„Finanţe Publice și Buget” - tema 1-7

Unităţi de conţinut:

1. Conceptul şi funcţiile finanţelor publice.

2. Mecanismul şi politica financiară.

3. Sistemul cheltuielilor publice.

4. Sistemul resurselor financiare publice.

5. Bugetul de stat şi procesul bugetar.

6. Finanţele publice locale.

7. Deficitul bugetar şi datoria publică.

BIBLIOGRAFIE:

1. Legea nr.181 din 25 iulie 2014 privind finanţele publice şi responsabilitățile bugetar-fiscale.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 223-230 din 08.08.2014.

2. Manole T., Rotaru L. Ecualizarea veniturilor bugetare. Monografie, Chişinău: Editura TEHNO-
INFO (Tipograf. PIM, Iaşi), 2011. ISBN: 978-9975-63-325-3. 218 p.

3. Ulian G., Doga-Mîrzac M., Rotaru L. Finanţe publice. Note de curs şi aplicaţii pentru seminar.
Chişinău, CEP USM, 2007. ISBN: 978-9975-70-167-9. 257 p. c.a. 15,1

4. Ulian G., Şestacovscaia A., Doga-Mîrzac M., Rotaru L., şi alţii. Finanţe. Note de curs şi aplicaţii
pentru seminar. Chişinău, CEP USM, 2009. ISBN: 978-9975-70-846-3. 176 p. c.a. 10,4

5. Ulian G., Doga-Mîrzac M., Rotaru L. Finanţe publice. Note de curs şi aplicaţii practice. Ediţia
II. Chişinău, CEP USM, 2012. ISBN: 978-9975-71-230-9. 295 p. c.a. 17,4

6. Ulian G., Rotaru L., Cojocaru M., Castraveţ L., Caprian Iu. Politici și tehnici bugetare.
Note de curs şi aplicaţii practice. Chişinău: CEP USM, 2013. ISBN: 978-9975-71-473-0. 251 p. c.a. 15,8

7. Deliu T., Dragomir L., ș.a. Ghidul alesului local. (capitolul V – Finanțe publice locale)
Chișinău: Academia de Administrare Publică (Guvernul Repăublicii Moldova), 2015. ISBN: 978-9975-
3019-5-4. 287 p. c.a. 17,3

8. Secrieru A., Dragomir (Rotaru) L., Petroaia A. Impozitele şi taxele locale: Ghidul autorităţilor
publice locale. Progr. Comun de Dezvoltare Locală Integrală (PCDLI), Progr. Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD), Entitatea Naţiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen şi Abilitatea Femeilor (UN
Women). - Chişinău: S. n., 2016 (Tipogr. "Bons Offices"). - 108 p. ISBN 978-9975-87-076-4.

9. Secrieru A., Dragomir (Rotaru) L. Managementul finanţelor publice locale: Ghidul

autorităţilor publice locale. Progr. Comun de Dezvoltare Locală Integrală (PCDLI), Progr. Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Entitatea Naţiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen şi Abilitatea
Femeilor (UN Women). - Chişinău: S. n., 2016 (Tipogr. "Bons Offices"). - 88 p. ISBN 978-9975-87-077-
1.

10. Ordinul Ministrului Finanțelor privind clasificația bugetară nr. 208 din 24 decembrie 2015 (cu
modificările și completările ulterioare).
  Setului metodologic privind elaborarea, aprobarea și modificarea bugetului, aprobat prin Ordinul
ministrului finanțelor nr.209 din 24 decembrie 2015, care poate fi accesat pe pagina oficială a
Ministerului Finanțelor la adresa: http://mf.gov.md/ro/buget/informa%C8%9Bii-cu-caracter-
metodologic/setul-metodologic.

11. Secrieru A. Finanţe publice: Instrumente şi mecanisme financiare de intervenţie guvernamentală.

Chişinău: Epigraf, 2004, 424 p.

12. Stratulat O. Impozite directe. Chişinău: Editura Evrica, 2004. 72 p.

13. Filip Gh. Finanţe publice. Iaşi: Junimea, 2002. 233 p.

14. Manole T. şi alţii. Descentralizarea fiscală. Provocări pentru Republica Moldova. Chişinău: Epigra
f, 2006. 320 p.

15. Văcărel Iu. şi alţii. Finanţe publice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2003. 666 p.

Tema I Conceptul şi funcţiile finanţelor

1. Conceptul de finanţe: esenţa şi structura

2. Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei Finanţe publice

3. Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă

4. Legătura finanţelor publice cu alte ştiinţe economice şi sociale

1. Conceptul de finanţe: esenţa şi structura

 Din punct de vedere etimologic, cuvîntul “finanţe” este de origine latină şi înseamnă “plată în
bani”. Conceptul de finanţe s-a conturat pe fundalul practicării formelor de exprimare bănească a
diferitelor procese economice, sociale şi în legătură cu apariţia şi dezvoltarea primelor forme statale de
organizare a societăţii. Conţinutul finanţelor reliefează procese de exprimare valorică şi mişcare a valorii
sub formă bănească, pentru satisfacerea nevoilor de desfăşurare a diverselor activităţi.

Schema 1. Necesitatea, condiţiile şi circumstanţele apariţiei finanţelor.

Necesitatea economică:
- repartiţia PIB între sferele
de activitate umană

Condiţii Circumstanţe:
economice: crearea obiectului
producţia- FINANŢE de repartiţie (PIB)
marfă existenţa
apariţia subiectelor
banilor repartiţiei (statul,
folosirea persoane fizice şi
banilor pentru juridice)
transferarea
valorii
La o anumită etapă de dezvoltare a societăţii umane –
după apariţia banilor şi organizarea societăţii în formă
de stat – relaţiile de producţie s-au completat cu
o formă nouă – relaţiile financiare
 Conceptul de finanţe poate fi privit sub două aspecte:

în sens restrîns – vizează operaţiunile, procesele şi relaţiile economice efectuate în formă bănească,
dar desemnînd în esenţă procesul de repartiţie al produsului naţional;

în sens larg – conceptul de finanţe include ansamblul operaţiunilor băneşti legate nu numai de
repartiţia produsului naţional, dar şi de formarea, circulaţia şi consumul produsului naţional.

Finanţele reprezintă toate relaţiile economice dintre persoanele fizice şi juridice, în măsura în care
se exprimă în formă bănească. Relaţia bani–marfă, marfă–bani include suportul obiectiv al realizării
proceselor financiare, de acumulare a resurselor în formă bănească şi de distribuire, utilizare a lor. În
acest context, banul reprezintă un instrument de utilitate socială, devenit în prezent un drept de creanţă.

Finanţele reprezintă procese economice şi relaţii sociale, tehnici specifice de procurare şi utilizare a
resurselor băneşti pentru satisfacerea nevoilor privind activitatea persoanelor fizice, juridice, inclusiv a
statului.

Categoria generală de finanţe include mai multe componente:

Finanţele private – această categorie financiară se caracterizează, în principal, prin faptul că subiecţii
acestor relaţii şi procese sînt persoane fizice sau juridice a căror activitate se bazează pe proprietatea
privată. Fondurile de resurse băneşti ce se administrează la nivelul acestor participanţi sînt destinate
satisfacerii nevoilor proprii ale persoanelor respective. Capitalul întreprinderilor private serveşte la
desfăşurarea activităţii respective şi realizarea obiectivelor proprii.

Finanţele publice se caracterizează prin participarea directă la procesele generale financiare ale
statului ca beneficiar al resurselor băneşti acumulate şi în calitate de utilizator al resurselor respective.

Finanţele publice cuprind mai multe categorii financiare:

 bugetul de stat;

 asigurările sociale;

 asigurările medicale;

 creditul.
2. Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei

Obiectul de studiu al disciplinei Finanţe publice vizează omul, trebuinţele şi preferinţele lui,
determinările sociale la care este supus. Din acest considerent, Finanţele publice este o ştiinţă socială. În
urma experienţei acumulate şi a cercetărilor efectuate au fost perfecţionate metodele de lucru folosite în
practica financiară. În acest context, se poate vorbi de caracterul obiectiv al existenţei finanţelor şi drept
rezultat apariţia unei ştiinţe care studiază fondurile publice.

Deci, trebuie să subliniem că obiectul de studiu al Finanţelor publice în linii generale îl constituie:

- cheltuielile publice pentru furnizarea de bunuri şi servicii şi realizarea transferurilor cu scop social;

- veniturile publice care au ca sursă principală impozitarea;

- împrumuturile publice şi datoriile publice.

 În teoria economică conţinutul economic al finanţelor publice este abordat în mod diferit:
 Teoria clasică (A.Smith, D.Ricardo, A.Wagner): statul – “paznic de noapte”, deci, funcţia principală
este apărarea ţării. Finanţele publice aveau drept scop asigurarea resurselor necesare pentru întreţinerea
instituţiilor publice, iar principala problemă era menţinerea echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile
bugetare.

Teoria marxistă – finanţele erau considerate drept relaţii băneşti ce apar în procesul exploatării
suplimentare a maselor largi ale populaţiei de către statul capitalist prin intermediul mobilizării veniturilor
sale şi efectuării cheltuielilor publice. Procesul democratizării care s-a desfăşurat şi a evoluat în ţările
occidentale a contribuit la evoluţia şi democratizarea funcţiilor statului. Statul s-a transformat într-o forţă
aflată la dispoziţia întregii societăţi avînd drept scop asigurarea şi desfăşurarea normală a activităţii
economico-sociale.

Teoria modernă Keynes – doctrinarul teoriei capitalismului reglat; statul este chemat să influenţeze
viaţa economică în mod direct.

Conceptul contemporan al finanţelor publice.

3. Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă

 Funcţia de repartiţie are două faze: constituirea fondurilor băneşti şi distribuirea acestora.

