii economice şi repere ale gândirii economice în
România

Primul curent de gândire economică a fost mercantilismul, caracteristic

perioadei cuprinse între sec. XVI – XVIII.
Există două etape în dezvoltarea acestei doctrine economice:
-mercantilismul timpuriu
-mercantilismul dezvoltat

➢ Principala formă a bogăţiei unei naţiuni o reprezintă metalele

preţioase, respectiv banii din aur şi argint, iar principala
activitate care conduce la creşterea bogăţiei este schimbul, în
special comerţul exterior.
➢ Cea mai importanta activitate este schimbul.

Al doilea curent de gândire economică deosebit de important a fost

fiziocraţia, caracteristic în principal sec. XVIII, ale cărui coordonate
principale sunt total opuse mercantilismului, fiziocraţia apărând, de
fapt, ca o reacţie la mercantilism.
Pentru fiziocrati, principala formă a bogăţiei unei naţiuni o reprezintă
produsele, în primul rând cele agricole, iar cea mai importantă
activitate care conduce la creşterea bogăţiei este producţia, în special
cea din agricultură.
În cadrul acesteia, societatea este divizată în trei clase:
-clasa producătorilor din agricultură
-clasa proprietarilor funciari
-clasa sterilă
Tabloul economic este o schemă în care sunt descrise şi explicate
fluxurile economice dintre cele trei clase, în cadrul procesului de
reproducţie simplă.

Clasicismul economic preia de la fiziocrati ideea deplinei libertati de

actiune a agentilor economici, considerand ca aceasta asigura realizarea
intereselor acestora.
Principala formă a bogăţiei unei naţiuni o reprezintă produsele,
în primul rând cele industriale, iar cea mai importantă activitate
care conduce la creşterea bogăţiei este producţia, în special cea
din industrie.
Clasicii definesc două tipuri de valoare a mărfurilor:
- valoarea de întrebuinţare
-valoarea de schimb
Clasicii consideră ca valoarea stă la baza formării preţurilor, alături de
raportul dintre cerere şi ofertă.

Neoclasicismul s-a desprins din clasicism.

Se consideră că producătorii urmăresc să-şi maximizeze profitul,
iar consumatorii urmăresc să-şi maximizeze utilitatea
economică. Principala formă a bogăţiei unei naţiuni o reprezintă
produsele, iar cea mai importantă activitate care conduce la creşterea
bogăţiei este schimbul, în centrul atenţiei situându-se consumatorul.
Marxismul - a preluat teoria valorii muncii.
Protectionismul – statul trebuie sa aiba un rol activ in viata
economica a tarii, iar accentul se pune pe activitatea de productie
industriala.
Keynesismul – este esentiala interventia statului in economie ;
Keynes arata pentru prima data ca se poate realiza echilibrul
economic si in conditii de subutilizare a factorilor de productie.
Definiţia şi trăsăturile ştiinţei economice

Ştiinţa economică reprezintă un sistem de ştiinţe, care se pot grupa în:

-ştiinţe fundamentale (economia politică, istoria gândirii economice,

istoria economiei naţionale şi internaţionale)
-stiinţe teoretico – aplicative (economia industriei, finanţe etc.)

- ştiinţe de măsurare şi funcţionale (statistica, managementul,

cibernetica economică etc.).
Economia studiaza: productia, desfacerea, comertul, consumul
de bunuri si servicii.
In functie de nivelul la care se face analiza, economia se poate imparti in:
1. Microeconomie (analiza la nivelul unui singur agent economic)
2. Mezoeconomie (analiza la nivelul unei ramuri, respectiv unitati
admnisitrativ-teritoriale)
3. Macroeconomia (analiza la nivelul intregii economii a unei tari)
4. Mondoeconomia (analiza la nivelul economiei mondiale)

