UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Ştiinţe Economice

Catedra Finanţe şi Bănci

FINANŢE
Note de curs şi aplicaţii pentru seminar

Aprobat
de Consiliul
Facultăţii
Ştiinţe Economice

Chişinău, 2009
CEP USM
Recomandat de
Catedra Finanţe şi Bănci

Recenzenţi:
Ludmila COBZARI, doctor habilitat, profesor universitar
Natalia BĂNCILĂ, doctor habilitat, conferenţiar universitar

Autori:
Galina Ulian, Angela Sestacovscaia, Mariana Doga-Mirzac, Lilia Rotaru,
Evelina Scripliuc, Svetlana Gherjavca

2
 INTRODUCERE

Procesul de transformare a economiei centralizate în una de

piaţă a înaintat exigenţele de implementare a noilor metode de
activitate economică, precum şi de pregătire a specialiştilor în
domeniul financiar şi contabil. Actualmente este nevoie de
specialişti ce sînt capabili sa efectueze o gestiune reuşită în
condiţiile specifice economiei de piaţă − resurse limitate,
concurenţă, calitatea produselor şi serviciilor ca factor major de
supravieţuire, instabilitatea mediului economic în ţară etc. De
cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice în domeniul economic
au nevoie persoanele încadrate atît în activitatea managerială,
cît şi la nivel macroeconomic, de asemenea şi la nivelul
unităţilor economice.
Aceste idei au stat la baza elaborării respectivei lucrări
destinată studenţilor facultăţilor economice şi ne-economice
din instituţiile de învăţămînt superior, colegii şi tuturor
persoanelor care încep să studieze a disciplinele ciclului
financiar.
Materialul elaborat reprezintă un curs de lecţii, ce ţine de
aspecte introductive în Finanţele publice şi Finanţele
întreprinderilor, fiind completat cu note de curs la cele
douăsprezece teme.
Prima temă „Conceptul şi funcţiile finanţelor”, determină
esenţa finanţelor, argumentează rolul şi necesitatea gestionării
lor reuşite, caracterizează funcţiile finanţelor, specificîndu-le la
nivelul statului şi în cadrul unităţilor economice.
În tema „Politica financiara a statului” se defineşte
conţinutul şi rolul politicii financiare a statului, părţile
componente şi necesitatea perfecţionării lor.
În tema „Mecanismul financiar'” se caracterizează
conceptul şi structura mecanismului financiar, utilizat de stat în
procesul gestionării finanţelor publice, şi se specifică
particularităţile mecanismului financiar la întreprindere.

3
 Următoarele trei teme sînt consacrate totalmente sferei
finanţelor publice. Aici se examinează rolul şi importanţa
cheltuielilor şi veniturilor în formarea bugetului de stat, se
reflectă priorităţile în această sferă importantă, se demonstrează
procedura elaborării bugetului de stat şi adoptării legii cu
privire la bugetul de stat.
În temele VIII-XII se reflectă aspectele financiare, specifice
finanţelor întreprinderii. Astfel în tema VIII, „Politica
financiara a întreprinderii”, se specifică esenţa, conţinutul şi
elementele componente ale politicii financiare în cadrul firmei
contemporane.
În tema IX se va face cunoştinţă cu o parte esenţială a
patrimoniului întreprinderii - activele pe termen lung. Aici se
face caracteristica elementelor de bază a activelor pe termen
lung, precum şi se determină sursele de finanţare a acestei părţi
de patrimoniu al întreprinderii.
Tema X, „Finanţarea activelor curente”, evidenţiază a doua
parte a patrimoniului întreprinderii. Aici sînt prezentate
definiţiile activelor curente în ansamblu, a elementelor
componente conform SNC, a surselor de finanţare.
Tema XI „Veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale
întreprinderii” determină noţiunea acestor categorii importante,
clasificarea lor, modul de calculare a rezultatelor financiare a
întreprinderii.
În tema XII, „Analiza situaţiei financiare a întreprinderii” se
argumentează rolul diagnosticării şi monitorizării situaţiei
financiare a managementului prin intermediul unui şir de
indicatori ce caracterizează toate aspectele activităţii
economico-financiare.
Autorii acestei lucrări consideră că materialul prezentat va
fi util pentru cei care încep a studia disciplinele financiare.
Totodată, autorii menţionează că nu au avut drept scop
descrierea completă a temelor propuse. Destinaţia materialului
constă în introducerea studenţilor în problematica disciplinelor

4
financiare.
Materialele expuse au fost aplicate de către autori în
procesul predării disciplinelor finanţe publice, finanţele
întreprinderii, analiza activităţii economico-financiare.
Autorii recunosc că materialul elaborat nu este lipsit de
unele neajunsuri şi vor fi receptivi la o critică constructivă.

5
 Tema I
CONCEPTUL ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR

Din punct de vedere etimologic, cuvîntul “finanţe” îşi

are originea în limba latină şi însemna “plata în bani”.
În secolele XIV-XV în Franţa circulau astfel de
expresii ca “finan” − o sumă de bani sau venit al statului,
“finaces” – patrimoniul statului. În secolul XVI, în limba
germană se folosea expresia “finaz” – plată în bani.
Deci, noţiunea „finanţe” reprezintă sume de bani sau
conturi băneşti ce se administrează de către stat, persoane
juridice sau persoane fizice ca formă sub care se realizează
procesele de colectare şi distribuire a resurselor băneşti în
cadrul activităţilor economico-sociale (impozite, subvenţii,
alocaţii).
Conceptul de finanţe poate fi privit sub două aspecte:
- în sens restrîns – vizează operaţiunile, procesele
şi relaţiile economice efectuate în formă bănească,
dar desemnînd în esenţă procesul de repartiţie al
produsului naţional;
- în sens larg – conceptul de finanţe include
ansamblul operaţiunilor băneşti legate nu numai de
repartiţia produsului naţional, dar şi de formarea,
circulaţia şi consumul produsului naţional.
Toate relaţiile economice dintre persoanele fizice şi
juridice, în măsura în care se exprimă în formă bănească,
reprezintă finanţele. Relaţia bani–marfă, marfă–bani include
suportul obiectiv al realizării proceselor financiare, de
acumulare a resurselor în formă bănească şi de distribuire,
utilizare a acestor resurse. În acest context, banul reprezintă un
instrument de utilitate socială, devenit în prezent un drept de
creanţă.
Finanţele reprezintă procesele economice şi relaţiile
sociale, tehnicile specifice de procurare şi utilizare a resurselor

6
băneşti pentru satisfacerea nevoilor privind activitatea
persoanelor fizice, juridice inclusiv a statului.
La categoria generală de finanţe sunt incluse mai
multe componente:
1. Finanţele private – această categorie financiară se
caracterizează, în principal, prin faptul că participanţii la
aceste relaţii şi procese sunt persoane fizice sau juridice a
căror activitate se bazează pe proprietatea privată.
Fondurile de resurse băneşti ce se administrează la nivelul
acestor participanţi sunt destinate pentru satisfacerea
nevoilor proprii ale persoanelor respective. Capitalul
întreprinderilor private serveşte la desfăşurarea activităţii
respective şi realizării obiectivelor proprii.
2. Finanţele publice se caracterizează prin participarea
directă la procesele generale financiare ale statului ca
beneficiar al resurselor băneşti acumulate şi în calitate de
utilizator al resurselor respective.
Finanţele publice cuprind mai multe categorii
financiare:
- bugetul de stat;
- asigurările sociale;
- creditul.
Caracteristica semnificativă a finanţelor publice constă
în faptul că procesele şi relaţiile financiare respective se
desfăşoară în legătură directă cu satisfacerea unor nevoi
colective.

Trebuie, deci, să subliniem că obiectul de studiu al

Finanţelor publice în linii generale îl constituie:
1. Cheltuielile publice pentru furnizarea de bunuri şi
servicii şi realizarea transferurilor cu scop social.
2. Veniturile publice ce au ca sursă principală
impozitarea.
3. Împrumuturile publice şi datoriile publice.

7
 În teoria economică, conţinutul economic al
Finanţelor publice este abordat în mod diferit:
1. Teoria clasică (A. Smith, D. Ricardo, A. Wagner): statul –
“paznic de noapte”, deci, funcţia principală este apărarea
ţării. Finanţele publice aveau drept scop asigurarea
resurselor necesare pentru întreţinerea instituţiilor
publice, iar principala problemă era menţinerea
echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare.
2. Teoria marxistă – finanţele erau considerate ca relaţii
băneşti ce apar în procesul exploatării suplimentare a
maselor largi ale populaţiei de către statul capitalist prin
intermediul mobilizării veniturilor sale şi efectuării
cheltuielilor publice. Procesul democratizării care s-a
desfăşurat şi s-a dezvoltat în ţările occidentale a
contribuit la evoluţia şi democratizarea funcţiilor statului.
Statul s-a transformat într-o forţă pusă la dispoziţia
întregii societăţi, avînd drept scop asigurarea şi
desfăşurarea normală a activităţii economico-sociale.
3. Teoria modernă (Keynes) apare după criza economică din
1929-1933. Doctrinarul teoriei capitalismului reglat,
statul, este chemat să influenţeze viaţa economică în mod
direct. În felul acesta, conţinutul Finanţelor publice
depăşeşte sfera raporturilor legate de asigurare a
echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile statului.
Finanţele statului nu mai sunt legate numai de
îndeplinirea funcţiilor de apărare a statului şi menţinerea
administraţiei publice, ci tot mai mult funcţiile capătă caracter
social şi economic.
Astfel, conceptul contemporan finanţe publice
include:
1. Relaţiile care exprimă un transfer de resurse
băneşti fără contraprestaţie şi cu titlu
nerambursabil.

8
 2. Relaţiile care exprimă un împrumut de resurse
băneşti pe o perioadă de timp determinată, pentru
o anumită dobîndă (creditul).
3. Relaţiile care exprimă un transfer de resurse
băneşti obligatoriu sau facultativ în schimbul unei
contraprestaţii care depinde de producerea unui
eveniment aleatoriu (asigurări) etc.
Conceptul contemporan al finanţelor publice nu mai
presupune un simplu mijloc de asigurare a acoperirii
cheltuielilor statului, ci, înainte de toate, un mijloc de
intervenţie în economie.
Baza sistemului financiar al statului este sprijinită de
finanţele întreprinderii. Prioritatea lor în sistema generală a
finanţelor se apreciază de un volum mare de resurse financiare
generate din contul surselor proprii, precum şi de acoperire a
unei părţi esenţiale din veniturile bugetului statului. Finanţele
întreprinderii reprezintă un ansamblu de măsuri şi activităţi ale
persoanelor juridice care ţin de formarea, repartizarea şi
întrebuinţarea resurselor monetare în procesul activităţii
economice.
Finanţele întreprinderii deţin un loc important nu numai
în sistemul financiar al statului, ci şi în asigurarea dezvoltării
sociale şi economice. În plan suprastructural, finanţele
întreprinderii reprezintă o ramură a ştiinţei financiare care
analizează metodele şi normele de procurare şi gestionare a
resurselor financiare, sursele şi destinaţia lor în vederea
satisfacerii diferitelor nevoi şi obţinerea de profituri. Indiferent
de faptul cine iniţiază şi coordonează activitatea financiară la
nivelul întreprinderii, esenţial este că această activitate
presupune existenţa permanentă a unor fluxuri financiare
pozitive şi negative ce sînt programate a avea loc în condiţii
care să servească intereselor întreprinderii.

9
 Finanţele publice au apărut şi există pentru realizarea
unor obiective concrete, care nu pot fi realizate pe altă cale sau
cu alte mijloace. Finanţele publice îşi îndeplinesc destinaţia
socială prin funcţiile care le exercită:
1) funcţia de repartiţie;
2) funcţia de control.

1. Funcţia de repartiţie are două faze: constituirea

fondurilor băneşti şi distribuirea acestora.
Constituirea fondurilor financiare, prima fază a
funcţiei de repartiţie, se înfăptuieşte prin prelevarea de către
agenţii economici a impozitelor, taxelor, contribuţiilor pentru
asigurarea socială, a amenzilor, penalităţilor, chiriilor şi
veniturilor întreprinderilor publice, veniturilor din realizarea
mijloacelor fixe ale statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc.
La constituirea fondurilor financiare participă practic toţi
agenţii economici rezidenţi, precum şi persoanele nerezidente:
întreprinderile cu capital de stat, întreprinderile cu capital
privat sau mixt, instituţiile publice, populaţia ş.a. Cea mai mare
parte a resurselor financiare îşi au izvorul în PIB şi într-o
măsură mai mică în avuţia naţională sau în transferuri primite
din străinătate.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă
distribuirea fondurilor. Repartizarea mijloacelor băneşti din
fondurile publice trebuie să se facă după anumite criterii, pe
baza anumitelor tehnici în dependenţă de importanţa
obiectivelor ce trebuie finanţate, deoarece cererea de resurse
financiare este, de regulă, mai mare ca oferta.
Distribuţia resurselor financiare se face în scopul
acoperirii cheltuielilor privind: învăţămîntul, sănătatea, cultura,
asigurările sociale, gospodăria comunală şi locuinţele, apărarea
naţională, menţinerea ordinii publice, datoria publică. Această
repartiţie se face pe beneficiari, obiective şi acţiuni. Repartiţia
sau distribuţia fondurilor se face în scopul acoperirii

10
cheltuielilor privind plata salariilor, procurării de materiale,
plata serviciilor, acordarea subvenţiilor, transferuri către
persoanele fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare), investiţii
capitale etc.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice
decurge din faptul că fondurile de resurse financiare constituite,
puse la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Societatea
este interesată în asigurarea resurselor financiare necesare
nevoilor obşteşti, dirijarea resurselor respective, luînd în
consideraţie priorităţile stabilite de organele competitive,
maximizarea eficienţei utilizării resurselor financiare etc.
Fondurile publice reprezintă o bună parte din venitul
naţional, de aceea apare necesitatea organizării unui control
riguros asupra modului de constituire, repartiţiei şi utilizării
acestor fonduri. Deci, funcţia de control se referă la modul de
constituire a fondurilor în economie, la repartiţia acestora pe
beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice cu capital
de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun.
Controlul financiar se efectuează în fazele repartiţiei,
producţiei, schimbului şi consumului.
În faza repartiţiei se urmăreşte provenienţa resurselor
financiare publice, nivelul acestora, repartizarea între
beneficiari etc.
În faza producţiei controlul financiar se realizează în
sectorul public, se manifestă asupra întreprinderilor publice.
Aici se are în vedere urmărirea tuturor fazelor procesului de
producţie, eficienţa utilizării mijloacelor de producţie.
În faza schimbului se controlează preţurile de
realizare, viteza cu care mărfurile trec de la producător la
consumator etc.
În faza consumului controlul financiar vizează
consumul productiv al unităţilor economice cu capital de stat
prin prisma eficienţei şi rentabilităţii. Aici se include şi
consumul final al instituţiilor publice de învăţămînt, sănătate,

11
cultură, administraţie etc. Deoarece relaţiile financiare sînt
relaţii băneşti, controlul financiar este, de asemenea, un control
nemijlocit de bani.
Controlul financiar public se exercită de organele
specializate: Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a
Moldovei, Trezoreriei, Serviciul Fiscal de Stat, Curtea de
Conturi, direcţiile de finanţe ale administraţiilor publice locale,
Parlament, Guvern, organe specializate ale ministerelor,
departamentelor, întreprinderilor de stat etc.
Finanţele întreprinderii ca orice subsistem financiar
îndeplinesc două funcţii:
1) funcţia de repartiţie;
2) funcţia de control.
Funcţia de repartiţie constă în formarea capitalurilor, în
folosirea şi alocarea lor în scopul realizării obiectivului
întreprinderii. Ea reflectă colectarea capitalurilor iniţiale din
diferite surse, circuitul lor şi repartizarea pe destinaţii, precum
şi utilizarea acestora. Prin intermediul funcţiei de repartiţie se
formează şi se utilizează un şir de fonduri pentru satisfacerea
nevoilor proprii ale întreprinderii, ale asociaţilor sau
acţionarilor, ale salariaţilor şi societăţii.
Funcţia de repartiţie a finanţelor vizează toate fluxurile
financiare (intrări şi ieşiri) determinate de mişcările ce au loc în
patrimoniul întreprinderii, de fenomenele şi procesele
economice.
Funcţia de repartiţie se realizează printr-o diversitate de
mecanisme şi tehnici de procurare şi gestionare a fondurilor,
dînd naştere la diferite raporturi financiare interne şi externe.
Funcţia de control a finanţelor are o largă sferă de
acţiuni, îmbrăţişînd toate laturile şi fazele economice şi
financiare ale circuitului economic, toţi indicatorii prevăzuţi şi
efectivi din programele economice şi bugetele de venituri şi
cheltuieli, ce impune organizarea unei evidenţe sistemice,
corecte şi reale, precum şi ale unei previziuni fundamentale.

12
Controlul se execută prin diferite pîrghii economico-financiare
(costuri, preţuri, profit, impozite şi taxe şi poate fi din punct de
vedere al timpului de efectuare preventiv, concomitent şi
postoperativ).
Funcţia de control a finanţelor întreprinderii se exercită
prin anumite organisme care diferă printr-o oarecare măsură de
la o întreprindere la alta cu menţiunea că forţa deţinătorului de
capital sau a pachetului de acţiuni îşi pune amprenta asupra
formelor de manifestare a controlului şi competenţelor
organelor de control. Societăţile şi alte unităţi cu personalitate
juridică se pot afla în anumite grade de angajare asociative cu
organele superioare, ceea ce determină intervenţia, efectuarea
controlului de către unele grupuri de acţionari şi Consiliul
Director. Controlul activităţii de administrare a gospodăriei
trebuie să vizeze în special următoarele obiective:
1) respectarea regulilor generale, financiar-contabile;
2) asigurarea utilizării eficiente a capitalului economic şi a
fondurilor;
3) identificarea şi mobilizarea rezervelor interne;
4) urmărirea şi asigurarea eficienţei în fundamentarea
programelor de producţie, investiţii şi financiare;
5) prevenirea, descoperirea şi recuperarea pagubelor;
6) tragerea la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea
disciplinei economico-financiare.
Întreprinderile pot atrage în exercitarea acţiunilor de
control şi unele organe exterioare specializate care pot analiza
şi expertiza anumite domenii sau întreaga activitate economică
şi financiară. Sub anumite aspecte, activitatea întreprinderii
poate fi analizată şi de către bănci, mai ales în ceea ce priveşte
gradul de lichiditate, solvabilitate şi rentabilitate în vederea
acordării creditelor, respectării regimurilor decontărilor, a
formelor şi instrumentelor de plată, volumul creditelor
solicitate şi garanţia acestora, rata dobînzilor şi rambursarea la
timp a resurselor împrumutate.

13
 Activitatea întreprinderii mai poate fi controlată de
organele financiare locale, centrale, care urmăresc şi verifică
aplicarea legilor în domeniul economic şi financiar. În special
asemenea organe verifică modul de stabilire şi plată la timp a
impozitelor, taxelor şi altor obligaţii ale întreprinderii faţă de
stat. Respectarea normelor de stabilire a bilanţului contabil şi
conturi de profit şi pierderi, aplicarea de preţuri şi tarife legale,
verificarea de cont a activităţii economico-financiare a regiilor
autonome. Scopul general al controlului efectuat prin finanţe
constă în organizarea şi funcţionarea întreprinderii la cotele
cele mai înalte de eficienţă şi respectarea cadrului legislativ
economico-financiar fiscal.

14
 SCHEME

Necesitatea economică:

- repartiţia PIB între sferele

de activitate umană

Condiţii Circumstanţe:
economice:
crearea obiectului
producţia- de repartiţie
marfă (PIB)
FINANŢE
apariţia banilor
existenţa subiectelor
folosirea repartiţiei (statul,
banilor pentru persoane fizice şi
transferarea juridice)
valorii

La o anumită etapă de dezvoltare a societăţii umane,

după apariţia banilor şi organizarea societăţii în formă
de stat, relaţiile de producţie s-au completat cu
o formă nouă – relaţiile financiare

Schema 1. Necesitatea, condiţiile şi circumstanţele apariţiei finanţelor.

15
 “FINIS” – (în latina veche) – plata rentei, plata
birului, plata contribuţiei

“FINATIO”, “FINANCIA” – (în latina

medievală) - plăţi, sfîrşitul termenului de plată,
sumă de bani
Termenul finanţe

“FINANCIA” – (în latina din sec.XIII) – plată

în bani

“FINANCIA” – (în Franţa, sec.XVI) –

totalitatea patrimoniului de stat

“FINANZ” – (în Germania, în sec.

al XVIII-lea) – partimoniul public,
inclusiv bugetul statului

Termenul finanţe, avînd origine latină şi evoluînd pe parcursul

a sute de ani, ocupă un loc central în limbajul economic şi este
folosit pentru identificarea unui întreg fenomen, inclusiv părţile
lui componente – fenomenul financiar

Schema 2.Tratarea termenului finanţe.

16
 Fonduri băneşti

Pîrghii şi instrumente de intervenţie

a Guvernului în economie

F
I Metode şi tehnici de gestionare
N a acumulărilor băneşti
A
N
Ţ Act juridic
E

Relaţii economice care apar în procesul

constituirii şi repartizării fondurilor
şi mijloacelor băneşti

FINANŢELE sînt relaţii economice ce ţin de formarea,

distribuirea şi utilizarea fondurilor băneşti
pe baza produsului intern brut

Schema 3. Diverse tratări ale categoriei finanţe.

17
 Relaţii care exprimă un transfer de
resurse băneşti fără contraprestaţie şi cu
titlu nerambursabil

Relaţii care exprimă un împrumut de

Finanţe publice

resurse băneşti pe o perioadă de timp

determinată pentru o anumită dobîndă
(creditul public)

Relaţiile care exprimă un transfer de

resurse băneşti obligatoriu sau facultativ
în schimbul unei contraprestaţii care
depinde de producerea unui eveniment
aleatoriu (asigurările sociale de stat)

Finanţe publice – relaţii economice realizate prin intermediul

banilor, care apar în procesul repartiţiei PIB în legătură cu
satisfacerea nevoilor colective ale societăţii

Schema 4. Conceptul contemporan al finanţelor publice.

18
 Finanţe publice

Funcţia de repartiţie Funcţia de control

Se produce distribuţia PIB Se înfăptuieşte verificarea

între Guvern şi persoanele exactităţii şi oportunităţii
fizice şi juridice; vărsămintrelor în
constituirea şi folosirea fondurile băneşti, utilizări
fondurilor finanţelor întemeiate şi eficiente ale
publice acumulărilor băneşti

Însuşirile pe care le posedă şi funcţiile pe care le exercită

finanţele publice fac posibilă efectuarea proceselor de
repartiţie valorică şi aprecierea corespunderii lor legilor
economice şi actelor normative în vigoare

Schema 5. Funcţiile finanţelor publice.

19
 Întrebări de autocontrol
1. Originea cuvîntului finanţe, unde şi cînd apare?
2. Ce reprezintă finanţele publice în concepţiile diferiţilor teoreticieni?
3. Care sînt concepţiile privind finanţele publice; explicaţi ce
reprezintă fiecare concept?
4. De ce finanţele publice este considerată o ştiinţă socială?
5. Cînd finanţele publice se manifestă ca ştiinţă şi datorită cărui fapt?
6. Reprezentînd o ramură a ştiinţelor economice, ce studiază
finanţele publice?
7. Care este deosebirea dintre finanţele publice şi finanţele particulare?
8. Enumeraţi funcţiile finanţelor publice, ce reprezintă fiecare
funcţie.
9. Care sînt fazele controlului financiar şi care sînt funcţiile acestor
faze (descrieţi pe scurt aceste faze)?
10. Numiţi organele ce exercită controlul financiar atît în sectorul
public, cît şi cel privat.
11. Fiind o ramură a ştiinţelor economice, finanţele au ca obiect de
studiu (studiază) ce?
12. Cine participă la formarea fondurilor publice de resurse băneşti?
13. Descrieţi pe scurt funcţia de repartiţie a finanţelor întreprinderii.
14. Descrieţi diferenţa dintre relaţiile financiare şi relaţiile băneşti?
15. Definiţi noţiunea de finanţe ale întreprinderii.
16. Descrieţi pe scurt funcţia de control a finanţelor întreprinderii.
17. Enumeraţi relaţiile financiare ce sînt efectuate de un agent
economic?
18. Care este obiectul de studiu şi rolul finanţelor întreprinderii.
19. Numiţi şi caracterizaţi funcţiile finanţelor întreprinderii.
20. Descrieţi diferenţa dintre relaţiile financiare şi relaţiile băneşti.

Test

1. Încercuiţi varianta corect: cuvîntul „finanţe” îşi are originea în

limba:
a) greacă b) franceză
c) latină d) germană

20
2. Alegeţi varianta corectă: în prezent cum sînt definite finanţele
publice?
a) fonduri băneşti la dispoziţia statului;
b) valută convertibilă;
c) act juridic;
d) mijloace de investiţie a statului în economie;
e) valută convertibilă.

Variante de răspuns:
1) a; b; c 3) b; c; d; e
2) c; d; e 4) a; c; d

3. Alegeţi varianta corectă: controlul financiar este efectuat în

următoarele faze:
a) de repartiţie b) de producţie c) de control
d) de schimb e) de consum f) de stabilizare

Variante de răspuns: 1) a; b; c; f 3) a; c; d; e 5) c; d; f
2) b; c; d; e 4) a; b; d; e 6) b; c; d; f

4. Încercuiţi varianta corectă: care sînt resursele ce alimentează

fondul public:
a) produsul intern brut b) avuţia naţională
c) transferuri primite din străinătate d) fonduri de rezervă

5. Obiectul de studiu al finanţelor publice nu îl reprezintă:

a) metodele şi tehnicile de analiză a echilibrului financiar al
firmelor private;
b) metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public;
c) metode de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor,
taxelor şi veniturilor nefiscale;
d) metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor
publice pe obiective, acţiuni şi beneficiari;
e) politica financiară promovată de stat

6. Alegeţi varianta corectă: care sînt fondurile financiare ce se

formează în cadrul întreprinderii?

21
 1) fondul de asigurare;
2) fondul de dezvoltare economică;
3) fondul privind creditele bancare;
4) fondul de acumulare a profitului;
5) fondul pentru protecţia muncii;
6) fondul de rezervă.

7. Completaţi grila de mai jos, pornind de la cuvîntul reper marcat

pe verticală:

1 P
2 R
3 O
4 F
5 I
6 T

1 – procurarea produsului, serviciului întreprinderii etc.;

2 – primul specialist ce trebuie angajat în cazul cumpărării unei
întreprinderi prin franchise;
3 – este determinată de munca socială încorporată, de utilitatea şi
necesitatea produsului/serviciului, de accesebilitatea de achiziţie şi
de importanţa atribuită de către agenţii economici;
4 – creşterea nivelului general al preţurilor;
5 – suma realizată de o persoană fizică sau juridică ca rezultat al
activităţii depuse într-o perioadă de timp determinată;
6 – persoană care desfăşoară un anumit gen de activitate.

22
 Tema II
POLITICA FINANCIARĂ A STATULUI
Politica financiară este o componentă a politicii generale care
reprezintă o formă de organizare şi conducere a unei colectivităţi
umane pentru satisfacerea intereselor sale.
Politica economică a statului reprezintă o acţiune generală a
puterii publice centrale, conştiente, coerente şi finalizate care se
exercită în domeniul economiei, adică influenţează producţia,
schimbul, consumul bunurilor, serviciilor şi constituirea capitalului.

Sarcinile politicii social-economice sînt:

– asigurarea libertăţii economice;
– asigurarea ocupării complete a forţei de muncă;
– asigurarea creşterii economice;
– asigurarea stabilităţii preţurilor;
– protecţia mediului înconjurător;
– crearea condiţiilor pentru cei care nu pot găsi de lucru sau
sînt inapţi de lucru;
– introducerea înlesnirilor fiscale pentru păturile populaţiei cu
venituri scăzute.

Politica social-economică a statului are următoarele

componente (ţinînd cont de sarcinile care trebuie realizate):
– politica financiară (include politica bugetar-fiscală şi
monetar-creditară, politica valutară şi a cursului de schimb);
– politica preţurilor (reglementează costurile şi dobînzile);
– politica de venituri salariale (stabileşte modul de formare a
salariului din sectorul public, salariul minim, ca raport dintre
veniturile salariale din diferite ramuri, în scopul menţinerii ratei
inflaţiei sub controlul statului);
– politica comercială (reglementează activitatea de comerţ extern);
– politica industrială (reglementează activitatea în domeniul
industrial);
– politica agrară (reglementează activitatea în domeniul
sectorului agroalimentar);

23
 – politica în domeniul învăţămîntului;
– politica ocupării forţei de muncă.

Politica financiară exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor,

instrumentelor, instituţiilor privind procurarea şi dirijarea resurselor
financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice
şi a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor macroeconomice
şi obţinerea echilibrului general adecvat în economie.

Obiectivele de bază ale politicii financiare constau în

următoarele:
– stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică;
– reducerea şomajului;
– reducerea inflaţiei;
– îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei.

Vorbind despre politica financiară, trebuie să definim două

noţiuni, de strategie şi tactică.
Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă
îndelungată, iar tactica financiară include actele administrative şi de
planificare pe perioade scurte, precum şi măsurile prevăzute a se lua
pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei
perioade.
Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele
păturilor sociale pe care le exprimă partidele de la putere:
– de potenţialul fiecărei ţări;
– de orînduirea socială;
– de metoda de conducere.
În acelaşi timp, politica financiară reprezintă o sferă relativ
independentă în activitatea statului şi un mijloc important de
realizare a politicii statului în orice domenii de activitate economică.
La baza realizării politicii financiare stau un şir de principii
generale şi specifice.

Principiile generale de asigurare a politicii financiare

eficiente sînt:
– luarea în vedere a acţiunii legilor economice obiective;
– luarea în vedere a condiţiilor istorice concrete;

24
 – luarea în vedere a experienţei proprii şi experienţei mondiale.

Principiile specifice:
– asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate;
– asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional;
– echilibrarea cheltuielilor şi veniturilor în toate
compartimentele sistemului financiar;
– crearea rezervelor financiare;
– concentrarea resurselor financiare pentru realizarea
obiectivelor social-economice principale ale statului prin elaborarea
politicii fiscale raţionale;
– concentrarea resurselor financiare importante în mîinile statului;
– echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare.

Politicile financiare includ două componente principale:

– politica bugetar-fiscală;
– politica monetar-creditară.

Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a

proceselor social-economice prin venituri şi cheltuieli publice în
vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerea
echilibrului general.

Instrumentele politicii bugetar-fiscale sînt:

1. Impozitul, care reprezintă instrumentul de preluare a unei
părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice şi juridice la
dispoziţia statului.
2. Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice,
juridice pentru serviciile prestate acestora de către instituţiile publice.
3. Transferul, plăţi guvernamentale fără rambursare
(compensare) făcute cetăţenilor.
4. Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru
procurarea de bunuri şi servicii necesare statului.

Politica monetar-creditară reprezintă activitatea de influenţare

a proceselor social-economice prin oferta de bani în vederea
realizării principalelor scopuri macroeconomice.

25
 Instrumentele politicii monetar-creditare:
– operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtiile de valoare (vînzarea-
cumpărarea de către Banca Naţională a Moldovei (BNM) a hîrtiilor
de valoare emise de Guvernul ţării ce urmăreşte scopul de mărire sau
reducere a cantităţii de bani în circulaţie);
– modificarea ratei dobînzii (micşorarea sau mărirea ratei
dobînzii contribuie la mărirea sau micşorarea resurselor creditare ale
băncilor comerciale);
– modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei
depozitelor obligatorii a băncilor comerciale care se păstrează în
numerar la Banca Naţională a Moldovei);
– intervenţia pe piaţa valutară (stabilizarea cursului valutar prin
vînzarea sau cumpărarea monedei de către Banca Naţională a
Moldovei).

În schema 6 sunt concretizate domeniile de manifestare a

politicii financiare.

Domeniul

Cheltuieli Resurse Credit Asigurări

publice financiare bancar de bunuri şi
publice persoane

Schema 6. Domeniile de manifestare a politicii financiare.

Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele

obiective şi acţiuni:
Obiective:
– onorarea obligaţiunilor financiare la toate nivelurile;
– stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară;
– coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB;
– promovarea echităţii fiscale, transparenţei, stabilităţii şi

26
simplităţii politicii financiare;
– asigurarea stabilităţii fiscale.

Acţiuni:
– ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de
colectare a veniturilor;
– echilibrarea bugetului consolidat ţinînd cont de sporirea
locurilor de muncă
– fixarea volumului cheltuielilor bugetare ţinînd cont de
programele eşalonate pentru fiecare perioadă;
– limitarea cotei externe în volumul anual al PIB;
– finanţarea deficitului bugetar cu preponderenţă din contul
împrumuturilor interne.

27
 Întrebări de autocontrol
1. Ce reprezintă politica social-economică şi politica financiară;
care este deosebirea dintre ele?
2. Care sînt sarcinile şi componentele politicii social-economice?
3. Explicaţi noţiunea de strategie şi noţiunea de tactică.
4. Care sînt principiile generale şi principiile specifice de asigurare
a politicii financiare?
5. În ce sferă acţionează politica financiară şi de ce?
6. Explicaţi noţiunile de politică bugetar-fiscală şi monetar-
creditară.
7. Numiţi instrumentele politicii bugetar-fiscale şi monetar-creditare.
8. Prin ce se stabileşte dimensiunea cheltuielilor publice?
9. Ce trebuie să asigure politica financiară a statului în condiţiile
economiei de piaţă?
10. Este necesar a efectua unele măsuri în perfecţionarea sistemului
legislativ privind investiţiile?
11. Numiţi obiectivele şi acţiunile politicii financiare în Republica
Moldova.
12. Care sînt factorii ce diferenţiază politica unei ţări de politica
altor ţări?
13. În care politică este inclusă politica financiară?
Test
1. Alegeţi varianta corectă: sarcinile politicii social-economice sînt:
a) protecţia mediului înconjurător;
b) asigurarea creşterii economice;
c) crearea condiţiilor financiare agenţilor economici;
d) asigurarea stabilităţii preţului.
Variante de răspuns: 1) a; c; d; 3) a; b; d;
2) a; d; 4) a; b; c; d.
2. Încercuiţi varianta corectă: politica financiară include
următoarele politici:
a) bugetar-fiscală;
b) social-economică;
c) comercial-bancară;
d) monetar-creditară;
e) în domeniul asigurărilor.

