UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea Ştiinţe Economice

Catedra Finanţe şi Bănci

Galina ULIAN, Lilia DRAGOMIR (ROTARU), Maria COJOCARU, Lucia CASTRAVEŢ,

Iulia CAPRIAN

POLITICI ŞI TEHNICI BUGETARE

Note de curs şi aplicaţii practice

Aprobat

de Consiliul profesoral al

Facultăţii de Ştiinţe Economice

Chişinău, 2013
CEP USM

CZU

Recomandat de
Catedra Finanţe şi Bănci

Recenzenţi:

Ludmila COBZARI, dr.hab., prof. univ., ASEM

Maria HĂMURARU, dr., conf. univ., USM
Mariana DOGA-MÎRZAC, dr., conf. univ., USM

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII

Ulian, Galina

Finanţe publice. Note de curs şi aplicaţii practice / Galina Ulian, Lilia Rotaru,
Maria Cojocaru, Lucia Castraveţ, Iulia Caprian; Univ. de Stat din Moldova.
Fac. de Ştiinţe Econ. Catedra Finanţe şi Bănci. - Ch., CEP USM, 2013. -

© Galina ULIAN,
Lilia ROTARU,
Maria COJOCARU,
Lucia CASTRAVEŢ,
Iulia CAPRIAN
© USM, 2013
 CUPRINS

Cuvînt înainte

CAPITOLUL 1: CONŢINUTUL ŞI SFERA DE CUPRINDERE A POLITICILOR

BUGETARE
1.1. Conţinutul şi componentele politicii financiare publice
1.2. Interdependenţe între componentele politicii economice şi financiare
1.3. Coordonate şi instrumente ale politicii fiscal-bugetare
APLICAŢII PRACTICE

CAPITOLUL 2: PRINCIPII ŞI TRĂSĂTURI FUNDAMENTALE ÎN CONSTRUCŢIA

SISTEMELOR DE BUGETARE MACROBUGETAREA ŞI ELABORAREA
POLITICILOR
2.1. Caracteristica generală a principiilor bugetare
2.2. Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar
2.3. Obiectivele, principiile şi trăsăturile macrobugetării
2.4. Planificarea strategică a politicilor bugetar-fiscale
APLICAŢII PRACTICE

CAPITOLUL 3: CREDITUL PUBLIC

3.1. Împrumuturile de stat: esenţa şi trăsăturile caracteristice
3.2. Destinaţia şi rolul împrumuturilor de stat
3.3. Tehnica împrumutului de stat
3.4. Operaţiuni aferente împrumuturilor de stat
APLICAŢII PRACTICE

CAPITOLUL 4: BUGETAREA CHELTUIELILOR ŞI EVALUAREA COSTURILOR

4.1. Bugetarea cheltuielilor
4.2. Evaluarea costurilor
APLICAŢII PRACTICE

CAPITOLUL 5: MANAGEMENTUL FINANŢELOR PUBLICE

5.1. Conținutul economic al veniturile publice
5.2. Sistemul relaţiilor interbugetare
5.3. Descentralizarea fiscală şi autonomia financiară
5.3. Eficienţa politicii bugetare în domeniul cheltuielilor publice
APLICAŢII PRACTICE

CAPITOLUL 6: RESPONSABILITĂŢILE BUGETARE, MONITORIZAREA ŞI

CONTROL
6.1. Modul de elaborare a bugetelor pe programe
6.2. Elaborarea, aprobarea şi modificarea bugetelor pe programe
6.3. Monitorizarea şi raportarea programelor
APLICAŢII PRACTICE

CAPITOLUL 7: BUGETAREA ŞI PROIECTAREA POLITICILOR

7.1. Fundamentarea teoretică a bugetării
7.2. Bugetarea în Republica Moldova
APLICAŢII PRACTICE

CAPITOLUL 8. POLITICA DE PREŢURI – COMPONENTĂ A POLITICII

FINANCIARE A STATULUI
8.1. Măsuri şi instrumente de intervenţie a statului în domeniul preţurilor
8.2. Consecinţe ale instituirii preţurilor reglementate
8.3. Politici de intervenţie a statului în domeniul preţurilor la produsele agricole

CAPITOLUL 9. INCIDENŢE ALE MĂSURILOR DE POLITICĂ BUGETAR-FISCALĂ

9.1. Esenţa şi necesitatea analizei incidenţei fiscale
9.2. Impactul impozitelor indirecte asupra echilibrului pieţei şi bunăstării producătorilor şi
consumatorilor.
9.3. Efectele politicii de subvenţionare a economiei din perspectiva principalelor instrumente
folosite
9.4. Incidenţa introducerii taxelor la import

ANEXE

BIBLIOGRAFIE
 CUVÂNT ÎNAINTE

Această lucrare este o încercare de a detalia rolul bugetul ca instrument important de

gestionare a statului, și nu trebuie să fie privit doar ca un simplu tablou financiar, care include
veniturile și cheltuielile statului pe o perioadă de un an. Planificarea bugetului public este
probabil actul cel mai important din administrarea statului, ori acesta se intersectează cu funcția
de planificare a politicilor publice, care inevitabil presupune angajarea unor unor cheltuieli
pentru a obține ulterior beneficii la nivelul întregii societăți. Iată de ce planificarea unui buget
realist, într-o perspectivă pe termen lung este un obiectiv care trebuie să fie realizat în primul
rînd în administrarea finanțelor de către orice entitate publică.
Planificarea bugetului şi formularea corectă a politicilor necesită o abordare ambiţioasă.
Iată de ce sunt necesare sisteme care să facă guvernele conştiente de impactul financiar al
deciziilor lor, şi în acelaşi timp şi mai responsabile.
Bugetul este în egală măsură un instrument de administrare economică și financiară, dar
și o declarație implicită de politică. Cauza principală a unei performanțe modeste a bugetării în
lume deseori constă în legătura slabă dintre aceste două componente. Asigurarea acestei legături
reprezintă o prioritate a reformei bugetare promovate în multe state.
Opţiunile şi deciziile privind procurarea resurselor financiare publice şi cele pentru
alocarea şi utilizarea acestora sub forme ale cheltuielilor publice, ca şi cele referitoare la
gestiunea soldului bugetar se întrepătrund şi se condiţionează reciproc, fiind indisolubil legate
într-un mix al obiectivelor, instrumentelor şi tehnicilor financiare aflate la dispoziţia statului.
Odată cu lărgirea sectorului public creşte populaţia pentru servicii publice calitative.
Acest fenomen are o influenţă importantă asupra managementului financiar din sectorul public.
Cheltuirea banilor publici are drept scop prestarea serviciilor calitative, de performanţă.
Actualmente tot mai des se pune problema măsurării performanţei serviciilor publice la nivelul
administraţiilor locale.
Această lucrare oferă informații utile despre finanţarea serviciilor publice în scopul
îmbunătăţirii calităţii lor. Totodată, exprimăm întreaga noastră gratitudine celor care vor citi
lucrarea cu atenție și dorim mult succes tuturor cititorilor cointeresați în acest domeniu!

Autorii
 CAPITOLUL 1: CONŢINUTUL ŞI SFERA DE CUPRINDERE A POLITICILOR
BUGETARE
1.1. Conţinutul şi componentele politicii financiare publice
1.2. Interdependenţe între componentele politicii economice şi financiare
1.3. Coordonate şi instrumente ale politicii fiscal-bugetare

Obiective didactice:

 Prezentarea componentelor politicii financiare publice;

 Analiza interdependenţelor între componentele politicii economice şi financiare;

 Analiza impactului instrumentelor politicii fiscale asupra proceselor social-economice;

 Descrierea instrumentelor politicii fiscal-bugetare.

Concepte-cheie: politici financiare publice; instrumentele politicii fiscal-bugetare; impozite; taxe;

cheltuieli publice.

1.1. Conţinutul şi componentele politicii financiare publice

În principiu, indiferent de nivelul la care este abordată, politica financiară are un conţinut
specific problematicii finanţelor, ca o categorie economică ce exprimă procesele şi relaţiile
economice în formă bănească de producere, schimb, repartiţie şi consum a produsului intern
brut. În mod implicit ea vizează procesele economice în formă bănească concretizate în
acumularea, distribuirea şi utilizarea fondurilor (resurselor) băneşti în viaţa economică şi socială.
Deşi politica financiară dispune de o relativă independenţă, ea se intercondiţionează cu
celelalte componente ale politicii economice. Deoarece fenomenele vizate prin politica
financiară sunt de esenţă economică şi se întrepătrund cu cele din economia reală, este necesară
abordarea acesteia nu numai ca problematică specifică, ci şi ca parte integrantă a politicii
economice (şi sociale) promovată la diferitele nivele de derulare a activităţilor socio-economice.
Prin urmare, între elementele de politică financiară, indiferent de nivelul şi domeniul în care se
manifestă, şi componentele bazei economice se stabilesc raporturi de interdependenţă, în sensul
că politica financiară este, pe de o parte, emanaţia sistemului social-economic, iar, pe de altă
parte, politica financiară determină modificări în structura sistemului, respectiv în baza
economică a societăţii.
Abordată global, politica financiară „exprimă opţiunile privind metodele, mijloacele şi
instituţiile cu caracter financiar, antrenate în procurarea, alocarea şi utilizarea resurselor băneşti,
inclusiv modalităţile de folosire a instrumentelor şi tehnicilor financiare pentru influenţarea
activităţilor economico-sociale în sensul dorit” [7, p. 48].
Deşi domeniul său de manifestare îl reprezintă activitatea financiară, prin conţinutul său
repercutează asupra întregii activităţi a entităţilor de la care emană. Instrumentele şi tehnicile de
realizare a obiectivelor politicii financiare reprezintă, la rândul lor, componente ale acesteia, prin
care se conturează modul concret de înfăptuire a fluxurilor băneşti, în corespondenţă cu scopurile
cărora le sunt subordonate activităţile financiare.
Conceptul de politică financiară este întâlnit în literatura de specialitate cu semnificaţii şi
sensuri diferite, ce decurg, în opinia noastră, din unghiurile diferite de abordare a conceptului de
finanţe.
Se disting, astfel, opiniile unor economişti conform cărora politica financiară este
abordată în sens restrictiv, ca politică a finanţelor publice. O asemenea viziune are la bază, atât
semnificaţiile (restrânse) ale politicii generale, ca apanaj al autorităţilor publice, cât şi
interpretarea restrictivă a conceptului de finanţe, numai prin prisma proceselor şi relaţiilor
economice de repartiţie în formă bănească a PIB.
Profesorul Iulian Văcărel consideră că „politica financiară acţionează nemijlocit în sfera
repartiţiei, asupra relaţiilor ce iau naştere în procesul de formare şi de dirijare a fondurilor
publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor sociale” [8, p. 111].
În viziunea sa, deciziile cu caracter monetar, din domeniul creditului şi din domeniul
asigurărilor dau conţinut unor componente distincte ale politicii economice: politica monetară,
politica de credit şi politica de asigurări. Pe de altă parte, în contrast cu semnificaţia restrictivă
dată politicii financiare în contextul anterior, el precizează că „în politica financiară nu se poate
face abstracţie de existenţa finanţelor private, alături de cele publice, de complementaritatea
dintre sectoarele public şi privat, dintre stat, întreprinderi şi bănci”, iar folosirea cu precădere a
sintagmei „politica financiară a statului” este menită, în opinia noastră, delimitării unei
componente distincte a politicii financiare, şi anume politica financiară a întreprinderii [8, p.
131].
În alte opinii, politica financiară este interpretată într-un sens larg, cu un conţinut mai
cuprinzător. Astfel, in opinia profesorului Gheorghe Filip „acesteia îi corespund, atât conceptul
de politică financiar-monetară, vizând o problematică care este de competenţa autorităţilor
publice, cât şi cel de politică financiară a entităţilor economico-sociale private referitoare la
activitatea financiară a fiecăreia” [9, p. 14].
În această ultimă abordare, ca şi componente ale politicii financiare se disting politica
bugetară, politica fiscală, politica monetară, politica valutară, înglobate în conceptul de politică
financiar-monetară, şi politică financiară a întreprinderii, promovată de firme, organizaţii,
instituţii autonome.
O imagine de ansamblu asupra politicii financiare, în accepţiunea largă dată acesteia, şi
componentelor sale rezultă din schema 1.1.

POLITICA MONETARĂ
(ŞI VALUTARĂ)

POLITICA
FINANCIAR-MONETARĂ
(A AUTORITĂŢILOR
PUBLICE)

POLITICA
FISCALĂ
POLITICA FINANCIARĂ
PUBLICĂ
(sens restrâns)
POLITICA POLITICA
FINANCIARĂ BUGETARĂ
(sens larg)
POLITICA
DE INVESTIŢII

POLITICA POLITICA
FINANCIARĂ A DE FINANŢARE
ÎNTREPRINDERII

POLITICA
DE DIVIDEND

Schema 1.1. Componentele politicii financiare în sens larg

Sursa: elaborată de autori

Pornind de la sensul larg atribuit conceptului de finanţe, şi anume de ansamblu al

proceselor şi relaţiilor economice în formă bănească, apreciem justificată abordarea politicii
financiare în sensul larg, înglobând cele două componente majore: politica financiar-monetară a
autorităţilor publice şi politica financiară a întreprinderii Deşi fiecare componentă are propria
identitate ce decurge din natura fenomenelor pe care le vizează direct, ele se integrează prin
conţinut şi instrumente de lucru în ansamblul politicii financiare.
 Interdependenţele obiective dintre opţiunile şi deciziile referitoare la organizarea şi
desfăşurarea fluxurilor financiar-monetare, respectiv la constituirea, distribuirea şi utilizarea
fondurilor băneşti, conduc la o abordare integratoare a lor, în cadrul unei politici financiar-
monetare (a autorităţilor publice) cu un conţinut mai complex, care implică modalităţile de
folosire a banilor, începând cu formele concrete ale acestora, continuând cu tehnicile de
procurare, alocare şi utilizare a sumelor de bani şi încheind cu măsurile de influenţare asupra
activităţilor economice şi sociale prin instrumentele financiare.
Prin prisma obiectivelor şi instrumentelor specifice, politica financiar-monetară vizează
atât problematica financiară în sens restrictiv (a finanţelor publice), cât şi pe cea monetară.
Dată fiind complexitatea problematicii politicii financiar-monetare, considerăm că pentru
abordarea componentelor sale şi conţinutului specific acestora se impun câteva delimitări de
ordin conceptual, asupra diferitelor accepţiuni ale componentelor acesteia.
Conform schemei, o componentă principală a politicii financiare promovată de
autorităţile publice o reprezintă politica fiscală. Conceptul de politică fiscală este definit, la
rândul său, cu precădere în literatura de specialitate din ţara noastră, cu delimitări şi nuanţe
diferite, cel mai adesea accentuându-se (de către numeroşi economişti) asupra problematicii
referitoarea la sistemul de impozite promovat de stat, fie în mod explicit, fie implicit.
Gheorghe Manolescu, consideră că „prin politica fiscală se stabilesc volumul şi
provenienţa resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a
fi utilizate, obiectivele urmărite, precum şi mijloacele de realizare a acestora” [10, p. 265].
Comparativ, în opinia lui Petre Brezeanu, „politica fiscală cuprinde metodele şi
mijloacele concrete de procurare a resurselor financiare utilizate de stat pentru reglarea
proceselor economice şi relaţiilor sociale” [11, p. 151].
Alţi autori definesc politica fiscală prin „ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de
factorul decident public, în scopul asigurării resurselor financiare, destinate finanţării nevoilor
publice şi a realizării unor finalităţi de natură economico-socială, în condiţiile în care asupra
economiei acţionează factori reali sau obiectivi, a căror tendinţă nu este exclusiv ciclică” [12, p.
379].
Asemănător, această politică se defineşte ca fiind „ansamblul reglementărilor privind
stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor, caracterizând opţiunile statului în materie de
impozite şi taxe” [13, p. 27] sau prin care se stabilesc sursele, metodele de prelevare şi veniturile
fondurilor publice” [8, p. 708].
Diferenţierile în abordarea sferei de cuprindere a fiscalităţii şi a politicii fiscale, pot fi
explicate în bună măsură prin particularităţi ce au marcat procesul evolutiv al consacrării lor.
Astfel, noţiunea de fiscalitate s-a conturat pe fundalul proceselor de acumulare a resurselor la
dispoziţia puterii de stat, fiind în consens cu etimologia sa şi cu concepţia clasică asupra
economiei şi finanţelor publice care limita prelevările fiscale la nevoile stricte pentru
funcţionarea instituţiilor tradiţionale. Spre deosebire, politica fiscală şi-a conturat o problematică
de mare interes în contextul tranziţiei la doctrina economic intervenţionistă şi cristalizării
concepţiei moderne referitoare la finanţele publice, în cadrul căreia intervenţionismul fiscal bazat
pe manevrarea cheltuielilor şi impozitelor ocupă un loc privilegiat.
Procurarea resurselor financiare prin prelevări sub forme ale impozitelor, taxelor şi altor
contribuţii, la dispoziţia autorităţilor publice şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni de interes
public sunt procese de repartiţie secundară, corespunzătoare celor două faze ale funcţie de
repartiţie a finanţelor publice, şi se află în raporturi de interdependenţă, având, fiecare, atât rol de
factor determinat, cât şi determinant. Or, din perspectiva factorilor de decizie, colectarea de
resurse financiare publice, din care partea covârşitoare sub forma impozitelor şi taxelor, fără
stabilirea cheltuielilor publice de efectuat, ar reprezenta o abordare nerealistă a politicii fiscale.
În consecinţă, considerăm că în sfera politicii fiscale trebuie incluse atât modalităţile de
procurare a resurselor cu caracter fiscal la dispoziţia autorităţilor publice, cât şi cele de
alocare a acestora pe destinaţii, respectiv realizarea de cheltuieli publice pe seama acestor
resurse, inclusiv folosirea celor două categorii financiare pentru influenţarea vieţii economice şi
sociale în sensul dorit.
Pe de altă parte, deciziile de politică fiscală trebuie concertate cu cele privind politicile
bugetară şi monetară, dar şi cu politica preţurilor, a ocupării forţei de muncă etc. pentru a asigura
integrarea organică în politica generală. Dar, în acelaşi timp, politica fiscală are scopuri
specifice, între care, în opinia lui Paul Samuelson, sunt de avut în vedere şi acelea de a contribui
la atenuarea oscilaţiilor caracteristice ciclurilor economice sau de a favoriza menţinerea unei
economii progresive, care să asigure un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă [7, p.50].
La rândul său, politica bugetară poate fi definită, într-o accepţiune integratoare care are
la bază conţinutul bugetului de stat, ca ansamblul de opţiuni şi decizii privind problematica
formării, alocării şi utilizării eficiente a resurselor bugetare, inclusiv cea a echilibrării bugetului
de stat, atât pentru redistribuirea PIB cât şi în scopul influenţării asupra dezvoltării durabile a
societăţii.
Politica bugetară se axează pe constituirea, distribuirea şi utilizarea celui mai important
fond public: fondul bugetar. În această accepţiune, aşa cum se poate observa şi în schema 1.2,
politica bugetară are o sferă mai largă de cuprindere decât politica fiscală, incluzând, pe lângă
problemele vizate de politica fiscală, opţiunile asupra procurării resurselor sub alte forme ale
veniturilor ordinare decât cele fiscale (veniturile nefiscale), ca şi cele privind soldul bugetar,
inclusiv derularea procesului bugetar.
 POLITICA FISCALĂ

VENITURI ORDINARE

CHELTUIELI PUBLICE BUGETARE

VENITURI
FISCALE CHELTUIELI
PUBLICE
BUGETARE
VENITURI
NEFISCALE

VENITURI EXTRAORDINARE

ÎMPRUMUTURI
DE STAT SOLD BUGETAR
(DEFICIT)
EMISIUNE DE
MONEDĂ

POLITICA BUGETARĂ

Schema 1.2. Politica fiscală şi politica bugetară

Sursa: elaborată de autori

Problematica politicii bugetare apare astfel de mai mare anvergură decât cea a politicii
fiscale, deoarece “instrumentele de intervenţie bugetară sunt constituite atât din impozite şi
cheltuieli, cât şi din excedente şi deficite bugetare” [14, p. 519].
În această accepţiune, se pot distinge ca şi componente ale politicii bugetare următoarele
[9, p. 224-225]:
1. politica procurării resurselor bugetare, care se exprimă prin opţiunile privind modalităţile
de procurare a resurselor bugetare ordinare, inclusiv alegerea formelor, metodelor şi
instrumentelor de realizare. Ea include în mod firesc impozitele, taxele şi contribuţiile
obligatorii (fiscale), cât şi veniturile cu caracter nefiscal, respectiv veniturile obţinute de
către autorităţile publice din exploatarea întreprinderilor şi proprietăţilor lor, în ipostaza de
proprietar, care le dă dreptul să participe la repartiţia primară a produsului creat sau să
valorifice diferite bunuri (active).
2. politica alocării şi utilizării resurselor (cheltuielilor) bugetare, care se referă în mod
direct la opţiunile privind modalităţile de alocare şi utilizare a resurselor bugetare sub
 forma generică de cheltuieli bugetare, precum şi la alegerea formelor, metodelor,
instrumentelor şi tehnicilor utilizabile.
În măsura în care, într-o economie de piaţă, ponderea covârşitoare a resurselor bugetare
ordinare revine celor fiscale, putem afirma că cele două componente ale politicii bugetare
prezentate anterior integrează problematica politicii fiscale, respectiv a impozitelor şi
cheltuielilor finanţate pe seama lor. Concomitent, sunt incluse şi elemente distinctive de politică
bugetară, care se referă atât la procurarea altor venituri decât cele fiscale, cât şi la alocarea şi
utilizarea acestor resurse (împreună cu cele fiscale). Dificultatea delimitării tranşante a sferei
politicii fiscale de cea a politicii bugetare decurge şi din cerinţa de a finanţa ansamblul
cheltuielilor publice bugetare pe seama ansamblului resurselor (veniturilor) bugetare, fără a
separa sau disloca părţi din acestea pentru a servi efectuării unor cheltuieli anume (conform
principiului bugetar al neafectării veniturilor). Numai în măsura în care se produc abateri de la
acest principiu, prin constituirea de fonduri speciale, s-ar putea urmări o legătură directă între
procurarea unor venituri şi cheltuielile de finanţat strict pe seama acestora.
3. politica soldului bugetar, care este o componentă esenţială a politicii bugetare, deoarece
numai pe seama bugetului se fundamentează opţiunile sau deciziile corespunzătoare acestei
politici. Politica soldului bugetar se referă la promovarea unui buget echilibrat (sold zero),
buget deficitar (sold negativ) sau buget excedentar (sold pozitiv), ca şi la dimensiunile
acceptabile ale acestui sold.
Faţă de cerinţele principiului bugetar al echilibrării cheltuielilor cu veniturile ordinare, în
practică, dar şi în teoria modernă, se admit abateri ce se constituie ca elemente ale politicii
bugetare, în sensul de a accepta sau nu un excedent/deficit bugetar, precum şi de a stabili
dimensiunile şi mărimea soldului respectiv, precum şi modalităţile de finanţare/utilizare a
acestuia. O primă latură a acestei componente de politică bugetară se finalizează prin decizia
adoptată cu privire la acceptarea dezechilibrului care, de regulă, are sensul deficitului bugetar şi
la proporţiile acestuia în raport cu mărimea PIB. În acest sens, votarea în Parlament a unui buget
deficitar echivalează cu opţiunea asupra existenţei şi mărimii deficitului, ca sold al bugetului. O
a doua latură se referă la stabilirea modalităţilor de finanţare a deficitului bugetar, prin opţiuni
asupra surselor cu caracter extraordinar din care pot fi procurate resursele bugetare extraordinare.
Ca şi în cazul altor concepte, se remarcă deosebiri sensibile şi în definirea conţinutului
său, de multe ori, politica bugetară este prezentată într-o accepţiune limitativă, ca având o
problematică specifică cheltuielilor bugetare, concretizată în opţiunile privind mărimea şi
structura cheltuielilor bugetare, respectiv ansamblul de tehnici şi instrumente utilizabile în
dimensionarea şi finanţarea acţiunilor ce concretizează cheltuielile bugetare. În această abordare
limitativă, politica bugetară apare ca fiind complementară politicii fiscale, la rândul său definită
(de aceeaşi autori) în mod restrictiv, numai prin prisma politicii impozitelor.
Privită astfel, se poate admite că politica fiscal-bugetară sintetizează, în bună măsură,
politica financiară a unui stat, deoarece prin ea se reflectă cvasitotalitatea deciziilor de politică
financiară. Apare astfel îndreptăţită abordarea acesteia ca politica financiară publică,
concretizând opţiunile şi deciziile autorităţilor publice referitoare la procurarea şi utilizarea
fondurilor financiare publice la toate nivelele de derulare a activităţilor cu caracter public,
inclusiv influenţarea vieţii economice şi sociale în sensul dorit.
O altă componentă esenţială a politicii financiar-monetare a autorităţilor publice o
reprezintă politica monetară. Aceasta este definită, într-o primă accepţiune, ca un ansamblu al
„opţiunilor asupra evoluţiei ofertei de monedă şi condiţiilor de derulare a circulaţiei monetare în
economia naţională, urmărind asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de cumpărare
a monedei, inclusiv folosirea instrumentelor monetare în scopul realizării unor obiective ale
politicii generale” [9, p. 16].
Domeniul de acţiune al politicii monetare este foarte larg; prin monedă se acţionează
pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii monetare se
confundă, în anumite limite, cu cele de politică economică, la realizarea cărora politica monetară
trebuie să-şi aducă aportul.
În viziunea profesorului Vasile Turliuc, ca elemente definitorii pentru politica monetară
pot fi reţinute [16, p. 79]:
 obiectivele politicii monetare, având în vedere diversitatea remarcabilă a acestora:
echilibrul monetar, echilibrul economic general, stabilitatea monedei naţionale,
stimularea activităţii economice etc.;
 instituţiile care stabilesc obiectivele politicii monetare: Parlament, Guvern, Banca
Centrală, fiind de remarcat, în acest sens, tendinţa de a stabili aceste obiective printr-un
text neechivoc de lege, ceea ce ar reduce disputele în acest domeniu;
 reglementările, instrumentele şi mecanismele de transmitere a politicii monetare, care pot
fi grupate în domeniile cunoscute ale intervenţionismului monetar: controlul masei
monetare, taxa oficială a scontului, operaţiuni de piaţă, rezerve minime obligatorii ale
băncilor, rezervele internaţionale, cursul de schimb, supravegherea bancară etc..
După unele opinii [10, p. 160] în abordarea politicii monetare s-a realizat o trecere de la o
viziune tradiţională, conform căreia „politica monetară a fost definită ca un ansamblu de acţiuni
care utilizează controlul ofertei de monedă de către Banca Centrală ca un instrument de realizare
a obiectivelor generale ale politicii economice” la o viziune funcţională, „ca regrupând
ansamblul acţiunilor care influenţează nivelul de activitate şi preţurile prin intermediul
volumului şi costului monedei”.
În strânsă legătură cu politica monetară, dar şi cu politica financiară de ansamblu se
găseşte politica în domeniul creditului. Aceasta are ca obiectiv esenţial orientarea operaţiunilor
de creditare în economie spre îndeplinirea obiectivelor politicii generale, inclusiv ale politicii
monetare. Politica de credit bancar, alături de politica de credit public (ce implică statul), se
încadrează într-un concept mai larg, al politicii de îndatorare, ce vizează „folosirea de resurse
financiare împrumutate în diverse variante de obţinere pentru a satisface nevoi ale diferitelor
entităţi economice şi sociale” [9, p. 17].
Operaţiunile de creditare de către bănci şi alte instituţii specializate se întrepătrund cu
cele de emisiune monetară, datorită faptului că una din sursele de acordare a creditelor bancare
este, pe lângă redistribuirea disponibilităţilor băneşti acumulate în depozitele bancare, şi
emisiunea de monedă scripturală. Atunci când resursele de creditare existente, bazate pe
disponibilităţi, sunt inferioare creditelor acordate de bănci, băncile comerciale pot solicita şi
obţine resurse de creditare de la Banca de Emisiune, creându-se astfel monedă scripturală nouă.
Această interdependenţă explică necesitatea ca Banca de Emisiune să urmărească şi să
influenţeze lichiditatea bancară, prin diferitele instrumente specifice: rata dobânzii la creditele de
refinanţare (taxa oficială a scontului), regimul rezervelor bancare minime obligatorii,
operaţiunile de open-market, plafonarea creditelor de refinanţare (a sumelor reescontate băncilor
comerciale) etc..
Ca şi multe dintre celelalte componente ale politicii financiare, politica monetară este şi
ea abordată în mai multe sensuri, din punct de vedere conceptual: în sens larg şi în sens restrâns.
Delimitările între aceste două accepţiuni decurg din abordarea raporturilor dintre sistemul
monetar naţional şi sistemele monetare ale altor ţări, respectiv sistemul monetar internaţional.
În sensul larg politica monetară înglobează toate acţiunile ce ţin de oferta de monedă şi
circulaţia monetară, indiferent dacă este vorba de moneda naţională sau de valute, considerate ca
acele monede (fie sub formă de numerar, fie ca monedă scripturală) deţinute de persoane şi
autorităţi străine de emitent. În sensul restrâns, politica monetară este limitată la sfera emisiunii
şi circulaţiei monedei naţionale, în timp ce alte activităţi (opţiuni) sunt înglobate în conceptul de
politică valutară. Aceasta din urmă ar regrupa astfel modalităţile de procurare şi utilizare a
resurselor valutare şi de echilibrare a balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor în valută,
reacţiile faţă de evoluţia cursului valutar şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiare interne şi
internaţionale.
Politica financiară a întreprinderii (firmei) reprezintă o parte integrantă a politicii
economice a fiecărei firme, deoarece în condiţiile economiei de piaţă moderne, elaborarea şi
aplicarea deciziilor de politică economic integrează organic componentele financiare, fără de
care crearea şi funcţionarea întreprinderii nu ar fi posibilă. În acelaşi timp, aceasta se raportează
la obiectivele economice pe care întreprinderea le are de îndeplinit, luând în considerare riscurile
posibile asumate şi impactul acţiunii diverşilor factori implicaţi asupra valorii firmei.
Într-o abordare sintetizatoare, politica financiară a întreprinderii reprezintă „un ansamblu
de decizii, de opţiuni fundamentale pentru cea mai eficientă alocare a capitalului”. [17, p. 283]
Totuşi, din unghiul de vedere al coordonatelor majore ale politicii financiare a întreprinderii, ne
apare relevantă definirea acesteia ca „ansamblu al deciziilor privitoare la activitatea sa
financiară, incluzând obiective proprii, fie pe termen lung, de ordin strategic (investiţii,
modificări ale mărimii capitalului, etc.), fie pe termen scurt, de ordin tactic (organizarea
fluxurilor de trezorerie, contractarea împrumuturilor pe termen scurt, etc.)” [7, p. 60-61].
Obiectivul fundamental al politicii financiare a firmei îl reprezintă „maximizarea valorii
întreprinderii, respectiv creşterea averii proprietarilor săi (maximizarea averii acţionarilor pentru
societăţile pe acţiuni şi maximizarea cursului titlurilor pentru societăţile cotate la bursă)” [18, p.
14].
Asupra politicii financiare a întreprinderii exercită o influenţă însemnată acţionarii,
creditorii, statul şi alţi factori din mediul înconjurător. Acest mediu îşi pune amprenta asupra
activităţii economico-financiare şi politicii financiare printr-un set de constrângeri, cum sunt:
inflaţia, înnoirea tehnologică, exercitarea controlului din partea instituţiilor financiar-bancare,
politica financiar-monetară a statului, condiţiile sociale şi politice, etc..
În raport cu particularităţile activităţii financiare a întreprinderii, politica sa financiară se
structurează pe trei componente mari, considerate interdependente, şi anume: politica de
investiţii, politica de finanţare şi politica de dividend.
Politica de investiţii abordează problematica alocării capitalului întreprinderii pentru
active fizice sau active financiare, şi presupune opţiuni şi decizii privind alocarea resurselor
băneşti pentru achiziţionarea, construirea, modernizarea activelor fixe, acumularea de stocuri
materiale în volumul şi structura adecvată funcţionării eficiente, precum şi decizii privind
eventuala plasare a capitalului bănesc în active financiare.
Politica de finanţare înglobează deciziile referitoare la constituirea capitalurilor, inclusiv
a fondurilor financiare ale întreprinderii, concretizând opţiunile acesteia asupra folosirii
diferitelor surse de formare a capitalului şi structurii financiare. Ca şi coordonate principale ale
deciziei de finanţare se pot distinge: mărimea şi structura capitalului propriu (constituit prin
aportul acţionarilor sau prin autofinanţare din profit); apelul la resurse băneşti temporare ce
aparţin altor persoane fizice şi juridice, şi chiar statului; proporţiile dintre capitalul propriu şi
capitalul împrumutat, respectiv gradul de îndatorare al firmei.
 Politica de dividend se concretizează prin opţiunile întreprinderii între reinvestirea
parţială sau integrală a profitului net, inclusiv constituirea altor fonduri ori rezerve la dispoziţia
sa şi/sau distribuirea acestui profit sub formă de dividende către acţionari. Dintrun alt unghi de
vedere, politica de dividend poate fi abordată şi ca un ansamblu al deciziilor şi tehnicilor folosite
pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor [19].
Diferitelor domenii de manifestare a politicii financiare le corespund competenţe
decizionale de politică financiară, menite să asigure derularea proceselor economice şi fluxurilor
băneşti în concordanţă cu obiectivele politicii fiecărei entităţi economico-sociale, respectiv cu
cele ale politicii generale a statului. Deşi există diferenţieri sensibile, politica financiară a
oricărei entităţi, inclusiv a statului cuprinde opţiuni distincte prin conţinutul proceselor vizate,
dar care se întrepătrund şi se condiţionează reciproc.

1.2. Interdependenţe între componentele politicii economice şi financiare

Deşi fiecare componentă a politicii financiare, considerată în sens larg, se integrează, prin
conţinut şi instrumentele de lucru, în ansamblul politicii financiar-monetare, ele îşi păstrează
propria identitate, manifestată printr-o problematică, obiective şi instrumente proprii. Abordarea
realistă a problematicii politicii financiare impune însă luarea în considerare şi a conexiunilor ce
se manifestă atât între componentele acesteia, cât şi cu celelalte componente ale politicii
economice.
În acest sens ne apar relevante raporturile dintre cele două componente majore ale
politicii financiare publice, respectiv politica fiscală şi politica bugetară.
Deşi politica bugetară integrează, prin conţinutul său, problematica politicii fiscale,
aceasta din urmă nu îşi pierde identitatea; dimpotrivă, conexiunile şi interferenţele politicii
fiscale cu politica bugetară îi sporesc complexitatea şi îi imprimă caracterul de politică fiscal-
bugetară. Cele două componente interferează şi se completează reciproc, până la a se integra
deplin, acţiunile lor având un caracter unitar ce se reflectă în mix-ul instrumentelor şi tehnicilor
fiscal-bugetare. Atât politica fiscală, cât şi politica bugetară urmăresc acelaşi obiectiv, şi anume
realizarea unei utilităţi sociale maxime, respective „maximum de satisfacţie socială la costul cel
mai bun”. În consonanţă cu opţiunea pentru tratarea celor două componente ca părţi ale
întregului reprezentat prin politica fiscalbugetară, constatăm că realizarea obiectivelor de politică
financiară, impune abordarea lor unitară, coerentă, îndreptată către realizarea obiectivelor
comune ale dezvoltării economice şi bunăstării sociale, după cum reiese din schema 1.3.
 I Funcţia bunăstării
II Variabile independente
III Relaţii structurate în modelul economic
IV Variabile dependente
sociale

(1) Obiectivele politicii financiare (i) Instrumente de politică fiscal-bugetară

[ Δ y/y = yr ] Impozite
BUGET
Cheltuieli publice
[ Ix = Sx ] (a) Cheltuieli curente
(b) Cheltuieli de capital

(2) Alte obiective (ii) Alte instrumente ale politicii financiare

(iii) Variabile endogene
irelevante

Schema 1.3. Rolul politicii fiscal-bugetare

Sursa: [9, p. 42]

Potrivit schemei de mai sus, realizarea bunăstării sociale trebuie concepută în funcţie de
două obiective:
1. rata dorită de creştere economică, simbolizată cu yr şi definită ca rata de creştere a venitului
real y;
2. stabilitatea economică, reprezentată prin egalitatea dintre investiţiile ex-ante (Ix) şi economiile
ex-ante (Sx), în condiţiile utilizării depline a forţei de muncă.
Aceste obiective respective sunt susţinute prin instrumentele fiscal-bugetare promovate
prin intermediul bugetului; limita punctată indicând faptul că, într-un alt context, alte obiective şi
alte instrumente sunt mai relevante (de exemplu cele de politică monetară). Politica fiscal-
bugetară interferează puternic şi cu politica monetară, generând astfel o problematica şi mai
complexă, ce constituie domeniul politicii financiar-monetare. Aceste interdependenţe sunt
generate de faptul că, „în practică, acţiunea factorilor financiari de natură fiscal-bugetară şi a
factorului monetar se întrepătrund şi se condiţionează reciproc, încât separarea lor devine extrem
de dificilă” [9, p. 46].
În aceste condiţii, conceptul de politică financiar-monetară are rezonanţe nu numai în
plan teoretic, ci şi în activitatea practică. Ne apare revelatoare, în acest sens, emisiunea de titluri
de stat derulată pe piaţa financiară şi menită să acopere, în parte, lipsa de resurse bugetare
curente, pentru a asigura finanţarea unei părţi a cheltuielilor publice, operaţiunile respective fiind
de esenţă financiară (în sens restrictiv) şi nu monetară.
Interdependenţele dintre politica fiscal-bugetară şi politica monetară sunt reflectate şi în
cadrul specific exercitării competenţelor decizionale. Deciziile de politică fiscalbugetară sunt de
competenţa guvernului, în timp ce deciziile de politică monetară cad exclusiv în sarcina băncii
centrale, care se bucură de un grad de autonomie faţă de puterea executivă, motiv pentru care
unii economişti abordează politica monetară ca fiind deplin independentă de politica fiscal-
bugetară.
Analiza raporturilor dintre politica fiscal-bugetară şi cea monetară, evidenţiază
necesitatea ca banca centrală să conlucreze cu guvernul, inclusiv în plan managerial, şi să fie
parte constructivă la toate acţiunile acestuia, pentru asigurarea stabilităţii macroeconomice şi
dezvoltarea economico-socială a ţării. În aceste condiţii, este de admis că politica monetară, ca
parte integrantă a politicii financiar-monetare, trebuie să se integreze în orientările de politică
generală ale puterii legislative a unui stat, respectiv ale Parlamentului. Această necesitate este cu
atât mai pregnantă în contextul actual, în care sau accentuat interesul şi importanţa atribuite
componentei economice, în special a celei financiar-monetare, a deciziilor politice. În lumea
contemporană, în majoritatea ţărilor, politica economică, inclusiv cea financiară a devenit
predominantă în cadrul politicii generale. De altfel, prin programele de guvernare ale grupărilor
politice, se asigură o poziţie centrală soluţionării problemelor de politică economică şi
financiară, ca premisă indispensabilă aplicării politicii generale.
Coordonarea dintre politica fiscal-bugetară şi politica monetară este impusă de
necesitatea satisfacerii unor cerinţe de coerenţă şi de eficacitate în politica economică, inclusiv
cea financiară, pornind de la respectarea unor principii, esenţiale fiind principiul coerenţei şi
principiul eficacităţii [9, p. 25].
Conform primului principiu, numit şi „regula lui Tinbergen” orice politică trebuie să
dispună cel puţin de tot atâtea instrumente câte obiective îşi propune. În consecinţă, fiecărui
obiectiv de politică economică, financiară etc. trebuie să-i corespundă cel puţin câte un
instrument /mijloc adecvat înfăptuirii acestuia, dar în mod obişnuit există mai multe instrumente
dintre care trebuie să se aleagă. În condiţiile în care statele contemporane şi-au asumat sarcina
realizării a numeroase obiective în plan economic şi sociale, apelul conjugat la instrumentele
politicii economico-financiare devine imperios necesar.
În plus, pentru a satisface şi principiul eficacităţii (regula lui Mundell), politica
promovată în condiţii determinate pentru realizarea unui anumit obiectiv trebuie să utilizeze
acele instrumente care posedă avantaje comparative faţă de celelalte. Aceasta presupune ca în
raport cu conţinutul fiecărui obiectiv să se folosească instrumente adecvate îndeplinirii sale cu
maximum de eficacitate. Devine astfel evidentă necesitatea de a structura politicile financiar-
monetare, în particular, prin prisma interdependenţelor dintre obiectivele şi instrumentele ale
acestora, într-un mix de politici financiar-monetare, pornind de la situaţia economico-socială
concretă şi de la eficacitatea relativă a diferitelor instrumente ale politicii fiscal-bugetare sau
monetare. Se pot invoca în sprijinul acestor afirmaţii unele concluzii ale cercetării în domeniu
[20, p. 65]: într-un regim de cursuri de schimb fixe şi în condiţiile unei mobilităţi ridicate a
capitalurilor, politica fiscal-bugetară este mai eficientă decât politica monetară în stimularea
creşterii economice şi reducerea şomajului.
În schimb, politica monetară, prin controlul ratelor dobânzii are efecte mai rapide asupra
balanţei de plăţi decât politica bugetară. În aceste condiţii, realizarea obiectivelor politicii
economice impune promovarea unui mix adecvat de politici financiar-monetare, în care
instrumentele politicii fiscal-bugetare şi politicii monetare sunt folosite în funcţie de eficacitatea
lor relativă.
Aşadar, în majoritatea ţărilor concertarea măsurilor de politică fiscal-bugetară cu cele de
politică monetară constituie o preocupare majoră, având ca obiectiv susţinerea creşterii
economice şi reducerea inflaţiei. În programele de măsuri adoptate în acest scop o atenţie
deosebită este acordată şi altor componente ale politicii economice, care interferează cu politicile
financiar-monetare, distingându-se, prin conotaţiile lor financiare, îndeosebi politicile de preturi
şi de venituri. În prezent, nu există practic nici un guvern care să recurgă numai la politica fiscal-
bugetară sau la cea monetară, ci se apelează şi la influenţarea preţurilor, a veniturilor, la
controlul mişcărilor de capital etc. Chiar dacă instrumentele fiscal şi monetar rămân de prim
rang, „folosirea lor singulară, în economii ce suferă de inflaţie structurală, şomaj şi sunt supuse
şocurilor externe, ar fi un simplu exerciţiu sortit eşecului” [21, p. 71].
Concretizată prin tehnici şi instrumente prin care se stabilesc şi se practică preţurile în
economie [9, p. 52], politica de preţuri semnifică un conţinut economico-financiar. Această
politică poate influenţa producţia de mărfuri, consumul, repartiţia, nivelul de trai, calitatea
mediului etc., iar preţul apare ca un instrument de exercitare al puterii (de menţinere a
monopolului pe piaţă), un barometru care semnalizează schimbările intervenite în mediul
economico-social faţă de care, atât producătorii cât şi consumatorii, trebuie să se conformeze,
pentru a-şi apăra propriile interese. Coroborată cu componentele de bază ale politicii financiare,
politica de preţuri a impus reguli stricte pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi consolidarea
mecanismului concurenţial.
Implicarea statului prin politica de preţuri cu conotaţii financiar-monetare este justificată
şi se legitimează şi prin faptul că, în prezent, preţurile bunurilor şi serviciilor nu se formează pe
pieţe libere, ci mai ales pe pieţe dominate de mari firme şi puternice organizaţii sindicale. Mai
mult, guvernele trebuie să intervină prin măsuri concrete de influenţare a mecanismelor de
funcţionare a pieţei în situaţiile caracterizate de dezechilibre, crize considerate trecătoare [22, p.
84] combinând politica de preţuri cu instrumentele fiscal-bugetare şi monetare; acţiunea puterii
publice fiind, însă necesară şi în perioade normale de activitate, pentru orientarea producţiei şi
consumului, a exportului şi importului şi urmărind creşterea economică durabilă. Spre deosebire
de economiile de comandă, acţiunea statului în cadrul politicii de preţuri are, însă, un caracter
facultativ şi nu imperativ. Prin politica preţurilor, statul nu impune nivelul preţurilor, în sine, ci
propune anumite preţuri orientative sau preţuri de intervenţie, inclusiv prin practici de
subvenţionare sau de restricţionare şi concesii tarifare, activând pârghiile valorice necesare
formării comportamentului specific economiei concurenţiale.
În contextul politicilor economico-financiare, un rol important joacă relaţia de
determinare existentă între mărimea preţurilor şi cea a veniturilor, care funcţionează pe bază de
reciprocitate, pe de o parte şi celelalte componente ale politicii financiare, pe de altă parte, ceea
ce impune ca, alături de politica de preţuri trebuie luată în considerare şi politica de venituri.
În principiu, politica de venituri aplicată de guvern “trebuie să permită creşterea
bunăstării întregii populaţii prin măsuri, mijloace şi instrumente, astfel utilizate, încât să asigure
un anumit nivel al veniturilor, în funcţie de gradul de dezvoltare a producţiei şi de creştere a
productivităţii, promovând corelarea echitabilă a veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei”
[10, p. 369].
La rândul său, mărimea veniturilor înregistrate pe ansamblul economiei reprezintă sursa
principală din care se mobilizează resursele financiare la dispoziţia statului, sub formă de
impozite şi taxe, influenţând într-o manieră hotărâtoare politicile fiscal-bugetare.
Prin urmare, este de remarcat că „o politică de venituri axată pe sporirea acestora,
eliminarea sărăciei şi a inegalităţilor fiscale, va avea un aport decisiv la realizarea obiectivelor de
politică financiară, în ansamblul său” [9, p. 55].
În sens larg, venitul în formă bănească se înscrie în problematica financiară a oricărei
entităţi şi are la bază corelaţia directă dintre mărimea venitului şi nivelul de viaţă al unui individ
sau al unei colectivităţi, inclusiv al unei ţări. La nivel macroeconomic, venitul global dă şi
măsura potenţialului financiar al ţării, iar politica veniturilor în contextual politicii financiare are
rolul de a contribui la sporirea acestuia. Obiectivul de avut în vedere de către guvern nu este
uniformizarea veniturilor, ci stimularea eforturilor de creştere şi distribuţie echitabilă a acestora,
ca premisă indispensabilă a dezvoltării economice şi sociale.
Integrarea problemelor de preţuri şi venituri cu cele de politică financiar-monetară
întregeşte sfera de impact a acesteia, alături de aspectele fiscal-bugetare şi monetare, cu care se
completează reciproc, pe fondul unei “solidarităţi” de procedură tehnică şi de implementare în
viaţa economică şi socială.
Faţă de nivelul macro la care se manifestă aceste politici, pe plan intern şi extern, vizând
procesul dezvoltării generale, în ansamblu, la nivel microeconomic întâlnim o altă componentă a
politicii financiare şi anume politica financiară a întreprinderii, care reprezintă o “emanaţie” a
intereselor agenţilor economici. La adoptarea sa, deşi sunt avute în vedere obiectivele şi
misiunea fiecărei întreprinderi, nu se poate face abstracţie de cadrul reglementativ ce decurge din
politica financiară a statului.
Activitatea economico-financiară a întreprinderii, în ipostaza de producător sau
consumator, care are un rol activ în transformarea mediului şi în acţiunile sale asupra altor
factori, în scopul realizării obiectivelor pe care şi le propune se află, inevitabil, sub influenţa
politicilor guvernamentale. Impactul acţiunilor statale marchează, în mod pregnant, politica
financiară a întreprinderii care, din această perspectivă, exprimă tocmai alegerea (complexul de
opţiuni) condiţiilor financiare ale adaptării întreprinderii la mediu. Or, mediul social-economic în
care ia naştere şi funcţionează orice întreprindere „include în mod firesc şi relaţiile cu statul pe
teritoriul căruia se află. De altfel, pe un plan mai larg, acesta din urmă are un rol major în
configurarea cadrului mai mult sau mai puţin propice înfiinţării şi dezvoltării întreprinderii” [23,
p. 88].
Influenţa politicii financiar-monetare a autorităţilor publice asupra comportamentului
financiar al întreprinderii se relevă şi prin impactul acţiunilor statului asupra variabilelor de
reglare specifice mediului financiar în care acţionează întreprinderea. Aceste variabile, fixate în
cadrul pieţelor specializate, includ [24, p. 11]: rata dobânzii, cursul de schimb, cotaţiile bursiere.
Prin urmare, politica financiară a statului exercită puternice influenţe asupra activităţii
întreprinderii, punându-şi pecetea asupra comportamentului agentului economic şi delimitând
puterea decizională proprie, inclusiv sub raport financiar. În ultimă instanţă, reacţia politicii
financiare a întreprinderii este mai ales una de conformare (tacită) şi de adaptare la mediul
financiar creat “prin măsurile de politică fiscală promovate de stat şi căutând să beneficieze de
facilităţile oferite în scopul realizării obiectivelor proprii de dezvoltare, cu asumarea obligaţiilor
ce-i incumbă referitoare la prelevările către fondurile statului” [23, p. 89].