Constituirea fondurilor financiare. Prima fază a funcţiei de repartiţie se înfăptuieşte prin prelevarea
de către agenţii economici a impozitelor, taxelor, contribuţiilor pentru asigurarea socială, a amenzilor,
penalităţilor, chiriilor şi veniturilor întreprinderilor publice, veniturilor din realizarea mijloacelor fixe ale
statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc. La constituirea fondurilor financiare participă practic toţi
agenţii economici rezidenţi, precum şi persoane nerezidente: întreprinderile cu capital de stat,
întreprinderile cu capital privat sau mixt, instituţiile publice, populaţia etc. Cea mai mare parte a
resurselor financiare o constituie PIB şi într-o măsură mai mică avuţia naţională sau transferurile primite
din străinătate. De asemenea, la constituirea fondurilor financiare cea mai mare parte revine resurselor cu
titlu nerambursabil, obligator şi fără contraprestaţii. O parte mai mică din aceste fonduri e completată de
resursele împrumutate atît din interior, cît şi din exteriorul ţării. De fapt, în timp ce are loc constituirea
fondurilor de mijloace financiare la dispoziţia statului, concomitent are loc distribuirea fondurilor băneşti
la diverse persoane juridice şi persoane fizice.

Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor. Repartizarea
mijloacelor băneşti din fondurile publice trebuie să se facă după anumite criterii, pe baza anumitelor
tehnici, în dependenţă de importanţa obiectivelor ce trebuie finanţate, deoarece cererea de resurse
financiare este, de regulă, mai mare decît oferta.

Distribuţia resurselor financiare se face în scopul acoperirii cheltuielilor privind învăţămîntul,

sănătatea, cultura, asigurările sociale, gospodăria comunală şi locuinţele, apărarea naţională, menţinerea
ordinii publice, datoria publică. Această repartiţie se face pe beneficiari, obiective şi acţiuni.

Funcţia de control a finanţelor publice. Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice reiese din
faptul că fondurile de resurse financiare puse la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Societatea este
interesată în asigurarea resurselor financiare necesare pentru nevoile obşteşti. La dirijarea resurselor
respective se iau în consideraţie priorităţile stabilite de organele competitive, maximalizarea eficienţei
utilizării resurselor financiare etc.

Controlul financiar se efectuează în fazele repartiţiei, producţiei, schimbului şi consumului.

În faza repartiţiei se urmăreşte provenienţa resurselor financiare publice, nivelul acestora,

repartizarea între beneficiari etc.

În faza producţiei controlul financiar se realizează în sectorul public şi se extinde asupra

întreprinderilor publice, avîndu-se în vedere urmărirea tuturor fazelor procesului de producţie, eficienţa
utilizării mijloacelor de producţie.

În faza schimbului se controlează preţurile de realizare, viteza cu care mărfurile trec de la producător
la consumator etc.

În faza consumului controlul financiar vizează consumul productiv al unităţilor economice cu capital
de stat prin prisma eficienţei şi rentabilităţii. Aici se include şi consumul final al instituţiilor publice de
învăţămînt, sănătate, cultură, administraţie ş.a. Deoarece relaţiile financiare sînt relaţii băneşti, controlul
financiar este, de asemenia, un control nemijlocit de bani.

Controlul financiar public este exercitat de organe specializate: Ministerul Finanţelor, Banca
Naţională a Moldovei, Trezorerie, Serviciul Fiscal de Stat, Curtea de Conturi, direcţiile de finanţe ale
administraţiilor publice locale, Parlament, Guvern, organe specializate ale ministerelor, departamentelor,
întreprinderilor de stat etc.
 4. Legătura finanţelor publice cu alte ştiinţe economice şi sociale

Finanţele publice reprezintă o disciplină ce are tangenţe atît cu ştiinţele economice, cît şi cu cele
sociale. Finanţele publice au legătură strînsă cu dreptul administrativ şi cu cel constituţional. Aceasta
rezultă din faptul că, în majoritatea cazurilor, prelevările de resurse băneşti la fondurile publice se fac prin
constrîngere, fără contraprestaţie şi cu titlu nerambursabil. De aceea aceste relaţii trebuie reglementate
juridic sau să îmbrace o formă juridică: lege, act, decret, hotărîre etc.

Întocmirea, aprobarea, executarea, încheierea şi controlul bugetului administraţiei centrale se face

într-o ordine clar stabilită, implicînd un număr mare de funcţionari publici. Toate aceste faze ale
procesului bugetar într-un stat de drept sînt, de asemenea, reglementate prin lege. Faptul că operaţiile
financiare preiau o reglementare juridică şi că finanţele publice se plasează “în epicentrul” activităţii
administraţiilor publice, face să considerăm această disciplină atît economică, cît şi de drept.

Între finanţele publice şi ştiinţele politice există o legătură strînsă. Instrumentele financiare sînt
utilizate nu numai în domeniul economic, dar şi cel social, şi politic. Legătura dintre finanţele publice şi
ştiinţele economice este şi mai strînsă, cînd ne referim la finanţele întreprinderii, management, ştiinţe cu
profil monetar şi bancar, economia politică.

Tema II. Mecanismul și politica financiară

1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia

2. Politica financiară
1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului economic.

Mecanismul economic reprezintă un ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de reglare a

activităţii economico-sociale.

Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare a activităţii

financiare care se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar-monetare ce se derulează în contextul
activităţii economico-sociale de ansamblu.

Pentru mecanismul financiar elementul fundamental reprezintă planul financiar şi formele specifice de
planificare financiară în particular: planificarea fluxurilor de constituire a fondurilor, de distribuire şi de
utilizare a lor.
 Bugetul de stat
P
L Bugetul administraţiei centrale
A
N
U
R Bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS)
I

F Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale

I (bugetele locale)
N
A Bugetele regiilor autonome, societăţilor comerciale
N cu capital de stat
Economia C de piaţă, care se bazează pe aşa-numitele procese de autoreglare, presupune un mecanism
I
axat pe adaptabilitatea la condiţiile de derulare a fluxurilor financiar-monetare.
A
R creşterii rolului statului în economia de piaţă în conformitate cu doctrinele economice
În condiţiile
E
care acceptă şi argumentează necesitatea intervenţiei statului în economie, se presupune utilizarea tot mai
frecventă a instrumentelor financiar-monetare pentru reglarea activităţii social-economice.

Deci, mecanismul financiar reprezintă modul de organizare a fluxurilor financiar-monetare şi mod de

constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare. Elementele structurale ale mecanismului
financiar:

 fondurile financiare;

 pîrghiile financiare;

 metodele administrative de gestiune financiară;

 organele cu funcţii în domeniul finanţelor;

 dreptul financiar
  Sistemul fondurilor financiare

Sistemul fondurilor financiare reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism financiar

considerat la nivelul unei ţări şi semnifică totalitatea fondurilor băneşti ce se constituie la scara economiei
naţionale şi între care se manifestă legături de condiţionare directe şi indirecte.

Delimităm următoarele categorii de fonduri financiare:

• în funcţie de tipul de proprietate:

Fonduri financiare
Public Privat
- fonduri bugetare - fondurile
- fonduri extrabugetare întreprinderilor cu
 fonduri speciale constituite la dispoziţia capital privat
organelor de stat centrale sau locale - fondurile de asigurare create de
 fondurile de asigurare întreprinderile private
 fondurile de creditare - fonduri de creditare private
 fondurile financiare ale întreprinderilor cu  
capital de stat

• în funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri:

 Fonduri financiare

Centralizate, administrate la nivelul Descentralizate, administrate la nivelul

macro- sau mediu economic microeconomic
• după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei:

Fonduri financiare
de consum de investiţii de consum
social
• după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor financiare:

Fonduri financiare

destinate pentru satisfacerea destinate înlocuirii sau creşterii

nevoii de consum curent activelor fixe sau finanţării
investiţiilor

• în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare:

Fonduri financiare
– aflate la dispoziţia statului; la dispoziţia – la dispoziţia agenţilor economici
administraţiei centrale de stat, privaţi
– administraţiei locale de stat, întreprinderilor
de stat, instituţiilor financiar-bancare de stat,
instituţiilor operative de stat

Metode administrative de gestiune financiară includ:

Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin determinarea

volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor, stabilirea indicatorilor
financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor
de utilizare. Exemple:

• bugetul de stat;

• bugetul administraţiei centrale;

• bugetul unităţilor administrativ-teritoriale;

• bugetul societăţilor comerciale cu capital de stat;

• devize de cheltuieli a instituţiilor publice;

• planuri de casă.

Metode de previziune financiară (Schema 6):

 Schema 6. Metode şi instrumente de previziune financiară.

CONTROL FINANCIAR activitate de verificare a respectării şi aplicării corecte a normelor juridice

ce reglementează activităţile financiare.

OBIECT AL CONTROLULUI FINANCIAR sînt procesele de repartiţie bănească de formare şi

utilizare a fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei naţionale.

CONTROLUL FINANCIAR se exercită asupra administrării şi utilizării mijloacelor financiare ale

organelor şi instituţiilor de stat şi asupra respectării reglementărilor financiar-contabile de către regiile
autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor
acestora faţă de stat.
 Schema 7. Clasificarea controlului financiar.

Pîrghiile economico-financiare

Pîrghia economico-financiară este un instrument de natură economică sau financiară a statului care
acţionează asupra economiei unei colectivităţi determinate sau a membrilor ei luaţi în mod individual
pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulînd evoluţia în direcţiile dorite.

Schema 7. Definiţia şi tipurile pîrghiilor economico-financiare.

În cadrul mecanismului de autoreglare caracteristic economiei de piaţă pîrghiile financiare contribuie la

 rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluţiona cu funcţionarea obişnuită a mecanismului respectiv.
În ţările în curs de dezvoltare prezintă interes preocupările pentru reformele fiscale orientate în direcţia
creşterii capacităţii de influenţare a dezvoltării economice prin pîrghii economico-financiare.

Pîrghiile financiare pot fi:

1) Pîrghii financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanţelor publice. Se are în vedere folosirea
tehnicilor de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia statului şi tehnicilor de alocare spre utilizare a
resurselor financiare ale statului. S-au elaborat variante de ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în
numeroase ţări dezvoltate, în principal pe aceste pîrghii, cu suportul în prelevările de către stat şi finanţate
de către stat.

