Bibliografia

 Maria-Cristina Ştefan, Mirela Mihaela Dogaru, MICROECONOMIE ,

Editura Universitară, București, 2012
 Maria-Cristina Ştefan, ECONOMIE POLITICĂ, Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2009
 Mihaela-Mirela Dogaru, Valentina Zaharia, Cristina ȘTEFAN, Gabriel
Năstase, Elena David, Rolul managementului ȋn gestionarea
eficientă a activităţii firmei, Editura Universitară, București, 2018
 Maria-Cristina Ana, Economie politică şi politici economice, Editura
Bibliotheca, Târgovişte, 2007
 Constanţa Popescu, ECONOMIE, Editura Bibliotheca, Târgovişte,
2009
 Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, ECONOMIE, Ed. Actami,
Bucureşti, 2001

1
 STRUCTURA AT 1 si AT2
 Economia politică – ştiinţă socială
 Activitatea economică
 Banii
 Factorii de producţie
 Agenţii economici
 Piaţa, cererea şi oferta
 Costul de producţie
 Productivitatea factorilor de producţie
2
 Obiectul economiei
politice
„Economia politică este o ştiinţă socială, care studiază
procesele şi fenomenele economice în strânsă legătură
cu factorii şi împrejurările care le determină, (producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri şi servicii) în
vederea desprinderii legilor şi raporturile de
condiţionare, interdependenţă şi funcţionalitate şi a
punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de utilizare
eficientă a resurselor şi a impulsurilor (mobilurilor) care
îi animă pe agenţii economici în activitatea economică”.
3
Locul economiei în sistemul general
de ştiinţe

Sistemul general de ştiinţe

4
 Sistemul ştiinţelor economice
Cuprinde:
a) ştiinţe economice fundamentale (ex: economia politică, istoria
economiei naţionale, istoria gândirii economice);
b) ştiinţe economice teoretico – aplicative care cuprind:
 ştiinţe economice speciale (finanţe, monedă şi credit, economia
muncii etc.);
 ştiinţe economice de ramură (economie industrială, economie
agricolă etc.);
 ştiinţa întreprinderii (managementul firmei);
 ştiinţe ale economiei mondiale (relaţii economice internaţionale).
c) ştiinţe economice de măsurare şi funcţionale (statistica economică,
managementul, marketingul);
d) ştiinţe economice de graniţă (econometria, sociologia economică,
cibernetica economică, drept economic, etc.)

5
 Activităţile economice se pot grupa după specificul lor în activităţi
de: producţie; repartiţie; schimb; consum.
1. Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în
combinarea factorilor de producţie în vederea obţinerii bunurilor
economice şi serviciilor necesare societăţii.
2. Repartiţia cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile şi
serviciile create în producţie sunt orientate spre destinaţiile lor.
Mai mult, ea cuprinde acele activităţi economice prin care se
distribuie veniturile (fundamentale) create în societate, către
participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii (ex:
plata salariilor, a profiturilor, a impozitelor etc.).
3. Schimbul (circulaţia) se referă la acele activităţi economice ce
asigură trecerea bunurilor şi serviciilor din sfera producţiei, în sfera
consumului, de la o persoană la alta (fizică şi/sau juridică) (spre
exemplu, deplasarea în spaţiu a bunurilor, actele de vânzare –
cumpărare, păstrarea şi depozitarea, distribuţia, etc.).
4. Consumul este scopul final al producţiei şi constă în folosirea
efectivă a bunurilor. Prin consum se verifică utilitatea bunurilor şi
concordanţa lor cu nevoile şi dorinţele oamenilor.
6
 Banii
Banii reprezintă un instrument economic general acceptat, de
măsurare şi de mijlocire a schimburilor, de efectuare a plăţilor,
de transferare a titlurilor de proprietate de la o persoană la alta;
ei exprimă dreptul deţinătorilor de a cumpăra bunuri sau alte
monede naţionale pe teritoriul ţării emitente.
Etapele parcurse de bani:
1. Prima etapă este cunoscută sub denumirea de bani-marfă
2. Moneda bătută (din metale preţioase)
3. Banii de hârtie
Banii de hârtie, după natura lor economică, pot fi:
a) bilete de bancă (bancnote, bani de credit);
b) banii de hârtie propriu-zişi sau hârtia monedă.
4. Banii de cont sau banii scripturali - sunt disponibilităţile băneşti
aflate în conturile bancare.
7
 Funcţiile banilor