Conceptele şi legile economice

Legile economice sunt cele care descriu evoluţia şi raporturile de
cauzalitate dintre fenomenele şi procesele economice.
Au fost, de-a lungul timpului, considerate fie legi naturale, aşa după cum
explicau fiziocraţii funcţionarea liberă a mecanismelor pieţei sau,
dimpotrivă, legi statistice, odată cu gândirea clasică şi neoclasica.
Principii şi metode de analiză în economie
Metodele, principiile şi procedeele utilizate în analiza fenomenelor şi
proceselor economice constituie, în ansamblul lor, metoda ştiinţei
economice.
1. Metoda logica si metoda istorica
2. Metoda deductiei si metoda inductiei
3. Metoda statica si metoda dinamica
4. Metoda analizei si metoda sintezei
 Cap. 2 Bazele generale ale economiei
Activitatea economică
Activitatea economică este o formă de activitate practică,
creatoare, specifică omului, prin intermediul căreia sunt puse în
corelaţie necesităţile indivizilor cu resursele disponibile.
Categorii de activitati:
-producţia, care presupune generarea bunurilor şi serviciilor
-repartiţia, care include orientarea bunurilor şi serviciilor produse către
destinaţiile lor, precum şi distribuirea şi redistribuirea veniturilor
-schimbul , care se referă în principal la operaţiile de vânzare – cumpărare
a bunurilor şi serviciilor
-consumul, care implică utilizarea efectivă a bunurilor şi serviciilor

Structurile economiei nationale:

• Materiala – este realizata in functie de rezultatele obtinute in
activ. economica; ramurile sunt omogene
• Organizationala – subordonarea sectoarelor intre ele
• Tehnica – in tarile dezv, structura tehnica este omogena; in cele slab
dezv, strucutra tehnica e heterogena
• Demoeconomica – impartirea populatiei pe activitati in
functie de diferite criterii
• De proprietate – privata, publica, mixta
• Teritoriala – distribuirea activ. in teritorii

Nevoile umane şi resursele

Nevoile sunt un ansamblu de cerinţe ale indivizilor de-a lungul
întregii vieţi a acestora şi pe care aceştia urmăresc permanent să şi le
satisfacă prin intermediul activităţilor economice desfăşurate.
Nevoile se pot clasifica în funcţie de diverse criterii, cu sunt:
- după natura lor
-după natura bunurilor cu ajutorul cărora se satisfac
- după periodicitatea cu care reapar etc.
Cele 3 corelatii economice fundamentale:
1. NEVOI- RESURSE
2. CONSUM-PRODUCTIE
3. CERERE-OFERTA

Nevoile au o conditionare:
a. Subiectiva- este data de preferintele indivizilor
b. Obiectiva- este data de dezvoltarea societatii

Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe care

omul le poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri şi
servicii necesare satisfacerii nevoilor sale.
Principalele categorii de resurse sunt:
- resursele primare, care includ resursele naturale şi resursele de
muncă
- resursele derivate, care trebuie produse de către oameni pe baza
resurselor primare.

Premisa economică fundamentală. Curba posibilităţilor de

producţie şi costul de oportunitate

Costul de oportunitate reflectă costul variantelor sacrificate sau,

altfel spus, câştigul maxim pe care respectivul agent economic l-ar
fi putut obţine dacă nu ar fi ales varianta respectivă, considerată de
acesta ca fiind optimă.

Costul de oportunitate se poate calcula ca raport între cantitatea sau

valoarea alternativei la care se renunţă şi cantitatea sau valoarea
alternativei care a fost aleasă.
𝒍𝒂 𝒄𝒆𝒆𝒂 𝒄𝒆 𝒔𝒆 𝒓𝒆𝒏𝒖𝒏𝒕𝒂
𝐂𝐨 = −
𝒄𝒆𝒆𝒂 𝒄𝒆 𝒔𝒆 𝒂𝒍𝒆𝒈𝒆
 Cap. 3 Intreprinderea

Cifra de afaceri reprezinta incasarile de pe urma productiei de

piata. Se mai numeste si volum valoric al vanzarilor.