Impozitele şi taxele se adaptează în raport cu obiectivele de stimulare economică atît în plan intern, cît
şi în plan extern.

Tehnicile de impozitare, inclusiv de amînare a încasării impozitelor sau de restituire a lor, au devenit
un suport important în realizarea obiectivului de creştere economică, de restructurare şi modernizare a
economiei şi creştere a volumului exportului, stimularea importului de materii prime pentru produsele
destinate exportului, taxe vamale specifice.

2) Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:

 profit;
 rentabilitate;
 preţ, tarif, cost;
 rata dobînzii;
 curs valutar;
 cursul hîrtiilor de valoare;
 amenzi, penalităţi;
 amortizare;
 sisteme de fonduri.
Instituţii şi organe cu atribuţii privind sfera activităţii financiare

Instituţiile şi organele cu atribuţii privind sfera activităţii financiare reprezintă o altă componentă
structurală a mecanismului financiar denumit în practică aparat financiar bancar.

Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct îndeplinind atribuţiuni
privitoare la derularea operaţiunilor financiar-monetare, începînd de la derulare şi încheindu-se cu
controlul efectuărilor.

Normele reglementării juridic privind activitatea financiară

Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru reglementativ
privind organizarea şi efectuarea operaţiunilor băneşti şi financiare. Reglementările de acest fel au drept
scop asigurarea unui cadru unitar de ordin tehnic care trebuie respectat obligatoriu de către participanţii la
fluxurile financiar monetare.

Se concretizează prin legi, ordonanţe şi ordine emise de organe ale puterii administrative de stat
sau prin hotărîri, decizii, regulamente emise de alte structuri economice şi sociale pentru domeniul lor de
activitate.

Existenţa lor asigură derularea fluxurilor financiar-monetare în echilibrul cunoscut de participanţii la

aceste fluxuri, constituind o premisă a corelării şi armonizării lor. Asemenea norme şi reglementări
vizează:
  instituirea şi realizarea veniturilor, cheltuielilor bugetare;
 organizarea şi funcţionarea instituţiilor de control financiar şi modul de funcţionare a acestora;
 regimul creditelor bancare şi gestiunea datoriilor publice;
 sistemul de pîrghii economico-financiare;
 regimul dobînzii;
 relaţiile valutare la care participă agenţii economici sau statul.

2. Politica financiară exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor, instituţiilor privind

procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a
relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor macroeconomice şi obţinerea echilibrului general adecvat
în economie.

Obiectivele de bază ale politicii financiare constau în următoarele:

• stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică;

• reducerea şomajului;

• reducerea inflaţiei;

• îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei.

Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă îndelungată, iar tactica financiară include
actele administrative şi de planificare pe perioade scurte, precum şi măsurile prevăzute a se lua pentru
executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.

Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale pe care le exprimă
partidele de la putere:

 de potenţialul fiecărei ţări;

 de orînduirea socială;
 de metoda de conducere.

Principiile generale de asigurare a politicii financiare eficiente sînt:

 luarea în vedere a acţiunii legilor economice obiective;

 luarea în vedere a condiţiilor istorice concrete;
  luarea în vedere a experienţei proprii şi experienţei mondiale.

Principiile specifice:

 asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate;

 asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional;
 echilibrarea cheltuielilor şi veniturilor în toate compartimentele sistemului financiar;
 crearea rezervelor financiare;
 concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor social-economice principale ale
statului prin elaborarea politicii fiscale raţionale;
 concentrarea resurselor financiare importante în mîinile statului;
 echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare.

  Politicile financiare includ două componente principale:

 politica bugetar-fiscală;

 politica monetar-creditară.

Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin

venituri şi cheltuieli publice în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerea
echilibrului general.

Instrumentele politicii bugetar-fiscale sînt:

 Impozitul, care reprezintă instrumentul de preluare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului.

 Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru serviciile prestate
acestora de către instituţiile publice.

 Transferul, plăţi guvernamentale fără rambursare (compensare) făcute cetăţenilor.

 Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi servicii necesare

statului.
Politica bugetară reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice.

Ea stabileşte:

 mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor;

 obiectivele ce trebuie atinse la efectuarea diferitelor cheltuieli;
 căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor reieşind din faptul ca eforturile să fie
minime.
Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin două mărimi:

 mărimi absolute, mărimea cheltuielilor în valută naţională;

 mărimi relative:
a) cheltuielile publice absolute se raportează la produsul intern brut;

b) cheltuielile publice pe locuitor = cheltuielile publice absolute / numărul populaţiei.

Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor financiare publice.

Ea stabileşte:

volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile sale;

 metodele de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor financiare, deci, stabilirea
sistemului şi instrumentelor fiscale;

obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul de constituire a fondurilor

financiare.

Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în dependenţă de:

• cheltuielile publice care sînt redate de necesarul de resurse financiare;

• produsul intern brut;

• nivelul şi progresivitatea impozitelor.

Fondurile financiar-publice se pot forma în baza unei contribuţii egal plătită de contribuabili sau de o
contribuţie diferenţială care depinde de mărimea venitului, de situaţia personală şi de capacitatea de
muncă şi domeniul de activitate.

Politica monetar-creditară reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin

oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice.

Instrumentele politicii monetar-creditare:

 operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtiile de valoare (vînzarea-cumpărarea de către Banca Naţională a

Moldovei (BNM) a hîrtiilor de valoare emise de Guvernul ţării ce urmăreşte scopul de mărire sau
reducere a cantităţii de bani în circulaţie);

 modificarea ratei dobînzii (micşorarea sau mărirea ratei dobînzii contribuie la mărirea sau
micşorarea resurselor creditare ale băncilor comerciale);

 modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii a băncilor

comerciale care se păstrează în numerar la Banca Naţională a Moldovei);

 intervenţia pe piaţa valutară (stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau cumpărarea monedei
de către Banca Naţională a Moldovei).

Tema III. Sistemul cheltuielilor publice

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice.

2. Clasificarea cheltuielilor publice.

3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice.

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice

În condiţiile actuale, cheltuielile publice nu sînt numai resurse de acoperire a necesităţilor statului, ele
sînt decizii bugetare de esenţă politică.

Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale în formă bănească ce se manifestă între

stat pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte, privind repartizarea şi utilizarea
resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Cheltuielile publice se materializează în plăţile efectuate de stat din resursele mobilizate pe diferite căi
pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare la îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii
statului:

 servicii publice generale;

 acţiuni social-culturale;

 întreţinerea armatei;

 acţiuni economice.

Între cheltuielile publice şi bugetare există deosebiri.

Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul
instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-culturale, armată, întreprinderi autonome), care se
acoperă fie din bugetul statului (central sau local), fie din bugetele proprii, pe seama veniturilor obţinute.

Cheltuielile bugetare sînt determinate de alocaţiile bugetare specificate în legile/deciziile bugetare

anuale şi includ cheltuieli de personal, prestaţii sociale, cheltuieli de bunuri şi servicii, subvenţii şi
transferuri, dobînzi, cheltuieli destinate formării activelor fixe şi alte cheltuieli prevăzute de legislaţie.

Cheltuielile bugetare se efectuează doar prin intermediul autorităţilor/instituţiilor bugetare.

Delimitarea cheltuielilor între componentele bugetului public naţional se efectuează în funcţie de
competenţele şi responsabilităţile financiare prevăzute de legislaţie.

2. Clasificarea cheltuielilor publice

Conţinutul economic al cheltuielilor publice este în funcţie de efectul produs de acestea utilizate pe
destinaţii.

Unele cheltuieli reprezintă un consum definitive, ele reprezentând valoarea plăţilor pe care le
efectuează instituţiile publice sub forma cheltuielilor curente.

Alte cheltuieli sunt efectuate sub forma investiţiilor de capital, contribuind la creşterea economică,
atât în sfera materială cât şi în sfera nematerială. Creşterea economică se realizează prin creşterea PIB.

Cheltuielile bugetului public naţional sunt realizate pe categorii economice, astfel:

I. Cheltuieli curente din care:

 cheltuieli de personal;

 cheltuieli pentru mărfuri şi servicii;

 transferuri în scopul de producţie;

 transferuri către populaţie;

 alte cheltuieli.

Cheltuielile curente sunt prevăzute pentru activitatea operaţională a autorităţilor/instituţiilor bugetare.

II. Cheltuieli capital - investiţii capitale.

 Cheltuielile capitale sunt destinate formării activelor fixe.

În Republica Moldova, conform Legii finanţelor publice şi responsabilității bugetar-fiscale nr.181

din 25 iulie 2014, se foloseşte Clasificaţia Bugetară (Ordinul privind clasificația bugetară nr.208 din
24 decembrie 2015).

Clasificaţie bugetară – sistem unificat de coduri ce grupează şi sistematizează indicatorii bugetari

conform anumitor criterii, pentru asigurarea comparabilităţii, precum şi normele metodologice de aplicare
a acestora.

Clasificaţia bugetară cuprinde următoarele componente:

a) clasificaţia organizaţională (Clasificaţia organizaţională reprezintă sistemul de codificare a

beneficiarilor alocaţiilor din buget - autorităţile publice centrale și locale subordonate, care gestionează
resurse bugetare);

b) clasificaţia funcţională (Clasificaţia funcţională reprezintă gruparea cheltuielilor bugetare după

funcţii şi obiective socio-economice, care se exercită în cadrul sectorului bugetar. Clasificaţia funcţională
este în conformitate cu Clasificaţia Funcţiilor Guvernului COFOG (Classification of Functions of
Government) elaborată de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi utilizată în practica
mondială în calitate de standarde); (Schema 10).

Schema 10. Clasificaţia cheltuielilor publice în baza criteriului funcţional.

c) clasificaţia programelor (Clasificaţia programelor este un sistem de codificare a direcţiilor de

dezvoltare ale statului. Clasificaţia programelor reprezintă o grupare a cheltuielilor specifică şi nu poate fi
utilizată pentru comparabilitate cu alte ţări. Scopul Clasificaţie programelor este de a facilita planificarea
resurselor bugetare pentru politicile statului şi de a servi drept instrument de responsabilizare a
beneficiarilor resurselor bugetare. În acelaşi timp, Clasificaţia programelor este un instrument pentru
managementul intern al autorităţilor / instituţiilor care facilitează analiza performanţei atinse comparativ
asumările şi resursele utilizate);
 d) clasificaţia economică (Clasificaţia economică este elaborată în conformitate cu standardele
Statisticii Finanţelor Guvernamentale (GFS) 2001 formulate de Fondul Monetar Internaţional.