a) Funcţia de calcul, de măsurare a valorii şi de etalon al preţurilor

b) Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie
c) Funcţia banilor ca mijloc de plată
d) Banii sunt folosiţi ca rezervă de valoare sau putere de cumpărare în aşteptare
e) Funcţia de bani universali (folosiţi în cadrul relaţiilor internaţionale)
Masa bănească (masa monetară) reprezintă cantitatea de bani aflată în circulaţie,
la populaţie, la agenţii economici, în cadrul unei economii naţionale, la un
moment dat. Ea se concretizează în totalitatea mijloacelor de circulaţie şi de plată
existente în economie, sub forma banilor de numerar şi a banilor în cont.
Deci: M = N + MS
Masa monetară se calculează cu ajutorul următoarelor formule:

unde: P – preţul mediu al bunurilor sau al unei tranzacţii; Q – numărul de bunuri şi servicii tranzacţionate;
T – numărul mediu de tranzacţii; V – viteza de rotaţie a banilor.
Puterea de cumpărare – reprezintă cantitatea de bunuri materiale şi servicii care pot fi
obţinute cu o unitate monetară, la un moment dat.
Pcb= 1/p ; PcM = M / p
8
 FACTORII DE PRODUCŢIE
1. Factorul muncă
Privită ca factor de producţie, munca, este reprezentată prin totalitatea resurselor
umane(fizice şi intelectuale) care pot şi sunt antrenate în producerea de bunuri şi servicii. Acest
factor poate fi analizat cantitativ, calitativ şi structural.

1. Analiza cantitativă. Din punct de vedere cantitativ resursele de muncă sunt condiţionate
de următorii factori: resursele de muncă şi numărul de ore de muncă pe săptămână, pe
persoană.
Resursele de muncă ale unei ţări sunt reprezentate prin totalitatea populaţiei în vârstă de
muncă şi aptă de muncă.
Componentele resurselor de muncă sunt: populaţia totală a unei ţări (P); populaţia
ocupată (Poc); populaţia aptă de muncă (Pa); populaţia inactivă (Pi); populaţia activă (Pac).
2. Analiza calitativă – calitatea resurselor de muncă se reflectă în nivelul de pregătire a
acestora, în nivelul calificării forţei de muncă.
Creşterea calităţii muncii se realizează acţionând în următoarele direcţii:
- creşterea nivelului general de educaţie şi de pregătire profesională a forţei de muncă;
- asigurarea unui nivel ridicat de sănătate a forţei de muncă;
- promovarea unui sistem eficient de motivare al angajaţilor;
- asigurarea unei calităţi ridicate a celorlalţi factori de producţie (capitalul şi pământul) cu
care factorul muncă se combină.
9
 FACTORII DE PRODUCŢIE
1. Factorul muncă
3. Analiza structurală – a factorului muncă, se referă, în primul rând, la dinamica populaţiei
ocupate pe cele trei sectoare ale economiei: primar, secundare şi terţiar.
Structura resurselor de muncă poate fi analizată şi sub următoarele aspecte:
- structura socio-profesională;
- structura teritorială;
- structura pe ramură;
- structura pe sexe;
- structura pe vârstă;

2. Factorul pământ
Natura (pământul), ca factor de producţie cuprinde totalitatea resurselor naturale
pe care oamenii, cu ajutorul uneltelor de muncă, le transformă şi le adaptează
nevoilor lor.