28
Variante de răspuns: 1) a; b; c; 3) b; c; d; e;
2) c; d; e; 4) a; d; e;
5) se includ toate.

3. Încercuiţi varianta corectă: ce reprezintă mărimea relativă:

a) mărimea cheltuielilor în valută naţională;
b) mărimea cheltuielilor în valută convertibilă;
c) mărimea cheltuielilor în valută naţională raportată la PIB;
d) mărimea cheltuielilor în valută convertibilă raportată la PIB.

4. Încercuiţi varianta corectă: noţiunea de strategie reprezintă:

a) acte administrative pe perioade scurte;
b) măsuri prevăzute de a se lua pentru executarea planurilor
financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade;
c) programe financiare de perspectivă îndelungată;
d) programe financiare de perspectivă pe o perioadă scurtă de timp.

5. Încercuiţi varianta corectă: politica financiară a Republicii

Moldova prevede următoarele obiective:
a) stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară;
b) coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB;
c) asigurarea stabilităţii fiscale.

Variante de răspuns:
1) a; b; 3) a, c;
2) b; c; 4) a; b; c;

6. Încercuiţi varianta corectă: politica financiară nu face parte

din politica:
a) monetar-creditară;
b) generală a statului;
c) social-economică;
d) bugetar-fiscală.

5. Încercuiţi varianta corectă: politica promovată în domeniul

cheltuielilor publice presupune:
a) destinaţia cheltuielilor;
b) stabilirea mărimii şi structurii cheltuielilor;

29
 c) stabilirea impozitelor generale de stat;
d) determinarea obiectelor care trebuie atinse;
e) stabilirea surselor de finanţare a cheltuielilor.

8. Încercuiţi varianta corectă: care sînt instrumentele politicii

monetar-creditare:
a) destinaţia cheltuielilor;
b) modificarea nivelului economic;
c) intervenţia pe piaţa valutară;
d) modificarea ratei dobînzii;
e) modificarea cotei rezervelor obligatorii.

9. Încercuiţi varianta corectă: volumul şi provenienţa resurselor

financiare se determină în dependenţă de:
a) cheltuieli publice care includ necesarul de resurse financiare;
b) Produsul Intern Brut;
c) nivelul şi progresivitatea impozitelor;
d) nivelul fondurilor bugetare şi locale.

10. Încercuiţi varianta corectă: ca obiective economico-sociale

sau de altă natură, în cadrul politicii interne nu apar:
a) indicele preţurilor şi tarifelor;
b) curba şomajului;
c) balanţa de plăţi externe;
d) proporţiile şi orientarea investiţiilor brute;
e) ritmul creşterii economice.

30
 Tema III
MECANISMUL FINANCIAR

Mecanismul financiar este o componentă de structură

funcţională a mecanismului economic.
Mecanismul economic reprezintă un ansamblu de procese,
tehnici şi instrumente de reglare a activităţii economico-sociale.
Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi
instrumentele de reglare a activităţii financiare care se concretizează
prin operaţiuni şi fluxuri financiar-monetare ce se derulează în
contextul activităţii economico-sociale de ansamblu.
Deci, mecanismul financiar reprezintă modul de organizare a
fluxurilor financiar-monetare şi modul de constituire, distribuire,
utilizare a fondurilor băneşti financiare.
Elementele structurale ale mecanismului financiar:
– fondurile financiare;
– pîrghiile financiare;
– metodele administrative de gestiune financiară;
– organele cu funcţii în domeniul finanţelor;
– dreptul financiar (schema 8).

Sistemul fondurilor financiare reprezintă componenta de bază a

oricărui mecanism financiar considerat la nivelul unei ţări şi semnifică
totalitatea fondurilor băneşti ce se constituie la scara economiei
naţionale şi între care se manifestă legături de condiţionare directe şi
indirecte.
Delimităm următoarele categorii de fonduri financiare:

- în funcţie de tipul de proprietate:

Fonduri financiare
Public Privat
- fonduri bugetare - fondurile întreprinderilor cu
- fonduri extrabugetare capital privat
- fonduri speciale constituite la - fondurile de asigurare create de
dispoziţia organelor de stat întreprinderile private

31
centrale sau locale - fonduri de creditare private
- fondurile de asigurare
- fondurile de creditare
- fondurile financiare ale
întreprinderilor cu capital de
stat

- în funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri:

Fonduri financiare
Centralizate, administrate la Descentralizate, administrate la
nivelul macro- sau mediu nivel microeconomic
economic

- după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei:

Fonduri financiare
de consum de investiţii de consum
social

- după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor

financiare:
Fonduri financiare
destinate pentru satisfacerea destinate înlocuirii sau creşterii
nevoii de consum curent activelor fixe sau finanţării
investiţiilor

- în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare:

Fonduri financiare
– aflate la dispoziţia statului; la – la dispoziţia agenţilor
dispoziţia administraţiei centrale economici privaţi
de stat, administraţiei locale de
stat, întreprinderilor de stat,
instituţiilor financiar-bancare de
stat, instituţiilor operative de stat

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

32
 - Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a
planurilor financiare prin determinarea volumului resurselor
financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor, stabilirea
indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace
băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare.
Metode de previziune financiară (schema 12):
a) metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub formă
de bilanţ în care sunt reflectate veniturile şi cheltuielile.
b) metoda bazată pe normative reprezintă determinarea
cheltuielilor ţinînd de normele şi normativele de cheltuieli.
Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de
stoc, norme de amortizare, norme de asigurare, norme de cheltuieli etc.
Controlul financiar reprezintă activitatea de verificare a respectării
corecte a normelor juridice ce reglementează activităţile financiare.
Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească
de formare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare la toate
nivelurile economiei naţionale.
Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor
financiare ale organelor şi instituţiilor de stat şi asupra
respectării reglementărilor financiar-contabile de către regiile
autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în
legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de stat
(schema 13, 14).
Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile
pîrghiei din fizica mecanică (forţa care dă impuls).
Pîrghia economico-financiară este un instrument de natură
economică sau financiară a statului care acţionează asupra economiei
unei colectivităţi determinate sau a membrilor ei luaţi în mod
individual pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulînd
evoluţia în direcţiile dorite (schema 9).
Pîrghiile financiare pot fi:
a) Pîrghii financiare ce se bazează pe categoriile specifice
finanţelor publice. Se are în vedere folosirea tehnicilor de prelevare a
resurselor financiare la dispoziţia statului şi tehnicilor de alocare spre
utilizare a resurselor financiare ale statului. S-au elaborat variante de
ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în numeroase ţări
dezvoltate, în principal pe aceste pîrghii, cu suportul în prelevările de
către stat şi finanţate de către stat.

33
 b) Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:
- profit;
- rentabilitate;
- preţ, tarif, cost;
- rata dobînzii;
- curs valutar;
- cursul hîrtiilor de valoare;
- amenzi, penalităţi;
- amortizare;
- sisteme de fonduri.

Normele juridice privind domeniul finanţelor constituie

reglementări de strictă aplicabilitate, care nu admit soluţii bazate pe
analogie. Între reglementările emise de diferite organe de stat trebuie
să existe o concordanţă deplină. Mai mult ca atît, legile, hotărîrile,
regulamentele trebuie să fie astfel redactate, încît să nu mai necesite
norme tehnice ori instrucţiuni de aplicare.
În cazul apariţiei unor conflicte între organele autorităţii
administrative – ministere, prefecturi, primării şi persoane fizice sau
juridice în legătură cu stabilirea sau perceperea impozitelor, taxelor,
dimensionarea creditelor bugetare, repartizarea sau utilizarea
resurselor financiare publice, desfăşurarea controlului financiar,
ţinerea evidenţei, administrarea patrimoniului public etc. – este
necesar să se respecte reglementările legale de soluţionarea litigiilor
apărute.

34
 Totalitatea metodelor, pârghiilor, instrumentelor şi procedurilor
de formare, colectare şi gestionare a capitalurilor întreprinderii
formează mecanismul financiar al ei.
Instrumentele financiare se împart astfel:
 Instrumente primare: mijloace băneşti; hîrtii de valoare;
datorii debitoare şi creditoare după operaţiile curente;
 Instrumente secundare: opţiuni financiare; futures;
contracte forward; operaţii swap.
Deci, prin metode financiare se pot subînţelege modalităţile de
acţiune a relaţiilor financiare asupra procesului economic.
Metodele financiare acţionează în două direcţii:
1. În direcţia gestiunii resurselor financiare;
2. În direcţia relaţiilor comerciale de piaţă legate de echilibrarea
cheltuielilor şi resurselor obţinute, stimularea materială, folosirea
efectivă a resurselor financiare.
Rezultatele aplicării metodelor financiare se reflectă prin formarea
şi utilizarea fondurilor băneşti.
Un element structural redat de metodele financiare sunt pârghiile
(procedeele) conducerii financiare din care fac parte:
 creditele;
 împrumuturile;
 cotele procentuale;
 veniturile;
 dividendele;
 defalcările de amortizare;
 investiţiile de portofoliu;
 cursul valutar;
 amortizarea;
 sancţiunile etc.
Structura financiară a întreprinderii reflectă compoziţia capitalurilor
acesteia.

35
Capitalurile întreprinderii pot fi:
 Capitaluri proprii – ce se formează din surse sau contribuţii
externe şi surse sau contribuţii interne. Contribuţiile externe
cuprind aportul proprietarilor şi, eventual, unele aporturi ale
statului, ale altor colectivităţi şi organisme specializate, iar cele
interne sunt resurse care se degajă, în principal, din capacitatea
de autofinanţare a întreprinderii.
 Capitaluri împrumutate – ce pot fi grupate în trei categorii, din
punctul de vedere al termenelor de acordare sau de utilizare:
o Împrumuturi pe termen lung cu scadenţă mai mare de 5 ani
ce finanţează îndeosebi activele fixe pot fi grupate în
următoarele categorii:
 Împrumuturi obligatare (pe bază de acţiuni
şi obligaţiuni);
 Împrumuturi de la organismele publice
specializate;
 Împrumuturi de la stat;
 Împrumuturi de la bănci.
o Împrumuturi pe termen mediu cu scadenţă 1-5 ani ce
finanţează activele fixe;
o Împrumuturi pe termen scurt cu scadenţă mai mică de 1 an
ce finanţează în deosebi activele circulante.

Capitalul permanent se compune din fonduri proprii şi din

împrumuturi pe termen lung şi mijlociu şi acoperă activele materiale
pe termen lung.
Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen
scurt, precum şi din credite comerciale şi acoperă o parte a activelor
curente.
Într-o formă mai simplificată, structura financiară se poate aprecia
după raportul care reflectă ponderea finanţării pe baza resurselor
împrumutate faţă de resursele proprii.

36
 Datoriitotale
Structura financiară 
Capital propriu

În procesul formării unei structuri financiare optime este necesar a

efectua o analiză financiară, cu alte cuvinte, a calcula anumiţi
indicatori.
Indicatorii capacităţii de îndatorare
1. CÎG – coeficientul îndatorării globale
Datoriitotale 2
1.1 CIG   ;
Pasivtotal 3
Datoriitotale
1.2 CIG  2
Capital propriu
2. CÎT– coeficientul îndatorării la termen
Datoriila _ termen 1
2.1 CIT   ;
Capital permanent 2

Datoriila _ termen
2.2 CIT  1
Capital propriu
Dacă întreprinderea atinge valorile maxime ale acestor indicatori,
înseamnă că ea are capacitatea de îndatorare saturată şi nu mai poate
primi noi credite. Este suficient ca un singur indicator să fie depăşit
ca operaţiunea de creditare să nu fie realizată.
Efectul de îndatorare reprezintă rezultatul financiar pozitiv sau
negativ pe care îl obţine agentul economic ca urmare a folosirii
capitalului împrumutat şi este direct proporţional cu structura
financiară şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice (Re) şi
rata dobânzii (D) respectiv, costul capitalului împrumutat.

37
 Datorii
Efect de _ indatorare  * (Re  D).
Capital propriu

Rentabilitatea economică caracterizează eficienţa mijloacelor

utilizate în procesul de producţie, indiferent de faptul, dacă acestea
sînt formate pe seama surselor proprii sau împrumutate de finanţare.
Mărimea acestui indicator poate fi şi negativă atunci cînd
întreprinderea suportă pierderi.

PPGI
Re  *100% ,
A
unde:
Re – rentabilitatea economică;
PPGI – profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare;
A – valoarea medie a activelor.

38
 SCHEME

Instituţiile

Nespecializate Specializate

La nivel La nivel
Legislative Executive macroeconomi microeconomic
c
Parlamentul, Preşedintele, Banca Naţională, bănci Compartimen-
consiliile Guvernul, comerciale, companii tele financiare
municipiile, primăriile de asigurare, Ministerul din structura
raionale, Finanţelor cu toate organizatorică
orăşeneşti, elementele structurale a
săteşti la nivel central şi în întreprinderilor
plan teritorial, organe şi instituţiilor
de control financiar şi private
în primul rînd Curtea şi de stat
de Conturi,
inspectoratele fiscale,
Centrul de Combatere a
Crimelor Economice şi
Corupţiei

Schema 7. Organele învestite cu funcţii privind domeniul finanţelor

publice.

39
 CADRUL FINANCIAR

Metode
administrative de Pîrghii
gestiune financiară financiare

PROCESELE
Organe cu ECONOMICE ŞI
funcţii în SOCIALE
domeniul
finanţelor

Dreptul
financiar

Bugetul de stat

Asigurările sociale

Creditul public

Piaţa de valori

Alte segmente

MECANISMUL FINANCIAR reprezintă un ansamblu de metode şi

instrumente de natură financiară reglementate de dreptul financiar şi
aplicate în practică de organe cu funcţii în domeniul finanţelor pentru
influenţarea proceselor social-economice.
Schema 8. Definiţia şi componentele mecanismului financiar.
Sursa: [16, p.25]

40
 PÎRGHII ECONOMICO-FINANCIARE

 Preţ  Impozite  Emisiunea

 Tarif  Taxe monetară
 Cost  Împrumuturi  Sisteme de
 Beneficiu (profit)  Subsidii retribuţie
 Rentabilitate  Subvenţii  Sisteme de
 Curs valutar  Investiţii amortizare
 Curs al hîrtiilor  Transferuri  Sisteme de
de valoare  Burse fonduri
 Dobînda  Pensii
 Rata dobîndei  Indemnizaţii
 Rata scontului
 Curs de revenire
 Amenzi
 Penalităţi

Alte pîrghii economico-financiare

PÎRGHIA ECONOMICO-FINANCIARĂ este un instrument de

natură economică sau financiară cu ajutorul căreia statul
acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi
determinate sau al membrilor acesteia luaţi în mod individual
pentru realizarea unui anumit obiectiv.

Schema 9. Definiţia şi tipurile pîrghiilor economico-financiare.

Sursa [46, p.27]

41
 METODE ADMINISTRATIVE
de gestiune financiară

Previziune Procesul Elaborarea Evidenţa Controlul Organiza- Alte

financiară bugetar actelor contabilă financiar rea metode
normative şi dirijării
şi bugetară
instructive

Schema 10. Metode administrative de gestiune financiară. Sursa: [46, p.28]

PREVIZIUNEA FINANCIARĂ – activitate de elaborare a

planurilor financiare prin determinarea volumului resurselor
financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor, stabilirea
indicilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace
băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare.

P
L Bugetul de stat
A
N
U Bugetul administraţiei centrale
R
I

F Bugetul asigurărilor sociale (fondul social)

I
N
A
N Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale
C (bugetele locale)
I
A
R Bugetele regiilor autonome, societăţilor
E
comerciale cu capital de stat
Schema 11. Esenţa previziunii financiare şi sistemul de planuri financiare.

42
Alte
Planuri
tipuri de casă
planuri
 METODE DE PREVIZIUNE FINANCIARĂ

METODA METODA BAZATĂ PE

DE BALANŢĂ NORMATIVE

întocmirea planului determinarea cheltuielilor

financiar sub formă de ţinînd cont de caracteristicile
bilanţ, în care sînt reflectate acţiunii sau instituţiei
veniturile şi cheltuielile respective, normelor
şi normativelor de cheltuieli

BUGET DEVIZ DE CHELTUIELI

INSTRUMENTE DE PREVIZIUNE
FINANCIARĂ

Proiecte tehnice

Norme de stoc

Norme de amortizare

Norme de cheltuieli
Schema 12.Metode şi instrumente de previziune financiară.
Sursa: [46, p.29]
Norme de asigurare
43
Normative de eficienţă
Alte instrumente
 CONTROL FINANCIAR
activitate de verificare a respectării şi aplicării corecte a
normelor juridice ce reglementează activităţile financiare

OBIECT AL CONTROLULUI FINANCIAR

sînt procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare
a fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile
economiei naţionale

CONTROLUL FINANCIAR

se exercită asupra administrării şi utilizării mijloacelor financiare

ale organelor şi instituţiilor de stat şi asupra respectării
reglementărilor financiar-contabile de către regiile autonome,
societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu
îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de stat

Schema 13. Esenţa şi obiectul controlului financiar.

44
  de stat
În dependenţă
de subiectele
care îl exercită  intergospodăresc

C  independent (audit)
O
N
T  preventiv (anticipat,
R preoperativ)
O După formă
L  curent (operativ)

 postoperativ (postum,
posterior)
F
I  control (verificare)
N documentar parţial
A
N După metodele  inspectare (examinare)
C (procedeele )
I de efectuare
 analiză (cercetare)
A
R
 revizie

totală parţială tematică

Schema 14. Clasificarea controlului financiar. Sursa: [46, p.30]

45
 Întrebări de autocontrol
1. Ce reprezintă mecanismul economic şi financiar, care sînt
deosebirile dintre ele?
2. Care mecanism include economia centralizată şi cea de piaţă.
Explicaţi tipurile acestor economii.
3. Enumeraţi elementele structurale ale mecanismului financiar.
4. Care sunt categoriile de fonduri băneşti, ce fonduri sunt incluse
în fiecare categorie?
5. Explicaţi metoda previziunii financiare.
6. Ce reprezintă controlul financiar şi cum poate fi clasificat?
7. Ce reprezintă pîrghia economico-financiară; enumeraţi pîrghiile
ce influenţează schimbul economic.
8. Enumeraţi atribuţiunile financiare ale Parlamentului şi
Guvernului Republicii Moldova.
9. Ce semnifică managementul financiar al statului şi care sînt
funcţiile lui.
10. Numiţi planurile financiare publice cu caracter executoriu.
11. Ce vizează normele reglementării juridice privind activitatea
financiară?
12. Schematizaţi structura Parlamentului Republicii Moldova.
13. Care este rolul şi structura mecanismului financiar.
14. Schematizaţi structura capitalului la întreprindere.
15. Descrieţi pe scurt noţiunea de efect de îndatorare şi cum poate fi
calculat.
16. Enumeraţi care aspecte pot fi analizate de către bancă privind
activitatea întreprinderii.
17. Enumeraţi şi caracterizaţi factorii interni şi externi ce
influenţează structura financiară a întreprinderii.
18. Schematizaţi structura mecanismului financiar la întreprindere.
19. Descrieţi pe scurt noţiunea de capacitate de îndatorare şi
formulele de calcul.
20. Ce reprezintă structura financiară a întreprinderii.

46
 Test
1. Încercuiţi varianta corectă: mecanismul financiar include
următoarele elemente:
a) fonduri financiare;
b) fonduri de producţie;
c) organe cu funcţii în domeniul finanţelor (cadrul instituţional);
d) metode de distribuire a fondurilor financiare;
e) cadrul juridic (fondul valutar).
Variante de răspuns: 1) a; c; e; 3) c; d; e;
2) a; b; d; 4) a; d; e.

2. Încercuiţi varianta corectă: ce metode sînt incluse în

previziunea financiară:
a) de balanţă;
b) degresivă;
c) bazată pe normative;
d) cu rata descrescătoare.
Variante de răspuns: 1) a; b; 3) b; d;
2) b; c; 4) a; c.

3. Încercuiţi varianta corectă: care sunt funcţiile mecanismului

economico-financiar:
a) de control;
b) de distribuire a resurselor financiare;
c) de echilibrare a proceselor economice;
d) de repartiţie.

4. Încercuiţi varianta corectă: mecanismul financiar nu are la

bază două tipuri de economii:
a) centralizată;
b) descentralizată;
c) de piaţă;
d) socială.
Variante de răspuns: 1) a; b; 2) b; d; 3) c; d; 4) c; a.

47
 5. Încercuiţi varianta corectă: care ditren funcţiile de mai jos
sunt efectuate de Guvern şi Parlament:
a) aprobarea legii finanţelor publice;
b) reglementarea prin legi a diferitelor laturi ale activităţii
financiare publice;
c) luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului financiar la
nivel macroeconomic;
d) dezvoltarea şi aprobarea programelor de guvernare.

6. Încercuiţi varianta corectă: în pîrghia financiară sînt incluse

următoarele categorii:
a) preţurile;
b) împrumuturile;
c) impozitele;
d) taxele;
e) cursul valutar (diferenţa);
f) transferurile.
Variante de răspuns: 1) a; c; d; f; 3) c; d; e; f;
2) b; c; d; f; 4) a; b; c; d.

7. Care dintre funcţiile de mai jos trebuie îndeplinită de

mecanismul economic:
a) funcţia de conducere şi reglare a proceselor economice în
concordanţă cu interesele naţionale;
b) funcţia de dirijare a activităţii agenţilor economici privaţi;
c) funcţia de repartizare a împrumuturilor acordate de stat;
d) funcţia de producţie;
e) funcţia de comandă centralizată a economiei.

8. Care dintre următoarele fluxuri băneşti nu pornesc de la

stat către diverşi beneficiari:
a) sumele de bani pentru finanţarea unor obiective de interes
naţional;
b) alocaţii pentru funcţionarea unor instituţii de învăţămînt;

48
 c) burse pentru elevi şi studenţi;
d) impozitele plătite de agenţii economici;
e) fonduri puse la dispoziţia băncilor pentru acordarea de
credite agenţilor economici.

9. Politica promovată de către economistul englez J.M.Keynes

nu susţine impozitele şi cheltuielile publice, ca instrumente pentru:
a) promovarea creşterii economice;
b) restabilirea echilibrului general, perturbat de factori
conjuncturali;
c) corectarea ciclului economic;
d) stabilizarea valorii paritare a monedei naţionale;
e) ocuparea forţei de muncă.

10. Încercuiţi varianta corectă: planificarea financiară presupune:

1) planul-directivă este principalul instrument al conducerii
economiei;
2) programele guvernamentale de dezvoltare a economiei au
caracter orientativ;
3) odată cu elaborarea programelor de dezvoltare economică
se întocmesc bugetele;
4) o reglementare foarte strictă cu privire la utilizarea
fondurilor din economie;
5) urmărirea conexiunilor economiei naţionale cu cea mondială.
Variante de răspuns:
a) 2; 3; 5; c) 2; 3; 4;
b) 1; 2; 3; d) 2; 4; 5.

11. Încercuiţi varianta corect: mecanismul financiar include

următoarele elemente:
a) fondurile financiare;
b) fondurile de producţie;
c) organele cu funcţii în domeniul finanţelor (cadrul instituţional);
d) metodele de distribuire a fondurilor financiare;
e) cadrul juridic (fondul valutar).

49
Variante de răspuns: 1) a; c; e. 2) a; b; d. 3) c; d; e. 4) a; d; e.
12. Încercuiţi varianta corectă, care metode sunt incluse în priviziunea
financiară:
a) de balanţă;
b) degresivă;
c) bazată pe normative;
d) cu rata descrescătoare.
Variante de răspuns: 1) a; b; 3) b; d;
2) b; c; 4) a; c.

13. Încercuiţi varianta corectă: care sunt funcţiile mecanismului

economico-financiar:
a) de control;
b) de distribuire a resurselor financiare;
c) de echilibrare a proceselor economice;
d) de repartiţie.

14. Notaţi în locul punctelor cifra care corespunde expresiei

potrivite (alegînd din variantele propuse):
Mecanismul financiar este … cu … care este destinat pentru
organizarea interacţiunii dintre … şi … cu scopul influenţei … la
rezultatele finale a reproducerii.
1) relaţii financiare;
2) sistem de dirijare;
3) efectiv;
4) finanţe;
5) fond monetar.

15. Echilibrul financiar la nivel microeconomic reprezintă:

a) echilibrul dintre încasări şi plăţi;
b) egalitatea dintre resurse şi datorii faţă de terţi: furnizori,
bănci, stat, salariat;
c) egalitatea dintre total activ şi total pasiv;
d) egalitatea dintre nevoi de fonduri şi resurse acoperitoare, în
condiţiile păstrării capacităţii de plată, a lichidităţii
financiare şi a solvabilităţii.

50
16. Încercuiţi varianta corectă: mecanismul financiar nu are la bază
două tipuri de economii:
a) centralizată;
b) descentralizată;
c) de piaţă;
d) socială.
Variante de răspuns: 1) a; b; 3) b; d;
2) c; d; 4) c; a.

17. Încercuiţi varianta corectă: care dintre funcţiile de mai jos sunt
efectuate de Guvern şi Parlament:
a) aprobarea legii finanţelor publice;
b) reglementarea prin legi a diferitelor laturi ale activităţii
financiare publice;
c) luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului financiar la nivel
macroeconomic;
d) dezvoltarea şi aprobarea programelor de guvernare.

18. Încercuiţi varianta corectă: în pîrghia financiară sînt incluse

următoarele categorii:
a) preţurile;
b) împrumuturile;
c) impozitele;
d) taxele;
e) cursul valutar (diferenţa);
f) transferurile.
Variante de răspuns: 1) a; c; d; f; 3) c; d; e; f;
2) b; c; d; f; 4) a; b; c; d.

19. Structura financiară a întreprinderii se determină ca raport

între:
a) capital propriu şi datorii la termen;
b) resurse de trezorerie şi capital permanent;
c) resurse de trezorerie şi datorii la termen;
d) capital permanent la active circulante.

51
 Aplicaţii
Completaşi tabelul 1 folosind din Monitorul Oficial al
Republicii Moldova Legea bugetului pe anii 2006–2008 şi efectuaţi
analiza acestui tabel. Arătaţi grafic.
Tabelul 1
Dinamica cheltuielilor pentru întreţinerea organelor de control
pe anii 2006-2008
Organele de control Suma, mii lei
2006 2007 2008
Curtea de Conturi

Serviciul fiscal de stat

Departamentul Control Financiar şi Revizie
Departamentul Control Vamal
Centrul de Combatere a Crimelor Economice
şi Corupţiei
Total

52
 Tema IV
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale în formă

bănească ce se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoanele fizice şi
juridice, pe de altă parte, privind repartizarea şi utilizarea resurselor
financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia (schema
15).
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate
în sectorul public prin intermediul instituţiilor publice (aparat de stat,
instituţii social-culturale, armată, întreprinderi autonome), care se
acoperă fie din bugetul statului (central sau local), fie din bugetele
proprii, pe seama veniturilor obţinute.
Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli, care se
acoperă din bugetul administraţiei de stat, din bugetele locale sau din
bugetul asigurărilor sociale de stat.
Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrînsă decît
cheltuielile publice în cadrul cărora sînt cuprinse.

Structura cheltuielilor publice după anumite obiective

economice, sociale, militare, politice se face în baza diferitelor
criterii:
Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţional prin
care se efectuează cheltuielile publice: ministere, unităţi
administrativ-teritoriale.
Clasificaţia economică se face după două criterii de grupare:
unul conform căruia cheltuielile se împart în cheltuieli de capital
(cu caracter de investiţii) şi cheltuieli curente (de funcţionare), iar
altul care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice şi
cheltuieli de transfer.
Cheltuielile de capital sau de investiţii sînt destinate sferei de
producţie materială sau sferei nemateriale (şcoli, spitale,
aşezăminte de cultură).

53
 Cheltuielile curente asigură funcţionarea şi întreţinerea
instituţiilor publice.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative cuprind
remunerarea serviciilor, a prestaţiilor, a furniturilor aduse la
administraţia statului necesare pentru funcţionarea instituţiilor
publice sau pentru echipamente de investiţii.
Cheltuielile de transfer pot avea caracter economic (subvenţii,
stimularea exportului) sau social (burse, pensii, alte ajutoare).
Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice cuprinde
cheltuielile pentru serviciile publice generale: apărare, educaţie,
sănătate, locuinţe şi servicii comunale, servicii economice (schema
16).
În Republica Moldova, se foloseşte Noua Clasificaţie Bugetară,
conform căreia clasificaţia cheltuielilor bugetare se face după
criteriile:
– funcţional;
– organizaţional;
– economic.
Nivelul şi dinamica cheltuielilor publice în fiecare ţară poate fi
determinat în baza anumiţilor indicatori, cum ar fi:
1. Ponderea cheltuielilor publice în Produsul Intern Brut
(PIB). Acest indicator permite analiza volumului cheltuielilor publice
în raport cu nivelul de dezvoltare economică şi socială a fiecărui stat
şi în fiecare etapă.
2. Cheltuielile publice medii pe locuitor, ce sînt nişte
mărimi variabile.
Variaţiile nivelului relativ al cheltuielilor publice exprimat în cei doi
indicatori e explicată de influenţa diferitelor condiţii economice, sociale şi
politice, organizatorice, administrative sau de altă natură a fiecărei ţări, de
obiectivele politice interne sau externe promovate de Guvern.
Stabilirea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii
de cheltuieli publice în totalul acestora se poate face utilizînd relaţia:
cpi
gscpi  .100%, unde:
cpt

54
 gscpi –greutatea specifică (gs) a categoriei de cheltuieli publice i
(cp) în totalul cheltuielilor publice;
cpi – cheltuielile publice ale categoriei i;
cpt – cheltuieli publice totale;
i – 1...n categorii de cheltuieli.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi analizată pe baza
următorilor indicatori:
Creşterea nominală rezultă din compararea cheltuielilor publice
exprimate în preţuri curente. Dacă cheltuielile publice sînt exprimate
în preţuri comparabile, ele se numesc reale. Aici se ia ca bază
calcularea indicilor preţului:
Δ Cp 1/0 = Cp1 – Cp0,
Cp0 – anul de bază;
Cp1 – anul curent.

Creşterea relativă – (raportăm anul 1/0):

Cp1 – Cp0
Δ Cp 1/0 = x 100%,
Cp0
Cpn1
Cpr1 = ,
Ip1/0
P1
Ip1/0 = , unde:
P0
P1 – nivelul preţurilor în perioada curentă;
P0 – nivelul preţurilor în perioada de bază;
Cr – cheltuielile reale;
Cn – cheltuielile nominale.
Sporul cheltuielilor publice (creşterea absolută):

Δ Cp n 1/0
Δ Cp 1/0 = x 100%.

55
 Cpn0
Elasticitatea cheltuielilor publice denotă modificarea
cheltuielilor publice la creşterea PIB:

Δ Cpn1/0 Δ PIB
Ecp1/0 = / .
Cpn0 PIB

Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice în mod

general pot fi delimitaţi în următoarele categorii:
1. Factori demografici. Se referă la creşterea populaţiei şi
modificarea structurii acesteia pe vîrste şi pe categorii
socioprofesioniste. În legătură cu aceasta, cresc cheltuielile publice
pentru plata salariilor funcţionarilor publici, pentru locurile de muncă în
sectorul public.
2. Factori economici. Se referă la dezvoltarea economiei şi
modernizarea acesteia pe baza cercetărilor ştiinţifice. Din bugetul de
stat se asigură finanţarea unor acţiuni economice costisitoare,
proiecte economice legate de risc.
3. Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în
societate impune statul să depună eforturi financiare ca să aloce
resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în
sectorul public, inclusiv pentru asistenţa socială.
4. Urbanizarea. Acest proces necesită resurse financiare
suplimentare pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cît şi
pentru finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului
respectiv.
5. Factori militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc
la creşterea cheltuielilor publice.
6. Factori de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la
o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli, suportarea poverii
celor făcute în anii anteriori prin împrumuturi publice.
7. Factori politici. Se referă la creşterea considerabilă a
sarcinilor statului contemporan prin trecerea de la statul “jandarm” la

56
statul “providenţă”, la transformarea concepţiei politice cu privire la
funcţiile statului, pentru care se recurge la creşterea cheltuielilor
publice.

Politica socială a statului presupune folosirea pe scară largă a

resurselor financiare publice cu scopul îmbunătăţirii condiţiilor şi
calităţii vieţii fiecărui cetăţean.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale sînt
orientate spre realizarea de servicii în mod gratuit cu plată redusă sau
sub formă de alocaţii bugetare, pensii, ajutoare şi indemnizaţii. De
prestările social-culturale beneficiază anumite categorii sau grupuri
sociale.
Factorii ce influenţează volumul cheltuielilor publice pentru
acţiuni social-culturale:
– factorul demografic;
– creşterea costului serviciilor sociale.
Cheltuielile publice pentru acţiunile social-culturale se referă la
următoarele:
– sport;
– învăţămînt;
– cultură şi artă;
– sănătate.
Sursele de finanţare a acestor cheltuieli sînt diferite (publice sau
private, interne sau externe):
- fonduri bugetare;
- fonduri financiare cu destinaţie specială;
- fonduri proprii ale întreprinderilor publice;
- veniturile realizate de instituţii social-culturale;
- veniturile populaţiei;
- fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ;
- ajutorul financiar extern.
În componenţa cheltuielilor bugetului consolidat al Republicii
Moldova cheltuielile destinate acţiunilor social-culturale constituie
aproape o doime din totalul cheltuielilor.
Ponderea acestor cheltuieli în PIB s-a modificat esenţial,

57
reducîndu-se. Acest fapt ne îngrijorează mult, deoarece atare
cheltuieli contribuie la ridicarea calităţii factorului uman.
În conformitate cu direcţiile strategice de modernizare a
sistemului educaţional, a fost aprobat Programul de modernizare a
sistemului educaţional din ţară.