Cheltuielile de productie reprezinta procurarea resurselor folosite

in productie.

Profitul brut – rezultatul din cifra de afaceri dupa scaderea

cheltuielilor

Profitul net – profitul brut minus impozite pe profit

Valoarea adaugata – valoarea pe care o adauga munca si capitalul

fix la celelalte elemente folosite

Factorii de producţie reprezintă acea parte a resurselor economice

care sunt folosite în activitatea de producţie pentru producerea de
noi bunuri şi servicii, deci de noi resurse.
Factorii de producţie se grupează în mod uzual în trei mari categorii de
factori tradiţionali: munca, pământul şi capitalul.
In ştiinţa economică mai sunt definiţi neofactorii, care se referă la
întreprindere, ca şi cadru organizaţional, progresul tehnic,
abilitatea şi spiritul de iniţiativă ale întreprinzătorului, stocul de
informaţii etc.
Combinarea factorilor de producţie în cadrul activităţii economice de
producţie se referă la unirea acestora.
Combinarea factorilor de producţie depinde de posibilitatea de a respecta
următoarele condiţii:
• complementaritatea factorilor de producţie, care
arată care dintre factori trebuie combinaţi pentru a se obţine un
anumit rezultat
• adaptabilitatea factorilor de producţie, referitoare la
cantităţile de factori care trebuie utilizate
• divizibilitatea factorilor de producţie, care arată
dacă un factor se poate diviza în părţi mai mici
 • substituibilitatea factorilor de producţie, care
reflectă posibilitatea de a înlocui o anumită cantitate dintr-un
factor de producţie cu o cantitate dintr-un alt factor de producţie,
cu condiţia ca rezultatele obţinute să nu se diminueze cantitativ.

Rata marginală de substituţie reprezintă cantitatea dintr-un

factor Δx necesară pentru a compensa reducerea altui factor Δy
astfel încât nivelul producţiei să nu se modifice:

Rmg = -

Factorul de producţie muncă se referă la ansamblul capacităţilor

fizice şi intelectuale pe care indivizii le utilizează în cadrul activităţilor de
producţie.
Din punct de vedere cantitativ, factorul muncă reprezintă:
-populaţia aflată în limitele vârstei de muncă şi aptă de muncă
-timpul de muncă lucrat

Factorul de producţie pământ (sau natură) reprezintă totalitatea

resurselor naturale (suprafeţe agricole, păduri, ape, aerul resursele
minerale, fenomenele naturale care pot fi utilizate în producţie etc.) pe care
oamenii le pot utiliza, adapta şi transforma conform intereselor lor
de consum.

Capitalul, spre deosebire de ceilalţi doi factori prezentaţi anterior, provine

din resursele derivate.
Capitalul tehnic se împarte în două mari categorii:
• capitalul fix, care participă la mai multe cicluri de
producţie, se înlocuieşte după mai mulţi ani de funcţionare şi
se consumă treptat (clădiri, utilaje, maşini, instalaţii, computere
etc.);
• capitalul circulant, care participă la un singur ciclu
de producţie, se înlocuieşte imediat după încheierea acestui
ciclu şi se consumă integral sau este profund transformat în
cadrul acestuia (materii prime, materiale auxiliare, apă,
combustibil, semifabricate etc.).
Consumarea traptată a capitalului fix reprezintă uzura, care poate fi uzură
fizică sau uzură morală.
Uzura descrie pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a
elementelor de capital fix.

Uzura fizica - este cauzată de utilizarea în producţie sau de acţiunea

agenţilor naturali asupra capitalului fix
Uzura morala - este provocată de apariţia pe piaţă a unor elemente de
capital fix cu acceaşi funcţionalitate, dar mai noi şi mai performante sau cu
preţuri mai mici

Investiţiile sunt sumele folosite pentru achiziţionarea elementelor de

capital.