10
 FACTORII DE PRODUCŢIE
3. Factorul capital
Capitalul ca factor de producţie este definit ca totalitatea mijloacelor de producţie (clădiri, utilaje,
instalaţii, etc.) utilizare în producţia şi/sau distribuţia şi comercializarea bunurilor economice.
Structura capitalului:
- construcţii de natură diferită (fabrici, mine, drumuri, căi ferate, poduri etc.)
- maşini, utilaje, instalaţii, echipamente, instrumente de orice fel
- stocurile de materii prime, materiale, combustibil, etc.
- tehnică electronică şi de calcul etc.
Capitalul se prezintă pe de o parte sub formă de active fizice, iar pe de altă parte sub formă de
active financiare. Activele fizice se numesc şi active reale sau capital real.
Capitalul real, după modul în care se consumă şi se înlocuieşte se împarte în capital fix şi capital
circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real care participă la mai multe procese de producţie
consumându-se treptat şi înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (maşini, utilaje, instalaţii,
clădiri etc.) În timp, el se depreciază din cauza uzurii, care va duce în final la scoaterea din
funcţiune a elementelor de capital fix. Uzura poate fi: uzură fizică şi uzură morală.
- uzura fizică constă în pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a capitalului fix datorită
utilizării lui în producţie sau datorită acţiunii distructive a unor factori naturali.
- uzura morală (se produce în paralel cu uzura fizică) constă în deprecierea capitalului fix înainte
ca acesta să ajungă la finalul vieţii sale tehnice, şi se datorează introducerii
progresului tehnic 11
 FACTORII DE PRODUCŢIE
Circuitul capitalului

Amortizarea reprezintă procesul de recuperare a preţului de cumpărare iniţial al capitalului fix şi

pune în evidenţă în cadrul costului de producţie, consumul factorului capital fix.
Capitalul circulant este reprezentat prin stocurile de materii prime, materiale, combustibili,
semifabricate etc. de care dispune societăţile. Elementele capitalului circulant sunt consumate sau
sunt profund transformate în cursul unui singur proces de producţie
Circuitul capitalului reprezintă trecerea capitalului prin trei forme de funcţionare (bănească,
productivă, marfă), prin trei stadii (aprovizionare, producţie, desfacere) şi prin două sfere (producţie
şi circulaţie).
B – banii iniţiali
KP – capital productiv
MP – mijloace de producţie
Mm – mijloace de muncă
Obm – obiectul muncii
Fm – forţă de muncă
M – rezultatul obţinut (bunurile
economice)
A – aprovizionare
P – producţie
D – desfacere
T – durată totală a unui circuit
12
 AGENŢII ECONOMICI
1. Agenţii economici şi structura lor
Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau juridice care în
calitate de participanţi la viaţa economică, îndeplinesc roluri şi au comportamente
economice similare (asemănătoare).
Tipuri de agenţi economici după criteriul instituţional:
1. Întreprinderile (firmele)
2. Gospodăriile (menajele)
3. Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări (băncile, societăţile de asigurări etc.)
4. Administraţiile publice
5. Administraţiile private
6. Străinătatea (exteriorul sau restul lumii)