Cheltuielile militare se fac pentru întreţinerea armatei,

desfăşurarea acţiunilor militare, pentru acţiuni de cercetare–dezvoltare
în domeniul militar, efectuarea evenimentelor în scop militar, lichidarea
consecinţelor conflictelor, pentru dotarea cu armament şi tehnică de
lucru.
Cheltuielile privind apărarea, menţinerea influenţei politice
formează cheltuielile militare, care au un caracter neproductiv. Ele
sînt suportate de resurse financiare publice, sînt finanţate din bugetul
de stat sau de blocurile şi alianţele militare internaţionale.
Cheltuielile militare se împart astfel:
- cheltuieli militare directe care includ procurarea
armamentului şi tehnicii, întreţinerea armatei, flotei maritime şi
aeriene;
- cheltuieli militare indirecte, care includ lichidarea urmărilor
războaielor, plăţile aferente datoriilor militare, plăţile pensiilor,
pensiile invalizilor de război, orfanilor şi văduvelor;
- cheltuieli pentru finanţarea cercetărilor ştiinţifice şi pentru
perfecţionarea tehnicii.

În cadrul cheltuielilor pentru acţiuni şi obiective

economice sînt incluse cheltuielile care se referă la finanţarea
obiectivelor şi activităţilor cu caracter economic din întreprinderile
sectorului public şi la subvenţionarea unor întreprinderi cu
proprietate privată sau mixtă.
Din punctul de vedere al conţinutului economic, aceste cheltuieli
au caracter complex, unele reprezintă cheltuielile curente de desfăşurare
a activităţii economice, iar altele constituie cheltuielile de capital.
În cadrul clasificării ONU, cheltuielile pentru obiectivele

58
economice ţin de ramurile:
- industria extractivă, energie, combustibil, industria
prelucrătoare, construcţii;
- agricultură, silvicultură, pescuit, vînătoare;
- transporturi şi comunicaţii;
- alte servicii.
Cheltuielile pentru obiective şi acţiuni economice au o pondere
mai mică în cadrul cheltuielilor publice în ţările dezvoltate (circa
10%) şi o pondere mai mare în ţările în curs de dezvoltare. Aceasta
se datorează tendinţelor ţărilor în curs de dezvoltare de a reduce
decalajele mari care le separă de ţările industrializate.

Cheltuieli bugetare acoperite din resursele

financiare publice constituite din:
- bugetul administraţiilor centrale de stat;
- bugetul asigurărilor sociale;
- bugetele locale.
Cheltuieli extrabugetare acoperite din resursele
financiare publice constituite în afara bugetului de
stat.

Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie

specială (fondul pentru asigurări sociale).

Cheltuieli SCHEME
ale întreprinderilor, instituţiilor
financiar-bancare cu capital de stat.
Cheltuielile publice cuprind:
Cheltuieli cu caracter public ale organizaţiilor
internaţionale, finanţate
59 din resursele mobilizate de
la membrii acestora, respectiv de la statele-membre
ale acestor organizaţii.
 e
ic
bl
u
p
eli
ui
lt
he
C

Schema 15. Structura cheltuielilor publice.

60
CHELTUIELI PUBLICE

Servicii publice generale- aparatul administrativ, economic şi financiar-

instituţii de ordine publică şi securitate- justiţie, procuratură, notariat- alte
instituţii

Apărare- armata- cercetarea ştiinţifică- baze militare pe teritorii străine-

participarea la blocuri militare
şi războaie
Educaţie- şcoli primare, generale, liceale- universităţi şi colegii- institute de
cercetări
Sănătate- spitale şi clinici- unităţi profilactice- institute de cercetări
Acţiuni economice- unităţi economice ale statului- unităţi private
subvenţionate- subvenţii pentru export- participarea la organisme internaţionale
Schema
economice-
16. Clasificaţia
participareacheltuielilor
la monopoluri
publice
internaţionale
în baza criteriului
economice-
funcţional.
cheltuieli de
cercetare în domeniul economieiServicii comunale- locuinţe şi întreţinerea lor-
alte servicii comunaleAlte cheltuieli

61
 Întrebări de autocontrol
1. Definiţi noţiunea de cheltuieli publice.
2. Explicaţi conţinutul economic al cheltuielilor publice.
3. Argumentaţi diferenţa dintre cheltuielile publice şi cheltuielile
bugetare.
4. Argumentaţi scopul şi importanţa clasificării bugetare a cheltuielilor.
5. Explicaţi noţiunea de cheltuieli extrabugetare.
6. Descrieţi structura cheltuielilor publice.
7. Enumeraţi factorii de care sînt influenţate cheltuielile publice.
8. Enumeraţi tipurile de bugete care sînt incluse în cheltuielile bugetare.
9. Cum se clasifică cheltuielile publice?
10. Cum clasifică ONU cheltuielile publice?
11. Ce tipuri de cheltuieli sînt incluse în acţiunile economice,
conform clasificării cheltuielilor publice de ONU.
12. Explicaţi calculul ponderii fiecărei categorii de cheltuieli
publice în totalul acestora.
13. Argumentaţi importanţa determinării ponderii fiecărei categorii
de cheltuieli în totalul lor.
14. Denumiţi indicatorii privind structura şi dinamica cheltuielilor
publice.
15. Explicaţi calculul creşterii relative a cheltuielilor publice.
16. Ce denotă indicatorul elasticităţii cheltuielilor publice şi cum
putem să-l calculăm?
17. Enumeraţi factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice.
18. Explicaţi factorul demografic de creştere a cheltuielilor publice.
19. Descrieţi clasificarea cheltuielilor publice conform legii
Republicii Moldova.
20. Enumeraţi consecinţele creşterii cheltuielilor publice.
21. Enumeraţi căile de creştere a cheltuielilor publice.

Test
1. Mărimea absolută reprezintă:
a) volumul cheltuielilor publice ce se obţin prin însumarea tuturor
cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale de stat;

62
 b) raportul dintre nivelul cheltuielilor publice şi PIB;
c) cheltuielile publice pe categorii raportat la cheltuielile
publice totale.

2. Alegeţi varianta de răspuns: cheltuielile publice se clasifică

în cheltuieli:
Variante de răspuns:
a) administrative;
b) sociale;
c) economice;
d) financiare;
e) funcţionale;
f) locale.
Variante de răspuns:
1) a; c; d;
2) a; e; f;
3) b; c; f;
4) a; c; e;
5) c; d; e;
6) a; b; e.

3. Alegeţi din variantele propuse factorii care influenţează

cheltuielile publice:
a) factori demografici;
b) factori economici;
c) factori sociali;
d) toţi factorii de mai sus influenţează.

4. Notaţi în locul punctelor litera ce corespunde expresiei potrivite:

I) Cheltuielile publice exprimă… în formă bănească ce se
manifestă între stat, pe de o parte, şi… pe de altă parte, datorită
repartizării şi utilizării… ale statului.
II) …se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă din
bugetul administraţiei centrale de stat, din ... şi din bugetul
asigurărilor sociale de stat:

63
 a) resurse financiare;
b) buget local;
c) cheltuieli bugetare;
d) relaţie economico-financiară;
e) persoană fizică şi juridică.

5. Alegeţi varianta de răspuns: cheltuielile publice sînt influenţate:

a) de condiţiile politice;
b) de forma de proprietate predominantă în economie;
c) de gradul de dezvoltare a economiei.
Variante de răspuns: 1. a; b; 2. b; c; 3. a; b; c.

6. Alegeţi şi indicaţi în dreptul formulelor litera care se potriveşte:

∆ CP = CP1- CP0

CP 1  CP 0
%CP  .100%
CP 0
CPi
gi  .100%
CPtot

a) exprimă procentul cu care variază cheltuielile publice de la o

perioadă la alta;
b) exprimă suma cu care se modifică volumul cheltuielilor
publice de la o perioadă la alta;
c) exprimă modul de alocare a cheltuielilor publice în funcţie
de importanţa nevoilor sociale.

7. Care din următoarele categorii de cheltuieli nu este folosită

pentru clasificarea cheltuielilor publice:
a) clasificarea ONU;
b) clasificarea FMI;
c) clasificarea administrativă;
d) clasificarea financiară;
e) clasificarea economică.

64
 8. Alegeţi din variantele propuse: cheltuielile bugetare reprezintă:
a) cheltuielile efectuate în sectorul public prin intermediul
instituţiilor publice;
b) cheltuielile bugetelor administraţiei centrale de stat, locale,
asigurărilor sociale;
c) cheltuielile de funcţionare sau de investiţii;
d) cheltuielile pe care statul se angajează să le efectueze în
anumite condiţii.

9. Alegeţi varianta de răspuns: clasificarea folosită de ONU este:

a) administrativă;
b) economică;
c) socială;
d) locală;
e) funcţională;
f) financiară.
Variante de răspuns: 1. a; b; c; 3. b; e; 5. a; b; f;
2. c; e; 4. a; f; 6. a; b; c.

10. Alegeţi varianta corectă: cum se calculează cheltuielile publice:

a) cheltuielile publice ale anului curent minus cheltuielile publice
ale anului precedent raportate la cheltuielile publice ale anului precedent;
b) cheltuielile publice totale raportate la PIB;
c) cheltuielile publice pe fiecare categorie de cheltuieli
raportate la cheltuielile publice totale.

11. Notaţi în locul punctelor cifra ce corespunde expresiei

potrivite (alegînd din variantele propuse):
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îndeplinesc un
important rol… şi…, deoarece din resursele alocate de stat se
asigură… şi… copiilor şi tinerilor, ridicarea… asistenţă medicală a
cetăţenilor, se influenţează… demografică, se asigură un sistem de…
statală, ridicarea… cultural, artistic al membrilor societăţii.
1) protecţie;
2) nivel;

65
 3) economic;
4) educaţie;
5) social;
6) calificare profesională;
7) evoluţie;
8) instruire.
12. Alegeţi varianta corectă: care sînt sursele de finanţare a
cheltuielilor destinate acţiunilor social-culturale?
a) fondul bugetar;
b) fondul de rezervă;
c) veniturile populaţiei;
d) ajutorul financiar extern;
e) fondul de amortizare;
f) fondul financiar cu destinaţie specială.
Variante de răspuns:
1) a; b; c; d; f;
2) a; c; d; f;
3) b; c; e; f;
4) a; c; e; f.
13. Grupaţi corect care dintre cheltuielile enumerate mai jos se
referă la cheltuielile curente şi cheltuielile pentru investiţii sau
de capital:
1) cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii;
2) cheltuieli pentru construcţii social-culturale;
3) cheltuieli pentru dotarea instituţiilor cu aparatură;
4) cheltuieli de personal;
5) cheltuieli pentru mărfuri şi servicii.

Cheltuieli curente Cheltuieli pentru investiţii

14. Enumeraţi factorii care stau la baza creşterii cheltuielilor

publice pentru învăţămînt şi explicaţi ce reprezintă fiecare
factor.

66
 15. Alegeţi varianta de răspuns: care sînt sursele de finanţare a
cheltuielilor pentru învăţămînt:
a) bugetul statului;
b) populaţia;
c) agenţii economici;
d) ajutorul extern.
Variante de răspuns: 1) a; c; d; 3) b; c; d;
2) a; b; d; 4) a; b; c; d.

16. Alegeţi varianta corectă: în cheltuielile aferente serviciilor

de stat cu destinaţie generală sînt incluse:
a) cheltuieli pentru autorităţile administrative;
b) cheltuieli pentru Curtea Constituţională;
c) cheltuieli pentru autorităţile legislative;
d) cheltuieli pentru autorităţile executive;
e) cheltuieli pentru Ministerul Finanţelor.

17. Alegeţi varianta corectă: organele de ordine publică includ:

a) servicii speciale de piaţă şi protecţie;
b) securitatea naţională;
c) servicii de informaţii;
d) instituţia prezidenţială;
e) organele puterii judecătoreşti.

18. Alegeţi varianta corectă: organele administraţiei publice

centrale includ:
a) organele afacerilor interne;
b) trupele de carabinieri;
c) Curtea Constituţională;
d) penitenciarele;
e) judecătoriile;
f) procuratura;
g) organele securităţii naţionale.

67
 19. Alegeţi varianta corectă: factorii ce influenţează nivelul şi
volumul cheltuielilor pentru apărare sînt:
a) înzestrarea tehnică a forţelor militare; posibilităţile
economice ale ţării; mărimea şi structura aparatului de stat;
b) situaţia internaţională; funcţionarea normală a economiei;
gradul de şomaj.

20. Stabiliţi dacă sînt adevărate următoarele afirmaţii:

a) Cheltuielile privind serviciile publice generale reprezintă un
consum public de PIB:
DA NU
b) Mărimea cheltuielilor publice privind serviciile publice
generale depinde de structura aparatului de stat, raporturile existente
între diferite categorii sau grupuri sociale, de probleme politice:
DA NU
c) Cheltuielile militare au un caracter productiv şi reprezintă un
consum de PIB:
DA NU

21. Notaţi în locul punctelor litera ce corespunde expresiei potrivite

(alegînd din variantele propuse):
1) … sumă prevăzută în bugetul public pentru a susţine o
activitate de interes naţional.
2) … plasarea capitalului în întreprinderi industriale, agricole,
comerciale ş.a. cu scopul obţinerii de profit.
3) … măreşte puterea concurenţială a produselor unei ţări pe
pieţele externe.
4) … sume fixe pe unitate de marfă exportată.
a) primă de export;
b) subvenţie;
c) subvenţie pentru export;
d) investiţie.

68
 22. Notaţi în locul punctelor litera ce corespunde expresiei
potrivite:
1) … activitate de cercetare ce se bazează pe cunoştinţe deja
acumulate, provenite din cercetări sau experienţe.
2) … activitate experimentală sau teoretică ce urmăreşte
extinderea limitelor cunoaşterii omului şi acumularea cunoştinţelor
privind aspectele fundamentale ale fenomenelor sau faptelor
observate.
3) … achiziţionează cunoştinţe noi pentru ca acestea să fie
aplicate în practică:
a) cercetare aplicativă;
b) cercetare fundamentală;
c) cercetare de dezvoltare.

23. Grupaţi corect care dintre indicatorii enumeraţi se referă la:

Cheltuielile
Cheltuielile curente Cheltuielile de capital
de transport

1) subvenţii;
2) investiţii capitale în construcţii;
3) subsidii;
4) pregătirea şi desfăşurarea activităţii economice;
5) procurări de maşini, utilaje, echipament;
6) acoperirea costului de producţie, prestării serviciilor ş.a.

24. Alegeţi varianta corectă: sursele de finanţare a cheltuielilor

legate de protecţia mediului:
a) fondurile agenţilor economici;
b) fondurile instituţiilor de cercetare;
c) fondurile bugetare;
d) fondurile specializate;

69
 e) fondurile de pensii.

25. Alegeţi varianta corectă: fazele de fundamentare a

cheltuielilor publice pentru obiective şi acţiuni economice:
a) definirea obiectivelor ce trebuie să fie atinse;
a) efecte sporite la un anumit efort;
b) identificarea resurselor de finanţare;
c) asigurarea alocaţiilor de fonduri necesare în timpul fazelor
nefavorabile ale ciclului economic.

Aplicaţii
1. În baza tabelului 2 completaţi şi determinaţi structura
cheltuielilor publice prin calcularea ponderii sau greutăţii specifice a
fiecărei categorii de cheltuieli în totalul acestora.
Tabelul 2
Cheltuielile bugetului de stat pe anii 2005-2007
mii lei
Indicatorii 2005 2006 2007
Cheltuieli în total 6114611,8
1. Servicii de stat cu 356902,9
destinaţie generală
2. Activitate externă 169245,6
3. Apărarea naţională 115726,8
4. Justiţie 98066,8
5. Menţinerea ordinii 456274,7
publice şi securităţii
naţionale
6. Învăţămînt 440755,0
7. Cercetare–dezvoltare 97484,0
8. Cultură, artă, sport şi 105680,6
acţiuni pentru tineret
9. Ocrotirea sănătăţii 2750,6

70
10. Asistenţă şi susţinere 930489,0
socială
11. Agricultură, gospodăria 190541,6
silvică, piscicolă şi a apelor
12. Protecţia mediului 12468,9
înconjurător
13. Industrie şi construcţii 1063,7
14. Transporturi, gospodăria 152599,2
drumurilor, comunicaţii şi
informatică
15. Gospodării comunale şi 3042,2
gospodăria de exploatare a
fondului de locuinţe
16. Complexul pentru 2106,3
combustibil şi energie
17. Serviciul datoriei de stat 790064,7
18. Completarea rezervelor 9324,8
de stat
19. Alte servicii legate de 30044,0
activitatea economică
20. Cheltuieli neatribuite la 652486,9
alte grupuri principale
21. Investiţii capitale 162467,5

2. Din tabelul 3 efectuaţi analiza în dinamică, folosind formulele

creşterii reale şi nominale.
Tabelul 3
Veniturile şi cheltuielile bugetului de stat
mln. lei
Indicatori 2004 2005 2006 2007
Venituri 5647 7473 12088 12958
Cheltuieli 5307 7724 12161 13031

3. Efectuaţi calculele necesare în baza tabelului 4 şi analizaţi

rezultatele obţinute:

71
 Tabelul 4
Sinteza cheltuielilor la compartimentul învăţămînt
mii lei

2006 2007
Învăţămînt total 386112,4 806893,7
inclusiv:
- învăţămînt mediu 175129,9 263543,4
- învăţămînt superior 1739,4 353819,6
- învăţămînt postuniversitar 24074,9 41669,9
- cursuri de perfecţionare a cadrelor 3750,5 6648,6
- instituţii în domeniul învăţămîntului
neatribuite la alte grupuri 13135,7 14657,4
- învăţămînt mediu de specialitate 56748,0 123018,2
- organe administrative 2878,8 3536,6

4. Efectuaţi calculele necesare şi analiza în baza tabelului 5.

Tabelul 5
Distribuirea alocărilor de mijloace financiare
pe programe de cheltuieli în domeniul ocrotirii sănătăţii, mii lei

Denumirea programului 2005 2006

1. Extinderea asigurărilor obligatorii de
asistenţă medicală la nivel naţional 12600 1070700
2. Programele naţionale de sănătate 102000 193400
3. Serviciul sanitaro-epidemiologic 42800 51000
4. Reabilitarea copiilor de vîrstă fragedă 4100,0 12000
5. Reabilitarea şi recuperarea copiilor
bolnavi şi invalizi 11400 17500
6. Sănătatea publică şi managementul 2100 2800
sanitar 4600 7700

72
7. Expertiza medico-legală 8700 11700
8. Cercetările în domeniul medicamentelor
9. Administrarea sistemului şi alte 890200 24600
servicii în domeniul ocrotirii sănătăţii

5. Efectuaţi calculele în dinamică şi analizaţi situaţia în baza

tabelului 6.

Tabelul 6
Cheltuieli bugetare pentru servicii publice generale,
ordinea publică, securitatea naţională
şi apărare în Republica Moldova
mii, lei
Indicatorii 2005 2006
1. Servicii de stat cu destinaţie generală 369920,6 601575,6
2. Apărarea naţională 112654,9 161984,0
3. Autorităţile judecătoreşti 82288,2 103043,5
4. Jurisdicţia constituţională 2010,5 2290,9
5. Menţinerea ordinii publice şi
428163,9 591408,7
securitatea naţională

6. În baza diagramei 1 analizaţi şi argumentaţi situaţia.

Structura alocărilor suplimentare

pe sectoare pentru anul 2005–2006

73
 Menţinerea ordinii
publice şi securităţii
Serviciu de stat cu
destinaţie generală; statului; 2%
7%
Învăţămînt; 8%

Cheltuieli de ordin Ocrotirea sănătăţii;

economic; 2% 13%

Alte domenii; 8%

Asistenţă şi
susţinere socială;
54%
Diagrama 1

74
 Studiu de caz
1. Analizaţi şi comparaţi informaţia prezentată mai jos.
Estimări de cheltuieli sub aspect ramural.
Tabelul 7
Servicii de stat cu destinaţie generală
mln lei
2007/2006
Indicatori 2005 2006 2007 mln. %
lei
Cheltuieli la buget, în total 662,2 659,3 866,7 207,4 131,4
Inclusiv la componentul:
cheltuieli de bază 464,3 503,7 634,6 130,9 126,0
proiecte finanţate 77,5 52,4 106,3 53,9 202,9
din surse externe
mijloace speciale 120,4 103,2 125,8 22,6 121,9
Ponderea în totalul 7,8 6,6 8,6 x x
cheltuielilor bugetului de
stat, %

Cheltuielile bugetului de stat pentru ramura respectiva în anii

2005-2007 sînt în creştere, şi anume, pe anul 2007 depăşesc cu 30,9%
cheltuielile executate în anul 2005 şi cu 31,4% aprobate pentru anul 2007.
Creşterea majoră a alocaţiilor se va produce din contul
cheltuielilor de bază – cu 130,9 mln. lei sau cu 26%. Cheltuielile din
surse externe, practic, se dublează, fiind influenţate de activităţile
preconizate pentru implementarea proiectelor în anul 2007 finanţate din
surse externe şi debursările de mijloace din partea donatorilor privind
aceste proiecte, iar volumul de cheltuieli din contul mijloacelor speciale
se majorează cu 21%, în temei din contul majorării mijloacelor din
arenda bunurilor (clădirilor la balanţa Guvernului), precum şi din
majorarea volumului de mijloace preconizate din realizarea mărcilor de
control.
Sporirea alocaţiilor de bază pentru ramura dată comparativ cu
cheltuielile aprobate pentru anul 2006 este determinată de următorii

75
factori:
- majorarea salariilor – 19,9 mln. lei;
- majorarea tarifelor la gazele naturale şi energia termică –
4,7 mln. lei;
- indexarea cheltuielilor la indicele de creştere a preţurilor la
mărfuri şi servicii – 5,4 mln. lei;
- implementarea programului „Cadastrul fiscal” – 31,6 mln. lei;
- majorarea cheltuielilor pentru întreţinerea şi dezvoltarea
infrastructurii Serviciului vamal (inclusiv majorarea salariilor,
definitivarea sistemului informaţional integrat vamal şi
implementarea programului „Asycuda World”, investiţii capitale) –
54,7 mln.lei.

Structura cheltuielilor pe toate componentele la grupa dată pe

subgrupe funcţionale este prezentată în diagrama 1.

Diagrama 2

76
 Organele administrative
Cheltuielile totale destinate asigurării activităţii organelor
administrative pentru anul 2007 sînt estimate în sumă de 194,2 mln.
lei, dintre care cheltuielile de bază – 182,4 mln. lei şi mijloace
speciale – 11,8 mln. lei. Proiectul bugetului prevede o majorare a
alocaţiilor comparativ cu anul 2006 de 59,5 mln. lei, dintre care
cheltuielile de bază – 58,7 mln. lei şi mijloace speciale – 0,9 mln. lei.
Modificările alocaţiilor pentru asigurarea activităţii organelor
administrative au fost condiţionate de majorarea salariilor
funcţionarilor publici şi persoanelor care efectuează deservirea
tehnică, indexarea cheltuielilor la indicele preţurilor de consum,
majorarea preţurilor la gazele naturale şi energia termică şi alţi
factori.
Concomitent cu majorările, au avut loc reduceri de personal
condiţionate de implementarea Strategiei de reformă a administraţiei
publice, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr.1402 din 30
decembrie 2005.
În cadrul reformei au fost reorganizate Ministerul Culturii şi
Turismului, Agenţia pentru Dezvoltare Regională, a fost lichidat
Biroul Naţional Migraţiune, a fost creat Ministerul Administraţiei
Publice Locale. Ca rezultat al acestor reorganizări, personalul s-a
redus comparativ cu anul 2006 cu 73 de unităţi şi au fost optimizate
cheltuielile de bază pentru asigurarea activităţii acestora cu circa 5,2
mln. lei (cheltuielile medii pe unitate de personal 71,6 mii lei x 73
unităţi). Aceasta permite direcţionarea surselor disponibilizare pentru
compensarea parţială a necesarului de mijloace pentru majorarea
salariilor.

Activitatea externă
Structura alocaţiilor la grupul principal respectiv este prezentată
în diagrama 3.

77
 Diagrama 3

În proiectul bugetului de stat pe anul 2007 cheltuielile la

grupa dată se estimează cu o creştere de 4,9 mln. lei faţă de cele
executate în anul 2005 şi 6,7 mln. lei sau 20,6% comparativ cu cele
aprobate pe anul 2006, preponderent din contul majorării
cheltuielilor pentru asigurarea activităţii misiunilor diplomatice şi
consulare ale Republici Moldova peste hotarele ei.
Majorarea dată este condiţionată de majorarea salariilor – 4,4
mln. lei, de fluctuaţia cursului valutei naţionale faţă de valuta străină
pentru cheltuielile de întreţinere a misiunilor diplomatice care se
efectuează în valută, precum şi de modificările structurale şi de
personal ale misiunilor diplomatice – 14,2 mln. lei (inclusiv
majorarea salariilor 2,7 − mln. lei).
Totodată, se preconizează o diminuare a cheltuielilor pentru
plata cotizaţiilor de membru şi a datoriilor faţă de organizaţiile
internaţionale cu 12 mln. lei, în legătură cu achitările parţiale
conform planurilor de restructurare a acestora.
Actualmente sînt aprobate planurile de restructurare a datoriilor
faţă de UNESCO, Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO),
Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (OIAC), Organizaţia
Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).
O parte dintre cheltuielile domeniului dat se vor acoperi din
mijloace speciale (venituri aferente serviciilor consulare prestate de
misiunile diplomatice şi Direcţia consulară a Ministerului Afacerilor

78
Externe şi Integrării Europene) – 14,3 mln. lei, cu 2,6 mln. lei mai
mult decît în anul 2006.

2. Analizaţi şi comparaţi informaţia prezentată.

Volumul de mijloace speciale pe anul 2007 se estimează cu o
majorare de 34.3 mln. lei (cu 28,1%) şi va încadra 156,4 mln. lei.
Creşterea majoră a cheltuielilor din sursa dată este determinată de
majorarea volumului de servicii de pază prestate de direcţia pază de
stat în funcţie de tarifele aprobate de Guvern.

Tabelul 8
Învăţămînt
mln. lei
2007/2006
2005 2006 2007
mln.
%
lei
Cheltuieli la buget, total 1017,7 1178,7 1389,4 210,6 117,9
inclusiv la componentul:
cheltuieli de bază 271,5 731,5 854,9 123,4 116,9
Proiecte finanţate din 0,6 25,3 85,8 60,5 339,1
surse externe:
fonduri speciale 29,2 24,2 20,0 -4,2 82,6
mijloace speciale 416,4 397,7 428,7 31,0 107,8
Ponderea în totalul 12,0 11,7 11,5 x x
cheltuielilor bugetului de
stat, %

Structura cheltuielilor pe toate componentele la grupul dat pe

grupuri funcţionale este prezentată în diagrama 3.
Cheltuielile bugetului de stat pentru grupul dat, în anul 2007,
sînt prevăzute cu o majorare de 36,5% faţă de executat 2005 şi cu
17,9% faţă de aprobat 2006. În general, cheltuielile pentru
învăţămînt se vor majora comparativ cu cele aprobate pe 2006 cu
210,6 mln. lei. Ca pondere în suma totală a cheltuielilor bugetului
de stat în anii 2005-2007 cheltuielile grupului dat se menţin

79
aproximativ la acelaşi nivel.

Instituţii şi
Învăţăm întul activităţi în
postuniversitar - dom eniul
Învăţăm înul m ediu 4,40% învăţăm întului
de specialitate - neatribuite la alte
13,20% grupuri - 2,00%
Organele
Curs uri şi instituţii adm inistrative -
de perfecţionare a 0,5%
cadrelor - 0,70% Învăţăm întul
preşcolar - 1,6%

Învăţăm întul
s uperior - 39,30%
Învăţăm întul
prim ar - 1,40%

Învăţăm întul
secund - 36,9%

Diagrama 3

Creşterea alocaţiilor de bază constituie 123,4 mln. lei şi este

determinată de includerea în proiect a mijloacelor suplimentare întru
asigurarea, în primul rînd, a suportului financiar pentru realizarea
planului acţiunilor prioritare în conformitate cu obiectivele strategiei
sectoriale în domeniul educaţiei, parte componentă a Strategiei de
creştere economică şi reducere a sărăciei, ce ţine de sporirea calităţii
serviciilor educaţionale şi a accesului copiilor la acestea. Astfel,
principalii factori care au influenţat majorarea cheltuielilor şi costurilor
lor sînt:
- majorarea normelor de alimentaţie de la 15 lei la 18 lei pe zi
a copiilor din şcolile-internat de toate tipurile şi casele de copii –
4872,9 mii lei;
- majorarea costului dejunului cald pînă la 3 lei în zi pentru
elevii claselor I-IV din instituţiile de învăţămînt din stînga Nistrului

80
subordonate Ministerului Educaţiei şi Tineretului – 1143,3 mii lei;
- asigurarea gratuită a elevilor claselor I-IV din şcolile de toate
tipurile cu manuale – 10211,8 mii lei;
- introducerea, pe lîngă asigurarea cu burse, a alimentaţiei o
dată în zi a elevilor din instituţiile de învăţămînt secundar profesional
– 22094,1 mii lei;
- majorarea cuantumului burselor studenţilor din instituţiile de
învăţămînt superior şi elevilor din instituţiile medii de specialitate cu
35 la sută – 18143,0 mii lei;
- desfăşurarea examenelor de bacalaureat – 800,0 mii lei;
- desfăşurarea olimpiadelor internaţionale şi republicane la
disciplinele şcolare – 1000,0 mii lei;
- îmbunătăţirea bazei materiale a instituţiei de învăţămînt
secundar – 1168,1 mii lei;
- procurarea unităţilor de transport şcolar pentru instituţiile de
învăţămînt din stînga Nistrului – 1000,0 mii lei;
- reparaţii capitale ale instituţiilor extraşcolare – 327,0 mii lei
şi cheltuieli de întreţinere a lor – 673,0 mii lei.
Tabelul 9
Cultura, arta, cultele, sportul şi acţiunile pentru tineret
mln. lei
2007/2006
2005 2006 2007 mln.
%
lei
Cheltuieli la buget, total 148,6 212,9 202,6 -10,3 95,2
inclusiv la componentul:
cheltuieli de bază 133,8 197,1 197,2 0,1 100,0
proiecte finanţate din 12,5 2,9 -9,6 23,2
surse externe
mijloace speciale 14,8 3,3 2,6 -0,7 78,8
Ponderea în totalul 1,8 2,1 1,7 x x
cheltuielilor bugetului de
stat, %
Mijloacele prevăzute în proiectul bugetului de stat pe anul
2007 la grupa dată însumează 202,6 mln. lei şi depăşesc cheltuielile

81
executate în anul 2005 cu 54 mln. lei sau 36,3%, însă comparativ cu
cele aprobate pe anul 2006 sînt în diminuare cu 10,3 mln. lei sau 4,8 la
sută.
Micşorarea cheltuielilor pentru anul 2007 faţă de anul 2006
este condiţionată de reducerea:
- proiectelor finanţate din surse externe – cu 9,6 mln. lei;
- volumului investiţiilor capitale – cu 9,6 mln. lei;
- mijloacelor speciale – cu 0,7 mln. lei.

Tabelul 10
Asistenţa socială şi susţinerea socială
mln. lei
2007/2006
2005 2006 2007 mln.
%
lei
Cheltuieli la buget, 1162,1 1245,5 1635,3 289,8 123,3
în total
inclusiv la componentul:
cheltuieli de bază 1113,2 1128,7 1442,1 313,4 127,7
proiecte finanţate din 11,0 68,4 22,9 -45,5 33,5
surse externe
fonduri speciale 39,5 43,3 64,6 21,3 149,2
mijloace speciale 5,6 5,1 5,9 0,8 115,7
Ponderea în totalul 13,7 12,4 12,7 x x
cheltuielilor bugetului de
stat, %

În proiectul bugetului de stat pe anul 2007 la grupul dat sînt

prevăzute alocaţii în sumă totală de 1535,5 mln. lei, cu o majorare de
289,9 mln. lei sau 23,3% faţă de anul 2006. Ca pondere în totalul
cheltuielilor bugetului de stat acestea constituie 12,7%, ce depăşeşte
cu 0,3 puncte procentuale nivelul lor aprobat pe 2006. Majorarea
alocaţiilor faţă de anul 2006 este înregistrată la toate componentele,
cu excepţia proiectelor finanţate din surse externe, volumul de

82
alocaţii a cărora se reduc cu 45,5 mln. lei.
Cheltuielile de bază pentru anul 2007 vor suporta o creştere faţă
de 2006 cu 313,4 mln. lei sau cu 27,7%, iar cele din fondurile
speciale - cu 21,3 mln. lei sau 49,2%. Mijloacele obţinute de la
prestarea serviciilor cu plată se vor majora cu 15,7 la sută.
Majorarea cheltuielilor de bază pentru anul 2007, comparativ cu
aprobat 2006, a fost determinată de următoarele măsuri principale:
- majorarea transferurilor la bugetul asigurărilor sociale de stat
– cu 122,3 mln. lei;
- majorarea pensiilor militarilor – 112,9 mln. lei;
- majorarea salariilor – 4,5 mln. lei;
- indexarea cheltuielilor la indicele creşterii preţurilor la
mărfuri şi servicii – 7 mln. lei;
- majorarea tarifelor la gazele naturale şi energia termică –
18,2 mln. lei;
- majorarea subvenţiilor pentru creditele preferenţiale şi
dobînzile la ele pentru anumite categorii ale populaţiei – 10 mln. lei.
Pentru anul 2007 se preconizează de alocat în total 23,5 mln. lei;
- majorarea sumei pentru indexarea eşalonată a depunerilor
băneşti ale populaţiei la Banca de Economii – cu 20 mln. lei. În anul
2007, conform calculelor preliminare, beneficiari ai sumelor indexate
vor fi deponenţii născuţi pînă în anul 1943 inclusiv. Mijloacele
băneşti necesare pentru plata sumei indexate acestor categorii de
cetăţeni vor constitui 85 mln. lei;
- asigurarea cu bilete de tratament a veteranilor şi invalizilor –
8,9 mln. lei.