Clasificaţia economică este integrată cu Planul de conturi contabile după conţinutul economic al
operaţiunilor, ca sistem unic de codificare şi este structurată pe 6 nivele: tip, categorie, capitol, articol,
alineat, element.);

e) clasificaţia surselor (Clasificaţia surselor este destinată clasificării mijloacelor bugetului public
naţional pe nivele de bugete, componente a surselor şi originea sursei).

Structura componentelor clasificaţiei bugetare şi metodologia de aplicare a acestora se aprobă de către

Ministerul Finanţelor şi se publică.

3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice poate fi determinat în baza anumiţilor indicatori.

De asemenea, ca cheltuieli publice totale se exprimă:

 în mărime nominală, (Cpn )preţuri curente ale anului,

 în mărime reală, (Cp r )în preţuri constante.

Nivelului cheltuielilor publice se realizează cu ajutorul indicatorilor:

1. Ponderea cheltuielilor publice în Produsul Intern Brut (PIB). Acest indicator permite analiza
volumului cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare economică şi socială a fiecărui stat şi în
fiecare etapă. Se calculă ca raport procentual între nivelul cheltuielilor publice şi PIB.

2. Cheltuielile publice medii pe locuitor ce sînt nişte mărimi variabile şi poate fi exprimat atît în
moneda naţională, cît şi monedă intrenaţională, ceea ce dă posibilitate de a efectua comparaţii la nivel
internaţional. Se calculă ca raport între cheltuielile publice exprimate în moneda naţională şi populaţia
ţării sau cheltuielile publice medii pe locuitor, exprimate în moneda internaţională şi cursul de schimb al
monedei naţionale faţă de moneda internaţională

Variaţiile nivelului relativ al cheltuielilor publice exprimat în cei doi indicatori e explicată de
influenţa diferitelor condiţii economice, sociale şi politice, organizatorice, administrative sau de altă
natură a fiecărei ţări, de obiectivele politice interne sau externe promovate de Guvern.

Structura cheltuielilor publice se bazează pe calculul proporţiei pe care o are fiecare dintre
categoriile de cheltuieli în total. Indicatorul poate fi utilizat în cadrul oricărei clasificări a cheltuielilor
publice.

unde:

 gscpi – reprezintă greutatea specifică (gs) a categoriei de cheltuieli publice i (cp) în totalul
cheltuielilor publice;

 cpi – cheltuielile publice ale categoriei i;

 cpt – cheltuieli publice totale;

 i – 1...n categorii de cheltuieli.

 Determinarea ponderii fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor publice are
importanţă, deoarece:

 se pot evidenţia orientările resurselor financiare ale statului spre anumite obiective;

 se poate urmări în dinamică modificarea opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale statului;

 conform structurii cheltuielilor, se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri diferite
de dezvoltare;

 structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de

clasificare folosite în fiecare stat;

 analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupărilor funcţionale într-un număr

însemnat de state dezvoltate şi în curs de dezvoltare dă posibilitatea să urmărim deosebirile de orientare
social-economice între state.

Dinamica cheltuielilor publice poate fi analizată pe baza următorilor indicatori:

1.Modificarea absolută a volumului cheltuielilor publice, se calculă ca diferenţa dintre nivelul

cheltuielilor publice din anul curent şi cheltuieli publice din anul luat ca bază.

Δ Cp 1-0 = Cp1 – Cp0

Cp0 – anul de bază;

Cp1 – anul curent.

În analiza volumului cheltuielilor publice se face deosebire între:

- modificarea nominală cheltuielilor publice;

Δ Cp n 1-0= Cpn1 – Cpn0

- modificarea relativă cheltuielilor publice.

Δ Cpr 1-0= Cpr1 – Cpr0

2. Modificarea relativă a volumului cheltuielilor publice, exprimă procentul cu care variază

cheltuielile publice de la o perioadă la alta, poate fi calculată ca:

Cp1 – Cp0
Δ Cp 1/0 = _________ x 100%
Cp0
P1 – nivelul preţurilor în perioada curentă;

P0 – nivelul preţurilor în perioada de bază;

3. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu PIB, denotă mărirea sau micşorarea cheltuielilor
publice la modificarea PIB-ului, poate fi calculată ca:

Δ Cp1-0 Δ PIB 1-0

Ecp/PIB = ______ / ______
Cp0 PIB 0
 

Δ Cp1-0 – modificarea cheltuielilor publice în perioada (1) faţă de (0);

 Δ PIB1-0 – modificarea PIB în perioada (1) faţă de (0).

În urma calculelor efectuate putem obţine următoarele rezultate:

 Ecp/PIB >1, există tendinţa ca PIB să fie utilizat în mai mare măsură comparativ cu
perioada precedentă, pentru finanţarea cheltuielilor publice;

 Ecp/PIB =1, ambele mărimi relative se modifică în aceiaşi proporţie;

 Ecp/PIB <1, fenomen invers a situaţiei a), cînd utilizarea PIB se adresează
prioritar altor domenii, decît cel al cheltuielilor publice.

La caracterizarea cheltuielilor publice, un interes deosebit prezintă cunoaşterea tendinţelor şi

dinamicii lor, pe ansamblu şi pe categorii în diferite etape ale evoluţiei societăţii umane, în elemente
specifice pe grupuri de ţări şi de la o ţară la alta.

Dinamica cheltuielilor publice a fost determinată de procesele inflaţioniste.

În anii precedenţi ponderea cheltuielilor publice în PIB a depăşit 40% pe ansamblul ţărilor
industrializate şi chiar 50% în unele ţări europene dezvoltate, şi 20-30% în ţările în curs de dezvoltare.

Factorii de influenţă a creşterii cheltuielilor publice.

Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice în mod general pot fi delimitaţi în următoarele
categorii:

Factori demografici. Se referă la creşterea populaţiei şi modificarea structurii acesteia pe vîrste şi pe

categorii socioprofesioniste. În legătură cu aceasta, cresc cheltuielile publice pentru plata salariilor
funcţionarilor publici, pentru locurile de muncă în sectorul public.

Factori economici. Se referă la dezvoltarea economiei şi modernizarea acesteia pe baza cercetărilor

ştiinţifice. Din bugetul de stat se asigură finanţarea unor acţiuni economice costisitoare, proiecte
economice legate de risc.

Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate impune statul să depună eforturi
financiare ca să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul
public, inclusiv pentru asistenţa socială.

Urbanizarea. Acest proces necesită resurse financiare suplimentare pentru crearea şi dezvoltarea
centrelor urbane, cît şi pentru finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv.

Factori militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc la creşterea cheltuielilor publice.

Factori de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de
cheltuieli, suportarea poverii celor făcute în anii anteriori prin împrumuturi publice.

Factori politici. Se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor statului contemporan prin trecerea de
la statul “jandarm” la statul “providenţă”, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile
statului, pentru care se recurge la creşterea cheltuielilor publice.

Creşterea continuă a cheltuielilor publice condiţionează trei tipuri de probleme:

 probleme de ordin politic;

 probleme de ordin financiar;

  probleme de ordin ştiinţific.

Probleme de ordin politic. Creşterea cheltuielilor publice exercită presiuni asupra necesităţii unor
state pentru a efectua anumite cheltuieli de interes comun pe care fiecare stat în parte nu le-ar putea
suporta. De exemplu, gruparea unor state în Comunitatea Economică Europeană; gruparea unor state în
curs de dezvoltare pentru a efectua cheltuieli de cercetare sau alte servicii.

Probleme de ordin financiar. Se referă la corelaţiile dintre tendinţele de creştere a cheltuielilor

publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi a PIB. Punctul optim al acestui raport este definit, pe de o
parte, de limita maximă a impozitelor în PIB care nu poate fi atinsă şi, pe de altă parte, de avantajele
sociale ale creşterii cheltuielilor publice.

Probleme ştiinţifice. Ţin de cunoaşterea volumului cheltuielilor publice şi se referă la instituţiile

finanţelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului şi de apreciere a rezultatelor de aplicare a
soluţiilor descoperite în cercetarea ştiinţifică financiară.

Tema IV. Sistemul resurselor financiare publice

1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice

2. Componentele resurselor financiare publice

3. Tendinţe în evoluţia resurselor financiare publice

1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice

Veniturile publice reprezintă administrarea publică de bani, resursele financiare ale unui stat.

Resursele sunt elemente ale bogăţiei unui stat. Provenind din produsul intern brut, la care se adaugă
importul, resursele sunt folosite pentru consum, formarea brută de capital şi export. Un rol deosebit de
important îl au resursele financiare. Ele reprezintă o totalitate de mijloace băneşti necesare pentru
realizarea obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.

Resursele, ca element a bogăţiei unei ţări, se pot clasifica astfel:

 resurse materiale;

 resurse umane;

 resurse informaţionale;

 resurse financiare.

 Volumul resurselor financiare ale societăţii depinde, în principiu, de doi factori:

1. de mărimea produsului intern brut (PIB);

2. de posibilitatea procurării unor resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).

Distingem următoarele resurse financiare ale societăţii sau naţiunii:

 resursele financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice;

 resursele întreprinderilor publice şi private;

 resursele organismelor fără scop lucrativ;

  resursele populaţiei.

Cea mai puternică influenţă asupra nivelului resurselor financiare ale societăţii o au factorii:

 volumul şi structura producţiei;

 nivelul preţurilor;

 raportul dintre formarea brută de capital şi consum.

Să abordăm problema raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare
publice.

Acest raport se prezintă ca un raport dintre întreg şi parte, deoarece sursele financiare ale societăţii au
o sferă de cuprindere mult mai largă, incluzînd ca element constitutiv şi resursele financiare publice.