1.3. Coordonate şi instrumente ale politicii fiscal-bugetare

Opţiunile şi deciziile privind procurarea resurselor financiare publice şi cele pentru
alocarea şi utilizarea acestora sub forme ale cheltuielilor publice, ca şi cele referitoare la
gestiunea soldului bugetar se întrepătrund şi se condiţionează reciproc, fiind indisolubil legate
într-un mix al obiectivelor, instrumentelor şi tehnicilor financiare aflate la dispoziţia statului.
Politica fiscal-bugetară concentrează şi exprimă realist conţinutul problematicii acestui domeniu
al politicii financiare, în care se pot distinge ca principale componente [9, p. 224-225]:
1. politica procurării resurselor bugetare (opţiunile privind formele, metodele şi
instrumentele de procurare a resurselor, în principal cu caracter fiscal, dar şi a celor cu
caracter nefiscal);
2. politica alocării şi utilizării resurselor bugetare (opţiunile privind formele, metodele şi
instrumentele de alocare şi utilizare a resurselor bugetare sub forme ale cheltuielilor
bugetare);
3. politica soldului bugetar, (opţiunile privind dimensiunile acceptabile ale acestui sold,
precum şi modalităţile de finanţare a acestuia.
Primele două componente se integrează în mare măsură în politica fiscală, respectiv cele
ale impozitelor şi cheltuielilor finanţate pe seama lor, dar vizează şi resursele nefiscale procurate
la bugetul public, în timp ce cea de a treia componentă este esenţialmente bugetară.
Obiectivele politicii fiscal-bugetare sunt subordonate îndeplinirii funcţiilor asumate de
către autorităţile statale într-o perioadă sau alta de dezvoltare a societăţii, şi sunt integrate
organic în obiectivele generale ale politicii guvernului, atât în plan economic, cât şi în plan
social. În acest context, se pot distinge ca obiective ale politicii fiscal-bugetare stabilizarea şi
relansarea economiei, restructurarea şi modernizarea economiei naţionale, maximizarea ofertei
de utilităţi publice, creşterea echităţii în distribuirea veniturilor, creşterea nivelului de cultură şi
civilizaţie a membrilor societăţii etc.
În fapt, aportul politicii fiscal-bugetare la îndeplinirea unor asemenea obiective
concretizează îndeplinirea funcţiilor specifice atribuite bugetului public, şi anume:
 funcţia de alocare;
 funcţia de redistribuire;
 funcţia de stabilizare a economiei.
În acest sens, îndeplinirea de către bugetul public a funcţiei de alocare se reflectă în
politica fiscal-bugetară prin opţiunile pentru dimensionarea, ca volum şi structură, a ofertei de
utilităţi sociale (publice), având ca obiective sintetice utilizarea cu eficienţă maximă a
potenţialului financiar al statului, armonizarea ofertei de utilităţi publice cu oferta de utilităţi
private, maximizarea utilităţii totale exprimate, în final, ca şi criteriu sintetizator, în maximizarea
produsului intern brut. Din această perspectivă, opţiunile privind volumul resurselor financiare
prelevate prin impozite şi taxe la buget, proporţiile sectorului public în economie, volumul şi
structura cheltuielilor publice, alegerea formelor şi tehnicilor utilizate sunt coordonate esenţiale
ale politicii fiscal-bugetare.
 Îndeplinirea funcţiei de redistribuire a veniturilor şi averilor determină opţiuni pentru
ajustarea, prin politica fiscal-bugetară, a repartiţiei veniturilor şi averilor între membrii societăţii
în conformitate cu ceea ce societatea (de fapt marea majoritate a membrilor societăţii) consideră
just sau echitabil. Din acest unghi de vedere, alegerea între diferitele impozite directe şi
indirecte, stabilirea modalităţilor de impunere, optimizarea raportului între cheltuielile publice
pentru servicii publice şi cele de transfer reprezintă, de asemenea, coordonate majore ale politicii
fiscal-bugetare.
În fine, manifestarea bugetului ca mijloc de exercitare a unor influenţe reglatoare asupra
vieţii economice şi sociale se reflectă în opţiuni distincte privind angrenarea categoriilor fiscal-
bugetare, alături de alte instrumente de politică economică în realizarea unor obiective generale
precum asigurarea unui grad ridicat de ocupare a forţei de muncă, a unui grad rezonabil de
stabilitate a preţurilor, a unei balanţe de plăţi externe echilibrată, precum şi a unei rate
acceptabilă a creşterii economice. Astfel, opţiunile privind majorarea sau reducerea cotelor de
impunere, introducerea de noi impozite, acordarea de facilităţi fiscale, modificarea volumului şi
structurii cheltuielilor publice, mai ales a celor de investiţii, gestiunea soldului bugetar devin
coordonate esenţiale ale politicii fiscalbugetare.
Politica fiscală este una dintre componentele esenţiale ale politicilor financiare publice
şi, in același timp, o componentă a politicii economice şi sociale a statului modern.
Considerată în contextul mai larg al politicii economice, politica fiscală se află în
raporturi de interdependenţă cu celelalte componente ale acesteia, respectiv politica monetară, cu
politica valutară, cu politica veniturilor, cu politica preţurilor, cu politica ocupării forţei de
muncă şi cu politica financiară a întreprinderii. Pe de altă parte, politica fiscală are obiective şi
instrumente proprii de manifestare. Din aceasta perspectiva, pot fi conturate următoarele
obiective majore ale politicii fiscale:
1. Procurarea cu randament cât mai ridicat a resurselor fiscale la dispoziţia autorităţilor
publice. Acesta presupune opţiuni asupra modalităţilor concrete de procurare a
resurselor fiscale la dispoziţia autorităților publice şi, în primul rând, crearea unui
sistem de impozite adecvat politicii generale.
2. Alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor fiscale. Acest obiectiv vizează stabilirea
destinaţiilor, modalităţilor de alocare şi utilizare efectivă a resurselor fiscale
concretizânduse, în principal, prin sistemul cheltuielilor publice, ale cărui structuri şi
dimensiuni reflect orientările de politică generală, urmărind satisfacerea cerinţelor de
oportunitate şi eficienţă cât mai înaltă.
3. Asigurarea funcţionării normale a instituţiilor publice. În acest sens, deciziile luate prin
politica fiscală trebuie să asigure mobilizarea şi distribuirea resurselor necesare
 derulării normale a activităţii instituţiilor publice, având în vedere că cea mai mare
parte din resurse are caracter fiscal şi se consumă pentru crearea şi funcţionarea
acestor instituţii.
4. Realizarea procesului de redistribuire a produsului naţional între sfere, domenii de
activitate, categorii de persoane şi indivizi. În realizarea acestui proces, politica fiscală
trebuie axată pe principii de echitate, protecţie socială şi raţionalitate economică.
5. Influenţarea (reglarea) unor procese economico-sociale, corespunzător obiectivelor
politicii generale. Sub acest aspect, societatea contemporană a asimilat ca obiective ale
politicii fiscale, interconectate cu cele ale altor politici financiare; preocuparea pentru
stabilizarea economiei afectată de acţiunea unor factori perturbatori, reglarea
producţiei în raport de conjunctura economică existentă, inclusiv modernizarea şi
restructurarea ei şi dezvoltarea durabilă a societăţii.
Abordată distinct, politica fiscală se concentrează pe cele două componente fundamentale
şi anume: politica impozitelor şi celorlalte prelevări cu caracter fiscal ca resurse financiare
publice; politica cheltuielilor publice (finanţate) în principal pe seama resurselor fiscale.
În raport cu această structurare, politica fiscală conţine elemente specifice formării
(procurării) resurselor fiscale, respectiv elemente ce conturează alocarea acestor resurse şi
efectuarea de cheltuieli publice.
Ambele presupun opţiuni şi decizii care, în final, se regăsesc fie ca sistem de procurare a
resurselor fiscale cunoscut şi sub denumirea de sistem fiscal, fie în sistemul cheltuielilor publice
finanţate în cea mai mare parte pe seama resurselor fiscale.
Opţiunile şi deciziile ce conturează politica fiscală în sfera procurării resurselor pot fi
sintetizate pe următoarele repere principale:
– crearea şi ajustarea ulterioară a sistemului de impozite, taxe şi contribuţii obligatorii;
respectiv stabilirea formelor de prelevare a resurselor fiscale la dispoziţia autorităţilor
publice;
– alegerea metodelor şi instrumentelor tehnice utilizabile în efectuarea operaţiunilor de
stabilire a obligaţiilor de prelevare a resurselor fiscale la dispoziţia autorităților publice;
– crearea şi reglementarea funcţionării instituţiilor însărcinate cu aşezarea, colectarea şi
administrarea resurselor fiscale (aparatul fiscal);
– organizarea şi exercitarea controlului prin organele fiscale asupra îndeplinirii şi
obligaţiilor de efectuare a prelevărilor, inclusiv combaterea evaziunii fiscale;
– conceperea modalităţilor de influenţare, prin impozite şi taxe asupra unor fenomene
economice şi sociale, inclusiv stabilirea condiţiilor de acordare a facilităţilor fiscale, etc..
 În acelaşi context, trebuie incluse şi opţiunile privitoare la rata fiscalităţii şi
dimensionarea volumului resurselor fiscale în ansamblul resurselor financiare publice, întro
perioadă sau alta, respectiv în diferite ţări. Se pot distinge diferenţieri marcante, în timp şi spaţiu,
privind opţiunile de politică fiscală în sfera procurării resurselor, inclusiv prin prisma ratei
fiscalităţii. Deoarece procurarea resurselor fiscale este, principial, un proces de redistribuire a
veniturilor primare şi, implicit a PIB, variabilele asupra cărora operează politica fiscală privind
prelevările obligatorii pot fi considerate sintetic dimensiunile PIB şi nivelul ratei fiscalităţii.
Prin urmare, adoptarea unui anumit sistem de impozitare a veniturilor implică în sine şi o
opţiune de politică fiscală asupra nivelului ratei fiscalităţii (rf) exprimată ca procent reprezentat
de prelevările fiscale (Pf) în PIB, conform relaţiei:

r f=
∑ Pf x 100 %
PIB
Aceasta poate lua în considerare un nivel mai ridicat sau mai scăzut al ratei fiscalităţii în
contextul social-economic existent la un moment dat şi al obiectivelor de politică generală
promovate prin programul de guvernare. Sub acest aspect, este de remarcat că nivelul ratei
fiscalităţii trebuie să fie suportabil de către contribuabili deoarece el afectează partea de venit
disponibil, utilizabil pentru consum şi investiţii private.
Pe de altă parte în plan mondial se constată o diferenţiere a ratelor fiscalităţii de la o ţară
la alta, explicabilă şi prin prisma capacităţii contributive a celor ce suportă sarcina fiscală. De
regulă, acesta este mai ridicat în ţările în care mărimea PIB/locuitor este mai mare şi mai scăzut
în ţările unde acest indicator este mai redus cu reflectarea corespunzătoare în oferta de bunuri şi
servicii publice. De asemenea, nivelul ratei fiscalităţii poate varia şi sub incidenţa unor opţiuni
de politică economică determinate de situaţii conjuncturale cum ar fi: stabilizarea sau relansarea
economiei confruntată cu fenomene perturbatoare sau stimularea creşterii economice,
modernizării şi restructurării.
Opţiunile privitoare la procurarea resurselor financiare includ, pe lângă cele ce vizează
resursele cu caracter fiscal, şi pe cele de procurarea a unor resurse nefiscale, din exploatarea
bunurilor şi proprietăţilor statului. Deşi prin prisma conţinutului acestea se reflectă în politica
bugetară, ele sunt interconectate cu cele cu conţinut fiscal, ca opţiuni/decizii de procurare a
veniturilor bugetare ordinare.
În acest context, o coordonată importantă o reprezintă gestiunea eficientă a bunurilor şi
proprietăţilor ce aparţin statului, precum şi organizarea activităţilor din sectorul economic
(productiv) de stat, optând pentru una din următoarele variante:
a) statul exploatează singur bunurile sau proprietăţile sale, în una din variantele următoare
de funcţionare a întreprinderilor: regii publice simple; regii publice comerciale;
 b) statul exploatează în asociaţie cu alţi întreprinzători privaţi bunurile sau proprietăţile sale,
întreprinderile funcţionând sub formă de regii mixte sau regii cooperatiste;
c) statul concesionează altor persoane exploatarea bunurilor sau proprietăţilor sale.
Fiecare dintre aceste opţiuni prezintă, desigur, avantaje şi dezavantaje importante, faţă de
care autorităţile publice urmează să decidă, mergând până la a lua în considerare
redimensionarea sectorului economic de stat, tendinţa generală actuală fiind de restrângere a
acestuia prin privatizarea unor întreprinderi.
La rândul lor, opţiunile şi deciziile de politică fiscală referitoare la angajarea cheltuielilor
publice, care se finanţează în cea mai mare parte pe seama resurselor cu caracter fiscal vizează,
în principal:
– stabilirea dimensiunilor globale ale cheltuielilor în raport cu nevoia de bunuri şi servicii
publice şi mărimea resurselor acoperitoare, pornind de la obiectivele de realizat şi
priorităţile ce se impun;
– structurarea cheltuielilor pe ordonatori de credite (bugetare) şi pe categorii de acţiuni
(obiective) de îndeplinit;
– dimensionarea şi autorizarea diferitelor categorii de cheltuieli şi a alocaţiilor bugetare pe
ordonatori de credite, pe criterii de legalitate, oportunitate şi eficienţă;
– alegerea metodelor de finanțare/autofinanţare a cheltuielilor în raport cu specificitatea
proceselor de care sunt generate şi particularităţile domeniilor de activitate, în care se
realizează;
– conceperea şi adoptarea modalităţilor de alocare-utilizare a resurselor corespunzătoare
realizării cheltuielilor de către entităţile publice;
– crearea cadrului reglementativ privind efectuarea diferitelor cheltuieli;
– organizarea şi exercitarea controlului asupra folosirii resurselor alocate, în realizarea
cheltuielilor publice;
– conceperea modalităţilor de influenţare prin cheltuielile publice asupra fenomenelor
economice şi sociale, în sensul stimulării celor pozitive sau inhibării celor negative.
Este de remarcat, că această latură a politicii fiscale se manifestă în contextul opţiunilor
de politică bugetară, deoarece finanțarea cheltuielilor publice bugetare se realizează, nu în mod
separat din resurse fiscale, ci din ansamblul resurselor financiare publice, inclusiv din cele
nefiscale.
Politica cheltuielilor publice vizează direct, asigurarea unei anumite oferte de bunuri şi
servicii destinate satisfacerii nevoilor de consum public, cunoscută şi sub denumirea de utilităţi
sociale. Expresia directă a acestor consumuri, ca problematică de politică fiscală, o reprezintă
alocaţiile din fondurile financiare publice, iar principalele repere ale sale vizează dimensiunile şi
structura diferitelor cheltuieli publice. Astfel, opţiunile cu privire la dimensiunea cheltuielilor
publice au la bază, pe de o parte, evaluările asupra nevoii de utilităţi publice, iar pe de altă parte,
mărimea resurselor şi, în primul rând, proporţiile PIB ce pot fi folosite în finanţarea acestor
cheltuieli.
Din punctul de vedere al nevoilor de utilităţi publice, politica fiscală are la bază
obiectivele de politică generală ce concretizează angajarea de resurse publice în contextul social-
economic existent la un moment dat. În acest sens, politicile generale de orientare social-
democrată promovează angajarea mai profundă a statului prin cheltuieli publice, pentru
satisfacerea la un nivel mai înalt a cererii agregate prin oferta de utilităţi sociale.
Acestor politici le corespunde angajarea de acţiuni cu caracter social, respectiv de
protecţie socială, cu deosebire a categoriilor considerate defavorizate, luând în considerare nevoi
sociale de dimensiuni mai mari ce urmează a fi satisfăcute.
În acelaşi context, orientările de politică generală bazate pe doctrina intervenţionismului
statal conduc la asumarea de către stat a unor sarcini sporite şi în plan economic, antrenând
cheltuieli publice mai mari şi pentru acţiuni economice. În consecinţă, rezultă un volum mai
mare de cheltuieli publice finanţate de către autorităţile publice.
Comparativ, politicile de orientare liberală limitează angajarea statului în oferta de
utilităţi publice, promovând varianta satisfacerii într-o măsură cât mai mare, a nevoii de utilităţi,
pe cale privată ceea ce face ca dimensiunile cheltuielilor publice de finanţat să fie mai reduse.
Prin prisma factorilor de influenţă directă asupra volumului acestor cheltuieli, este de
semnalat, pe de o parte, dimensiunea cantitativă fizică a consumurilor de bunuri şi servicii cu
caracter public, iar pe de altă parte, dimensiunea valorică reflectată în mărimea cheltuielilor de
finanţat. Sub primul aspect, creşterea sau reducerea consumurilor depinde de dimensiunile
obiectivelor de realizat în plan fizic, asumate de către stat. O opţiune de tip intervenţionist,
inclusiv în economie, presupune dimensiuni mai mari ale consumurilor fizice pentru realizarea
obiectivelor respective şi invers.
Sub aspectul dimensiunilor valorice, ale cheltuielilor publice, o influenţă majoră exercită
nivelul preţurilor care, la rândul său, poate reflecta deprecierea monetară, ca proces inflaţionist
de mai mare sau mai mică amploare. În acest sens, poate avea loc o creştere a dimensiunilor
cheltuielilor publice (sub aspect valoric), ca efect al creşterii inflaţioniste a preţurilor, fără a fi
însoţită de o majorare corespunzătoare a consumurilor fizice. Din această perspectivă, aprecierile
asupra mărimii cheltuielilor publice, inclusiv asupra dinamicii acestora, în cadrul politicilor
fiscale promovate de guvern trebuie să ţină seama atât de mărimea nominală, cât şi de mărimea
reală a cheltuielilor, respectiv a consumurilor realizate.
 Cel de al doilea aspect esenţial pentru politica cheltuielilor publice îl constituie structura
acestora, concretizată prin categorii de cheltuieli ce corespund diverselor acţiuni şi obiective
finanţate de stat şi, în general, de autorităţile publice. Respectiva structurare trebuie corelată cât
mai deplin, atât cu cererea de utilităţi publice, cât şi cu oferta de utilităţi private. În general, prin
politica de cheltuieli publice statul trebuie să acopere acea parte a cererii de utilităţi care nu poate
fi satisfăcută prin ofertă privată, in condiţii de eficienţă economică şi socială. Prin urmare, el
trebuie să orienteze cheltuielile, ca structură, către acele domenii sau activităţi care se pot realiza
mai bine în variantă publică; evitând angajarea în acţiuni ce pot fi satisfăcute mai bine pe cale
privată, cum este cazul majorităţii acţiunilor economice.
Totodată, pentru politica cheltuielilor publice prezintă un interes major alegerea
metodelor de finanţare a acţiunilor, respectiv a instituţiilor care concură la realizarea lor, ţinând
seama de particularităţile acţiunilor/obiectivelor de finanţat. Din acest punct de vedere, se
impune, în primul rând, diferenţierea metodelor de finanțare asupra cărora se optează, în funcţie
de sfera (materială sau nematerială) în care se încadrează activităţile finanțate. În principiu, sfera
materială presupune efectuarea unor cheltuieli recuperabile din activitatea finanţată şi obţinerea
unui beneficiu. La rândul său, sfera nematerială se caracterizează prin incapacitatea de a crea
valoare nouă şi nerecuperarea cheltuielilor sau posibilitatea unei recuperări parţiale. În mod
corespunzător, pentru aceasta se pretează mai bine finanţarea cu caracter definitiv, nerestituibil,
din fonduri publice. Finanţarea nerestituibilă poate acoperi parţial sau integral cheltuielile unei
instituţii publice, din această sferă, după cum ele pot obţine, într-o măsură mai mare sau mai
mică, venituri din propria activitate. Când se pot obţine venituri, este aplicabilă finanţarea
parţială, de către stat, cealaltă parte rămânând a fi autofinanţată din venituri proprii. În mod
firesc, când nu se pot obţine venituri din activitatea respectivă, finanţarea din fonduri publice
trebuie făcută integral.
În fine, un reper al politicii cheltuielilor publice se referă la folosirea acestora ca
instrument de influenţare a vieţii economice şi sociale, implicit a evoluţiei societăţii şi a
economiei. Această influenţă are ca suport obiectiv intercondiţionarea dintre procesele
economice şi sociale consumatoare de resurse financiare, sub forme ale cheltuielilor publice, şi
procesele financiare de alocare şi cheltuire a resurselor respective. În acest sens, trebuie observat
că, în principiu, realizarea anumitor procese materiale şi, implicit, satisfacerea unor nevoi ale
membrilor societăţii depind de asigurarea sumelor de bani sub forma alocaţiilor din fonduri
financiare publice, respectiv de efectuarea cheltuielilor publice finanţate de stat.
Prin urmare, opţiunile de politică generală privind evoluția societăţii, inclusiv a
economiei, le includ şi pe cele privind destinaţiile ce se dau resurselor financiare publice, adică
cheltuielile publice de efectuat. Stabilirea unor priorităţi şi dimensionarea destinaţiilor date
resurselor financiare, prin cheltuielile publice ce se realizează, repercutează asupra opţiunilor de
politică fiscală privind cheltuielile, ca premise ale realizării anumitor acţiuni sau obiective
promovate de o autoritate publică sau alta.
În consecinţă, alocarea prin cheltuieli publice a unor sume mai însemnate sau mai reduse,
inclusiv nealocarea de resurse pentru anumite acţiuni sau obiective sociale şi economice
condiţionează realizarea, în fapt, a anumitor procese sau fenomene sociale/economice. În mod
implicit, prin modul de alocare şi efectuare a cheltuielilor publice, anumite fenomene sau procese
sociale sau economice sunt favorizate şi se amplifică pe această bază, în timp ce altele sunt
inhibate, anihilate sau îşi restrâng sfera de manifestare.
Prin prisma raporturilor de influenţare asupra economiei, cheltuielile publice sunt luate în
considerare ca variabile ce influenţează asupra dimensiunilor PNB şi PIB. Astfel, în cadrul
politicii fiscale opţiunile privitoare la cheltuielile finanţate de stat, conturează implicit sau
explicit folosirea lor ca instrumente prin care se exercită o acţiune de stimulare a creşterii PIB.
Indiferent de obiectivele urmărite prin politica economică şi socială generale, implicarea
cheltuielilor publice în realizarea acestora este condiţionată de dimensionarea raţională a
acestora.
Raţionalizarea este un concept de largă rezonanţă pentru comportamentul uman, inclusiv
în sfera proceselor şi relaţiilor economice, care presupune alegerea şi folosirea de metode şi
procedee mai eficiente pentru înfăptuirea diferitelor activităţi şi, implicit, obţinerea de rezultate
utile maxime cu eforturi sau consumuri de resurse minime [26, p. 370].
Având în vedere domeniul specific de manifestare, raţionalizarea cheltuielilor publice
desemnează un proces complex de dimensionare şi structurare a cheltuielilor publice, pornind de
la satisfacerea cererii de utilităţi publice şi asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor statului.
Această preocupare decurge, în mod obiectiv, din caracterul limitat al resurselor utilizabile, în
general, şi a celor de care poate dispune statul, în special, faţă de nevoile de utilităţi, practic
nelimitate.
Ea implică efectuarea pe baze raţionale a cheltuielilor necesare funcţionării normale a
entităţilor publice şi realizării sarcinilor statului, urmărind a asigura îndeplinirea pe ansamblu, a
obiectivelor dezvoltării economico-sociale a fiecărei ţări sau colectivităţi de tip statal, pe criterii
de eficientizare aplicabile diverselor activităţi.
Fără a presupune în mod imperativ, o reducere a volumului cheltuielilor publice,
raţionalizarea pune accentul pe caracterul raţional al opţiunilor privind dimensiunile şi structura
acestora, respectiv pe alegerea din mai multe soluţii posibile de aplicat a acelora care asigură
obţinerea efectului maxim dorit cu un efort minim de cheltuieli.
 Astfel, sub aspectul dimensionării ca volum a cheltuielilor publice, raţionalizarea
presupune atât corelarea cu posibilităţile de procurare a resurselor băneşti acoperitoare, ca
proporţii ce revin din PIB, cât şi fundamentarea pe baze realiste a sumelor destinate diferiţilor
utilizatori, evitând risipa şi ineficienţa. La rândul său, structurarea judicioasă a cheltuielilor
publice pe obiective şi acţiuni de finanţat şi în cadrul acestora pe categorii sau tipuri de
cheltuieli, urmărind aplicarea de soluţii tehnico–economice care asigură cel mai bun raport cost-
avantaje, constituie o altă coordonată a raţionalizării cheltuielilor publice.
În mod deosebit, caracterul limitat al resurselor financiare publice impune decidenţilor
din acest sector căutarea unor soluţii mai raţionale de angajare a cheltuielilor.
Acest proces trebuie să înceapă cu selectarea acţiunilor şi stabilirea de priorităţi, în raport
cu obiectivele de îndeplinit, continuând cu ierarhizarea lor, după criterii privind necesitatea,
oportunitatea şi eficienţa fiecăreia, şi alegând în cele din urmă pe cea mai avantajoasă, pentru a
satisface la cel mai înalt grad posibil nevoia de utilităţi sociale.
Aprecierile asupra caracterului necesar şi oportun, inclusiv a gradului de eficienţă social–
economică a acţiunilor ce urmează a se finanţa reprezintă, deci, elemente indispensabile
procesului de raţionalizare a cheltuielilor publice.
Alocarea resurselor financiare publice pentru satisfacerea diferitelor nevoi sociale trebuie
aşadar fundamentată pe criterii de cost şi beneficiu, urmărindu-se maximizarea efectelor
pozitive. O asemenea cerinţă poate fi analizată pe exemplul a două proiecte, X şi Y, ce se doresc
a fi finanţate din bugetul public. Beneficiile marginale corespunzătoare celor două proiecte sunt
diferite, aşa cum se observă în figura 1.1:

Figura 1.1 Dimensionarea raţională a sumelor alocate diferitelor acţiuni publice

Sursa: prelucrare după Richard Musgrave, Peggy Musgrave – op.cit., p.132
 Suma disponibilă (S) pentru cele două proiecte trebuie astfel alocată încât beneficial total
să fie maxim. Orice unitate monetară alocată din suma totală disponibilă are o semnificaţie
dublă: pentru proiectul pentru care este alocată determină o creştere a utilităţii, în timp ce pentru
celălalt proiect determină o reducere a utilităţii. În aceste condiţii, suma trebuie astfel alocată
între cele două proiecte încât utilităţile marginale să fie egale. În figură, această condiţie este
realizată pentru OA şi OB (cu OA + OB = S), cu utilitatea marginală AC a proiectului X fiind
egală cu utilitatea marginală BD a proiectului Y.
Beneficiul total al celor două proiecte, reprezentat de suma ariilor suprafeţelor OACH şi
OBDJ este în aceste condiţii maxim.
Dintr-o altă perspectivă, raţionalizarea cheltuielilor publice include şi preocuparea pentru
armonizarea utilităţilor asigurate prin activităţi private cu cele oferite prin finanţarea de acţiuni
de interes public, astfel încât efectele utile însumate să fie maxime. În acest sens, un nivel optim,
raţional, al cheltuielilor publice poate fi considerat acela ce se situează în punctul în care
utilitatea marginală a acestora este egală cu utilitatea marginală a veniturilor rămase la dispoziţia
contribuabililor, destinate obţinerii de utilităţi private.
Dacă în figura 1.1 considerăm proiectul X ca reprezentând utilitatea cheltuielilor publice
şi proiectul Y utilitatea cheltuielilor private, dimensionarea la nivelul optim al cheltuielilor
publice presupune egalizarea utilităţilor marginale ale celor două categorii de cheltuieli (în raport
cu resursele totale disponibile la nivelul naţiunii). Altfel, prelevările prea mari pentru efectuarea
de cheltuieli publice privind acţiuni de utilitate mai redusă, ar determina scăderea utilităţii totale,
publică şi privată.
Totodată, este de remarcat că, deşi cea mai mare parte a utilităţilor poate fi asigurată pe
calea ofertei private, anumite nevoi (apărare şi securitate naţională, ordine internă, relaţii
diplomatice etc.) pot fi satisfăcute numai prin ofertă publică. Prin urmare, dacă avem în vedere
mărimea însumată a cheltuielilor publice şi private, un criteriu de raţionalizare (optimizare)
globală a acestora ar urma să-l reprezinte maximizarea ofertei de utilităţi sociale totale,
implicând în sine şi optimizarea proporţiilor ce revin celor două categorii de utilităţi, ceea ce
sintetic poate fi redat prin relaţiile următoare [9, p. 19]:
Ut = Up + Us
Cp + Cs = Up + Us
în care: Ut - utilităţi totale (oferite de sectorul privat şi public);
Cp - cererea de utilităţi private;
Cs - cererea de utilităţi publice;
Up - utilităţi oferite de sectorul privat;
Us - utilităţi oferite de sectorul public (de stat).
Deoarece, în principiu, nevoia (cererea) de utilităţi totale apare nelimitată, oferta acestora
trebuie maximizată prin combinarea optimă a celor două categorii de cheltuieli (private şi
publice), astfel ca împreună să permită satisfacerea nevoilor la un nivel cât mai ridicat.
În consecinţă, constatăm că utilităţile totale, decurgând din acţiuni finanţate atât public,
cât şi privat, se regăsesc în dimensiunile produsului naţional, respectiv ale PIB şi că maximizarea
acestuia reprezintă, în mod implicit, un criteriu de optimizare (raţionalizare) a cheltuielilor
publice. Luarea în considerare a acestui criteriu are ca suport contribuţia adusă prin realizarea
acţiunilor (obiectivelor) finanţate sub forme ale cheltuielilor publice, fie direct la crearea de PIB
în activităţile materiale, fie indirect prin stimularea producţiei private de bunuri şi servicii pentru
consum public.
Obiectivul avut în vedere este cel al asigurării optimului social, alegând mai întâi între
oferta de utilităţi publice şi oferta de utilităţi private, iar apoi, între alternativele de a realiza
oferta de utilităţi publice, şi optând în final pentru varianta mai puţin costisitoare. O cale,
considerată ca fiind necesară de urmat, în acest scop, o reprezintă modernizarea serviciilor
publice, ce ar favoriza atât minimizarea costului acestora, cât şi maximizarea utilităţilor oferite
consumatorului.
Atingerea optimului social, in această optică, implică o creştere a eficienţei alocative a
resurselor, adică o distribuire şi redistribuire pe baze raţionale a acestora, atât în sectorul privat
cât şi în cel public. Sub acest aspect, prezintă un interes major gradul de redistribuire a
veniturilor private care trebuie corelat cu dimensiunile raţionale ale utilităţilor publice oferite,
respectând cerinţele raportării la utilitatea marginală. Se invocă aici una din tezele afirmate de
A.Pareto, cunoscut şi ca economist al bunăstării. Această teză susţine că, din punct de vedere al
optimului social, alocarea resurselor este optimă dacă în nici o altă variantă (de alocare) nu va
putea fi făcută mai bine, fără să dăuneze ultimei persoane consumatoare a bunului respectiv.
Altfel spus, dacă o schimbare în alocarea resurselor sporeşte bunăstarea ultimei persoane
consumatoare fără a o reduce la o altă persoană, se asigură creşterea bunăstării societăţii în
ansamblu. În aceste condiţii, nivelul cheltuielilor publice apare ca o expresie a gradului de
satisfacere a condiţiilor de optim social ale lui Pareto. O asemenea evoluţie a ofertei publice este,
în mod obiectiv, în corelaţie directă cu cea a impozitelor care asigură resursele destinate
finanţării cheltuielilor publice.
Prin urmare, orice consum ce iese din zona utilităţii marginale intră în zona de
dezutilitate, iar cheltuielile publice încadrate în această zonă sunt în total dezacord cu eficienţa
alocativă a resurselor. Oferta de utilităţi publice ce ar plasa consumul în zona de dezutilitate
apare neraţională si prin raportarea la corelaţia cu oferta de utilităţi private. În mod
corespunzător, prelevarea sub formă de impozite pentru a finanţa asemenea cheltuieli devine
ineficientă. Comparativ eliminarea acestor cheltuieli şi, implicit, reducerea impozitelor, ar avea
impact pozitiv asupra venitului privat disponibil, creând o situaţie favorabilă creşterii eficienţei
alocative a resurselor, private şi publice, considerate în ansamblu.
Pornind de la aceste considerente, s-au conturat unele orientări mai recente având la bază
următoarele teze:
1. serviciile publice nu trebuie furnizate neapărat în mod gratuit;
2. atunci când şi acolo unde este posibil, oferta de utilităţi publice poate fi înlocuită cu
oferta privată;
3. opţiunea privind furnizarea serviciilor publice poate fi racordată la mecanismele de cvasi-
piaţă, adică statul promovând formule de ofertă care să includă şi elemente specifice
pieţei.
În legătură cu prima teză, se consideră că, în principiu, serviciile publice sunt oferite
consumatorilor de o manieră diferită decât cele ce se procură şi se consumă în baza raporturilor
de piaţă. Aceste servicii publice se pot oferi gratuit, implicând un acces la consum public
colectiv, după criterii mai mult sau mai puţin raţionale, dar şi posibilitatea unui consum excesiv
nejustificat şi uneori dăunător societăţii. De asemenea, serviciile publice se prestează la un nivel
de preţ inferior costului şi preţului ce s-ar forma pe piaţă. Şi în acest ultim caz, este creată
premisa abuzului de consum public, chiar dacă într-o măsură mai mică decât în primul (al ofertei
în regim gratuit).
În raport cu teza respectivă, numai atunci când, prin natura lor, serviciile publice nu pot fi
cuantificate şi suportate individual, cum este cazul administraţiei publice, apărării naţionale,
unele servicii de ordine internă etc. apare justificată furnizarea gratuită, iar cheltuielile
corespunzătoare se justifică a fi acoperite din impozite. Dar, în acest context, se poate invoca
teoria echivalenţei impozitelor care susţine că între impozitele plătite şi preţul (costul) serviciilor
publice de care beneficiază populaţia, există un raport de echivalenţă. Pe seama acestor impozite,
statul finanţează cheltuieli generatoare de bunuri şi servicii publice destinate consumului public,
fie gratuit, fie cu plată parţială. Această teorie a fost concepută pentru a justifica natura şi
mărimea impozitelor, prin raportarea la costul bunurilor şi serviciilor oferite de stat. Dacă o parte
mai mare sau mai mică din bunurile şi serviciile ce alcătuiesc oferta publică se asigură contra
cost, cheltuiala publică va fi mai mică, iar impozitul necesar acoperirii acestuia va fi şi el mai
mic.
A doua teză susţine că, oricând apare posibil, este preferabil să se opteze pentru oferta
privată de servicii şi nu pentru cea publică, întrucât cointeresarea are un impact mult mai mare
dacă oferta este privată şi invers, dacă oferta este publică. Este evident că autorităţile publice nu
trebuie să-şi asume sarcini de asigurare a unor bunuri şi servicii care pot fi oferite mai eficient în
varianta privată de realizare a lor. Se înscriu aici cheltuielile din sectorul economic, producător
de bunuri materiale, ale căror dimensiuni trebuie să fie preponderent private şi numai cu caracter
de excepţie să se realizeze în varianta publică;
Cea de a treia teză are în vedere necesitatea luării în considerare a posibilităţii de punere a
ofertei publice pe bazele funcţionării pieţei în măsura în care este posibilă folosirea
mecanismelor sale. Astfel, este de preferat efectuarea unor cheltuieli de tipul transferurilor de
bani, variantei de a oferi serviciile gratuite în natură.
Realizarea obiectivelor de politică fiscală are la bază două tipuri de instrumente specifice,
şi anume: instrumente axate pe prelevările fiscale şi instrumente axate pe cheltuielile publice.
În prima categorie de instrumente sunt luate în considerare categoriile financiare, cu
tehnicile aferente, de tipul impozitelor, taxelor şi contribuţiile obligatorii prelevate la fondurile
financiare publice. În principiu, se pornește de la premisa că, în cadrul politicii fiscale,
autorităţile publice trebuie să opteze între mai multe variante posibile de realizare a prelevărilor
fiscale, fiecare dintre acestea fiind considerate, pe de o parte, ca procese de prelevare propriu-
zisă, adică de acumulare a resurselor financiare la fondurile publice, iar pe de altă parte ca
instrumente de influenţare directă/indirectă asupra contribuabililor şi, implicit, asupra economiei
şi societăţii.
Având ca repere principalele obiective de politică generale, reflectate de regulă în
programele de guvernare, politica fiscală se axează, în primul rând, pe impozitele şi contribuţiile
cu caracter obligatoriu. Acestea au rolul de variabile ce pot fi adaptate obiectivelor de politică
generală, atât în cadrul modelelor de echilibru macroeconomic şi dezvoltare durabilă, cât şi în
scop de influenţare a activităţilor de nivel microeconomic, prin alegerea elementelor tehnice
adecvate, optându-se pentru cele mai avantajoase. Sub acest din urmă aspect, opţiunile de
politică fiscală vizează, modalităţile tehnice de impozitare aplicate, incluzând numărul şi formele
concrete sub care se practică impozitele, proporţiile ce revin diferitelor categorii de impozite în
materia impozabilă sau cotele procentuale, metodele de calcul utilizabile, condiţiile de plată,
acordarea de facilităţi şi regimul deducerilor fiscale etc. Fiecare dintre aceste elemente de ordin
tehnic comportă particularităţi de concretizare şi antrenează efecte diverse (pozitive sau
negative) din perspectiva obiectivelor de politică generală ce se cer a fi susţinute prin politica
fiscală.
În mod obişnuit, se optează pentru un sistem al prelevărilor fiscale care cuprinde mai
multe forme menite să favorizeze exercitarea unor influenţe adecvate diverselor scopuri urmărite
prin politica generală. Astfel, de regulă, este preferată practicarea mai multor tipuri de impozite
faţă de varianta unui singur impozit, întrucât posibilităţile de influenţare asupra diferitelor
fenomene economice şi sociale sunt mai mari, sistemul fiind mai elastic. În acelaşi timp, este
contraindicată multiplicarea formelor de prelevare fiscală, fără ca fiecare dintre acestea să
îndeplinească pe lângă rolul de resursă, şi pe cel de pârghie financiară. Sub acest aspect, se
apreciază îndreptăţit că existenţa unei forme de prelevare fiscală alături de altele; respectiv,
introducerea de noi forme de prelevare trebuie să se justifice nu numai ca un canal suplimentar
de realizare a prelevării în sine, ci mai ales ca un instrument prin care se poate exercita o
influenţă pozitivă asupra vieţii economico-sociale. În alte condiţii, multiplicarea formelor de
prelevare duce la amplificarea nejustificată a volumului de muncă şi, mai ales, a cheltuielilor cu
procurarea de venituri pentru stat; o asemenea opţiune fiind contrară principiului randamentului
fiscal ridicat. Din acest unghi de abordare, politica fiscală trebuie să favorizeze, concomitent,
simplificarea sistemului fiscal, şi implicit limitarea pe baze raţionale a formelor de prelevare
fiscală, în raport cu obiectivele politicii generale.
Din punctul de vedere al modalităţilor de calculare a impozitelor şi de acordare a
facilităţilor fiscale, se impune ca, prin deciziile de politică fiscală, să se asigure respectarea
principiilor generale ale impunerii şi, în acelaşi timp, să se influenţeze dezvoltarea anumitor
activităţi, domenii/ramuri economice. Sub acest aspect, politica fiscală trebuie să precizeze
modalităţile concrete de aplicare a facilităţilor, respectiv a deducerilor fiscale, cum ar fi:
reducerea/scutirea de impozit pentru partea din profitul reinvestit, aplicarea unor cote de impozit
mai mici pentru anumite categorii de venituri obţinute din anumite activităţi pe care societatea
este interesată să le dezvolte, etc. Asemănător, prin ea se stabileşte regimul deducerilor de
cheltuieli din venitul brut sau reducerea impozitului de plată pentru a cointeresa contribuabilii în
realizarea anumitor obiective economice sau sociale, între care şi finanţarea cercetării ştiinţifice,
creare de noi locuri de muncă etc. În acest sens, sunt avute în vedere anumite categorii de
cheltuieli şi limite ale acestora pentru acordarea deducerilor fiscale, cum este şi cazul
cheltuielilor cu cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, ca factor propulsor al noilor
tehnologii şi progresului economic.
În acelaşi cadru se înscrie armonizarea politicii impozitelor cu obiectivul de ţinere sub
control a inflaţiei, pornind de la constatarea că o creştere a impozitelor directe poate acţiona şi ca
o cale de combatere a inflaţiei, în timp ce sporirea impozitelor indirecte se manifestă, mai ales,
ca un element ce poate stimula inflaţia, fără a se ignora nici sensul invers de acțiune prin masuri
corespunzătoare de politică fiscală.
În acelaşi timp, deciziile de politică fiscală vizând folosirea instrumentelor de prelevare a
resurselor fiscale la dispoziția statului/autorităţilor publice, trebuie să ţină seama de interesele
mai largi economice/sociale, între care şi dezvoltarea activităţii de export, ca premisă în
echilibrarea balanţei de plăti externe. Din acest punct de vedere, un impact major îl prezintă
regimul taxelor vamale, în care se reflectă, de regulă, măsuri menite să stimuleze exportul de
mărfuri şi încasarea de valută, ceea ce determină stimularea producţiei pentru export bazată, fie
pe resurse interne, fie pe importul de resurse destinate producţiei pentru export. Astfel, scutirea
de taxe vamale a producţiei exportate, respectiv reducerea taxelor vamale la importul de materii
prime destinate producţiei de export constituie masuri de politică fiscală menite să favorizeze un
asemenea obiectiv.
Pe acelaşi plan, al politicii fiscale, un loc important revine opţiunilor privind
administrarea impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor de către diferitele categorii de autorităţi
publice. Sub acest aspect, o primă direcţie de abordare o reprezintă delimitarea impozitelor,
taxelor şi contribuţiilor aflate în administrarea autorităților centrale faţă de cele administrate de
autoritățile locale. Pentru acestea din urmă, politica fiscală are ca scop să cointereseze autoritățile
locale, în procurarea şi administrarea eficientă (în baza autonomiei locale) a resurselor financiare
de care pot dispune.
Este, de asemenea, de interes şi opțiunea referitoare la dirijarea resurselor fiscale şi
utilizarea lor în cadrul diferitelor fonduri financiare, administrate de către anumite autorităţi,
publice. În acest sens, dirijarea unor contribuții cu caracter fiscal denumite generic "taxe" la aşa
numitele "fonduri speciale", constituite şi administrate în afara bugetului de stat, de regulă, de
către anumite ministere, trebuie să se fundamenteze prin prisma impactului pe care-l produce
această opţiune respectiv a efectelor utile rezultate pe ansamblu.
Ca instrumente de politică fiscală din domeniul cheltuielilor publice pot fi considerate,
în principiu, tehnicile specifice de distribuire şi utilizare a fondurilor financiare publice. Din
această perspectivă, cele mai reprezentative instrumente de politică fiscală sunt considerate cele
care concretizează distribuirea şi utilizarea fondului bugetar cunoscute sub denumirea generică
de cheltuieli bugetare. În acest cadru, sunt caracteristice tehnicile de dimensionare a cheltuielilor
şi de alocare bugetară/de deschidere a creditelor bugetare, modalităţile de acordare a subvenţiilor
bugetare sau de efectuare a transferurilor bugetare etc.. Alocaţiile (creditele) bugetare reprezintă
sumele puse la dispoziţia ordonatorilor de credite bugetare, pe tipuri de acţiuni şi obiective ce se
finanţează. Din această perspectivă, fiecare cheltuială bugetară devine un instrument al politicii
fiscale ce se manifestă sub forme variate.
Dimensionarea pe criterii raţionale a cheltuielilor bugetare în raport cu obiectivele sau
acţiunile de finanţat, atât în cadrul bugetului de stat (al administraţiei centrale), cât şi al bugetelor
locale reprezintă premisă indispensabilă a deciziilor eficiente în acest domeniu,cu impact direct
şi asupra alocaţiilor sau creditelor deschise diferitelor instituţii.
 Preocupările pentru dimensionarea judicioasă a cheltuielilor publice bugetare, ca expresie
a preocupărilor de raţionalizare a acestora, se concretizează în conceperea şi folosirea unor
metode moderne de dimensionare a cheltuielilor şi veniturilor bugetare.
Prin comparaţie cu metodele clasice, bazate pe automatisme şi evaluări cu rezultate
aproximative, metodele moderne, bazate pe analiza cost-avantaje, presupun luarea în considerare
a unui număr mare de elemente de calcul, în cadrul unor modele matematice cu foarte multe
necunoscute, şi sunt concepute pentru analiza şi selectarea variantelor mai avantajoase de
realizare şi finanţare a unor acţiuni de mai mare amploare sau obiective complexe.
Folosirea metodelor moderne de dimensionare a cheltuielilor (veniturilor) bugetare
prezintă avantaje importante, ce decurg mai ales din fundamentarea deciziilor respective pe
criterii economice şi luarea în calcul a unui foarte mare volum de informaţii şi număr de
variabile. Valorificarea avantajelor acestor metode prin utilizarea tehnicii electronice, care
permite simularea fenomenelor şi elaborarea unei multitudini de soluţii alternative, ca şi
orizontul de timp mai lung la care se raportează formularea problemelor şi orientarea acţiunilor,
favorizează dimensionarea mai exactă a prevederilor bugetare, în comparaţie cu posibilităţile
oferite de metodele tradiţionale.
Totuşi, avantajele metodelor moderne nu pot fi deplin valorificate, deoarece în
dimensionarea şi structurarea prevederilor bugetare prevalează, adesea, opţiunile politice asupra
celor economice, iar criteriile de optim economic cedează teren compromisurilor politice. Aşa
cum aprecia Maurice Duverger, alocarea resurselor bugetare pentru finanţarea de acţiuni publice
nu s-a bazat în nici o ţară şi în nici o epocă numai pe aprecierea raţională a avantajelor, a
costurilor şi a eficienţei [27, p. 305].