3. Analizaţi şi comparaţi informaţia prezentată în tabelul 11.

Tabelul 11

83
 Apărarea naţională
mln. lei
2007/2006
2005 2006 2007 mln.
%
lei
Cheltuieli la buget, 150,7 194,5 222,9 28,4 114,6
în total
inclusiv la componentul:
cheltuieli de bază 132,1 150,7 197,1 46,4 130,8
mijloace speciale 18,6 43,8 25,8 -18,0 58,9
Ponderea în totalul 1,8 1,9 1,8 x x
cheltuielilor bugetului de
stat, %

În valoarea nominală alocaţiile bugetului de stat pentru

apărarea naţională cresc în anul 2007 comparativ cu cele realizate în
anul 2005 cu 72,2 mln. lei sau 47,9%, iar cu cele aprobate pe 2006 –
cu 28,4 mln. lei sau 14,6%, pe cînd ca pondere în totalul cheltuielilor
bugetului de stat, acestea se reduc neesenţial.
Majorarea cheltuielilor la acest capitol, în fond, este
condiţionată de următoarele:
- majorarea salariilor – 41,6 mln. lei;
- indexarea la indicele de creştere a preţurilor la mărfuri şi
servicii – 4,2 mln. lei;
- majorarea tarifelor la gazele naturale şi energia termică – 4,2
mln. lei;
- mijloace pentru testarea şi clasificarea muniţiilor cu termen
expirat de păstrare, scoaterea din dotare a armamentului şi tehnicii
defectate restabilirea cărora economic este iraţională – 1,2 mln. lei.
Concomitent, în legătură cu încheierea programului internaţional
(exerciţiul militar) „Best Effort”, s-au redus cheltuielile cu 2,5 mln. lei.
Pentru anul 2007 estimările mijloacelor speciale s-au efectuat în
conformitate cu posibilităţile reale şi constituie 25,8 mln. lei, cu
reducere de 18 mln. lei, comparativ cu asumările pe anul curent.

84
 Tabelul 12
Menţinerea ordinii publice şi securitatea naţională
mln. lei
2007/2006
2005 2006 2007 mln.
%
lei
Cheltuieli la buget, în 659,9 709,0 968,6 259,6 136,6
total
inclusiv la
componentul:
cheltuieli de bază 534,8 586,4 812,2 225,8 138,5
fonduri speciale 0,1 0,4
mijloace speciale 125,0 122,2 156,4 34,3 128,1
Ponderea în totalul 7,8 7,0 8,0 x x
cheltuielilor bugetului
de stat, %

Cheltuielile bugetului de stat pe anul 2007 pentru domeniul dat

se prevăd cu majorare comparativ cu anul 2005 cu 308,7 mln. lei sau
46,8% şi faţă de aprobat 2006 – 259,6 mln. lei, sau 36,6 la sută. Ca
pondere în suma totală a cheltuielilor bugetului de stat depăşesc faţă
de anul 2006 cu 1 punct procentual.
Această creştere, în temei, este condiţionată de următorii factori
principali:
- majorarea salariilor – 187,1 mln. lei;
- indexarea cheltuielilor la indicele creşterii preţurilor la
mărfuri şi servicii - 14,5 mln. lei;
- majorarea tarifelor la gazele naturale şi energia termică – 6,6
mln. lei;
- îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie în penitenciare (inclusiv
asigurarea cu medicamente şi alimentaţie a deţinuţilor) – 16,3 mln. lei;
- încadrarea personalului suplimentar în legătură cu trecerea
treptată la serviciul pe bază de contract în Serviciul Grăniceri – 5
mln. lei.;
85
 - crearea Centrului de Bază Cheltuieli Publice la Serviciul de
Informaţii şi Securitate – 0,6 mln. lei.
În general, la domeniul dat cheltuielile pentru investiţiile
capitale se reduc cu 6,6 mln. lei, în funcţie de nivelul de finalizare a
lucrărilor şi de priorităţi.

86
 Tema V
VENITURILE BUGETULUI DE STAT ŞI
POLITICA FISCALĂ A STATULUI

Impozitul reprezintă o contribuţie băneasca obligatorie cu titlu

nerambursabil, datorată, conform legii, statului de către persoanele
fizice şi juridice pentru veniturile care le obţin sau pentru averea pe
care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi
termenul precis stabilit prin lege.

Principalele trăsături ale impozitelor sînt:

Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune că instituirea de
impozite se face în baza autorizării conferite prin lege. Nici un
impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decît dacă există
legea respectivă privind impozitul.
Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă că plata nu este
benevolă, ci are caracter obligatoriu pentru toate persoanele care
obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse impozitării
conform legilor în vigoare.
Nerestituirea impozitelor. Prevede că prelevările de impozite la
fondurile publice de resurse financiare se fac cu titlu definitiv şi
nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste
fonduri sînt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare
tuturor membrilor societăţii şi nu unor interese individuale sau de
grup.
Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca
o plată în schimbul căreia contribuabilii nu beneficiază de
contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de altă parte,
ca o diferenţă dintre cuantumul impozitelor plătite şi valoarea
serviciilor primite în schimb în viitor.

Impozitul reprezintă un instrument complex alcătuit dintr-un şir

de componente. Principalele elementele ale impozitului înaintate în

87
teoria şi practica financiară sînt următoarele.
Obiectul impozitului reprezintă elementul concret care stă la
baza aşezării acestuia şi poate fi diferit în funcţie de provenienţa
impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al
impozitului poate apărea:
Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi
veniturile persoanelor fizice.
Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri,
mijloace de transport.
Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul
prestat sau lucrarea executată, bunul importat sau uneori cel exportat
în cazul impozitelor indirecte.
Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se
datorează taxe de timbru şi înregistrare. De exemplu, eliberarea,
legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi dezbaterea
succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.
Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe
care se fundamentează evaluarea (calculul) impozitului. Baza de
calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de
acesta. Astfel, atunci cînd obiectul impozitului îl constituie valoarea,
venitul sau preţul acestuia este în acelaşi timp şi bază de calcul ca, de
exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit. Cînd este vorba de
bunuri ca obiect al impozitului, atunci atestăm două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, cînd suprafaţa de teren este
exprimată în m.p. sau ha este şi element de calcul;
b) în cazul impozitului pe imobil, obiectul impunerii este
clădirea, iar calculul se face în funcţie de valoarea acesteia.
O situaţie asemănătoare se observă în cazul taxelor pe succesiuni,
cînd obiectul taxării îl constituie dezbaterea succesiunii şi actele
întocmite cu acest scop, în timp ce baza de calcul este valoarea acesteia.
Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana
fizică sau juridică deţinătoare sau realizatoare a obiectului impozabil
şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care
suportă în ultimă instanţă impozitul (căruia i se adresează). Deoarece

88
adesea se fac confundări între subiectul şi suportatorul impozitului,
trebuie făcută o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi
suportatorul sînt una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în
anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decît
subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sînt
reprezentate de una şi aceeaşi persoană. De exemplu, în cazul
impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv
suportă această sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA,
accize) aceste elemente apar ca persoane diferite. Accizul are ca subiect
agenţii economici care produc şi realizează produse şi mărfuri supuse
acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită
acest impozit în momentul procurării produsului sau mărfii respective.
Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane sînt transpuse în
sarcina altor persoane. Astfel, se ajunge la fenomenul repercusiunii
impozitelor.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul
(venit ori, excepţional, averea). Venitul ca sursă de plată poate apărea
sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate
apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă
de bunuri (mobile sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa
impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii, pe cînd la
impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii,
deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării
(utilizării) averii respective.
Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă
obiectul sau materia impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul
veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la
mijloacele de transport etc.
Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare)
reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul
poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.
Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură.
Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de
calcul. Cota procentuală poate fi:
- proporţională;

89
 - progresivă;
- regresivă.
Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul
măsurilor privind identificarea subiectelor şi obiectelor impozitului,
evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului datorat
statului.
Termenul de plată indică data pînă cînd impozitul trebuie
achitat faţă de stat. El apare ca:
- interval de timp în care sumele trebuie transferate la
buget;
- dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate.
Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele
normative fiscale (financiare) şi se referă la reduceri, scutiri,
bonificaţii, amînări şi eşalonări ale plăţii la buget.
Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitelor activităţi
care folosesc forţa de muncă cu randament scăzut. Ele pot avea şi un
caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor categorii
sociale ale populaţiei.
Reducerile vizează atît scopuri sociale, cît şi economice cum
este cazul reducerii bazei impozabile la impozitul pe venit reinvestit
în anumite scopuri prevăzute de lege.
Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de
impozite şi taxe să-şi achite obligaţiile înainte de expirarea
termenelor prevăzute de lege, de regulă, pînă la primul termen de
plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente, ele trebuie extinse asupra mai
multor categorii de contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de
cointeresare, pentru a-i determina pe plătitori să-şi achite anticipat
obligaţiile faţă de buget, lucru avantajos pentru stat în condiţiile de
inflaţie.
Amînările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de
plată şi respectiv fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce
urmează a fi transferate la buget.
Sancţiunile sînt un element al legii fiscale, avînd scopul de a
întări odată în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi

90
taxelor, precizîndu-se totodată penalizările aplicate plătitorilor ce se
eschivează de la această îndatorare legală. Cele mai frecvente
sancţiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere
sînt majorările de întîrziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru
încălcările care nu sînt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale.
Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să intervină şi
răspunderea penală pentru contribuabili-persoane fizice ori salariaţi şi
persoanelor juridice, în cazurile în care încălcarea normelor privind
impozitele şi taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre
infracţiunile prevăzute de Codul penal sau alte legi emise în acest
scop.
În practica fiscală internaţională întîlnim o diversitate de
impozite care se deosebesc după formă şi conţinut. De aceea, pentru
a identifica uşor efectele diferitelor categorii de impozite în plan
economic, financiar, social şi politic este necesară gruparea lor pe
baza următoarelor criterii:
- trăsăturile de formă ale impozitelor;
- obiectul asupra cărora se aşează;
- trăsăturile de fond;
- scopul urmărit de stat prin instituirea lor;
- frecvenţa perceperii lor;
- instituţia care le administrează etc.
În funcţie de scopul urmărit de stat prin introducerea lor,
impozitele se grupează astfel:
- impozite financiare, instituite de stat în
scopul realizării veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor statului
(cum sînt, de exemplu, impozitele pe venit, taxele de consumaţie
etc.);
- impozite de ordine, introduse de stat în
scopul limitării unei activităţi anumite sau în vederea realizării unor
obiective nefiscale cum sînt, de exemplu, introducerea unor accize
ridicate asupra consumului de alcool şi tutun sau utilizarea unor taxe
vamale antidumping în scopul limitării importului anumitelor mărfuri
cu preţ de dumping.

91
 După frecvenţa cu care se realizează (respectiv, se percep la
buget), distingem:
- impozite permanente (ordinare), care se percep cu
regularitate (de regulă, anual), fiind înscrise în cadrul fiecărui buget
public;
- impozite incidentale (extraordinare), care se instituie în
situaţii excepţionale (cum ar fi, de pildă, în situaţii de criză şi război)
şi se percep o singură dată, motiv pentru care ele nu sînt înscrise în
bugetul public.
După instituţia care le administrează, impozitele se grupează
în funcţie de tipul statelor în care se instituie şi se percep astfel.
În statele de tip federal distingem:
- impozite federale, impozite ale statelor-membre ale federaţiilor;
- impozite locale, ale departamentelor, provinciilor sau
judeţelor, ale municipiilor, oraşelor şi comunelor.
În statele de tip unitar distingem:
- impozite ale administraţiei centrale de stat;
- impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.
După forma plăţii impozitele sînt:
- impozite în bani;
- impozite în natură.
Avîndu-se în vedere obiectul asupra cărora se aşează,
impozitele se clasifică astfel:
- impozite pe venit;
- impozite pe avere;
- impozite pe consum (sau pe cheltuieli).
În funcţie de trăsăturile de fond impozitele se grupează în două
categorii:
- impozite directe;
- impozite indirecte.
Impozitele directe se stabilesc nominal pentru unele persoane
fizice sau/şi juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe
baza cotelor legale de impunere şi se percep direct de la subiectul
impozitului în anumite termene precis stabilite. De regulă, în cazul
acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sînt una şi

92
aceeaşi persoană.
Pe baza criteriilor care stau la baza aşezării impozitelor directe,
în practica mondială, se grupează:
1) impozite reale (obiective, pe produs), care:
- se stabilesc în legătură cu deţinerea unor obiecte materiale,
făcîndu-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului;
- au cunoscut o largă aplicabilitate în secolul XIX, dar ele se
practică şi în prezent în cazul clădirilor, terenurilor ocupate de
clădiri, exploatărilor agricole;
- în această categorie se includ: impozitul funciar; impozitul
pe clădiri; impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii
libere; impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.
2) impozite personale (subiective), care se aşează asupra
veniturilor sau averii, avîndu-se în vedere şi situaţia personală a
subiectului impozitului. În această categorie se includ:
- impozitele pe veniturile persoanelor fizice;
- impozitele pe veniturile persoanelor juridice;
- impozitele pe averea propriu-zisă;
- impozitele pe circulaţia averii;
- impozitele pe sporul de avere etc.
Impozitele indirecte se percep în condiţiile vînzării unor bunuri
şi a prestării unor servicii, fiind vărsate la bugetul public de către
producători, comercianţi sau prestatori de servicii şi suportate de
către consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile. În cazul
acestor impozite, prin lege, se atribuie calitatea de subiect al
impozitului altei persoane fizice sau juridice decît suportatorului
acestora. În funcţie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte
se grupează astfel:
- taxe de consumaţie;
- monopoluri fiscale;
- taxe vamale;
- taxe de timbru şi de înregistrare.
Sistemul fiscal este o componentă a sistemului financiar al
Republicii Moldova şi include următoarele elemente:

93
 - legislaţia fiscală;
- sistemul de impozite şi taxe;
- administrarea fiscală şi organele fiscale.
Toate aceste verigi sînt strîns legate între ele, deoarece, în baza
legislaţiei fiscale, organele fiscale administrează procedurile fiscale,
avînd drept scop colectarea impozitelor şi taxelor, acestea din urmă
constituind surse de venit ale statului. Eficienţa sistemului fiscal
depinde de eficienţa fiecărui element constitutiv.
Conform Codului fiscal, sistemul fiscal al Republicii Moldova
reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, principiilor, formelor,
metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora, prevăzute de
Codul fiscal, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.
Legislaţia fiscală. În conformitate cu articolul 3 al Codului
fiscal, legislaţia fiscală se constituie din:
1. Codul fiscal;
2. Alte acte normative adoptate în conformitate cu acesta.
1. CF al Republicii Moldova (în continuare CF al RM) a
fost adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.1163-XIII din
24.04.1997 şi publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.62/522 din 18.09.1997.
CF al RM a fost de multiple ori completat şi modificat.
Actualmente, CF întruneşte 8 titluri:
- Titlul I „DISPOZIŢII GENERALE”;
- Titlul II „IMPOZITUL PE VENIT”;
- Titlul III „TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ”;
- Titlul IV „ACCIZELE”;
- Titlul V „ADMINISTRAREA FISCALA”;
- Titlul VI „IMPOZITUL PE BUNURILE IMOBILIARE”;
- Titlul VII „TAXELE LOCALE”;
- Titlul VIII „TAXELE PENTRU RESURSELE NATURALE”.
Prin Codul fiscal se stabilesc:
- principiile generale ale impozitării în Republica Moldova;
- statutul juridic al contribuabililor, al organelor fiscale şi al altor
participanţi la relaţiile reglementate de legislaţia fiscală;

94
 - principiile de determinare a obiectului impunerii;
- principiile evidenţei veniturilor şi cheltuielilor deduse;
- modul şi condiţiile de tragere la răspundere pentru încălcarea
legislaţiei fiscale;
- modul de contestare a acţiunilor organelor fiscale şi ale
persoanelor cu funcţii de răspundere ale acestora.
Codul fiscal reglementează relaţiile ce ţin de executarea
obligaţiilor fiscale în ce priveşte impozitele şi taxele generale de stat,
stabilind, de asemenea, principiile generale de determinare şi
percepere a impozitelor şi taxelor locale.
Noţiunile şi prevederile CF al RM se aplică, în exclusivitate, în
limitele relaţiilor fiscale şi ale altor relaţii legate de acestea.
2. Conform alin.(2) din articolul 3 al CF al RM, actele
normative adoptate de către Guvern, Ministerul de Finanţe,
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul de Finanţe,
Departamentul Vamal, de alte autorităţi de specialitate ale
administraţiei publice centrale, precum şi de către autorităţile
administraţiei publice locale, în temeiul şi pentru executarea CF, nu
trebuie să contravină prevederilor lui sau să depăşească limitele
acestuia.
În cazul apariţiei unor discrepanţe între actele normative indicate în
alin.(2) şi prevederile Codului fiscal, se aplică prevederile codului.
Impozitarea se efectuează în baza CF şi a altor acte normative
adoptate în conformitate cu acesta, publicate în mod oficial, şi care sînt
în vigoare pe perioada stabilită pentru achitarea impozitelor şi taxelor.
Acordurile (convenţiile) internaţionale privind evitarea dublei
impuneri completează legislaţia fiscală.
Articolul 4 al CF „Tratatele internaţionale” prevede următoarele:
(1) Dacă un acord (o convenţie) internaţional(ă) care
reglementează impunerea, la care Republica Moldova este parte,
stipulează alte reguli şi prevederi decît cele fixate în Codul fiscal sau
în alte acte normative adoptate în conformitate cu acesta, se aplică
regulile şi prevederile acordului (convenţiei) internaţional(e).
(2) Prevederile alin.(l) nu se aplică în cazurile cînd rezidentul

95
statului cu care a fost încheiat acordul (convenţia) internaţional(ă)
este folosit pentru obţinerea facilităţilor fiscale de către o altă
persoană care nu este rezident al statului cu care a fost încheiat
acordul (convenţia) şi care nu are dreptul la facilităţi fiscale.
Sistemul impozitelor şi taxelor percepute în Republica Moldova.
Sistemul impozitelor şi taxelor percepute în Republica Moldova
corespunde structurii administraţiei publice din Republica
Moldova care este constituită din:
- administraţia publică centrală;
- administraţia publică locală.
În conformitate cu articolul 6 al Codului fiscal al Republicii
Moldova, impozitele şi taxele percepte în Republica Moldova sînt:
- impozitele şi taxele generale de stat;
- impozitele şi taxele locale.
Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat include:
a) impozitul pe venit;
b) taxa pe valoarea adăugată;
c) accizele;
d) impozitul privat;
e) taxa vamală;
f) taxele percepute în fondul rutier.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:
a) impozitul pe bunurile imobiliare;
b) taxele pentru utilizarea resurselor naturale;
c) taxa pentru amenajarea teritoriului;
d) taxa de organizare a licitaţiilor locale şi loteriilor pe teritoriul
unităţii administrativ-teritoriale;
e) taxa hotelieră;
f) taxa pentru amplasarea publicităţii (reclamei);
g) taxa de aplicare a simbolicii locale;
h) taxa pentru amplasarea unităţilor comerciale;
i) taxa de piaţă;
j) taxa pentru parcare;
k) taxa balneară;

96
 l) taxa de la posesorii de cîini etc.
Relaţiile ce ţin de toate impozitele şi taxele enumerate mai sus
se reglementează de Codul fiscal şi de alte acte normative adoptate în
conformitate cu acesta.
La stabilirea impozitelor şi taxelor se determină;
a) subiecţii impunerii;
b) obiectele impunerii şi baza impozabilă;
c) cotele impozitelor şi taxelor;
d) modul şi termenele de achitare a impozitelor şi taxelor;
e) facilităţile (înlesnirile) privind impozitele şi taxele sub formă
de scutire parţială sau totală ori de cote reduse.
Impozitele şi taxele, percepute în conformitate cu Codul fiscal
în vigoare şi cu alte acte normative adoptate în conformitate cu
acesta, reprezintă una dintre sursele de venit ale bugetului consolidat.
În conformitate cu articolul 7 al CF „Stabilirea, modificarea şi
anularea impozitelor şi taxelor generale de stat şi locale":
(1) Impozitele şi taxele generale de stat şi locale se stabilesc, se
modifică sau se anulează, exclusiv prin modificarea şi completarea
Codului fiscal.
(2) Pe parcursul anului fiscal (calendaristic), stabilirea de noi
impozite şi taxe generale de stat şi locale, în afară de cele prevăzute de
CF al RM, sau anularea ori modificarea impozitelor şi taxelor în vigoare
privind determinarea subiecţilor impunerii şi a bazei impozabile,
modificarea cotelor şi aplicarea facilităţilor fiscale se permit numai
concomitent cu modificarea corespunzătoare a bugetului de stat.
(3) Impozitele locale, lista şi plafoanele taxelor locale se aprobă
de către Parlament.
(4) Deciziile autorităţilor administraţiei publice - ale
municipiilor, oraşelor, satelor (comunelor), precum şi ale altor unităţi
administrativ-teritoriale instituite în condiţiile legislaţiei - cu privire
la punerea în aplicare, la modificarea, în limitele competenţei lor, a
cotelor, a modului şi termenelor de achitare şi la aplicarea facilităţilor
se adoptă pe parcursul anului fiscal, concomitent cu modificările
corespunzătoare ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale.

97
 (5) Întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile care au filiale
şi/sau subdiviziuni în afara unităţii administrativ-teritoriale în care se
află reşedinţa de bază plătesc impozite şi taxe (cu excepţia taxei pe
valoarea adăugată, a accizelor şi a taxelor destinate transferării în
fondul rutier) la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale de la
reşedinţa filialelor şi/sau subdiviziunilor.
Administrarea fiscală şi organele fiscale. În conformitate cu
articolul (9) al Codului fiscal "Administrarea fiscală", administrarea
fiscală reprezintă activitatea organelor de stat împuternicite şi
responsabile de:
- asigurarea colectării depline şi la termen a impozitelor şi
taxelor, a penalităţilor şi amenzilor în bugetele de toate nivelurile şi
în fondurile extrabugetare;
- precum şi de efectuarea acţiunilor de cercetare penală în caz de
existenţă a unor circumstanţe ce atestă comiterea infracţiunilor fiscale.
Articolul 10 al CF „Activitatea organelor fiscale" stipulează
următoarele:
(1) Organizarea activităţii şi funcţionarea organelor fiscale sînt
reglementate de CF al RM şi de alte acte normative adoptate în
conformitate cu acesta.
În conformitate cu articolul 131 al CF al RM "Organele cu
atribuţii de administrare fiscală":
(1) Organele care exercită atribuţii de administrare fiscală sînt:
Organele fiscale (Serviciul Fiscal de Stat etc.) ale Serviciului
Fiscal de Stat sînt constituite din:
- Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul de
Finanţe;
- inspectoratele fiscale de stat teritoriale.
Structura organizatorică a Serviciului Fiscal de Stat se aprobă de
Guvern, iar raza de activitate a organelor fiscale teritoriale şi raza de
deservire a contribuabililor - de către Inspectoratul Fiscal Principal
de Stat de pe lîngă Ministerul de Finanţe.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul de
Finanţe şi fiecare inspectorat fiscal de stat teritorial, fiind subordonat

98
primului:
a) au statut de persoană juridică şi sînt finanţate de la bugetul de stat;
b) activează în temeiul Constituţiei Republicii Moldova, al CF şi
al altor legi, al hotărîrilor Parlamentului, al decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, al hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, al
deciziilor în problemele fiscale adoptate de autorităţile administraţiei
publice locale în limitele competenţei. Ministerul de Finanţe exercită
dirijarea metodologică a activităţii Inspectoratului Fiscal Principal de
Stat fără ingerinţe în activitatea lui şi a inspectoratelor fiscale de stat
teritoriale.
Sarcina de bază a organului fiscal constă în exercitarea
controlului asupra:
- respectării legislaţiei fiscale;
- calculării corecte;
- vărsării depline şi la timp la buget a sumelor obligaţiilor fiscale.
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei
(Conform Legii cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei, Centrul pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei este un organ de ocrotire a normelor de drept
specializat în contracararea infracţiunilor economico-financiare şi
fiscale, precum şi a corupţiei. Centrul reprezintă un organ unitar
centralizat constituit dintr-un aparat central şi subdiviziuni
teritoriale).
Organele vamale (Autoritatea centrală de specialitate, care
exercită conducerea efectivă a activităţii vamale în Republica
Moldova este Departamentul Controlului Vamal.
Conform articolului (9) al Codului vamal, “Organele vamale
sînt organe de drept care constituie un sistem unic, format din
Departamentul Controlului Vamal, birouri vamale şi posturi vamale.
Statutul, funcţiile şi competenţa Departamentului Controlului Vamal
sînt determinate de Guvern”).
Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din
cadrul primăriilor şi alte organe abilitate conform legislaţiei.
Organele cu atribuţii de administrare fiscală, în procesul

99
exercitării atribuţiilor respective, conlucrează între ele şi colaborează
cu alte autorităţi publice.
Organele cu atribuţii de administrare fiscală au dreptul să
colaboreze cu organele competente din alte ţări şi să fie membre ale
organizaţiilor internaţionale de specialitate. Modul de colaborare şi de
activitate este stabilit în baza acordurilor (convenţiilor) internaţionale.

Întrebări de autocontrol
1. Ce reprezintă impozitele în aspect social-economic?
2. Care sînt trăsăturile principale ale impozitelor?
3. Care sînt funcţiile impozitului?
4. Prin ce se caracterizează funcţia fiscală a impozitelor?
5. Explicaţi funcţia economică a impozitelor.
6. Prin ce se caracterizează funcţia socială?
7. Care sînt elementele impozitelor?
8. Ce reprezintă obiectul şi subiectul impunerii?
9. Ce reprezintă unitatea de impunere?
10. Ce înseamnă facilităţi fiscale?
11. Ce se subînţelege prin elementul „suportatorul impozitului”?
12. Cum se tratează elementul „sursa impozitului”?
13. Ce reprezintă principiile impunerii?
14. În ce constă esenţa principiilor de politică economică?
15. Cum se manifestă rolul impozitelor?
16. Care sînt elementele constitutive ale sistemului fiscal al
Republicii Moldova?
17. Care sînt sursele de reglementare a veniturilor sistemului bugetar?
18. Care sînt sursele de reglementare a veniturilor bugetelor
unităţilor administrativ-teritoriale?
19. Argumentaţi rolul sistemului fiscal al Republicii Moldova la
etapa actuală.
20. Care sînt organele constitutive ale Serviciului Fiscal de Stat?
21. Cum se clasifică impozitele după fond şi formă?
22. Cum se clasifică impozitele după obiectul impunerii?
23. Explicaţi noţiunea de „echitate orizontală” şi noţiunea de

100
 „echitate verticală”.
24. Definiţi noţiunea de presiune fiscală.
25. În ce cazuri se practică perceperea prin aplicarea de timbre
fiscale?

Test
1. Alegeţi variantele care reprezintă trăsăturile principale ale
impozitelor:
a) rambursarea impozitelor;
b) legalitatea impozitelor;
c) obligativitatea impozitelor;
d) nerestituirea impozitelor;
e) nonechivalenţa impozitelor;
f) toate variantele sînt corecte.

2. Alegeţi variantele care reprezintă elementele constitutive

ale sistemului fiscal al Republicii Moldova:
a) administrarea centrală;
b) legislaţia fiscală;
c) sistemul de impunere;
d) administrarea fiscală şi organele fiscale;
e) toate variantele sînt corecte.

3. Menţionaţi, după caracteristica indicată, rolul impozitului

considerat mai jos.
Notaţi, în spaţiul rezervat, cu: a) rolul financiar; b) rolul
economic; c) rolul social.

Impozitul este un instrument de intervenţie economică a statului ____

Impozitul este un instrument de redistribuire a veniturilor ____
Impozitul este un instrument de acoperire a cheltuielilor publice ____

4. Cum se realizează impunerea în cote fixe?

5. Notaţi în locul punctelor cifra ce corespunde expresiei

101
potrivite (alegînd din variantele propuse):
a) ... reprezintă modul în care se realizează ... şi efectele
acesteia asupra muncii depuse, a economisirii, a structurii producţiei şi
consumului.
b) Firmele pot transpune ... asupra clienţilor săi şi/sau
asupra furnizorilor de factori de producţie.
1) sarcina fiscală; 2) incidenţa impozitelor.

6. Alegeţi noţiunile care reprezintă impozitele şi taxele locale,

conform Codului fiscal al Republicii Moldova:
a) taxa pe valoarea adăugată;
b) taxa vamală;
c) accizele;
d) taxa hotelieră;
e) taxa de la posesorii de cîini;
f) impozitul privat;
g) impozitul funciar;
h) taxa de piaţă;
i) taxa pentru parcare;
j) impozitul pe venit;
k) taxa pentru cazare;
l) taxa pentru amenajarea teritoriului;
m) taxa de aplicare a simbolicii locale.

5. Stabiliţi dacă sînt adevărate următoarele afirmaţii:

a) Impozitul reprezintă o contribuţie bănească cu titlu
nerambursabil – da / nu;
b) Rolul impozitelor se manifestă numai pe plan social – da / nu;
c) Sistemul fiscal reprezintă o componentă de bază a sistemului
financiar al Republicii Moldova – da / nu;
d) Impozitele sînt venituri cu caracter fiscal – da / nu.

8. Alegeţi variantele care reprezintă elementele impozitului:

102
 a) obiectul impozitului;
b) baza de calcul;
c) subiectul impozitului;
d) repercusiunea impozitului;
e) suportatorul;
f) sursa impozitului;
g) randamentul impozitului;
h) unitatea de impunere;
i) cota impozitului;
j) asieta impozitului;
k) termenul de plată;
l) înlesnirile fiscale;
m) sancţiunile.

9. Impozitele directe au ca obiect al impunerii:

a) venitul persoanelor fizice;
b) venitul persoanelor juridice;
c) valoarea tranzacţiilor comerciale cu ridicata;
d) clădirile;
e) pămîntul;
f) toate variantele sînt corecte.

10. Analizaţi venitul impozabil anual, completînd tabelul 13.

Tabelul 13
Cotele de impozitare pe anul 2007-2008
Venitul impozabil pentru anul Cota de
2007 2008 impozitare
Anual Lunar Anual Lunar 2007 2008
Pînă la____lei Pînă la____lei Pînă la____lei Pînă la____lei
inclusiv inclusiv inclusiv inclusiv
De la_____lei De la_____lei De la_____lei De la____lei
Pînă la____lei Pînă la____lei Pînă la____lei Pînă la____lei
inclusiv inclusiv inclusiv inclusiv

103
Mai mult Mai mult Mai mult Mai mult
de_______lei de_______lei de_______lei de____lei

11. Indicaţi dacă sînt adevărate următoarele afirmaţii:

a) În cazul impozitelor directe, de regulă, subiectul nu
coincide cu suportatorul impozitului – da / nu;
b) Dubla impunere internaţională poate apărea numai
în cazul impozitelor directe – da / nu;
c) Impozitele personale ţin, în primul rînd, de situaţia
personală a plătitorului – da / nu.

12. Stabiliţi dacă sînt adevărate următoarele afirmaţii:

a) în perioadele de creştere economică, impozitele indirecte
au un randament fiscal redus – da/nu;
b) taxele de consumaţie reprezintă impozite indirecte ce se
includ în preţul de vînzare al mărfurilor fabricate şi comercializate în
interiorul ţării care percepe impozitul respectiv – da/nu;
c) de regulă, mărfurile destinate importului sînt impozitate cu
taxe de consumaţie; da/nu;
d) impozitele indirecte afectează puterea de cumpărare a
consumatorului, prin urmare şi nivelul de trai al populaţiei – da/nu.

13. Conform prevederilor Codului fiscal al Republicii Moldova,

plătitori ai TVA sînt:
a) persoanele fizice şi juridice care efectuează livrări impozabile
pe teritoriul RM şi la export şi sînt înregistrate ca plătitori de TVA;
b) persoanele fizice şi juridice care importă mărfuri şi servicii,
cu excepţia persoanelor fizice care importă mărfuri de uz sau consum
personal, valoarea cărora nu depăşeşte limitele stabilite de legislaţia
fiscală pe anul respectiv;
c) persoanele juridice care activează în domeniul jocurilor de noroc;
d) toate variantele sînt corecte.

14. Alegeţi variantele care reprezintă caracteristicile

104
monopolurilor fiscale depline:
a) se aplică atît asupra producţiei, cît şi asupra comerţului cu
ridicata a unor mărfuri;
b) se aplică atît asupra producţiei, cît şi asupra comerţului cu
ridicata sau cu amănuntul a unor mărfuri;
c) se aplică asupra producţiei şi comerţului cu ridicata;
d) se aplică numai asupra comerţului cu amănuntul;
e) se aplică sau asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, sau
numai asupra comerţului cu amănuntul;
f) toate variantele sînt corecte.

15. Alegeţi variantele care reprezintă caracteristicile

impozitelor indirecte:
a) se stabilesc asupra veniturilor şi averii;
b) se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale;
c) se percep cu ocazia vînzării unor bunuri şi a prestării unor
servicii;
d) toate variantele sînt corecte.