Sinteza resurselor financiare publice poate fi redată astfel:

Schema 8.2. Sinteza resurselor financiare publice

Resursele administraţiei de stat centrale cuprind:

 impozitele şi taxele;

 veniturile nefiscale;

 împrumuturile;

 alte resurse cu caracter întîmplător.

Resursele financiare ale administraţiei de stat locale (a unităţilor administrativ-teritoriale)

Resursele bugetelor locale cuprind totalitatea veniturilor şi a surselor de finanţare ale bugetelor
respective.

Veniturile bugetelor locale se constituie din impozite, taxe, alte venituri prevăzute de legislaţie şi se
formează din:

1) venituri generale:

a) venituri proprii;

b) defalcări, conform cotelor procentuale, de la impozitele şi taxele de stat;

c) transferuri;

d) granturi pentru susţinerea bugetului;

2) venituri colectate;

3) granturi pentru proiecte finanţate din surse externe.

 Sursele de finanțare ale bugetelor locale se formează din:

a) operațiuni cu împrumuturi interne și externe (inclusiv recreditate);

b) acțiuni și alte forme de participare în capital (415110, 415120 și 415210, 415240);

c) alte operațiuni cu activele financiare și cu datoriile bugetului;

d) operațiuni cu soldurile în conturile bugetului.

Resursele întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial sau de altă natură care obţin
venit din vînzarea produselor, efectuarea de lucrări sau prestarea de servicii.

Întreprinderile publice dispun de resurse financiare. Procurarea fondurilor se poate realiza fie din
surse interne, precum:

 beneficiul propriu;

 amortizarea activelor imobilizate; fie din surse externe, cum ar fi:

 aportul adus de acţionari;

 împrumuturi obligatare (prin emisiunea de obligaţiuni - valori mobiliare);

 credite bancare pe termen scurt şi mijlociu;

 credite comerciale.

2. Componentele resurselor financiare publice

Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de resurse financiare publice sînt:

1. Prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele şi taxele şi alte venituri nefiscale).

Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter fiscal.

Această parte de venituri a resurselor financiare are caracter limitat. Volumul acestora este de cele
mai multe ori insuficient.

2. Resursele de trezorerie.

Trezoreria - ansamblu de operaţii financiare şi băneşti, bugetare şi extrabugetare, făcute pentru

administrarea tezaurului public. Trezoreria este o unitate în cadrul Ministerului Finanţelor care efectuează
din contul trezoreriei operaţiuni pentru prevederi specifice în legea bugetară anuală la partea de venituri şi
la partea de cheltuieli şi exercită executarea de casă a bugetului.

Resursele de trezorerie constau în împrumuturi pe termen scurt (pînă la un an) contractate de stat prin
emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au caracter temporar şi rambursabil, deoarece
retragerea din circulaţie a bonurilor de tezaur echivalează cu restituirea sumelor împrumutate de stat de la
tezaurul public pe termen scurt.

3.Resursele provenite din împrumuturi.

Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu (de 2-5 ani) şi lung
(peste 5 ani). In prezent, cînd majoritatea ţărilor cu economie de piaţă, îndeosebi ţările aflate în perioada
de tranziţie la economia de piaţă, cum este şi Republica Moldova, se confruntă cu deficite bugetare,
împrumuturile publice au devenit un mijloc frecvent de procurare a resurselor financiare.

4.Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.

Această finanţare este posibilă, dar în acelaşi timp are efecte negative. Pe de o parte, apar efecte
inflaţioniste ce duc la sporirea resurselor financiare: cresc încasările din impozite pe venit, precum şi din
impozite indirecte, în special cele din valoarea adăugată (T.V.A.). Pe de altă parte, inflaţia determină
diminuarea relativă a obligaţiunilor de plată ale statului, îndeosebi în ceea ce priveşte datoria publică, în
situaţia în care rata dobînzii la împrumuturile de stat este mai mică decît nivelul creşterii anuale a
preţurilor exprimate în procente.

Tema V. Bugetul de stat și procesul bugetar

1. Bugetul de stat. Concept şi funcţii.

2. Sistemul bugetar în Republica Moldova.

3. Procesul bugetar. Caracteristica generală.

1. Bugetul de stat. Concept şi funcţii.

Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente: financiară şi economică;
alocativă, redistributivă şi de reglare.

Rolul financiar se referă la formarea şi utilizarea resurselor financiare necesare statului în exercitarea
funcţiilor sale. În acest sens rolul financiar poate fi nuanţat pe o componentă alocativă şi pe o componentă
redistributivă.

Rolul economic se referă la influenţarea dezvoltării economico-sociale, respectiv la stimularea sau

frânarea proceselor şi fenomenelor economice. Rolul economic vădeşte o pronunţată componentă de
reglare a economiei naţionale. Bugetul de stat deţine o pondere însemnată în mecanismul de autoreglare a
sistemului economiei naţionale, mecanism în care, împreună cu pârghiile bugetare, se regăsesc şi cele
monetare şi cele ale pieţelor muncii, capitalurilor, bunurilor şi serviciilor, precum şi cele ale pieţei
valutare.

Rolul alocativ se referă la finanţarea serviciilor publice, decurgând din funcţiile pe care şi le asumă
statul. Conţinutul acestui rol constă în repartizarea resurselor fiecărui an bugetar pe destinaţii ce rezultă
din îndeplinirea funcţiilor statului ca instituţie suprastructurală, dar, cel puţin parţial, şi din postura sa de
agent economic.

Rolul de reglare se referă la înfăptuirea politicii economice a statului, adică la susţinerea sau
promovarea unor acţiuni prin înseşi orientările bugetului sau, dimpotrivă, la descurajarea unor activităţi.
Acest rol se realizează atât prin veniturile sau cheltuielile bugetului, cât şi prin soldul acestuia.

Rolul redistributiv are în vedere utilizarea unor părţi din produsul intern brut mobilizate prin
impozite şi taxe şi distribuite prin intermediul cheltuielilor pe care le face statul. Conţinutul acestui rol
constă în deplasarea unor cote de putere de cumpărare între componentele structurale ale societăţii în
general, respectiv ale economiei în particular. Impozitul pe dividente, de exemplu, afectează negativ
puterea de cumpărare a posesorilor de titluri. Adică a unui segment de populaţie despre care se poate
presupune că, făcând investiţii, şi-a putut asigura consumul pe care ei înşişi îl consideră satisfăcător sau,
cel puţin, îl considerau satisfăcător la un moment trecut, atunci când au economisit. Din surplusul de venit
generat de investiţie (dividendele) statul preia o cotă, un anumit cuantum de putere de cumpărare, pe care
o transferă către alte segmente de populaţie, în general defavorizate, cărora le amplifică astfel puterea de
cumpărare fie prin alocaţii, indemnizaţii, ajutoare băneşti etc., fie prin complinirea în natură a unora
dintre nevoi.

2. Sistemul bugetar în Republica Moldova.

Sistemul bugetar al Republicii Moldova este o parte integrantă a finanțelor publice, cuprinde
ansamblul relaţiilor şi al formelor organizatorice prin care se asigură formarea, repartizarea şi utilizarea
fondurilor bugetare.

Bugetul public naţional cuprinde:

 bugetul de stat;

 bugetul asigurărilor sociale de stat; 

 fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală;

 bugetele locale.

 Bugetele menţionate la lit. a)–c) formează bugetul consolidat central.

 Bugetele locale cuprind bugetele locale de nivelul întîi (bugetele satelor/comunelor,

oraşelor/municipiilor, cu excepţia municipiilor Chişinău şi Bălţi) şi bugetele locale de nivelul al doilea
(bugetele raionale, bugetul central al unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, bugetele municipale Bălţi şi
Chişinău), care în ansamblu formează bugetul consolidat local.

Figura 1. Bugetul public naţional

BUGETUL
BUGETUL
PUBLIC
PUBLIC
NAȚIONAL
NAȚIONAL
BUGETUL
BUGETUL BUGETUL
BUGETUL
CONSOLIDAT
CONSOLIDAT CONSOLIDAT
CONSOLIDAT
CENTRAL
CENTRAL LOCAL
LOCAL
BUGETUL DE STAT BUGETELE LOCALE DE
NIVELUL ÎNTÎI
BUGETUL
ASIGURĂRILOR Bugetele satelor/comunelor
SOCIALE DE STAT Bugetele oraşelor/municipiilor
(cu excepţia municipiilor Chişinău şi Bălţi)
FONDURILE
ASIGURĂRII BUGETELE LOCALE DE
OBLIGATORII DE NIVELUL AL DOILEA
ASISTENŢĂ
MEDICALĂ Bugetele raionale

Bugetul central al unităţii

teritoriale autonome
Găgăuzia
Bugetul municipiului
Chișinău
Bugetul municipiului Bălți
Bugetel
e se structurează conform clasificaţiei bugetare, care se constituie din:

 clasificaţia organizaţională;

 clasificaţia funcţională;
  clasificaţia programelor;

 clasificaţia economică;

 clasificaţia surselor.

Structura componentelor clasificaţiei bugetare şi metodologia de aplicare se aprobă de către

Ministerul Finanţelor şi se publică.

Principiile bugetare

 Principiul anualităţii
 Principiul unităţii monetare
 Principiul unităţii
 Principiul universalităţii
 Principiul balansării
 Principiul previzibilităţii şi sustenabilităţii
 Principiul performanţei
 Principiul transparenţei
 Principiul specializării 

Conceptul BBP – caracteristici de bază și rolul în procesul bugetar. Cadrul legal și de

reglementare
Elaborarea şi aprobarea unui buget este cea mai importantă activitate a guvernului central şi a APL,
fiind un rezultat al politicilor şi programelor promovate.
Bugetarea pe bază de performanţă este o metodă de elaborare a bugetului, care oferă posibilitatea de
a identifica şi urmări mijloacele bugetare, având în vedere rezultatele şi performanţele.
Definiţie
Bugetul de performanţă (BP) pune în evidenţă rezultatele planificate care urmează să fie atinse în urma
activităţilor realizate de autorităţile publice locale şi instituţiile publice finanţate de la bugetul local.