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Definiţi noţiunile politică bugetară şi politică fiscală, care este deosebirea dintre ele?
2. Numiţi şi argumentaţi sfera sau domeniul de acţiune a politicii financiare.
3. Numiţi instrumentele politicii bugetar-fiscale.
4. Determinaţi factorii de stabilire a dimensiunii cheltuielilor publice.
5. Ce trebuie să asigure politica financiară a statului în condiţiile economiei de piaţă?
6. Argumentaţi dacă este necesar de a efectua unele măsuri în perfecţionarea sistemului
legislativ privind investiţiile.
7. Numiţi obiectivele şi acţiunile politicii financiare în Republica Moldova.
8. Determinaţi factorii ce diferenţiază politica unei ţări de politica altor ţări.

TESTE – GRILĂ:
 1. Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele obiective:
a) stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară;
b) coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB;
c) asigurarea stabilităţii fiscale;
d) fixarea volumului veniturilor bugetare ţinând cont de programele eşalonate pentru fiecare
perioadă.
2. Noţiunea de strategie reprezintă:
a) acte administrative pe perioade scurte;
b) măsuri prevăzute de a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor
specifice unei perioade;
c) programe financiare de perspectivă îndelungată;
d) programe financiare de perspectivă pe o perioadă scurtă de timp.
3. Politica financiară include următoarele tipuri de politici:
a) bugetar-fiscală;
b) social-economică;
c) comercial-bancară;
d) monetar-creditară;
e) în domeniul asigurărilor.
4. Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice presupune:
a) destinaţia cheltuielilor;
b) stabilirea mărimii şi structurii cheltuielilor;
c) stabilirea impozitelor generale de stat;
d) determinarea obiectelor care trebuie atinse;
e) stabilirea surselor de finanţare a cheltuielilor.
5. Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în dependenţă de:
a) cheltuielile publice care includ necesarul de resurse financiare;
b) produsul intern brut;
c) nivelul şi progresivitatea impozitelor;
d) nivelul fondurilor bugetare şi locale.
6. Ca obiective economico-sociale sau de altă natură, în cadrul politicii interne, nu
apar:
a) indicele preţurilor şi tarifelor;
b) curba şomajului;
c) balanţa de plăţi externe;
d) proporţiile şi orientarea investiţiilor brute;
e) ritmul creşterii economice.
7. Politica financiară în raport cu politica generală a statului:
a) nu se întrepătrund;
b) politica generală a statului este inclusă în politica financiară;
c) este total independentă;
d) are o independenţă relativă;
e) este total independentă.

STUDII DE CAZ:

1. Analizați direcţiile esenţiale ale politicii financiare în Republica Moldova.

2. Determinaţi importanţa şi rolul politicii financiare şi politicii economice a statului.
3. Numiti şi analizaţi componentele sau instrumentele politicii bugetar-fiscale.
 CAPITOLUL 2: PRINCIPII ŞI TRĂSĂTURI FUNDAMENTALE ÎN CONSTRUCŢIA
SISTEMELOR DE BUGETARE
MACROBUGETAREA ŞI ELABORAREA POLITICILOR
2.1. Caracteristica generală a principiilor bugetare
2.2. Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar
2.3. Obiectivele, principiile şi trăsăturile macrobugetării
2.4. Planificarea strategică a politicilor bugetar-fiscale

Obiective didactice:

 Prezentarea principiilor bugetare în construcţia sistemelor de bugetare;

 Analiza cerinţelor specifice principiilor bugetare;

 Analiza etapelor consecutive ale procesului bugetar în Republica Moldova;

 Descrierea principiilor şi trăsăturilor macrobugetării.

Concepte-cheie: principii bugetare; sisteme bugetare; proces bugetar; macrobugetare.

2.1. Caracteristica generală a principiilor bugetare

Principiile bugetare au fost conturate odată cu victoriile revoluţiilor burgheze, care au
inclus între obiectivele majore urmărite şi instituirea ordinii în finanţele publice. Astfel, au luat
naştere principiile bugetare clasice, care, deşi recunoscute şi în prezent, au suferit unele adaptări
în aplicare, ca urmare a apariţiei şi dezvoltării unor fenomene specifice societăţii moderne.
Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor reguli mai
mult sau mai puţin rigide. Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă şi, în acelaş
timp, este un tablou comparativ al veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se
referă. Astfel, bugetul trebuie să reflecte cît mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi
destinaţia acestora, să permită compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a
cheltuielilor efectuate şi să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a
cheltuielilor pe destinaţii. Aceste cerinţe sunt specifice principiilor bugetare.
Principiile bugetare reprezintă o sinteză a experienţei practicii bugetare, dar şi a cerinţelor
şi exigenţelor presupuse de procesul elaborării şi execuţiei bugetului de stat. Legislaţia bugetară
se bazează pe aceste principii şi le include ca norme juridice. Reflectarea lor juridică nu poate fi
însă rigidă, ci adaptată intereselor şi particularităţilor economice caracterizând nu doar statul de
referinţă, ci chiar orientarea regimului de stat, a organului legislative sau a guvernelor.
Pentru asigurarea unei gestionări corecte a resurselor financiare publice este necesară
respectarea următoarelor principii bugetare:
 principiul anualităţii;
 principiul unităţii monetare;
 principiul universalităţii;
 principiul unităţii bugetare;
 principiul specializării bugetare;
 principiul transparenţei;
 principiul echilibrului bugetar;
 principiul publicităţii.
Principiul anualităţii. Potrivit acestui principiu veniturile şi cheltuielile bugetare sînt
aprobate prin lege pentru o perioadă de un an bugetar.
Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în decursul unui an bugetar în contul unui
buget aparţin exerciţiului corespunzător de executare a bugetului respectiv.
Principiul unităţii monetare. Potrivit acestui principiu toate operaţiunile bugetare se
exprimă în monedă naţională.
Principiul universalităţii. Veniturile bugetare sînt destinate finanţării tuturor
cheltuielilor incluse în buget fără relaţii între anumite tipuri de venituri şi cheltuieli.
Potrivit acestui principiu veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie înscrise buget în
sumele lor totale (brute), fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această regulă a bugetului
brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor statului în sume
brute sau totale.
Excepţie constituie veniturile din mijloace speciale, fonduri speciale, granturi şi alte
donaţii, care se direcţionează spre programele de cheltuieli incluse în buget în sumă totală.
Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar, interzicând
compensarea între cheltuieli şi venituri proprii. Chiar şi în situaţiile în care realizarea veniturilor
publice presupune efectuarea unor cheltuieli prealabile, principiul universalităţii nu permite
înscrierea în buget numai a soldului dintre acestea. În buget veniturile trebuie să figureze cu
sumele lor brute, iar cheltuielile cu sumele lor totale.
Numai în acest mod i se oferă Parlamentului posibilitatea cunoaşterii veniturilor totale, pe
care statul urmează să le încaseze în perioada considerată, precum şi a destinaţiei ce va fi dată
acestora.
 Principiul unităţii bugetare. Potrivit acestui principiu toate veniturile şi toate
cheltuielile statului se includ în buget.
Veniturile şi cheltuielile fiecărui element al sistemului bugetar se consolidează în bugetul
public naţional.
Toate veniturile şi cheltuielile din mijloace speciale, fonduri speciale, din granturi şi din
alte donaţii se includ în bugetele respective conform regulilor şi principiilor acestor bugete.
Acest principiu presupunea înglobarea într-un singur document, denumit bugetul general,
a tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, interzicând reţinerea sau separarea anumitor venituri
ori părţi din venituri pentru a se finanţa anumite acţiuni publice. Principiul unităţii urmărea să
asigure cunoaşterea şi reflectarea, pe baza unei concepţii clare, a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare, precum şi a corelaţiei dintre mărimile acestora. Pus în corespondenţă cu universalitatea
bugetului şi cu cerinţele de echilibrare a veniturilor cu cheltuielile bugetare, principiul unităţii
permitea, prin aplicarea sa, constatarea eventualelor abateri de la condiţia de echilibru bugetar
prin compararea directă a celor două părţi ale bugetului (venituri cu cheltuieli). În plus, se oferea
posibilitatea unui control riguros asupra structurii veniturilor şi cheltuielilor publice, prevenind
pulverizarea acestora în mai multe documente de reflectare a lor. Aplicarea principiului unităţii
presupune, deci, existenţa unui buget unic, care concentrează ansamblul relaţiilor bugetare ale
statului, privind procurarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor sale, favorizând stabilirea de
priorităţi şi opţiuni, respectiv luarea deciziilor bugetare mai bine fundamentate.
Principiul specializării. Veniturile şi cheltuielile bugetare se aprobă şi se înscriu grupate
conform Clasificaţiei bugetare.
Potrivit acestui principiu, înscrierea în bugetul de stat, aprobarea de către Parlament şi
urmărirea execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetare trebuie făcută în concordanţă cu o
schemă unitară, denumită "clasificaţie bugetară", care structurează veniturile, pe de o parte, şi
cheltuielile, pe de altă parte într-o anumită ordine şi pe baza anumitor criterii. Această schemă,
care se elaborează, în principiu, de către Ministerul Finanţelor, este obligatoriu de respectat, în
toate fazele procesului bugetar, fiind considerată o premisă indispensabilă asigurării disciplinei
financiare, ordinii bugetare şi controlului asupra gestiunii banului public. O asemenea clasificaţie
bugetară trebuie să satisfacă anumite cerinţe, între care: gruparea veniturilor şi a cheltuielilor
bugetare să se facă într-o ordine strictă, să reflecte provenienţa veniturilor şi destinaţia efectivă a
cheltuielilor; să fie simplă şi clară; să permită înţelegerea conţinutului elementelor de structură la
venituri şi la cheltuieli; să favorizeze efectuarea controlului şi analizelor privind situaţia
financiară a statului. Cerinţa ca această schemă să fie simplă şi clară are în vedere, la rândul său,
o structurare a veniturilor şi a cheltuielilor care să exprime modul cum se procură veniturile şi,
implicit, suportatorii sarcinilor fiscale; să poată fi interpretată în concordanţă cu conţinutul
acţiunilor la care se referă cheltuielile şi să permită înţelegerea conţinutului bugetului, chiar şi
pentru nespecialişti. Conţinutul clasificaţiei bugetare, prin care se asigură structurarea efectivă a
veniturilor şi cheltuielilor, diferă în funcţie de criteriile ce stau la baza elaborării acesteia, şi
anume:
a) Criteriul administrativ (departamental). Conform acestuia, atât cheltuielile, cât şi
veniturile bugetare se înscriu în bugetul de stat în raport cu structura aparatului de stat
care participă la realizarea lor, respectiv la operaţiunile de plăţi şi încasări bugetare. Ca
urmare, gruparea se face în funcţie de structurarea pe departamente a instituţiilor
publice, pornind de la nivelul ministerelor implicate în procurarea veniturilor şi
efectuarea cheltuielilor reflectate în bugetul de stat.
b) Criterii economice. În cadrul folosirii acestor criterii, gruparea se face pornind de la
sursele pe baza cărora se formează veniturile şi conţinutul acţiunilor care concretizează
destinaţiile ce se dau lor, prin cheltuielile de efectuat, structurându-le, atât pe categorii
de venituri şi de cheltuieli, cât şi pe operaţiuni curente (de funcţionare), respectiv
operaţiuni de capital (de investiţii). Se practică, de asemenea, o clasificaţie funcţională,
care pune în prim plan funcţiile de îndeplinit, respectiv sarcinile sau obiectivele
urmărite de stat prin acţiunile pe care le implică formarea veniturilor şi, mai ales,
efectuarea cheltuielilor bugetare (servicii generale, apărarea naţională, dezvoltare
economică etc.).
Principiul transparenţei. Procesul bugetar este deschis şi transparent, acesta realizîndu-
se prin:
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget;
b) dezbaterea publică a rapoartelor de executare a bugetelor;
c) publicarea actelor normative de aprobare a bugetelor şi publicarea rapoartelor de
executare a acestora;
d) difuzarea de către mass-media a informaţiilor cu privire la conţinutul bugetului,
exceptînd informaţiile şi documentele care, potrivit actelor normative, nu pot fi
publicate.
În raport cu acest principiu, conţinutul bugetului de stat trebuie adus la cunoştinţa
publicului, bugetul fiind considerat unul dintre documentele de cel mai larg interes public. În
acest scop, sunt folosite mijloacele de informare şi publicitate, respectiv presa, radioul,
televiziunea etc., pentru ca cetăţenii să dispună de informaţii utile, inclusiv să cunoască puncte
de vedere ale specialiştilor, iar Legea bugetului adoptată de Parlament, ca şi datele statistice
privind execuţia bugetară pe perioade expirate, sunt publicate, în mod oficial. Un aspect al
publicităţii, în sensul acestui principiu, îl reprezintă însăşi dezbaterea în Parlament a proiectului
de buget şi adoptarea Legii bugetului. Totuşi, adesea, se apreciază ca insuficientă informarea
populaţiei asupra conţinutului real al bugetului, mai ales, pentru că forma sub care se dă
publicităţii bugetul de stat nu permite decât unui număr relativ redus de cetăţeni să-şi facă o
imagine completă şi corectă. Astfel, după unele opinii, acest principiu nu este deplin respectat în
mai nici o ţară, bugetul dat publicităţii arătând ca un "cimitir de cifre", greu de înţeles chiar şi de
către specialiştii în domeniu.
Principiul echilibrului bugetar. Echilibrul bugetar presupune acoperirea integrală a
cheltuielilor bugetare din contul veniturilor bugetare ordinare. Ca urmare a creşterii rapide a
cheltuielilor publice, bugetele chiar în ţările dezvoltate se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent
cu deficit. Printre cauzele care generează deficitul bugetar se numără: cursa înarmărilor, creşterea
aparatului administrativ de stat, creşterea cheltuielilor cu datoria publică, etc. Deficitul bugetar
este de obicei acoperit prin apelarea la venituri extraordinare, care provin din împrumuturi de stat
şi în cel mai rău caz din emisie de bani de hârtie. Acestea sunt doar soluţii temporare, care
afectează mai apoi veniturile perioadelor viitoare.
Sunt ţări în care legislaţia financiară nu permite întocmirea de bugete dezechilibrate
(Germania). În alte ţări, cum ar fi Franţa, se recurge sistematic la „debugetizare” ca mijloc fictiv
de asigurare a echilibrului bugetar. Prin debugetizare se înţelege operaţiunea de scoatere a unor
venituri şi cheltuieli în afara bugetului de stat.
În măsură în care statul ar putea finanţa el însuşi aceste cheltuieli, prin realizarea unor
venituri ordinare suplimentare sau prin restructurarea nivelului cheltuielilor, deci fără a se apela
la împrumuturi şi emisiune, debugetizarea ar prezenta numai o diversificare a tehnologiilor de
finanţare.
Alte ţări, de pildă Suedia au renunţat definitiv la aplicarea în practică a principiului
echilibrării bugetare, elaborând şi prezentînd Parlamentului spre aprobare bugete deficitare.
Deficitul bugetar a devenit un fenomen caracteristic lumii contemporane.
Deficitul bugetar este caracteristic nu numai ţărilor dezvoltate, ci şi ţărilor în curs de
dezvoltare, pentru care aceasta este o problemă foarte grea.
Execuţia bugetară, într-o perioadă sau alta, se poate prezenta în una din următoarele trei
situaţii:
a) excedentară, cînd veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari ca
cheltuielile;
b) echilibrată, atunci cînd cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute;
c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările bugetare
realizate.
 În general, execuţia bugetară corespunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale
considerîndu-se că realizarea echilibrului finanţelor publice constituie un criteriu de bună
gestiune economică.
În legătură cu execuţia bugetară există şi opinia potrivit căreia disciplina bugetului
echilibrat este o doctrină desuetă: se consideră că politica financiară a unui guvern trebuie să fie
judecată după rezultatele obţinute, după efectele pe care le are asupra cererii şi nu după echilibrul
sau dezechilibrul bugetului de stat. În această viziune, mărimea deficitului bugetar ar avea un
efect de relansare asupra activităţii economice, deoarece trecerea de la starea de echilibru la
starea de dezechilibru este însoţită de distribuire de putere de cumpărare suplimentară care, la
rîndul ei, antrenează un consum suplimentar, ducând la mărimea ritmului de dezvoltare. Se
afirmă că deficitele bugetare sunt instrumentele de politică financiară prin care poate promova
prosperitatea.
Şi totuşi, nu trebuie desprinsă concluzia că deficitele bugetare sunt binevenite oricând şi
că ar trebui tolerată succesiunea lor la nesfârşit, aceasta, cu atît mai mult, dacă se ia în
considerare şi faptul că perioada fiscală nu se identifică cu durata ciclului de afaceri. Uneori
efectul pozitiv al deficitului bugetar poate fi anulat de deficitul balanţei de plăţi externe sau de
creşterea preţurilor, ori de către ambele. Statul poate să acţioneze asupra nivelului activităţii
economice şi fără să dezichilibreze bugetul, fiind astfel preferată starea de echilibru bugetar.
Principiul publicității. Potrivit acestui principiu, bugetul de stat după ce este aprobat de
către Parlament, trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice.
În conformitate cu Legea finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale (proiect)
modul de elaborare, aprobare şi administrare a bugetelor de toate nivelurile este ghidat de
următoarele principii:
 anualităţii;
 unităţii monetare;
 unităţii bugetare;
 universalităţii;
 transparenţei;
 balanţării;
 stabilităţii şi durabilităţii; principii noi
 performanţei.
Principiul balanţării. Orice buget trebuie să fie balanţat. Cheltuielile bugetare trebuie să
fie egale cu veniturile plus sursele de finanţare.
Principiul stabilităţii şi durabilităţii. Politica bugetar-fiscală şi prognozele
macrobugetare pe termen mediu, pe baza cărora se fundamentează bugetele anuale, se elaborează
în conformitate cu regulile bugetar-fiscale stabilite de Legea finanţelor publice şi
responsabilităţii bugetar-fiscale şi se actualizează periodic pentru a asigura stabilitate
macroeconomică şi durabilitate finanţelor publice pe termen mediu şi lung.
Principiul performanţei. Bugetele se elaborează, se implementează şi se raportează în
bază de performanţă şi în corespundere cu principiile bunei guvernări.

2.2. Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar

În accepţiunea sa generică, procesul bugetar se defineşte prin ansamblul lucrărilor şi

operaţiunilor privitoare la proiectarea, aprobarea, execuţia şi încheierea bugetului, inclusiv
exercitarea, realizarea şi controlul bugetar asupra acestora. Conţinutul procesului bugetar
prezintă anumite diferenţieri, mai ales, în funcţie de structura sistemului bugetar la care se referă
(buget central sau federal, buget al statului membru în federaţie, buget local) şi de
particularităţile dezvoltării istorice a fiecărei ţări, dar el are şi multe elemente comune ce
corespund unui proces decizional sui generis. Pornind de la considerentul că există două tipuri
reprezentative de sisteme bugetare, componenta principală fiind în ambele cea a bugetului
administraţiei centrale sau federale, procesul bugetar aferent acesteia este cel mai reprezentativ şi
parcurge mai multe faze, cuprinzând: elaborarea (întocmirea) proiectului de buget; aprobarea
bugetului; execuţia bugetului; încheierea bugetului; controlul bugetar.
Procesul bugetar este unul de decizie.
Procesul bugetar este predominant politic.
Procesul bugetar are character complex.
Procesul bugetar este ciclic.
Procesul bugetar este strict reglementat.
CBTM reprezinta un instrument prin care trebuie sa se asigure corelarea alocarii
resurselor cu prioritatile de politici. Schema 2.1 reflecta schematic interactiunea între procesul de
elaborare/actualizare a politicilor si procesul bugetar anual.
Procesul de actualizare a politicilor începe la începutul ciclului bugetar anual, cu emiterea
de catre Guvern a Documentului cu privire la prioritatile de politica pe termen mediu.
Scopul acestui document este de a ghida Ministerul Finantelor și autoritatile publice
centrale în procesul de elaborare a prognozelor CBTM și a bugetului.
Actualizarea anuala a politicilor sectoriale are loc odata cu elaborarea strategiilor
sectoriale de cheltuieli în contextul CBTM. Astfel, strategiile sectoriale de cheltuieli reprezinta
instrumentul care asigura alocarea resurselor financiare publice catre prioritatile de politici ale
statului la nivel de sector.
 Cadrul de politici

Cadrul de resurse
Strategiile si prioriotatile
publice

Cheltuielile
de program

CBTM

Strategiile
Analiza executarii

si prioritatile de
sectoare si APC
Sectoriale de

cheltuieli pe
bugetelor si a

Limitele de
performantei

cheltuieli
Cheltuieli

Bugetele anuale

Schema 2.1. Interacțiunea între procesul de elaborare/actualizare a politicilor și procesul

bugetar anual

Procesul bugetar reprezintă etape consecutive de elaborare, aprobare, executare şi

raportare a executării bugetului.
Procesul bugetar este procesul care începe cu elaborarea bugetului şi se termină cu
aprobarea dării de seamă despre executarea lui pentru anul bugetar respectiv.
Etapele procesului bugetar în Republica Moldova.
Conform Legii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar etapele consecutive ale
procesului bugetar în Republica Moldova sunt:
 elaborarea bugetului de stat;
 examinarea şi adoptarea legii bugetare anuale de către parlament;
 executarea bugetului de stat.
Etapa I. Elaborarea bugetului de stat
La elaborarea proiectului de buget Ministerul Finanţelor reese din următoarele:
 scopurile bugetului de stat
 sursele de venituri şi destinaţia cheltuielilor;
  propunerile de cheltuieli detaliate ale autorităţilor publice;
 propunerile de venituri ale autorităţilor administraţiei publice locale;
 propunerile privind finanţarea deficitului bugetar, dacă cheltuielile depăşesc veniturile;
 propunerile privind utilizarea excedentului bugetar, dacă veniturile depăşesc
cheltuielile.
Procedura elaborării bugetului de stat este prezentată în schema 2.2.

Prognoza balanţei de plăţi, a creditelor, a obligaţiunilor externe şi a altor indicatori ce caracterizează politica mo
Datele economice de bază necesare pentru elaborarea proiectului bugetului
I de stat I

Estimările preliminare de venituri şi cheltuieli II Banca Naţională a Moldovei

Ministerul Finanţelor
V
Guvernul
Propuneri de buget
pînă la data de 1 mai

III IV

Cadrul bugetar pe termen mediu

VI Autorităţile publice

Proiectul Legii bugetare anuale, care cuprinde anexele pentru aprobare

Note metodologice detaliate referitoare la elaborarea proiectului bugetului de stat

Schema 2.2. Procedura elaborării bugetului de stat

Sursa: elaborată de autori în baza Legii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar

I. Datele economice de bază, necesare pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, se

prezintă Ministerului Finanţelor în termenul stabilit de Guvern şi includ în special:
a) prognoza indicatorilor macroeconomici şi sociali pe anul bugetar viitor, care este
determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Economiei şi Comerţului;
b) prognoza indicatorilor şi cerinţelor bugetului asigurărilor sociale de stat, care este
determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale;
c) prognoza indicatorilor fondurilor asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală,
determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.
 Banca Naţională a Moldovei determină, elaborează şi prezintă prognoza balanţei de plăţi,
a creditelor, a obligaţiunilor externe şi a altor indicatori ce caracterizează politica monetar-
creditară a statului.
II. În baza datelor prezentate de Guvern şi BNM, Ninisterul Finanţelor elaborează
estimările preliminare de venituri şi cheltuieli bugetare.
III. În baza estimărilor Ministerului Finanţelor, Guvernul în fiecare an, pînă la data de 1
mai, stabileşte obiectivele politicii bugetar-fiscale pe anul bugetar imediat următor şi pe încă cel
puţin 2 ani ulteriori, precum şi cadrul de resurse şi de cheltuieli publice pe anii respectivi,
inclusiv limitele de cheltuieli pe autorităţi ale administraţiei publice centrale.
IV. Ministerul Finanţelor emite pentru autorităţile publice note metodologice detaliate
referitoare la elaborarea proiectului bugetului de stat.
V. În baza notelor metodologice referitoare la elaborarea proiectului bugetului de stat
emise de Ministerul Finanţelor, autorităţile publice prezintă Ministerului Finanţelor propuneri de
buget.
Propunerile de buget ale autorităţilor publice, structura şi conţinutul cărora se determină
de Ministerul Finanţelor, includ:
a) veniturile şi cheltuielile realizate în anul bugetar precedent;
b) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar curent;
c) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar viitor;
d) veniturile şi cheltuielile estimate pentru cel puţin doi ani după anul bugetar viitor;
e) justificările cerinţelor referitoare la estimările preliminare de venituri şi limitele de
cheltuieli şi ale rezultatelor estimate ale programelor incluse în aceste cerinţe.
Deciziile Ministerului Finanţelor referitoare la partea de venituri şi la partea de cheltuieli
ale bugetului pentru anul bugetar viitor se examinează în comun cu autorităţile publice la data
stabilită de Ministrul Finanţelor.
Divergenţele existente dintre autorităţile publice şi Ministrul Finanţelor se soluţionează în
ultimă instanţă de Guvern.
VI. În definitivarea procedeelor expuse Ministerul Finanţelor elaborează proiectul legii
bugetare anuale, care cuprinde anexele, şi îl prezintă Guvernului împreună cu nota explicativă.
Anexele proiectului legii bugetare anuale includ:
a) veniturile şi cheltuielile estimate pentru anul bugetar viitor;
b) datele adiţionale, prevăzute de legea bugetară anuală.
Nota explicativă la proiectul legii bugetare anuale include prognozele şi estimările
bugetului public naţional bazate pe:
a) strategiile de dezvoltare socială şi economică;
 b) strategiile politicii bugetar-fiscale;
c) strategiile datoriei de stat;
d) strategiile de sprijin financiar;
e) strategiile relaţiilor bugetului de stat cu bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.
Guvernul examinează proiectul legii bugetare anuale şi nota explicativă. La solicitarea
Guvernului, Ministerul Finanţelor prezintă informaţii sau explicaţii adiţionale referitoare la
proiectul legii bugetare anuale şi la nota explicativă.
Guvernul stabileşte procedura de apelare de către autorităţile publice a proiectului legii
bugetare anuale şi a notei explicative.
Guvernul decide includerea amendamentelor la proiectul legii bugetare anuale şi la nota
explicativă şi controlează operarea amendamentelor respective de către Ministerul Finanţelor.
După includerea amendamentelor, dacă acestea există, Guvernul aprobă proiectul legii
bugetare anuale.
Etapa II. Examinarea şi adoptarea Legii bugetare anuale de către Parlament
Procedura de examinare şi adoptare Legii bugetare anuale de către Parlament este
prezentată în schema 2.3.
VII. După adoptarea Legii bugetare anuale Guvernul prezintă Parlamentului pînă la 1
octombrie a fiecărui an proiectul legii bugetare anuale. Proiectul legii bugetare anuale include
anexele şi este însoţit de nota explicativă. Adiţional la proiectul legii bugetare anuale, Ministerul
Finanţelor prezintă calculele veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Proiectul legii bugetare anuale
este examinat de Curtea de Conturi, care prezintă Parlamentului un aviz la data stabilită de
acesta.
VIII. Proiectului legii bugetare anuale este examinat în comisiile permanente ale
Parlamentului. Comisiile permanente ale Parlamentului examinează proiectul legii bugetare
anuale în condiţiile stabilite de Parlament. La data stabilită de Parlament, comisiile permanente
prezintă avizele la proiectul legii bugetare anuale Comisiei pentru buget şi finanţe.
IX. În baza avizelor comisiilor permanente şi a propriei sale examinări, Comisia pentru
buget şi finanţe întocmeşte raportul şi lista de recomandări asupra proiectului legii bugetare
anuale şi le prezintă Parlamentului la data stabilită de acesta.
X. Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale, de regulă, în trei lecturi. În
fiecare lectură Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale şi nota explicativă
conform prevederilor.
În decursul primei lecturi, Parlamentul audiază raportul Guvernului şi coraportul
Comisiei pentru buget şi finanţe asupra proiectului legii bugetare anuale şi examinează:
a) direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale;
 b) concepţiile de bază ale proiectului.
Parlamentul aprobă, în prima lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite Comisiei
pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a doua lectură. În caz de respingere,
Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului legii
bugetare anuale în prima lectură.
XI. În decursul lecturii a doua, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget şi
finanţe, examinează:
a) veniturile estimate sub formă de calcule şi structura lor;
b) cheltuielile estimate, structura şi destinaţia lor;
c) deficitul sau excedentul bugetului de stat.
Parlamentul aprobă, în a doua lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite Comisiei
pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a treia lectură. În caz de respingere,
Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi prezentare repetată a proiectului legii
bugetare anuale în a doua lectură.
  XII. În decursul lecturii a treia, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget şi
finanţe:
a) examinează alocaţiile detaliate pentru autorităţile publice;
b) stabileşte alocaţiile care vor fi finanţate în mod prioritar;
c) examinează alte detalieri din legea bugetară anuală.
Pînă la 5 decembrie a fiecărui an, Parlamentul adoptă legea bugetară anuală.
 Proiectul Legii bugetare anuale Curtea de Conturi

pînă la 1 octombrie a fiecărui an

Aviz asupra proiectului
VII
Legii bugetare anuale

Guvernul
VII

Parlamentul
pînă la 5 decembrie
X XI XII

Examinarea Examinarea Examinarea

Aprobarea/ Aprobarea/ Adoptarea
proiectului proiectului proiectului
respingerea respingerea Legii
Legii proiectului Legii proiectului Legii
bugetare
bugetare bugetare bugetare
Legii Legii anuale
anuale în anuale în anuale în
bugetare bugetare
prima lectura a lectura a
anuale în anuale în
lectură doua treia
prima lectura a
lectură doua

Comisia parlamentară pentru buget şi finanţe

IX

Raportul şi lista Aviz asupra proiectului Legii bugetare anuale

recomandărilor
asupra VIII
proiectului
Legii bugetare Comisiile parlamentare permanente
anuale

Schema 2.3. Procedura de examinare şi adoptare Legii bugetare anuale de către

Parlament
Sursa: elaborată de autori în baza Legii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar

Etapa III. Executarea Bugetului de stat

Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine Guvernului.
Procedura de repartizare lunară a veniturilor şi cheltuielilor este prezentată în schema 2.4.
În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor:
 solicită de la autorităţile publice centrale planurile de finanţare ale acestora, precum şi
ale instituţiilor subordonate;
 întocmeşte repartizări lunare ale veniturilor prevăzute de legea bugetară anuală şi de
alte acte legislative.
În termen de 45 de zile după publicarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor
aprobă repartizarea lunară a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat conform Clasificaţiei
bugetare. Ministerul Finanţelor poate aproba alocaţii pentru fiecare program guvernamental.
Repartizarea lunară se semnează de ministrul finanţelor sau de o persoană autorizată din
Ministerul Finanţelor, care aprobă cererea de cheltuieli pentru un scop specific.
 Nici o autoritate publică nu poate efectua cheltuieli fără autorizaţia semnată de ministrul
finanţelor sau de persoana autorizată din Ministerul Finanţelor.
Adiţional la repartizarea lunară, Ministerul Finanţelor, printr-o autorizaţie adăugătoare,
poate plasa oricare alte condiţii pentru efectuarea cheltuielilor de către autorităţile publice, dacă
aceste condiţii corespund prevederilor legii bugetare anuale şi altor acte legislative.
Regulamentul privind statutul, drepturile şi obligaţiunile executorilor de buget se aprobă de
Ministerul Finanţelor.
Executarea bugetului de stat se efectuează de Ministerul Finanţelor prin Trezoreria de
Stat prin mijloace băneşti (metoda de casă).

Legea bugetară anuală

solicită de la autorităţile publice centrale planurile de finanţare ale acestora, precum şi ale instituţiilor subordonate

în termen de 10 zile după adoptare

întocmeşte repartizări lunare ale veniturilor prevăzute de legea bugetară anuală şi de alte
acte legislative

Ministerul Finanţelor aprobă repartizarea lunară a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat conform Cla

în termen de 45 zile după publicare

Schema 2.4. Procedura de repartizare lunară a veniturilor şi cheltuielilor

Sursa: elaborată de autori în baza Legii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar

Colectarea veniturilor. În buget se percep impozitele, taxele şi alte încasări numai dacă
au fost stabilite prin lege. Toate veniturile stabilite prin lege se acumulează la contul trezorerial
în ordinea colectării. Toate veniturile neîncasate pînă la 31 decembrie se încasează în contul
bugetului pe anul viitor.
Efectuarea cheltuielilor. În procesul executării bugetului de stat, autorităţile publice pot
face cheltuieli pentru diverse programe guvernamentale, cu condiţia ca aceste alocaţii să
corespundă legii bugetare anuale.
Procedura de raportare a executării bugetului de stat este prezentată în schema 2.5.
 Ministerul Finanţelor raportează lunar Guvernului despre executarea bugetului de stat în
exerciţiu. Cel puţin o dată în cursul anului bugetar, Guvernul informează Parlamentul despre
stadiul executării bugetului de stat.
Ministerul Finanţelor întocmeşte raportul anual despre executarea bugetului de stat şi,
pînă la data de 1 mai a anului imediat următor anului de gestiune, îl prezintă Guvernului spre
examinare şi aprobare, iar Guvernul, după aprobare, îl prezintă, pînă la data de 1 iunie,
Parlamentului. Ministerul Finanţelor întocmeşte raportul anual despre executarea bugetului de
stat şi, pînă la data de 1 mai a anului imediat următor anului de gestiune, îl prezintă Guvernului
spre examinare şi aprobare, iar Guvernul, după aprobare, îl prezintă, pînă la data de 1 iunie,
Parlamentului.
Raportul despre executarea bugetului de stat pe anul de gestiune se examinează şi se
aprobă de către Parlament. După aprobarea de către Parlament, raportul despre executarea
bugetului de stat se public în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

pînă la 1 iunie
Raportul anual (aprobat) privind executarea Bugetului de stat

cel puţin o dată în cursul anului bugetar

Informare
2 privind stadiul executării Bugetului de stat

Guvernul Parlamentul

1 3 pînă la 1 mai pînă la 15 iulie 5

Raporturi lunare privind executarea

Raportul anualBugetului de stat în anul
privind executarea de exerciţiu
Bugetului de stat (pentru aprobare)
Hotărîrea parlamentară privind raportul asupra executării Bugetulu

Monitorul Oficial al Republicii Moldova

Ministerul Finanţelor

Schema 2.5. Procedura de raportare a executării bugetului de stat

Sursa: elaborată de autori în baza Legii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar

Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.

Procedura de elaborare a bugetelor UAT este prezentată în schema 2.6.
 Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale asigură cu resurse financiare efectuarea
măsurilor pentru satisfacerea necesităţilor social-economice şi culturale ale populaţiei şi pentru
dezvoltarea teritoriului din subordine, în condiţiile Legii privind administraţia publică locală şi
ale altor acte legislative.
Procesul elaborării şi executării bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se
reglementează prin Legea privind finanţele publice locale.
Veniturile şi cheltuielile bugetelor unităţilor administrativ- teritoriale se sistematizează în
conformitate cu Clasificaţia bugetară.

Ministerul Finanţelor
5
impunerea unor modificări ale proiectelor de buget

Proiectul deciziei autorităţii reprezentative şi deliberative privind aprobarea bugetului;

Veniturile şi cheltuielile bugetului respectiv prevăzute pentru anul bugetar următor;
Normativele defalcărilor de la veniturile generale de stat la bugetele locale;
Mijloacele speciale preconizate spre încasare de către fiecare instituţie publică;
Fondurile speciale;
Aspect specifice de calculare a transferurilor de la bugetul respectiv la bugetele locale;
Efectivul limită al statelor de personal din instituţiile publice finanţate de la bugetul respectiv;
Alte date adiţionale elaborării proiectului bugetului;
Nota explicativă la proiectul bugetului. 4

1 1

Autoritatea executivă a UAT de nivelul II şi Autoritatea executivă a municipiului Bălţi

Prognoza tuturor tipurilor de impozite şi taxe ca urmează să fie
Proiectele de bugete ale raioanelor, ale UAT cu statut juridic sp
4
Direcţiile finanţe ale UAT de nivelul II şi Direcţiile finanţe ale municipiului Bălţi

Veniturile şi cheltuielile bugetului respectiv prevăzute pentru anul bugetar următor;

Normativele defalcărilor de la veniturile generale de stat la bugetele locale;
Mijloacele speciale preconizate spre încasare de către fiecare instituţie publică;
Fondurile speciale;
Aspect specifice de calculare a transferurilor de la bugetul respectiv la bugetele locale.

în termen de 10 zile
pentru analiza consultativă

Autorităţile executive ale UAT de nivelul I

în termen de 20 zile 3
3
Prognoza tuturor tipurilor de impozite şi taxe ca urmează să fie încasate în anul următor în UAT respectivă;
Proiectul bugetului local.

Schema 2.6. Procedura de elaborare a bugetelor UAT

Sursa: elaborată de autori în baza Legii privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003

Procedura de examinare şi aprobare a bugetelor locale este prezentată în schema 2.7.