2. Întreprinderea
Întreprinderea este unitatea de bază a economiei naţionale (verigă de bază)
constituind entitatea organizatorică în care se produc bunuri materiale şi servicii. Prin
întreprindere desemnăm un grup de persoane organizate după anumite cerinţe
juridice, economice, tehnologice, care concep şi desfăşoară un complex de procese
de muncă, concretizate în produse şi servicii în vederea obţinerii unui venit net sau
profit, care de regulă, se caută să fie cât mai mare.
13
 AGENŢII ECONOMICI
2. Întreprinderea
Caracteristicile întreprinderii:
1. Existenţa patrimoniului – care-i dă posibilitatea asumării riscului producţiei;
2. Întreprinderea combină factorii de producţie atât sub aspect tehnic şi tehnologic, cât şi sub
aspect economic, al rentabilităţii maxime, în procesul realizării produselor şi serviciilor care
formează obiectul activităţii sale;
3. Agenţii care aduc factori de producţie pot exista distinct faţă de întreprinzător, munca fiind
furnizată de către salariaţi, iar capitalul bănesc de regulă, de către unităţile bancare sau alţi
creditori (fac excepţie într-o anumită măsură întreprinderile individuale şi familiale).
4. Producţia este destinată pieţe (pentru schimb),ceea ce presupune cunoaşterea de către
întreprindere a pieţei, a tendinţelor şi a factorilor ce influenţează evoluţia cererii şi ofertei etc.
5. Maximizarea profitului este scopul activităţii întreprinderii (condiţia supravieţuirii şi existenţei ei).
Absenţa profitului duce la falimentul şi dispariţia întreprinderii.
Întreprinderile pot fi grupate după un sistem complex de criterii şi anume:
1) În raport cu domeniul de activitate în care funcţionează
2) În raport cu apartenenţa la una din ramurile industriale de activitate întreprinderile
3) În raport cu timpul lucrat într-un an calendaristic
4) În raport cu nivelul de specializare
5) În raport cu tipul de producţie
6) În funcţie de volumul factorilor de producţie folosiţi şi în funcţie de mărimea rezultatelor
economico-financiare
7) După forma de proprietate
8) După modul de constituire al capitalului social 14
 AGENŢII ECONOMICI
3. Organizarea şi conducerea
Organizarea întreprinderilor urmăreşte asigurarea combinării armonioase a tuturor
mijloacelor necesare funcţionării acestora, încât să se obţină un randament maxim al
factorilor de producţie, cu eforturi minime (costuri) şi totodată satisfacţii maxime atât
pentru conducători cât şi pentru executanţi.
Indicatorii activităţii întreprinderii
Rezultatele activităţii întreprinderii se concretizează în bunuri create şi servicii prestate
şi se pot exprima fizic sau monetar (bănesc).

Principalii indicatori în expresie monetară (bănească) ai activităţii întreprinderii sunt:

a) Cifra de afaceri;
b) Valoarea adăugată;
c) Profitul brut (profit total);
d) Profitul net.

15
 AT 2 PIAŢA
Concept, rol, tipuri
Piaţa este o categorie economică complexă, ce reflectă totalitatea relaţiilor de vânzare - cumpărare
care au loc în societate în interacţiunea lor, în strânsă legătură cu spaţiul economic în care au loc.
Principalele elemente ale pieţei: • cererea şi oferta • preţurile • concurenţa
Participanţii la piaţă sunt:
a. producătorii în calitate de ofertanţi de factori de producţie, bunuri de consum şi servicii;
b. consumatorii productivi şi individuali în calitate de cumpărători. Aceştia se opun unii altora
urmărindu-şi propriului interes.
Rolul pieţei
- mecanism de reglare a vieţii economice
- asigură contactul permanent dintre vânzători şi cumpărători
- Prin piaţă activitatea economică se autoreglează
- Piaţa asigură echilibrul economic pe termen lung
Tipuri de piaţă. Criterii de clasificare.
1. După obiectul tranzacţiei economice, de vânzare-cumpărare se disting:
a. piaţa bunurilor şi a serviciilor; c. piaţa monetară;
b. piaţa factorilor de producţie; d. piaţa financiară (inclusiv bursa) etc.
2. Din punct de vedere al extinderii teritoriale piaţa poate fi:
a. piaţă locală; c. piaţă naţională;
b. piaţă regională; d. piaţă mondială.
3. După numărul şi importanţa relativă a participanţilor piaţa poate fi:
16
a. piaţă cu concurenţă perfectă; b. piaţă cu concurenţă imperfectă
 CEREREA
Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun, care poate fi cumpărată pe piaţă, într-o
perioadă determinată de timp, la un anumit preţ dat.
Clasificarea cererii în funcţie de natura bunurilor (ce fac obiectul cererii)
a. cerere pentru bunuri substituibile (de ex: uleiul de măsline prin ulei de floarea soarelui etc.);
b. cerere pentru bunuri complementare (de ex: autovehiculele rutiere şi benzina şi / sau
motorina);
c. cerere derivată (de ex: cererea de făină este determinată de cererea pentru pâine, produse de
patiserie, cofetărie, etc.).
P c o n tra c ţia
c e re r ii
Legea cererii
Dacă preţul bunurilor, resurselor şi serviciilor va scădea,
în mod corespunzător va creşte cantitatea de marfă
cerută într-o anumită perioadă şi invers, dacă preţurile e x tin d e re a
cresc, va scădea cantitatea de marfă cerută în perioada c e re r ii
de timp respectivă (celelalte condiţii rămânând
neschimbate. (figura) Q