Argumente în favoarea reformei bugetare la nivel local

Factorii care declanşează iniţierea reformelor:

 criza financiară;

 necesitatea de reducere a cheltuielilor publice;

 schimbările în AP, inclusiv APL;

 reformarea managementului sectorului public;

 introducerea managementului de performanţă.

Bugetul bazat pe performanţă vrs. Bugetul liniar

Funcţiile sistemelor publice locale de bugetare:

 stabilirea priorităţilor bugetare compatibile cu orice mandat al guvernării

 planificarea cheltuielilor după o viziune pe termen lung de dezvoltare

 exercitarea controlului financiar asupra intrărilor în scopul asigurării disciplinei fiscale

 gestiunea bugetară pentru a asigura eficienţa activităţii APL

  consolidarea responsabilităţii performanţei APL faţă de cetăţeni.

Sistemul de bugetare nu reuşeşte să realizeze toate aceste funcţii la fel de bine în acelaşi timp.

Puterea relativă a fiecărei funcţii depinde de:

 instrumentele şi tehnicile bugetare

 problemele pentru care APL manifestă cel mai mare interes.

Specialiştii bugetari pot încerca să direcţioneze bugetul pentru ca acesta să abordeze problemele
respective sau pot să elaboreze un buget hibrid care să realizeze mai multe obiective.

Bugetul liniar tradiţional:

 prezintă cheltuielile pe intrări/resurse achiziţionate

 clasifică obiectele dezagregate de cheltuieli şi cheltuielile de funcţionare şi de capital

 specifică plafonul pentru articolele de cheltuieli în procesul de alocaţie bugetară şi asigură ca

APL să nu cheltuiască în exces.

Printre punctele forte ale unui astfel de sistem sunt simplitatea sa relativă şi controlul potenţial asupra
cheltuielilor publice prin intermediul specificaţiei detaliate a intrărilor.

Bugetul liniar:

 nu spune nimic despre eficienţa utilizării resurselor, deoarece nu leagă intrările cu ieşirile;

 tinde să concentreze procesul decizional mai mult pe intrări decât pe eficienţa şi eficacitatea
programelor;

 managerii publici au o discreţie managerială foarte limitată şi nu pot fi făcuţi responsabili pentru
performanţa activităţii guvernamentale;

 este util pentru stabilirea priorităţilor, facilitarea planificării şi menţinerea controlului financiar
asupra intrărilor. Acest buget este mai puţin util pentru gestiunea operaţiunilor şi responsabilizarea
guvernului faţă de performanţele sale.

Pentru că procesul decizional la nivelul local este mai aproape de oameni, ultima limitare face ca
bugetul liniar să fie inaccesibil electoratului la nivel local.

Bugetul de performanţă este un plan financiar care asigură:

 stabilirea misiunii APL, a scopurilor şi obiectivelor,

 evaluarea periodică a performanţei lor ca parte a procesului bugetar,

 formând legătura dintre intrările necesare pentru punerea în aplicare a planului strategic de
dezvoltare a APL şi rezultatele anticipate.
 Paradigma bugetării pe bază de performanţă

Scopul BBP

Trecerea la bugetarea pe bază de performanţă la nivelul UAT este strâns legată de alte schimbări
esenţiale în procesul bugetar. Planificarea pe termen mediu este una dintre acestea.

Conform metodologiei Ministerului Finanțelor, bugetarea pe programe se bazează pe

clasificaţia bugetară a programelor.

Clasificația bugetară reprezintă o grupare specifică a cheltuielilor și facilitează planificarea

resurselor bugetare pentru politicile de stat.

Bugetul pe programe cuprinde următoarele niveluri ierarhice:

• programul (P1), reprezintă un ansamblu coerent şi agregat de activităţi implementate de către

autorităţile publice pentru atingerea unui scop şi/sau realizarea anumitor obiective strategice pe termen
mediu sau lung. Programul reflectă, de regulă, un domeniu public sau o funcţie a statului.

◊ subprograme(P2), ce conţin grupuri de activităţi interconexe, grupate logic, care au obiective

specifice şi sprijină implementarea programului.

 activităţi (P3).

SCOP

OBIECTIVE

Indicatori de Indicatori de Indicatori de

produs rezultat eficiență
 Corelația între elementele programului

Cerinţele pentru stabilirea obiectivelor

Cerinţe Explicaţii
Racordat la scop • Trebuie să fie legat de scopul definit şi să contribuie la soluţionarea problemei
identificate
Specific în timp • Trebuie să fie indicat termenul concret sau perioada pe parcursul căreia rezultatul/
problema urmează a fi realizat/soluţionată. Pot fi stabilite pe termen mediu, cu
stabilirea obiectivelor intermediare pe fiecare an

Măsurabil/verifi • Trebuie să ofere posibilitatea de monitorizat realizarea obiectivului în timp

cabil
Concis (clar) • Obiectivul trebuie formulat succint şi la subiect, din care să fie clară schimbarea
propusă
Gestionabil • Să fie clar cine răspunde pentru rezultatul asumat
• În cazul în care realizarea obiectivului depinde de mai multe autorităţi, trebuie să fie
clar delimitate responsabilităţile
Realizabil • Obiectivele trebuie să fie realizabile
• De analizat dacă există resurse disponibile pentru realizarea obiectivului şi ce
impedimente pot apărea în atingerea obiectivului?
Indicatorii de performanţă: unităţi cantitative de măsurare care reprezintă realizările în vederea
îndeplinirii obiectivelor strategice şi a celor curente ale UAT.

Scopul indicatorilor de evaluare ai performanţei este de a măsura progresul programului în

îndeplinirea obiectivelor sale.

Indicatorii:

o relevanţi pentru activitatea UAT

o focalizaţi pe rezultate
o siguri şi clari
o justificaţi şi verificabili
o oportuni şi comparabili
o corelaţi cu costul efectiv.

La evaluarea programului se utilizează grupuri de indicatori:

 de produs

 de eficienţă

 de rezultat.

Indicatorii de produs: caracterizează aspectul produsului şi evaluează cantitatea produselor sau a

serviciilor, aferente atingerii obiectivelor ce se realizează în procesul derulării programului.

Exemple indicatori de produs:

 3 km de drum construit;
  10 expoziţii de obiecte de meşteşugărit

Indicatorii de eficienţă: caracterizează aspectul eficienţei, exprimă costul unitar al produsului şi

rezultatelor, precum şi consumul de timp raportat la o unitate de produs şi rezultat.

Exemple indicatori de eficienţă:

 Costul mediu al întreţinerii şi reparaţiilor pentru un km de stradă;

 Cheltuieli pentru un copil din instituţiile preşcolare.

Indicatorii de rezultat: determină aspectul rezultatelor şi caracterizează efectul sau calitatea

programului. Indicatorii de rezultat descriu în ce măsură s-a reuşit realizarea scopurilor şi obiectivelor
programului.

Exemple indicatori de rezultat:

 % elevilor care absolvesc liceele;

 % elevilor, care continuă studiile;

 % de creştere a salariului la profesori în anul bugetar.

Exemple de indicatori de performanţă

Program/subprogram Indicatori de performanţă
Programul “Dezvoltarea transporturilor” Indicatori de produs:
Subprogramul “Dezvoltarea drumurilor” • Kilometri de drum construit;
Scop: Indicatori de eficienţă:
Infrastructura drumurilor publice dezvoltată şi • Costul mediu de întreţinere şi reparaţie pentru 1
menţinută în condiţii de maximă siguranţă km de drum;
Obiectiv: Indicatori de rezultat:
- Reabilitarea drumurilor publice naţionale la nivel de x • Ponderea drumurilor reabilitate în raport cu
% şi a drumurilor locale – la nivel de y%, către anul X lungimea totală a drumurilor;
- Diminuarea numărului de accidente rutiere cu x% • Gradul de satisfacţie a populaţiei privind
către anul X calitatea drumurilor (%);

Programul “Învăţămînt” Indicatori de produs:

Subprogramul “Educație timpurie” • Numărul mediu de copii încadraţi;
Scop: Indicatori de eficienţă:
Educație timpurie de calitate • Cheltuieli medii pentru pregătirea unui copil;
Obiectiv: Indicatori de rezultat:
- Instruirea în mediu a X copii în anul Y • Gradul de pregătire a numărului mediu de copii
total;

3. Procesul bugetar.

Etapele procesului bugetar

Anul bugetar şi calendarul bugetar

Anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie.

 Calendarul bugetar

La nivel central, principalele activităţi şi termene-limită ale calendarului bugetar sînt:

Guvernul aprobă cadrul bugetar pe termen mediu şi prezintă Parlamentului proiectul legii privind
limitele macrobugetare pe termen mediu şi, în caz de necesitate, proiectul legii pentru modificarea unor
acte legislative – pînă la  1 iunie;

Parlamentul adoptă legea privind limitele macrobugetare pe termen mediu şi, după caz, modificări şi
completări la legislaţie ce rezultă din politica bugetar-fiscală pe anul următor – pînă la 15 iulie;

Guvernul prezintă Parlamentului raportul semianual privind executarea bugetului public naţional şi a
componentelor acestuia pe anul bugetar în curs – pînă la 15 august; 

Guvernul aprobă şi prezintă Parlamentului proiectele legilor bugetare pe anul următor – pînă la 15
octombrie;

Parlamentul adoptă legile bugetare pe anul următor – pînă la 1 decembrie;

Ministerul Finanţelor, Casa Naţională de Asigurări Sociale şi Compania Naţională de Asigurări în

Medicină întocmesc şi prezintă spre auditare Curţii de Conturi rapoartele anuale privind executarea
bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor asigurărilor obligatorii  de asistenţă
medicală – pînă la 15 aprilie a anului următor anului bugetar încheiat; 

Curtea de Conturi efectuează auditul rapoartelor anuale privind executarea bugetului de stat, a
bugetului asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pentru anul
bugetar încheiat şi prezintă raportul de audit Guvernului – pînă la 1 iunie;

Guvernul prezintă Parlamentului rapoartele anuale privind executarea bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pentru anul bugetar
încheiat – pînă la 1 iunie;

Parlamentul aprobă rapoartele anuale privind executarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor
sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pentru anul bugetar încheiat –
pînă la 15 iulie.