 Autoritatea executivă a UAT de nivelul I

cel tîrziu la data de 15 noiembrie 1

Proiectul bugetului local

Consiliul local

Examinarea proiectului bugetului local

2

Prima lectură A doua lectură

la un interval de cel mult 5 zile
3 cel tîrziu la data de 15 decembrie a anului în curs

Aprobarea bugetului local pe anul bugetar următor

Schema 2.7. Procedura de examinare şi aprobare a bugetelor locale

Sursa: elaborată de autori în baza Legii privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003

Procedura de examinare şi aprobare a bugetului UAT de nivelul II şi a bugetului

municipiului Bălţi este prezentată în schema 2.8.
 Autoritatea
cel tîrziu

Proie

Pr

Audiază şi examinează raportul preşedintelui raionului, Guvernatorului unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special, primarului municipiului Bălţi

Schema 2.8. Procedura de examinare şi aprobare a bugetului UAT de nivelul II şi a

bugetului municipiului Bălţi
Sursa: elaborată de autori în baza Legii privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003

2.3. Obiectivele, principiile şi trăsăturile macrobugetării

 Analiza experienţei ţărilor dezvoltate scoate în evidenţă noi principii şi concepte utilizate
în managementul bugetar. Esenţa conceptului de bugetare constă în găsirea direcţiilor potenţiale
în alocarea resurselor financiare limitate şi în crearea unui anumit  proces decisional, în condiţiile
asigurării echilibrului.
Bugetarea la nivelul sectorului public, pe lângă caracteristicile menţionate, cuprinde şi o
serie de particularităţi ale procesului de bugetare şi anume:
multitudinea participanţilor cu interese şi scopuri diferite;
vulnerabilitatea la condiţiile conjuncturii;
 separarea plătitorilor de taxe de cei ce adoptă decizii privind cheltuielile publice;
influenţa constrângerilor politice, sociale, naturale etc..
Bugetarea la nivelul sectorului public, privită prin prisma abordării procesului
decizional, poate fi delimitată în microbugetare şi macrobugetare. Microbugetarea vizează
procesul adoptării deciziilor „de jos în sus”, atenţia concentrându-se asupra numărului mare de
participanţi cu motivaţii şi strategii proprii de atingere a obiectivelor propuse. Însă, o serie
decondiţii sau constrângeri de diferită natură (conjunctură, legislaţie în vigoare, priorităţi
economice şi sociale etc.) impun necesitatea unei viziuni sistemice „de sus în jos” a bugetării,
definită ca macrobugetare.
Abordările conceptuale privind macrobugetarea vizează 4 direcţii majore ale politicii de
echilibrare bugetară a sectorului public şi anume:
1) determinarea mărimii sectorului public;
2) definirea rolului bugetului în economie (controlul, limitarea influenţelor ciclice,
reducerea inflaţiei sau a şomajului etc.);
3) delimitarea sferei de cuprindere şi a importanţei fiecărei verigi bugetare;
4) alegerea proiectelor în funcţie de eficienţa lor (determinarea rezultatelor aşteptate).
 Practic, aceste 4 direcţii pot constitui principii fundamentale în cadrul strategiei
macroeconomice bugetar-fiscale.
În Republica Moldova sfera de cuprindere a macrobugetării este limitată la organizarea
sistemului şi procesului bugetar. Conform Legii  Republicii Moldova  privind sistemul bugetar şi
procesul bugetar nr. 847-XIII din 24.05.96 sistemul bugetar este un sistem unitar de  bugete şi
fonduri, care constituie bugetul public national , cuprinzând:
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale;
d) fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală.
Procesul bugetar este procesul care începe cu elaborarea bugetului şi se finalizează cu
aprobarea dării de seamă despre executarea lui pentru anul bugetar respectiv.
 Procesul bugetar  poate fi definit ca ansamblul de activităţi şi operaţiuni, care se succed
anual, integrate coerent şi convergent orientate, derulate stadial şi cuprinzând: elaborarea
proiectului de buget; adoptarea acestuia; execuţia bugetului; încheierea şi aprobarea contului de
execuţie bugetară; controlul bugetar.
Politicile şi procedurile bugetare implicând atât schimbările de management şi control al
cheltuielilor publice, cât şi o gamă largă de reforme ale managementului sectorului public,
constituie obiective guvernamentale centrale de livrare a serviciilor publice cu o mare economie
şi eficienţă.
În construcţia sistemelor de bugetare există cîteva  principii general valabile, care sunt
valori-cheie ale departamentului de bugetare şi stau la baza modului său de operare  şi anume:
 stabilitatea;
 claritatea;
 planificarea;
 estimarea schimbărilor.
Cadrul general adecvat al guvernelor implică stabilirea câtorva trăsături fundamentale, fixe
şi universal valabile pentru "postul de comandă" central: buget şi centru. În afara acestora,
specificul regulilor şi sistemelor depinde de preferinţele şi caracteristicile naţionale.
Printre principalele trăsături fundamentale, putem menţiona:
o recunoaşterea şi încurajarea diferenţelor esenţiale dintre biroul de bugetare şi centru,
având abilităţi diferite, necesare la precizarea regulilor şi procedurilor concrete;
o sistemele de sprijin destinate să faciliteze colaborarea eficientă între biroul de bugetare şi
centru. Aceste sisteme vor facilita, în primul rând, negocierile şi consultările, în al doilea
rând - un transfer deschis de informaţie de la o instituţie la alta, iar, în al treilea rând -
menţinerea echilibrului;
o interdependenţa dintre bugetare şi elaborarea politicilor se extinde la calitatea operaţiilor
desfăşurate de fiecare instituţie, în consecinţă, fiecare este un factor-cheie în determinarea
schimbării modului de operare al celeilalte;
o cele două instituţii centrale ale guvernului poartă responsabilitate comună pentru toate
problemele care depăşesc sfera de responsabilitate a ministerelor specifice. Experienţa
arată că acţiunea eficace asupra unora dintre aceste probleme solicită mai mult decât
armonizarea problemelor survenite zilnic.
Bugetarea sectorului public trebuie să reflecte toate direcţiile strategice ale politicii
financiare, care, în general, vizează:
1) asigurarea unităţii între obiectivele, instrumentele politicii financiare şi obiectivele
dezvoltării economice, perfecţionarea sistemului politic, bunăstării materiale a
cetăţenilor şiocupării forţei de muncă. Fără asigurarea creşterii economice nu este
posibilă realizarea sarcinilor politicii financiare;
2) creşterea producţiei industriale, agricole, uşoare, dezvoltarea unor noi servicii;
3) formarea structurii economice, care asigură nivelul înalt al resurselor financiare;
 4) obiectivul de asigurare a echilibrului bugetar trebuie să rămână obiectivul strategic
al politicii financiare pe termen lung 10-15 ani. Important este elaborarea calitativă
a bugetului.
5) unul din aspectele strategice se referă la relaţiile şi raportul între verigile bugetare;
6) elaborarea bugetului de dezvoltare cu priorităţile investiţionale ale statului;
7) în ceea ce priveşte politica fiscală aceasta trebuie să devină reală; pentru ca politica
fiscalăsă devină un instrument de intervenţie eficientă este necesară corelarea
cotelor fiscale cu regimul diferenţiat al utilizării lor prin intermediul scutirilor
oferite întreprinderilor.
 
2.4. Planificarea strategică a politicilor bugetar-fiscale
Planul strategic are rolul de instrument pentru promovarea politicilor publice coerente,
asigurarea clarităţii şi a corectei fundamentări a programelor bugetare, susţinerea spre finanţare a
politicilor publice prioritare.
Scopul procesului de planificare strategică este întărirea legăturii dintre planificarea
politicilor publice si elaborarea bugetului, precum şi creşterea eficienţei cheltuielilor
publice.
 Introducerea sistemului de planificare strategică creează de asemenea premisele pentru o
competiţie clară, coerentă şi argumentată privind finanţarea iniţiativelor suplimentare ale
ministerelor de resort (mecanism pentru finanţarea politicilor publice care sunt iniţiate
ulterior aprobării bugetului).
 De asemenea, în scopul asigurării coerenţei politicilor guvernamentale este necesară
corelarea priorităţilor identificate de ministere şi a direcţiilor de activitate asumate prin
Componenta de Management a planurilor strategice cu procesul de elaborare bugetară, astfel încât
toate elementele identificate și toate priorităţile prezentate în planurile strategice să fie luate în
considerare.
Sistemul de planificare strategică va fi ulterior extins şi la nivelul agenţiilor aflate în
subordinea sau coordonarea Guvernului precum şi la nivelul autorităţilor publice locale.
 Planificarea strategică reprezintă o reformă majoră, care necesită eforturi substanţiale
din partea tuturor ministerelor de resort şi, mai ales, implicarea Ministerului Finanţelor. Planul
strategic al fiecărui minister trebuie să reprezinte principalul instrument folosit în procesul de
elaborare bugetară.
Reorientarea către un management de performanţă presupune ca politicile publice şi
programele care le finanţează să fie evaluate în funcţie de aceasta. Acest efort implică
folosirea indicatorilor de performanţă, care permit evaluarea progresului realizat efectiv în
comparaţie cu ţintele stabilite anterior.
Este importantă stabilirea unor obiective, ţinte, rezultate ale acţiunii (output) şi
rezultate ale politicii (outcome) clare, precum şi a indicatorilor care să permită atât
dezbateri ex-ante riguroase asupra politicilor publice ce urmează a fi finanţate, cât şi o
evaluare transparentă şi argumentată a felului în care programele bugetate au atins
obiectivele şi ţintele politicii publice.
Această abordare permite o evaluare coerentă a modului în care Guvernul a cheltuit banii
publici.
Abordarea generală a managementului bazat pe performanţă şi a procesului de planificare
bugetară pe termen mediu. De la începutul anilor ’80, multe din statele membre ale Organizaţiei
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) s-au implicat în procesul de reformă
bugetară în scopul creăriiunei legături mai puternice între obiectivele guvernamentale şi alocarea
resurselor necesare, atât în procesul de planificare, cât şi în cel de raportare a execuţiei bugetare.
  Noul val în abordarea reformelor bugetare a început la mijlocul anilor ’90 şi a cuprins
majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene de la acea vreme, precum şi noile ţări
candidate la aderarea în UE cu economii în tranziţie.
Conceptele de bază ale reformei bugetare se referă la:
- Managementul bazat pe performanţă;
- Bugetarea orientată spre rezultate;
- Cadrul bugetar pe termen mediu (CBTM).
Dezvoltarea sistemelor de planificare strategică axate pe bugetarea pe programe reprezintă
unul din elementele cheie ale reformelor bugetare din ultimii zece ani. Pentru a defini
obiectivele, rezultatele acţiunilor şi rezultatele politicilor cărora le sunt alocate resurse bugetare,
totalitatea activităţilor Guvernului ar trebui să fie împărţită în câteva elemente cuprinzătoare şi
structurate logic pentru domenii relativ autonome de activitate  – programele bugetare.
Un pas important în cadrul macrobugetării se referă la alegerea proiectelor în funcţie de
eficienţa lor. În practica internaţională au fost elaborate diferite metode de analiză, au fost
perfecţionate tehnici de lucru, adoptate legi şi alte reglementări de determinare a eficienţei
cheltuielilor, de stabilire a priorităţilor în efectuarea cheltuielilor pentru diferite destinaţii,
deraţionalizare a opţiunilor bugetare, de intensificare a controlului financiar intern şi extern şi
decreştere a transparenţei în utilizarea fondurilor publice. Printre metodele aplicate în SUA
menţionăm Planning, programming budgeting system (PPBS), Management by objectives
(MBO) şi  Zero base budgeting (ZBB), în Franța Rationalisation des choix budgétaires (RCB),
iar în alte ţări au fost aplicate metode inspirate fie de experienţa americană, fie de cea franceză,
adaptate la specificul lor. Aplicarea unor asemenea metode facilitează întocmirea unor bugete pe
programe, care reprezintă un pas înainte faţă de bugetele de mijloace.
 La bugetul de mijloace, în faza de întocmire a proiectului, ordonatorii de credite
îşiconcentrează eforturile pentru a demonstra cât de mari şi de oportune sunt alocaţiile pe care le
solicită, în timp ce, la bugetul pe programe, preocuparea lor vizează stabilirea unor raporturi cât
mai judicioase între efortul financiar solicitat de la stat şi efectele scontate de pe urma acestuia.
În timpul executării unui buget de mijloace, ordonatorii de credite sunt preocupaţi să utilizeze, în
totalitate, creditele ce le-au fost aprobate, deoarece sumele necheltuite până la finele
exerciţiuluifinanciar nu se reportează în exerciţiul următor, ci se anulează. În cazul unui buget pe
programe, preocupare a ordonatorilor, participanţi la realizarea unui anumit program, urmează să
se deplaseze de la cheltuirea cu orice preţ a banilor prevăzuţi în buget, la monitorizarea
realizării programului, la încadrarea în termenele stabilite şi în indicatorii de eficienţă aprobaţi.
În caz contrar, există riscul ca cei culpabili de eşecul programului sau de nerealizarea la termen a
unor indicatori cantitativi sau calitativi să suporte rigorile legii.
 Trecerea de la un tip de buget la altul trebuie minuţios pregătită, deoarece există o seriede
factori de ordin subiectiv şi obiectiv, care vor influenţa asupra întregii societăţi. În acest sens,
dorim să menţionăm câteva repere importante ce ţin de armonizarea sistemelor bugetare
încontextul integrării. În primul rând, determinarea rolului politicii în bugetarea publică –  avem
în vedere conferirea bugetului unui rol reformator, crearea unui model pluralist, în funcţie
deinteresele diferitelor grupări politice, stabilirea instrumentelor de promovare a politicii
bugetare.
În al doilea rând, definirea principalelor obiective bugetare în cadrul strategiei financiarea
ţării, care se referă la creşterea economică durabilă şi la realizarea unei politici economice
echilibrate. În acest sens, este necesară perfecţionarea filosofiei bugetare, care să permit trecerea
de la un buget orientat spre resurse către un buget orientat spre politici, în scopul unei ierarhizări
coerente şi realiste a priorităţilor economice şi financiare.
 În al treilea rând, este vorba de elaborarea unei metode de pregătire raţională a
deciziilor bugetare în cadrul macrobugetării, sub forma unei scheme coerente şi continue de
elaborare (definirea obiectivelor şi inventarierea mijloacelor), de execuţie (programare şi
gestionare) şi de control (compararea rezultatelor cu prevederile) pentru toate deciziile bugetare.
În al patrulea rând, instituirea unui nou tip de buget, mai performant decât cel clasic,
presupune adaptarea corespunzătoare a legislaţiei în materie. Procesul de întocmire,
aprobare,executare şi încheiere a bugetului de stat se desfăşoară în concordanţă cu anumite
principii dedrept public, care diferă de la bugetul de mijloace la bugetul pe programe. Aceste
principii, fiind tradiţionale atât pe plan juridic, cât şi în ceea ce priveşte implementarea lor în
practica bugetarăa administraţiei publice, necesită o revizuire amănunţită în funcţie de noile
criterii şi obiective.
 În final, dar nu în ultimul rând - crearea treptată a condiţiilor pentru asigurarea şi
respectarea prevederilor Pactului de creştere şi stabilitate în perspectiva aderării la Uniunea
Europeană, care presupune o poziţie bugetară fermă, formulată pe termen mediu.
 În toate ţările care practică bugetarea orientată spre rezultate, reforma presupune
restructurarea bugetului public în elemente de tipul următor: misiuni, portofolii, linii sau zone
de politică publică, direcţii de activitate, strategii, programe. Nu există o terminologie unificată
utilizată pentru aceste elemente de bază ale bugetului, însă toţi aceşti termeni urmăresc un
singur scop: redesenarea structurii bugetului în conformitate cu structura politicilor publice
existente şi desemnarea clară a modalităţii de atingere a obiectivelor dorite prin stabilirea unor
rezultate măsurabile ale acţiunilor şi politicilor.
 Tranziţia către bugetarea orientată spre rezultate este strâns legată de alte schimbări
esenţiale în procesul bugetar. Tranziţia către planificarea pe termen mediu este una dintreacestea.
Legătura strânsă dintre formularea politicii şi planificarea bugetară nu poate fi asigurată pe
o bază anuală, deoarece majoritatea politicilor guvernamentale au o durată mai mare.
Obiectivele, rezultatele şi indicatorii de performanţă pentru politicile publice ar trebui
definite în contextul dezvoltării pe termen mediu, iar planificarea resurselor artrebui să
urmărească aceeaşi logică.
 O serie de motive importante ce determină guvernele să schimbe perspectiva
planificării bugetare de la cea anuală către cea pe termen mediu sunt reprezentate de necesitatea
de a rezolva  problemele legate de deficitul fiscal, inflaţie şi nevoia de a restricţiona creşterea
cheltuielilor  publice. Cadrul de bugetare pe termen mediu (CBTM), prin intermediul căruia se
introduce plafoane de cheltuieli atât pentru cheltuielile publice totale, cât şi pentru bugetele
sectoriale, reprezintă principalul instrument prin care se asigură disciplina bugetară. În acelaşi
timp, trebuie remarcat că de obicei, transferul către sistemele de planificare bugetară pe termen
mediu nu exclude exerciţiul de planificare anuală a bugetului, ci asigură numai perspectiva pe
termenmediu şi cadrul de cheltuieli cu plafoane pentru exerciţiul de planificare anuală.
 În scopul realizării transferului de la sistemele de planificare bugetară bazate categorii de
cheltuieli către sisteme de bugetare bazate pe politici şi performanţă, este evident necesară
revizuirea întregului proces bugetar şi a calendarului de pregătire a bugetului de stat.
Implementarea acestei reforme necesită introducerea de noi paşi în procedurile bugetare,
de noi documente, noi instrumente de planificare şi raportare, noi proceduri de dezbatere şi de
luare a deciziilor, noi sisteme de contabilitate, etc..
 Introducerea planificării bugetare bazate pe performanţă şi orientate spre
rezultate presupune schimbări necesare şi în alte domenii de politici publice din administraţie.
Existenţa unor sisteme eficiente de management bazat pe performanţă necesită sisteme solide şi
eficiente de responsabilizare şi raportare, precum şi introducerea unor procese funcţionale de
recrutare şi promovare. Chiar şi în situaţia în care acest tip de sisteme există la nivel formal, ele
trebuie să fie temeinic evaluate, revizuite şi îmbunătăţite pentru a putea fi transformate în
instrumente reale şi funcţionale ale reformei. În lipsa acestora, chiar şi cele mai bine proiectate
sisteme de management nu vor reuşi să producă rezultatele scontate.
 Experienţa reformei bugetare din multe state arată că utilizarea cadrului
cheltuielilor publice pe termen mediu poate ajuta la îmbunătăţirea proceselor şi a rezultatelor
prin:
 mai mare claritate a obiectivelor politicilor publice;
 mai mare predictibilitate a alocărilor bugetare;
 acoperire mai cuprinzătoare;
 mai mare transparenţă a felului în care sunt utilizate resursele.
 În acelaşi timp însă, exemplele de reformă bugetară arată că respectarea şi abordarea
formală a etapelor bine - cunoscute ale planificării pe termen mediu şi ale bugetării bazate
perezultate nu garantează întotdeauna succesul. Nu trebuie pierdut din vedere principalul scop al
reformei – eficientizarea cheltuielilor publice, crearea de instrumente de măsurare a valorii
obţinute în schimbul banilor cheltuiţi, precum şi garantarea posibilităţii de a realoca resursele
disponibile pentru priorităţile strategice ale societăţii.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Descrieți bugetul de stat sub aspect juridic.
2. Descrieți bugetul de stat sub aspect economic.
3. Descrieți bugetul de stat sub aspect material.
4. Numiţi principiile bugetare.
5. Definiți noțiunea de publicitatea bugetului.
6. Definiți noțiunea de echilibru bugetar.
7. Caracterizați sursele de finanţare a deficitului bugetar în Republica Moldova.
8. Numiţi etapele ce se includ în procedura de elaborare a bugetului de stat.
9. Determinați componentele sistemului bugetar al Republicii Moldova.
 TESTE – GRILĂ:

1. Stabiliţi dacă sunt adevărate următoarele afirmaţii:

a) din punct de vedere material, bugetul de stat este un fond de mijloace băneşti la dispoziţia
statului; da / nu
b) din punct de vedere juridic, bugetul de stat este un act în care se înscriu veniturile şi
cheltuielile probabile ale statului; da / nu
c) din punct de vedere economic, bugetul de stat reprezintă relaţii economice, în formă
bănească, care iau naştere în procesul repartiţiei PIB. da / nu
2. Selectaţi principiile care stau la baza elaborării, aprobării şi executării bugetului de
stat:
a) principiul anualităţii;
b) principiul unităţii monetare;
c) principiul universalităţii;
d) principiul unităţii bugetare;
e) principiul specializării bugetare;
f) principiul transparenţei;
g) principiul echilibrului bugetar;
h) principiul publicităţii.
3. Alegeţi varianta care constituie depăşirea veniturilor ordinare încasate la bugetul de
stat, de cheltuielile efectuate din bugetul de stat:
a) ecilibru bugetar;
b) excedent bugetar;
c) deficit bugetar.
4. Trăsăturile comune ale procesului bugetar sunt:
a) caracterul reglementar;
b) ciclicitatea;
c) complexitatea.
5. Procesul bugetar are caracter complex, deoarece:
a) este realizat prin participarea unui număr mare de subiecţi;
b) dezbaterea legii bugetului cu acces din partea publicului;
c) derularea sa concretă impune reprezentarea legislaţiei.
6. Competenţa aprobării contului general anual de execuţie a bugetului de stat revine:
a) Guvernului;
b) Parlamentului;
c) Curţii de Conturi;
d) Băncii Naţionale;
e) Ministerului Finanţelor.
7. Alegeţi variantele care constituie etapele procesului bugetar:
a) elaborarea normativelor bugetare;
b) elaborarea proiectului legii bugetare anuale;
c) prognozarea încasărilor veniturilor anuale;
d) controlul bugetar.

STUDII DE CAZ

1. Analizați etapele de elaborare a bugetului de stat în Republica Moldova.

2. Analizați principiile care stau la baza elaborării, aprobării şi executării bugetului de stat.
 CAPITOLUL 3: CREDITUL PUBLIC
3.1. Împrumuturile de stat: esenţa şi trăsăturile caracteristice
3.2. Destinaţia şi rolul împrumuturilor de stat
3.3. Tehnica împrumutului de stat
3.4. Operaţiuni aferente împrumuturilor de stat

Obiective didactice:

 Prezentarea tehnicii împrumutului de stat;

 Analiza rolului împrumuturilor de stat;

 Descrierea operaţiunilor aferente împrumuturilor de stat.

Concepte-cheie: împrumut de stat; datorie publică; datorie internă; datorie externă.

3.1. Împrumuturile de stat: esenţa şi trăsăturile caracteristice

Împrumuturile de stat au apărut şi s-au dezvoltat în contextul finanţelor publice moderne,
alături de impozite şi taxe, ca mijloc de completare a fondurilor băneşti de utilitate publică sau ca
venituri extraordinare.
Din punct de vedere terminologic, frecvent este utilizată expresia împrumut public care
este sinonimă celei de credit public.
În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şi cele de
la întreprinderile şi proprietăţile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. În
asemenea situaţii, autorităţile publice se adresează persoanelor fizice şi juridice care dispun de
mijloace băneşti temporar disponibile, cerându-le să le încredinţeze o parte din acestea pentru
acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetare. Cu alte cuvinte, în caz de
dezechilibru bugetar, completarea veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică pe
calea creditului public.
Sub aspect economic creditul public reflectă relaţiile economice de redistribuire a
resurselor temporar disponibile ale persoanelor fizice şi juridice în favoarea autorităţilor publice
pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Creditul public îmbracă următoarele forme:
 - împrumuturile de stat;
- atragerea disponibilităţilor băneşti prin casele de economii.
În prezent, împrumuturile de stat constituie principala formă a creditului public.
Din destinaţia diferită pe care o are creditul bancar şi cel public reiese deosebirea dintre
acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile de capital, pe de o parte, şi obligaţiunile
împrumuturilor de stat, pe de altă parte.
Acţiunile emise de către societăţile de capital reprezintă înscrisuri care certifică
deţinătorului lor calitatea de creditor şi-i dau dreptul să primească o dobîndă la sumele
împrumutate, indiferent de rezultatele financiare obţinute de societatea care a emis obligaţiunile.
Acţiunile, ca şi obligaţiunile societăţilor de capital, nu au valoare proprie, ci reprezintă numai o
anumită valoare din valoarea capitalului corporativ. Ele circulă independent de capitalul real,
adică se cumpără, se vînd şi se gajează ca şi cum ar avea o asemenea valoare. Aceste înscrisuri
sunt, prin urmare, capital iluzoriu sau fictiv.
Obligaţiunile împrumuturilor de stat constituie titluri care atestă deţinătorului lor calitatea
de creditor al statului. Deşi nu au o valoare proprie, ele circulă ca şi cum ar avea o asemenea
valoare. În măsura în care sumele împrumutate de stat nu sînt folosite în scopuri productive, ci
pentru consum, obligaţiunile împrumuturilor respective nu au în spatele lor un capital real,
capabil să producă o valoare nouă. Cu toate acestea, ele dau deţinătorului lor dreptul de a primi o
dobândă din partea statului care se suportă din resursele bugetare. Prin urmare, obligaţiunile
împrumuturilor de stat reprezintă dublu capital fictiv.
Dobânda plătită de stat pentru mijloacele băneşti împrumutate şi utilizate de acestea în
scopuri neproductive exprimă relaţii de redistribuire a venitului naţional; se redistribuie, în
principal, veniturile persoanelor fizice şi juridice mobilizate la buget pe calea impozitelor şi
taxelor, în favoarea celor care au acordat bani cu împrumut statului şi pentru care încasează
dobânzi.
Sub aspect juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană
fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la
dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta
din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobînda şi alte costuri
curente.
Trăsăturile caracteristice ale împrumutului de stat sunt:
a) împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare
obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice,
împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor. Condiţiile de emisiune şi rambursare a
împrumutului, forma şi mărimea venitului pe care îl asigură, precum şi alte eventuale avantaje
 acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie competente ale statului, fără
consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali.
În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi rambursare a
împrumutului se negociază de bancă cu fiecare solicitant. În plus, acest contract prevede
obligaţia debitorului să prezinte o garanţie materială în favoarea creditorului. În cazul
împrumutului contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanţie celor ce împrumută.
De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul facultativităţii. Istoria a cunoscut
însă şi cazuri de împrumuturi forţate, cînd subscrierea a avut un caracter obligatoriu (la
împrumuturi forţate un stat recurge în împrejurări excepţionale).
b) împrumutul are caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti de care statul are
nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie la termenul fixat, persoanelor
fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la
dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.
c) împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lîngă rambursarea sumei
împrumutate, şi o anumită contraprestaţie.
Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi lipseşte şi a o folosi potrivit
trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic deţinătorilor de înscrisuri publice,
„preţul” acestei folosinţe. „Preţul” la care ne referim îmbracă forma dobînzii, forma câştigului
ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi alte avantaje materiale.

3.2. Destinaţia şi rolul împrumuturilor de stat

Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de
echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în anul
considerat acoperă integral cheltuielile bugetare. Deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă
echilibrat, totuşi pe parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele luni ale anului, poate să nu
existe o concordanţă deplină între termenele la care se încasează veniturile şi cele la care se
efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele perioade plăţile devansează încasările, ceea ce
provoacă un gol de casă, adică o insuficienţă temporară de resurse, în timp ce în altele se
înregistrează un plus de resurse faţă de ritmul normal al plăţilor.
În cazul în care toate resursele publice încasate pe teritoriul ţării se colectează la
Trezoreria finanţelor publice, este posibil ca insuficienţa de resurse înregistrată la bugetul
administraţiei centrale de stat să fie acoperită pe seama sumei împrumutate de la o altă instituţie
de stat care înregistrează un prisos de resurse. În momentul încasării veniturilor bugetare
prevăzute, suma respectivă se restituie instituţiei împrumutătoare.
 În cazul în care disponibilităţile de resurse ale unor instituţii publice nu acoperă golul de
casă al bugetului, atunci se solicită împrumuturi pe termen scurt la alţi deţinători de resurse
băneşti de pe piaţă. În ultimă instanţă, se face apel la Banca Centrală a ţării, sub forma unui
avans în contul veniturilor bugetare viitoare, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege. Resursele
băneşti împrumutate de la diverşi deţinători publici sau privaţi nu măresc masa semnelor băneşti
în circulaţie, ci numai o redistribuie; în schimb, resursele împrumutate de la Banca Centrală
reprezintă o emisiune de bani fără acoperire materială. Apelul la împrumuturi din necesităţi de
trezorerie poate avea consecinţe nefaste asupra circulaţiei băneşti ori câte ori acesta vizează sume
importante şi nu se rambursează la termenele prevăzute.
În cazul în care veniturile fiscale şi domeniale ordinare nu acoperă integral cheltuielile
bugetare pe întregul an, pentru finanţarea deficitului rezultat statul se împrumută pe piaţa internă
sau în străinătate. Întrucât uneori deficitul bugetar atinge dimensiuni mari, iar creditul public este
totuşi limitat, statul apelează şi la resursele Băncii Centrale. Aceasta îi asigură împrumutul
solicitat punând rotativa în funcţie, adică emiţând bani fără acoperire. În perioada postbelică
deficitul bugetar a căpătat un caracter cronic, numeroase ţări ale lumii confruntîndu-se cu
problema deficitului financiar public. Aşadar, dezechilibrul financiar contribuie la adâncirea
dezechilibrului monetar, la agravarea fenomenelor inflaţioniste, la destabilizarea economiei
naţionale.
Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv la Banca Centrală, pe termen
scurt, se emit bonuri de tezaur. În unele ţări emisiunea de bonuri de tezaur este plafonată prin
lege, în timp ce în altele aceasta este nelimitată. În acest din urmă caz, emisiunea de bonuri de
tezaur din instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casă) se transformă în
mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).
Sumele împrumutate de stat de la Banca Centrală au, cel puţin teoretic, caracter
rambursabil. Ele urmează să se restituie fie din excedentul bugetar atunci cînd acesta există, fie
din împrumuturile contractate de stat la diverse persoane fizice sau juridice (altele decît Banca
Centrală). Practic însă rambursarea acestor împrumuturi are adesea un caracter formal: statul
stinge împrumuturile sale vechi primite de la Banca de Emisiune, pe seama unor împrumuturi
noi contractate la aceeaşi instituţie, ceea ce nu duce la diminuarea masei de bani în circulaţie.
Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se încheie, de regulă, în
termene mijlocii şi lungi. Rambursarea ratelor scadente şi achitarea dobânzilor aferente au drept
consecinţă sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage după sine majorarea impozitelor, iar în
caz de insuficienţă a acestora, contractarea de noi împrumuturi.
În condiţiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare
aprobate pentru anul următor, guvernul ţării are de ales între sporirea veniturilor fiscale (prin
 majorarea impozitelor existente sau introducerea de impozite noi) şi contractarea de
împrumuturi. De cele mai multe ori guvernul optează pentru cea de-a doua soluţie din
următoarele considerente:
- majorarea impozitelor constituie o măsură nepopulară, deoarece afectează nivelul de
trai al populaţiei. În ţările cu un nivel ridicat al fiscalităţii, o nouă sporire a acesteia se loveşte de
împotrivirea fermă a categoriilor sociale care ar urma să suporte sarcina suplimentară;
- împrumuturile de stat oferă categoriilor sociale avute un plasament sigur şi
remunerator pentru disponibilităţile lor băneşti;
- împrumuturile de stat reprezintă un mijloc mai rapid de procurare a resurselor
financiare decît impozitele directe. Perioada necesară pentru indentificarea şi evaluarea materiei
impozabile, stabilirea şi perceperea impozitelor este mai îndelungată decît cea de subscriere la
împrumut şi efectuare a vărsămintelor în contul acestuia;
- în condiţiile în care împrumutul se solicită la Banca Centrală, termenul de obţinere a
resurselor băneşti este şi mai scurt decît în cazul în care acesta se plasează în rândurile populaţiei
ori ale persoanelor juridice (altele decît Banca Centrală).
În problema rolului împrumuturilor de stat, economiştii contemporani au o poziţie diferită
de cea a confraţilor lor din perioada capitalismului ascendent. În ce priveşte dilema „impozite
sau împrumuturi” pentru finanţarea cheltuielilor bugetare, economiştii din perioada de
ascensiune a capitalului erau adepţi ai soluţiei impozitelor şi criticau aspru recurgerea la
împrumuturi publice.
Împrumuturile de stat îndeplinesc un rol pozitiv în măsura în care sunt folosite pentru
dezvoltarea industriei, modernizarea agriculturii, construirea de căi de comunicare, protecţia
mediului etc.. În asemenea situaţii, împrumuturile contribuie la sporirea producţiei materiale, la
creşterea venitului naţional şi, pe această bază, la asigurarea resurselor necesare rambursării lor.
Împrumuturile de stat contractate în străinătate contribuie la redistribuirea venitului
naţional între ţările împrumutătoare şi cale împrumutate. La acordarea de împrumuturi, fluxurile
financiare pornesc de la ţările împrumutătoare către ţările împrumutate. Din momentul începerii
restituirii împrumuturilor şi al plăţii dobânzilor aferente, direcţia fluxurilor financiare se
schimbă; de data aceasta, fluxurile pornesc de la ţările beneficiare de împrumuturi către ţările
împrumutătoare.
Întrucât ţările dezvoltate constituie principalele ţări exportatoare de capital, iar ţările în
curs de dezvoltare – principalele ţări importatoare de capital, este lesne de înţeles că prin
intermediul împrumuturilor contractate în străinătate are loc redistribuirea produsului intern brut
pe plan internaţional.
 3.3. Tehnica împrumutului de stat
La contractarea unui împrumut este necesară stabilirea următoarelor elemente tehnice
care îl definesc din punct de vedere juridic:
- denumirea împrumutului care se contractează;
- valoarea menţionată pe fiecare cupiură a înscrisului acelui împrumut;
- termenul de rambursare;
- dobînda;
- eventuale alte avantaje materiale acordate deţinătorilor de înscrisuri, pentru a face
împrumutul mai activ.
Denumirea împrumutului poate să fie legată de destinaţia acestuia. Atunci cînd statul
doreşte să atragă atenţia opiniei publice asupra caracterului excepţional al împrumutului sau
asupra obiectivului urmărit prin acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest
lucru în însăşi denumirea lui (de exemplu: „Împrumut pentru finanţarea proiectului de
aprovizionare cu apă potabilă a regiunii de nord a Moldovei în valoare de 25 milioane dolari
S.U.A., încheiat între Guvernul Republicii Moldova şi Export Credit Bank (Turcia)” ş.a.). În
cazurile în care împrumuturile se contractează cu o oarecare regularitate pentru acoperirea
deficitelor bugetare sau pentru alte destinaţii (construcţii de drumuri ş.a.), în denumirea lor se
precizează anul cotractării, nivelul dobînzii, forma pe care o îmbracă venitul („împrumut de stat
cu cîştiguri”), după caz.
Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul. Pentru fiecare împrumut contractat pe
piaţă, statul emite nişte înscrisuri, denumite generic efecte publice, titluri, hîrtii de valoare,
obligaţiuni etc., în cupiuri de o anumită valoare (de exemplu: de 200 de dolari S.U.A., 2000 de
euro etc.). Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominală, exprimă
mărimea creanţei pe care deţinătorul acesteia (creditorul) o are de încasat de la stat (sau, invers,
datorită statului faţă de deţinătorul înscrisului respectiv). Cînd împrumutul se rambursează la
termenul pentru care a fost contractat, statul achită deţinătorului înscrisului valoarea nominală a
acestuia. Dacă deţinătorul dereşte să-şi recupereze banii plasaţi în înscrisuri ale unui împrumut
de stat înainte de termen, el poate să le vîndă la bursă. Suma cu care se cumpără (se vinde) un
înscris, demunită valoare reală, poate să fie egală, mai mică sau mai mare decît valoarea
nominală a acesteia. Mărimea valorii reale depinde de cursul la care cotează înscrisurile
respective. Cursul exprimă „preţul” cu care se cumpără şi se vinde 100 de unităţi monetare
valoare nominală şi acesta poate fi: al pari, adică egal cu 100; sub pari, adică mai mic decît 100,
sau supra pari, adică mai mare decît 100. La lansarea unui împrumut, cursul obligaţiunii unui
împrumut de stat este, de regulă, sub pari şi numai uneori al pari sau supra pari.
 Cursul depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul
dobînzii la împrumutul respectiv, ca şi de alte avantaje oferite de stat deţinătorilor înscrisurilor
acelui împrumut.
În acest context, folosirea noţiunilor de valoare nominală şi valoare reală este
convenţională, deoarece obligaţiunile împrumuturilor de stat, aşa cum s-a arătat mai sus nu au
valoare proprie.
Termenul de rambursare. Există împrumuturi pe termen scurt ( contractate pe o perioadă
de pînă la un an inclusiv), pe termen mijlociu sau mediu (pe o perioadă de peste un an pînă la
cinci ani inclusiv) şi pe termen lung (pe o perioadă de peste cinci ani). La împrumuturi pe termen
scurt statul apelează atunci cînd, deşi este echilibrat pe întregul an, bugetul prezintă
neconcordanţe între momentul lansării veniturilor prevăzute şi cel al afectuării cheltuielilor
aprobate.
Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi statul contractează atunci cînd are nevoie de
resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite crinice sau pentru finanţarea unor
cheltuieli de investiţii de mare valoare.
Pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, poliţe de tezaur,
certificate de datorie, certificate (bonuri) de impozite etc. Poliţele de tezaur, spre deosebire de
bonurile de tezaur şi de celelalte înscrisuri pe termen scurt, sunt supuse dreptului cambial, care
reglementează condiţiile în care pot fi scontate la bănci, executate silit etc. Bonurile de tezaur pot
fi lombardate la bănci şi vîndute la licitaţie la cursuri variabile. Certificatele de impozite sunt
înscrisuri nepurtătoare de dobîndă, pe care statul le înmînează creditorilor săi pentru plata unor
furnituri sau alte angajamente. Deţinătorii acestor înscrisuri le pot folosi pentru plata impozitelor.
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit titluri de rentă, iar pentru cele
fără termen – titluri de rentă perpetuă.
Înscrisurile emise de stat se mai deosebesc şi prin faptul că unele sunt negociabile
(înscrisuri cu circulaţie liberă), în timp ce altele nu pot fi negociate şi nici lombardate.
Dobînda. „Preţul” pe carestatul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei
împrumutate îmbracă forma dobînzii (venit fix de care beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri,
proporţional cu suma împrumutată); cîştigurilor (venituri diferenţiale ca mărime, de care
beneficiază numai un număr restrîns de deţinători); forma combinată a dobînzii şi căştigurilor
sau forma altor avantaje.
La împrumuturile de stat cu dobîndă, fiecare obligaţiune are anexat un număr de cupoane
care se detaşează periodic (o dată sau de două ori pe an) şi se prezintă la ghişeul Băncii Centrale
sau al altei instituţii desemnate de stat, de unde se încasează dobănda cuvenită.
 La împrumuturile de stat cu căştiguri (premii), cîştigurile se plătesc numai deţinătorilor
obligaţiunilor cîştigătoare la tragerile la sorţ. Suma totală a cîştigurilor se stabilesc ţinînd seama
de rata dobînzii. Cu alte cuvinte, suma pe care statul ar fi plătit-o ca dobîndă – dacă împrumutul
ar fi fost cu dobîndă – se repartizează sub formă de cîştiguri.
Rata dobănzii la înprumuturile de stat se menţine, în general, la un nivel apropiat de acela
al ratei dobînzii la creditul bancar. La rîndul său, rata dobînzii la creditul bancar este în funcţie
de cererea şi oferta de capital de împrumut şi de rata medie a profitului. În mod normal, rata
dobînzii este mai mică decît rata medie a profitului şi manifestă tendinţă de scădere.
Practic, pot fi observate şi situaţii cînd, drept urmare a politicii de restrîngere a creditului
bancar promovată de stat, rata dobănzii să se situeze la nivelul ratei profitului mediu sau chiar să-
l depăşească.
Dobînzile la împrumuturile de stat se diferenţiază în funcţie de termenul de rambursare a
acestora: cu cît este mai îndelungat acest termen, cu atît mai ridicată este rata dobînzii. Statul
încearcă să protejeze interesele persoanelor care îi împrumută bani pe perioade mai îndelungate,
acordîndu-le o dobîndă mai mare care să acopere măcar parţial pierderea suferită de acestea prin
diminuarea puterii de cumpărare a banilor, ca urmare a inflaţiei.
Cele expuse pînă aici se referă la rata de emisiune a dobînzii, denumită şi rata nominală,
deoarece ea se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise de stat. În cazul în care
împrumutul de stat se plasează pe piaţă la un curs sub pari, suma încasată de la subscriitori
(valoarea reală) va fi mai mică decît cea pe care o datorează acestora şi la care calculează dobînzi
(valoarea nominală). Raportînd mărimea absolută a dobînzii datorate de stat creditorilor săi la
valoarea reală a împrumutului, va rezulta că, de fapt, rata reală a dobînzii este mai ridicată decît
rata nominală a acesteia.
Noţiunea de rată reală a dobînzii mai are şi sensul de venit net ce revine creditorului de pe
urma unei sute de unităţi monetare date cu împrumut pe termen de un an şi se determină prin
corectarea dobînzii nominale cu influenţa creşterii (descreşterii) preţurilor pe piaţă. Astfel, atunci
cînd preţurile de pe piaţa internă înregistrează o creştere de la un an la altul, aceasta diminuează,
practic, venitul realizat de creditor sub formă de dobîndă; în schimb, scăderea preţurilor
majorează venitul real ce revine creditorului din dobînzi.
Diferenţa dintre dobînda nominală şi cea reală constituie o pierdere pentru creditor şi un
avantaj de egală valoare pentru debitor.
La fel se întîmplă şi în cazul împrumuturilor contractate în străinătate. Dacă preţurile
produselor ţării debitoare înregistrează o scădere pe piaţa externă, atunci dobînda reală a acestui
împrumut va fi mai mare decît cea nominală. În cazul creşterii preţurilor la exportul produselor
ţării debitoare dobînda reală va fi mai mică decît cea nominală, ceea ce o avantajează. În acest
caz, rata reală a dobînzii se calculează după aceeaşi formulă, cu precizarea că la numitor, în locul
deflatorului produsului intern brut, fugurează indicele de preţ al produselor exportate de ţara
debitoare.
Alte avantaje conferite deţinătorilor de înscrisuri ale împrumuturilor de stat. O
modalitate de a face mai atractiv un împrumut de stat constă în înlocuirea dobînzii cu cîştiguri. În
acest caz, suma care ar fi revenit tuturor deţinătorilor de înscrisuri sub formă de dobîndă se
repartizează deţinătorilor înscrisurilor ieşite cîştigătoare la tragerile la sorţ. Pentru unii deţinători
de disponibilităţi băneşti, probabilitatea chiar redusă de a realiza un cîştig mare este mai tentantă
decît perspectiva realizării certe a unui venit de cîteva procente pe an sub formă de dobîndă.
Statul foloseşte calea plasării împrumuturilor la un curs pari, pentru a-l face mai atractiv.
În mod normal, dobînda la un împrumut de stat ar trebui să fie stabilită la nivelul celei practicate
pe piaţă la creditul bancar acordat întreprinderilor. Cum însă unii subscriitori potenţiali, în
condiţii egale, preferă să-şi plaseze disponibilităţile băneşti spre valorificare la bănci, statul caută
să-i atragă oferindu-le un avantaj suplimentar, materializat într-o dobîndă reală mai mare decît
cea de emisiune şi într-o primă de rambursare. Această primă reprezintă diferenţa dintre cursul al
pari, la care se rambursează împrumutul, şi cursul sub pari, la care se plasează. Ea poate să apară
şi în cazul în care împrumutul se plasează la un curs al pari, dar se rambursează la un curs asupra
pari.
În afară de dobînzi, cîştiguri şi prime de rambursare, unele state acordă deşinătorilor de
efecte publice şi alte avantaje, cum ar fi: scutirea de impozite şi taxe a veniturilor provenind de la
anumite împrumuturi şi/sau a tranzacţiilor la bursă cu efecte publice; acceptarea de către stat a
unor înscrisuri ale împrumuturilor sale la valoarea nominală, drept plată în contul impozitelor
datorate de către deţinătorul lor înainte de expirarea termenului de rambursare; garantarea
variaţiilor monetare. În anumite ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de
privilegiul juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care deşinătorul lor a ajuns
în stare de faliment.
Faptul că în numeroase ţări inflaţia a căpătat un caracter cronic face ca persoanele care îşi
păstrează banii în stare lichidă (în numerar sau în cont) şi cele care îi oferă cu împrumut să
piardă sistematic o parte din puterea lor de cumpărare. Sunt feriţi de acest pericol numai cei care
îşi plasează banii în valori materiale nesupuse deprecierii. Întrucît riscul deprecierii monetare
este cert şi de mare amploare, inflaţia a devenit un obstacol serios în calea dezvoltării creditului
atît public, cît şi privat.
Pentru a proteja interesele creditorilor săi, statul are la îndemînă două soluţii, şi anume:
1) să stabilească o rată mai înaltă a dobînzii care să acopere deprecierea previzibilă a banilor;
2) să ofere o garanţie juridică împotriva acestei deprecieri.
 Prima soluţie, deşi utilizată în practică, nu este pe deplin satisfăcătoare, deoarece dacă are
la bază o rată supraevaluată a inflaţiei, atunci aceasta va crea avantaje nemeritate creditorilor şi
va scumpi nejustificat împrumutul de stat; dacă rata dobînzii se bazează pe o rată a inflaţiei
subevaluată, acest lucru va proteja interesele creditorilor, dar va reduce costul împrumutului
pentru stat.
Cea de-a doua soluţie constă în:
a) exprimarea împrumutului într-o altă valută mai stabilă. O asemenea măsură se aplică mai cu
seamă în cazul împrumuturilor contractate în străinătate;
b) punerea în corespundere a monedei în care s-a exprimat împrumutul cu conţinutul său în aur. O
asemenea soluţie, fezabilă în condiţiile în care monedele definite printr-o anumită cantitate de aur
fin, după renunţarea la convertibilitatea acestora în aur nu mai are aplicabilitate practică;
c) indexarea împrumutului. Această soluţie constă în punerea în dependenţă a valorii împrumutului
de cea a monedei naţionale, calculată pe baza indicelui de preţ al bunurilor de consum sau a
preţului anumitor produse (de exemplu: preţul unei tone de cărbune extras sau al unui kwh de
energie electrică), ori a tarifului anumitor servicii: tariful de transport pe călător/km). Această
soluţie reflectă mai corect mutaţiile monetare determinate de modificările de preţuri şi tarife pe
piaţa internă, decât cele înregistrate în raport cu alte monede sau cu preţul aurului.