105
 Tema VI
BUGETUL DE STAT

Bugetul de stat constituie principala componentă a sistemului

bugetar.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat este definit ca un act
în care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o
perioadă determinată de timp, de regulă, un an.
Din punct de vedere economic, bugetul de stat exprimă relaţii
economice care iau naştere în procesul repartiţiei Produsului Intern
Brut, în legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului. Aceste relaţii se
manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relaţii prin care se
prelevează resurse băneşti la dispoziţia statului, pe de altă parte, ca
relaţii prin care se repartizează aceste resurse.
Din punct de vedere material, bugetul de stat poate fi definit ca un
fond centralizat de mijloace băneşti la dispoziţia statului în care se
încasează veniturile şi din care se efectuează cheltuieli din partea statului.
Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă şi, în
acelaşi timp, este un tablou comparativ al veniturilor şi cheltuielilor
publice aferente perioadei la care se referă. Astfel, bugetul trebuie
să reflecte cît mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi
destinaţia acestora, să permită compararea la finele exerciţiului
bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate şi să ofere
posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a
cheltuielilor pe destinaţii. Aceste cerinţe sînt specifice principiilor
bugetare – anualitatea bugetului, unitatea bugetară, neafectarea
veniturilor bugetare, universalitatea şi specializarea bugetului,
echilibrul bugetar, publicitatea bugetului.
Anualitatea bugetului. Principiul anualităţii a fost impus,
iniţial, din considerente de natură politică. Eficienţa controlului
parlamentar asupra gestiunii financiare a Guvernului nu poate fi reală
decît în condiţiile în care aprobarea cheltuielilor se realizează pe
perioade de timp neîndelungate. În virtutea principiului anualităţii,

106
puterea legislativă a fiecărei ţări trebuie să se pronunţe anual în
legătură cu toate veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul pentru
anul următor. Examinarea în fiecare an a proiectului de buget permite
şi analiza modului de realizare a veniturilor şi efectuarea cheltuielilor
în perioada precedentă.
Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte: prima se
referă la perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă
bugetul, iar cea de-a doua, la perioada de timp în care se încasează
veniturile şi se efectuează cheltuielile înscrise în autorizaţia dată
Guvernului de către Parlament.
Unitatea bugetară. Principiul unităţii bugetare presupune
înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele lor
globale, într-un singur document. Respectarea acestei cerinţe conduce la
elaborarea unui buget clar, care oferă informaţii de ansamblu privind
resursele publice şi utilizarea lor, permite aprecierea importanţei relative
a diverselor categorii de venituri şi cheltuieli şi facilitează nivelul
soldului general al bugetului prevăzut pentru anul următor. Un buget
unitar permite puterii legislative să emită judecăţi de valoare asupra
structurii şi volumului cheltuielilor propuse de Guvern, pe baza cărora se
pot lua decizii de amînare sau respingere a anumitelor cheltuieli
considerate inoportune, oferind cadrul favorabil exercitării unui control
mai riguros asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice.
Neafectarea veniturilor bugetare. Cerinţa acestui principiu
rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se depersonalizează,
astfel încît veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea
tuturor cheltuielilor. Acest principiu interzice ca un anumit venit
bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite cheltuieli. Aceasta,
deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea
unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama
venitului special afectat. Veniturile cu afectaţie specială, fie că
depăşesc necesarul de resurse pentru acoperirea cheltuielilor
respective, ceea ce conduce la o folosire neraţională a fondurilor, fie
că sînt insuficiente, ceea ce pune sub semnul întrebării posibilitatea
realizării acţiunii respective din fondurile de resurse băneşti ale

107
bugetului de stat.
Universalitatea bugetului. Este principiul potrivit căruia
veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie înscrise în buget în
sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această
regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a
veniturilor şi cheltuielilor statului în sume brute sau totale. Scopul
urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar,
interzicînd compensarea între cheltuieli şi venituri proprii.
Chiar şi în situaţiile în care realizarea veniturilor publice presupune
efectuarea unor cheltuieli prealabile, principiul universalităţii nu permite
înscrierea în buget numai a soldului dintre acestea. În buget veniturile
trebuie să figureze cu sumele lor brute, iar cheltuielile cu sumele lor
totale. Numai în acest mod i se oferă Parlamentului posibilitatea
cunoaşterii veniturilor totale pe care statul urmează să le încaseze în
perioada considerată, precum şi a destinaţiei ce va fi dată acestora.
Specializarea bugetară. Este principiul potrivit căruia veniturile
bugetare trebuie să fie înscrise în buget şi aprobate de către
Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe categorii
de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma-limită înscrisă în
bugetul de stat şi aprobată de puterea legislativă, pînă la care se pot
efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice.
Echilibrul bugetar presupune acoperirea integrală a
cheltuielilor bugetare din contul veniturilor bugetare ordinare. Ca
urmare a creşterii rapide a cheltuielilor publice, bugetele chiar în
ţările dezvoltate se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent cu deficit.
Printre cauzele care generează deficitul bugetar se numără: cursa
înarmărilor, creşterea aparatului administrativ de stat, creşterea
cheltuielilor cu datoria publică etc. Deficitul bugetar este de obicei
acoperit prin apelarea la venituri extraordinare, care provin din
împrumuturi de stat şi în cel mai rău caz din emisie de bani de hîrtie.
Acestea sînt doar soluţii temporare, care afectează veniturile
perioadelor viitoare.
Execuţia bugetară, într-o perioadă sau alta, se poate prezenta în
una dintre următoarele trei situaţii:

108
 a) excedentară, cînd veniturile realizate în perioada respectivă
sînt mai mari decît cheltuielile;
b) echilibrată, cînd cheltuielile sînt egale cu veniturile prevăzute;
c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile
sau încasările bugetare realizate.
Publicitatea bugetului. Potrivit acestui principiu, bugetul de stat
după ce este aprobat de către Parlament, trebuie adus la cunoştinţa
opiniei publice.

Procesul bugetar sau ciclul bugetar poate fi definit ca ansamblu de

activităţi şi operaţiuni integrate coerent şi orientate spre acelaşi scop,
care derulează stadial, fiind aşezate într-un orar strict şi bine determinat.
Operaţiunile consecutive ale procesului bugetar sînt:
- elaborarea proiectului de buget;
- aprobarea bugetului;
- execuţia bugetului;
- încheierea execuţiei bugetului;
- aprobarea contului de execuţie bugetară;
- controlul execuţiei bugetului.
Aceste operaţiuni se desfăşoară într-un cadru constituţional
(legal) şi administrativ-instituţional care prezintă particularităţi de la
ţară la ţară determinate de evoluţia istorică a fiecăreia dintre ele.
Procedura de elaborare a bugetului de stat include
următoarele etape:
- în termenul stabilit de Guvern, Ministerul Finanţelor prezintă
Guvernului proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor;
- pînă la 1 octombrie al fiecărui an Guvernul prezintă
Parlamentului:
a) proiectul legii bugetare anuale pentru anul bugetar viitor şi
nota explicativă;
b) lista modificărilor în legislaţie care rezultă din proiectul legii
bugetare anuale.
Examinarea şi adoptarea legii bugetare anuale de către
Parlament
Proiectul legii bugetare anuale este examinat de Curtea de Conturi,

109
care prezintă Parlamentului un aviz la data stabilită de acesta.
Comisiile permanente ale Parlamentului examinează proiectul
legii bugetare anuale în condiţiile stabilite de Parlament şi prezintă
avizele la proiectul legii bugetare anuale Comisiei pentru buget şi
finanţe. În baza avizelor Comisia pentru buget şi finanţe întocmeşte
raportul şi lista de recomandări asupra proiectului legii bugetare
anuale şi le prezintă Parlamentului.
Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale, de
regulă, în trei lecturi.
Examinarea în prima lectură: Parlamentul audiază raportul
Guvernului şi coraportul Comisiei pentru buget şi finanţe asupra
proiectului legii bugetare anuale şi examinează:
a) direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale;
b) concepţiile de bază ale proiectului.
Parlamentul aprobă, în prima lectură, proiectul legii bugetare
anuale şi îl remite Comisiei pentru buget şi finanţe pentru pregătirea
de examinare în a doua lectură.
În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru
îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului legii bugetare anuale
în prima lectură.
Examinarea în lectura a doua: la lectura a doua, Parlamentul, la
prezentarea Comisiei pentru buget şi finanţe, examinează:
a) veniturile estimate sub formă de calcule şi structura lor;
b) cheltuielile estimate, structura şi destinaţia lor;
c) deficitul sau excedentul bugetului de stat.
Parlamentul aprobă, în a doua lectură, proiectul legii bugetare
anuale şi îl remite Comisiei pentru buget şi finanţe pentru pregătirea
de examinare în a treia lectură.
În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru
îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului legii bugetare anuale
în a doua lectură.
Examinarea în a treia lectură: la lectura a treia, Parlamentul, la
prezentarea Comisiei pentru buget şi finanţe, examinează:
a) alocaţiile detaliate pentru autorităţile publice;
b) stabileşte alocaţiile care vor fi finanţate în mod prioritar;

110
 c) examinează alte detalieri din legea bugetară anuală.
Pînă la 5 decembrie a fiecărui an Parlamentul aprobă legea
bugetară anuală.
Executarea bugetului de stat
Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine
Guvernului.
În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale,
Ministerul Finanţelor:
- solicită de la autorităţile publice centrale planurile de
finanţare, precum şi cele ale instituţiilor subordonate;
- întocmeşte repartizările lunare ale veniturilor prevăzute de
legea bugetară anuală şi de alte acte legislative.
În termen de 45 zile după publicarea legii bugetare anuale,
Ministerul Finanţelor aprobă repartizarea lunară a veniturilor şi
cheltuielilor bugetului de stat conform clasificării bugetare.
În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg
succesiv patru etape: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Execuţia părţii de venituri a bugetului de stat presupune
parcurgerea a patru etape care se referă la aşezarea impozitelor,
lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor şi perceperea
propriu-zisă a acestora.
Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară
Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a
veniturilor şi cheltuielilor, precum şi a încasărilor şi plăţilor aferente
acestora.
Aceste înregistrări sînt concretizate în dările de seamă contabile
trimestriale şi pentru întregul exerciţiu bugetar anual, pe care
ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să le
întocmească şi să le depună la Ministerul Finanţelor.
Contul general anual de execuţie bugetară reflectă totalitatea
operaţiunilor privind încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor
bugetului de stat.

Controlul bugetar

111
 Controlul asupra executării bugetului de stat reprezintă o etapă a
procesului bugetar a cărei necesitate se fundamentează pe restricţiile
ce trebuie luate în considerare la alocarea pe destinaţii şi utilizarea
resurselor bugetare.
Conform noii concepţii privind controlul de stat, controlul
financiar de stat în Republica Moldova se exercită de către:
- Parlament, prin intermediul Curţii de Conturi;
- Guvern, prin intermediul Departamentului Control Financiar
şi Rezerve de pe lîngă Ministerul Finanţelor;
- firme de audit, întemeiate în baza legislaţiei respective.
Ţinînd cont de principiul separaţiei puterilor, controlul
executării bugetului de stat se execută de o seamă de organe
împuternicite, fiind de natură politică, jurisdicţională şi
administrativă.
În corelaţie cu interesele pentru care este organizat şi exercitat
controlul financiar, putem distinge două forme: control financiar
intern şi control financiar extern. Execuţia bugetului de stat este
supravegheată de către Curtea de Conturi care apreciază legalitatea şi
oportunitatea operaţiunilor financiare realizate.
Indiferent de unele particularităţi, care pot exista într-o ţară sau
alta, generate de experienţa acumulată în domeniul democraţiei şi în
cel al finanţelor publice, procesul bugetar prezintă o serie de trăsături
comune, şi anume:
- este un proces de decizie, întrucît esenţa sa constă în alocarea
resurselor bugetare limitate în raport cu nevoile societăţii pentru
bunuri publice şi servicii publice;
- este un proces predominant politic, deoarece deciziile de
alocare a resurselor bugetare nu sînt determinate de forţele pieţei, ci
de cetăţeni, de grupuri de interese prin mecanismul reprezentativităţii
şi a votului;
- este un proces complex, cu mii de participanţi (instituţii
publice, administraţii publice, organizaţii politice etc.);

- este un proces ciclic, deoarece etapele procesului bugetar sînt

112
stabilite prin legi specifice, în baza principiilor publicităţii bugetare
şi anualităţii, cu precizarea termenelor concrete de derulare şi
finalizare.

Întrebări de autocontrol
1. Ce reprezintă bugetul de stat sub aspect juridic?
2. Ce reprezintă bugetul de stat sub aspect economic?
3. Ce reprezintă bugetul de stat sub aspect material?
4. Numiţi principiile bugetare.
5. Ce înţelegeţi prin publicitatea bugetului?
6. Ce înţelegeţi prin echilibrul bugetar?
7. Care sînt sursele de finanţare a deficitului bugetar în RM?
8. Ce reprezintă procesul bugetar?
9. Numiţi etapele ce se includ în procedura de elaborare a
bugetului de stat.
10. Ce reprezintă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale?
11. Numiţi funcţiile bugetului de stat.
12. Descrieţi principiul anualităţii.
13. Explicaţi principiul echilibrului bugetar.
14. Definiţi conceptul de sistem bugetar.
15. Care sînt componentele sistemului bugetar al Republicii
Moldova?

Test
1. Alegeţi variantele care constituie sistemul bugetar:
a) totalitatea fondurilor de mijloace băneşti ale
întreprinderilor;
b) totalitatea fondurilor de mijloace băneşti ale statului;
c) ansamblul de mijloace băneşti la dispoziţia sectorului
privat;
d) toate variantele sînt corecte.

2. Alegeţi variantele care formează bugetul de stat şi bugetele

113
locale:
a) bugetul public naţional;
b) bugetul consolidat al ţării;
c) sistemul bugetar;
d) toate variantele sînt corecte.

3. Stabiliţi dacă sînt adevărate următoarele afirmaţii:

a) din punct de vedere material, bugetul de stat este un fond
de mijloace băneşti la dispoziţia statului – da/nu;
b) din punct de vedere juridic, bugetul de stat este un act
în care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale
statului – da/nu;
c) din punct de vedere economic, bugetul de stat reprezintă
relaţii economice, în formă bănească, care iau naştere în
procesul repartiţiei PIB – da/nu.

4. Selectaţi principiile care stau la baza elaborării, aprobării şi

executării bugetului de stat:
a) publicitatea;
b) specializarea;
c) anualitatea;
d) universalitatea;
e) multianualitatea;
f) neafectarea veniturilor;
g) unitatea;
h) echilibrul bugetar;
i) toate variantele sînt corecte.

5. Alegeţi variantele care constituie depăşirea veniturilor ordinare

încasate la bugetul de stat, de cheltuielile efectuate din bugetul de stat:
a) echilibrul bugetar;
b) excedentul bugetar;
c) deficitul bugetar;
d) toate variantele sînt corecte.

114
 6. Trăsăturile comune ale procesului bugetar sînt:
a) caracterul reglementar;
b) ciclicitatea;
c) complexitatea;
d) toate variantele sînt corecte.
Alegeţi variantele corecte.

7. Conform principiului separării puterilor, controlul poate fi:

a) preventiv;
b) jurisdicţional;
c) politic;
d) administrativ;
e) audit şi control.
Alegeţi variantele corecte.

8. Procesul bugetar are caracter complex, deoarece:

a) este realizat prin participarea unui număr mare de subiecţi;
b) dezbaterea legii bugetului este accesibilă pentru public;
c) derularea sa concretă impune reprezentarea legislaţiei;
d) toate variantele sînt corecte.
Alegeţi răspunsul corect.

9. Alegeţi variantele care constituie etapele procesului bugetar:

a) elaborarea normativelor bugetare;
b) elaborarea proiectului legii bugetare anuale;
c) prognozarea încasărilor veniturilor anuale;
d) controlul bugetar.

10. Competenţa aprobării contului general anual de execuţie a

bugetului de stat revine:
a) Guvernului;
b) Parlamentului;
c) Curţii de Conturi;
d) Băncii Naţionale;
e) Ministerului Finanţelor.

115
Alegeţi variantele corecte.

Studiu de caz

Analiza şi prognoza macroeconomică pe anii 2005-2009

În Republica Moldova continuă să se înregistreze ritmuri
ridicate de creştere economică, chiar în condiţiile în care, în prima
jumătate a anului 2006 acţiunea factorilor externi, de natură
restrictivă, s-a intensificat. Este de menţionat că dezechilibrele
interne şi externe, înregistrate pe parcursul a 6 luni ale anului curent,
au fost cauzate, în principal, de stabilirea restricţiilor la exportul
băuturilor alcoolice, în special a vinurilor, în Rusia, precum şi de
creşterea preţurilor la gazele naturale, iar principalul factor de
creştere economică rămîne consumul intern. Totodată, majorarea
importurilor, ca sursă de acoperire a cererii, a avut accente negative
asupra deficitului comercial.
În semestrul I, 2006, PIB a însumat 18760 mln. lei, majorîndu-se
cu 5,0% faţă de perioada corespunzătoare a anului precedent.
Producţia agricolă obţinută în toate tipurile de gospodării în ianuarie–
iunie 2006, a însumat 2481 mln. lei sau cu 1,8% mai mult faţă de perioada
respectivă a anului trecut. Majorarea producţiei agricole a fost determinată
de creşterea volumului producţiei zootehnice şi fitotehnice.
Un alt factor care a determinat creşterea economică îl constituie
investiţiile în capitalul fix, care au înregistrat o creştere de 13% în
raport cu ianuarie–iunie 2005. Volumul de bază, sau 63%, al
investiţiilor în capitalul fix, a fost realizat la construcţia obiectelor de
menire productivă.
Importurile de mărfuri au evaluat la 1162,5 mln. dolari SUA,
volum superior celui înregistrat în 6 luni ale anului 2005 cu 14,8%.
Balanţa comercială s-a soldat cu un deficit de 694,5 mln. dolari SUA
sau cu 192,9 mln. dolari SUA (cu 38,5%) mai mult faţă de cel
înregistrat în prima jumătate a anului precedent.
Exporturile de bunuri au fost estimate în anul 2006 cu o
diminuare de 56%, ţinînd cont, în principal, de lipsa siguranţei

116
reluărilor operaţiunilor de export către piaţa rusă.
Importurile de bunuri se prognozează cu o creştere de 18%.
Deficitul balanţei comerciale se prelimină la nivel de 1,7 miliarde
dolari SUA, ceea ce constituie 4% din PIB.
Prognoza macroeconomică pentru perioada 2007-2009 se
bazează pe analiza tendinţelor din sectorul real şi social şi ia în
consideraţie prognozele cu privire la dezvoltarea industriei,
agriculturii şi altor sectoare ale economiei naţionale.
Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici pe anii 2005-
2009 este prezentată în tabelul 14:

Tabelul 14
2005 2006 2007 2008 2009
Unitatea
Indicatorii de Prognoză
măsură
Produsul intern brut mlrd. lei 36,8 41,95 46,6 53,2 60,3
nominal faţă de anul % 107,1 104 104 105 105
precedent în
preţuri comparabile
Indicele preţurilor de
consum
mediul anual % 111,9 111,5 110,5 108,9 107,2
la sfîrşitul anului % 110 112,0 110,0 108,0 106,0
Cursul de schimb al
leului
mediul anual lei/USD 12,6 13,4 14,6 15,2 15,4
la sfîrşitul anului lei/USD 12,6 14,1 15,1 15,3 15,5
Export mln. USD 1091 1040 1195 1355 1525
faţă de anul precedent % 110,8 95 115 113 112
mln. USD 2312 2710 3045 3325 3590
Import %
faţă de anul precedent mln. USD 130,7 118 112 109 108
-1221 -1670 -1850 -1970 -2065
Soldul balanţei
comerciale

117
Producţia industrială
în preţuri curente mlrd. lei 21,1 23,1 25,7 29,6 33,2
faţă de anul precedent în
preţuri comparabile % 106,3 101,0 107 107,5 107,5
Producţia agricolă în
preţuri
curente în gospodăriile mlrd. lei 11,9 12,7 13,6 14,2 15,3
de toate
% 101 102 103 103 103
categoriile
faţă de anul precedent în
preţuri comparabile
Investiţiile în capitalul mlrd. lei 6,5 9,5 12,3 14,7 16,6
fix
faţă de anul precedent în % 109 115 110 109 108
preţuri comparabile
Salariul nominal mlrd. lei 1319 1650 2015 2420 2860
mediu lunar
faţă de anul precedent
nominal % 120 125 122 120 118
% 107 112 110 110 110
real
Fondul de remunerare a mlrd. lei 10,2 12,3 14,3 16,9 19,9
muncii
faţă de anul precedent % 119 119 116 119 117
nominal % 106 107 105 109 109
real
Conform scenariului prezentat, pentru perioada 2007-2009 se
preconizează o creştere economică de 4% în anul 2007 şi cîte 5% în
anii 2008 şi 2009 în termeni reali. Aceasta va contribui la reducerea
treptată a decalajelor privind standardul de viaţă şi se va atinge prin
asigurarea următoarelor premise:
– diminuarea ratei inflaţiei şi menţinerea stabilităţii cursului de
schimb al monedei naţionale;
– direcţionarea investiţiilor interne–externe preponderent în
sfera productivă;

118
 – crearea locurilor noi de muncă, majorarea productivităţii
muncii;
– optimizarea structurii importurilor prin substituirea unor
tipuri de mărfuri de import cu producţie de origine autohtonă;
– creşterea reală a nivelului de trai al populaţiei.
Creşterea PIB în anii 2007-2009 va fi generată de:
– creşterea anuală în termeni reali a producţiei industriale cu
circa 7,3% şi a producţiei agricole cu 3%;
– depăşirea ritmului de creştere a investiţiilor în capital fix pe
cel al PIB cu 3-6 p.p. în urma reorientării politicii investiţionale la
programe şi performanţe, modernizarea întreprinderilor autohtone şi
dezvoltarea micului business.
În anii 2007-2009 cursul de schimb al monedei naţionale va
rămîne stabil. Acest proces va fi asigurat de intrările valutare de peste
hotare. Se prognozează că cursul de schimb mediu anual în 2007 va
atinge 14,6 lei pentru 1 dolar SUA, depreciindu-se în următorii 2 ani
pînă la 15,4 lei.

119
 Tema VII
CREDITUL PUBLIC
Sub aspect economic, creditul public reflectă relaţiile economice
de redistribuire a resurselor temporar disponibile ale persoanelor
fizice şi juridice în favoarea autorităţilor publice pentru satisfacerea
nevoilor generale ale societăţii.
Creditul public are următoarele forme:
- împrumuturi de stat;
- atragerea disponibilităţilor băneşti prin casele de economii.
În prezent, împrumuturile de stat constituie principala formă a
creditului public.
Trăsăturile caracteristice ale împrumutului de stat sînt:
a) Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire
de impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod
unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice,
împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor. Condiţiile de
emisiune şi rambursare a împrumutului, forma şi mărimea venitului
pe care îl asigură, precum şi alte eventuale avantaje acordate
împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie competente ale
statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali.
În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi
rambursare a împrumutului se negociază de bancă cu fiecare solicitant.
În plus, acest contract prevede obligaţia debitorului să prezinte o
garanţie materială în favoarea creditorului. În cazul împrumutului
contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanţie celor ce
împrumută.
De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul
facultativităţii. Istoria a cunoscut însă şi cazuri de împrumuturi
forţate, cînd subscrierea a avut un caracter obligatoriu (la
împrumuturi forţate un stat recurge în împrejurări excepţionale).
b) Împrumutul are caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare
a resurselor băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se
caracterizează prin faptul că se restituie la termenul fixat persoanelor
fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care

120
constituie o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi
nerambursabilă.
c) Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri
publice, pe lîngă rambursarea sumei împrumutate, şi o anumită
contraprestaţie.
Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi lipseşte şi
a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite
sistematic deţinătorilor de înscrisuri publice, „preţul” acestei
folosinţe. „Preţul” la care ne referim ia forma dobînzii, forma
cîştigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi
alte avantaje materiale.
Întrucît ţările dezvoltate constituie principalele ţări exportatoare
de capital, iar ţările în curs de dezvoltare – principalele ţări
importatoare de capital, este clar că prin intermediul împrumuturilor
contractate în străinătate are loc redistribuirea Produsului Intern Brut
pe plan internaţional.
La contractarea unui împrumut este necesară stabilirea
următoarelor elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere
juridic:
- denumirea împrumutului care se contractează;
- valoarea menţionată pe fiecare bancnotă a înscrisului acelui
împrumut;
- termenul de rambursare;
- dobînda;
- alte avantaje materiale eventuale acordate deţinătorilor de
înscrisuri, pentru a face împrumutul mai activ.
Denumirea împrumutului ţine de destinaţia acestuia. Atunci
cînd statul doreşte să atragă atenţia opiniei publice asupra
caracterului excepţional al împrumutului sau asupra obiectivului
urmărit prin acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează
acest lucru în însăşi denumirea lui (de exemplu: „Împrumut pentru
finanţarea proiectului de aprovizionare cu apă potabilă a regiunii de
nord a Moldovei în valoare de 25 milioane dolari SUA, încheiat între
Guvernul Republicii Moldova şi Export Credit Bank (Turcia)” ş.a.).

121
În cazurile în care împrumuturile se contractează cu o oarecare
regularitate pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru alte
destinaţii (construcţii de drumuri ş.a.), în denumirea lor se precizează
anul contractării, nivelul dobînzii, forma pe care o îmbracă venitul
(„împrumut de stat cu cîştiguri”), după caz.
Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul. Pentru fiecare
împrumut contractat pe piaţă, statul emite nişte înscrisuri,
denumite generic efecte publice, titluri, hîrtii de valoare, obligaţiuni
etc., în cupiuri de o anumită valoare. Suma înscrisă pe titlul unui
împrumut de stat, denumită valoare nominală, exprimă mărimea
creanţei pe care deţinătorul acesteia (creditorul) o are de încasat de la
stat (sau, invers, datorită statului faţă de deţinătorul înscrisului
respectiv). Cînd împrumutul se rambursează la termenul pentru care
a fost contractat, statul achită deţinătorului înscrisului valoarea
nominală a acestuia. Dacă deţinătorul doreşte să-şi recupereze banii
plasaţi în înscrisuri ale unui împrumut de stat înainte de termen, el
poate să le vîndă la bursă. Suma cu care se cumpără (se vinde) un
înscris, denumită valoare reală, poate să fie egală, mai mică sau mai
mare decît valoarea nominală a acesteia. Mărimea valorii reale
depinde de cursul la care se cotează înscrisurile respective.
În acest context, folosirea noţiunilor de valoare nominală şi
valoare reală este convenţională, deoarece obligaţiunile
împrumuturilor de stat, aşa cum s-a arătat mai sus, nu au valoare
proprie.
Termenul de rambursare. Există împrumuturi pe termen scurt
(contractate pe o perioadă de pînă la un an inclusiv), pe termen
mijlociu sau mediu (pe o perioadă de peste un an pînă la cinci ani
inclusiv) şi pe termen lung (pe o perioadă de peste cinci ani).
La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci cînd, deşi
este echilibrat pe întregul an, bugetul prezintă neconcordanţe între
momentul lansării veniturilor prevăzute şi cel al efectuării cheltuielilor
aprobate.
Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi statul contractează
atunci cînd are nevoie de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor

122
bugetare devenite critice sau pentru finanţarea unor cheltuieli de
investiţii de mare valoare.
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit titluri
de rentă, iar pentru cele fără termen – titluri de rentă perpetuă.
Înscrisurile emise de stat se mai deosebesc şi prin faptul că
unele sînt negociabile (înscrisuri cu circulaţie liberă), în timp ce
altele nu pot fi negociate şi nici lombardate.
Dobînda. „Preţul” pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru
folosirea sumei împrumutate au forma dobînzii (venit fix de care
beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu suma
împrumutată); cîştigurilor (venituri diferenţiale ca mărime, de care
beneficiază numai un număr restrîns de deţinători); forma combinată
a dobînzii şi cîştigurilor sau forma altor avantaje.
La împrumuturile de stat cu dobîndă, fiecare obligaţiune are
anexat un număr de cupoane care se detaşează periodic (o dată sau de
două ori pe an) şi se prezintă la ghişeul Băncii Centrale sau al altei
instituţii desemnate de stat, de unde se încasează dobînda cuvenită.
La împrumuturile de stat cu cîştiguri (premii), cîştigurile se plătesc
numai deţinătorilor obligaţiunilor cîştigătoare la tragerile la sorţ. Suma
totală a cîştigurilor se stabileşte ţinînd seama de rata dobînzii. Cu alte
cuvinte, suma pe care statul ar fi plătit-o ca dobîndă – dacă împrumutul
ar fi fost cu dobîndă – se repartizează sub formă de cîştiguri.
Rata dobînzii la înprumuturile de stat se menţine, în general, la
un nivel apropiat de cel al ratei dobînzii la creditul bancar. La rîndul
său, rata dobînzii la creditul bancar este în funcţie de cererea şi oferta
de capital de împrumut şi de rata medie a profitului. În mod normal,
rata dobînzii este mai mică decît rata medie a profitului şi manifestă
tendinţă de scădere.
Practic, pot fi observate şi situaţii cînd, drept urmare a politicii
de restrîngere a creditului bancar promovată de stat, rata dobînzii se
situează la nivelul ratei profitului mediu sau chiar să-l depăşească.
Dobînzile la împrumuturile de stat se diferenţiază în funcţie de
termenul de rambursare a acestora: cu cît este mai îndelungat acest
termen, cu atît mai ridicată este rata dobînzii. Statul încearcă să

123
protejeze interesele persoanelor care îi împrumută bani pe perioade
mai îndelungate, acordîndu-le o dobîndă mai mare care să acopere
măcar parţial pierderea suferită de acestea prin diminuarea puterii de
cumpărare a banilor, ca urmare a inflaţiei.
Cele expuse se referă la rata de emisiune a dobînzii, denumită şi
rata nominală, deoarece ea se calculează la valoarea nominală a
înscrisurilor emise de stat. În cazul în care împrumutul de stat se
plasează pe piaţă la un curs sub pari, suma încasată de la subscriitori
(valoarea reală) va fi mai mică decît cea pe care o datorează acestora
şi la care se calculează dobînzile (valoarea nominală). Raportînd
mărimea absolută a dobînzii datorate de stat creditorilor săi la
valoarea reală a împrumutului, va rezulta că, de fapt, rata reală a
dobînzii este mai ridicată decît rata nominală a acesteia.
Noţiunea de rată reală a dobînzii mai are şi sensul de venit net
ce revine creditorului de pe urma unei sute de unităţi monetare date
cu împrumut pe termen de un an şi se determină prin corectarea
dobînzii nominale cu influenţa creşterii (descreşterii) preţurilor pe
piaţă. Astfel, atunci cînd preţurile de pe piaţa internă înregistrează o
creştere de la un an la altul, aceasta diminuează, practic, venitul
realizat de creditor sub formă de dobîndă; în schimb, scăderea
preţurilor majorează venitul real ce revine creditorului din dobînzi.
Diferenţa dintre dobînda nominală şi cea reală constituie o
pierdere pentru creditor şi un avantaj de egală valoare pentru debitor.
La fel se întîmplă şi în cazul împrumuturilor contractate în
străinătate. Dacă preţurile produselor ţării debitoare înregistrează o
scădere pe piaţa externă, atunci dobînda reală a acestui împrumut va
fi mai mare decît cea nominală. În cazul creşterii preţurilor la
exportul produselor ţării debitoare dobînda reală va fi mai mică decît
cea nominală, ceea ce o avantajează. În acest caz, rata reală a
dobînzii se calculează după aceeaşi formulă, cu precizarea că la
numitor, în locul deflatorului Produsului Intern Brut, fugurează
indicele de preţ al produselor exportate de ţara debitoare.
Alte avantaje conferite deţinătorilor de înscrisuri ale
împrumuturilor de stat. O modalitate de a face mai atractiv un

124
împrumut de stat constă în înlocuirea dobînzii cu cîştiguri. În acest
caz, suma care ar fi revenit tuturor deţinătorilor de înscrisuri sub
formă de dobîndă se repartizează deţinătorilor înscrisurilor ieşite
cîştigătoare la tragerile la sorţi. Pentru unii deţinători de
disponibilităţi băneşti, probabilitatea chiar redusă de a realiza un
cîştig mare este mai tentantă decît perspectiva realizării certe a unui
venit de cîteva procente pe an sub formă de dobîndă.
În afară de dobînzi, cîştiguri şi prime de rambursare, unele state
acordă deţinătorilor de efecte publice şi alte avantaje cum ar fi:
scutirea de impozite şi taxe a veniturilor provenind de la anumite
împrumuturi şi/sau a tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;
acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale la
valoarea nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către
deţinătorul lor înainte de expirarea termenului de rambursare;
garantarea variaţiilor monetare. În anumite ţări, unele înscrisuri ale
împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul juridic de a nu putea
fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul lor a ajuns în
stare de faliment.
Faptul că în numeroase ţări inflaţia a căpătat un caracter cronic
face ca persoanele care îşi păstrează banii în stare lichidă (în numerar
sau în cont) şi cele care îi oferă cu împrumut să piardă sistematic o
parte din puterea lor de cumpărare. Sînt feriţi de acest pericol numai
cei care îşi plasează banii în valori materiale nesupuse deprecierii.
Întrucît riscul deprecierii monetare este cert şi de mare amploare,
inflaţia a devenit un obstacol serios în calea dezvoltării creditului atît
public, cît şi privat. Pentru a proteja interesele creditorilor săi, statul
are la îndemînă două soluţii, şi anume:
1) să stabilească o rată mai înaltă a dobînzii care să acopere
deprecierea previzibilă a banilor;
2) să ofere o garanţie juridică împotriva acestei deprecieri.
Prima soluţie, deşi utilizată în practică, nu este pe deplin
satisfăcătoare, deoarece dacă are la bază o rată supraevaluată a
inflaţiei, atunci aceasta va crea avantaje nemeritate creditorilor şi va
scumpi nejustificat împrumutul de stat; dacă rata dobînzii se bazează
pe o rată a inflaţiei subevaluată, acest lucru va proteja interesele

125
creditorilor, dar va reduce costul împrumutului pentru stat.
Cea de-a doua soluţie constă în următoarele:
a) exprimarea împrumutului într-o altă valută mai stabilă. O
asemenea măsură se aplică mai cu seamă în cazul împrumuturilor
contractate în străinătate;
b) punerea în corespundere a monedei în care s-a exprimat
împrumutul cu conţinutul său în aur. O asemenea soluţie, fezabilă în
condiţiile în care monedele definite printr-o anumită cantitate de aur
fin, după renunţarea la convertibilitatea acestora în aur nu mai are
aplicabilitate practică;
b) indexarea împrumutului. Această soluţie constă în punerea în
dependenţă a valorii împrumutului de cea a monedei naţionale,
calculată pe baza indicelui de preţ al bunurilor de consum sau a
preţului anumitelor produse (de exemplu, preţul unei tone de cărbune
extras sau al unui kwh de energie electrică) ori a tarifului anumitelor
servicii: tariful de transport pe călător/km). Această soluţie reflectă
mai corect mutaţiile monetare determinate de modificările de preţuri
şi tarife pe piaţa internă, decît cele înregistrate în raport cu alte
monede sau cu preţul aurului.