17
 CEREREA
Factorii care influenţează cererea în economia de piaţă
1. Veniturile băneşti ale consumatorilor, influenţează diferit evoluţia bunurilor normale şi a
celor inferioare.
În cazul bunurilor normale, între În cazul bunurilor inferioare
evoluţia veniturilor şi cererea între venituri şi cerere
pentru aceste bunuri există o există o relaţie negativă
relaţie directă (pozitivă).
P P

+
+ V
V

P0 P0

C1 C0 PB

C0 C1
+
Q1 Q PA
Q0 Q1 Q Q0
PB0

2. Preţul altor bunuri (modificarea preţului altor bunuri)

a. În cazul bunurilor substituibile A şi B. Între modificarea preţului
bunului A şi evoluţia cererii pentru bunul B există o relaţie pozitivă. C0
C1

Q B0 Q B1 Q B 18
 CEREREA
b. În cazul bunurilor complementare A şi B. Între schimbarea PB
preţului bunului A şi evoluţia cererii pentru bunul B există o relaţie +
negativă - inversă (figura). PA

PB0
c. În cazul bunurilor neînrudite modificarea preţului la un bun
neînrudit cu bunul iniţial (bunul A), nu influenţează în nici un fel
curba cererii la bunul iniţial.
C0
C1
3. Numărul cumpărătorilor
4. Preferinţele (gusturile) cumpărătorilor Q B1 Q B0 QB
5. Perspectivele privind evoluţia preţului şi a veniturilor

Elasticitatea cererii
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a unuia
dintre factorii (condiţiile) care o influenţează.
Coeficientul de elasticitate al cererii (Ec) arată gradul sau procentul de modificare a cererii în
funcţie de schimbarea preţului sau a altui factor care o influenţează.
1. În funcţie de evoluţia preţului, coeficientul de elasticitate se calculează:

C  C 0 P1  P0 C P %C
E Cp   1 :  : În procente: E Cp  
C0 P0 C 0 P0 %P 19
 CEREREA
P În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate,
cererea pentru diferite bunuri poate înregistra
următoarele forme:
E c p 
a. cererea elastică, când Ecp > 1
E cp  1 b. cererea inelastică când Ecp < 1
c. cererea cu elasticitate normală unitară
E c p= 1
când Ecp = 1
E cp 1 d. cererea perfect elastică când Ecp Þ ¥
e. cererea perfect inelastică când Ecp = 0
E cp= 0 2. În funcţie de venit coeficientul de %C
Q elasticitate se calculează cu relaţia: E CV 
%V
Factorii care determină elasticitatea cererii

1. Ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în totalul veniturilor cumpărătorului
(bugetul de familie).
2. Gradul de substituire al produselor.
3. Durata perioadei de timp care a trecut de la schimbarea preţului unui bun.
4. Gradul de necesitate a bunului respectiv.

20
 OFERTA
Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un agent economic
intenţionează să o vândă, într-o perioadă determinată de timp şi la un anumit preţ.
Oferta de piaţă exprimă relaţiile dintre cantitatea maximă dintr-un bun economic pusă în
vânzare la un moment dat şi preţul minim posibil de obţinut de către cel care-l vinde.
În funcţie de natura bunurilor se disting următoarele tipuri de ofertă:
• oferta de bunuri independente, cum sunt: autoturismele, calculatoarele, pantofii, alimentele

etc.
• oferta de bunuri complementare, care este dată de acele bunuri secundare ce pot rezulta din

producţia unor bunuri principale (alături de producţia de carne de vită - pielea , producţia de făină -
tărâţele etc.);
• oferta de bunuri mixte, formată din acele bunuri care satisfac aceleaşi cereri (ex. laptele,

ceaiul, cafeaua satisfac setea).