3.4. Operaţiuni aferente împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat presupun un şir de operaţiuni legate de plasarea acestora pe piaţă, de
rambursarea lor, precum şi de eventuala modificare a ratei dobânzii şi a termenelor de restituire
iniţial stabilite.
Plasarea împrumuturilor. Practica financiară cunoaşte următoarele modalităţi de plasare
a împrumuturilor de stat:
1) prin subscriere publică;
2) plasare prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare;
3) prin vânzare la bursă.
Plasarea împrumuturilor prin subscriere publică reprezintă o activitate a Ministerului
Finanţelor sau a altei instituţii specializate, împuternicite, în acest sens, de organul de decizie.
Iniţial, pentru a asigura plasarea integrală a împrumutului, se organizează o publicitate extinsă
privind obiectivui şi condiţiile lansării şi rambursării acestuia. Subscrierea publică şi achitarea
sumelor subscrise se efectuiază la ghişeele deschise la administraţiile financiare, percepţii,
casierii, case de economii, bănci etc. sau direct prin funcţionari publici.
În practica plasării împrumuturilor prin subscriere publică se întâlnesc două situaţii:
• când nu se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi contractat. În acest caz, fiecare
subscriitor efectuează vărsăminte pentru întreaga sumă subscrisă, fără nici o restricţie;
• când cuantumul împrumutului se limitează. În acest caz, se procedează în modul următor: fie se
lasă ca subscrierile să se desfăşoare liber, fără nici o restricţie, până la expirarea termenului de
subscriere, urmând ca în caz de depăşire, pe ansamblu, a plafonului stabilit, să se limiteze fiecărui
subscriitor suma pe care o poate vărsa (proporţional cu cea subscrisă), fie se stabilesc de la
început limite de subscriere pe fiecare ghişeu sau plasator.
Plasarea împrumutului prin consorţii (sindicate) bancare se realizează prin intermediul
unui grup de bănci, care se angajează să efectueze această operaţie la cererea organelor
competente.
Sindicatul sau consorţiul bancar fie preia în comision obligaţiunile împrumutulul, fie le
cumpără efectiv. În primul caz, statul intră în posesia sumelor împrumutate pe măsura plasării
înscrisurilor de către consorţiu, căruia îi plăteşte un anumit comision. Potrivit acestui procedeu,
consorţiul nu răspunde pentru înscrisurile plătite. În cel de-al doilea caz, consorţiul cumpără
efectiv înscrisurile împrumutului de stat, pe care se angajează să le plaseze pe piaţă. Pentru această
operaţie, consorţiul încasează diferenţa dintre cursul la care vinde înscrisurile către populaţie şi
cursul la care le-a cumpărat de la stat. De această dată, înscrisurile care nu au putut fi plasate pe
piaţă sunt reţinute de băncile care alcătuiesc consorţiul şi intră în portofoliile acestora.
Din punct de vedere financiar, plasarea împrumuturilor prin consorţii bancare
este mai costisitoare pentru stat decât cea prin subscriere publică, deoarece antrenează
cheltuieli importante sub formă de comisioane sau de diferenţă de curs, în favoarea băncilor. Din
punct de vedere tehnic, însă, această modalitate de plasare a împrumutului este mai comodă
pentru stat decât cea realizată prin subscriere publică, deoarece, efectuându-se prin instituţii
specializate, se poate realiza într-un termen restrîns.
Prin vânzare la bursă sunt plasate înscrisurile unui nou împrumut, atunci cînd statul
intenţionează ca acesta să treacă neobservat. În acest caz, cumpărătorii nu cunosc dacă înscrisurile
care fac obiectul tranzacţiilor la bursă sunt ale unui împrumut veche, vândute de deţinătorii lor, sau
ale unui împrumut nou, emis recent de stat. Această modalitate prezintă avantajul că este discretă,
comodă şi foarte puţin costisitoare. Ea, însă, nu poate fi aplicată pe scară largă, deoarece oferte
mari de înscrisuri ar duce în scăderea cursului acestora, ceea ce ar reduce randamentul financiar
al împrumutului.
Înscrisurile împrumuturilor de stat se emit, de regulă, „la purtător”, adică fără înscrierea numelui
subscriitorului pe ele. Atunci cînd împrumutul este destinat unui număr restrîns de creditori, statul poate emite
înscrisuri normative (care conţin numele creditorului). În aceste cazuri, sumele împrumutate şi
dobânzile datorate creditorilor se înscriu în registrul datoriei publice.
 Modificarea ratei dobânzii. În funcţie de cererea şi oferta capitalului de împrumut, rata
dobânzii nu rămâne timp îndelungat constantă pe piaţă, suportând anumite modificări. În perioadele
când rata dobânzii înregistrează o reducere apreciabilă, statul caută să profite de această situaţie
pentru a-şi facilita efortul financiar determinat de împrumuturile contractate în condiţii mai puţin
favorabile. În asemenea circumstanţe, statul procedează la preschimbarea înscrisurilor unui
împrumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai redusă, operaţiune
cunoscută sub denumirea de conversiune. Faza depresiunii şi începutul fazei de creştere economică
sunt momentele considerate cele mai favorabile pentru realizarea conversiunii, deoarece atunci
dobânda atinge nivelul minim.
Practica financiară cunoaşte trei tipuri de conversiune:
I) conversiunea forţată, când statul oferă deţinătorilor de înscrisuri o singură posibilitate, şi anume:
de a prezenta la preschimbare titlurile împrumutului vechi contra titlurilor unui nou împrumut, pe
parcursul unei anumite perioade de timp. La expirarea termenului stabilit, titlurile vechi îşi pierd
valabilitatea;
2) conversiunea facultativă, când deţinătorii înscrisurilor au următoarea alternativă: de a
preschimba înscrisurile împrumutului vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou sau de a păstra
înscrisurile vechiului împrumut. Dacă noul împrumut este emis cu o dobândă mai mică, atunci
deţinătorii înscrisurilor împrumutului precedent nu se vor prezenta la preschimbare, pentru a nu
pierde avantajul pe care îl au. Dacă împrumutul nou ar păstra dobânda la nivelul împrumutului
vechi, atunci statul nu ar mai avea interes să realizeze conversiunea;
3) conversiune sau rambursare anticipată, când deţinătorii de înscrisuri au următoarele posibilităţi:
să accepte preschimbarea înscrisurilor vechiului împrumut în condiţiile stabilite de stat sau să o
refuze şi să solicite rambursarea anticipată a acestuia. Dacă numărul celor care preferă rambursarea
anticipată este mare, avantajul financiar scontat de stat prin conversiune - reducerea cheltuielilor
publice cu plata dobânzilor - poate să fie în mare parte atenuat de efortul financiar determinat de
achitarea înainte de termen a înscrisurilor care nu au fost supuse preschimbării.
Dintre cele trei tipuri de conversiune menţionate, acesta de la urmă este aplicat mai
frecvent.
Prin operaţiunea de conversiune, statul obţine un avantaj material, concretizat în reducerea
cheltuielilor cu plata dobânzii, dar pierde din încrederea de care se bucură pe piaţa capitalului.
Astfel, la lansarea unui nou împrumut caracterizat prin dobîndă comparabilă cu cea practicată de
bănci, deţinătorii de disponibilităţi băneşti libere vor prefera să le încredinţeze băncilor, şi nu
statului.
Pe piaţa capitalului de împrumut se produc uneori reduceri considerabile ale cursului
obligaţiunilor de stal. În cazul în care cursul acestora este sub cel de emisiune, deţinătorii înscrisurilor
vîndute la bursă nu îşi recuperează suma vărsată statului la subscriere. Asemenea situaţii au o influenţa
negativă asupra creditului public, creînd dificultăţi stalului la plasarea de noi împrumuturi.
Pentru a evita astfel de situaţii şi a menţine interesul publicului fată de împrumutul cursul căruia a
scăzut sensibil, statul poate proceda la majorarea ratei dobânzii. Această operaţiune este inversul
conversiunii şi poartă denumirea de arozare.
Dacă statul dispune de resurse financiare şi în perspectiva apropiata nu are intenţia să
contracteze noi împrumuturi, el poate să profite de pe urma scăderii cursulul şi să cumpere la bursă, la
un curs avantajos, înscrisurile respective. În acest caz, el nu va face o arozare, dar o răscumpărare
a împrumutului înainte de t e r m e n u l d e r a m b ursare.
Modificarea termenului de rambursare. Statele care apelează frecvent la un împrumuturi
pe termen scurt pentru acoperirea deficitelor bugetare temporare ajung să acumuleze datorii
importante care trebuie rambursate la intervale scurte de timp. În asemenea situaţii, cheltuielile
anuale cu rambursarea împrumuturilor ajunse la scadenţă pot depăşi considerabil resursele
financiare ale statului destinate acestui scop în anul respectiv. Pentru a depăşi această problemă,
statul procedează la consolidarea datoriei sale ajunse la scadenţă, adică la preschimbarea
înscrisurilor împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur şi altele) cu
înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mediu sau lung (obligaţiuni şi titluri de rentă) sau fără
termen (titluri de rentă perpetuă).
Deoarece prelungirea termenului de rambursare a împrumutului presupune pentru creditori,
creşterea riscului de depreciere a banilor plasaţi în efecte publice, statulul este pus în situaţia de a
accepta frecvent majorarea ratei dobânzii. În aceste condiţii, consolidarea datoriei oferă statului
un avantaj imediat, care constă în reducerea cheltuielilor publice legate de rambursarea
împrumutului ajuns la scadenţă pe anul în curs şi/sau pe anii imediat următori, dar măreşte
considerabil volumul total al efortului financiar determinat de plata dobânzilor aferente
împrumutului respectiv până la rabursare. În prezent, consolidarea se practică pe scară largă
preponderent de ţîrile în curs de dezvoltare, care au contractat datorii faţă de străinătate şi nu sunt în
măsură să le onoreze din lipsa resurselor valutare. Consolidarea datoriei externe se poale efectua
numai cu acordul principalilor creditori şi în condiţiile impuse de aceştia.
Consolidarea este avantajoasă pentru bănci, deoarece ele încasează importante
comisioane pentru operaţiunea de preschimbare a înscrisurilor împrumutului pe termen scurt cu
înscrisuri ale împrumutului consolidat. Atunci când guvernul nu doreşte să atragă atenţia opiniei
publice asupra problemelor lui financiare, el efectuiază o consolidare deghizată, care consta în
achitarea împrumutului ajuns la scadenţă cu banii obţinuţi din contractarea unui împrumut nou, de
valoare egală sau apropiată. O asemenea rezolvare este raţională din punct de vedere economic, dacă
împrumuturile pe termen scurt nu deţin o pondere prea mare în totalul datoriei publice, deficitul
 bugetar poate să fie de scurtă durată, iar deţinătorii de bonuri de tezaur şi alte înscrisuri similare
acceptă să-ţi plaseze în continuare disponibilităţile lor băneşti în astfel de înscrisuri.
Rambursarea împrumuturilor de stat constă în răscumpărarea titlurilor de credit de la
deţinătorii lor, adică în restituirea sumelor împrumutate. Rambursarea împrumuturilor poate avea
caracter obligatoriu sau facultativ. În mod expres, statul îşi asumă obligaţia de a restitui numai
împrumuturile cu termen. El poate însă să ramburseze şi împrumuturile perpetue, fără însă să fie
obligat la aceasta.
Din punctul de vedere al momentului rambursării, distingem împrumuturi care se restituie
integral la o scadenţă unică şi împrumuturi a căror rambursare este eşalonată pe o perioadă mai
îndelungată. Împrumuturile cu scadenţă unică prezintă dezavantajul că obligă statul să efectueze
plăţi masive la termenul stabilit, ceea ce ridică probleme de natură financiară (asigurarea
resurselor financiare necesare), monetară (punerea în circulaţie a unor mari sume de bani) şi
organizatorică (efectuarea de plăţi, către un mare număr de persoane fizice şi juridice, într-o
singură zi). Pentru evitarea acestor neajunsuri, statul poate să procedeze fie la răscumpărarea
anticipată la bursă a înscrisurilor care se apropie de scadenţă, fie la stabilirea unei perioade de
timp suficient de lungi, în cursul căreia urmează să aibă loc rambursarea.
În practică se întâlnesc mai multe modalităţi de rambursare a împrumuturilor, şi anume: pe
calea anuităţilor; prin tragere la sorţi; prin răscumpărare la bursă.
Rambursarea împrumuturilor prin anuităţi constă în aceea că, începând din cel de-al doilea
sau al treilea an de la contractarea împrumutului, statul începe să achite, pe lângă dobânzi, şi o
parte din suma datorată. Această modalitate se foloseşte atunci când statul are puţini creditori cu
care stipulează condiţiile de rambursare. Anuităţile se pot stabili fie în sume egale pe toată durata
restituirii împrumutului, fie în sume inegale, adică în cote progresive sau regresive.
Când împrumutul de stat a fost contractat la un mare număr de creditori, pentru rambursarea
acestuia statul foloseşte tragerile la sorţi. În momentul lansării împrumutului, statul stabileşte valoarea
obligaţiilor amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi.
Rambursarea prin anuităţi şi prin tragere la sorţi este specifică împrumuturilor cu termen.
În cazul împrumuturilor pe termen lung, statul este obligat să procedeze la rambursarea acestora
la scadenţă. El poate, însă, să ramburseze împrumuturile şi cu anticipaţie, dacă legea nu interzice
o asemenea posibilitate.
Statul poate să procedeze şi la răscumpărarea la bursă a înscrisurilor unui împrumut. Tot
prin răscumpărarea la bursă, el poate să retragă din circulaţie titlurile îrrprumuturilor fără termen.
Rambursarea împrumuturilor se efectuează pe seama:
 fondului special de amortizare. În acest caz, în cadrul unei instituţii specializate,
denumite casă de amortizare, se constituie un fond cu destinaţie specială, din care se achită
 cheltuielile cu plata dobânzilor şi rambursarea împrumuturilor. Acest fond se alimentează din
anumite venituri publice (cu preponderenţă venituri ale monopolurilor fiscale), administrate
ulterior de casa de amortizare;
 resurselor prevăzute în buget cu destinaţie specială. În acest caz, cheltuielile legate
de datoria publică se înscriu în bugetul de stat şi se acoperă din veniturile bugetare ordinare, fără
să se creeze un fond special de amortizare;
 excedentelor bugetare. La folosirea excedentelor bugetare se apelează pentru
rambursarea împrumuturilor fără termen, dacă acestea există şi dacă operaţiunea respectivă
prezintă interes financiar pentru stat.
Împrumuturile contractate de stat se pot stinge (amortiza) nu numai pe calea rambursării
acestora, dar şi în urma incapacităţii sale de plată, a deprecierii monetare şi a repudierii
obligaţiunilor financiare anterior asumate. Un stat poate să ajungă în stare de incapacitate de
plata (insolvabilitate) din cauze politice sau economice.
În practica internaţionala se cunosc cazuri cînd guvernul unei ţări refuză, din motive
politice, să onoreze obligaţiile statului respectiv provenite din împrumuturi
contractate pe piaţa internă sau în străinătate de către un alt guvern. Astfel, în urma
revoluţiei din octombrie 1917, guvernul sovietic a repudiat datoria publică moştenită de la guvernul
ţarist; după cel de-al doilea război mondial, la fel au procedat guvernele Cubei, Republicii Populare
Democrate Coreene şi altor ţări cu datoria publcă contractată de vechile regimuri. Aşadar, în caz de
repudiere, statul este solvabil, dar refuză să plătească din considerente politice, pe când în caz de
incapacitate de plată, de bancrută, statul recunoaşte obligaţiile asumate, dar nu le poate onora din
lipsa de resurse financiar-valutare.
Împotriva statelor care repudiază obligaţiile asumate prin împrumuturi externe, statele
creditoare exercită presiuni pe cale diplomatică pentru reluarea plăţilor, interzic băncilor lor să le
mai acorde noi împrumuturi; le blochează disponibilităţile aflate în conturi deschise la băncile cu
sediu pe teritoriul lor; interzic importul de mărfuri originare din ţările respective sau instituie
embargou asupra exportului unor mărfuri către acele ţări; folosesc forţa armată sau ameninţarea cu
forţa etc. În cele din urmă, unele state debitoare acceptă să negocieze cu statele creditoare
condiţiile reluării plăţii în contul datoriei publice repudiate, consimţind să le achite o parte din
obligaţiile respective cu titlu de arierate financiare.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Ce reprezintă creditul public?
2. Numiţi formele creditului public.
3. Care este forma principală a creditului public în prezent?
4. Ce reprezintă împrumutul de stat sub aspect juridic?
5. Care sunt caracteristicile împrumutului de stat?
6. Ce înţelegeţi prin caracter contractual ţi caracter rambursabil?
7. Numiţi criteriile de clasificare a împrumuturilor de stat.
8. Cum se clasifică împrumuturile de stat în funcţie de locul de contractare?
9. Cum se clasifică împrumuturile de stat în funcţie de poziţia statului faţă de creditori?
10. Stabiliţi elementele tehnice pentru contractarea unui împrumut.
11. Ce reprezintă prima de rambursare ?
12. Determinaţi indicatorii prin intermediul cărora se exprimă povara datoriei publice.
13. Determinaţi indicatorii prin intermediul cărora se exprimă gradul de îndatorare a unei
ţări.
14. Argumentaţi de ce statul în anumite situaţii apelează la creditul public.
15. Cum se clasifică datoria publică în funcţie de natura creditorilor?
TESTE – GRILĂ:

1. Selectaţi răspunsul corect care constituie trăsăturile caracteristice împrumutului de

stat:
a) un caracter rambursabil;
b) un caracter nerambursabil;
c) un caracter benevol;
d) este obligatoriu;
e) este fără contraprestaţie;
f) contraprestaţie.
2. Alegeţi răspunsul corect care constituie elementele tehnice ale împrumutului de
stat:
a) denumirea împrumutului;
b) valoarea nominală;
c) valoarea reală;
d) prima de asigurare;
e) termenul de rambursare;
f) dobînda;
g) prima de rambursare.
3. Înscrisurile împrumuturilor de stat îmbracă următoarele forme:
a) obligaţiuni de stat;
b) acţiuni privelegiate;
c) bonuri de trezorărie;
d) bonuri de impozite;
e) certificate de datorie;
f) cambii.
4. La contractarea împrumuturilor creditorii statului sunt:
a) persoanele fizice şi juridice;
b) numai persoanele juridice;
c) organizaţiile financiare internaţionale;
d) guvernele altor state.
5. Împrumuturile de stat se utilizează pentru:
 a) acordarea necesităţilor curente ale bugetului de stat;
b) cheltuielile de capital;
c) rambursarea unor datorii externe;
d) numai pentru acordarea de credite din bugetul de stat.
6. Datoria publică externă include:
a) totalitatea sumelor contractate cu împrumut de către stat de la rezidenţii săi;
b) totalitatea sumelor contractate cu împrumut de către stat de la nerezidenţii săi;
c) totalitatea sumelor contractate cu împrumut de către stat de pe piaţa internă, cît şi
cea externă.
7. Serviciul datoriei publice include cheltuieli pentru:
a) plata pensiilor şi salariilor;
b) rambursarea datoriei publice;
c) plata dobînzilor aferente datoriei publice;
d) investiţii capitale.

STUDII DE CAZ:
1. Analizați indicatorii prin intermediul cărora se exprimă gradul de îndatorare a unei ţări.
2. Analizați datoria publică pentru perioada 2008-2013 în Republica Moldova.

CAPITOLUL 4: BUGETAREA CHELTUIELILOR ŞI EVALUAREA COSTURILOR

4.1. Bugetarea cheltuielilor
4.2. Evaluarea costurilor

Obiective didactice:

 Prezentarea conținutului economic al cheltuielilor Bugetului Public Național;

 Analiza eficienței sau eficacității cheltuielilor publice;

 Analiza metodelor de evaluare a eforturilor și efectelor directe și indirecte ale programelor de

obiective;

 Descrierea modului în care se dimensionează și se structurează cheltuielile publice.

Concepte-cheie: cheltuieli bugetare; evaluarea costurilor; bugetarea cheltuielilor; eficacitatea

cheltuielilor publice.

4.1. Bugetarea cheltuielilor

Cadrul bugetar pe termen mediu stabileşte obiectivele şi priorităţile în domeniul
bugetar-fiscal pe termen mediu, precum şi prezintă estimările cadrului de resurse şi cheltuieli
publice rezultate din tendinţele dezvoltării social-economice a ţării şi obiectivele de politică
bugetar-fiscală trasate.
Prin Cadrul bugetar pe termen mediu sînt stabilite obiectivele pe termen mediu care vor
trebui îndeplinite. Respectarea acordului cu instituţiile financiare internaţionale oferă, pe de o
parte, cadrul de stabilitate macroeconomică necesar funcţionării în bune condiţii a economiei şi,
pe de altă parte, impulsul pentru reforme structurale care să asigure sustenabilitatea pe termen
lung şi sporirea eficienţei politicilor publice.
În acest sens, în scopul asigurării alocării resurselor publice către priorităţile de politici
ale statului, un accent deosebit este pus pe îmbunătățirea sistemului de planificare pe termen
mediu (CBTM). Scopul este de a facilita implementarea politicilor guvernamentale prin
prezentarea unui cadru strategic şi previzibil în care are lor planificarea bugetară, prin
consolidarea echilibrului macroeconomic şi a disciplinei financiare, prin planificarea unui buget
realist, sporirea eficacităţii cheltuielilor publice, asigurarea unei legături mai bune între politici,
priorităţi strategice şi cheltuielile publice în cadrul sectoarelor şi între sectoare, asigurarea unui
nivel previzibil al resurselor alocate autorităţilor publice centrale la planificarea şi implementarea
programelor multianuale de cheltuieli şi sporirea nivelului de transparenţă şi răspundere în
procesul de luare a deciziilor cu privire la identificarea priorităţilor de politici şi strategiile
sectoriale de cheltuieli.
Cerinţa de eficientizare a modului de utilizare a mijloacelor existente cu redirecţionarea
resurselor eliberate pentru noile iniţiative de politică devine şi mai stringentă în legătură cu
necesitatea concentrării resurselor disponibile preponderent pentru susţinerea priorităţilor majore
ale Strategiei Naţionale de Dezvoltare - „Moldova 2020”.
Provocarea principală pe termen scurt şi mediu este reprezentată de implementarea în
continuare a reformelor structurale importante, totodată, creând condiții pentru atingerea
obiectivului durabilității bugetar-fiscale si finanțării din buget a cheltuielilor principale fără a
recurge la ajutor excepțional din exterior, prin menținerea unui deficit al bugetului public
național la nivel sustenabil.
Unul din obiectivele fundamentale ale Guvernului este continuarea consolidării fiscal
bugetare, pentru care pe termen scurt şi mediu, fiind necesare în continuare măsuri susţinute
pentru asigurarea ajustărilor, prin menţinerea unor constrângeri de cheltuieli şi reforme fiscale
structurale.
Consolidarea fiscală şi abordarea urgentă a dezechilibrelor macroeconomice au devenit o
prioritate majoră încă din anii trecuţi. În scopul atenuării efectelor crizei economice şi ale
recesiunii economiei, Guvernul a renunţat la politica fiscală expansionistă şi va promova în
următorii ani o politică fiscală austeră cu priorităţi strategice bine definite:
 asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice pe termen mediu şi lung;
 repartizarea echitabilă a sarcinii fiscale şi cheltuielilor.
Ca elemente ale consolidării fiscale pe termen mediu au fost fixate:
Restructurarea sistemului de cheltuieli publice – în sensul ajustării celor curente la
niveluri sustenabile, în vederea reducerii deficitului bugetar şi orientarea cheltuielilor
discreţionare către proiecte de investiţii.
Consolidarea macroeconomică şi menţinerea creşterii economice creşterea reală între
5,5%-5% pe orizontul de referinţă; stimularea consumului; dezvoltarea proiectelor de
investiţii de mare anvergură cu importante efecte în economie; cheltuielile alocate în
investiţii în 2013-2015 vor fi cuprinse între 6,0%-5,3% din PIB; creştere reală între 5,0%-
5,1% pe orizontul de referinţă.
Continuarea consolidării fiscale pentru asigurarea unor ţinte sustenabile de deficit
bugetar circumscris cadrului de cheltuieli pe termen mediu. Deficitul bugetar va fi in
anul 2013 de 1,14% din PIB, si 1,25% din PIB în anul 2015.
 Menţinerea datoriei de stat la un nivel sustenabil, în perioada 2013-2015 nivelul estimat
al datoriei de stat se situează de la 21,7% din PIB pînă la 20,1% din PIB
Continuarea politicii de reducere şi prevenire a apariţiei de noi arierate - întrucât,
arieratele bugetare reprezintă un risc potenţial pe termen mediu la adresa sustenabilităţii
fiscal-bugetare, vor fi luate şi mai departe măsuri corective pentru reducerea acestora.
Îmbunătăţirea politicii de administrare fiscală prin: combaterea evaziunii fiscale,
creşterea eficienţei şi dinamicii colectării veniturilor, încurajarea conformării voluntare.
Încadrarea cheltuielilor de personal în 8,7 % din PIB pentru anul 2013, 8,3 % din PIB
pentru anul 2014 şi 8,1% din PIB pentru anul 2015, acestea înregistrând un sens
descendent și orientarea cheltuielilor spre proiecte de investiţii cu rol în dezvoltarea
economică.
Menţinerea cheltuielilor pe bunuri şi servicii la nivelul de 9,1%-8,7% din PIB în această
perioadă.
Consolidarea planificării multianuale şi a cadrului de cheltuieli pe termen mediu.
De asemenea, Guvernul îşi asumă realizarea unei reforme ample a politicii şi administrări
fiscale care să contribuie la promovarea investiţiilor şi reducerea distorsiunilor economice,
asigurînd în acelaşi timp acumularea veniturilor suplimentare la buget. Reforma iniţiază trecerea
de la un sistem de facilităţi şi scutiri fiscale către un regim fiscal competitiv, simplu, transparent
şi echitabil.
Această ajustare bugetar-fiscală va reduce dependenţa de asistenţă externă excepţională,
va asigura o durabilitate sporită finanţelor publice şi va promova realizarea unui spectru mai larg
de obiective de dezvoltare.
Obiectivele generale ale politicii în domeniul cheltuielilor pentru perioada 2013-2015 sunt
următoarele:
o corelarea programelor de cheltuieli cu priorităţile din documentele strategice;
o sporirea eficacităţii şi eficienţei programelor recurente de cheltuieli; realocarea
mijloacelor între programe în funcţie de prioritatea acestora sau excluderea completă a
celor cu eficienţă redusă;
o stabilirea unui control strict asupra nivelului angajărilor în sectorul bugetar;
o alocarea resurselor preponderent pentru realizarea politicilor și programelor conform
angajamentelor existente;
o reformarea sectoarelor educației, protecției sociale, justiției, precum și a organelor
afacerilor interne.
 Distribuirea resurselor în Cadrul bugetar pe termen mediu (2013-2015) este ghidată de
priorităţile de politici stabilite de Guvern pentru perioada respectivă, precum şi de obiectivele
generale ale politicii în domeniul cheltuielilor.
Prin definiţie, cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă
monetară, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice (instituţii,
organizaţii, întreprinderi), pe de altă parte, în scopul repartizării şi utilizării (cheltuirii)
resurselor financiare ale statului pentru executarea obiectivelor funcţionale ale acestuia.
Prin cheltuieli guvernele influenţează scopul şi activităţile sectorului public, dimensiunea
sectorului public ca parte din PIB, precum şi comportamentul indivizilor care suportă
schimbările survenite în dimensiunea veniturilor proprii, precum şi înlocuirea unor anumite
bunuri sau servicii cu altele.
Serviciile publice sunt finanţate pe componente din buget şi alte surse.
Altfel putem spune că cheltuielile guvernamentale (G) se repartizează în:
 Cheltuieli de consum (Gc);
 Cheltuieli de investiţii (Gi);
 Transferurile (Tr).
În conformitate cu funcţia lor şi cu partea pe care o reprezintă în cererea agregată,
transferurile (Tr) şi cheltuielile guvernamentale (G) diferă între ele. Diferenţierea decurge din
funcţiile lor. Această diferenţiere poate fi observată din structura PIB după cheltuieli:
Y = C + I + G + NX, unde
C – consumul privat;
I – investiţiile private;
G – achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii;
NX – exportul net (balanţa de import-export).
Corelaţia dintre balanţa de plăţi şi balanţa fiscală poate fi cercetară prin
comparaţia dintre structura PIB după cheltuieli şi după structura PIB ca cont de venituri,
astfel:
PIB după cheltuieli cuprinde următoarele componente:
1) Y (PIB) = C + I + G + ( X - M)
Privind la PIB ca cont de venituri constatăm că structura lui este următoarea:
2) Y (PIB) = C + S + T
Din această formulă vedem că PIB se utilizează după trei scopuri:
C – ca consum utilizat de gospodării /menajă;
S – ca economii / acumulări efectuate de gospodării;
T – taxe plătite sectorului guvernamental.
 Comparând aceste două ecuaţii, putem pune între ele semnul egalităţii, deoarece cele
două ecuaţii sunt egale.
Egalarea lor ne dă următorul rezultat:
C + I + G + ( X - M) = C + S + T
Mai departe această relaţie se modifică prin simplificarea lui C din ambele părţi ale
ecuaţiei şi trecerea în partea dreaptă a ecuaţiei a lui I şi G cu semnul opus obţinem:
X - M = (S - I) + (T - G)
Din ecuaţia obţinută constatăm că deficitul balanţei de plăţi este egal cu soldul
economiilor şi deficitul guvernamental. De aici putem trage concluzia că dacă investiţiile (I)
sunt mai mari ca economiile (S) şi cheltuielile guvernamentale (G) sunt mai mari ca taxele (T),
economia ţării va avea un deficit al balanţei de plăţi. Această situaţia am pute-o scrie astfel:

I ¿S şi G ¿ T economia ţării va avea un deficit al balanţei de plăţi.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice este în funcţie de efectul produs de acestea
utilizate pe destinaţii.
Unele cheltuieli reprezintă un consum definitive, ele reprezentând valoarea plăţilor pe
care le efectuează instituţiile publice sub forma cheltuielilor curente.
Alte cheltuieli sunt efectuate sub forma investiţiilor de capital, contribuind la creşterea
economică, atât în sfera materială cât şi în sfera nematerială. Creşterea economică se realizează
prin creşterea PIB.
Cheltuielile bugetului public naţional sunt realizate pe categorii economice, astfel:
I. Cheltuieli curente
din care:
 cheltuieli de personal;
 cheltuieli pentru mărfuri şi servicii;
 transferuri în scopul de producţie;
 transferuri către populaţie;
 alte cheltuieli.
Cheltuielile curente sunt prevăzute pentru activitatea operaţională a
autorităţilor/instituţiilor bugetare.
II. Cheltuieli capital - investiţii capitale.
Cheltuielile capitale sunt destinate formării activelor fixe.
Repartizarea alocaţiilor pentru finanţarea investiţiilor capitale în Republica Moldova se
face pe obiecte în cadrul bugetului de stat.
 În rezultatul analizei propunerilor de buget pentru anul corespunzător, Ministreul
Finanţelor repartizează pe obiecte alocaţiile prevăzute autorităţilor publice centrale pentre
finanţare.
Alocaţiile pentru finanţarea investiţiilor capitale se face pe obiecte din bugetul de stat.
În ce priveşte procesul de elaborare a limitelor de cheltuieli pentru anii 2011-2013,
Guvernul a aplicat conceptual distingrii cheltuielilor aferente liniei de bază şi măsurilor de
politici noi. Pentru cadrul bugetar pe termen mediu pe 2011-2013, Guvernul Republicii
Moldova menţine cerinţa de eficientizare a utilizării resurselor disponibile, autorităţile publice
fiind solicitate să efectueze analiza eficacităţii programelor existente de cheltuieli sectoriale
pentru a identifica măsurile realiste, care pot rezulta în economii de resurse pentru a fi
îndreptate la priorităţile determinate în documentele strategice.
Unul din obiectivele politicii cheltuielilor pe termen mediu este optimizarea structurii
economice a cheltuielilor şi astingerea prin aceasta a unei eficienţe sporite în prestarea calitativă
a serviciilor publice.
Cheltuielile de personal, în Republica Moldova se consideră că au atins un nivel relativ
înalt comparative cu alte ţări. Obiectivul pe termen mediu este de a încadra cheltuielile de
personal în limita de 10 la sută în PIB.
Cota preponderentă a angajaţilor în sectorul bugetar, în special cele din sfera socială, îi
aparţine sectorul educaţional, căruia îi revine 70% din numărul angajaţilor sectorului bugetar.
Prin urmare, realizarea Concepţiei optimizării numărului angajaţilor din sectorul bugetar în
următorii ani este oportună pentru Guvernul Republicii Moldova.
Cheltuielile pentru mărfuri şi servicii au avut tendinţă de creştere continuă ca rezultat al
majorării preţurilor, precum şi a volumului de servicii. Deşi vor creşte lent, în următorii ani ele
nu vor depăşi nivelul de 9,7 % în PIB.
Dinamica cheltuielilor publice. Indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt creşterea
nominală și creşterea reală ca expresii ale modificării volumului cheltuielilor publice. Totodată,
este important să se urmărească şi mutaţiile intervenite în structura cheltuielilor publice totale.
Pentru aprecierea corectă a evoluţiei cheltuielilor, este necesar şă se facă distincţie între
creşterea nominală şi creşterea reală a acestora.
Creşterea nominală rezultă din compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri
curente. Creşterea reală rezultă din compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri
constante. Ambele modalităţi de calcul exprimă creşterea în mărimi absolute, conform relaţiilor:

ΔC np n
C p1
n
C p0
1/0 = –
 r
ΔC p 1/0 r
C p1 −C p 0
r
= , în care:
n
ΔC p 1/0
- reprezintă creşterea nominală a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de
perioada 0;
n n
C p1 , C p0
- cheltuielile publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0),
exprimate în preţuri curente.
r
ΔC p 1/0
- creşterea reală a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de perioada 0;
r r
C p1 , C p0
- cheltuielile publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0),
exprimate în preţuri constante.
Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea nominală) poate da o
imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară care a dus la o
creştere nominală a cheltuielilor, o criză economică, o criză monetară care să determine scăderea
preţurilor şi, respectiv, reducerea nominală a cheltuielilor.
Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară
exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri constante.
Dacă în perioada aleasă pentru analiză, cheltuielile nu sunt exprimate în preţuri constante,
se poate proceda la transformarea acestora din preţuri curente în preţurile perioadei de bază, cu
ajutorul indicelui de creştere a preţurilor, prin relaţia:
r
C p1 n
C p1 : I p1/0
=

n
C p0 Crp0
considerând: = , obţinem:

ΔC rp Crp1 −C rp 0
1/0 =

în care:

Ip
1 /0 - reprezintă indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă
de perioada de bază.

Creşterea relativă. Analiza creşterii absolute a cheltuielilor publice trebuie completată cu

analiza creşterii relative a acestora, determinându-se proporţia (indicele) creşterii, prin formulele:
 IC np1 /0 Cnp1 ¿ C np0
= x 100

r r r
IC p1 /0 C p1 / C p0
= x 100

în care:

n
IC p1 /0
- reprezintă indicele creşterii nominale a cheltuielilor publice;

IC rp1 /0
- indicele creşterii reale a cheltuielilor publice;

n
n
% Cr cp = Ic 1 p1 /0 – 100

n n
ΔC p 1/0 ¿ C p0
sau = x 100;

r
% Cr cpr
= Ic 1 p1 /0 – 100

ΔC rp 1/0 / Crp0
sau = x 100;

în care:

% Crn cp – reprezintă creşterea nominală în mărimi relative.

% Crr cp – creşterea reală în mărimi relative.

1
Analizând evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB într-un şir de ţări – unele
dezvoltate, altele în curs de dezvoltare – se constată fenomenul general de creştere a proporţiei
cheltuielilor publice în produsul intern brut. Acest fenomen reflectă antrenarea în dimensiuni din
ce în ce mai mari a folosirii de către stat a resurselor financiare ale societăţii pentru diferite
destinaţii. Acelaşi fenomen este reflectat în majoritatea ţărilor şi de coeficientul de devansare a
creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor publice,

K dv >1

K dv =
I cp / I PIB1 /0
1 /0

1
I. Văcărel, Finanţe Publice, Bucureşti, 1994, pag. 105.
 în care,

K dv – reprezintă coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de

către creşterea cheltuielilor publice;

I PIB
1 /0 – indicele creşterii PIB.

Acest indicator este intitulat elasticitatea cheltuielilor publice şi ne arată reacţia

cheltuielilor publice la creşterea PIB. El se poate calcula astfel:

K dv sau
e cp = ( Δ CP / CP ) : ( Δ PIB / PIB );

K dv sau
e cp = ( ΔCP / Δ PIB ) : ( CP / PIB );

în care:

CP şi Δ CP – reprezintă cheltuielile publice şi modificarea acestora în perioada de

referinţă;
PIB şi Δ PIB – produsului intern brut şi modificarea acestuia în perioada de referinţă,

e cp – elasticitatea cheltuielilor publice.

Când
e cp > 1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare măsură a PIB
pentru finanţarea cheltuielilor publice.

Când
e cp = 1, tendinţa rămâne aceeaşi.

Când
e cp < 1, aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor
publice în produsul intern brut.
Creşterea continuă a cheltuielilor publice ridică trei tipuri de probleme:
 probleme de ordin politic;
 probleme de ordin financiar;
 probleme de ordin ştiinţific.
Problemele de ordin politic. Astfel, creşterea cheltuielilor publice exercită presiuni
asupra necesităţii grupării unor state pentru a efectua anumite cheltuieli de interes comun pe care
fiecare stat în parte nu le-ar putea suporta. De exemplu gruparea unor state în Comunitatea
Economică europeană; gruparea unor state în curs de dezvoltare pentru a efectua cheltuieli sau
alte servicii.

Problemele de ordin financiar se referă la corelaţiile dintre tendinţele de creştere a

cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi a PIB.
Punctul optim al acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a impozitelor
în PIB care nu poate fi atinsă, şi, pe de altă parte, de avantajele sociale ale creşterii cheltuielilor
publice.
Primul aspect se referă la proporţia în care produsul intern brut poate fi redistribuit prin
cheltuielile publice.
Cel de al doilea vizează proporţia cheltuielilor publice în PIB care trebuie determinată din
punctul de vedere al utilităţii acestora (bunuri şi servicii publice.
Punctul optim atins atunci, când avantajul social al creşterii cheltuielilor publice este
depăşit prin inconvenientul social al prelevărilor publice.
Acest punct optim poate varia în funcţie de conjunctura economică. Astfel, perioada de
prosperitate poate să fie folosită pentru reducerea cheltuielilor publice în vederea realizării de
economii sau pentru rambursarea datoriei publice. În perioada de recesiune (depresiune,
creşterea nivelului cheltuielilor publice poate să fie folosită pentru stimularea economică.
Problemele ştiinţifice privesc cunoaşterea volumului cheltuielilor publice şi se referă la
instituţiile finanţelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului şi de apreciere a
rezultatelor de aplicare a soluţiilor descoperite în cercetarea ştiinţifică financiară.