Tema VI. Finanţele  publice locale

1. Structura şi funcţiile administraţiei publice locale.

2. Autonomia locală și principiile de bază ale activității autorităților publice locale.

3. Resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale.

4. Transferurile: tipuri şi metode de calcul.

5. Delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor unităților administrativ-teritoriale.

6. Procesul bugetar la nivelul unităților administrativ-teritoriale.

1. Structura şi funcţiile administraţiei publice locale.

Administraţie publică locală reprezintă totalitatea autorităţilor publice locale constituite, în condiţiile
legii, pentru promovarea intereselor generale ale locuitorilor unei unităţi administrativ-teritoriale.
 În cadrul organizării administrative a statului şi în corelare cu structura sistemului bugetar al
Republicii Moldova, deosebim:

 autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întîi - autorităţi publice, luate în ansamblu,
care sînt constituite şi activează pe teritoriul satului (comunei), oraşului (municipiului) pentru promovarea
intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale;

 autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul al doilea - autorităţi publice, luate în
ansamblu, care sînt constituite şi activează pe teritoriul raionului, municipiului Chişinău, unităţii
teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor
populaţiei unităţii administrativ-teritoriale respective.

2. Autonomia locală și principiile de bază ale activității autorităților publice locale.

Autonomie locală reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor publice locale de a

reglementa şi gestiona, în condiţiile legii, sub propria lor responsabilitate şi în interesul populaţiei locale,
o parte importantă din treburile publice. Deosebim autonomie decizională, organizaţională şi financiar-
bugetară.  

autonomie decizională este dreptul autorităţilor publice locale de a adopta liber decizii, în condiţiile
legii, fără intervenţii din partea altor autorităţi publice, în scopul realizării intereselor  sale;

autonomie organizaţională - dreptul autorităţilor publice locale de a aproba, în condiţiile legii,

statutul, structurile administrative interne, modalităţile de funcţionare a acestora, statele şi organigrama
lor, precum şi de a institui persoane juridice de drept public de interes local;

autonomie financiară şi bugetară - dreptul autorităţilor publice locale de a dispune de resurse

financiare proprii suficiente şi de a le utiliza liber, în condiţiile legii, prin adoptarea propriilor bugete
locale.

Principiile de bază ale administrării publice locale

Administrarea publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei

locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor publice locale şi consultării cetăţenilor
în probleme locale de interes deosebit.

Autorităţile administraţiei publice locale beneficiază de autonomie decizională, organizaţională,

gestionară şi financiară, au dreptul la iniţiativă în tot ceea ce priveşte administrarea treburilor publice
locale, exercitîndu-şi, în condiţiile legii, autoritatea în limitele teritoriului administrat.

Descentralizarea nu este un scop în sine, ci o metodă de a furniza servicii publice mai eficiente, în
corespundere cu cerințele și preferințele beneficiarilor.

Niciun sistem centralizat nu poate răspunde multiplelor nevoi ale comunităților locale la fel de bine ca
un sistem descentralizat în care rolul principal îl au autoritățile locale.

Totodată, structurile guvernului își vor păstra, în anumite domenii, doar atribuții de reglementare și
control.

Descentralizarea este definită ca fiind transferul, de la autoritatea centrală la autoritățile locale, a

competențelor, precum și a resurselor financiare necesare. Nu există descentralizare decât în condițiile în
care competențele trecute în sarcina autorităților locale - primării, consilii locale sau consilii raionale -
sunt însoțite și de alte pârghii și instrumente, dar, nu în ultimul rând, de implicarea activă a cetățenilor.
 Prin descentralizarea financiară se urmărește perfecționarea actualului sistem de finanțe publice
locale, astfel încât să se asigure autonomia financiară a APL, cu menținerea disciplinei financiare,
maximizarea eficienței și asigurarea echității în alocarea resurselor.

Principii

Descentralizarea este un proces continuu de autoanaliză şi reformă a unui stat, prin care se urmăreşte
distribuirea optimă a responsabilităţilor şi a resurselor între APC şi APL. Deciziile sînt luate de nivelul de
autoritate cel mai apropiat de cetăţean (subsidiaritate), astfel încît serviciile oferite să corespundă
cerinţelor şi nevoilor beneficiarilor, în condiţii de eficienţă economică.

Procesul descentralizării oferă APL puteri şi responsabilităţi în trei sfere: politică, administrativ-
organizaţională şi financiară. Aceste puteri trebuie exercitate în condiţii de autonomie, care presupune
libertatea neîngrădită de luare şi exercitare a deciziilor în condiţiile respectării legalităţii, încadrării în
politicile naţionale şi responsabilizării în faţa cetăţeanului.

Mecanismele de responsabilizare publică şi socială trebuie să creeze un cadru care să ofere populaţiei
posibilitatea şi oportunitatea de a face APL răspunzătoare în faţa alegătorilor şi a publicului larg. În
acelaşi timp, APL trebuie să aibă mijloace şi stimulente pentru a răspunde cerinţelor locuitorilor, atît în
ceea ce priveşte serviciile oferite, cît şi în ceea ce priveşte transparenţa procesului şi actului decizional.

Prin descentralizare se urmăreşte îmbunătăţirea funcţiilor politice, administrative şi fiscale, serviciile

şi beneficiile fiind asigurate, într-un mod mai echitabil, pentru întreaga populaţie.

Elementele autonomiei financiare sunt:

Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să fie proporţionale cu
competenţele prevăzute de constituţie sau de lege.

Cel puţin o parte din resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să
provină din taxele şi impozitele locale, al căror nivel acestea au competenţa să-1 stabilească în limitele
legale.

Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun autorităţile administraţiei publice
locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi evolutivă pentru a le permite să urmeze practic,
pe cât posibil, evoluţia reală a costurilor exercitării competenţelor acestora.

Unităţile administraţiv-teritoriale cu o situaţie mai grea financiară necesită instituirea de proceduri de

egalizare (nivelare) financiară sau dc măsuri echivalente, destinate să corecteze efectele repartiţiei inegale
a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a sarcinilor fiscale care le suportă. Asemenea proceduri sau
măsuri nu trebuie să restrângă libertatea de opţiune a autorităţilor administraţiei publice locale în sfera lor
de competenţă.

Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie consultate, de o manieră adecvată, asupra
modalităţilor de repartizare a resurselor redistribuite care le revin.

Mijloacele alocate unităţilor administrativ-teritoriale trebuie, pe cât posibil, să nu fie destinate

finanţării unor proiecte specifice. Alocarea de mijloace nu trebuie să aducă atingere libertăţii
fundamentale a politicilor autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de competenţă.

În scopul finanţării cheltuielilor de investiţii, autorităţile administraţiei publice locale trebuie să aibă
acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională a capitalului.
 Autorităţile unităţilor administrativ-teritoriale, care îşi exercită funcţiile lor în limita resurselor
financiare de care dispun, urmează să-şi stipuleze măsurile prioritare care urmează a fi finanţate de la
bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.

Concomitent, Guvernul Central va putea delega unele din funcţiile sau atribuţiile sale pentru a fi
exercitate de către autorităţile locale care, urmează a fi recompensate pentru aceste activităţi prestate cu
resurse financiare de la bugetul guvernului central.

În acelaşi timp, resursele financiare acumulate de către autorităţile locale nu sunt accesibile pentru
Guvernul Central şi insuficienţa de resurse financiare pentru propriile necesităţi nu se compensează de la
bugetul de Stat.

Autorităţile administraţiei publice ale unităţilor administrativ-teritoriale pot crea fonduri de rezerve şi
pot aproba regulamente privind utilizarea acestor fonduri. Fondurile de rezervă sunt destinate în special
finanţării unor acţiuni sau măsuri iniţial prevăzute la aprobarea bugetelor respective.

La baza bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale este pus principiul echilibrului bugetar (balanţa
bugetară). Conform acestui principiu, autorităţile publice au dreptul de a aproba şi efectua cheltuieli
numai în limita resurselor financiare disponibile. Acolo şi atunci unde şi când autorităţile publice locale
nu-şi vor asigura colectarea impozitelor preconizate, vor fi obligate, în acest caz, să-şi reducă devizul de
cheltuieli.

Unităţile administrativ-teritoriale sunt obligate să menţină disciplina financiară în teritoriu.

3. Resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale.

Resursele bugetelor locale cuprind totalitatea veniturilor și a surselor de finanțare ale bugetelor respec
tive.

Veniturile bugetelor locale se constituie din impozite, taxe, alte venituri prevăzute de legislație și se
formează din:

1) venituri generale:

a) venituri proprii;

b) defalcări, conform cotelor procentuale, de la impozitele și taxele de stat;

c) transferuri;

d) granturi pentru susținerea bugetului;

2) venituri colectate (codurile clasificației economice 142310, 142320, 144114, 144124, 144214,
144224);

3) granturi pentru proiecte finanțate din surse externe.

Sursele de finanțare ale bugetelor locale se formează din:

a) operațiuni cu împrumuturi interne și externe (inclusiv recreditate);

b) acțiuni și alte forme de participare în capital (415110, 415120 și 415210, 415240);

c) alte operațiuni cu activele financiare și cu datoriile bugetului;

d) operațiuni cu soldurile în conturile bugetului.

 4. Transferurile: tipuri şi metode de calcul.

Relaţiile între bugetul de stat şi bugetele locale se realizează prin:

 transferuri cu destinaţie generală; 

 transferuri cu destinaţie specială.

Mecanismul, criteriile şi modul de stabilire a transferurilor interbugetare se reglementează de

legislaţia privind finanţele publice locale şi de alte acte normative. 
5. Delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor unităților administrativ-teritoriale.

Competențele în efectuarea cheltuielilor bugetelor locale pe domenii de activitate sunt delimitate prin
legislația privind administrația publică locală și descentralizarea administrativă. De asemenea, costurile
generate de implementarea Legii nr.270/2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar
aferente domeniilor proprii de competență a APL vor fi acoperite integral din contul bugetelor locale.