Întrebări de autocontrol
1. Ce reprezintă creditul public?
2. Numiţi formele creditului public.
3. Care este forma principală a creditului public în prezent?
4. Ce reprezintă împrumutul de stat sub aspect juridic?
5. Care sînt caracteristicile împrumutului de stat?
6. Ce înţelegeţi prin caracter contractual şi caracter rambursabil?
7. Numiţi criteriile de clasificare a împrumuturilor de stat.
8. Cum se clasifică împrumuturile de stat în funcţie de locul de
contractare?
9. Cum se clasifică împrumuturile de stat în funcţie de poziţia
statului faţă de creditori?
10. Stabiliţi elementele tehnice pentru contractarea unui împrumut.

126
11. Ce reprezintă prima de rambursare?
12. Determinaţi indicatorii prin intermediul cărora se exprimă
povara datoriei publice.
13. Determinaţi indicatorii prin intermediul cărora se exprimă
gradul de îndatorare a unei ţări.
14. Argumentaţi de ce statul în anumite situaţii apelează la
creditul public.
15. Cum se clasifică datoria publică în funcţie de natura creditorilor?

Test
1. Selectaţi răspunsul corect în care se menţionează
trăsăturile caracteristice ale împrumutului de stat:
a) un caracter rambursabil;
b) un caracter nerambursabil;
c) un caracter benevol;
d) este obligatoriu;
e) este fără contraprestaţie;
f) contraprestaţie;
g) toate variantele sînt corecte.

2. Alegeţi răspunsul corect care conţine elementele tehnice ale

împrumutului de stat:
a) denumirea împrumutului;
b) valoarea nominală;
c) valoarea reală;
d) prima de asigurare;
e) termenul de rambursare;
f) dobînda;
g) prima de rambursare.

3. Înscrisurile împrumuturilor de stat au următoarele forme:

a) obligaţiuni de stat;
b) acţiuni privilegiate;
c) bonuri de trezorerie;
d) bonuri de impozite;

127
 e) certificate de datorie;
f) cambii.
Alegeţi răspunsul corect.
4. La contractarea împrumuturilor creditorii statului sînt:
a) persoanele fizice şi juridice;
b) numai persoanele juridice;
c) organizaţiile financiare internaţionale;
d) guvernele altor state.
Alegeţi răspunsul corect.

5. Împrumuturile de stat se utilizează pentru:

a) acordarea necesităţilor curente ale bugetului de stat;
b) cheltuielile de capital;
c) rambursarea unor datorii externe;
d) numai pentru acordarea de credite din bugetul de stat.
Alegeţi răspunsul corect.

6. Datoria publică externă include:

a) totalitatea sumelor contractate cu împrumut de către
stat de la rezidenţii săi;
b) totalitatea sumelor contractate cu împrumut de către
stat de la nerezidenţii săi;
c) totalitatea sumelor contractate cu împrumut de către
stat de pe piaţa internă, cît şi cea externă.
Alegeţi răspunsul corect.

7. Este corectă afirmaţia: „Valoarea reală este suma cu care

se vinde sau se cumpără o hîrtie de valoare de stat”?
da / nu

8. Alegeţi răspunsul corect: care sînt formele creditului public:

a) împrumuturile de stat directe;
b) atragerea disponibilităţilor băneşti de la casele de

128
 economii;
c) creditele leasing.
9. Serviciul datoriei publice include cheltuieli pentru:
a) plata pensiilor şi salariilor;
b) rambursarea datoriei publice;
c) plata dobînzilor aferente datoriei publice;
d) investiţii capitale.
Alegeţi răspunsul corect.

10. Povara datoriei publice se dimensionează prin intermediul

următorilor indicatori:
a) volumul cheltuielilor publice;
b) mărimea absolută a serviciului datoriei publice;
c) mărimea medie pe 1 locuitor a serviciului datoriei publice;
d) ponderea cheltuielilor pentru serviciul datoriei
publice în PIB;
e) volumul anual al dobînzilor aferente datoriei publice;
f) structura cheltuielilor publice.
Alegeţi răspunsul corect.

129
 Tema VIII
POLITICA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii

generale a întreprinderii avînd o influenţă deosebită asupra
constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării
programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei
ciclurilor operaţionale şi de investiţii, precum şi a întregii activităţi.
Sarcinile politicii financiare constau în alegerea unui ritm de
creştere a capitalului economic şi a modalităţilor de finanţare a
acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere generează sporirea
capitalului financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii. Alegerile
depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sînt
guvernate de relaţiile de putere din interiorul întreprinderii.
Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura
financiară adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele sale de
rentabilitate, de creştere şi de risc.
Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară
elaborează decizii financiare. Principalele decizii de politică
financiară sînt:
Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a
plasa capitalul într-o anumită operaţiune, este rezultatul corelării
dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.
Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de
aducătorii de fonduri pentru a finanţa proiectele unei întreprinderi,
adică costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l
plătească întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului
respectiv pentru a se aproviziona cu capital. Costul capitalului
constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi
rentabilitatea reclamată de aducătorii de capital. În cazul în care
întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decît
costul capitalului ea va fi sancţionată economic pe piaţă în felul
următor:
1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va
obţine pierderi contabile în măsura în care rezultatele financiare sînt
mai mici decît cheltuielile financiare.

130
 2. Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu,
pierderile contabile se transmit asupra capitalului propriu
micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu
rentabilitate mai mare decît costul capitalului atunci ea nu va avea
probleme cu suportarea cheltuielilor financiare şi se vor crea
posibilităţi de creştere a volumului capitalului propriu.
Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi
acoperi nevoile de finanţare a proiectelor avute în vedere prin fonduri
proprii, împrumutate sau participaţie.
Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea
este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor la
dispoziţie şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp, decizia de
finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere, ci şi de bancă, de
facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de
acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creşteri de
capital, de cererea şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, de
existenţa sau inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă costul
capitalului propriu şi a celui împrumutat au o pondere mare în luarea
deciziei de finanţare, atunci acest criteriu de rentabilitate a
proiectului este hotărîtor. Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între
două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva indicatori, şi
anume:
 rentabilităţii;
 solvabilităţii;
 lichidităţii;
pentru a afla situaţia financiară şi necesarul, precum şi posibilitatea
implementării deciziei de finanţare.
Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se
prezintă în felul următor:
1) dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii,
atunci este oportună apelarea la împrumuturi, deoarece în astfel de
cazuri îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului şi creşterea
randamentului capitalului propriu;
2) decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă
asupra solvabilităţii, însă în cazul producerii unor pierderi
solvabilitatea degradează mult mai repede;

131
 3) finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra
lichidităţii, însă avînd în vedere resursele primite prin îndatorare cu
un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor
să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.
Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel
mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi asigure
dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în
exerciţiile anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru
întreprindere şi pentru acţionari.
a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată,
deoarece pentru realizarea creşterii economice nu are nevoie să
apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să
cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi
nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.
b) acţionarii sînt avantajaţi, deoarece fără nici un efort
financiar din partea lor creşte valoarea bursieră a întreprinderii şi a
acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.
Politica de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a
distribui sau nu dividende în anumite exerciţii financiare de creştere
continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii
dividendelor de la an la an urmărind un anumit scop.
Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip
de acţionariat. Distribuind dividende scăzute se poate ajunge la
descurajarea unor acţionari care pot expune (transfera) pe piaţă
acţiunile de care dispun, contribuind la scăderea cursului acestuia. În
schimb, această politică permite capitalizarea unei părţi importante a
profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii întreprinderii,
cursului acţiunii şi perspective favorabile de profit pentru anii
următori, ce este evaluat şi apreciat de un număr mai mare de
acţionari şi de consiliul de administraţie sau de adunarea generală a
întreprinderii. Distribuind dividende cu o mărime ridicată, în fiecare
an se obţine încrederea şi fidelitatea acţionarilor, însă această politică
creează posibilităţi mai slabe de autofinanţare, de creştere economică
şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică anumită de
stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atît pentru
întreprindere, cît şi pentru acţionari, deoarece, acceptînd această
politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor,

132
precum şi asupra partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului, cît
şi în afara lui.
Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea
diverşilor indicatori care exprimă anumite aspecte de realizări în
acest domeniu. Principalii indicatori ai politicii de dividend sînt:

preţ/profit
(coeficientul de capitalizare)

Riscul financiar este riscul asumat de întreprindere prin

adoptarea îndatorării ca mijloc de finanţare; el este un risc
suplimentar şi depinde de maniera finanţării întreprinderii. O
întreprindere finanţată numai din capital propriu nu comportă risc
financiar. El apare numai atunci cînd întreprinderea se finanţează
prin împrumuturi bancare sau împrumuturi obligatare. Riscul
financiar multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea
întreprinderii de a-şi acoperi sarcinile financiare. Întreprinderea
îndatorată trebuie să verse periodic la bancă sume ce reprezintă suma
principală plus dobînda. Aceste vărsăminte au caracter stabil, fiind
provizionate prin contractul de credit.
Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată
cu atît mai mare este riscul financiar. Riscul financiar poate fi
subdivizat astfel:
 riscul dobînzii;
133
  riscul cursului de schimb valutar;
 riscul de credit (nerambursare).
Riscul de dobîndă este acel care decurge pentru debitor sau
creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobînzii după
încheierea contractului pînă la scadenţă.
Riscul ratei dobînzii este prezent şi pentru bănci, şi pentru
întreprindere. În cazul întreprinderii riscul poate avea loc cînd există
excedente de lichiditate care trebuie plasate, precum şi atunci cînd
apar deficite de lichidităţi care trebuie acoperite cu credite.
Riscul cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în
urma deprecierii valutei din contract. El este suportat de întreprinderi
asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în monedă străină. Riscul
valutar poate fi:
a) risc asupra operaţiunilor comerciale;
b) risc asupra operaţiunilor financiare;
c) risc de grup.
Riscul de credit este riscul imposibilităţii rambursării de credit
sau lichidării obligaţiunilor, fapt care ar genera pierderi altui agent
economic. Fiind o categorie a riscului economic, el constă în
următoarele:
a) riscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o
pierdere a sumei împrumutate;
b) riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă
angajamentul achitării la scadenţă.
Drept urmare, preţul creditului cuprinde nu numai dobînda
propriu-zisă, ci şi cheltuielile administrative şi remunerarea riscului
de credit.

Întrebări de autocontrol
1. Noţiunea de politică financiară, deciziile de finanţare şi
importanţa lor strategică.
2. Delimitaţi direcţiile de bază ale politicii financiare pe termen
scurt ale întreprinderii.
3. Delimitaţi direcţiile de bază ale politicii financiare pe termen
lung ale întreprinderii.
4. Numiţi şi caracterizaţi formele de credit utilizate la
întreprindere.

134
5. De ce recurge o întreprindere la credite pe termen mediu şi
lung, deşi aceste credite au un cost ridicat?
6. Din ce surse se pot procura capitaluri ce pot fi imobilizate pe
termene medii şi lungi?
7. Descrieţi riscurile financiare şi de credit.
8. Arătaţi diferenţa dintre decizia de investire şi decizia de
finanţare.
9. Explicaţi interdependenţa între decizia de autofinanţare şi
decizia de plată a dividendelor.
10. Caracterizaţi factorii de influenţă ai politicii financiare a
întreprinderii
11. Descrieţi rolul politicii de autofinanţare a întreprinderii.
12. Numiţi şi caracterizaţi factorii de influenţă asupra politicii de
dividende

Test

1. Ce tipuri de cheltuieli sunt incluse în costul capitalului?

a) cheltuieli privind procurarea mijloacelor de finanţare;
b) cheltuieli privind întreţinerea personalului;
c) cheltuieli privind procurarea materiei prime;
d) cheltuieli privind folosirea mijloacelor de finanţare;
e) cheltuieli privind reorganizarea întreprinderii.

2. Politica financiară pe termen scurt se referă la:

a) politica de dividend;
b) alegerea structurii capitalului;
c) politica de gestiune a stocurilor;
d) politica în domeniul plăţilor curente.

3. Principalele decizii ale politicii financiare sînt:

a) decizia de investire;
b) decizia de finanţare;
c) decizia de reglare a capitalului;
135
 d) decizia de autoinvestire;
e) decizia de autofinanţare.

4. Politica de credit a întreprinderii presupune:

a) rambursarea creditelor contractate;
b) plata dobînzilor;
c) acordarea împrumuturilor;
d) creditarea cumpărătorilor.

5. Toate investiţiile a căror rentabilitate:

a) ≥ costul capitalului, pot fi acceptate;
b) ≥ costul capitalului, pot fi respinse;
c) < costul capitalului, trebuie acceptate;
d) > costul capitalului, trebuie respinse.

6. Numiţi riscul imposibilităţii rambursării de credit sau

lichidării obligaţiunilor, fapt ce va genera pierderi:
a) risc de dobîndă;
b) riscul cursului de schimb valutar;
c) risc financiar;
d) riscul de credit.

7. Plata dividendelor către acţionari poate:

a) să micşoreze profitul;
b) să micşoreze capacitatea de autofinanţare;
c) să are influenţă neutră asupra capacităţii de
autofinanţare.

8. Între declaraţia de dividend şi înregistrarea acţiunilor:

a) cursul acţiunilor creşte;
b) cursul acţiunilor scade;
c) cursul acţiunilor se menţine nemodificat.

9. Profitul pe o acţiune poate fi calculat:

a) ca dividendul pe o acţiune/ cursul acţiunilor;
b) ca beneficiul anual/ nr. acţiunilor emise;
c) ca volum al dividendelor plătite / nr. acţiunilor emise.

136
 10. Care sînt trăsăturile politicii financiare:
a) caracterul ştiinţific al politicii economico-financiare;
b) caracterul ştiinţific al politicii social-economice;
c) caracterul real al politicii financiare;
d) caracterul economic al politicii financiare.

11. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va

obţine:
a) pierderi în realizarea producţiei;
b) pierderi în rezultatele financiare;
c) profit în rezultatele financiare;
d) pierderi asupra masei capitalului propriu.

12. Politica de autofinanţare este neutră pentru întreprindere

dacă:
a) rata rentabilităţii este egală cu rentabilitatea de acţiuni
cerută proiectelor obţinute prin autofinanţare;
b) rata rentabilităţii este mai mare ca rentabilitatea cerută;
c) rata rentabilotăţii este mai mică ca rentabilitatea cerută.

13. Ce tip de credit este pe termen scurt şi e acordat de bancă pe

baza unui gaj constituit din titluri care pot fi uşor şi rapid
negociate:
1) credit comercial;
2) credit de consum;
3) credit de lombard;
4) credit de trezorerie.

14. Dividendul reprezintă:

a) remuneraţia garantată cuvenită unei acţiuni în decurs de un an;
b) remuneraţia garantată cuvenită unei obligaţiuni în decurs de un
an;
c) remuneraţia negarantată cuvenită unei acţiuni în curs de un an;
d) remuneraţia negarantată cuvenită unei obligaţiuni în curs de un
an.

137
 15. Politica dividendelor în sumă constantă asigură:
a) veniturile nestabile acţionarilor, ca mărime absolută
(volum total al dividendelor /nr. de acţiuni), ca mărime
relativă (devidende, capital social);
b) venituri stabile acţiunilor atît ca mărime absolută, cît şi
relativă.

16. Coeficientul de capitalizare se calculează ca raport între:

1) cursul acţiunii / profitul pe o acţiune;
2) volumul total al dividendelor/ profitul net;
3) dividendul cuvenit unei acţiuni / cursul acţiunii.

17. Alegeţi varianta corectă încercuind răspunsul şi explicaţi nu

mai puţin de două decizii. Principalele decizii ale politicii
financiare sînt:
a) decizia de finanţare;
b) decizia de reglare a capitalului;
c) decizia de autoinvestire;
d) decizia de autofinanţare;
e) decizia de investire.

Probleme

Problema 1
Capitalul propriu al unei societăţi pe acţiuni însumează 1 000 000 lei
format din 1 000 acţiuni simple a câte 1000 lei fiecare. Societatea încasează
din vînzarea producţiei 1,5 mln. lei, cheltuielile şi consumurile de producţie
fiind:
- consumuri directe de materii prime şi materiale – 700 000 lei;
- cheltuieli privind retribuţia muncii lucrătorilor din activitatea de
producţie – 400 000 lei;
- cheltuieli indirecte de producţie – 90 000 lei.
Ştiind că adunarea generală a acţionarilor a hotărît distribuirea de dividende
în producţie de 40% din profitul net al societăţii, să se calculeze mărimea

138
dividendelor plătite pentru fiecare acţiune şi mărimea profitului destinat
reinvestirii.

Problema 2
Capitalul propriu al unei societăţi pe acţiuni însumează 1 800 000 lei format
din 1 800 acţiuni simple a cîte 1000 lei fiecare. Societatea încasează din
vînzarea producţiei venituri în mărime de 2 mln. lei, cheltuielile şi
consumurile de producţie fiind:
- consumuri directe de materii prime şi materiale – 500 000 lei;
- cheltuieli privind retribuţia muncii lucrătorilor din activitatea de
producţie – 210 000 lei;
- cheltuieli indirecte de producţie – 45 000 lei.
Ştiind că adunarea generală a acţionarilor a hotărît distribuirea de dividende
în producţie de 60% din profitul net al societăţii, să se calculeze mărimea
dividendelor plătite pentru fiecare acţiune şi mărimea profitului destinat
modernizării producţiei.

Problema 3
Să se aleagă varianta optimă de finanţare cunoscînd că agentul economic
doreşte să finanţeze un proiect în sumă de 580500 lei, iar profitul brut va fi
de 235400 lei în ambele cazuri. El are de ales între două variante:
- apelarea la un împrumut bancar cu o rată a dobînzii de 18%;
- emisiune suplimentară de acţiuni cu privilegiu de dividend cu o
rată a dividendelor de 15% anual.
În ambele cazuri cota impozitului pe venit constituie 15%.

139
 Tema IX
FINANŢAREA ACTIVELOR PE TERMEN LUNG

Pentru funcţionarea normală a unei întreprinderi este

necesară existenţa anumitelor active şi respectiv a anumitelor
surse de finanţare ale acestora. Mijloacele fixe ocupă un loc
predominant printre factorii de producţie, deoarece este cel mai
mobil element al acestora.
Mijloace fixe sînt bunurile reprezentate de echipamente şi
utilaje aflate în sfera producţiei, a comercializării şi prestării
serviciilor care au o durată îndelungată de funcţionare,
participă la mai multe cicluri de fabricaţie sau comercializare şi
a căror valoare se transmite treptat, sub forma amortizării,
asupra cheltuielilor fiecărui exerciţiu.
În ţările dezvoltate, ponderea mijloacelor fixe în
patrimoniul întreprinderilor a scăzut considerabil, pentru că
acestea recurg tot mai des la închirierea mijloacelor fixe sub
formă de locaţie sau leasing financiar.
Mijloacele fixe sînt activele material al căror preţ unitar
depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie, adică 3000 lei,
planificate pentru utilizare în activitatea de producţie,
comercială şi alte activităţi în prestarea serviciilor mai mult de
un an, fiind destinate închirierii sau în scopuri administrative.
Din mijloacele fixe fac parte utilaje, clădiri, mijloace de
transport, inventar de producţie. Factorul determinant în cazul
includerii obiectului respectiv în componenţa mijloacelor fixe
(MF) îl constituie rolul lui faţă de activitatea întreprinderii sau
procesul de producţie. Ca exemplu, utilajul ce necesită montaj
nu va fi considerat ca obiect de mijloace fixe pînă nu va fi pus
în funcţiune. Fiind procurat pînă a fi pus în funcţiune, va fi
element de active materiale în curs de execuţie. Acelaşi utilaj
cumpărat pentru a fi vîndut se consideră marfă, dar nu MF.
Nu se includ în componenţa mijloacelor fixe şi se
raportă la investiţii sau la stocuri de mărfuri şi materiale:

140
- clădirile, construcţiile speciale şi alte obiecte pe care
întreprinderea nu le utilizează în activitatea sa
operaţională şi sînt destinate pentru scopuri
investiţionale;
- animalele tinere şi de îngrăşat;
- obiectele destinate vînzării;
- plantaţiile perene crescute în pepiniere în calitate de
material săditor.
Mijloacele fixe pot fi clasificate după mai multe criterii,
însă criteriul determinant este în funcţie de gradul de
participare a acestora la activitatea de producţie. Astfel,
distingem:
1) mijloace fixe productive care participă la
activitatea de producere, se uzează treptat şi îşi
transmit o parte din valoarea sa asupra
produsului finit;
2) mijloace fixe neproductive, care deservesc
procesul de producţie, dar care nu transmit
valoarea sa asupra produsului finit.
În cadrul fiecărei ramuri a economiei naţionale
mijloacele fixe se împart în următoarele grupuri:
1) clădiri;
2) construcţii speciale;
3) instalaţii de transmisie;
4) maşini şi utilaje, inclusiv: maşini şi utilaje de forţă;
maşini şi utilaje de lucru; aparate şi instalaţii de
măsurare şi reglare şi utilaj de laborator; alte maşini
şi utilaje, inclusiv automate;
5) mijloace de transport;
6) unelte şi scule, inventar de producere şi
gospodăresc, alte tipuri de mijloace fixe;
7) animale de producţie şi reproducţie;
8) plantaţii perene;
9) alte mijloace fixe;

141
 10) cheltuieli capitale pentru ameliorarea terenurilor
(fără construcţii speciale).

Durata de funcţionare utilă (DFU) – durata de

utilizare, de ani, a activului respectiv, în decursul căreia în
urma exploatării activului se obţine avantaj economic.
Agenţii economici stabilesc în mod independent durata
de funcţionare utilă a unui obiect sau a unui grup de obiecte
omogene nou achiziţionate, create cu forţele proprii sau supuse
reparaţiei capitale. Ea se stabileşte în momentul punerii acestor
obiecte în funcţiune, ţinînd cont de durata de funcţionare utilă,
prevăzută în Catalogul activelor materiale pe termen lung.
Uzura mijloacelor fixe – pierderea parţială sau totală de
către fondurile fixe a proprietăţilor de consum şi a valorii în
procesul exploatării, sub acţiunea forţelor naturii, ca urmare a
progresului tehnic şi a creşterii productivităţii muncii sociale.
Uzura fizică sau tehnică reflectă diminuarea numărului
sau intensităţii caracteristicilor tehnice ale mijloacelor tehnice
sub acţiunea mai multor factori.
Factori care influenţează uzura fizică sînt diverşi şi diferă
mult de la o întreprindere la alta sau chiar de la un utilaj la
altul, în cadrul aceleiaşi întreprinderi:
- condiţiile concrete de mediu fizic în care funcţionează
utilajul;
- calitatea lucrărilor periodice de întreţinere şi reparaţii;
- pregătirea profesională a personalului de exploatare;
- măsura în care personalul de exploatare respectă cerinţele
specificate de producător;
- gradul de folosire extensivă şi intensivă;
- calitatea materialelor prelucrate pe utilaj;
- calitatea materialelor, pieselor de schimb, carburanţilor,
lubrefianţilor etc. utilizate în exploatarea curentă;
- gradul de poluare a mediului înconjurător ş.a.
Pentru estimarea uzurii tehnice se pot utiliza diferite metode:

142
 - aprecieri făcute de personalul care utilizează mijloacele
respective;
- aprecieri făcute de specialiştii din activitatea de
întreţinere − reparaţii;
- măsurarea caracteristicilor tehnice principale şi
compararea cu nivelurile iniţiale;
- analiza dinamicii cheltuielilor cu reparaţiile pentru fiecare
mijloc fix în parte.

Uzura morală este reducerea valorii maşinilor şi

utilajelor sub acţiunea scăderii cheltuielilor social − necesare
pentru reproducerea lor, reducerea valorii lor ca rezultat al
implementării unor noi maşini şi utilaje progresiste şi mai
eficiente din punct de vedere economic.
Factorii care influenţează uzura morală au la bază
progresul tehnic în domeniul producţiei de mijloace fixe care
conduce la:
- realizarea unor mijloace identice în ceea ce priveşte
parametrii tehnico-funcţionali, dar la costuri şi, deci, preţuri
comparabile relativ mai mici ca urmare a creşterii
productivităţii muncii în întreprinderea (sectorul) care produce
mijloacele respective;
- realizarea unor mijloace cu caracteristici tehnico-
funcţionale superioare, ca efect al progresului tehnic în sectorul
producător de astfel de mijloace.
În practica economică se aplică diverse metode de
calcul a uzurii MF:
1) metoda liniară;
2) metoda de calcul a uzurii MF în raport cu volumul
de produse (articole) fabricate (metoda de
producţie);
3) metoda degresivă cu rată descrescătoare;
4) metoda soldului degresiv.

143
 Metoda degresivă cu rată descrescătoare şi metoda
soldului degresiv fac parte din metodele accelerate.
E de menţionat că în baza calculării uzurii MF după
primele trei metode, este pusă valoarea uzurabilă, iar după a
patra metodă – valoarea de intrare a obiectului respectiv.
Totuşi, valoarea rămasă probabilă este necesară pentru a
determina uzura obiectului din ultimul an a duratei de
funcţionare utilă.

Metoda liniară
În confirmare cu această metodă, valoarea uzurabilă a
obiectului va fi reprezentată uniform pe parcursul duratei de
funcţionare utilă. Suma uzurii nu depinde de intensitatea
utilizării activului şi se determină prin raportul valorii uzurabile
către numărul anilor (perioada de gestiune) ai duratei de
funcţionare utilă.

Metoda în raport cu volumul de produse (piese)

fabricate (de producţie)
Uzura calculată, conform cerinţelor acestei metode, se
determină ţinînd cont numai de volumul de produse, articole,
piese, kilometrajul parcurs etc.
Uzura lunară va fi determinată de volumul efectiv de
produse fabricate sau servicii prestate din luna gestionară.
Mărimea uzurii acumulate va varia în raport cu modificarea
volumului de producţie, iar valoarea de bilanţ se va micşora
întocmai cu aceeaşi sumă pînă se va egala cu valoarea rămasă
probabilă. Această metodă poate fi aplicată la calcularea uzurii
utilajelor tehnologice, care, nemijlocit, participă la fabricarea
produselor, la prestarea serviciilor.

Metodele accelerate
La baza acestor metode este pusă teoria ce prevede
obţinerea unui volum mai mare de produse şi servicii în primii

144
ani de funcţionare a MF, iar în a doua jumătate a DFU –
obţinerea unui volum mai mic.
Respectiv, obiectele (maşinile, utilajele) în a doua
jumătate a duratei de funcţionare se supun mai des reparaţiilor.
Din această cauză, uzura calculată în primii ani e mai mare, iar
în anii ulteriori – mai mică. Concomitent, cheltuielile de
reparaţie în primii ani de funcţionare sînt mai mici, iar în cei
ulteriori – mai mari. Pe parcursul DFU, din punct de vedere
teoretic, există următorul echilibru: sumele mai mari ale uzurii
plus cheltuielile (consumurile) de întreţinere şi reparaţie mai
mari în primii ani de utilizare sînt aproximativ egale cu sumele
mai mici ale uzurii calculate plus cheltuielile de reparaţie în
anii ulteriori de exploatare.

Metoda degresivă cu rata descrescătoare (cumulativă)

În baza acestei metode, uzura este determinată prin
produsul unui coefecient şi a valorii uzurabile. Acest k se
calculează prin raportul numărului de ani ai DF (în ordine
descrescătoare) către suma anilor DFU (numărul cumulativ).
Metoda soldului degresiv
Conform acestei metode, suma uzurii unor MF se
calculează în baza normei de uzură prevăzută după metoda
liniară, majorată nu mai mult de două ori.

Eficacitatea întrebuinţării MF se caracterizează de un şir

de indicatori, şi anume:
1) randamentul de fonduri;
2) economia relativă ale fondurilor fixe;
3) capacitatea de întrebuinţare a MF;
4) rentabilitatea fondurilor fixe;
5) creşterea volumului producţiei;
6) creşterea productivităţii;
7) reducerea preţului de cost a producţiei şi ale
cheltuielilor pentru reproducţia mijloacelor fixe.

145
 Randamentul de fonduri este un indicator generalizator de
întrebuinţare a mijlocelor fixe productive. El reflectă volumul
producţiei la o unitate de MF productive şi se apreciază după
formula:

R/F=(c - costul producţiei produse)/CMF - costul mediu

anual al mijloace fixe productive.

La rîndul său, asupra dinamicii şi mărimii randamentului

de fonduri influenţează mai mulţi factori ce nu depind sau
depind de întreprindere. Randamentul de fonduri poate creşte
din contul măririi productivităţii muncii, utilajului şi maşinilor,
micşorării staţionării lor, a ocupării optimale a timpului de
lucru, a perfecţionării tehnice a mijloacelor fixe, a îmbunătăţirii
calităţii producţiei, a însuşirii mai rapide a noilor agregate şi
maşini.
La aprecierea indicatorului randamentului de fonduri se ia
în seamă costul atâît a mijloacelor fixe proprii, cît şi a celor
arendate.
Mijloacele fixe care se află în rezervă, precum şi cele date
în arendă nu se întrebuinţează în calcul. Întrebuinţarea
fondurilor fixe se consideră efectivă, cînd creşterea relativă a
volumului de producţie fizic sau a beneficiului depăşeşte
sporirea relativă a costului MF pe o perioadă anumită.
Creşterea randamentului de fonduri conduce la economia
relativă a mijloacelor fixe producătoare şi la creşterea
volumului producţiei produse.
Economia relativă a mijloacelor fixe se apreciază ca
diferenţă dintre mărimea costului mediu anual a MF a perioadei
de gestiune şi a costului mediu anual a mijloacelor fixe a anului
de bază (precedent), corectat la creşterea volumului de
producere a producţiei.
Economia relativă este invers proporţională
randamentului de fonduri şi reflectă costul mijloacelor fixe

146
întrebuinţate la producerea unei unităţi de producţie la 1 leu
producţie produsă.
Economia relativă se calculează după formula:
ER=CMF/C.

Rentabilitatea MF este un indicator ce este exprimat în %:

Întrebări de autocontrol
1. Descrieţi caracteristica generală, rolul şi destinaţia
mijloacelor fixe.
2. Numiţi sursele de finanţare a mijloacelor fixe, ce
probleme pot apărea la întreprinderi folosind
anumite surse de finanţare a mijloacelor fixe.
3. Determinaţi scopul calculării uzurii mijloacelor fixe
la întreprindere şi necesarul calculului amortizării.
4. Stabiliţi avantajele şi dezavantajele metodelor de
calcul a uzurii mijloacelor fixe.
5. Explicaţi deosebirea dintre uzura fizică şi uzura morală
6. Numiţi metodele accelerate de calcul a mijloacelor fixe
şi explicaţi de ce se numesc astfel.
7. Numiţi indicatorii eficacităţii întrebuinţării mijloacelor
fixe.
8. Numiţi sursele principale de informaţie privind analiza
mijloacelor fixe.
9. Care mijloace fixe pot fi numite „active” şi care nu?
10. Numiţi indicatorul care indică profitul obţinut de la 1
leu investit în mijloace fixe.

147
 Test

1. Alegeţi, subliniind varianta de răspuns, activele

materiale pe termen lung care se supun uzurii:

a) mijloace fixe, terenuri de destinaţie economică,

investiţii la mijloacele fixe închiriate, capacităţi de
producţie puse în funcţiune parţial;
b) mijloace fixe, terenuri, investiţii la mijloace fixe
închiriate, capacităţi de producţie puse în funcţiune
parţial, construcţii şi instalaţii provizorii;
c) mijloace fixe terenuri cu destinaţie economică
cumpărate, investiţiile executate la mijloace fixe
închiriate, capacităţi de producţie puse în funcţiune
parţial, lacurile, bălţile, echipamentul de producţie.

2. La mijloacele fixe se referă:

a) Producţia finită;
b) Producţia în curs de execuţie;
c) Mijloacele băneşti;
d) Utilajele.

3. La mijloacele fixe active se referă:

a) clădiri, instalaţii, maşini, utilaje, mijloace de transport;
b) clădiri, instalaţii, dispozitive de lucru, mijloace de
transport, materie primă;
c) maşini şi utilaje, mijloace de transport;
d) maşini şi utilaje, dispozitive de lucru.

4. Comparaţi metodele de calcul existente a uzurii

mijloacelor fixe, indicînd asemănările şi deosebirile:

Asemănări Deosebiri

148
5. Încercuiţi varianta corectă: activele pe termen lung au
următoarele caracteristici:
a) au durată de funcţionare mai mare de un an;
b) sînt destinate revînzării;
c) sînt utilizate în procesul de producere;
d) nu sînt utilizate pe parcursul a mai multor cicluri de
producere.

6. Încercuiţi varianta corectă, care sunt factorii ce nu

influenţează uzura fizică:
a) calitatea lucrărilor periodice de întreţinere şi
reparaţii;
b) pregătirea profesională a personalului de exploatare;
c) realizarea unor mijloace cu caracteristici tehnico-
funcţionale superioare;
d) pregătirea profesională a personalului de exploatare.

7. Încercuiţi variantele corecte: creşterea randamentului

de fonduri conduce la:
a) economia relativă a fondurilor fixe producătoare;
b) creşterea volumului producţiei produse;
c) micşorarea volumului producţiei fabricate;
d) micşorarea venitului din vînzări;
e) majorarea cheltuielilor pentru fabricarea producţiei.

8. Încercuiţi variantele corecte: fondul de uzură a

mijloacelor fixe contribuie la:
a) recuperarea valorii mijloacelor fixe;
b) intensitatea utilizării mijloacelor fixe;
c) stabilirea valorii de inventar a mijloacelor fixe;
d) finanţarea înlocuirii mijloacelor fixe.

149
9. Încercuiţi variantele corecte: în practică economică se
aplică diverse metode de calcul a uzurii mijloacelor
fixe:
a) Metoda liniară;
b) Metoda de producţie;
c) Metoda substituirii în lanţ;
d) Metoda degresivă cu rată descrescătoare;
e) Metoda verticală;
f) Metoda soldului degresiv.