Legea ofertei
Creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite iar reducerea preţului determină scăderea
cantităţii oferite, ofertanţii fiind dispuşi să ofere o cantitate mai mare dintr-un bun oarecare la un
preţ mai mare.
P
e x tin d e r e a o fe r te i

c o n t r a c ţia o f e r t e i

Q 21
 OFERTA
Factorii care influenţează oferta
l. Nivelul costului de producţie
2. Preţul altor bunuri
3. Numărul de ofertanţi, deci numărul de firme care produc acelaşi produs
4. Taxele şi subvenţiile
5. Previziunile privind perspectivele pieţei unui bun, ale preţului acestuia
6. Condiţiile social-politice şi naturale
Elasticitatea ofertei şi factorii care o influenţează
Elasticitatea ofertei exprimă gradul de modificare a ofertei în condiţiile schimbării preţului sau a
altui factor care influenţează oferta
Cu cât este mai mare elasticitatea ofertei, cu atât va fi deci mai mare cantitatea oferită.
Coeficientul elasticităţii ofertei (Eo) indică gradul sau procentul de modificare a ofertei în
funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia dintre condiţiile ofertei.
Coeficientul de elasticitate în funcţie de evoluţia preţului se determină cu ajutorul următoarelor
relaţii:
O
O1  O 0 P1  P0 O0
E 0p  : 
O0 P0 P
P0

% O
E 0p 
% P 22
 COSTUL DE PRODUCŢIE
Costul de producţie (C) desemnează numai o parte din preţul de vânzare (P) P = C + Pr
şi anume numai ceea ce reprezintă cheltuielile producătorului.
C = P – Pr
Diferenţa dintre preţ (P) şi cost reprezintă profitul (Pr):

Costul de producţie reprezintă ansamblul cheltuielilor (corespunzătoare consumului de

factori de producţie) necesare obţinerii unui volum al producţiei.

Relaţia existentă între costul total al unei producţii date şi cantitatea de bunuri produse
poartă denumirea de funcţia costului.
Dacă C este costul total şi Q cantitatea de bunuri, funcţia costului se prezintă astfel: C = f(Q)

Grupele de cheltuieli incluse în costuri

a. Cheltuieli directe (materii prime şi materiale directe, salarii directe, contribuţia privind
asigurările şi protecţia socială şi alte cheltuieli directe). Cheltuielile directe se individualizează pe
produse sau pe grupe de produse omogene, lucrări, servicii, faze de fabricaţie şi de aceea se
pot include direct în costul acestora.
b. Cheltuieli indirecte (cheltuieli comune ale secţiei şi cheltuieli generale ale întreprinderii).
Cheltuielile indirecte sunt comune mai multor produse sau grupe de produse şi de aceea trebuie
să se repartizeze indirect asupra produselor, pe baza unor criterii de repartizare.
c. Cheltuieli de desfacere (depozitare, păstrare, ambalare, expediere etc)
23
 COSTUL DE PRODUCŢIE
Tipologia costurilor:
În teoria şi practica economică se utilizează următoarele categorii de costuri:
A. Costul global reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. În
cadrul său se disting:

1. Costuri fixe – independente de volumul de producţie

2. Costuri variabile – sunt cele care variază cu volumul producţiei
3. Costul total reprezintă suma costurilor fixe şi variabile (figură)

CT = CF + CV = CF + j(Q) CV = j(Q) CT = f(Q)

24
 COSTUL DE PRODUCŢIE
B. Costul marginal (Cm) reprezintă creşterea costului total în cazul producerii unei unităţi
suplimentare de volum al producţiei (produs): CT
Cm 
Q

C m,C M f CMt
C. Costurile medii (CM) se mai numesc şi Cm
„costuri unitare” şi reprezintă costurile globale CMv
pe unitatea de produs. Acestea măsoară
raportul dintre costul total şi volumul producţiei.
C3
C f Q 
CM    g Q  C2
Q Q C1
CMf
0 Q1Q2 Q3 Q
Se disting trei tipuri de costuri medii:
1. Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe fiecare unitate de producţie: CF
CFM 
Q
2. Costul variabil mediu (CVM) exprimă costul variabil pe fiecare unitate de
producţie:
CV  (Q )
CVM  
Q Q