Resursele financiare disponibile urmează să fie direcționate la programe de importanță majoră,

care ar permite soluționarea problemelor stringente, fără admiterea de datorii creditoare și blocaje
financiare.

Estimările de cheltuieli ale autorităților APL urmează să fie strict în limita volumului de resurse
disponibile.

6. Procesul bugetar local

(Legea nr.181 din 25 iulie 2014 privind finanţele publice şi responsabilitățile bugetar-fiscale)

Anul bugetar

Anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie.

Calendarul bugetar

La nivel local, principalele activităţi şi termene-limită ale calendarului bugetar sînt:

 autoritatea executivă locală elaborează şi prezintă consiliului local proiectul bugetului local pe
anul următor – pînă la 20 noiembrie;

 consiliul local adoptă bugetul local pe anul următor – pînă la 10 decembrie;

 autoritatea executivă locală prezintă consiliului local raportul anual privind executarea bugetului
local  pentru anul bugetar încheiat – pînă la 15 martie;

 consiliul local aprobă raportul anual privind executarea bugetului local pentru  anul bugetar
încheiat – pînă la 1 aprilie.

Activităţile intermediare ale calendarului bugetar şi termenele de realizare ale acestora se stabilesc de
către Ministerul Finanţelor.

Tema VII. Deficitul bugetar şi datoria publică

1. Conceptul de deficit bugetar şi sursele de finanţare a deficitului.
 2. Teoremele echilibrului bugetar.

3. Conceptul de datorie publică.

4. Nivelul, structura şi dinamica datoriei publice a Republicii Moldova.

5. Interdependenţa şi interacţiunea deficitului bugetar şi a datoriei publice.

1. Conceptul de deficit bugetar şi sursele de finanţare a deficitului.

Între problemele acute ale politicii bugetare moderne un loc aparte ocupă deficitul bugetar şi datoria
de stat. Deficitul bugetar este depăşirea cheltuielilor bugetare către venituri. Problema deficitului bugetar
în timpul de faţă a devenit mai acută şi larg răspândită în lume faţă de anii precedenţi.

În timpul de faţă este greu de găsit o ţară, fie ea dezvoltată sau în curs de dezvoltare fără deficit
bugetar substanţial. În multe state el a devenit insensibil la schimbarea ciclului de business şi nu dispare
în caz de îmbunătăţire a situaţiei economice.

Sursele de finanţare al deficitului bugetar:

 Sursele externe.

 Sursele interne a finanţării deficitului bugetar.

Deficitul bugetar este considerat un fenomen cronic al finanţelor contemporane pe fundalul amplificării
cheltuielilor publice şi deteriorării situaţiei financiare a multor state, mai mult sau mai puţin dezvoltate,
fiind si una din problemele politicii bugetare moderne.

Există trei relații care apar între veniturile bugetului (VB) și cheltuilelile bugetului (CB):

1) Id CB = Id VB, echilibru bugetar - egalitatea dintre veniturile bugetului şi cheltuielile bugetului;

2) Id CB > Id VB, deficit bugetar - suma cu care cheltuielile bugetului depăşesc veniturile bugetului;

3) Id CB < Id VB, excedent bugetar - suma cu care veniturile bugetului depăşesc cheltuielile
bugetului;

Indicatorii statistici ai deficitului bugetar

 Mărimea deficitului bugetar (DB) reprezintă diferenţa dintre valoarea totală a veniturilor bugetare
şi valoarea totală a cheltuielior bugetare: DB = VB – CB (-)

În acest caz, deficitul bugetar reprezintă mărimea necesarului de resurse financiare suplimentare pe
care guvernul trebuie să le atragă prin diverse metode. În situaţia în care veniturile bugetare sunt mai mari
decît cheltuielile bugetare se înregistrează excedent bugetar (EB), care reprezintă mărimea resurselor
financiare suplimentare ale statului.

Deficitul bugetar prezintă, într-o manieră globală, situaţia financiară de ansamblu a statului şi
incidenţa acestuia asupra cererii interne, balanţei de plăţi externe şi situaţiei monetare a ţării.

 Ponderea deficitului bugetar în PIB. Acest indicator este un adevărat “ghid” al politicii bugetare.
gDB = DB/PIB * 100

3. Conceptul de datorie publică.

 Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de către stat, de unităţile administrativ –
teritoriale şi de alte instituţii publice de la persoane fizice şi juridice, pe piaţa internă şi externă,
nerambursate la un moment dat, indiferent de scadenţa acestora.

Prin datoria publică se înţelege totalitatea obligaţiunilor băneşti pe care le are statul la un moment dat
faţă de creditorii interni şi externi, rezultat de împrumuturi în monedă naţională şi în valută, pe termen
scurt, mediu şi lung, contracte de stat în mod direct sau garantate de către acesta, inclusiv şi obligaţiile
faţă de trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar pentru acoperirea deficitelor bugetului de stat.

Datoria publică dă posibilitatea de a înţelege situaţia financiară a unei ţări, a gradului său de îndatorare.

Dimensiunile datoriei publice sunt date de suma absolută a împrumutului unei ţări, de mărimea
datoriei publice medii ce revine pe cap de locuitor, de raportul datoriei publice faţă de PIB. Îndeosebi
ultimul indicator ne arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an este împovărată de datoria publică.

Datoria publică, în funcţie de categoriile de creditori, are două forme:

 datoria publică internă (faţă de creditori interni);

 datoria publică externă (faţă de creditori externi).

Datoria publică internă – este parte integrantă a datoriei publice reprezentând totalul sumelor
principale ale tuturor obligaţiunilor directe neonorate contractate de Ministerul Finanţelor în numele
Republicii Moldova în monedă naţională.

Datoria externă constituie una din principalele probleme ale politicii macroeconomice. Soluţionarea
acesteia are o mare importanţă pentru economia ţării şi pentru securitatea ei. Datoria externă este o parte
integrantă a sistemului economic, care influenţează şi asupra bugetului de stat, şi asupra ratei inflaţiei, şi
asupra investiţiilor externe etc..

Definiţie: Se numeşte serviciul datoriei publice totalitatea sumelor plătite într-o perioadă, de regulă
un an, în contul datoriei publice, sume reprezentate de rate scadente la împrumuturile de stat, dobânzi şi
comisioane plătite în contul datoriei publice.

SDPI = dobînda + rate la datoria publică internă + comisioane

SDPE = dobînda + rate la datoria publică externă + comisioane

5. Interdependenţa şi interacţiunea deficitului bugetar şi a datoriei publice.

Una din problemele esenţiale ale economiei de piaţă, în general, şi ale economiei în tranziţie, în
special, o constituie modul cum sunt finanţate deficitele bugetare în condiţiile în care este ştiut că datoria
publică reprezintă o povară, iar finanţarea deficitelor are o serie de implicaţii asupra dobânzii şi creşterii
economice.

O problemă esenţială, în special pentru economia în tranziţie, este acea a aprecierii corecte a
deficitului bugetar. Pentru aceasta trebuie făcută distincţia între deficitul bugetar actual şi cel structural.
Deficitul structural (deficitul ajustat ciclic) este nivelul la care s-ar afla deficitul în condiţiile în care
producţia ar atinge nivelul de “full employment” (de angajare maximă a forţei de muncă). Ca urmare,
deficitul ciclic va fi diferenţa dintre deficitul real şi cel structural. Aceasta înseamnă că, dacă bugetul ar fi
în medie echilibrat, pe perioade lungi, ne-am aştepta ca să existe deficite bugetare în perioade de criză şi
surplusuri în perioade de avânt economic.

În perioada de criză economică starea bugetului se agravează, deoarece taxele guvernamentale pe

venituri scad, iar cheltuielile cresc. Dimpotrivă, în perioadele de avânt, bugetul se îmbunătăţeşte automat.
Putem afirma că există un impact cantitativ al crizei economice asupra bugetului.

De asemenea, trebuie de ţinut seama de influenţa politicii de venituri şi cheltuieli asupra bugetului de
stat, fiind necesară observarea impactului măsurilor politicii fiscale asupra deficitului bugetar.

Experienţa unor ţări dezvoltate dovedeşte că o reducere a taxelor în perioada de criză poate conduce la
revenire economică spectaculoasă pentru anumite sectoare.

Problema esenţială pentru o economie în tranziţie este aceea a creşterii cumulative a deficitelor
bugetare.

Ratele mari ale dobânzii presupun plata unor dobânzi mari a creditelor, acestea având influenţe
considerabile asupra deficitului bugetar.

Rolul factorului politic în creşterea deficitelor bugetare este de asemenea important, creşterea taxelor
şi reducerea cheltuielilor guvernamentale fiind măsuri antipopulare.

Finanţarea prin intermediul datoriei publice şi al emisiunii băneşti sunt modalităţi standard de
finanţare a deficitului. Vânzările de valori devin tot mai importante în ţările în curs de dezvoltare, când
guvernul vinde terenuri publice sau întreprinderi din sectorul public, încasările din vânzări putând fi
folosite pentru finanţarea deficitului sau pentru retragerea datoriei publice.

Interdependenţa economică şi politică a oricărei formaţiuni statale implică în mod obligatoriu

promovarea unei politici adecvate, care e orientată spre asigurarea securităţii economice şi politice a ţării.

Securitatea economică a statului apare ca un fenomen complex şi multifuncţional, cu obiective

specifice în fiecare perioadă istorică. Ea va fi specificată în funcţie de situaţia existentă şi factorii-risc sau
pericolele ce ameninţă stabilitatea social-economică a ţării.

Actualmente strategia securităţii economice se asociază cu necesitatea depăşirii zonei critice în

dezvoltare, asigurării unei creşteri economice durabile. Un sistem economic poate fi stabil numai cu
condiţia dezvoltării lui permanente.

Problema devine rezolvabilă numai prin redresarea şi perfecţionarea tuturor elementelor sistemului
economic, parte integră a cărui îl constituie finanţele publice.