10. Includeţi în locul punctelor expresia potrivită:

a) sînt activele materiale, al căror ….. unitar depăşeşte
plafonul stabilit de legislaţie, adică 3000 lei, …..
pentru utilizare în ….. de producţie, comercială şi
alte activităţi în prestarea serviciilor mai mult de un
an, sînt destinate ..…sau în scopuri administrative;
b) pierderea parţială sau totală de către fondurile fixe a
proprietăţilor de consum şi a .…. în procesul
exploatării, sub acţiunea forţelor naturii, ca urmare a
….. şi a creşterii ….. sociale.
Expresiile potrivite:
1) uzura mijloacelor fixe;
2) mijloace fixe;
3) preţ;
4) productivitatea muncii;
5) valori;
6) activitate;
7) planificare;
8) progresul tehnic;
9) închirieri.

150
 Probleme

Problema 1
Întreprinderea a pus în funcţiune un utilaj a cărui valoare de intrare este de
40 000 lei, valoarea rămasă probabilă – 1000 lei, durata de funcţionare utilă
– 5 ani.
Să se calculeze după metoda liniară uzura anuală, uzura cumulată şi
valoarea de bilanţ (în tabel).

Problema 2
Întreprinderea a pus în funcţiune un utilaj a cărui valoare de intrare este
de 100 000 lei, valoarea rămasă probabilă – 5 000 lei, durata de funcţionare
utilă – 8 ani. Utilajul are capacitatea de a fabrica 1000 000 piese.
Întreprinderea a fabricat în anul I – 100 000; II – 150 000; III – 150 000;
IV – 120 000; V – 160 000; VI – 140 000; VII – 100 000; VIII – 80 000
Să se calculeze, după metoda în raport cu volumul de produse fabricate
uzura anuală, uzura cumulată şi valoarea de bilanţ (în tabel).

Problema 3
Întreprinderea a pus în funcţiune un utilaj a cărui valoare de intrare este de
50 000 lei, valoarea rămasă probabilă – 3 000 lei, durata de funcţionare utilă
– 5 ani. Să se calculeze, după metoda cu rată descrescătoare, uzura cumulată
şi valoarea de bilanţ (în tabel).

Problema 4
Întreprinderea a pus în funcţiune un utilaj a cărui valoare de intrare este de
80 000 lei, valoarea probabilă rămasă – 2 000 lei, durata de funcţionare utilă
– 6 ani. Să se calculeze uzura anuală, uzura cumulată şi valoarea de bilanţ
(în tabel), folosind toate cele patru metode de calcul a uzurii mijloacelor
fixe.

Problema 5
Întreprinderea a pus în funcţiune un utilaj a cărui valoare de intrare este de
45 000 lei, valoarea rămasă probabilă – 1 000 lei, durata de
funcţionare utilă – 5 ani, norma uzurii – 20%. Întreprinderea a
hotărît să dubleze norma de uzură, devenind 40%. Să se calculeze
uzura anuală, uzura cumulată şi valoarea de bilanţ.

151
 Problema 6
Să se determine fondul de uzură prin metoda soldului degresiv cunoscînd
următoarele date:
- Valoarea iniţială a utilajului – 50 000 lei;
- Durata normată de funcţionare a utilajului - 5 ani;
- Valoarea probabilă rămasă - 1000 lei.

Problema 7
Să se determine fondul de uzură prin metoda proporţională pe unitate de
produs, cunoscînd următoarele date:
- valoarea iniţială a utilajului – 60 000 lei;
- durata normată de funcţionare a utilajului - 5 ani;
- valoarea probabilă rămasă - 2000 lei;
- utilajul va avea capacitatea de producţie: I an – 15000 bucăţi;
II an – 25000 bucăţi; III an – 35000 bucăţi; IV an – 30000
bucăţi; V an – 10000 bucăţi.

152
 Tema X
FINANŢAREA ACTIVELOR CURENTE

Societăţile din sfera activităţilor economice îşi constituie

capitalul din aporturi în numerar şi din aporturi în bunuri. Numerarul
va reprezenta cea mai importantă parte a capitalului activ pe seama
căreia să se realizeze atît aprovizionarea şi formarea stocurilor, cît şi
susţinerea proceselor economice în sine.
Din aporturile în natură, o parte se materializează în active fixe
sub forma clădirilor, terenurilor, utilajelor, iar o altă parte, tot în
forma materială, este reprezentată de materii prime, materiale,
obiecte de inventar, adică elementele patrimoniale ce nu satisfac
condiţiile de a fi incluse în categoria mijloacelor fixe. Pentru a face
să funcţioneze aceste valori întreprinderea trebuie:
a) să cumpere materii prime;
b) să asigure stocuri pe parcursul lanţului de producţie ca să se
evite întreruperile în activitate;
c) să vîndă pentru a-şi asigura resursele cheltuite.
Adică, întreprinderea pe lîngă instrumente de producţie mai are
nevoie şi de active curente.
Activele curente sunt o parte a activului economic care se
caracterizează prin transformarea permanentă a formelor funcţionale
prin consumarea lor într-un singur ciclu de exploatare şi transmiterea
valorii integrale asupra producţiei în care se încorporează.
Activele curente, la modul general, sînt alcătuite din stocuri,
creanţe pe termen scurt şi mijloace băneşti. Criteriul de deosebire
dintre activele curente şi mijloacele fixe este un criteriu de durată.
Stocurile au ponderea cea mai mare în structura activelor
curente. Necesarul de stocuri depinde în special de durata ciclului
operaţional, de valoarea producţiei, de ritmicitatea aprovizionării şi a
desfacerii. Stocul nu trebuie să fie nici foarte mic, nici exagerat de
mare: stocul prea redus va conduce la rupturi de producţie, iar cel
mare va solicita un necesar exagerat de capitaluri.
Prin ciclu operaţional se înţelege ansamblul operaţiunilor
realizate de întreprindere pentru a-şi atinge obiectivul care constă în
producerea de bunuri şi servicii destinate schimbului.

153
Ciclul operaţional cuprinde 3 faze:
 achiziţionarea de bunuri şi servicii, ceea ce prezintă faza
aprovizionării;
 transformarea bunurilor şi serviciilor spre produse finite –
faza producţiei;
 vînzarea produselor – faza comercializării.
Fondul de rulment este partea din resursele financiare care
asigură finanţarea permanentă a activelor curente ce reprezintă
fondul de rulment. Acesta se formează din capitaluri proprii şi
împrumuturi pe termen lung şi scurt.
Cu cît sursele permanente sînt mai mari decît necesităţile
permanente de alocare a fondurilor băneşti, cu atît întreprinderea
dispune de o marjă de securitate care o protejează de evenimente
neprevăzute.
Acest surplus de surse permanente, degajat de ciclul de finanţare
al investiţiilor, poate fi „rulat” pentru reînnoirea stocurilor şi
creanţelor. Această utilizare potenţială a marcat şi denumirea lui, şi
anume cea de fond de rulment.

Fond de rulment = Capital permanent - Active pe termen lung

Capital permanent = (Capital propriu + Datorii pe termen lung) -
Active pe termen lung
Fondul de rulment este un concept utilizat în analiza financiară.
El serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar care
rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt
şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. La o anumită dată,
fondul de rulment reprezintă excedentul activelor pe termen scurt
asupra pasivelor pe termen scurt. Pentru unele întreprinderi fondul
de rulment desemnează fondul de casă, suma disponibilă pentru
asigurarea continuităţii plăţilor curente.
O decizie importantă de politică financiară constă în alegerea
unui anumit nivel al fondului de rulment şi finanţarea
complementară a necesarului financiar al exploatării prin resurse de
trezorerie. Relaţia fundamentală de care trebuie să se ţină seama în
acoperirea necesarului financiar al exploatării denumit şi necesarul
de fond de rulment (NFR) este următoarea:

154
 NFR = Fondul de rulment + Credite pe termen scurt

Fondul de rulment este, totodată, şi un indicator de lichiditate: cu

cît fondul de rulment este mai mare, cu atît mai mici vor fi datoriile
pe termen scurt pentru finanţarea activelor.
Din punct de vedere al conţinutului său, fondul de rulment
poate fi:
a) Fondul de rulment brut (FRB) (total active curente), se mai
numeşte fond de rulment total sau economic şi desemnează toate
elementele de active susceptibile de a fi transformate în bani în mai
puţin de un an, astfel încît să se reînnoiască, să se efectueze cel puţin
pentru o rotaţie, un rulment. Ca ansamblu al elementelor de activ, el
se compune din diverse stocuri, creanţe, clienţi, avansuri acordate
furnizorilor, disponibilităţi băneşti în casă, în cont.

Fondul de rulment brut = Stocuri + Creanţe pe termen scurt +

Investiţii pe termen scurt + Disponibilităţi băneşti

b) Fondul de rulment net (FRN). Una dintre condiţiile

fundamentale ale activităţii reuşite a întreprinderii o constituie
atingerea şi menţinerea echilibrului financiar dintre patrimoniul şi
sursele de finanţare a activelor. Asigurarea echilibrului financiar are
un şir de aspecte, dintre care cel mai important presupune
concordanţa dintre activele curente şi sursele de acoperire a lor.

Fondul de rulment net = Capital permanent - Active pe termen lung

Regula gestiunii financiare bune cere ca activele pe termen

lung să fie finanţate din surse stabile, adică din capitalul permanent
(capitalul propriu şi datoriile pe termen lung). Pornind de la
această premisă, regula echilibrului financiar minim poate fi
reprezentată sub formă a două egalităţi:
Active pe termen lung = Capital permanent

Active curente = Datorii pe termen scurt

155
 Analiza factorială a fondului de rulment net oferă informaţii
importante cu privire la evoluţia indicatorului în cauză, dar nu poate
acorda posibilitatea de a aprecia suficienţa fondului de rulment net.
De exemplu, creşterea mărimii fondului de rulment net nu
întotdeauna înseamnă satisfacerea nevoilor curente ale
întreprinderii, în această privinţă devine necesară analiza
respectării normativului fondului de rulment net.
Această etapă de analiză a fondului de rulment net este foarte
importantă, din punctul de vedere al gestiunii activelor curente.
Esenţa analizei constă în confruntarea mărimii reale a fondului de
rulment net cu normativul acestuia, adică cu fondul de rulment net
programat (necesar, optim).
c) Fondul de rulment propriu (FRP) defineşte excedentul
capitalului propriu faţă de activele pe termen lung şi semnifică
autonomia de care dispune o întreprindere în materie de
finanţare a investiţiilor. FRP se calculează prin două moduri:

Capital propriu – Active pe termen lung

Fondul de rulment propriu =

Fond de rulment net – Datorii pe termen lung

d) Fondul de rulment străin (FRS) se poate interpreta ca fiind egal

cu datoriile la termen sau cu diferenţa dintre fondul de rulment net şi
fondul de rulment propriu.

Capital permanent – Capital propriu

Fondul de rulment străin =

Fond de rulment net – Fond de rulment

propriu

Respectarea regulii echilibrului financiar minim deseori nu este

suficientă, deoarece stocurile pot să se devalorizeze (să se
deterioreze, să-şi piardă preţul ş.a.), iar o parte a creanţelor să nu fie
achitate (din cauza falimentului debitorului, returnării mărfii livrate

156
ş.a.). Deci, este necesară o oarecare „marjă de siguranţă”, adică
trebuie ca mărimea activelor curente să depăşească mărimea
datoriilor pe termen scurt. Această „marjă de siguranţă" reprezintă,
în sine, fondul de rulment. Pentru desfăşurarea în bune condiţii a
activităţii unei întreprinderi, este importantă atît stabilirea cît mai
exactă a volumului fondurilor acoperitoare, cît şi caracterul judicios
al folosirii uneia sau alteia dintre metodele de acoperire financiară.

157
 Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului în
care se utilizează activele circulante şi se exprimă prin doi indicatori:
 Numărul de rotaţie denumit şi coeficient (K) de rotaţii:
VV
K rotatii  ,
AC
Unde:
VV - venituri din vînzări;
AC - active curente.
 Durata (D) unui circuit denumită şi viteza exprimată în zile
AC
Dcircuit  * 90 sau360(365)
VV
90 sau 360(365)
sau: D circuit = .
K rotatii
Viteza de rotaţie va fi mai accelerată atunci cînd coeficientul
va fi mai mare şi numărul de zile mai redus. Din relaţiile de mai sus
rezultă că factorii de care depinde nivelul vitezei sînt: cifra de afaceri
şi volumul capitalurilor circulante.
Căile de accelerare a vitezei de rotaţii trebuie să fie urmărite
şi căutate în fiecare fază a procesului de exploatare, aprovizionare,
producţie sau transformare şi comercializare.
Căile de accelerare a vitezei de rotaţie în faza
aprovizionării. Alimentarea la timp, complexă şi completă, a
producţiei impune desfăşurarea fără întrerupere a procesului de
aprovizionare şi existenţa unui stoc permanent de materii prime şi
materiale, ceea ce reprezintă o premisă pentru creşterea producţiei şi
a productivităţii muncii, reducerea costurilor şi accelerarea vitezei de
rotaţie.

158
 Căile de accelerare a vitezei de rotaţie în faza producţiei
sau transformării. În stadiul producţiei, volumul activelor circulante
depinde în cea mai mare măsură de costuri şi de durata ciclului de
fabricaţie, încît orice cale de reducere a acestora reprezintă şi căi de
accelerare a vitezei de rotaţie.
Accelerarea vitezei de rotaţie se mai poate realiza prin
creşterea nivelului calitativ al producţiei şi a volumului fizic al
acesteia, dimensionarea corectă a stocurilor la producţia neterminată.
Printre cauzele principale care au ca efect apariţia stocurilor
supranecesare menţionăm: depăşirea duratei ciclului de fabricaţie,
nerespectarea sarcinilor din programul de cooperare, depăşirea
programului de producţie şi restructurarea acestuia.
Căile de accelerare a vitezei de rotaţie în faza
comercializării. Vînzarea imediată se face atunci cînd produsele
corespund cerinţelor pieţei ca volum, structură, calitate etc., iar
transformarea rapidă în bani a mărfurilor reduce durata de staţionare
sau de blocare a capitalului circulant la întreprinderi.
Reducerea duratei şi a nivelului stocurilor de produse finite este
posibilă prin acţiuni cum sînt:
 accelerarea desfacerii;
 respectarea clauzelor contractuale;
 evitarea fabricării unor produse fără desfacere asigurată;
 realizarea ritmică a programului de producţie;
 modernizarea produselor;
 reducerea timpului de sortare, ambalare.
Accelerarea vitezei de rotaţie se poate obţine şi prin reducerea
perioadei de decontare, ceea ce se poate realiza prin întocmirea şi
depunerea imediată a documentelor de decontare la bancă şi evitarea
întocmirii defectuoase a acestora, lichidarea refuzurilor din partea
clienţilor, a amînărilor de la plată sau a acceptărilor întîrziate,
simplificarea tehnicii de decontare, expedierea de produse de calitate
superioară etc.

159
Întrebări de autocontrol
1) Descrieţi structura activelor curente şi rolul lor în activitatea
întreprinderii.
2) Determinaţi sursele de finanţare ale activelor curente.
3) Descrieţi noţiunea de fond de rulment şi din punctul de
vedere al conţinutului său ce tipuri de fond de rulment sînt
la întreprindere.
4) Enumeraţi factorii care reduc durata şi nivelul stocurilor de
produse finite.
5) Explicaţi noţiunea de viteză de rotaţie şi indicatorii utilizaşi
pentru calculul vitezei de rotaţie la întreprindere.
6) Analizaţi indicatorii fondului de rulment şi scopul utilizării
lor la întreprindere.
7) Explicaţi noţiunea de ciclu de exploatare, enumeraţi fazele
lui.
8) Enumeraţi căile de accelerare a vitezei de rotaţiei a activelor
curente şi efectele acestora.
9) Descrieţi sensul economic al efectului de încetinire sau de
accelerare a vitezei de rotaţiei a activelor curente.

Test

1. La deţinerea unui anumit nivel de stoc, se înregistrează

astfel de costuri:
a) de asamblare;
b) de depozitare;
c) de aprovizionare (de comandă);
d) de procurare a mijloacelor fixe;
e) în lipsa stocurilor.

2. Viteza de rotaţie a activelor curente va fi mai accelerată în

cazul cînd:
a) numărul de rotaţii este mai mare;
b) numărul de rotaţii este mai mic;

160
 c) numărul de rotaţii nu influenţează viteza de rotaţie a
activelor curente.

3. Enumeraţi elementele activelor curente, completînd

informaţia prezentată mai jos:
Activele curente conţin: creanţe, …..

4. Explicaţi noţiunea „viteza de rotaţie a activelor

curente”. Subliniaţi varianta corectă: în ce caz viteza de
rotaţie va fi mai accelerată:
a) numărul de rotaţie este mai mare;
b) numărul de rotaţie este mai mic;
c) numărul de rotaţie nu influenţează viteza de rotaţie a
activelor curente.

5. În dimensionarea stocurilor se pot utiliza următoarele metode:

a) metoda analitică; d) metoda mixtă;
b) metoda pe elemente; e) metoda sintetică;
c) metoda liniară; f) metoda soldului degresiv.

6. Alegeţi varianta corectă: numărul de rotaţie denumit şi

coeficient (K) de rotaţii se calculează astfel:
a) active curente / venitul din vînzări;
b) venitul din vînzări / active curente;
c) active curente / profitul brut;
d) profit net / active curente.

7. Includeţi în locul punctelor expresia potrivită:

a) ….. este partea din ….. care asigură finanţarea
permanentă a …... acesta se formează pe termen lung şi
scurt.
b) ….. se înţelege ansamblul ….. realizate de întreprindere
pentru a-şi atinge obiectivul, care constă în ….. destinate
schimbului.
Expresiile potrivite:
a) fondul de rulment;
b) operaţiunile;

161
 c) resursele financiare;
d) ciclul operaţional;
e) capital propriu şi împrumuturi;
f) active curente.

8. Alegeţi varianta corectă: metoda pe elemente se

caracterizează prin:
a) stabilirea stocului pe total active curente, eventual cu
defalcarea acesteia pe elemente;
b) determinarea stocurilor pe elemente de active
curente, dar nu şi pe fiecare component al acestora;
c) determinarea stocurilor, anual şi trimestrial, pe
fiecare component al elementului de active curente;
d) stabilirea stocurilor anuale pe fiecare component al
elementelor de active curente.

9. Alegeţi varianta corectă: fondul de rulment are destinaţia:

a) finanţarea activelor curente;
b) finanţarea mijloacelor fixe;
c) plata dividendelor;
d) rambursarea datoriilor pe termen scurt.

10. Alegeţi varianta corectă, viteza de rotaţie a activelor

curente va fi mai accelerată în cazul cînd:
a) numărul de rotaţii este mai mare;
b) numărul de rotaţii este mai mic;
c) numărul de rotaţii nu influenţează viteza de rotaţie a
activelor curente.

162
 Probleme

Problema 1
În baza datelor de mai jos, analizaţi dinamica şi structura activelor curente
ale întreprinderii.
lei
Active Perioada Perioada precedentă
curentă
Active pe termen lung 2 824 321 1 430 879
Active curente 4 064 782 1 455 391
inclusiv:
stocuri de mărfuri şi materiale 2 209 975 704 039
creanţe pe termen scurt 1 069 491 438 460
investiţii pe termen scurt 0 0
mijloace băneşti 282 372 47 033
alte active curente 502 944 265 859
Total activ 6 889 103 2 886 270

Problema 2
Să se determine viteza de rotaţie a activelor curente pentru întreprindere
dacă cunoaştem:
1) volumul producţiei –500 100 unităţi;
2) costul unei unităţi – 35 lei;
3) adaosul comercial – 40%;
4) active curente – 19 100 050 lei.

Problema 3
În baza datelor de mai jos, să se calculeze eficienţa utilizării activelor
curente, efectul accelerării sau încetinirii duratei de rotaţie (vitezei de
rotaţie).
lei
Indicatorii Perioada curentă Perioada precedentă
Active curente 25 100 28 000
Venitul din vînzări 80 250 89 310

163
 Problema 4
Determinaţi numărul şi viteza de rotaţie a activelor curente, cunoscî nd
datele de mai jos. Argumentaţi rezultatele obţinute.
Indicatori Planificat Efectiv
Valoarea medie a activelor totale (lei) 500 000 650 000
Valoarea medie a activelor la termen (lei) 320 000 210 000
Volumul producţiei (unităţi) 15 000 18 200
Preţul de vînzare al unei unităţi (lei) 23 25

Problema 5
Să se calculeze eficienţa utilizării activelor curente, efectul accelerării sau
încetinirii duratei de rotaţie, cunoscînd următoarele date:
lei
Indicatori Perioada curentă Perioada precedentă
Stocuri de mărfuri şi materiale 2 209 975 704 039
Creanţe pe termen scurt 1 069 491 438 460
Mijloace băneşti 282 372 47 033
Venituri din vînzări 23 338 239 9 765 370

Problema 6

În baza datelor de mai jos, analizaţi sursele de finanţare ale activelor

curente, utilizând indicatorii fondului de rulment (fondul de rulment brut,
net, propriu şi străin).
Activ Suma, lei Pasiv Suma, lei
Active pe termen lung 7 101 805 Capital propriu 10 463 296
Active curente 8 804 944
inclusiv:
stocuri de mărfuri şi 5 265 890 Datorii pe termen 1 479 531
materiale lung
creanţe pe termen scurt 2 843967
investiţii pe termen scurt 0 Datorii pe termen 3 963 922
mijloace băneşti 478 511 scurt
alte active curente 216 576
Total Activ 15 906 749 Total Pasiv 15 906 749

164
 Tema XI
VENITURILE, CHELTUIELILE ŞI REZULTATELE
FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII

Veniturile reprezintă o categorie economică ce se

concretizează sub forma mijloacelor băneşti realizate de către o
persoană fizică sau juridică, ca rezultat al activităţii depuse într-o
perioadă de timp determinată, sau provenită din dreptul de
proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, sau din oricare alt
rezultat provenit în urma unui contract sau conferit de lege.
Veniturile cuprind sumele sau valorile încasate sau de încasat
în nume propriu din activităţi curente precum şi câştigurile din orice
altă sursă. La rîndul lor, activităţile curente sînt numite orice
activităţi desfăşurate de o persoană juridică, ca parte integrantă a
obiectului său de activitate, precum şi activităţile conexe acestora.
În funcţie de natura activităţilor care le generează, veniturile
pot fi clasificate în felul următor (criteriile de constatare a veniturilor
sînt reglementate de SNC 18 „Venitul”)

Veniturile întreprinderii

Venituri din activitatea Venituri din activitatea

operaţională neoperaţională
Venituri din

Alte venituri

excepţionale
operaţionale
vînzări

activitatea de

Venituri
Venituri din
Venituri din

activitatea
financiară
investiţii

Schema 17. Structura veniturilor întreprinderii (Contabilitate

financiară, p.452).

165
 Venituri din activitatea operaţională – cuprind sumele
încasate sau de încasat din activitatea de bază a întreprinderii.
Acestea includ:
Veniturile din vînzări care sînt formate din încasările din
vînzarea produselor, mărfurilor, prestarea serviciilor, operaţiunile de
barter, operaţiuni de construcţie ş.a.
Alte venituri operaţionale, la care se referă sumele primite sau
care urmează a fi primite din ieşirea activelor curente, cu excepţia
produselor finite şi mărfurilor, arenda curentă, precum şi sub formă
de amenzi, penalităţi, despăgubiri, recuperări de daune materiale
rezultate din modificările metodelor de evaluare a activelor curente.
Venituri din activitatea neoperaţională – includ sumele
primite sau de primit din alte tipuri de activităţi ale întreprinderii. La
acestea se referă:
Venituri din activitatea de investiţii, în a căror componenţă
intră sumele obţinute (rezultate) din ieşirea şi recalcularea activelor
pe termen lung ale întreprinderii; sumele încasate din vînzarea
activelor nemateriale, terenurilor, mijloacelor fixe; dividendele
calculate; dobînzile; veniturile din operaţiunile cu părţile legate;
sumele diferenţelor din reevaluarea activelor pe termen lung ieşite.
Venituri din activitatea financiară, care cuprind sumele
rezultate din transmiterea în folosinţă altor persoane juridice şi fizice,
pe un termen mai mare de un an, active nemateriale şi materiale pe
termen lung; valoarea activelor intrate cu titlu gratuit; venituri sub
formă de diferenţe de curs valutar; subvenţii de stat; prime; premii;
sume sponsorizate ş.a.
Venituri excepţionale, la care se referă sumele primite de la
organele de stat, companiile de asigurări, persoanele fizice şi juridice
sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi, perturbări
politice şi alte evenimente excepţionale.
Taxa pe valoarea adăugată şi accizele nu reprezintă veniturile
întreprinderii, întrucît acestea sînt colectate în numele organelor de
stat şi transferate la buget.
Noţiunea de cheltuieli reprezintă (include) orice consum de
factori de producţie, din cadrul unui proces economic, în urma căruia
elementele consumate îşi schimbă forma iniţială şi utilitatea,
devenind bunuri şi servicii necesare satisfacerii unor nevoi sociale

166
 ale populaţiei sau semifabricate necesare producerii de noi produse şi
servicii.
Conform SNC 3, „Componenţa consumurilor şi cheltuielilor
întreprinderii”, cheltuielile reprezintă diminuările de avantaje
economice care apar în urma activităţii economico-financiare şi nu
sînt legate nemijlocit de procesul de producţie. Cheltuielile nu se
includ în costul producţiei, se scad din venituri la determinarea
rezultatului financiar şi se reflectă în Raportul privind rezultatele
financiare (Anexa 2, din Raportul financiar).
Structura cheltuielilor întreprinderii este prezentată în schema
18.

Cheltuielile întreprinderii

Cheltuieli ale activităţii Cheltuieli ale activităţii Cheltuieli

operaţionale neoperaţionale privind
impozitul
pe venit
Cheltuieli generale şi administrative

Cheltuieli ale activităţii de investiţii

Cheltuieli ale activităţii financiare

Alte cheltuieli operaţionale
Cheltuieli comerciale

Pierderi excepţionale
Costul vînzărilor

Schema 18 Structura cheltuielilor întreprinderii (Contabilitate

financiară, p.422).

167
 Cheltuielile activităţii operaţionale cuprind cheltuielile
ocazionate de desfăşurare a activităţii de bază a întreprinderii. La
această categorie economică se referă:
Costul vînzărilor, care reprezintă o parte din consumurile
aferente produselor, mărfurilor vîndute şi serviciilor prestate şi
include: consumuri de materiale directe (consumuri de materii prime
şi semifabricate, consumuri de energie electrică, termică, combustibil
etc.), consumuri privind retribuirea muncii (plata salariului
personalului încadrat în activitatea de bază a întreprinderii), inclusiv
primele şi sumele plătite sub formă de stimulare şi compensare.
Cheltuiellei comerciale, sînt cheltuielile aferente desfacerii
produselor, mărfurilor şi prestării serviciilor care cuprind: cheltuielile
privind operaţiunile de marketing, pentru ambalaje şi împachetarea
produselor şi mărfurilor, cheltuielile de transport, pentru reclamă,
cheltuielile aferente creării rezervelor.
Cheltuielile generale şi administrative cuprind cheltuielile
privind deservirea şi gestiunea întreprinderii în ansamblu: cheltuielile
privind uzura, reparaţia şi întreţinerea mijloacelor fixe; cheltuielile
privind amortizarea activelor nemateriale cu destinaţie generală;
cheltuielile de întreţinere a personalului administrativ şi de
conducere, impozitele, taxele şi plăţile virate în buget potrivit
legislaţiei în vigoare (cu excepţia impozitului pe venit), precum şi
taxa pe valoarea adăugată nerecuperată, accizele; cheltuielile în
scopuri de binefacere şi sponsorizare; cheltuielile pentru protecţia
muncii; cheltuielile pentru deplasări, specializări; cheltuielile de
judecată; cheltuielile pentru procurarea literaturii speciale, actelor
normative etc.
Alte cheltuieli operaţionale cuprind sumele cheltuielilor
privind vînzarea altor active curente, pentru arenda curentă, cheltuieli
sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri, cheltuieli din
modificarea metodelor de evaluare a activelor curente, aferente
dobînzilor pentru credite şi împrumuturi, consumuri indirecte de
producţie nerepartizate, lipsuri şi pierderi din deteriorarea valorilor,
cheltuieli aferente produselor rebutate, cheltuieli anticipate etc.
Cheltuielile activităţii neoperaţionale cuprind cheltuielile
suportate de întreprindere la efectuarea altor activităţi precum:
Cheltuielile activităţii de investiţii, sînt generate de scoaterea
din funcţiune a activelor pe termen lung şi cuprind: cheltuielile

168
ocazionate de scoaterea din funcţiune a activelor pe termen lung,
sumele reducerii valorii activelor pe termen lung ieşite, pierderile din
participaţiile altor întreprinderi şi operaţiunile cu părţile legate.
Cheltuielile activităţii financiare rezultă din modificarea
mărimii şi structurii capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor
întreprinderii. Acestea cuprind cheltuielile privind operaţiunile
aferente plăţii redevenţelor, arenzii finanţate a activelor materiale pe
termen lung, diferenţele nefavorabile de curs valutar etc.
Pierderile excepţionale rezultă din evenimente sau operaţiuni
rare şi netipice care nu sînt legate de activitatea economico-
financiară a întreprinderii. Acestea cuprind daunele provocate de
calamităţile naturale, pierderile din perturbările politice, modificări
ale legislaţiei ţării.
Cheltuielile privind impozitul pe venit cuprind suma totală a
cheltuielilor privind impozitul pe venit luată în considerare la
calcularea profitului net al perioadei de gestiune.
Conform SNC 3, consumurile reprezintă resursele
întreprinderii utilizate pentru fabricarea produselor şi prestarea
serviciilor în scopul obţinerii venitului. Acestea sînt legate nemijlocit
de procesul de producţie (prestări, servicii), şi îşi găsesc întruchipare
materială în stocurile produselor şi producţiei în curs de execuţie. La
finele perioadei de gestiune consumurile se reflectă în Bilanţul
contabil, ca active şi nu se iau în calcul la determinarea rezultatului
financiar al întreprinderii.
În dependenţă de reflectarea consumurilor în costul produselor
finite, deosebim:
Consumuri directe, sînt cele proprii unui produs şi pot fi
nemijlocit incluse în costul lui de producţie (materie primă,
materiale, combustibil, energie electrică etc.).
Consumurile indirecte reprezintă consumurile aferente
deservirii şi gestionării subdiviziunilor de producţie. Ele nu sînt
incluse în mod direct în costul producţiei fabricate şi se repartizează
pe produse conform bazei acceptate de întreprindere. Cea mai
frecventă bază serveşte salariul muncitorilor de bază, dar în calitate
de bază de repartiţie poate servi un alt consum direct a cărui pondere
în total consumuri directe este majoritară.
În dependenţă de volumul de producţie fabricată deosebim:

169
 Consumuri variabile a căror mărime depinde de modificarea
volumului producţiei, lucrărilor executate, serviciilor prestate
(retribuirea muncii prestată de muncitorii de bază şi cei auxiliari,
costul materialelor consumate).
Consumuri constante, consumurile ce rămîn relativ
neschimbate într-o anumită perioadă de timp, indiferent de
modificările volumului producţiei fabricate (uzura calculată în baza
metodei liniare, cheltuieli privind întreţinerea şi exploatarea
clădirilor şi utilajului).
Profitul prezintă principalul rezultat financiar al activităţii
oricărei întreprinderi şi serveşte drept orientare specifică şi criteriu
determinant în procesul organizării activităţii economico-financiare.
Conform dicţionarului Larousse, profitul este definit ca fiind
„rezultat obţinut de proprietatea industrială sau de o activitate
comercială sau financiară” sau venit global adus de capitalul utilizat
într-o întreprindere, reprezentînd diferenţa între încasările efective şi
totalul cheltuielilor aferente (Mihaela Onofrei, p.261).
Prin rolul său pe care îl deţine în cadrul întreprinderii, profitul
îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Indicator sintetic de apreciere a eficienţei folosirii
capitalurilor şi a desfăşurării activităţii. Mărimea profitului
obţinut exprimă cel mai bine dacă resursele întreprinderii
au fost folosite productiv şi motivează proprietarii de
factori de producţie să-şi continue şi să-şi dezvolte
activitatea.
2. Sursă de autofinanţare şi de autodezvoltare a agentului
economic. Prin intermediul profitului întreprinderea îşi
poate continua activitatea, fiind principala sursă pentru
finanţare.
3. Pîrghie de cointeresate a acţionarilor, a proprietarilor
individuali şi a salariaţilor, profitul reprezentînd
principalul factor motivator pentru proprietarii de
capitaluri de a investi.
4. Sursă de acoperire a capitalului împrumutat.
5. Sursă importantă de alimentare a bugetului public naţional.
6. Mijloc de control asupra gestiunii economice şi financiare.
Rezultatele activităţii întreprinderii se exprimă prin următorii
indicatori:

170
 Profitul brut reprezintă profitul obţinut din vînzarea
produselor, mărfurilor şi serviciilor prestate şi se determină ca
diferenţa dintre veniturile din vînzări şi costul vînzărilor.
Profitul din activitatea operaţională reprezintă diferenţa dintre
veniturile şi cheltuielile obţinute de întreprindere din activitatea de
bază, determinată de statutul acesteia.
Profitul din activitatea de investiţii este diferenţa dintre
veniturile şi cheltuielile obţinute de întreprindere din operaţiunile ce
ţin de mişcarea activelor pe termen lung.
Profitul din activitatea financiară reprezintă diferenţa dintre
veniturile şi cheltuielile aferente operaţiunilor legate de modificările
în mărimea şi structura capitalului propriu şi mijloacelor
împrumutate.
Profitul din activitatea economico-financiară este rezultatul
financiar obţinut de întreprindere în cursul perioadei de gestiune din
activităţile operaţională, de investiţii şi financiară.
Profitul excepţional este diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile apărute ca rezultat al evenimentelor şi operaţiunilor
excepţionale neprevăzute.
Profitul pînă la impozitare este profitul obţinut de întreprindere
în cursul perioadei de gestiune din toate tipurile de activităţi şi
rezultatul excepţional.
Profitul net este profitul ce rămâne la dispoziţia întreprinderii
după calcularea cheltuielilor privind impozitul pe venit şi se
determină ca diferenţa dintre profitul pînă la impozitare şi cheltuielile
privind impozitul pe venit.
Pragul de rentabilitate (punctul critic, punctul mort)
reprezintă momentul în care volumul din vînzări este egal cu
valoarea consumurilor şi cheltuielilor perioadei, încît profitul sau
pierderea sînt nule.

unde:
preţul de vînzare unitar (Pr. un.): cantitatea de bani cheltuită
de cumpărător pentru fiecare unitate de produs sau serviciu;

171
 consumuri şi cheltuieli variabile unitare (CCV un.):
cheltuielile care variază direct cu producerea unei unităţi
suplimentare;
marja de contribuţie (MC): mărimea diferenţei dintre preţul de
vînzare unitar şi cheltuielile variabile unitare (MC = Pr. un. – CV
un.);
consumuri şi cheltuieli fixe (CCF): suma tuturor costurilor
necesară pentru producerea întregului volum al producţiei fabricate.