3. Costul total mediu (CTM) reprezintă costul total al CT CF  CV CF   (Q )

CTM   
fiecărei unităţi de producţie: Q Q Q 25
 PRODUCTIVITATEA
FACTORILOR
DE PRODUCŢIE
 Productivitatea exprimă eficienţa sau
randamentul cu care sunt utilizaţi factorii de
producţie în procesul de producere a bunurilor
şi serviciilor şi reprezintă legătura cantitativă
între producţia obţinută şi factorii utilizaţi.
 Se calculează cu relaţia:

26
 Productivitatea muncii
 Productivitatea muncii exprimă rodnicia muncii
omeneşti în procesul de producere a bunurilor şi se
determină prin cantitatea de bunuri obţinută sau creată
de un lucrător pe unitate de timp (forma directă de
determinare a productivităţii muncii) sau se determină
prin consumul de muncă necesar sau realizat pentru
obţinerea unei unităţi de produs (forma indirectă de
determinare a productivităţii muncii).
 Principalii indicatori sunt:
a. productivitatea medie a muncii (WL) se determină ca
raport între producţia obţinută (Q) şi cantitatea totală de
muncă (L):

27
 b. productivitatea marginală a muncii
(WLmg) se determină ca raport între
variaţia producţiei (DQ) şi variaţia cantităţii
de muncă utilizată (DL) şi se calculează cu
relaţia:

 c. productivitatea netă a muncii:

 productivitatea la nivel de economie
naţională:
28
 Nu uitaţi :
- să accesaţi din contul de utilizator
https://moodle.valahia.ro/
- să descărcati suportul de curs
- să urmăriţi calendarul disciplinei!
 Aprofundaţi conceptele discutate în
vederea rezolvării temelor de control!

29
 Teme de casă
1. Întocmiţi un proiect (OBLIGATORIU CU STUDIU DE CAZ)
având una din următoarele teme:
- Munca – factor activ şi determinant al producţiei. Probleme
ale formării şi ocupării resurselor de muncă în România
(perioada 2015-2019)
- Analiza productivităţii muncii şi căi de creştere a acesteia –
studiu de caz (într-o întreprindere sau pe o ramură a economiei
naţionale pentru ultimii 3 ani)
- Comportamentul întreprinzătorului în reducerea costului de
producţie – studiu de caz (Într-o întreprindere).
Notă: evoluţia costului în ultimii trei ani; căi de reducere a costului. 
- Modul de determinare şi de impozitare a profitului în
România – pe baza legislaţiei în vigoare.
- Analiza evoluţiei salariului nominal versus salariul real în
România pe baza datelor din Anuarul Statistic. (Studiu de caz
perioada 2015-2019).
30
 Proiectul trebuie să conţină:
- foaie de gardă
- cuprins
- una-două pagini de teorie pe tema aleasă
- studiu de caz
- bibliografie
 Dimensiunea proiectului : 7-15 pagini.
 TERMEN DE URCARE PE PLATFORMA:
15 ianuarie 2020
31
 TEME DE CASĂ
 1. Rezolvaţi următoarea problemă:
 Într-o firmă s-au produs într-un an 100 000 de produse şi s-au făcut
următoarele cheltuieli:
 cheltuieli cu materiile prime şi materialele: 200 000 000 um
 cheltuieli cu combustibilul pentru producţie............................
 cheltuieli cu energia electrică pentru producţie ......................
 salariile personalului administrativ: 50 000 um
 amortizare .................................
 dobânzi la credite..............................
 chirii.......................................
 salariile personalului direct productiv: 100 000 000 um
 iluminatul birourilor ................................
 încălzitul birourilor ....................................
 costuri fixe cu distribuţia: 5 000 000 um
 costuri variabile cu distribuţia: 10 000 000 um.
 Să se calculeze: costul total, costul fix, costul variabil, costul mediu fix,
costul mediu variabil, costul mediu total.
 Notă:
 - spaţiile punctate să se completeze cu propriile cifre.
 TERMEN LIMITĂ: 30 NOIEMBRIE 2020
32