4.2. Evaluarea costurilor

Dimensionarea şi structurarea cheltuielilor bugetare a încetat de mult să mai reprezinte
doar o operaţiune tehnică prin care se stabileşte necesarul de resurse la dispoziţia statului şi
modalităţile de acoperire a acestora. Felul în care se dimensionează şi, îndeosebi, se structurează
cheltuielile bugetare pe capitole de cheltuieli are o influenţă deosebită asupra agregării
principalilor indicatori ai stabilităţii şi dezvoltării economice în ansamblu. Dimensionarea şi
structurarea cheltuielilor publice reprezintă un element cheie al oricărei politici economice ca şi
în cazul abordării politicilor fiscale la nivel macro- şi microeconomic. Aceste elemente ţin de
concepţia şi teoria economică generală promovată de autoritatea publică, ce încearcă să o
transpună în practică prin intermediul programului său de guvernare [52, p.95].
Modul în care se dimensionează şi se structurează cheltuielile publice depinde în mare
măsură şi de starea reală a unei economii date, aceasta avînd posibilitate, de la caz la caz, să
extindă sau să limiteze aria de opţiuni a oricărei decizii guvernamentale de dimensionare şi de
structurare a cheltuielilor publice.
Dimensionarea cheltuielilor publice totale şi repartizarea lor pe destinaţii şi beneficiari în
scopul acoperirii necesităţilor publice este întîi de toate o chestiune politică de maximă
importanţă şi apoi una economică, de colectare a resurselor băneşti pentru acoperirea acestor
necesităţi [52, p.96].
Prin asigurarea unui nivel optim de cheltuieli publice şi prin repartizarea lor raţională pe
destinaţii şi beneficiari statul promovează o politică economico-socială de care vor depinde pe
viitor posibilităţile lui de colectare a resurselor financiare publice necesare.
Pentru aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie este
necesar cunoaşterea, în primul rînd a volumului cheltuielilor publice, efectuate de către organul
central şi local de stat, din fondurile publice de resurse financiare. În fiecare stat, ponderea
cheltuielilor publice în produsul intern brut (PIB) este indicatorul care caracterizează într-o
anumită perioadă de timp nivelul cheltuielilor publice şi al dinamicii acestora. Pe baza acestui
indicator se poate de analizat volumul cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare
economică şi socială a fiecărui stat şi a fiecărei etape aparte.
Calculul se efectuiază pe baza relaţiei [92, p.159]:
Cp/PIB = Cpn / PIBn * 100 (4.1)
în care:
Cp/PIB – reprezintă ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;
Cpn – reprezintă cheltuielile publice în expresie nominală (în preţuri curente);
PIBn – produsul intern brut în expresie nominală (în preţuri curente)
Un alt indicator important îl constituie cheltuielile publice medii pe cap de locuitor și se
calculează pe baza relaţiei [92, p.159]:
Cp/loc = Cpn , în $ / N = $ / loc (4.2)
în care:
Cp/loc – reprezintă cheltuielile publice medii pe un locuitor;
Cpn, în $ - reprezintă cheltuielile publice, exprimate în preţurile curente ale anului,
recalculate în $, pe baza cursului de schimb (monedă naţională ce revine la un dolar SUA);
N – este numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuiază calcului;
Cpn, în $ = Cpn : numărul de unităţi monetare naţionale / $.
Cheltuielile bugetare sunt o parte componentă foarte semnificativă a cheltuielilor publice
şi se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă din sistemul bugetar.
Analiza cheltuielilor bugetare poate fi efectuată atît din punct de vedere a nivelului total
de cheltuieli bugetare, cît şi din punct de vedere a structurii lor pe diferite categorii în cadrul unui
criteriu de clasificaţie. Cu ajutorul ponderii a fiecărei categorii de cheltuieli bugetare în totalul
acestora se poate da o interpretare a orientării resurselor financiare ale statului spre atingerea
anumitor obiective sociale, economice, administrative etc. Stabilirea ponderii fiecărei grupe de
cheltuieli bugetare în totalul cheltuielilor bugetare şi în general a cheltuielilor publice are o mare
importanţă. În baza acestui indicator se poate de direcţionat resursele financiare publice pentru
atingerea anumitor obiective; se poate efectua comparaţii între ţări cu niveluri diferite de
dezvoltare etc..
Cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale reprezintă o parte componentă a
volumului integral de cheltuieli publice. Cheltuielile autorităţilor publice locale poartă un
conţinut economic similar cu restul cheltuielilor publice suportate de stat, exprimînd relaţii
economico-sociale în formă bănească care se manifestă, pe de-o parte, între autorităţile publice
locale şi persoanele fizice şi juridice locale, pe de altă parte, în calitate de instrumente utilizate la
repartizarea eficientă a resurselor financiare aflate la dispoziţia acestor autorităţi publice locale
[53, p.124].
În toate statele lumii există o tendinţă de creştere a cheltuielilor publice, avînd la bază
următorii factori:
– dezvoltarea demografică;
– influenţa politicii;
– schimbările tehnologice;
– inflaţia;
– factorii de ordin istoric;
– factorii sociali, etc..
Punctul optim este atins atunci cînd avantajul social al creşterii cheltuielilor publice este
depăşit prin inconvenientul social al prelevărilor publice. Acest punct optim poate varia în
funcţie de conjunctura economică. Astfel, în perioada prosperă, cheltuielile publice pot să se
reducă, iar în perioada de depresie pot creşte [52, p.98].
Cheltuielile generale ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se clasifică după
următoarele funcţii:

- cheltuieli de ordin social (ocrotirea sănătăţii, cultură şi sport, asistenţă socială,

învăţămînt);
- cheltuieli de ordin economic (industrie şi construcţii, agricultură, transport şi
gospodăria drumurilor etc.);
- cheltuieli de ordin tutelat (gospodăria comunală);
 - servicii cu destinaţie generală (întreţinerea organelor administraţiei publice,
întreţinerea organelor de drept etc.) [92, p.152].
Cheltuielile publice locale se materializează în plăţi efectuate de către autorităţile publice
locale din volumul resurselor mobilizate pe diferite căi [53, p.125]:
- din venituri proprii (impozite şi taxe locale);
- din defalcări de la veniturile generale de stat;
- din transferurile de la bugetul de stat şi alte bugete;
- din împrumuturi de la alte bugete cît şi de la sistemul bancar.
Cheltuielile curente sunt cea mai mare parte a cheltuielilor locale, utilizate în fond pentru
obiective sociale şi doar într-o măsură mică pentru obiective economice. În compartimentul
cheltuielilor curente partea cea mai mare revine cheltuielilor social-culturale.
Specificul finanţelor publice locale poate fi măsurat în moduri diferite. Cu cît este mai
extinsă capacitatea financiară locală şi regională, cu atît mai importante pot fi îndatoririle şi
responsabilităţile încredinţate acestor autorităţi [52, p.99].
Cheltuielile totale locale sunt în strînsă legătură cu cheltuielile generale guvernamentale
ceea ce ajută la structurarea cheltuielilor statului şi la descentralizarea funcţiilor între nivelurile
central şi local. În Republica Moldova acest raport rezultă din ponderea cheltuielilor unităţilor
administrativ-teritoriale şi cheltuielile bugetului de stat în totalul cheltuielilor (cheltuielile
unităţilor administrativ-teritoriale şi cheltuielile bugetului de stat).
O problemă foarte importantă care se află în centrul atenţiei în majoritatea statelor lumii este
găsirea celei mai bune proporţii dintre atribuţiile şi responsabilităţile diferitelor niveluri ale
autorităţilor ţării în ceea ce priveşte finanţarea şi gestiunea serviciilor publice, şi deci contribuţia la
finanţarea acestora [54, p.225].
Pentru realizarea autonomiei financiare a colectivităţilor locale este important cunoaşterea
resurselor de care dispune autorităţile locale responsabile şi gestionarea cît mai eficientă a acestor
resurse, care sunt necesare pentru acoperirea cheltuielilor pentru serviciile publice locale. Procesul de
descentralizare şi autonomie financiară pune în evidenţă delimitarea competenţelor de acoperire a
cheltuielilor publice între bugetul unităţilor administrativ-teritoriale şi alte organe publice.
Descentralizarea administraţiei publice implică descentralizarea serviciilor publice şi
consolidarea autonomiei locale din punct de vedere administrativ şi financiar, acţionînd în vederea
conştiintizării, creşterii gradului de participare a colectivităţilor locale la gestionarea problemelor cu
care acestea se confruntă, precum şi a construirii politicii proprii în contextul naţional general al
dezvoltării economice şi sociale, al sporirii performanţelor economice, îmbunătăţirii vieţii sociale a
cetăţenilor şi întregii colectivităţi, prin definirea şi însumarea responsabilităţilor locale referitoare la
serviciile locale şi a performanţelor sociale aferente îndeplinirii acestora [54, p. 224].
 Prin Legea privind finanţele publice locale se face о delimitare concretă a competenţelor de
acoperire a cheltuielilor publice între bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.
În bugetele unităţilor administrativ-teritoriale se prevăd alocaţii necesare asigurării
funcţionării instituţiilor publice şi serviciilor publice din unitatea administrativ-teritorială
respectivă.
De la bugetele satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor, cu excepţia municipiilor Bălţi
şi Chişinău) sînt finanţate cheltuielile ce ţin de dezvoltarea social-economică a teritoriului;
amenajarea teritoriului şi urbanistică; construcţia şi întreţinerea, în limitele localităţii, a
drumurilor, străzilor, podurilor locale; construcţia, întreţinerea şi exploatarea sistemelor de
alimentare cu apă, de canalizare, de epurare a apei, salubrizarea localităţii, gestionarea deşeurilor
de producţie şi menajere; acordarea de asistenţă socială populaţiei, inclusiv protecţia tinerei
familii şi familiilor cu mulţi copii, a mamei şi a drepturilor copilului, a persoanelor în etate şi a
solitarilor, în partea ce nu intră în competenţa altor autorităţi; întreţinerea instituţiilor de
învăţămînt preşcolar, primar, gimnazial, mediu de cultură generală, liceal şi complementar
(extraşcolar), altor instituţii de învăţămînt care deservesc populaţia localităţii respective;
întreţinerea instituţiilor de cultură şi desfăşurarea activităţilor publice în domeniul culturii
(căminelor şi caselor de cultură, altor aşezăminte de culturalizare) etc..
Cheltuielile pentru retribuirea muncii, contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii
la bugetul asigurărilor sociale de stat şi primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală
pentru angajaţii instituţiilor, cu excepţia instituţiilor complementare (extraşcolare), muzeelor, se
efectuează din contul transferurilor cu destinaţie specială către bugetele locale de la bugetul
unităţii administrativ-teritoriale de nivelul al doilea.
De la bugetele raionale sunt finanţate cheltuielile ce ţin de construcţia şi întreţinerea
drumurilor de interes raional; construcţia obiectivelor publice de interes raional; întreţinerea
instituţiilor de învăţămînt liceal, cu excepţia celor de competenţa unităţilor administrativ-
teritoriale de nivelul întîi, instituţiilor de învăţămînt secundar profesional, şcolilor-internat,
gimnaziilor-internat cu regim special, activitatea metodică în domeniul învăţămîntului, precum şi
de alte activităţi şi instituţii care deservesc populaţia unităţii administrativ-teritoriale respective;
acordarea de asistenţă socială şi întreţinerea instituţiilor din domeniul asistenţei sociale etc..
De la bugetul central al unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special sînt finanţate
cheltuielile ce ţin de construcţia şi întreţinerea drumurilor pentru unitatea teritorială autonomă cu
statut juridic special; construcţia obiectivelor publice pentru unitatea teritorială autonomă cu
statut juridic special; întreţinerea instituţiilor de învăţămînt liceal, cu excepţia celor de
competenţa unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întîi, instituţiilor de învăţămînt secundar
profesional, şcolilor- internat, gimnaziilor-internat cu regim special, activitatea metodică în
domeniul învăţămîntului, precum şi de alte activităţi şi instituţii care deservesc populaţia unităţii
administrativ-teritoriale respective; acordarea de asistenţă socială şi întreţinerea instituţiilor din
domeniul asistenţei sociale; coordonarea şi desfăşurarea activităţilor sportive şi a altor activităţi
pentru tineret; întreţinerea teatrelor, televiziunii publice locale; asigurarea ordinii publice etc..
Teoria finanţelor publice sugerează că deciziile trebuie luate la cele mai joase niveluri de
guvernare şi să se refere la scopurile eficienţei alocative, la reflectarea economiei de scară şi la
probleme de cost-beneficiu. Procesul decizional descentralizat extinde posibilităţile participării
administraţiei locale la dezvoltare. Cu cît este mai mare gama responsabilităţilor organelor de
conducere locale, cu atăt este mai mare partea din venitul public total care trebuie să le fie
încredinţat [52, p.95].
Eficienţa sau eficacitatea cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui raport
determinat între eforturile financiare (consumul de resurse financiare publice) şi efectele
comensurabile sau estimative obtenabile pe seama obiectivelor finanţate de către stat. În condiţiile în
care nevoile publice reclamă bunuri publice de valori ridicate, în continuă creştere şi diversificare, pe
de o parte, iar resursele financiare ale statului nu sporesc la fel de rapid, se creează un decalaj de ritm,
care conduce la o stare permanentă de insuficienţă a resurselor necesare. Acest fenomen se petrece în
condiţiile în care, în mod conştient, guvernul procedează la ierarhizarea nevoilor sociale şi,
respectiv, la dimensionarea cheltuielilor publice, în funcţie de mai multe criterii (prioritate,
oportunutate, eficienţă sau eficacitate a cheltuielilor publice, calitate a serviciilor publice etc.) [92,
p.175].
Aprecierea eficienţei sau eficacităţii cheltuelilor publice este de competenţa factorilor de
decizie politică şi ai celor executivi, de coordonare a procesului de utilizare a fondurilor alocate. Pe
parcursul acestui proces pot fi găsite soluţii de minimizare a costurilor, de reducere a cheltuielilor
curente privind serviciile publice fără a ştirbi calitatea lor.
În aplicarea metodelor de evaluare a indicatorilor înscrişi în bugetul anual, ca şi a celor
cuprinşi în programe avînd un orizont de timp mediu sau lung, cel mai important obiectiv de atins
trebuie să fie eficienţa utilizării resurselor.
Optimizarea cheltuielilor se realizează în cele mai bune condiţii, de optim social, atunci cînd
este posibilă alegerea alternativei celei mai puţin costisitoare, în raport cu rezultatul final al
serviciului public, pentru care se doreşte creşterea cantitativă a serviciului public; modernizarea din
punct de vedere al producerii serviciului public, în vederea maximizării utilităţii la consumator, dată
de satisfacţia performanţelor; maximizarea utilităţii la consumator, comportînd şi latura economică
(cel mai mic preţ plătit şi cel mai mic cost în utilizare) etc..
Aceste aspecte implică minimizarea costurilor proiectelor obiective de finanţat, ceea ce
permite costuri sociale minime; preţuri accesibile plătite de consumatori; creşterea calităţii
consumului de bunuri publice şi satisfacţia consumatorului public. Toate acestea conduc la
maximizarea bunăstării sociale.
Metodele de evaluare a eforturilor şi a efectelor directe şi indirecte ale programelor de
obiective publice sunt diferite. Cele care se utilizează mai frecvent sunt [92, p.189]:
– analiza costuri-avantaje sau cost-beneficiu;
– analiza cost-eficacitate;
– metodele multicriteriale.
Analiza costuri-avantaje sau cost-beneficiu şi analiza cost-eficacitate.
În acestă metodă, beneficiul reprezintă, de fapt, avantajul obţinut pe seama furnizării
serviciului public, pentru care s-au elaborat variantele de proiect. În cadrul metodei se apelează la
raportul cost / beneficiu, al deciziilor publice, în cadrul unui program actualizat.
Condiţia de a nu se respinge un proiect este:
cost / beneficiu = minim sau invers,
beneficiu / cost = maxim
După elaborarea prealabilă a unui indicator de eficacitate, această analiză se aplică în absenţa
unei evaluări monetare a avantajelor. În anumite ipoteze clar formalizate, în care obiectivul este unic,
va fi ales programul cel mai puţin costisitor.
Sfera de aplicare a acestei metode este aceea a cheltuielilor social-culturale: învăţămînt,
sănătate, asistenţă socială etc..
În schimb utilizează în mod inevitabil doua unităţi de măsură diferite:
1) costurile sunt exprimate în u. m.;
2) eficienţa poate fi măsurată în număr de vieţi salvate, număr de copii vaccinaţi etc..
Deoarece unităţile de măsură diferite nu pot fi însumate, este imposibil să obţinem o
singură măsură a beneficiului net social. Totuşi, este posibil să calculăm raportul dintre cele două
măsuri, raport care poate fi folosit ca bază pentru ordonarea variantelor de politici. Acest raport
se poate calcula în două moduri [16, p.544]:
1) raportul cost-eficienţă poate fi calculat ca o unitate de eficienţă rezultată (de
exemplu u. m. / viaţa salvată);
Pentru a calcula această rată cost-eficieţă (CE), costul fiecărei variante de program i,
notat Ci, se împarte la eficienţa (sau beneficiu) acestei variante Ei.
CEi = Ci / Ei (4.3)
Această rată CE poate fi percepută ca un cost mediu pe unitatea de eficienţă. Proiectul cel
mai eficient din punct de vedere al costurilor este acel care are cel mai mic cost mediu pe
unitatea de eficienţă. Proiectele trebuie ordonate de la cel mai mare cost-eficient (cu cea mai
mică rată CE) la cel mai puţin cost-eficient (cu cea mai mare rată CE).
 2) rata eficienţă-cost (EC), care este raportul dintre eficienţa rezultată din aplicarea
variantei de program i şi costul acesteia.
ECi = Ei / Ci (4.4)
Această rată EC poate fi percepută ca eficienţa medie pe unitatea de cost. Proiectul cu cea
mai mare unitate de cost-eficianţă este proiectul care are eficienţa medie cea mai mare pe
unitatea de cost. Cînd se utilizează această rată, proiectele trebuie ordonate de la cel cu cea mai
mare unitate de cost-eficienţă (cu cea mai mică valoare pentru EC) atîta timp cît ECi ≥ 0 pentru
orice i [16, p.545].
Tehnica analizei cost-eficacitate tinde să explice modalitatea de atingere a unui beneficiu
maxim contra unui cost minim. Economiştii Anthony E. Boardman şi David H. Greenberg
demonstreză, printr-un exemplu clasic, cum un program de servicii publice de sănătate, fiind supus
analizei cost-eficacitate, are sens în unele împrejurări, iar în altele poate să nu aibă sens. În acest scop
se analizează trei variante de proiect de sănătate pentru salvarea de vieţi (vezi tabelul 4.1). Singurele
costuri (măsurate) sunt cele bugetare (exprimate în u. m.), iar indicatorul de eficienţă ales este
numărul de vieţi salvate. Ratele CE arată costul mediu pentru o viaţă salvată.

Tabelul 4.1. Eficacitatea programelor de sănătate

Costuri şi eficienţă Programe de sănătate
A B C
Costuri, u. m. 100000 100000 100000
Eficienţă (număr de vieţi salvate) 10 12 15
Rata CE (cost pe viaţă salvată) 10000 8333,33 6666,66
Rata EC (vieţi salvate la 10000 u. m.) 0,001 viaţă 0,0012 viaţă 0,0015 viaţă
Sursa: calculele în baza modelului furnizat de sursa [16, p.548]

Din tabelul 4.1 se observă că varianta C salvează cele mai multe vieţi. Nici nu contează dacă
rata este calculată ca şi cost pe viaţa salvată sau ca şi număr de vieţi salvate la 10000 u. m. Deoarece
toate variantele de proiect implică acelaşi nivel al cheltuielilor, ele pot fi percepute ca diferite
modalităţi de cheltuire a unui buget fixat.
În mod similar, grila de mărimi a proiectului este neglijată dacă nivelul eficienţei este
constant la toate variantele de proiect analizate. Acest lucru este ilustrat în tabelul 4.2 care prezintă
tre variante de salvare a aceluiaşi număr de vieţi şi anume 10.
Din tabelul 4.2 se observă că varianta B salvează cele mai multe vieţi. Nu contează dacă rata
este calculată ca şi cost pe viaţa salvată sau ca şi număr de vieţi salvate la 10000 u. m. Situaţiile în
care nivelul eficienţei este considerat ca fiind acelaşi la toate variantele de programe analizate pot fi
percepute ca moduri diferite de a atinge o eficienţă fixată.
Tabelul 4.2. Eficacitatea programelor de sănătate
Costuri şi eficienţă Programe de sănătate
A B C
Costuri, u. m. 500000 100000 150000
Eficienţă (număr de vieţi salvate) 10 10 10
Rata CE (cost pe viaţă salvată) 50000 10000 15000
Rata EC (vieţi salvate la 10000 u. m.) 0,001 viaţă 0,001 viaţă 0,001 viaţă
Sursa: calculele în baza modelului furnizat de sursa [16, p.548]

Din cele menţionate putem concluziona că în cazul analizei cost-eficinţă (ACE) cu eficienţă
fixată, ACE corespunde unei simple probleme de minimizare a costurilor, în timp ce în cazul ACE
cu buget fixat ea corespunde unei probleme de maximizare a eficienţei. Ambele tabele conţin
exemple de variante dominante – prin menţinerea unei caracteristici constante se asigură că varianta
care domină în raport cu caracteristica fixată este exact aceeaşi variantă care domină şi în raport cu
cealaltă caracteristică.
Este posibil ca o variantă să o domine pe alta chiar dacă nici una dintre ele nu are acelaşi cost
sau aceeaşi eficienţă, atît timp cît ea este mai bună în raport cu ambele caracteristici. Evident
variantele dominante nu trebuie selectate. Dacă o variantă le domină pe toate celelalte, atunci ea
trebuie selectată [16, p. 549].
Exemplele de analiză a programelor de cheltuieli publice expuse mai sus se referă la sănătate
unde, este foarte dificil de determinat costul şi impactul acestuia asupra beneficiului obţinut. În acest
caz, rezultatul ar trebui referit la scopul atins în interesul individului şi al comunităţii. Întrucît
serviciile oferite de sectorul public sunt foarte vaste şi diverse, administrarea resurselor financiare
publice rămîne o problemă actuală.
Atît deciziile care privesc sectorul privat, cît şi cele care afectează sectorul public, pot avea
serioase consecinţe pentru perioade mari de timp. Atunci cînd consumatorii investesc în cumpărarea
de case, automobile şi, în special, în educaţie, ei aşteaptă în general să obţină beneficii şi să suporte
costuri într-o perioadă mare de timp, de ordinul anilor. Deseori, sunt realizate comparaţii între
proiecte ale căror beneficii şi costuri apar în perioade diferite de timp. În acest scop, se procedează la
actualizarea valorilor beneficiilor şi costurilor viitoare, urmărindu-se scăderea sau creşterea preţurilor
de-a lungul timpului, astfel încît toate aceste mărimi să fie evaluate în termeni comparabili, la
valoarea actuală. Deci, se pot măsura şi compara beneficiile sociale nete ale fiecărei variante de
politică publică utilizînd regula valorii actuale nete [16, p.148].
Să presupunem că statul va putea investi cele 100000 u. m. pe o perioadă de patru ani, la o
rată anuală a dobînzii de 10%, compusă anual.
În general, valoarea viitoare după un an a unei sume X este dată de formula:
 W = X(1 + i) (4.5)

unde i – rata anuală a dobînzii [16, p. 151].

Utilizînd formula 4.5 vom calcula valorile obţinute la sfîrşitul fiecărui an: la sfîrşitul primului
an o valoare de 100000 u. m. * 10% = 110000 u. m.. Astfel, valoarea monedei de astăzi valorează
mai mul în viitor.
În general, dacă suma iniţială, notată cu X, este investită pentru un număr de n ani, iar
dobînda este capitalizată anual, la o rată anuală a dobînzii i, valoarea viitoare va fi:

W = X(1 + i)n (4.6)

Termenul (1 + i)n care reprezintă valoarea viitoare ce se va obţine prin investirea unei unităţi
monetare pentru o perioadă de n ani la o rată a dobînzii i, este numit factor de fructificare. De
exemplu, W va fi de 1,4641 u. m., conform formulei:

W = 10 u. m. (1 + 0,10)4 = 11,4641 u. m.

Valoarea actuală (VA) a unei sume care urmează a se obţine în n ani – notată Y – cu o
dobîndă anuală capitalizată i este [16, p.155]:
Y
VA= n
(1+i ) (4.7)
Termenul 1/(1+i)n , care semnifică valoarea actuală aferentă valorii de 1 u. m. care se va obţine
în n ani la o rată a dobînzii i, este numit factorul valorii actuale sau factor de actualizare.

Exemplu 1.
Y
100000= 1
(1+10 %)
Y
100000=
1,1 ; Y= 100000 * 1,1 = 110000 u. m.;
Deci, VA = Y sau 100000 (suma curentă) = 110000 u. m. (suma viitoare);
Exemplu 2.
Y
100000= 4
(1+10 %)
 Y
100000=
1 , 4641 ; Y= 100000 * 1,4641 = 146410 u. m.;

Deci, VA = Y sau 100000 (suma curentă) = 146410 u. m. (suma viitoare).

Dacă un proiect prevede obţinerea de beneficii pe mai multe perioade de timp, vom putea
calcula valoarea actuală a beneficiului total al proiectului prin însumarea valorii actuale ale
beneficiilor obţinute în fiecare perioadă. Dacă notăm cu Bt valoarea beneficiului obţinut în perioada
t, pentru t = 0, 1, 2, ..., n, valoarea actuală a beneficiului proiectului, notată VA(B) este egală cu:

VA=
B + B +.. .+ B
0 1 n−1
+
B n
0 1 n−1 n
(1+i ) ( 1+i) (1+i) (1+i) (4.8)

VA ( B)=∑
n B t
t
t =0
( 1+i ) (4.9)
În mod analogic, dacă notăm cu Ct preţurile aferente perioadei t, pentru t = 0, 1, 2, ..., n,
valoarea actuală a costului proiectului, notată VA(C) este egală cu:

VA ( C )=∑
n C t
t
t =0
( 1+i ) (4.10)
Valoarea actuală netă a unui proiect se obţine după următoarea relaţie:

VAN =∑
n B −∑ C t
n
t
t t
t =0
(1+i ) ( 1+i ) t =0
(4.11)
Exemplu 3.
O bibliotecă urmează să achiziţioneze un nou sistem informaţional [16, p.157] care să ofere
utilizatorilor acces la un număr de baze de date on-line pentru o perioadă de cinci ani. Beneficiile
acestui nou sistem sunt estimate la 100.000 u. m. pe an, incluzînd atît beneficiile utilizatorilor, cît şi
economiile care revin bibliotecii. Costul achiziţionării şi instalării acestui sistem este de 325.000 de
u. m., iar cel al funcţionării şi întreţinerii – de 20.000 u. m. pe an. După cei cinci ani de funcţionare,
sistemul va fi scos din funcţiune şi vîndut la un preţ de 20.000 u. m. Presupunem că rata dobînzii este
de 7% şi că nu există costuri sau beneficii suplimentare.
O metodă alternativă de obţinere a valorii actuale nete a unui proiect este să se calculeze VA
a beneficiilor nete anuale (BN). Notăm cu BNt = Bt - Ct beneficiul net anual obţinut în anul t, unde t
= 0, 1, 2, ..., n. Aplicînd formula (4.11), valoarea actuală netă a proiectului apare ca fiind egală cu
suma valorilor actuale a beneficiilor nete anuale ale proiectului:
 n
VAN =∑
NB t
t
t =0
(1+i ) (4.12)
În tabelul 4.3 sunt prezentate beneficiile anuale, costurile anuale şi beneficiile anuale nete
calculate pentru proiectul de mai sus – achziţionarea unui sistem informatic. Utilizînd formula
(2.4.10.), se obţine valoarea actuală a beneficiilor anuale nete ale proiectului în sumă de 17.276 u. m.

Tabelul 4.3. Valoarea actuală netă a sistemului informatic la bibliotecă, u. m. [16, p.159]
Anul Evenimentul Beneficii anuale Costuri anuale Beneficii nete
anuale
0 Cumpărare şi instalare 0 325.000 - 325.000
1 Beneficii şi costuri anuale 100.000 20.000 80.000
2 Beneficii şi costuri anuale 100.000 20.000 80.000
3 Beneficii şi costuri anuale 100.000 20.000 80.000
4 Beneficii şi costuri anuale 100.000 20.000 80.000
5 Beneficii şi costuri anuale 100.000 20.000 80.000
5 Lichidare 20.000 0 20.000
VA 424.280 407.004 17.276

Valoarea actualizată a beneficiilor totale este de 424.280 u. m., valoarea actualizată a

costurilor este de 407.004 u. m. Avînd în vedere că VAN este pozitivă, se recomandă achiziţionarea
sistemului informatic de către bibliotecă.
Metodele multicriteriale.
În ipoteza în care există pluritatea criteriilor şi imposibilitatea de a le sintetiza într-un
indicator unic, decizia va fi elucidată prin metode multicriteriale. Proiectele independente sunt astfel
apreciate în raport cu fiecare din criteriile reţinute, ceea ce antrenează mai multe clasamente ale
proiectelor, fiind dificilă stabilirea unui clasament general. Diferite metode permit degajarea unei
soluţii empirice, care ţine cont de aceste criterii diferite şi este, astfel, utilizabilă de către decidentul
politic.
Odată cu lărgirea sectorului public creşte populaţia pentru servicii publice calitative.
Acest fenomen are o influenţă importantă asupra managementului financiar din sectorul public.
Cheltuirea banilor publici are drept scop prestarea serviciilor calitative, de performanţă.
Actualmente tot mai des se pune problema măsurării performanţei serviciilor publice la nivelul
administraţiilor locale.
Măsurarea performanţei este un proces obiectiv şi sistematic pentru colectarea, analiza şi
folosirea informaţiei pentru a determina cît de eficient sunt prestate serviciile asigurate de
administraţia publică locală şi sunt atinse obiectivele. Un sistem de măsurare a performanţei este
un etalon a ceea ce organizaţia consideră important şi a gradului de atingere a performanţei. Aşa
cum un bun sistem de măsurare poate conduce o organizaţie într-o direcţie pozitivă, un sistem
slab o poate conduce spre o direcţie diametral opusă. Lipsa măsurării este un obstacol major în
calea perfecţionării [52, p.139].
Un sistem de măsurare a performanţei elaborat şi administrat adecvat poate avea o serie
de avantaje pentru administraţia publică locală:
– posibilitatea de a formula politicile referitor la necesitatea şi la performanţele
serviciilor publice şi în legătură cu aceasta;
– luarea deciziilor privind alocarea resurselor pentru prestarea serviciilor;
– planificarea, evaluarea şi controlul costurilor;
– să cîştige încrederea cetăţenilor din localitate că veniturile bigetare sunt raţional
transformate în servicii utile şi calitative.
Măsurarea performanţelor este o modalitate de a demonstra cît de eficient sunt utilizate
resursele pentru prestarea serviciilor şi atingerea scopurilor. Măsurarea performanţelor [52,
p.140] în domeniul managementului financiar contribuie la îmbunătăţirea procesului bugetar,
permiţînd luarea unor decizii obiective în ceea ce priveşte alocarea şi redistribuirea resurselor
financiare publice, reducerea costurilor şi investirea fondurilor suplimentare.
Pentru o furnizare mai eficientă de servicii este important punerea mai bună a
cheltuielilor în concordanţă cu preferinţele colectivităţii locale.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Argumentaţi diferenţa dintre cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare.
2. Argumentaţi scopul şi importanţa clasificării bugetare a cheltuielilor.
3. Descrieţi structura cheltuielilor publice.
4. Descrieţi clasificarea cheltuielilor publice.
5. Explicaţi calculul ponderii fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora.
6. Argumentaţi importanţa determinării ponderii fiecărei categorii de cheltuieli în totalul lor.
7. Denumiţi indicatorii privind structura şi dinamica cheltuielilor publice.
8. Explicaţi calculul creşterii relative a cheltuielilor publice.
9. Explicaţi necesitatea utilizării indicatorului elasticităţii cheltuielilor publice şi metoda de
calcul.
10. Enumeraţi factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice.
11. Explicaţi factorul demografic de creştere a cheltuielilor publice.
12. Descrieţi clasificarea cheltuielilor publice conform legii Republicii Moldova.
13. Enumeraţi consecinţele creşterii cheltuielilor publice.
 TESTE – GRILĂ:

1. Alegeţi din variantele propuse factorii care influenţează cheltuielile publice:

a) factori demografici;
b) factori economici;
c) factori sociali;
d) toţi factorii de mai sus influenţează.
2. Notaţi în locul punctelor litera ce corespunde expresiei potrivite:
I) Cheltuielile publice exprimă… în formă bănească ce se manifestă între stat, pe de o parte,
şi… pe de altă parte, datorită repartizării şi utilizării… ale statului.

II) …se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă din bugetul administraţiei centrale de
stat, din ... şi din bugetul asigurărilor sociale de stat:

a) resurse financiare;
b) buget local;
c) cheltuieli bugetare;
d) relaţie economico-financiară;
e) persoană fizică şi juridică.
3. Alegeţi varianta de răspuns: cheltuielile publice sînt influenţate:
a) de condiţiile politice;
b) de forma de proprietate predominantă în economie;
c) de gradul de dezvoltare a economiei.
4. Alegeţi varianta de răspuns: care sînt consecinţele creşterii cheltuielilor publice:
a) creşterea impozitelor, taxelor;
b) capacitatea limitată de împrumut;
c) opinia publică;
d) nivelul de trai;
e) reducerea exportului.
5. Notaţi în locul punctelor expresia care corespunde:
I.…pot avea caracter economic (stimularea exportului, redresarea financiară, restrîngerea
unor activităţi economice) sau social (pensii, ajutoare, burse, indemnizaţii).
II. …curpind în linii generale remunerarea serviciilor, a prestaţiilor aduse administraţiei
statului necesare pentru funcţionarea instituţiilor publice sau pentru echipamnete de investiţii.
III. …se caracterizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată destinate
sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, obiecte de cultură ş.a.).
IV. …asigură funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice. Reprezintă consumul
definitiv al Produsului Intern Brut şi trebuie reînnoit anual.

a) cheltuieli de transport;
b) cheltuieli curente;
c) cheltuieli de capital sau de investiţii;
d) cheltuieli privind serviciile publice sau administrative.

STUDII DE CAZ
1. Complectați tabelul 1 și analizați cheltuielile bugetare medii pe cap de locuitor pentru perioada
2008-2013 în Republica Moldova.
Tabelul 1. Estimarea cheltuielile bugetare medii pe cap de locuitor, pe perioada 2008-2013
Anul bugetar 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Total cheltuieli bugetare
mil. lei
Numărul populaţiei,
mil.persoane
Suma cheltuielilor pe
locuitor, lei
PIB mil. lei
PIB/locuitor, lei
Ponderea cheltuielilor
bugetare în PIB, %
Suma cheltuielilor în dolari
pe locuitor, lei
Cursul de schimb MDL/USD
Sursa: elaborat de autor.
2. Complectați tabelul 2 și analizați structura cheltuielilor din bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale.
Tabelul 2. Structura cheltuielilor efectuate din bugetele locale în % faţă de cheltuielile totale
Indicatorii Gr. Anul bugetar
princ. 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Servicii de stat cu destinaţie
generală
Menţinerea ordinii publice şi
securitatea naţională
Învăţămîntul public
Cultură, artă, sport şi acţiuni pentru
tineret
Ocrotirea sănătăţii
Asistenţă socială şi susţinere socială
Cheltuieli neatribuite la alte grupe
Total în bugetele locale
Sursa: elaborat de autor.
 CAPITOLUL 5: MANAGEMENTUL FINANŢELOR PUBLICE
5.1. Conținutul economic al veniturile publice
5.2. Sistemul relaţiilor interbugetare
5.3. Descentralizarea fiscală şi autonomia financiară
5.4. Eficienţa politicii bugetare în domeniul cheltuielilor publice

Obiective didactice:

 Analiza sistemului relaţiilor interbugetare;

 Descrierea importanței descentralizării fiscale şi autonomiei financiare în UAT;

 Analiza eficienţei politicii bugetare în domeniul cheltuielilor publice în RM;

 Descrierea conținutului economic al veniturilor publice.

Concepte-cheie: relaţii interbugetare; descentralizare fiscală; autonomie financiară; venituri publice;

politică bugetară.

5.1. Conținutul economic al veniturile publice

Istoricul termenului „finanţe”, respectiv „finanţe publice” sau „venituri publice” este
dimensionat de reperele socio-economice ale evoluţiei societăţii.
În procesul dezvoltării sale, societatea omenească a constituit un vast cîmp pentru
cercetarea ştiinţifică, oferind posibilităţi de cercetare atît pentru ştiinţele exacte, cît şi pentru cele
sociale. În cadrul ştiinţelor sociale şi în special a acelor economice un loc deosebit revine ştiinţei
finanţelor.
Existenţa finanţelor este strîns legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a
formelor valorice în repartiţia venitului naţional. De la apariţia primelor elemente de finanţe – la
punctul de intersecţie dintre orînduirea comunei primitive şi orînduirea sclavagistă şi pînă în
prezent, finanţele au fost o componentă a sistemului relaţiilor economice.
Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, cînd s-au
manifestat anumite condiţii şi au evoluat odată cu evoluţia condiţiilor care au stat la baza
apariţiei lor, dovedeşte caracterul istoric al acestora.
Condiţiile care au făcut necesară şi posibilă apariţia şi dezvoltarea finanţelor constau în
[62, p.6]:
 a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, în măsură să permită formarea şi
utilizarea resurselor statului în formă bănească;
b) apariţia statului care, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, avea nevoie de
resurse ce nu puteau fi procurate în cadrul relaţiilor existente anterior.
Cuvîntul “finanţe” îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII – XIV-lea se
foloseau expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de “plată în bani”. Se
presupune că aceste expresii derivă de la cuvîntul finis care însemnă adesea “termen în bani”. În
Franţa în sec. al XV-lea se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers pentru
denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui; finance
înseamnă o sumă de bani sau un venit al statului; iar les finaces – întregul patrimoniu al statului.
În secolele al XV – XVII-lea, în limba germană se folosea noţiunea de finanz – plată în bani. Cu
timpul cuvîntul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzînd bugetul statului, creditul,
operaţiunile bancare şi de bursă, relaţiile cambiale ş.a., adică resursele, relaţiile şi operaţiile
băneşti.
Paul Leroz-Beaulieu afirma, la începutul secolului nostru, că prin ştiinţa finanţelor
înţelege „ştiinţa veniturilor publice şi a utilizării acestor venituri. Veniturile publice sunt însăşi
substanţa finanţelor, regulile de gestionare a banilor, procedeele de împrumut, de amortizare etc.,
constituie ceea ce am putea numi partea exterioară a finanţelor... Cel care scrie despre ştiinţa
finanţelor poate să deplîngă în mod sincer statele care fac cheltuieli prea mari, dar sarcina sa
constă în a arăta cum un stat poate să-şi procure resursele menajând pe cît posibil interesele
particularilor şi respectînd justiţia [118, p.40].
Deci, Paul Leroz-Beaulieu defineşte ştiinţa finanţelor prin aceste cuvinte: „ştiinţa
veniturilor publice şi utilizarea acestor venituri”.
Referindu-se la finanţele publice, Gaston Jeze afirma că acestea au trei obiective
esenţiale, legate de bani. Este vorba de cheltuieli (determinarea obiectelor şi a cuantumului
acestora), de venturi (determinarea surselor şi a cuantumului acestora) şi de aplicarea veniturilor
la cheltuieli. El susţine punctul său de vedere pornind de la sarcinile care revin statului,
provinciilor şi comunelor, ca forme de organizare în societate şi de la mijloacele materiale şi
băneşti de care au nevoie agenţii publici pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin.
În acelaş scop, el cercetează şi etimologia cuvîntului finanţe. Cuvîntul finanţe – susţine
profesorul francez – vine de la cuvîntul latin „finis”, care înseamnă sfîrşit, termen. În materie de
drept, cuvîntul „finis” marchează sfîrşitul operaţiunilor juridice, adică efectuarea plăţii. În felul
acesta, cuvîntul „finis” a dat naştere la o serie întreagă de expresii vizînd plata unor sume de
bani. Finanţele publice vizează banii publici, şi prin extindere, achiziţionarea, administrarea şi
utilizarea banilor publici” [118, p.40].
 Potrivit opiniei lui Francesco Saverio Nitti, prin ştiinţa financiară înţelege modalităţile
după care statul şi puterile locale procură bogăţiile materiale necesare existenţei şi funcţionării
lor, precum şi modalităţile lor de utilizare. Cu alte cuvinte, ştiinţa financiară studiază activitatea
economică a statului şi a organelor colective – comune, provincii, departamente etc. [118, p. 41].
Harold M. Grovers scrie că „finanţele publice formează un domeniu de cercetări care
tratează problemele de venituri şi de cheltuieli ale guvernelor (federal, al statelor şi locale). În
timpurile moderne, aceste probleme se împart în patru mari diviziuni: venitul public, cheltuiala
publică, datoria publică şi anumite probleme ale sistemului fiscal în ansamblu, cum ar fi
administraţia fiscală şi politica fiscală” [118, p.43].
Profesorul francez Maurice Duverger consideră finanţele publice ca fiind o ştiinţă
economică şi politică; o „ştiinţă care studiază activitatea statului în calitatea sa de utilizator al
unor tehnici financiare speciale: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee monetare,
buget etc.” [55, p.43].
Finanţele publice sunt, aşadar, integrate în mecanismele economiei şi adaptate la acestea.
Ele tind să devină astfel, sub un anumit aspect, o ramură a economiei politice – economia
financiară.
Finanţele publice sunt o ramură a ştiinţei politice, deoarece foloseşte tehnici financiare
pentru a interveni nu numai în domeniul economic, ci şi în domeniile social (egalizarea
veniturilor), familial (ajutor pentru natalitate), intelectual (subvenţii pentru activităţi artistice sau
educative) şi chiar politic. Tehnicile financiare constituie forme particulare ale autorităţii publice,
ale amenajărilor speciale, ale puterii de stat.
Finanţele publice se ocupă cu „studiul mijloacelor prin care statul încearcă să realizeze,
concomitent cu acoperirea cheltuielilor publice pe seama resurselor publice, intervenţii în
domeniul economic şi social. De la studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor publice,
obiectul cercetării se deplasează spre analiza mijloacelor de intervenţie a statului prin
intermediul cheltuielilor şi veniturilor”.
După opinia profesorilor americani R. A. Musgrave şi P. B. Musgrave [118, p.43]
„finanţele publice constituie un termen care în mod tradiţional a fost aplicat la un set de
probleme politice care includ utilizarea măsurilor fiscale şi a celor referitoare la cheltuieli.
Problemele de bază nu sunt cele financiare, ci mai ales cele care vizează folosirea resurselor,
distribuirea venitului şi gradul de ocupare a forţei de muncă”.
În abordările economistului român Gheorghe Manolescu, finanţele publice sunt
constituite din ansamblul încasărilor şi cheltuielilor administraţiilor publice, adică ale
autorităţilor publice [54, p.33].
 Definite în acest mod, finanţele publice înglobează ansamblul de fonduri supuse alocării
publice, ceea ce semnifică faptul că aceste alocări nu sunt determinate de preferinţele
consumatorului, ci de preferinţele colectivităţilor exprimate de către autorităţile publice.
Deoarece serviciile pe care autorităţile publice le furnizează nu sunt plătite, administraţiile
publice trebuie să-şi procure prin constrîngere (prelevări obligatorii) resursele financiare de care
ele au nevoie pentru a asigura aceste servicii.
Sunt o multitudine de opinii cu privire la semnificaţia termenului de finanţe publice, care
diferă de la un autor la altul şi de la o etapă istorică la alta. Astfel economiştii consideră finanţele
ca fiind, după caz:
a) fonduri băneşti la dispoziţia statului (venituri ale statului şi ale autorităţilor
administrativ-teritoriale; resurse băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale; mijloace de acoperire a cheltuielilor
administraţiei de stat şi ale colectivităţilor locale etc.);
b) bani şi bunuri utilizate pentru funcţionartea instituţiilor publice;
c) totalitatea resurselor şi a cheltuielilor care se referă la activitatea instituţiilor publice
(venituri publice, cheltuieli publice, buget, datorie publică, trezorerie publică), precum
şi regulile care determină regimul acestora;
d) gospodăria statului şi a altor organizaţii politice, precum şi regulile şi principiile care
stau la baza administrării bunurilor economice şi a banilor;
e) mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii
bugetare, subvenţii şi alte pîrghii sau instrumente cu ajutorul cărora statul intervine în
viaţa economică);
f) relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor publice
de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societăţii.
În aceste interpretări accentul cade pe acea latură a finanţelor pe care autorul o consideră
mai semnificativă, mai concludentă, mai importantă pentru caracterizarea acestora.
Întreresursele băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea satisfacerii nevoilor
sociale, modalităşile concrete prin care se procură şi se distribuie aceste resurse, instrumentele
prin care statul intervine în viaţa economică, metodele de gestionare a resurselor financiare
publice şi formele juridice pe care le îmbracă toate acestea, există legături strînse. O anumită
legătură a finanţelor nu exclude pe celelalte, ci ajută la înţelegerea complexităţii fenomenelor
financiare.
Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru
juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoiilor sociale şi al influenţării activităţii economice.
Aceste prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin
intermediul autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întrega economie naţională şi pe
toţi membrii societăţii [118, p.36].
Deci, putem concluziona că finanţele exprimă relaţiile sociale, de natură economică, în
expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat.
Potrivit opiniei economistului român Iulian Văcărel, pentru statul modern, finanţele
publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor sale, ci, înainte de
toate, un mijloc de intervenţie în economie. Preocuparea principală a specialiştilor devine
studierea instrumentelor cu ajutorul cărora statul poate interveni în viaţa economică, a
modalităţilor de influenţare a proceselor economice, a relaţiilor sociale. În noile condiţii, de la
studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor publice, obiectul cercetării se deplasează spre
analiza mijloacelor de intervenţie a statului prin intermediul cheltuielilor şi a veniturilor [118,
p.38].
Profesorul rus P. N. Şuliak [63, p.8] afirmă că finanţele constituie o ramură a ştiinţelor
economice şi au ca obiect de studiu relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi
repartizării fondurilor de resurse financiare publice centralizate şi descentralizate.
Potrivit opiniei profesorului rus V. V. Kovaliov [64, p.10], finanţele publice includ
metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public, metodele de dimensionare şi
repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acţiuni şi beneficiari.
Finanţele publice, în accepţia lor contemporană, studiază fenomenele economice din
considerente raţionale, nu ideologice. Teoriile şi conceptele, raţionamentele şi funcţionalităţile
dezvăluite prin străduinţa savanţilor care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei finanţelor publice
nu au fost elaborate în scopul de a promova o anumită ideologie, adică de a transforma
societatea, ci de a explica logic realităţile economico-sociale existente şi de a ajuta indivizii şi
societatea să le folosească în favoarea lor.
Ştiinţa finanţelor publice este o ramură importantă a ştiinţei economice, care face
progrese permanente, cerute şi generate de mobilitatea mare a fenomenilor economice, sociale şi
politice care au loc în societăţile contemporane.
Ştiinţa finanţelor nu poate să fie înţeleasă în afara politicii, deoarece fără organizare
politică nu ar exista un obiectiv colectiv de satisfăcut, nici cheltuieli publice pentru a asigura
realizarea lui şi, în consecinţă, nici o activitate financiară. Ştiinţa financiară este, deci, politică
prin natura sa.
Statul, prin intermediul şi cu ajutorul veniturilor publice, reprezintă instituţia social-
politică de bază care, prin organismele sale, asigură realizarea nevoilor şi intereselor publice.
 În cadrul procesului de repartiţie a produsului social, se crează fondurile băneşti ale
societăţii – ale statului, ale persoanelor juridice cu capital privat, ale asociaţiilor obşteşti, ale
persoanelor fizice – prin care se asigură finanţarea dezvoltării şi a consumului. Dintre aceste
fonduri, ponderea cea mai mare o ocupă fondurile generale de dezvoltare social-economică a
societăţii, care se constituie în fondul bănesc bugetar [122, p.15].
Formele şi metodele de constituire a fondului bănesc bugetar diferă de la un sistem
economic la altul şi de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile economice, sociale şi politice
precum şi de sarcinile şi funcţiile statului în societate.
Veniturile statului sunt formate din totalitatea resurselor băneşti instituite prin lege, care
contribuie la consolidarea fondurilor băneşti ale acestuia, alcătuind un tot unitar, denimut
sistemul veniturilor bugetare.
Natura juridică şi conţinutul economic şi financiar ale veniturilor bugetare sunt
determinate de natura şi caracterul orînduirii sociale, de formele de proprietate asupra
mijloacelor de producţie, de nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie, de sfera relaţiilor
marfă-bani, de acţiunea legilor economico-financiare, precum şi de rolul şi atribuţiile statului
[58, p.95].
Din punct de vedere al motivelor, mijloacelor şi efectelor, veniturile publice diferă de
cele private, în sensul că primele răspund nevoilor generale ale societăţii, pe când celelalte au ca
scop realizarea de profit de către întreprinzătorii particulari.
Din punct de vedere economico-financiar veniturile bugetare reprezintă forme valorice
concrete, prin care o parte din venitul naţional sau din alte resurse destinate fondurilor generale
ale societăţii, sunt concentrate la dispoziţia statului.
Din punct de vedere juridic veniturile bugetare reprezintă obligaţii băneşti stabilite în
mod unilateral prin acte normative, în sarcina persoanelor juridice şi persoanelor fizice care
realizează venituri sau deţin bunuri impozabile sau taxabile.
Determinarea volumului veniturilor bugetare pentru constituirea fondurilor bugetare se
face anual pe ansamblul economiei pe ramuri şi domenii economice şi sociale, pe categorii de
debitori şi pe forme de venituri în funcţie de provenienţa acestora. Determinarea cît mai exactă a
volumului veniturilor bugetare anuale prezintă o mare importanţă deoarece în raport de acestea
se stabileşte volumul cheltuielilor ce urmează a se efectua pentru îndeplinirea acţiunilor şi
obiectivelor statului, asigurîndu-se astfel un echilibru între posibilităţile reale ale societăţii şi
trebuinţele social-economice care se pot înfăptui, pe o anumită perioadă dată şi într-o anumită
etapă de dezvoltare a acesteia.
Determinarea anuală a volumului veniturilor bugetare se face în cadrul unui proces
complex în care se prevăd forme de venituri pe categorii de contribuabili şi pe ramuri şi domenii
economico-sociale, veniturile anuale ce urmează a se realiza, arătîndu-se în acelaş timp în raport
cu momentele realizării acestora, perioadele încasării veniturilor prevăzute, defalcările pe
trimestre şi pe luni, urmînd ca realizarea să se facă la termenele stabilite pentru fiecare formă de
venit în parte [58, p.96].
Elementele definitorii ale veniturilor bugetare. Veniturile bugetare se caracterizează
fiecare în parte prin anumite trăsături individuale determinate de modul de stabilire, de
provenienţă, termene de plată, înlesniri etc. În acelaşi timp, aceste trăsături, trebuie să se
regăsească în norma juridică fără de care venitul nu s-ar putea determina, urmări şi realiza. În
aceste condiţii, elementele respective ale venitului trebuie să fie precizate cu claritate în actele
normative prin care sunt instituite venituri ale bugetului de stat.
Întreprinzătorii, cât şi persoanele fizice, sunt obligaţi să participe la formarea bugetului
public. Această participare este stabilită în baza legislaţiei şi prevede achitarea de către
întreprinzători şi cetăţeni a impozitelor şi taxelor obligatorii de stat.
Banii publici, acumulaţi în buget, sunt utilizaţi pentru susţinerea organelor legislative şi
executive, apărarea statului, întreţinerea organelor judecătoreşti, instituţiilor de stat de
învăţământ şi sănătate, desfăşurarea activităţii internaţionale, pentru achitarea datoriilor la
asigurările sociale şi pensii ale cetăţenilor.
Acumularea banilor publici şi utilizarea lor este prevăzută în baza legii bugetului de stat
pe anul respectiv. Activitatea de acumulare a banilor publici este reglementată de Codul Fiscal.
Elementele comune veniturilor bugetare sunt următoarele:
1. denumirea venitului bugetar;
2. contribuabilul sau subiectul impunerii;
3. obiectul sau materia impozabilă;
4. unitatea de evaluare;
5. unitatea de impunere;
6. asieta sau modul de aşezare a venitului;
7. perceperea (încasarea) venitului bugetar;
8. termenele de plată;
9. înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor;
10. răspunderea contribuabililor;
11. calificarea venitului bugetar [59, p.21].
Cu ajutorul elementelor definitorii ale veniturilor publice, debitorii pot urmări aplicarea
corectă a normelor fiscale, se poate repartiza sarcina fiscală asupra populaţiei etc..
Veniturile publice reprezintă administrarea publică de bani, resursele financiare ale unui
stat.
 Resursele sunt elemente ale bogăţiei unui stat. Provenind din produsul intern brut, la care
se adaugă importul, resursele sunt folosite pentru consum, formarea brută de capital şi export. Un
rol deosebit de important îl au resursele financiare. Ele reprezintă o totalitate de mijloace băneşti
necesare pentru realizarea obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.
Resursele, ca element a bogăţiei unei ţări, se pot clasifica astfel:
1. resurse materiale;
2. resurse umane;
3. resurse informaţionale;
4. resurse financiare.
Un rol deosebit de important îl au resursele financiare, care reprezintă totalitatea
mijloacelor băneşti necesare realizării anumitor obiective economice, sociale sau de altă natură.
Ansamblul resurselor financiare ale ţării poate fi prezentat astfel:

Resursele financiare (RF) ale societăţii

RF ale organizaţiilor
RF ale autorităţilor şi instituţiilor publice
RF ale întreprinderilor publice şi private RF ale populaţiei
fără scop lucrativ

Schema 5.1. Resursele financiare ale societăţii [52, p.61]

Să abordăm problema raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele

financiare publice.
Acest raport se prezintă ca un raport dintre întreg şi parte, deoarece sursele financiare ale
societăţii au o sferă de cuprindere mult mai largă, incluzînd ca element constitutiv şi resursele
financiare publice.
Sinteza resurselor financiare publice poate fi redată astfel:

Resursele financiare publice

RF ale administraţiei de stat centrale RF ale întreprinderilor publice

RF ale administraţiei de stat locale RF ale asigurărilor sociale de stat

Schema 5.2. Sinteza resurselor financiare publice [53, p.36]

Resursele administraţiei de stat centrale cuprind:

a) impozitele şi taxele;
b) veniturile nefiscale;
c) împrumuturile;
d) alte resurse cu caracter întîmplător.
Resursele financiare ale administraţiei de stat locale (a unităţilor administrativ-
teritoriale) cuprind:
a) venituri proprii, ce se constituie din impozitele şi taxele locale;
a) încasări de mijloace speciale, obţinute din executarea lucrărilor, a prestărilor de
servicii desfăşurate contra plată de către instituţiile finanţate de la buget;
b) defalcări de la veniturile generale de stat (în conformitate cu normativele prevăzute de
legslaţie);
b) transferuri de la bugetul de stat;
c) fonduri speciale;
d) împrumuturi.
Resursele întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial sau de altă natură
care obţin venit din vînzarea produselor, efectuarea de lucrări sau prestarea de servicii.
Întreprinderile publice dispun de resurse financiare. Procurarea fondurilor se poate realiza
fie din surse interne, precum:
a) beneficiul propriu;
b) amortizarea activelor imobilizate; fie din surse externe, cum ar fi:
 aportul adus de acţionari;
 împrumuturi obligatare (prin emisiunea de obligaţiuni - valori mobiliare);
c) credite bancare pe termen scurt şi mijlociu;
d) credite comerciale.
Fiecare din aceste două mari categorii de resurse presupun costuri. De aceea în cadrul
activităţii financiare este necesară o gestionare judicioasă a fiecărei surse financiare în parte,
selecţionarea lor după criterii economice sau după alte constrîngeri la care este supusă
întreprinderea.
Resursele financiare ale întreprinderilor publice pot fi formate din:
1. resurse proprii;
2. resurse primite de la buget;
3. resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut.
O componentă împortantă a resurselor financiare publice sînt resursele asigurărilor
sociale de stat. Acestea provin în principal din cotizaţiile pentru asigurările sociale şi din alocaţii
de la bugetul de stat.
Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de resurse financiare
publice sînt:
 1. Prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele şi taxele şi alte venituri nefiscale).
Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter
fiscal.
Această parte de venituri a resurselor financiare are caracter limitat. Volumul acestora
este de cele mai multe ori insuficient.
2. Resursele de trezorerie.
Trezoreria - ansamblu de operaţii financiare şi băneşti, bugetare şi extrabugetare, făcute
pentru administrarea tezaurului public. Trezoreria este o unitate în cadrul Ministerului Finanţelor
care efectuează din contul trezoreriei operaţiuni pentru prevederi specifice în legea bugetară
anuală la partea de venituri şi la partea de cheltuieli şi exercită executarea de casă a bugetului.
Resursele de trezorerie constau în împrumuturi pe termen scurt (pînă la un an) contractate
de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au caracter temporar şi
rambursabil, deoarece retragerea din circulaţie a bonurilor de tezaur echivalează cu restituirea
sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.
3. Resursele provenite din împrumuturi.
Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu (de 2-5
ani) şi lung (peste 5 ani). In prezent, cînd majoritatea ţărilor cu economie de piaţă, îndeosebi
ţările aflate în perioada de tranziţie la economia de piaţă, cum este şi Republica Moldova, se
confruntă cu deficite bugetare, împrumuturile publice au devenit un mijloc frecvent de procurare
a resurselor financiare.
4. Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.
Această finanţare este posibilă, dar în acelaşi timp are efecte negative. Pe de o parte, apar
efecte inflaţioniste ce duc la sporirea resurselor financiare: cresc încasările din impozite pe venit,
precum şi din impozite indirecte, în special cele din valoarea adăugată (TVA). Pe de altă parte,
inflaţia determină diminuarea relativă a obligaţiunilor de plată ale statului, îndeosebi în ceea ce
priveşte datoria publică, în situaţia în care rata dobînzii la împrumuturile de stat este mai mică
decît nivelul creşterii anuale a preţurilor exprimate în procente.
După structură, sistemul resurselor financiare publice diferă de la o ţară la alta. Insă avînd
în vedere principalele trăsături caracteristice ale resurselor financiare publice în ţările avansate şi
în cele în curs de dezvoltare, acestea pot fi grupate în funcţia de două criterii, şi anume:
(1) după regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional;
(2) după provenienţa resurselor.
După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare publice pot fi
structurate în:
- resursele ordinare sau curente;
- resursele extraordinare, incidentale sau întîmplătoare.
Resursele ordinare (curente) sînt acelea la care statul apelează în mod obişnuit în condiţii
considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În această categoria
sînt incluse:
- veniturile fiscale;
- contribuţiile pentru asigurările sociale de stat;
- veniturile nefiscale.
Veniturile fiscale sînt venituri din:
- impozite directe aplicate asupra venitului persoanelor fizice şi juridice, precum şi asupra
averii;
- impozite pe consum;
- taxe vamale;
- taxe de timbru şi de înregistrare.
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii,
arenzi etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat, veniturile de la instituţiile publice şi
diverse alte venituri.
Resursele extraordinare sînt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale cînd
resursele curente nu acoperă cheltuielile. în grupa resurselor extraordonare sînt cuprinse:
- emisiunea de bani de hîrtie peste necesităţile reale ale circulaţiei băneşti;
- împrumuturile de stat interne şi externe;
- ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate;
- sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate;
- valorificarea peste graniţă a bunurilor statului etc.
Din punct de vedere al provenienţei lor, resursele financiare publice se pot grupa în
resurse interne şi resurse externe.
Resursele interne cuprind:
- impozitele;
- taxele;
- veniturile de la proprietăţile şi întreprinderile de stat;
- donaţiile interne;
- emisiunea de bani de hîrtie;
- împrumuturile contractate pe piaţa internă.
Resursele externe îmbracă, în principal, forma împrumuturilor de stat externe
contractate de la guvernele altor ţări, de la instituţii financiar-bancare internaţionale, de la bănci
private sau de la alţi deţinători de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferitele transferuri
externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme
internaţionale.
Structura pe ansamblu a resurselor financiare publice este prezentată în schema din
anexa 1.
În conformitate cu „Legea privind sistemul bugetar şi procesul bugetar” şi „Legea privind
finanţele publice locale” în Republica Moldova resursele financiare publice sunt formate din
ansamblul veniturilor administraţiei de stat centrale – veniturile bugetare constituite din
impozite, taxe şi alte încasări specificate în legislaţie, veniturile bugetelor locale, constituite din
impozite şi taxe locale, prevăzute în Titlul VI şi Titlul VII a Codului Fiscal, defalcări din
veniturile generale de stat, transferuri de la bugetul ierarhic superior conform legislaţiei,
veniturile bugetului asigurărilor de stat şi alte resurse.
Conform clasificaţiei bugetare [schema din anexa 2], resursele financiare publice sunt
structurate în:
1) venituri curente (venituri fiscale şi venituri nefiscale);
2) mijloace speciale ale instituţiilor publice;
3) veniturile fondurilor speciale;
4) mijloace din vînzarea şi privatizarea bunurilor proprietate publică;
5) transferuri;
6) granturi.
Resursele bugetului administraţiei centrale de stat sunt prezentate în schema din anexa 3.
Legea privind finanţele publice locale nr.397-XV, adoptată la 16.10.2003, constituie baza
legală ce reglementează structura bugetelor şi procesul bugetar al unităţilor administrativ-
teritoriale. Veniturile bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se constituie din [schema din
anexa 4]:
1) veniturile proprii ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale;
2) mijloace speciale;
3) defalcări de la veniturile generale de stat;
4) transferuri de la bugetul de stat;
5) fonduri speciale.
V e n i t u r i l e p r o p r i i a l e b u g e t e l o r U A T , ce se constituie din impozitele şi
taxele locale, prevăzute pe fiecare teritoriu în parte, în conformitate cu Codul Fiscal al Republicii
Moldova, şi se virează direct şi integral la bugetele respective.
Mijloacele speciale ale instituţiilor publice se consideră venituri şi sînt direcţionate
pentru cheltuielile legate de desfăşurarea activităţii statutare a acestor instituţii, în conformitate
cu principiile şi regulile de elaborare, aprobare şi executare a bugetelor corespunzătoare.
Nomenclatorul lucrărilor şi serviciilor contra plată, efectuate şi prestate de instituţiile publice, şi
mărimea taxelor la servicii, precum şi modul şi direcţiile de utilizare a mijloacelor speciale pe
tipuri se stabilesc de către autorităţile administraţiei publice locale, conform competenţei lor.
Mijloacele speciale, acumulate de către instituţia publică suplimentar la volumul de venituri
aprobate, pot fi utilizate de aceasta prin decizia autorităţii reprezentative şi deliberative
respective. Excedentele de mijloace speciale la finele anului bugetar sînt accesibile spre utilizare,
în aceleaşi scopuri, pentru anul bugetar următor, dacă actele normative nu prevăd altfel.
D e f a l c ă r i d e l a v e n i t u r i l e g e n e r a l e d e s t a t . Conform normativelor
procentuale stabilite prin legea bugetară anuală, acestea sunt mijloacele băneşti stabilite de la
veniturile generale de stat, aprobate de către Parlament prin legea bugetară anuală, pentru
bugetele unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea şi pentru bugetul municipal Bălţi
sau de către consiliul raional, Adunarea Populară a unităţii teritoriale autonome cu statut juridic
special, consiliul municipal Bălţi şi consiliul municipal Chişinău pentru bugetele UAT de nivelul
întâi. Pentru acestea din urmă, normativele de defalcări sunt stabilite anual de către consiliul
raional, Adunarea Populară a unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special, consiliul
municipal Bălţi şi consiliul municipal Chişinău.
Transferurile. Pentru asigurarea nivelării bugetare a unităţilor administrativ-teritoriale,
prin legea bugetară anuală, de la bugetul de stat pentru bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale de nivelul al doilea, bugetul municipal Chişinău şi bugetul municipal Bălţi se stabilesc
următoarele tipuri de transferuri:
a) transferuri din contul fondului de susţinere financiară a unităţilor administrativ-
teritoriale, pentru nivelarea posibilităţilor financiare ale acestora;
b) transferuri cu destinaţie specială, pentru exercitarea funcţiilor suplimentare delegate
de către Guvern.
Fondul de susţinere financiară a unităţilor administrativ-teritoriale se formează din:
a) alocaţiile aprobate anual în bugetul de stat;
b) defalcările efectuate de către unităţile administrativ-teritoriale ale căror venituri
bugetare depăşesc cu 20% nivelul mediu de cheltuieli bugetare pentru un locuitor pe
teritoriul respectiv.
Transferurile cu destinaţie specială se prevăd în legea bugetară anuală şi în alte acte
normative şi pot fi alocate bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale în caz de:
a) delegare de către Guvern a unor funcţii suplimentare autorităţilor administraţiei
publice locale;
 b) adoptare de acte legislative şi alte acte normative a căror aplicare necesită mijloace
bugetare suplimentare pentru compensarea unor venituri ratate ale bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale, modificarea organizării administrativ-teritoriale etc..
Fondurile speciale ale unităţilor administrativ-teritoriale. Autorităţile reprezentative
şi deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale pot constitui fonduri speciale pentru
susţinerea unor programe de interes local, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Drept surse de constituire a fondurilor speciale pot fi:
a) depunerile benevole ale persoanelor juridice şi fizice pentru soluţionarea problemelor
de interes local;
b) veniturile provenite din desfăşurarea loteriilor locale, concursurilor şi altor măsuri
organizate de autorităţile administraţiei publice.
Sursele de formare a fondurilor speciale şi destinaţia lor se aprobă de către autorităţile
reprezentative şi deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale. Mijloacele obţinute se
virează integral la un cont special al autorităţii administraţiei publice locale în trezorerie.
Susţinerea structurilor administrativ-teritoriale mai slab dezvoltate din punct de vedere
financiar necesită descentralizarea fiscală şi presupune proceduri de egalizare financiară sau alte
măsuri similare, care au drept scop eliminarea efectului distribuţiei inegale a surselor potenţiale
de finanţare.
Descentralizarea fiscală reprezintă, pe de o parte, dreptul autorităţilor publice locale de a
dispune de o parte considerabilă din venituri fiscale colectate în teritoriul lor, iar pe de altă parte,
dreptul autorităţilor publice locale de a institui unele taxe locale, fie permanente (ordinare), fie
incidentale (extraordinare), pentru a finanţa un anumit obiectiv la nivel local [117, p.115].
Conform prevederilor Legii privind finanţele publice locale [9, art.3], Legii sistemului
bugetar şi procesului bugetar [10, art.45], Legii privind administraţia publică locală [8, art.7] şi
Constituţiei Republicii Moldova [1, art.109], unităţile administrativ-teritoriale dispun de
autonomie financiară. Deci trebuie să elaboreze şi să aprobe bugetele anuale proprii în limita
resurselor financiare disponibile, care includ venituri proprii, defalcări de la veniturile generale
de stat şi transferuri financiare, creat în cadrul bugetului de stat.
Pentru evitarea deficitelor bugetare şi aprobarea bugetelor locale echilibrate sunt utilizate
relaţiile interbugetare, care reprezintă mecanism de egalizare a veniturilor bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale. Defalcările de la veniturile generale de stat şi transferurile financiare
sunt forme ale relaţiilor interbugetare stabilite prin legislaţie.
Însă această modalitate nu creează posibilitatea de a oferi servicii de aceeaşi calitate
pentru toate comunităţile, deşi echilibrarea veniturilor bugetelor locale se asigură prin utilizarea
transferurilor financiale.
 În scopul îmbunătăţirii posibilităţilor de finanţare, autorităţile administraţiei publice
locale ar putea beneficia şi de venituri acordate în scopul egalizării financiare, care ar contribui la
reducerea disparităţilor fiscale dintre localităţi.
Egalizarea financiară este un program de acţiuni financiare pentru depăşirea disparităţilor
economice, fiscale etc. dintre teritorii. Scopul egalizării financiare constă în finanţarea
suplimentară a teritoriilor mai slab dezvoltate în vederea prestării serviciilor publice de calitate şi
cantitate comparabile cu cele din teritoriile dezvoltate [117, p.119].
Subvenţiile pentru egalizare permit teritoriilor mai puţin prospere să presteze populaţiei
servicii publice comparabile cu cele din alte localităţi care au o bază fiscală mai bună.
Subvenţiile pentru egalizare sunt necondiţionate, iar autorităţile publice sunt în drept să
primească cheltuială pentru servicii publice considerate de ele prioritare în perioada dată [117,
p.119].
Veniturile prevăzute pentru egalizare sunt destinate finanţării unor servicii prioritare
pentru localitatea dată. Ele pot fi în formă de transferuri, granturi etc. (cazul Republicii
Moldova).
Practica mondială (de exemplu Canada) arată că regiunile slab dezvoltate primesc
subvenţii pentru egalizare pînă ating nivelul mediu pe ţară. Însă unica condiţie impusă este că
atunci cînd capacitatea fiscală a regiunii se îmbunătăţeşte, subvenţiile în scopul egalizării
financiare trebuie să fie reduse. Indiferent de baza fiscală a teritoriului dat, locuitorii trebuie să
fie asiguraţi că vor avea acces la toate serviciile publice care sunt de competenţa autorităţilor
publice locale. În acest scop în toate statele există un sistem de egalizare – măsuri care
echilibrează mecanismul de finanţare a necesităţilor publice atît pe verticală, cît şi pe orizontală
[117, p.120].
În Republica Moldova, în calitate de măsuri de egalizare sunt utilizate transferurile de la
fondul de susţinere financiară a teritoriilor pentru nivelarea posibilităţilor financiare ale unităţilor
administrativ-teritoriale; transferurile speciale pentru executarea funcţiilor suplimentare delegate
de către Guvern; defalcările de la veniturile generale de stat; cheltuielile specifice (normative).

5.2. Sistemul relaţiilor interbugetare

Relaţiile interbugetare sunt stabilite în baza Legii privind finanţele publice locale. Potrivit
acestei legi defalcările din veniturile generale de stat în bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale de nivelul al doilea se efectuiază în proporţii nu mai mici decît cotele stabilite de
această lege. Legea bugetului de stat prevede aprobarea de către Parlament a normativelor de
defalcări din veniturile generale de stat şi a sumelor de transferuri din bugetul de stat.
 Veniturile bugetelor uniţăţilor administrativ-teritoriale se constituie din impozite şi taxe
locale. În cazul unităţilor administrativ-teritoriale din Republica Moldova aceste venituri proprii
nu ajung. Ponderea veniturilor proprii în totalul veniturilor unităţilor administrativ-teritoriale în
Republica Moldova alcătuieşte cca 30% - 35%, iar în unele teritorii ponderea veniturilor proprii
este şi mai mică. Practica a demonstrat că dacă toate impozitele şi taxele colectate ar rămîne în
teritoriu, atunci ponderea veniturilor proprii în totalul veniturilor generale va constitui cca 60% -
66% în unele localităţi. Din această cauză apar teritorii cu dezvoltare economică neuniformă. În
această situaţie sunt folosite relaţiile interbugetare ca mecanism de egalizare a posibilităţilor
financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Defalcările de la veniturile generale de stat sunt o formă de finanţare a bugetelor
unităţilor administrativ-teritoriale. Defalcările de la veniturile generale de stat se stabilesc în
legea bugetară anuală. Odată cu adoptarea „Legii prind finanţele publice locale” se precizează că
normativele procentuale se stabilesc prin legea bugetară anuală, de la veniturile în generale de
stat în cote nu mai mici decît cele prevăzute „Legea prind finanţele publice locale”. Defalcările
se fac de la veniturile generale de stat din bugetul de stat pentru bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale de nivelul al doilea, pentru bugetul municipal Bălţi, pentru bugetul municipal
Chişinău, pentru bugetul central al unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special, apoi de
la aceste bugete către bugetele UAT de nivelul întîi.
Defalcările între bugete se fac de la nivelul superior la cel inferior, după principiul
ierarhic [53, p.136].
 Conform Legii privind finanţele publice locale defalcările către bugetele de nivelul doi
se fac din următoarele tipuri de venituri generale de stat:
a) impozitul pe venitul persoanelor juridice din teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective
- 100%;
b) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în Republica Moldova -
50%.
Defalcările către bugetele municipiului Chişinău şi municipiului Bălţi se fac din următoarele
tipuri de venituri generale de stat:
a) impozitul pe venitul persoanelor juridice din teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective
- 50%;
b) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în Republica Moldova -
50%.
Defalcările la bugetul central al unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special se
fac din următoarele tipuri de venituri generale de stat:
a) impozitul pe venitul persoanelor juridice din teritoriul unităţii teritoriale autonome cu statut
juridic special - 100%;
b) taxa pe valoarea adăugată la mărfurile produse şi la serviciile prestate pe teritoriul unităţii
teritoriale autonome cu statut juridic special - integral;
c) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în Republica Moldova -
50%;
d) accizele la mărfurile (producţia) supuse accizelor, fabricate pe teritoriul unităţii teritoriale
autonome cu statut juridic special - integral.
Diferenţa ponderii defalcărilor este condiţionată de baza economică diferită a unităţilor
administrativ-teritoriale. Nu toate unităţile administrativ-teritoriale posedă o bază economică
puternică, ceea ce influenţează foarte mult asupra veniturilor în buget. Fiecare unitate
administrativ-teritorială simte necesitatea de a găsi modalităţi pentru a-şi consolida baza
economică, deoarece este evident că astfel va avea şi o sursă mai mare şi mai sigură pentru
formarea bugetului său [52, p.112].
O altă formă de susţinere a finanţelor publice locale sunt transferurile financiare.
Transferurile sunt mijloace financiare alocate conform prevederilor legale cu titlu definitiv şi în
sumă absolută, de la bugetul de stat la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale sau de la
acestea la bugetele locale pentru nivelarea posibilităţilor financiare ale teritoriilor în scopul
asigurărilor exercitării unor anumite funcţii publice, finanţării domeniiilor de activitate ce sunt în
componenţa autorităţilor publice locale sau în alte scopuri speciale [9, art.1].
Scopul principal al transferurilor financiare este acoperirea deficitului de resurse în
teritorii, deoarece bugetele unităţilor administrativ-teritoriale nu pot fi adoptate cu deficit [52,
p.117].
Transferul provenit de la bugetul central este distribuit între colectivităţile locale prin
două metode:
- transferuri condiţionale, acordate în funcţie de realizarea de către colectivităţile locale a
anumitor activităţi sau măsuri, acestea avînd adesea un caracter obligatoriu;
- transferuri necondiţionale, acordate în sumă brută care poate fi utilizată în mod liber de
către colectivitatea locală [53, p.139].
Sprijinul unităţilor teritoriale mai slabe din punct de vedere financiar necesită punerea în
funcţiune a procedurilor de repartizare financiară justă sau de măsuri echivalente, destinate să
corecteze efectele repartizării inegale a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a sarcinilor
care le revin [52, p.119].
Conform Legii finanţelor publice locale transferurile, precum şi alte forme de susţinere
financiară a teritoriilor, nu trebuie să reducă libertatea financiară a autorităţilor locale în
 domeniul lor propriu de atribuţii de care se bucură în conformitate cu principiile constituţionale
de descentralizare a autorităţilor locale. Transferurile acordate unităţilor administrativ-teritorile
nu trebuie să fie destinate unor programe specifice, dar trebuie să servească drept sursă de
nivelare (egalizare) financiară a bugetului fiecărei unităţi administrativ-teritoriale [53, p.140].
Transferurile acordate unităţilor administrativ-teritoriale servesc drept sursă de nivelare
financiară a bugetelor fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. Prin legea bugetară anuală se
prevăd două categorii de transferuri:
- transferuri din fondul de susţinere financiară a UAT (FSFUAT), pentru asigurarea nivelării
posibilităţilor financiare ale teritoriilor;
Fondul de susţinere financiară a unităţilor administrativ-teritoriale se formează din:
a) alocaţiile aprobate anual în bugetul de stat;
b) defalcările efectuate de către unităţile administrativ-teritoriale ale căror venituri bugetare
depăşesc cu 20% nivelul mediu de cheltuieli bugetare pentru un locuitor pe teritoriul respectiv.
- transferuri cu destinaţie specială (TDS).
Transferurile cu destinaţie specială se prevăd în legea bugetară anuală şi în alte acte
normative şi pot fi alocate bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale în caz de:
 delegare de către Guvern a unor funcţii suplimentare autorităţilor administraţiei publice
locale;
 adoptare de acte legislative şi alte acte normative a căror aplicare necesită mijloace
bugetare suplimentare pentru compensarea unor venituri ratate ale bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale, modificarea organizării administrativ-teritoriale etc..
Transferurile cu destinaţie specială utilizate contrar destinaţiei se virează, pînă la sfîrşitul
anului bugetar, în mărimea sumei respective în bugetul de la care au fost primite. În cazul în care
suma corespunzătoare nu este virată de bugetul respectiv, Ministerul Finanţelor, în baza dării de
seamă anuale, este în drept să restabilească forţat la bugetul de stat sumele transferurilor utilizate
contrar destinaţiei prin intermediul relaţiilor interbugetare. Restabilirea sumelor transferurilor
utilizate contrar destinaţiei se efectuează de către direcţia finanţe [9, art.11].
Pe lîngă insuficienţa resurselor financiare proprii, lipsa unei autonomii financiare este
condiţionată şi de modul de efectuare a cheltuielilor, care a păstrat elemente ale centralismului şi
ale impunerii anumitor normative de cheltuieli, fără a ţine cont de specificul regional sau local.
De exemplu, interzicerea transferării unor sume aferente anumitor cheltuieli pe alte direcţii,
precum şi cea a interzicerii efectuării cheltuielilor înainte de constituirea resurselor adecvate, se
traduce mai degrabă printr-o inerţie decizională decît printr-o disciplină financiară [52, p.121].
În funcţie de ponderea transferurilor financiare primite de la alte niveluri bugetare,
unităţile administrativ-teritoriale pot fi clasificate în trei categorii, prezentate în figura 5.1.
 Transferuri < 25%

25% < Transferuri < 50%

Transferuri > 50%

0 5 10 15 20 25 30 35

Fig. 5.1. Repartizarea UAT în funcţie de ponderea transferurilor în veniturile bugetare totale
executate, 2012
Sursa: elaborată de autori în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova
La formarea bazei de venituri ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale un rol
important îi revine şi bugetului de stat. Combinarea acestor forme cu un anumit nivel de
fiscalitate locală poate confirma, într-o anumită măsură, principiul autonomiei locale [52, p.121].
Din cele menţionate mai sus, putem concluziona că transferurile sunt utilizate pentru
nivelarea bugetară. Deci, la calcularea şi determinarea cuantumului necesar de transferuri este
oportună participarea fiecărui teritoriu.
Fiecare unitate administrativ-teritorială îşi calculează transferurile ce-i revin. Modalitatea
de calculare a transferurilor de la fondul de susţinere financiară a UAT la bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale este stabilită în conformitate cu Legea privind finanţele publice locale, şi
prevede calculul necesităţilor de cheltuieli la un locuitor, precum şi estimarea posibilităţilor
fiscale ale fiecărui teritoriu în medie pentru un locuitor.
Pentru ca toate unităţile administrativ-teritoriale să fie puse în condiţii echitabile privind
posibilităţile fiscale, în calculul veniturilor ce revin la un locuitor nu se includ taxele locale,
cotele cărora se stabilesc de sine stătător de către consiliile locale în baza legii. În acest mod
toate autorităţile locale au posibilitatea să primească în bugetele lor transferuri, indiferent de
suma taxelor locale, aceste taxe servesc drept surse fiscale pentru a finanţa cheltuieli
suplimentare faţă de cele medii ce revin pentru un locuitor. Sistemul de transferuri mai prevede
un factor stimulatoriu pentru unităţile teritoriale în care posibilităţile fiscale ce revin la un
locuitor depăşesc cheltuielile medii la un locuitor. Această depăşire este stipulată în Legea cu
privire la finanţele publice locale ca fiind de pînă la 1,2 ori şi urmînd să rămînă integral la
dispoziţia autorităţilor publice respective, suma ce depăşeşte acest nivel virîndu-se în fondul de
susţinere financiară a UAT.
 Modalitatea de calculare a transferurilor.
1) Mai întîi se calculează cheltuielile publice ce revin în medie la un locuitor pentru fiecare grupă
de cheltuieli aparte (c), care în anul bugetar următor vor fi suportate de către unităţile
administrativ-teritoriale;
2) Pentru UAT care, conform prevederilor legale, suportă unele cheltuieli specifice, se aplică
coeficientul de corectare a cheltuielilor medii pentru un locuitor (f);
3) Baza fiscală a fiecărei unităţi administrativ-teritoriale include:
- încasările integrale şi directe ale acelor tipuri de impozite, taxe şi alte venituri conform art. 4 al
Legii privind finanţele publice locale;
- defalcări de la veniturile generale de stat, prevăzute de aceeaşi lege.
4) Prognozarea bazei fiscale a fiecărei UAT se estimează cu excepţia:
- impozitelor şi taxelor locale stabilite conform legislaţiei de către consiliile raionale;
- încasările de mijloace speciale de la prestarea serviciilor şi executarea lucrărilor cu plată de către
instituţiile publice;
- transferurile de la alte bugete.
5) Reeşind din prognoza bazei fiscale se calculează cota veniturilor ce revin pentru un locuitor din
fiecare teritoriu (v);
6) Diferenţa dintre suma cheltuielilor medii pentru un locuitor din fiecare UAT (∑c) şi cota
veniturilor pentru un locuitor din teritoriul respectiv va constitui suma transferurilor ce revine
unui locuitor (t) şi se calculează în felul următor:
∑cf – v = t
pentru un locuitor
t = ∑cf – v

7) Îmulţim suma transferurilor ce revine unui locuitor la numărul total de locuitori din teritoriul
respectiv (n), se calculează volumul transferurilor pentru fiecare UAT (T):
T=txn
8) UAT în care cota veniturilor ce revine unui locuitor, depăşeşte suma cheltuielilor medii pentru
un locuitor cu 20 la sută (v cu 20% > ∑cf) transferată în fondul de susţinere financiară a UAT
(FSFUAT) suma veniturilor fiscale ce depăşeşte cu 20 la sută necesităţile minime de cheltuieli
ale teritoriului respectiv.
Astfel, dacă: v cu 20% > ∑cf se transferă în FSFUAT
Reeşind din analiza efectuată, putem menţiona că această formulă de calcul a
transferurilor duce:
- la o distribuire mai echitabilă a veniturilor între raioane;
- limitează asigurarea cheltuielilor cu venituri la nivel de raioane la 120% din cheltuielile
normative, restul fiind redistribuite altor teritorii;
- raioanele urmează să transfere o parte din venituri municipiilor, oraşelor, comunelor şi satelor.
Transferurile de la fondul de susţinere financiară a UAT au tendinţa de creştere în
mojoritatea teritoriilor.
Legea reglementează transferurile din fondul de susţinere financiară a UAT acordată
unităţilor administrativ-teritoriale pentru compensarea responsabilităţilor de cheltuieli în baza
unui principiu unic - cheltuieli medii naţionale per capita (pe locuitor). Alocarea transferurilor în
condiţiile actuale creează situaţii inechitabile, condiţionate de diferenţa dintre necesităţile
unităţilor administrativ-teritoriale. Drept efect al situaţiei date este tendinţa administraţiilor
locale de a subestima veniturile proprii ale bugetelor locale. Formula existentă de alocare a
transferurilor este de ordin general şi nu oferă claritate în ceea ce priveşte coeficientul de
corectare a cheltuielilor medii pentru un locuitor, adică nu indică ce cheltuieli pot fi calificate
drept specifice şi cît de discret este gradul lor de ajustare [117, p.67].
Deci, relaţiile interbugetare reprezintă mecanismul de realizare a funcţiilor principale ale
finanţelor publice:
a) funcţia de alocare a resurselor financiare publice;
b) funcţia de distribuire a resurselor financiare publice;
c) funcţia de stabilizare (sau menţinerea stabilităţii financiare) [55, p.42].
Funcţia de alocare a resurselor financiare este îndeplinită în favoarea descentralizării
serviciilor publice, prestarea şi finanţarea acestora la nivelul comunităţii. Intervenţia Guvernului
prin transferuri poate garanta un nivel minim al serviciilor publice.
Politica de redistribuire a veniturilor între comunităţi este esenţială din considerentul că
poate genera plecarea populaţiei spre regiuni cu fiscalitate mai uşoară, iar persoanele
defavorizate pot profita de ajutoare peste medie şi atunci ar fi ineficientă. Pentru ca efortul de
redistribuire să fie eficient, este necesar ca pentru colectivităţile teritoriilor să existe un nivel
minim de finanţare a serviciilor publice [52, p.133].
Economistul român G. Manolescu afirmă că argumentele teoretice şi practice pledează ca
politica redistribuitivă să fie primordial de competenţa naţională. Descentralizarea şi autonomia
financiară a teritoriilor trebuie luată în considerare în ceea ce priveşte măsurile complementare
decise de colectivităţi, fiind finanţate din venituri proprii [54, p.290].
Politica de stabilizare poate fi condusă numai la nivel naţional. Chiar dacă dezechilibrele
economice pe ţară afectează în mod diferit regiunile, este cu neputinţă ca la nivel regional să fie
aplicată o politică de stabilizare. Este adevărat că nevoile regiunii se adresează producţiei şi
serviciilor din afara teritoriului ei, presupunînd o deschidere a zonei spre mediul exterior [52,
p.133].
Deci, din cele menţionate putem concluziona că transferurile din FSFUAT şi defalcările
din veniturile generale de stat sunt instrumentele principale pentru realizarea necesităţii
interdependenţei financiare.

5.3. Descentralizarea fiscală şi autonomia financiară

Problema centralizării şi descentralizării în administraţia publică s-a pus şi se pune în
orice stat, indiferent de structura sa, de forma de guvernământ şi de regimul politic. Orice stat are
rolul nu numai de a reprezenta poporul de pe acest teritoriu, ci şi de a-i rezolva interesele atât de
diferite de la o persoană la alta sau de la un grup de indivizi la altul. Pentru a-şi îndeplini acest
rol, statul îşi împarte teritoriul şi populaţia aflată pe acesta în anumite zone de interese, pe baza
diferitelor criterii: geografice, religioase, culturale, etc. Aceste zone mai mici sau mai mari, sunt
unităţile administrativ-teritoriale care de-a lungul istoriei au purtat diverse denumiri: judeţ, ţinut,
regiune, oraş, comună, etc.
În toate aceste unităţi administrativ-teritoriale statul a creat autorităţi publice, care să-l
reprezinte şi să acţioneze în acestea pentru realizarea intereselor sale, dar şi ale locuitorilor
respectivi. În acelaşi scop, statul a creat autorităţi şi la nivel central, care să-l reprezinte şi să
asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel şi care apar ca ceea ce este comun şi
general tuturor zonelor de interese.
În orice ţară sunt două categorii de interese: unele care au un carecter cu totul general
privind totalitatea cetăţenilor, întreaga colectivitate şi altele care sunt speciale unei anumite
localităţi. Pentru armonizarea acestor categorii de interese statul a creat regimuri juridice sau
instituţii speciale, fiecare dintre ele asigurând o rezolvare mai mult sau mai puţin
corespunzătoare situaţiilor concrete.
Centralizarea în administraţia publică înseamnă în plan organizatoric, subordonarea
ierhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor publici din conducerea
autorităţilor locale de către cele centrale, iar în plan funcţional, emiterea actului de decizie de
către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale.
Centralizarea asigură o funcţionare coordonată, promptă şi eficientă a serviciilor publice.
Funcţionarea pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept consecinţă
înlăturarea suprapunerilor de acelaşi nivel, precum şi a paralelismelor. Conducerea centralizată,
în principiul subordonării ierarhice asigură pe planul exercitării dreptului de control, mai multe
trepte de efectuare a controlului şi de luare a măsurilor legale corespunzătoare, fapt ce se
constituie în garanţii suplimentare pentru apărarea intereselor celor administraţi.
 Pe lângă avantajele prezentate mai sus, centralizarea în administraţia publică are şi unele
dezavantaje. În regimul organizării şi funcţionării centralizate a administraţiei publice interesele
locale nu-şi pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autorităţile centrale nu pot cunoaşte în
specificitatea lor aceste interese care diferă de la o localitate la alta.
Concentrarea, la nivel central, a modului de conducere a unor servicii publice de interes
local are ca urmare supraaglomerarea autorităţilor centrale ceea ce duce la rezolvarea cu
întârziere şi superficialitate a problemelor care s-ar rezolva mai operativ şi mai bine de către
autorităţile locale.
Noţiunea descentralizării are o accepţiune largă şi una restrânsă. În sens larg, prin
descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii din plan central în plan local. În sens
restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a acesteia, respectiv
descentralizatea teritorială prin transferul de atribuţii către unităţile administrativ-teritoriale, şi
descentralizarea pe servicii prin desprinderea unor servicii publice din competenţa centrală sau
locală şi oferindu-li-se o organizare autonomă.
Descentralizarea este menită să permită autorităţilor locale să se autoconducă, acestea
fiind, totodată, controlate de organele centrale în limitele şi conform procedeelor stipulate prin
lege.
Principalele tipuri de descentralizare sunt:
– descentralizare politică;
– descentralizare administrativă;
– descentralizare fiscală.
Descentralizarea politică implică conferirea către cetăţeni a unei puteri mai mari în
procesul de luare a deciziilor, în particular acest lucru întâmplându-se prin derularea de procese
democratice. Succesul descentralizării politice depinde de o serie de componente cheie, cum ar
fi: reforme constituţionale sau statutare, existenţa pluralismului politic, întărirea corpurilor
legiuitoare şi a unităţilor politice locale. De obicei, descentralizare politică determină baza
apariţiei şi dezvoltării unor numeroase sarcini administrative la nivelul sectorului public.
Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic în care rezolvarea
problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de
corpul electoral. În acest regim administrativ, statul conferă unor autorităţi publice şi dreptul de
exercitare a puterii publice în unele probleme. Acest regim juridic se fundamentează în plan
material pe un patrimoniu propriu al unităţilor administrativ-teritoriale, distinct de cel al statului,
care asigură mijloacele necesare pentru satisfacerea intereselor locale.
Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice unităţilor
administrativ-teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi care nu fac parte
dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, precum şi transferarea unor servicii publice din
competenţa autorităţilor centrale către cele locale.
Descentralizarea administrativă reprezintă un proces continuu, progresiv, care evoluează
odată cu extinderea capacităţii administrative a unităţilor administrativ-teritoriale, în vederea
gestionării eficiente a serviciilor publice aflate în responsabilitatea acestora [12, art.9].
Gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date în
competenţa autorităţilor locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai mare
descentralizarea. Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de modul cum sunt
organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele centrale. Gradul descentralizării
administrative depinde şi de forma în care se exercită tutela administrativă (controlul special
efectuat de autoritatea centrală).
Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune interesele locale,
serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către autorităţile locale într-un regim în
care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru. Măsurile şi
deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile locale iar resursele materiale şi financiare
şi chiar forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare
pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decât autorităţile centrale.
Evoluţia guvernării pe plan european şi mondial în ultima jumătate de secol a conturat o
tendinţă certă – descentralizarea administraţiei publice şi consolidarea autonomiei locale.
Tradiţiile de guvernare în ţările dezvoltate au creat ideea potrivit căreia „Comunităţile puternice
fac o naţiune puternică şi nu invers” iar experienţa seculară a confirmat eficienţa funcţionării
administraţiei publice locale în condiţiile autonomiei. În prezent autonomia locală este văzută ca
un factor de menţinere a păcii şi stabilităţii politice, element indispensabil în definitivarea
viitoarei organizări politice şi economice a continentului european [117, p. 9].
Descentralizarea teritorială – formă a descentralizării administrative. În cazul
descentralizării teritoriale teritoriul statului este împărţit în circumscripţii administrative, în care
funcţionează autorităţi administrative locale, care se bucură de o oarecare independenţă faţă de
autoritatea centrală. Astfel, anumite servicii publice locale sunt scoase din competenţa
autorităţilor centrale şi date în competenţa autorităţilor locale descentralizate, care le girează în
circumscripţiile în care au fost alese.
Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmăreşte impulsionarea si diversificarea
activitaţilor economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat, contribuţia la reducerea
şomajului şi nu în cele din urmă să conducă la o îmbunătăţire a nivelului de trai.
Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri planificate şi
promovate de autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, în parteneriat cu diverşi actori
(privaţi, publici, voluntari), în scopul asigurării unei creşteri economice, dinamice şi durabile,
prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de
viaţă.
Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea
întreprinderilor, piaţa forţei de muncă, atragerea investiţiilor, transferul de tehnologie, calitatea
mediului înconjurător, dezvoltare rurală, sănătate, educaţie, învăţământ, cultură, etc.
Dezvoltarea rurala ocupa un loc distinct în cadrul politicilor regionale şi se refera la
urmatoarele aspecte:
 înlăturarea/diminuarea sărăciei în zonele rurale;
 echilibrarea oportunitatilor economice şi a condiţiilor sociale dintre mediul urban şi
cel rural;
 stimularea iniţiativelor locale;
 păstrarea patrimoniului spiritual şi cultural.
În tabelul 5.1 sunt prezentate regiunile de dezvoltare funcţionale pe teritoriul Republicii
Moldova.