Întrebări de autocontrol

1. Definiţi şi clasificaţi veniturile întreprinderii.

2. Arătaţi diferenţa dintre consumuri şi cheltuieli.
3. Enumeraţi căile de sporire a profitului.
4. Explicaţi noţiunea de „prag de rentabilitate”.
5. Explicaţi diferenţa dintre consumuri directe şi indirecte; fixe
şi variabile.
6. Schematizaţi structura veniturilor şi cheltuielilor
întreprinderii.
7. Numiţi şi explicaţi factorii care influenţează mărimea
profitului.
8. Care tip de activitate trebuie să deţină ponderea maximă în
formarea rezultatului financiar total al firmei?
9. Enumeraţi factorii de care depinde valoarea pragului de
rentabilitate.
10. Numiţi indicatorii prin care se exprimă rezultatele activităţii
întreprinderii.

Test

1. După modul de includere în costul produsului, consumurile şi

cheltuielile se grupează astfel:
a) consumuri şi cheltuieli materiale;
b) consumuri şi cheltuieli privind retribuirea muncii;
c) consumuri şi cheltuieli directe;
d) consumuri şi cheltuieli operaţionale;
e) consumuri şi cheltuieli indirecte.

172
2. Clasificaţi cheltuielile enumerate mai jos în baza tabelului ce
urmează:
1) cheltuieli pentru pregătirea cadrelor;
2) cheltuieli pentru deplasare şi serviciu;
3) cheltuieli pentru arenda curentă;
4) cheltuieli pentru lipsuri şi pierderi din deteriorarea
valorilor;
5) cheltuieli pentru retribuirea muncii salariaţilor de la
întreprinderea de comerţ care includ: prime, sporuri,
suplimente;
6) cheltuieli în scopuri de binefacere;
7) cheltuieli pentru operaţiuni de marketing;
8) cheltuieli pentru plăţi virate în buget;
9) cheltuieli pentru dobînzi pentru credite şi împrumuturi;
10) cheltuieli pentru întreţinerea şi reparaţia mijloacelor
fixe;
11) cheltuieli pentru întreţinerea personalului administrativ;
12) cheltuieli pentru reclamă.

CHELTUIELI

Comerciale Generale şi Alte cheltuieli

administrative operaţionale

3. Clasificaţi elementele de mai jos în consumuri şi cheltuieli:

1) ambalajul utilizat la expedierea producţiei;
2) costul producţiei vîndute;
3) uzura clădirii secţiei de producţie;
4) reparaţia curentă a clădirii administraţiei;
5) rebuturi din producţie;
6) salariile muncitorilor secţiei de producţie;
7) cheltuieli de deplasare;
8) contribuţiile privind asigurarea socială aferente salariului calculat
administraţiei întreprinderii;
9) uzura activelor utilizate în procesul de producţie;
10) amenzile plătite;
11) materiile prime utilizate pentru fabricare producţiei de bază;

173
12) diferenţe negative de curs valutar;
13) cheltuieli privind plata dobînzilor;
14) plăţi obţinute din redevenţe;
15) combustibil utilizat pentru fabricarea producţiei finite;
16) lipsuri de OMVSD obţinute în urma inventarierii;
17) cheltuieli privind impozitul pe venit;
18) reclama produselor destinate vînzării;
19) cheltuieli aferente ieşirii activelor materiale pe termen lung;
20) plata impozitelor şi taxelor.

4. În dependenţă de fluctuarea consumului faţă de modificarea

volumului producţiei fabricate acestea se împart astfel:
a) consumuri şi cheltuieli variabile;
b) consumuri şi cheltuieli fixe;
c) consumuri şi cheltuieli directe;
d) consumuri şi cheltuieli operaţionale;
e) consumuri şi cheltuieli indirecte.

5. Funcţiile profitului sunt:

a) sursă de acoperire a capitalului împrumutat;
b) sursă de acumulare în bugetul public naţional;
c) sursa de achitare a dividendelor acţionarilor;
d) sursă de autofinanţare şi de autodezvoltare a
agentului economic.

6. Includeţi în locul punctelor expresia potrivită:

1. ….. reprezintă profitul obţinut din ….. , mărfurilor şi
serviciilor prestate şi se determină ca diferenţa dintre
….. şi….. .
2. ….. e profitul ce rămîne la dispoziţia întreprinderii după
calcularea ….. privind ….. şi se determină ca diferenţa
dintre ….. şi cheltuielile privind ….. ..

Expresiile potrivite:
1) venituri din vînzări;
2) profitul brut;
3) impozitul pe venit;
4) cheltuieli;

174
 5) profitul net;
6) vînzarea produselor;
7) profitul pînă la impozitare;
8) impozitul pe venit.

7. Alegeţi variantele corecte: cheltuielile activităţii operaţionale

cuprind:
a) cheltuielile activităţii financiare;
b) cheltuielile comerciale;
c) cheltuielile privind impozitul pe venit;
d) cheltuielile generale şi administrative.

Probleme

Problema 1
Cunoscînd structura veniturilor şi cheltuielilor
întreprinderii să se calculeze indicatorii rezultatelor
financiare.
Indicatori Suma, lei
Venitul din vînzări 180743
Costul vînzărilor 151259
Alte venituri operaţionale 17326
Cheltuieli comerciale 12507
Cheltuieli generale şi administrative 7677
Alte cheltuieli operaţionale 20080
Venituri din ieşirea activelor financiare pe termen 5700
lung
Venituri din dividende 4500
Cheltuieli din procurarea activelor pe termen lung 50000
Venituri din diferenţe de curs valutar 2400
Cheltuieli privind diferenţele de curs valutar 3800

Problema 2
Întreprinderea produce 450000 unităţi de produs. Preţul de
vînzare al unui produs este de 57 lei. Consumurile şi cheltuielile
variabile totale aferente producerii constituie 13500000 lei.

175
Consumurile şi cheltuielile fixe constituie 7000000 lei. Determinaţi
pragul de rentabilitate în unităţi şi în lei.

Problema 3
Întreprinderea fabrică două tipuri de produse: suc de mere şi
suc de roşii. Preţul de realizare a unui litru de suc de mere este de 18
lei, pentru cel de roşii – 15 lei. Consumurile şi cheltuielile variabile
unitare sînt de 10 lei pentru sucul de mere şi 8,50 lei pentru cel de
roşii. Volumul total al producţiei este de 830 000 litri, unde 500 000
revin sucului de mere, restul – sucului de roşii. Consumurile şi
cheltuielile fixe totale constituie 1500000 lei. Determinaţi pragul de
rentabilitate total pe întreprindere şi pe tipuri de produse.

176
 Tema XII
ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a poziţiei

financiare şi a stării de performanţă financiară a întreprinderii la
încheierea perioadei de gestiune. Ea îşi propune să stabilească
punctele tari şi punctele slabe ale gestiunii financiare în vederea
fundamentării unei noi strategii de menţinere şi de dezvoltare într-un
mediu concurenţial. De asemenea, analiza financiară interesează
partenerii economici şi financiar-bancari, pentru fundamentarea unor
posibile acţiuni de cooperare cu respectiva întreprindere. Atît analiza
pe plan intern, cît şi cea externă au ca obiectiv determinarea
rentabilităţii şi a riscului, şi, în final, a valorii întreprinderii. Sursa de
date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de
sinteză: bilanţul contabil, raportul privind rezultatele financiare şi
anexele la raportul financiar. Aceasta va fi completată cu informaţii
privind evoluţia preţurilor, a cursurilor bursiere pe piaţă etc.
Cele mai frecvent utilizate metode de analiză financiară a unei
întreprinderii sînt:
 analiza fluxurilor de fonduri;
 analiza orizontală sau comparativă a indicilor din
rapoartele financiare;
 analiza verticală sau pe bază de ponderi a indicilor din
rapoartele financiare;
 analiza indicatorilor (coeficienţilor) financiari.
În practica internaţională (în ţările UE, SUA şi Japonia)
numărul indicatorilor utilizaţi pentru aprecierea situaţiei economico-
financiare a activităţii întreprinderii este de 200-250 indicatori. În
condiţiile Republicii Moldova însă, este necesar să se selecteze circa
20-30 indicatori, pentru care noile Standarde de Evidenţă Contabilă
oferă suficientă informaţie.
În opinia multor autori, aceşti indicatori ar putea fi divizaţi în

177
şase grupe capabile să caracterizeze domeniile distincte ale activităţii
financiare.
Sistemul de indicatori poate fi structurat astfel:
I. Indicatori ai rezultatelor financiare – orientaţi spre studiul
performanţelor, evaluarea valorii lor efective şi perspectivele
evoluţiei în viitor. Acest grup de indicatori corespund intereselor şi
nevoilor gestionarilor interni, cît şi diferiţilor parteneri externi
interesaţi de rezultatele activităţii. Printre indicatorii tradiţionali care
reflectă rezultatele activităţii întreprinderilor putem evidenţia:
- profitul brut;
- rezultatul activităţii operaţionale; investiţionale; financiare;
- profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare;
- profitul net.
II. Indicatorii rentabilităţii − în conformitate cu sistemul
actual de evidenţă contabilă indicatorii eficienţei utilizării
potenţialului tehnico-economic şi financiar sînt reprezentaţi de:
- rentabilitatea vînzărilor;
- rata rentabilităţii activelor;
- rata rentabilităţii faţă de resursele consumate;
- rata rentabilităţii financiare.
III. Indicatorii lichidităţii măsoară capacitatea întreprinderii
de a-şi onora obligaţiunile financiare pe termen scurt prin activele
sale curente. Din această categorie fac parte:
- rata lichidităţii totale;
- rata lichidităţii intermediare;
- rata lichidităţii imediate;
- coeficientul disponibilităţilor băneşti (situaţia cash-flow-
ului);
- fondul de rulment.
IV. Indicatorii gestionării datoriilor şi a stabilităţii
financiare denotă gradul în care întreprinderea utilizează creditul în
finanţarea activelor sale. Din cadrul acestor indicatori cea mai mare
utilizare o au:
- rata de îndatorare globală;

178
 - rata de îndatorare la termen;
- rata autofinanţării activelor;
- rata autonomiei financiare la termen;
- rata autonomiei financiare globale;
- rata de acoperire a dobînzilor.
V. Indicatorii gestionării activelor, care arată cît de eficient
utilizează întreprinderea activele sale. Fiecărei etape a ciclului
economic îi corespunde o perioadă de timp necesară finalizării de
resurse băneşti. Cunoaşterea duratei fiecărei faze a ciclului economic
de transformare fizică a capitalurilor circulante prezintă un interes
deosebit pentru fiecare agent economic privind stabilirea vitezei de
circulaţie a numerarului şi în această bază adoptarea deciziilor de
intervenţie în vederea reglementării masei numerarului.
În acest cadru pot fi selectaţi pentru semnificaţie următorii
indicatori:
- viteza de rotaţie a activelor curente;
- perioada medie de încasare a creanţelor;
- viteza de rotaţie a stocurilor;
- viteza de rotaţie a activelor pe termen lung;
- viteza de rotaţie a activului total.
VI. Indicatorii valorii de piaţă caracterizează activitatea
întreprinderii pe piaţa de valori; astfel se calculează:
- profitul net pentru o acţiune;
- coeficientul de capitalizare bursieră;
- dividendul pe acţiune;
- randamentul dividendului;
- raportul valoare de piaţă la valoare contabilă.

Indicatorii rezultatelor financiare reprezintă totalitatea

rezultatelor pozitive sau negative (profit sau pierdere) obţinute pe
parcursul unei perioade de gestiune. Aceştia au fost cercetaţi detaliat
în capitolul anterior (Tema XI Veniturile, cheltuielile şi rezultatele
financiare ale întreprinderii).
Indicatorii rentabilităţii se determină în baza datelor din

179
anexa 1 „Bilanţul contabil” şi anexa 2 „Raportul privind rezultatele
financiare” la Raportul financiar. La indicatorii rentabilităţii se
referă: rentabilitatea vînzărilor, rentabilitatea economică (activelor) şi
rentabilitatea financiară.
Rentabilitatea vînzărilor (RVV) caracterizează capacitatea
întreprinderii de a obţine profit în urma desfacerii, adică arată cîţi
bănuţi profit sau pierdere obţine întreprinderea de la 1 leu venit din
vînzări.

Rentabilitatea economică (activelor) (Rec) arată cîţi bănuţi

profit sau pierdere obţine întreprinderea de la fiecare leu investit în
activitatea acesteia, indiferent de sursele provenienţei acestui leu (atît
proprii cît şi împrumutate).

Situaţia se apreciază pozitiv dacă rentabilitatea economică este

mai mare decît rata medie a dobînzii pe piaţa creditelor. În calculul
acestui indicator sînt cointeresaţi creditorii întreprinderii.

Rentabilitatea financiară (Rfin) caracterizează eficienţa

utilizării capitalului propriu. Aceasta arată cîţi bănuţi profit sau
pierdere obţine întreprinderea de la fiecare leu investit în capitalul
propriu al societăţii date.

Valoarea acestui indicator cointeresează acţionarii

180
întreprinderii, deoarece reprezintă remunerarea acestora.
Indicatorii lichidităţii măsoară capacitatea întreprinderii de
a-şi achita datoriile pe termen scurt din contul activelor curente sau a
elementelor acestora. Nivelul lichidităţii se determină prin indicatori
relativi şi absoluţi. La indicatorii relativi se referă: rata lichidităţii
absolute, rata lichidităţii intermediare şi rata lichidităţii totale. Drept
indicator absolut serveşte valoarea fondului de rulment.
Rata lichidităţii absolute (RLA) reflectă în ce măsură
întreprinderea este capabilă să-şi onoreze imediat obligaţiile curente
din contul mijloacelor băneşti şi a investiţiilor pe termen scurt.

Mărimea optimă a acestui indicator este între 0,20–0,25.

Aceasta înseamnă că la fiecare leu de datorii pe termen scurt
întreprinderea trebuie să dispună de 20-25 bani în numerar. De
regulă, situaţia este favorabilă cînd rata aceasta creşte în evoluţie de
la mărimi mult mai mici pînă la cea optimă.
Rata lichidităţii intermediare (RLi) demonstrează posibilităţile
întreprinderii de a-şi achita obligaţiile pe termen scurt din contul
mijloacelor băneşti, a investiţiilor pe termen scurt şi a creanţelor.

Mărimea normală a ratei lichidităţii intermediare se află în limita

0,7-1,0.

181
 Rata lichidităţii totale (RLT) caracterizează capacitatea
întreprinderii de a-şi transforma activele curente în mijloace necesare
pentru acoperirea datoriilor pe termen scurt.

În condiţii de activitate reuşită nivelul acestei rate este 1–2,5,

adică valoarea activelor curente trebuie să fie cel puţin egală cu
valoarea datoriilor pe termen scurt.
Fondul de rulment reprezintă acea parte a activelor curente
care este finanţată din sursele permanente rămase după acoperirea
necesităţilor permanente:
FOND DE RULMENT = Capital permanent – Active pe
termen lung = Activ curent – Datorii pe termen scurt
Indicatorii gestionării datoriilor şi a stabilităţii financiare
Rata autonomiei financiare (R.a.f..) reflectă aportul capitalului
propriu la finanţarea tuturor elementelor patrimoniale ale
întreprinderii. În sistemul bancar naţional, pentru aprecierea
solvabilităţii clientului se utilizează nivelul recomandat al ratei de
autonomie de 50%. În acest caz, jumătate din patrimoniul
întreprinderii care este format din sursele proprii serveşte drept
garanţie pentru achitarea tuturor datoriilor faţă de creditori.

182
 Rata datoriilor globale (R.D.G ) reprezintă ponderea datoriilor
totale ale întreprinderii pe termen lung şi scurt în suma totală a
patrimoniului ei (RDG):

De regulă, această rată trebuie să fie subunitară. Cu cît rata este

mai mică, cu atît securitatea financiară a întreprinderii este mai mare.
Indicatorii gestiunii activelor caracterizează rotaţia activelor,
eficienţa utilizării acestora. La indicatorii gestiunii activelor se
referă:
 numărului de rotaţii;
 durata unei rotaţii în zile (viteza de rotaţie în zile).
Cei doi indicatori la care ne-am referit mai sus pot exprima
starea patrimonială pe total active curente, pe grupe de active
curente, precum şi pe grupe de pasive curente.
Calcularea indicatorilor gestiunii financiare se va efectua
conform următoarelor formule:

Numărul de rotaţie a activelor curente arată de cîte ori într-o

anumită perioada de gestiune (an, semestru, trimestru) are loc
înnoirea activelor curente din contul venitului din vînzări. Se
apreciază pozitiv creşterea în dinamică a acestui indicator:

Numărul de rotaţie a stocurilor de mărfuri şi materiale arată

de cîte ori într-o anumită perioada de gestiune are loc înnoirea
stocurilor de mărfuri şi materiale. Se apreciază pozitiv creşterea în
dinamică a acestui indicator:

183
 Numărul de rotaţie a creanţelor arată de câte ori într-o anumită
perioada de gestiune are loc transformarea creanţelor în mijloace
băneşti.

Durata de rotaţie a activelor curente arată cîte zile durează o

rotaţie completă a acestora:

Analogic se calculează durata de rotaţie pentru stocuri şi

creanţe.

Întrebări de autocontrol

1) Descrieţi necesitatea şi rolul analizei financiare la întreprindere.

2) Enumeraţi sursele de informaţie utilizate la analiza financiară a
întreprinderii.
3) Determinaţi şi analizaţi grupele de indicatori şi rolul lor în
analiza activităţii financiară a întreprinderii.
4) Descrieţi necesitatea şi rolul calculului indicatorilor rentabilităţii
financiare şi rentabilităţii economice. Cine este cointeresat în
calculul acestor rentabilităţi?
5) Enumeraţi şi caracterizaţi indicatorii calculaţi de către băncile
comerciale cu scopul aprecierii credibilităţii întreprinderii în
calitate de solicitant al creditului.
6) Enumeraţi indicatorii ce se utilizează pentru determinarea
eficienţei utilizării activelor întreprinderii.
7) Numiţi şi caracterizaţi indicatori ce ne arată echilibrul financiar
al întreprinderii pe termen scurt.
8) Daţi exemplu de o întreprindere lichidă, dar insolvabilă şi de una
solvabilă, dar cu grad scăzut de lichiditate.
9) Numiţi factorii ce determină modificarea nivelului rentabilităţii
184
 activelor.
10) Definiţi activele nete şi activele curente nete.

Test

1. Solvabilitatea reprezintă:
a) capacitatea întreprinderii de a genera profit;
b) capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiunile pe
termen scurt;
c) capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiunile pe
termen lung;
d) capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiunile pe
termen scurt şi termen lung.

2. În calculul rentabilităţii economice sînt cointeresaţi:

a) acţionarii;
b) creditorii;
c) furnizorii;
d) statul;
e) salariaţii întreprinderii.

3. Rentabilitatea financiară reprezintă:

a) capacitatea întreprinderii de a genera profit utilizînd capitalul
propriu;
b) capacitatea întreprinderii de a genera profit utilizînd capitalul
împrumutat;
c) capacitatea întreprinderii de a genera profit utilizînd capitalul
permanent;
d) capacitatea întreprinderii de a genera profit utilizînd capitalul
total.

4. Durata de rotaţie a activelor curente este influenţată de:

a) deciziile acţionarilor;
b) limitele impuse prin contractele de credit;
c) volumul vînzărilor;
d) politica de credit a întreprinderii;
e) durata procesului de producţie.

185
5. În calculul lichidităţii intermediare sînt cointeresaţi:
a) acţionarii;
b) creditorii;
c) furnizorii;
d) statul;
e) salariaţii întreprinderii.

Probleme

Problema 1
În baza datelor S.A. „Floarea-Soarelui”, de determinat şi de
analizat indicatorii lichidităţii şi fondul de rulment:

Starea bilanţieră Perioada Perioada

precedentă curentă
Active pe termen lung 5299089 42242595
Active curente 63545876 107678570
Stocuri de mărfuri şi 18987302 57182970
materiale
Cţeanţe 40291751 46443815
Mijloace băneşti 4116326 3911342
Alte active curente 150497 140443
Capital propriu 34413282 38583746
Datorii pe termen lung 2374138 4425245
Datorii pe termen scurt 32057545 106912174

Problema2
În baza datelor S.A. „Floarea-Soarelui”, de determinat numărul
de rotaţii şi durata unei rotaţii pentru activele curente şi elementele
componente ale acestora, precum şi pentru datoriile faţă
de furnizori. Formulaţi concluziile respective.
Starea bilanţieră Perioada Perioada
precedentă curentă
Active pe termen lung 5299089 42242595
Active curente 63545876 107678570

186
Stocuri de mărfuri şi 18987302 57182970
materiale
Cţeanţe 40291751 46443815
Mijloace băneşti 4116326 3911342
Alte active curente 150497 140443
Datorii comerciale pe 32057545 106912174
termen scurt
Volumul vînzărilor 51367208 180743953
Costul vînzărilor 151259607 38568620

Problema 3
În baza datelor S.A. „Floarea-Soarelui”, de determinat
indicatorii rentabilităţii (rentabilitatea vînzărilor, economică,
financiară).

Starea bilanţieră Perioada Perioada

precedentă curentă
Capital propriu 34413282 38583746
Datorii pe termen lung 2374138 4425245
Datorii pe termen scurt 32057545 106912174
Volumul vînzărilor 51367208 180743953
Costul vînzărilor 151259607 38568620
Profitul perioadei de 1145424 5117829
gestiune pînă la
impozitare
Profitul net 525451 4294953

187
 BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia Republicii Moldova aprobată la 29 iulie 1994 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1 din 12.08.1994.
2. Note metodologice privind elaborarea de către autorităţile
administraţiei publice locale a proiectelor de buget pe anul 2005
şi estimările pe anii 2006-2007. Ministerul Finanţelor.
3. Legea Republicii Moldova privind Codul vamal al Republicii
Moldova nr.1149-X-IV din 20.07.2000 // Monitorul Oficial al
Republici Moldova nr.160-162/1201 din 23.12.2000.
4. Cu privire la aprobarea Strategiei de dezvoltare social-
economică a Republicii Moldova (pînă în anul 2005). Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr.1415 din 19.12.2001 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 10 ianuarie 2002, 55-
8, pag.11, art.35.
5. Legea Republicii Moldova privind Comisia Naţională a
Valorilor mobiliare nr.192-XV din 12.11.98 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999.
6. Modificările şi completările la Regulamentul cu privire la
mijloacele extrabugetare ale instituţiilor publice // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 141-145/189 din 11.07.2003.
7. Legea Republicii Moldova cu privire la Centrul pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei nr.1104-XV din
6.06.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.91-94
din 27.07.2002.
8. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea
Regulamentului cu privire la efectuarea reviziilor economico-
financiare nr.253 din 10.03.2003 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.46-47 din 19.03.2003.
9. Legea privind Curtea de Conturi nr.312-XIII din 8-12-1994 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 02.02.1995.
10. Legea Republicii Moldova cu privire la BNM, nr.548-XIII din
21.07.95 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.56-57

188
 din 12.X.1995.
11. Cu privire la Direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale şi
cadrul cheltuielilor pe termen mediu (2003-2005), Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr.693 din 3 iunie 2002 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 5 iulie 2002, nr.96-99,
pag.11, art.947.
12. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la
aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări Sociale a
Republicii Moldova nr.739 din 25.07.2000 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.94-97/834 din 03.08.2000.
13. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind clasificaţia
bugetară nr.969-III din 24.07.96 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova 72-73/704 din 07.11.1996.
14. Casa Naţională pentru Asigurări Sociale. Particularităţile
calculării şi transferării contribuţiilor de asigurări sociale
obligatorii de stat pentru anul 2004 nr.11-IX-03/09-581 din
9.03.2004.
15. Legea Republicii Moldova cu privire la mărimea, modul şi
termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de
asistenţă medicală nr.1593-XV din 26.12.2002 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.18-19/57 din 08.02.2003.
16. Legea Republicii Moldova cu privire la fondurile asigurării
obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2004 nr.565 XV din
25.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.6-
12/74 din 01.01.2004.
17. Legea Republicii Moldova privind modificarea şi completarea
legii bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2004 nr.519-
XV din 18 decembrie 2003 nr.298-XV din 28.07.2004 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.132-137/728 din
06.08.2004.
18. Legea Republicii Moldova privind indemnizaţiile pentru
incapacitate temporară de muncă şi alte prestaţii de asigurări
sociale nr.289-XV din 22.07.2004 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.168-170/773 din 10.09.2004.

189
19. Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia socială
specială a unor categorii de populaţie nr.933-XIV din
14.04.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.70-
72/507 din 22.06.2000.
20. Legea Republicii Moldova privind alocaţiile sociale de stat
pentru unele categorii de cetăţeni nr.499-XV din 14-07-99 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.106-108/507 din
30.09.2000.
21. Legea Republicii Moldova privind sistemul public de asigurări
sociale nr.849-X-IV din 8.07.1999 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.1-4/2 din 06.01.2000.
22. Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii
Moldova nr.764-XV din 27.12.2001 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. – 2003. – Nr.16/53.
23. Legea Republicii Moldova cu privire la fondurile asigurării
obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2004 nr.565 XV din
25.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.6-
12/74 din 01.01.2004.
24. Legea Republicii Moldova privind rezervele materiale de stat şi
de mobilizare nr.589-XII din 22.09.95 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. nr.11-12/114 din 22.02.1996.
25. Bugete de stat, anii 2000-2005 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova.
26. Regulamentul provizoriu privind modul de monitorizare a
bugetelor pe programe şi performanţă // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.173-176/226 din 12.08.2003.
27. Modul de încasare şi evidenţă a veniturilor pentru anul 2004 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-5/3 din 01.01.2004.
28. Bugete ale asigurărilor sociale de stat, anii 2000-2005 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
29. Legea privind taxele locale nr.186-XII din 19.07.1994 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1994. –
nr.8/modificat prin Legea nr.1101-XIV din 30.06.2000.
30. Codul fiscal // Contabilitate şi audit. - 2004. - Nr.1.
31. Legea Republicii Moldova privind Legea taxei de stat nr.1216-

190
 XII din 3.12.1992 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.12/539 din 30.12.1992.
32. Legea Republicii Moldova cu privire la tariful vamal nr.1380-
XIII din 20.11.1997.
33. Legea Republicii Moldova privind sistemul bugetar şi procesul
bugetar nr.847 XII din 24.05.96 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.19-20/197 din 27.03.1997.
34. Legea Republicii Moldova privind finanţele publice locale
nr.397-XV din 16.X.2003 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.248-253/996 din 19.12.2003.
35. Legea Republicii Moldova privind datoria de stat şi garanţiile de
stat nr.943-XII din 18.07.96 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.75-76/715 din 21.11.1996.
36. Anuarele statistice ale Republicii Moldova. - Chişinău, 2000-
2004.
37. Proiectul de lege a bugetului de stat pe anul 2007. - Chişinău,
septembrie 2006.
38. Republica Moldova în cifre. - Chişinău, 2000-2004.
39. „Impozitarea şi facilităţile fiscale pentru micul business din
Republica Moldova”. Ghid pentru întreprinzători. − Chişinău,
2003, Bizpro Moldova.
40. Antonie N., Neagoe I., Finanţele întreprinderii. − Bucureşti,
1993.
41. Adochiţei M., Finanţele întreprinderii. − Bucureşti, 2000.
42. Bărbelescu C., Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate
economică. − Bucureşti: Ed. Economică, 2002, p.49–106.
43. Botnari N. ş.a. Finanţele întreprinderii, sinteze, teste, probleme.
− Chişinău: ASEM, 2006.
44. Ciubotaru M. Dezvoltarea economică: politici, strategii, modele,
efecte. - Chişinău, 1999.
45. Manolescu Gh. Buget: abordare economică şi financiară. -
Bucureşti, 1997.
46. Manole T. Finanţe publice (teorie şi aplicaţii). - Chişinău, 1998.
47. Manole T. Finanţe publice locale. - Chişinău, 2003.

191
48. Mihalcea L. Finanţe publice şi analiză financiară. - Bucureşti,
1999.
49. Ţiriulinicova N.Analiza rapoartelor financiare. − Chişinău:
ASEM, 2004.
50. Nederiţă A. Contabilitatea financiară. − Chişinău: ACAP, 2003.
51. Filip Gh. Finanţe publice. - Iaşi, 2002.
52. Gavrilă T. Economia şi gestiunea întreprinderii. − Bucureşti.
53. Gortolomei D., Curagiu N. Finanţele şi evidenţa contabilă a
afacerii. − Chişinău, 2003.
54. Gristea Gh., Florea Pîrvu. Economia şi gestiunea întreprinderii,
1999.
55. Hîncu R. Finanţe publice. - Chişinău, 1999.
56. Hîncu R. ş.a. Finanţe publice: sinteze, scheme, teste. -
Chişinău, 2005.
57. Hîncu R. Cheltuieli pentru învăţămînt în condiţiile deficitului
bugetar în Republica Moldova. - Chişinău, 2004.
58. Hîncu R., Chicu N. Impactul impozitelor directe asupra
proceselor social-economice. – Chişinău: Analele ASEM, 2004.
59. Hoanţă Nicolae. Finanţele firmei. − Bucureşti, 1996.
60. Stratulat O. Consemnări pentru prelegerea „Obiectul şi metoda
de studiu”. - Chişinău, 1997.
61. Stratulat O. Consemnări pentru prelegerea „Politica financiară”.
− Chişinău, 1997.
62. Stratulat O. Consemnări pentru prelegerea „Caracteristica
generală a cheltuielilor publice”. - Chişinău, 1997.
63. Stratulat O. Consemnări pentru prelegerea „Mecanismul
financiar”. - Chişinău, 1998.
64. Stratulat O. Consemnări pentru prelegerea „Cheltuieli publice
pentru securitate socială”. - Chişinău, 2002.
65. Secrieru A. Finanţe publice. Instrumente şi mecanisme
financiare de intervenţie guvernamentală. - Chişinău, 2004.
66. Stratulat O. Cheltuieli pentru acţiuni social-culturale. -
Chişinău, 2001.
67. Toma M. Finanţele şi gestiunea financiară. − Bucureşti, 1994.

192
68. Toma Mihai, Brezeanu P. Finanţele şi gestiunea financiară.
Editura economică, 1996.
69. Văcărel Iu. ş.a. Finanţe publice. - Bucureşti, 1999.
70. Văcărel Iu. ş.a. Finanţe publice. - Bucureşti, 2002.
71. Vasile Ilie, Mihaela Teodorescu. Finanţele întreprinderii. −
Bucureşti, 2003.
72. Бучацкая В., Кузмина О. Система государственного
социального страхования. - Кишинэу, 2001.
73. Бернар Коласс. Управление финансовой деятельностью
предприятия. – Москва: Финансы, 1997.
74. Кочович Е. Финансовая математика. Теория и практика
финансовых расчетов – Москва: Финансы и статистика,
1994.
75. Никитина Л. Структурно-логические схемы и понятийный
аппарат по дисциплине «Государственые финансы». -
Кишинэу, 2003.
76. Фадеева И., Таран И. Методические пособия по курсу
«Финансы предприятий». − Кишинев, 2004.
77. Черкасов В.Е. Учебное пособие по финансового –
экономическим расчетам. – Москва, 1993
78. Lorant Eros, Ioan Marius. Analiza situaţiei financiare a firmei. −
Bucureşti.
79. Stănescu V., Robu I. Anghel. Evaluarea întreprinderii. −
Bucureşti: Editura Tribuna Economică 2001, p.58-114.
80. Manaţie D. Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi
necotate. − Bucureşti: Ed. Economică, 2002, p.451 457.
81. Gîrstea Gh. Florea Pîrvu. Economia şi gestiunea întreprinderii.
1999.
82. Pîrvu Fl. Costuri şi fundamentarea deciziilor. – Bucureşti:
Editura Economică, 1999.
83. Chandra Prasana. Fianncial Mangement. Theorz and Practice
Third Edition – New Delhi, 1993.
84. Khan M.Z. Financial management. Text and problems Second
Edition, 1992.

193
 CUPRINS

Introducere 3
Tema I Conceptul şi funcţiile finanţelor 6
Tema II Politica financiară a statului 23
Tema III Mecanismul financiar 31
Tema IV Sistemul cheltuielilor publice 53
Tema V Veniturile bugetului de stat şi politica
fiscală a statului 87
Tema VI Bugetul de stat 106
Tema VII Creditul public 120
Tema VIII Politica financiară a întreprinderii 130
Tema IX Finanţarea activelor pe termen lung 140
Tema X Finanţarea activelor curente 153
Tema XI Veniturile, cheltuielile şi rezultatele
financiare ale întreprinderii 165
Tema XII Analiza situaţiei financiare a
întreprinderii 177
Bibliografie 188

194
Galina ULIAN, Angela SESTACOVSCAIA, Mariana DOGA-MIRZAC,
Lilia ROTARU, Evelina SCRIPLIUC, Svetlana GHERJAVCA

Finanţe

Note de curs şi aplicaţii pentru seminar

Redactor Eugenia Balan

Asistenţă computerizată
Coperta Vitalie Ilaşcu

Bun de tipar. Formatul 60 x 841/16

Coli de tipar. Coli editoriale.
Comanda 67. Tirajul 50.

Centrul Editorial - Poligrafic al USM

Str. Al. Mateevici, 60, Chişinău 2009

195