Tabelul 5.1. Regiunile de dezvoltare [11, art.3]

Regiunile de dezvoltare Unităţile administrativ-teritoriale
Municipiul Bălţi, raioanele Briceni, Donduşeni, Drochia, Edineţ,
Nord
Făleşti, Floreşti, Glodeni, Ocniţa, Rîşcani, Sîngerei, Soroca
Raioanele Anenii Noi, Călăraşi, Criuleni, Dubăsari, Hînceşti,
Centru Ialoveni, Nisporeni, Orhei, Rezina, Străşeni, Şoldăneşti, Teleneşti,
Ungheni
Raioanele Basarabeasca, Cahul, Cantemir, Căuşeni, Cimişlia,
Sud
Leova, Ştefan Vodă, Taraclia
Unitatea teritorială
 -
autonomă Găgăuzia
Municipiul Chişinău  -
Unităţile administrativ-teritoriale din stînga Nistrului, inclusiv
Transnistria
municipiile Tiraspol şi Bender

Principiile de bază ale susţinerii dezvoltării regionale sînt [11, art.2]:

– eficienţa - buna utilizare a resurselor naturale, umane, financiare şi a celor de
producţie pe întreg teritoriul Republicii Moldova;
– echitatea - drepturi egale de acces la valorile economice, sociale şi culturale pentru toţi
cetăţenii Republicii Moldova, indiferent de locul lor de trai;
 – durabilitatea - caracterul viabil  din punct de vedere  tehnic, financiar şi instituţional al
măsurilor, programelor şi proiectelor, finanţate, de dezvoltare regională;  
– planificarea - elaborarea şi efectuarea, în concordanţă cu Strategia naţională de
dezvoltare şi strategia de dezvoltare regională, a măsurilor, programelor şi proiectelor
de dezvoltare regională, care au obiective, priorităţi şi mecanisme clar definite;
– coordonarea - concordarea,  atît la nivel naţional, cît şi la nivel regional, a măsurilor şi
obiectivelor pentru susţinerea dezvoltării regionale;  
– parteneriatul - cooperarea autorităţilor publice centrale şi locale, sectorului public şi
privat, societăţii civile în activitatea de planificare, elaborare şi implementare a
măsurilor privind susţinerea dezvoltării regionale;
– transparenţa - claritatea în procesele alocării, distribuirii şi utilizării mijloacelor
pentru realizarea strategiilor, programelor şi proiectelor de dezvoltare regională.
Procesul de descentralizare constituie elementul principal al reformei administraţiei
publice indiferent de modul de delimitare teritorială şi de organizare administrativă a Republicii
Moldova. În cadrul reformei teritorial-administrative din anul 1998, precum şi antireformei din
anul 2003 nu s-a reuşit realizarea unui proces eficient de descentralizare a serviciilor bazat pe
principiul subsidiarităţii şi descentralizării fiscale şi orientat spre oferirea serviciilor de calitate
populaţiei.
În majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est (ECE) transferul de putere şi resurse
reflectă tendinţa de descentralizare, iniţiată în anii 70 ai secolului trecut care asigură
independenţa administrativă şi financiară a autorităţilor locale.
Descentralizarea fiscală reprezintă componenta de bază a fenomenului descentralizării.
Descentralizarea fiscală conţine mai multe elemente de guvernare, inclusiv distribuirea echitabilă
a surselor de venituri şi prestarea serviciilor publice în mod transparent, eficient şi responsabil.
Elementele de bază ale descentralizării fiscale sunt:
 transmiterea responsabilităţilor de prestare a serviciilor publice de la administraţia
centrală către autorităţile publice locale;
 împuternicirea autorităţilor publice locale de a colecta veniturile din sursele proprii
pentru finanţarea acestor servicii.
Principiile descentralizării şi autonomiei locale, datorită importanţei lor şi ratificării în
anul 1996 de către Republica Moldova a Cartei Europene a exerciţiului autonom al puterii locale,
au fost acceptate ca valoare universală a guvernării locale. În Republica Moldova de la obţinerea
independenţei şi până în prezent au fost întreprinse mai multe acţiuni de reformare a
administraţiei publice. Însă caracterul lor controversat, absenţa continuităţii şi incertitudinea
obiectivelor aspirate nu au permis avansarea spre autonomia locală reală. Până în prezent, efectul
legilor adoptate în vederea redistribuirii funcţiilor s-a axat preponderent pe transferul de sarcini
şi responsabilităţi, şi mai puţin, pe alocarea corespunzătoare a resurselor necesare executării lor.
În acelaşi timp, perspectiva europeană încurajează reforma administraţiei publice din Republica
Moldova. Una din priorităţile ei ţine de aria financiară, care poate fi realizată prin
descentralizarea fiscală. Carta Europeană a Autonomiei Locale, ratificată de Parlamentul
Republicii Moldova, subliniază că o veritabilă autonomie locală este esenţială pentru democraţie,
iar autonomia locală adevărată este posibilă numai în condiţiile independenţei şi autonomiei
financiare.
Consolidarea autonomiei locale poate avea loc doar în cadrul unui proces de colaborare
dintre autorităţile publice centrale şi autorităţile publice locale, comunităţile locale, societatea
civilă şi sectorul privat, organizaţiile naţionale şi internaţionale [117, p.9].
Autonomia locală este forma modernă de exprimare a distribuirii împuternicirilor între
Guvernul central şi guvernele locale. Opţiunea generală pentru descentralizarea răspunderilor,
pentru asigurarea serviciilor publice locale către autorităţile locale şi pentru transferul
competenţelor decizionale privind realizarea resurselor necesare în acest scop are la bază
serioase raţiuni de eficienţă economică şi de echitate socială.
Descentralizarea se bazează pe următoarele principii:
 administrarea locală autonomă;
 finanţe publice locale stabile;
 un mecanism clar şi echitabil al transferurilor;
 competenţe şi atribuţii;
 asigurarea şi certitudinea referitor la mărimea bugetului şi a capacităţii financiare.
Aceste principii necesită existenţa unui cadru legislativ, pe care Moldova în prezent şi-l
creează. Astfel, Constituţia Republicii Moldova, adoptată în 1994, a stabilit autonomia
administrativă locală ca pe un principiu de bază al guvernării [1, art. 109].
Dar tărăgănarea reformei administrative, a cadrului ei legislativ a împiedicat autorităţile
locale să înainteze spre progres; s-a simţit o stagnare, o incapacitate de a rezolva problemele
acute cu caracter economico-social la nivel local, dar de aici şi la nivel republican. Această stare
de stagnare, ba chiar şi de regres în unele privinţe, nu poate să nu trezească nemulţumire în
rândurile populaţiei.
Republica Moldova, ca şi celelalte ţări din Europa de Est şi cea Centrală, vine dintr-un
regim totalitar, de la un sistem hipercentralizat şi superetatizat, croindu-şi calea spre un sistem
democratic de guvernare, de la centralizare la descentralizare [52, p.53].
 În anii ´30 ai secolului al XX-lea majoritatea ţărilor lumii erau adepte ale unei forme
centralizate de guvernare, însă începînd cu perioada postbelică şi pînă în prezent predomină
tendinţa de descentralizare. Această tendinţă poate fi explicată prin schimbarea structurii
economice a ţărilor, pe de o parte, şi prin schimbarea preferinţelor politice ale cetăţenilor ca
rezultat al experienţelor din trecut şi al noilor condiţii, pe de altă parte [128, p.205].
Un sistem politic democratic se bazează pe conceptul de democraţie locală. Condiţia
necesară şi obligatorie a democraţiei este autoadministrarea (la nivelul satelor / comunelor /
oraşelor / municipiilor).
Necesitatea autoadministrării locale reiese din mai multe considerente şi anume:
1. participarea populaţiei la elaborarea deciziilor în cadrul unei administraţii locale
este o condiţie esenţială pentru democraţie;
2. autoadministrarea teritorială este o adevărată şcoală pentru cetăţeni, graţie căreia ei
învaţă să devină adevăraţi membri ai colectivităţii, în particular, şi ai societăţii, în
general;
3. controlul exercitat de locuitorii comunităţii asupra administrării treburilor publice
este o garanţie a creşterii economice a comunităţii; lipsa controlului conduce la
deficituri bugetare, la cheltuirea averii publice şi, în final, la distribuirea cadrului
socio-economic [52, p.51].
Elementele de bază ale noţiunii de autoadministrare sunt:
 autonomia locală;
 extinderea corespunzătoare a administrării locale;
 democraţia locală [127, p.36].
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în
interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice [2, art.3].
Localizarea bugetului presupune existenţa unei anumite interdependenţe financiare la
nivelul entităţilor regionale, subnaţionale. Această interdependenţă constituită sub forma
autonomiei locale este o zonă care formează o comunitate separată, legal constituită, subordonată
statului şi învestită cu autoritatea de a decide total sau parţial asupra propriilor probleme de
gestiune, prin intermediul propriilor organe de administrare.
Principiile de bază ale autonomiei locală sunt:
 existenţa unor organe proprii de administrare, care reprezintă interesele cetăţenilor;
 statul poate percepe impozite pe comunitate numai în temeiul legii;
  comunitatea poate întreprinde pe teritoriul său orice activitate considerată dezirabilă
care nu este interzisă prin lege [54, p.291].
Principiile autonomiei locale menţionate mai sus pot fi realizate numai în cazul existenţei
unei capacităţi de finanţare adecvată la nivel local, metodele de finanţare locală fiind sub
influenţa decisivă a statului. În acest sens, delegarea, prin legislaţia fiscală, a dreptului de a
stabili impozite către entităţile locale se realizează în limite determinate, asigurarea unui
echilibru adecvat între activităţile pe care acestea le pot desfăşura şi facilităţile fiscale de care
dispun pentru a le finanţa, toate acestea constituind regula de aur a autonomiei locale.
Necesitatea autonomiei locale se impune din următoarele:
1. reprezintă un element important al unui context instituţional specific economici de
piaţă;
2. diferenţierea regională a nevoilor şi dorinţelor reclamă nonstandardizarca tra-
tamentelor bugetare la nivel naţional, adică adecvarea bugetului la „condiţiile"
locale, şansele de satisfacere a nevoilor locale fimd mult mai mari dacă deciziile sunt
luate la nivel local;
3. administrarea unui mare număr de proiecte poate fi realizată mai avantajos, mai
eficien , dacă acestea se bazează pe un regim al autorităţii şi administraţiei descen-
tralizate (cunoaşterea condiţiilor locale, reducerea canalelor pe care elementele
bugetare trebuie să le traverseze etc [54, p.291].
Extinderea corespunzătoare a administrării locale presupune existenţa anumitor limite
referitoare la punctul până la care descentralizarea autorităţii poate fi realizată, chiar dacă aceste
limite nu pot fi stabilite cu precizie. Din acest punct de vedere descentralizarea instrumentelor de
politică bugetară poate fi efectuată până la punctul în care pentru fiecare variabilă există un
instrument, în condiţiile în care acest obiectiv nu este puternic influenţat de alte instrumente [52,
p.54].
Luînd în considerare sfera de activitate a comunităţilor locale, se pot deduce în mod
necesar raţiuni care să reclame existenţa unui anumit grad de autonomie bugetară la nivelul
comunităţii. În acest sens, pot fi zone pentru care să nu existe nici o raţiune valabilă pentru a
aplica soluţii standardizate la nivel naţional, existând însă raţiuni primordiale pentru a lua în
considerare nevoile şi interesele locale, utilizând cunoaşterea condiţiilor locale pentru a găsi cea
mai bună soluţie.
Economistul român G. Manolescu evidenţiază patru sisteme de autonomie locală (cu
grade de libertate diferite în determinarea activităţilor în diverse domenii):
a) Stipularea prin lege a obligaţiei autorităţilor locale de a realiza sau menţine anumite
tipuri de activităţi în domenii diferite. În acest caz nu există libertate de alegere, la
 nivelul comunităţii, a realizării sau nerealizării, poate fi introdus un anumit grad de
libertate în deciziile vizând modalitatea dc realizare a unor activităţi;
b) Stabilirea prin lege a unui număr minim de activităţi sau servicii într-un domeniu dat
pentru comunităţile locale, acestea având libertatea suplimentării şi diversificării
activităţilor sau serviciilor oferite;
c) Neimpunerea prin lege a obligaţiei comunităţii de a desfăşura activităţi sau de a
presta servicii în anumite domenii, însă garantarea de către stat a realizării acestora,
decise liber de comunitate, în conformitate cu anumite norme stabilite prin lege;
d) Existenţa unor domenii în care comunităţile înseşi au iniţiativa să desfăşoare diferite
activităţi fără autorizarea vreunei legi şi fără intervenţia şi susţinerea statului [54, p.
293].
Sistemele de autonomie de la punctele “a, b, şi c” pot să se refere la legislaţia cu privire
la învăţământ, transporturi, asigurări sociale. Sistem de autonomie “d” evidenţiază
independenţa cvasitotală a comunătii locale, fiind manifestată în domeniile cultură, sport,
gospodărie edilitară. Aceste domenii se structurează sub forma unor organisme independente,
având bugetul lor propriu. Cu părere de rău aceste sisteme există teoretic, în practică, însă, în
forma lor pură ele nu există. În practică un sistem poate cuprinde elemente şi din celelalte
sisteme.
În ţările occidentale sfera de activitate a comunităţilor locale s-a extins, pe termen lung,
în condiţii în care rata de creştere a cheltuielilor bugetare centrale este mai mare decât rata de
creştere a cheltuielilor bugetare locale (primele incluzând însă şi anumite transferuri).
În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă consolidată, funcţiile guvernamentale sunt
repartizate între autoritatea centrală şi autorităţile locale, ale căror puteri sunt fie protejate printr-
un statut. În asemenea ţări, autonomia locală are, de regulă, o semnificaţie politică, însăşi
dezvoltarea economică impunând cerinţa unei egalităţi de tratament bugetar pe zone geografice
mai întinse (de exemplu, în servicii publice, precum educaţia).
Democrația locală. Autorităţile publice locale ca organe alese sunt instituţii ale
democraţiei reprezentative, în care autoadministrarea locală este înfăptuită, de obicei, prin
intermediul unui organ corporativ. Autoadministrarea locală include şi posibilitatea organizării
unor consultări ale cetăţenilor (referendumuri locale) [52, p.55].
În baza elementelor menţionate mai sus se poate determina anume cine exercită
autoadministrarea, cum şi în ce mod.
Aceste elemente de bază ale conceptului de autoadministrare reprezintă valori
recunoscute comune care pot fi găsite în constituţiile democraţiilor europene şi în Carta
Autoadministrării Locale, adoptată de Consiliul Europei în 1985. În acelaşi timp, ele nu există în
mod independent şi exclusiv. Astfel, autonomia locală este completată de impactul autorităţilor
centrale, deoarece administraţia locală există în cadrul statului. Descentralizarea este menită să
permită autorităţilor locale să se autoconducă, fiind, totodată, controlate de organele centrale.
Autonomie locală în plan administrativ poate fi realizată numai prin aplicarea conceptului
de autonomie financiară. Fundamentul autonomiei locale este autonomia financiară.
Elementele autonomiei financiare sunt:
1. Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să fie
proporţionale cu competenţele prevăzute de constituţie sau de lege.
2. Cel puţin o parte din resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale
trebuie să provină din taxele şi impozitele locale, al căror nivel acestea au competenţa
să-1 stabilească în limitele legale.
3. Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun autorităţile
administraţiei publice locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi
evolutivă pentru a le permite să urmeze practic, pe cât posibil, evoluţia reală a costuri-
lor exercitării competenţelor acestora.
4. Unităţile administraţiv-teritoriale cu o situaţie mai grea financiară necesită instituirea
de proceduri de egalizare (nivelare) financiară sau dc măsuri echivalente, destinate să
corecteze efectele repartiţiei inegale a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a
sarcinilor fiscale care le suportă. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să
restrângă libertatea de opţiune a autorităţilor administraţiei publice locale în sfera lor
de competenţă.
5. Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie consultate, de o manieră
adecvată, asupra modalităţilor de repartizare a resurselor redistribuite care le revin.
6. Subvenţiile alocate unităţilor administrativ-teritorialc trebuie, pe cât posibil, să nu fie
destinate finanţării unor proiecte specifice. Alocarea de subvenţii nu trebuie să aducă
atingere libertăţii fundamentale a politicilor autorităţilor administraţiei publice locale
în domeniul lor de competenţă.
7. În scopul finanţării cheltuielilor de investiţii, autorităţile administraţiei publice locale
trebuie să aibă acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională a capitalului.
8. Autorităţile unităţilor administrativ-teritorialc, care îşi exercită funcţiile lor în limita
resurselor financiare dc care dispun, urmează să-şi stipuleze măsurile prioritare care
urmează a fi finanţate de la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.
9. Concomitent, Guvernul Central va putea delega unele din funcţiile sau atribuţiile sale
pentru a fi exercitate de către autorităţile locale care, urmează a fi recompensate pentru
aceste activităţi prestate cu resurse financiare de la bugetul guvernului central.
 10. În acelaşi timp, resursele financiare acumulate de către autorităţile locale nu sunt
accesibile pentru Guvernul Central şi insuficienţa de resurse financiare pentru propriile
necesităţi nu se compensează de la bugetul de Stat.
11. Autorităţile administraţiei publice ale unităţilor administrativ-teritoriale pot crea
fonduri de rezerve şi pot aproba regulamente privind utilizarea acestor fonduri.
Fondurile de rezervă sunt destinate în special finanţării unor acţiuni sau măsuri iniţial
prevăzute la aprobarea bugetelor respective.
12. La baza bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale este pus principiul echilibrului
bugetar (balanţa bugetară). Conform acestui principiu, autorităţile publice au dreptul
de a aproba şi efectua cheltuieli numai în limita resurselor financiare disponibile.
Acolo şi atunci unde şi când autorităţile publice locale nu-şi vor asigura colectarea
impozitelor preconizate, vor fi obligate, în acest caz, să-şi reducă devizul de cheltuieli.
13. Unităţile administrativ-teritoriale sunt obligate să menţină disciplina financiară în
teritoriu [2, art.9].
Sfârşitul ultimului deceniu al secolului XX a fost martorul unor încercări, diferite după
gradele de succes, de implementare a programelor de descentralizare fiscală şi evoluţie a puterii
fiscale spre nivelele inferioare ale guvernării publice, atât în ţările membre ale OCDE, cât şi în
alte ţări.
În diverse ţări descentralizarea fiscală este motivată de diferite raţionamente şi
consecinţele derivate din punctul de vedere al stabilităţii macroeconomice şi creşterii economice.
În cazul ţărilor-membre ale OCDE, descentralizarea fiscală este susţinută de argumentul că
guvernele centrale nu sunt în măsură să răspundă adecvat la cererea crescândă pentru bunurile şi
serviciile publice. Argumentul este bazat pe principiul subsidiarităţii (teorema descentralizării a
lui Oates: fiecare serviciu public trebuie furnizat de jurisdicţia ce controlează aria geografică
minimă care ar internaliza beneficiile şi costurile unei astfel de furnizări), recunoscându-se că
performanţa sectorului public poate fi consolidată prin considerarea diferenţelor locale în ceea ce
priveşte cultura, mediul înconjurător, asigurarea cu resurse naturale, factorii economici şi sociali.
Adiţional, preferinţele şi necesităţile locale sunt considerate a fi mai reuşit satisfăcute de
administraţiile publice locale decât cele centrale. Atât responsabilitatea, cât şi eficienţa alocativă
pot fi îmbunătăţite prin transferarea repartizării cheltuielilor mai aproape de sursele de venituri
şi, prin urmare, mai aproape de alegătorul median [117, p.18].
Pentru proiectarea acţiunilor de descentralizare fiscală în primul rănd sunt estimate
obiectivele situaţiei din domeniu. Deci, sarcina constă în evaluarea justă a gradului autonomiei
financiare locale.
 Pentru măsurarea gradului de descentralizare şi a autonomiei financiare locale se va
utiliza următorii indicatori:
– ponderea cheltuielilor publice locale în totalul cheltuielilor publice;
– ponderea cheltuielilor publice locale în PIB;
– ponderea veniturilor bugetelor locale în PIB;
– ponderea veniturilor fiscale ale bugetelor locale în PIB;
– ponderea veniturilor nefiscale ale bugetelor locale în PIB.
În Republica Moldova, evoluţia ponderii indicatorilor mentionaţi mai sus pentru perioada
2007-2012 este reprezentată în tabelul 5.2.

Tabelul 5.2. Structura indicatorilor în PIB pe anii 2007-2012, în %

Anii 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Ponderea cheltuielilor publice 38,78 34,67 36,02 35,20 31,56 23,39
locale în totalul cheltuielilor
publice în RM, %
Ponderea cheltuielilor publice 10,21 8,97 10,03 11,31 10,51 10,24
locale în PIB, %
Ponderea veniturilor bugetelor 7,54 6,30 9,18 10,10 9,97 10,90
locale în PIB, %
Ponderea veniturilor fiscale ale 6,12 5,01 4,60 4,84 4,77 3,74
bugetelor locale în PIB, %
Ponderea veniturilor nefiscale 1,29 0,81 0,69 0,55 0,56 0,42
ale bugetelor locale în PIB, %
Sursa: elaborat de autori în baza datelor Biroului Naţional de Statistică

Ponderea cheltuielilor publice locale în totalul cheltuielilor publice este cel mai frecvent
utilizat indicator pentru măsurarea gradului de descentralizare şi a autonomiei financiare locale.
Din datele expuse în tabelul 5.2 poate fi observată tendinţa de reducere a autonomiei publice
locale pentru perioada 2007-2012. Tendinţa care poate fi observată din datele prezentate în
tabelul 5.2 este că perioada 2007-2008 se caracterizează prin reducerea autonomiei publice
locale, iar perioada 2008-2009 prin creşterea acesteia, pentru ca începînd cu anul 2009 să fie
reluată creşterea centralizării finanţelor publice.
Ponderea cheltuielilor locale în totalul cheltuielilor publice este indicatorul direct al
descentralizării fiscale şi reprezintă un indicator imperfect de măsurare a autonomiei financiare
locale. Ponderile relative pun în evidenţă, în primul rând, structura cheltuielilor publice totale şi
abia apoi autonomia nivelelor inferioare ale administraţiei în elaborarea politicii lor fiscale
curente.
 Prin urmare, datele tabelului 5.2 reflectă centralismul fiscal care poate fi caracterizat prin
îmbinarea unei autonomii financiare locale reduse şi a unei dependenţe a administraţiei publice
locale de transferurile de la bugetul de stat. În acest caz, resursele transferate de la centru
administraţiilor publice locale sunt destul de însemnate şi puţine surse locale de venituri sunt
transmise jurisdicţiilor locale. Elaborarea politicilor locale poate fi limitată, guvernele locale
devenind agenţii funcţiei de cheltuieli ale centrului, iar centrul este responsabil de mobilizarea
veniturilor atât la nivel local, cât şi central.
Este necesar de menţionat că pentru extinderea descentralizării trebuie respectat criteriul
eficienţei economice, al obţinerii economiilor de scară în furnizarea serviciilor publice şi al ariei
geografice a beneficiarilor serviciului public respectiv. În acest sens, de o importanţă deosebită
este capacitatea administrativă a UAT prin care se înţelege ansamblul resurselor materiale,
instituţionale şi umane de care dispune o unitate administrativ-teritorială, precum şi acţiunile pe
care le desfaşoara aceasta pentru exercitarea competenţelor.
Există legături strânse între bugetul administraţiei centrale şi bugetele administraţiilor
locale. Politicile financiare ale administraţiei publice centrale au influenţe destul de mari asupra
administraţiilor publice locale. Şi invers, politicile financiare ale autorităţilor locale au implicaţii
importante asupra performanţei economice şi financiare generale a unei ţări. În cele din urmă,
elaborarea şi implementarea politicilor financiare trebuie să răspundă obiectivelor şi priorităţilor
economice generale fiind, în primul rând, favorabile creşterii economice.
În sistemele moderne de administrare între descentralizarea administrativă şi reprezetarea
locală există o legătură directă şi indisolubilă care porneşte de la dreptul colectivităţilor locale de
a beneficia de autorităţi reprezentative, drept consfinţit prin statuările constituţionale şi legale.
Procesul descentralizării reprezintă o cale importantă de îmbunătăţire a eficienţei şi
performanţei la nivelul administraţiei publice şi de asemenea la transparenţa activităţilor şi a
rezultatelor.
Pentru a obţine unele rezultate reale ale descentralizării, cadrul legislativ al ţării va fi
supus modificării nu o singură dată, evoluînd concomitent cu dezvoltarea social-economică a
ţării, al cărei nivel, la etapa actuală, nu ar permite trecerea unităţilor administrativ-teritoriale la
autofinanţarea deplină.
Următoarea etapă de dezvoltare a cadrului legislativ în domeniul autonomiei locale şi a
descentralizării fiscale este condiţionată de prevederile Planului de acţiune Republica Moldova –
Uniunea Europeană, prin care Republica Moldova şi-a asumat angajamentul de a continua
reforma administrativă şi consolidarea autofinanţării locale în conformitate cu standardele
europene. Aceasta presupune în special respectarea principiilor stipulate în Carta Europeană a
Autonomiei Locale şi acordarea unei atenţii speciale expertizei şi recomandărilor Congresului
Puterilor Locale şi Regionale din Europa, inclusiv în ceea ce priveşte managementul bugetelor
locale de către administraţiile locale şi atribuirea competenţelor bugetare (resurse care să
corespundă responsabilităţilor).
La componenta autonomia financiar-fiscală în statele contemporane nu putem vorbi de o
performanţă atinsă, chiar şi pentru statele cele mai industrializate cu o economie de piaţă
adecvată. Totuşi unele tendinţe în sfera dată impun ideea unei autonomii reale pentru entităţile
locale, în ceea ce priveşte administrarea financiar-fiscală la nivelul statelor, comunelor, oraşelor,
judeţelor, municipiilor etc..
În contextul celor menţionate se impune necesitatea unei conexiuni permanente între
centru şi unităţile administrativ-teritoriale, conexiune cu implicaţii structurale fundamentale:
cooperarea interfuncţională pentru implementarea politicii, configurarea capacităţii strategice,
capabile să răspundă la provocările asociate procesului de implimentare a unei politici publice.
Cadrul analizei referitoare la raportul centralizare-descetralizare este unul din elementele
principale, ce exprimă gradul în care guvernul este implicat în menţinerea uniformităţii şi a
standardelor de calitate în cadrul prestării serviciilor publice. Asigurarea uniformităţii şi a
standardelor de calitate stabilite la nivel naţional, ce ar asigura un tratament egal al tuturor
cetăţinilor, necesită o autonomie managerială reală la nivel local. Prin urmare, transferul de
atribuţii către unităţile administrativ-teritoriale are sens doar dacă acestea sunt capabile să
rezolve mai productiv problemele apărute decît în cazul implicării centrului în chestiunile de
acest fel.
În situaţia în care fundamentul autonomiei locale este autonomia financiară,
descentralizarea financiară înseamnă instituţionalizarea unor mecanisme care ar permite accesul
autorităţilor publice locale la veniturile necesare pentru exercitarea funcţiilor ce le revin, precum
şi asigurarea stabilităţii financiare a fiecărei UAT.
Aceasta presupune transmiterea de la autorităţile administraţiei publice centrale către cele
locale, în primul rînd, a dreptului de decizie în privinţa determinării bazei impozabile şi în al
doilea rînd, a dreptului la decizii privind căile de utilizare a venitului, fără coordonarea excesivă
cu centrul. Fiecare unitate administrativ-teritorială are dreptul, în cadrul politicilor economice
naţionale, la deţinerea autonomă şi liberă a unor resurse proprii suficiente, de care pot dispune în
mod liber în exercitarea atribuţiilor lor.
Realizarea unei autonomii financiare efective în plan local presupune reducerea rolului
autorităţilor centrale în stabilirea cuantumului şi categoriilor de venituri fiscale şi nefiscale la
nivel local, în utilizarea veniturilor locale, deci în stabilirea priorităţilor privind orientarea şi
efectuarea cheltuielilor şi în ceea ce priveşte exercitarea coordonării administrative asupra
aparatului fiscal pe plan local. Rolul statului, ca autoritate centrală, apare în cadrul determinării
politicii generale de dezvoltare a autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice locale, în
generarea de experienţă şi sprijin pentru consolidarea instituţională a aparatului fiscal subordonat
autorităţilor locale.
Pentru asigurarea consolidării autonomiei locale, implicit a autonomiei financiare a
unităţilor administrativ-teritoriale este necesar elaborarea unor politici publice care prin
consolidarea descentralizării fiscale ar oferi posibilităţi reale pentru asigurarea dezvoltării
economice a unităţilor administrativ-teritoriale.
Este necesar promovarea unor politici manageriale pentru autorităţile publice locale, în
vederea asigurării acestora cu personal calificat şi competent în ceea ce priveşte administraţia
publică locală.
Delimitarea competenţelor autorităţilor publice de diferite nivele să fie asigurată în aşa
fel, încât acestea să se suplinească şi să nu să se dubleze sau să se repete.
În concluzie menţionăm că descentralizarea fiscală ar spori responsabilitatea
administraţiei publice locale pentru întărirea bazei fiscale a teritoriilor. În Republica Moldova are
loc o scădere continuă a potenţialului economic în majoritatea teritoriilor şi în această situaţie
bugetului de stat îi revine rolul de distribuire a veniturilor între diferite teritorii în scopul
minimizării diferenţelor fiscale. Autonomia reală la nivel regional este o schimbare spre bine, cu
un potenţial economico-financiar capabil să relanseze economia teritoriilor.

5.4. Eficienţa politicii bugetare în domeniul cheltuielilor publice

Politica bugetar-fiscală reprezintă mecanismul de reglementare a economiei prin
intermediul unui ansamblu de instrumente de intervenţie ale statului orientate spre realizarea
obiectivelor de stabilitate și dezvoltare economică a statului.
Sistemul bugetar al Republicii Moldova, care constituie o parte integrantă a sistemului de
finanţe publice, este în prezent format din următoarele verigi: bugetul de stat, bugetele locale,
bugetul asigurărilor sociale de stat, fondul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală. Decizia
de repartizare a veniturilor și cheltuielilor între verigile sistemului bugetar are o conotaţie
politică. Aceasta reflectă modul de repartizare a atribuţiilor între autorităţile publice, precum și
raporturile de dependenţă/independenţă existente între organele administrative centrale și locale
în plan financiar.
Politica în domeniul cheltuielilor publice trebuie să stabilească mărimea, destinaţia și
structura optimă a acestor cheltuieli, să definească obiectivele care trebuie atinse prin efectuarea
diferitelor categorii de cheltuieli, să precizeze căile, metodele și instrumentele ce trebuie folosite
pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de efort financiar. Mărimea
cheltuielilor publice depinde de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind: potenţialul economic
al ţării, înclinaţia populaţiei spre consumul de bunuri și servicii publice, situaţia politică etc.. La
rîndul său, mărimea cheltuielilor publice exercită o influenţă directă și indirectă asupra gradului
general de dezvoltare al ţării, asupra siguranţei politice, economice și sociale, precum și asupra
posibilităţilor de colectare a resurselor financiare publice necesare în viitor.
La stabilirea obiectivelor ce trebuie atinse prin anumite cheltuieli este important să se
pornească de la necesităţile economice și sociale puse prioritar pe seama resurselor financiare
publice. Determinarea corectă a opţiunilor și priorităţilor la fiecare etapă este destul de
importantă, deoarece aceasta infl uenţează ritmul creșterii economice, gradul de satisfacere a
necesităţilor de trai, materiale și spirituale ale populaţiei etc. Formarea unor corelaţii optime între
genurile de cheltuieli publice – învăţămînt, sănătate, asigurări sociale, cultură, servicii publice
generale, acţiuni economice, apărare – se află în dependenţă de conjunctura economică, tradiţiile
din societate, tendinţele existente, opţiunile organelor de decizie etc..
Pentru efectuarea unor judecăţi de valoare cu privire la politica în domeniul cheltuielilor
bugetare promovată de guvern, inclusiv la impactul cheltuielilor bugetare asupra economiei și la
eficienţa lor, este necesară urmărirea evoluţiei acestor cheltuieli ca mărime, destinaţie și
structură.
Orientarea resurselor financiare ale statului spre principalele obiective se poate observa
urmărind în dinamică structura principalelor categorii de cheltuieli ale bugetului public naţional,
după destinaţia funcţională.
În structura cheltuielilor bugetului consolidat un loc important îl ocupă cheltuielile privind
deservirea datoriei de stat. Angajarea împrumuturilor interne și externe pentru acoperirea
deficitului bugetar, precum și pentru rambursarea la scadenţă a împrumuturilor și efectuării altor
finanţări din buget, destinate în special consumului, au condus la creșterea îndatorării guvernului.
Politica statului privind datoria externă trebuie orientată spre limitarea angajamentelor,
deoarece costurile mari vor influenţa negativ dezvoltarea economică viitoare. Or, în cazul
angajării unor noi capitaluri este necesară urmărirea, în primul rînd, a eficienţei economice atît în
ce privește costul lor, cît mai ales valorificarea sau rentabilitatea activităţii în care sînt alocate.
Transferurile reprezintă un instrument macrofinanciar uzual și eficient în vederea asigurării
echilibrului financiar public, atît prin implicarea lor în mecanismul circulaţiei fluxurilor
financiare, cît și prin optimizarea relaţiilor interbugetare.
Avînd în vedere practica internaţională și particularităţile sistemului bugetar al Republicii
Moldova, pot fi evaluate 4 modele de construcţie a relaţiilor interbugetare:
a. determinarea sumelor de distribuire, partajîndu-le în funcţie de un anumit coeficient.
Modelul poate prezintă eficienţă redusă prin adîncirea dezechilibrului între resursele și
nevoile financiare, cît și prin gradul înalt de centralizare;
 b. metoda sumelor fixe ale transferurilor. Această modalitate constă în determinarea
mărimii transferurilor și a defalcărilor pentru fiecare unitate teritorială pe termen lung;
se caracterizează printr-o eficienţă a funcţiei de stimulare, asigurîndu-se echilibrul
financiar la nivelul sistemului bugetar;
c. metoda mixtă sau combinarea metodelor de mai sus constă în determinarea structurii
optime a relaţiilor interbugetare, prin maximizarea mărimii mediei ponderate a
variabilelor politicii fiscale și a transferurilor. În baza acestei medii ponderate, se poate
delimita, după criteriul eficienţei, orice combinaţie de politici, pentru care sînt
determinate efectele de stimulare și nivelare. Modelul este asemănător cu CAPM
(modul de analiză “Capital Asset Prising Model“) de optimizare a portofoliului de hîrtii
de valoare, în funcţie de 2 variabile opuse – rentabilitate și risc;
d. stabilirea independentă a impozitelor de către autorităţile locale și reglementarea
fiscală structurală. Aceasta variantă este utilizată în ţările de tip federal (SUA, Canada),
unde fiecare unitate teritorială are dreptul de a stabili nivelul cotelor impozitelor și
taxelor, concomitent cu obţinerea transferurilor pentru nivelare (în funcţie de potenţialul
fiscal al regiunii) sau pentru realizarea diferitelor programe de dezvoltare, finanţate de
la bugetul federal;
În prezent aplicarea în Republica Moldova a modelului 1 “Determinarea sumelor de
distribuire”conduce la adîncirea dezechilibrului între resursele și nevoile financiare ale unităţilor
administrativ-teroriale, cît și la creșterea gradului de centralizare.
În viziunea economică, o politică eficientă în redistribuirea resurselor financiare
presupune implicarea organelor locale în creșterea potenţialului economic. În acest sens,
principalele aspecte ce trebuie analizate se referă la funcţia de stimulare, stabilitatea relaţiilor
interbugetare, promovarea politicii bugetare de către autorităţile locale. Prin urmare, transferurile
trebuie să devină un instrument eficient al macrobugetării în vederea asigurării echilibrului
financiar public, atît prin implicarea lor în mecanismul circulaţiei fl uxurilor fi nanciare, cît și
prin optimizarea relaţiilor interbugetare.
În acest context, analiza fundamentării strategice și a cadrului legal existent va permite
elucidarea principalelor direcţii de acţiune a politicii bugetar-fiscale și a influenţelor directe și
indirecte asupra nivelului de creștere economică și reducere a sărăciei.
Politicile și procedurile bugetare (de la schimbările de management și control al
cheltuielilor publice pînă la reforme ale managementului sectorului public) constituie obiective
guvernamentale centrale de livrare a serviciilor publice cu o mare economie și eficienţă.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Numiţi factorii de care depinde volumul resurselor financiare ale societăţii.
2. Clasificaţi resursele financiare ale societăţii.
3. Determinaţi legătura între resursele financiare ale societăţii şi resurse financiare publice.
4. Determinaţi structura resurselor financiare publice.
5. Numiţi factorii care determină creşterea resurselor financiare publice.
6. Descrieţi conţinutul economic al resurselor financiare.
7. Definiţi noţiunile de resurse ordinare şi extraordinare.
8. Numiţi indicatorii în baza cărora se efectuează analiza evoluţiei resurselor financiare
publice (de analiză a nivelului şi structurii resurselor financiare publice).
9. Numiţi factorii ce influenţează nivelul veniturilor extraordinare.
10. Descrieţi noţiunea de resurse de trezorerie.
11. Caracterizaţi şi descrieţi evoluţia resurselor financiare publice în ţările dezvoltate şi a
celor în curs de dezvoltare.

TESTE – GRILĂ:

1. Resursele ca element al bogăţiei unei ţări, se pot clasifica în:

a) resurse administrative de stat centrale;
b) resurse materiale;
c) resursele întreprinderilor publice;
d) resursele umane;
e) resursele financiare;
f) resursele asigurărilor sociale de stat.
2. Cheltuielile Administraţiei Publice Locale sunt acoperite prin intermediul
următoarelor resurse:
a) impozite şi taxe locale;
b) transferuri primite de la Administraţia Publica Centrală;
c) venituri nefiscale;
d) împrumuturi.
3. Resursele extraordinare sunt resursele:
a) ce pot fi folosite numai cu aprobarea Preşedinţiei;
b) la care statul apelează în situaţii excepţionale;
c) ce apar în urma desfiinţării unor fonduri;
d) pe care statul le transferă la bugetele fondurilor speciale.
4. În grupul resurselor extraordinare se cuprind:
a) împrumuturi de stat interne şi externe;
b) venituri fiscale;
c) venituri nefiscale;
d) emisiunea banilor de hîrtie;
e) ajutoare şi alte transferuri din străinătate;
f) valorificarea peste hotare a bunurilor statului.
5. În categoria resurselor financiare publice nu se includ:
a) impozite;
b) taxe;
 c) donaţii interne;
d) salariu personalului în instituţiile publice;
e) emisia banilor de hîrtie.
6. Alegeţi varianta corectă, ca venit financiar public, transferul reprezintă:
a) ajutoare primite de la ţările dezvoltate de către ţările în curs de dezvoltare;
b) impozite transferate în bugetul statului de către agenţii economici;
c) împrumuturile de stat.
7. Puneţi în locul punctelor expresia potrivită:
1. ……………………… presupune redistribuirea resurselor pentru a satisface nevoile de
educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate ş.a.
2. ……………………… creşterea dobânzii atrage creşterea preţurilor ce duce la creşterea
nominală a încasărilor fiscale.
3. ………………………, care influenţează asupra evoluţiei PIB, ceea ce poate determina
creşterea veniturilor impozabile.
4. …………………………., sintetizează influenţa celorlaţi factori prin dimensiunea
cheltuielilor publice. Comparată ca nivelul resurselor, posibil de mobilizat, rezultă
mărimea deficitului bugetar.

a) factori monetari,
b) factori sociali,
c) factori economici,
d) factori de natură financiară.

STUDII DE CAZ

1. Sistemul bugetar al Republicii Moldova, care constituie o parte integrantă a sistemului de

finanţe publice, este în prezent format din următoarele verigi: bugetul de stat, bugetele
locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondul asigurărilor obligatorii de asistenţă
medicală. Analizați modul de repartizare a veniturilor și cheltuielilor între verigile
sistemului bugetar.
2. Cererea de resurse financiare publice în Republica Moldova este determinată de nivelul şi
evoluţia cheltuielilor publice, şi este influenţată de o mulţime de factori. Determinați și
analizați factorii de influență.

CAPITOLUL 6: RESPONSABILITĂŢILE BUGETARE, MONITORIZAREA ŞI

CONTROL
6.1. Modul de elaborare a bugetelor pe programe
6.2. Elaborarea, aprobarea şi modificarea bugetelor pe programe
6.3. Monitorizarea şi raportarea programelor

6.1. Modul de elaborare a bugetelor pe programe

Procesul alocării resurselor bugetare urmăreşte scopul de a realiza obiectivele sociale şi
economice ale Guvernului. Totodată, pentru realizarea legăturii între alocarea resurselor şi
rezultatele politicilor urmează să fie aplicate noi metode de management bugetar. Una din aceste

Obiective didactice:

 Prezentarea modului de elaborare a bugetelor pe programe;

 Descrierea etapelor bugetelor pe programe;
 Analiza indicatorilor de performanță;
 Descrierea regulilor şi principiilor privind definirea programelor, scopurilor, obiectivelor şi
indicatorilor de evaluare a performanţei .

Concepte-cheie: bugete pe programe; indicatori de performanță; programe.

metode reprezintă fundamentarea şi monitorizarea bugetului pe programe.

Prin bugetul pe programe sînt evidenţiate rezultatele planificate ce trebuie atinse în urma
activităţilor realizate de autorităţile şi instituţiile publice finanţate de la buget. Avînd o imagine
clară asupra rezultatelor dorite ale activităţii acestora, pot fi identificate soluţii şi metode
eficiente pentru realizarea lor. Astfel se asigură o legătură directă a resurselor financiare şi
cheltuielilor cu programele şi activităţile care pun în aplicare măsurile de politică.
Bugetul pe programe reprezintă un instrument eficient de management în stabilirea
priorităţilor şi luarea deciziilor privind alocarea resurselor bugetare în viitor în funcţie de
rezultatele obţinute.
Sînt utilizate următoarele noţiuni:
Bugetul pe programe este un program de activităţi (grupuri de activităţi) majore, pentru
care sînt definite scopuri, obiective, descriere narativă şi indicatori de performanţă şi pentru
realizarea căruia sînt alocate resurse respective.
Programul  reprezintă o activitate majoră sau grup de activităţi stabilite de către o
organizaţie pentru a susţine şi implementa politica bugetară.
 Scopul este un deziderat cu caracter general al rezultatelor scontate ce derivă imediat de
la realizarea programelor.
Obiectivele sînt declaraţii ale realizărilor şi rezultatelor scontate, măsurabile pentru o
anumită perioadă de timp, care reflectă progresul înregistrat în atingerea scopului.
Descrierea narativă  este  o prezentare care reflectă succint ce face programul respectiv. 
Indicatorii de evaluare ai performanţei reprezintă un sistem de indicatori care evaluează
resursele, eficienţa, produsul şi rezultatele programului atît în cadrul elaborării cît şi la realizarea
acestuia.
Indicatorii de resurse estimează resursele financiare, materiale, umane şi tehnice utilizate
pentru realizarea programului.
Indicatorii de eficienţă se exprimă ca o cantitate medie a resurselor consumate (timp,
cost) pentru obţinerea unei unităţi de produs sau rezultat.
Indicatorii de produs indică sau măsoară volumul produselor (serviciilor) direct rezultate
din mersul realizării programului.
Indicatorii de rezultate evaluează efectele şi calitatea programului şi descriu măsura în
care acesta a atins scopul şi obiectivul scontate.
Reguli şi principii privind definirea programelor, scopurilor, obiectivelor şi
indicatorilor de evaluare a performanţei
Programul este misiunea generală sau orice alt gen de declaraţie a scopurilor care
determină direcţia de dezvoltare pe care organizaţia o urmează pe o perioadă scurtă, medie sau
lungă de timp. Dacă programul este prea general şi dificil de gestionat, acesta poate fi divizat în 
subprograme. La elaborarea programelor, executorii de buget trebuie să respecte următoarele
reguli:
 programul trebuie să reprezinte alternativa prioritară şi cea mai eficientă din punct
de vedere economic (al costurilor) şi al beneficiului social sau de altă natură;
 la etapa de elaborare şi în procesul realizării programului trebuie sa existe
posibilitatea identificării şi verificării cu maximă precizie a cheltuielilor aferente
programului;
 programele pot fi specifice pentru fiecare autoritate (instituţie publică) sau
comune pentru mai multe autorităţi (instituţii publice);
 un program nu trebuie să fie prea general şi să cuprindă prea multe scopuri şi
respectiv obiective, pentru a evita problemele legate de administrarea acestuia, dar
nici stabilit la un nivel prea detaliat, care generează un volum mare de documente.
Executorul de buget trebuie să găsească o soluţie optimă, identificînd programe de
 proporţii optime care vor avea o realizare şi, respectiv, rezultate (performanţe)
adecvate.
Exemple de programe: Transporturi
Protecţia Socială
Managementul Finanţelor Publice
Exemple de subprograme: Dezvoltarea drumurilor
Protecţia familiei şi a copilului
Administrarea veniturilor Bugetului Public
Naţional

Un program este constituit din următoarele elemente:

 scopuri;
 obiective;
 descriere narativă;
 indicatori de performanţă.
Elementele se stabilesc la nivelul subprogramelor. Atunci cînd programele nu se împart
în subprograme, acestea vor fi subordonate direct programelor. Legătura logică între elementele
programului este prezentată în schema 6.1.

SCOP

OBIECTIVE

Indicatori de resurse Indicatori de produs Indicatori de rezultat

Schema 6.1. Corelația între elementele programului

Scopul este o descriere a stării de lucruri îmbunătăţită care se aşteaptă sau soluţia unei
probleme avute în vedere cînd s-au elaborat programele, motivul pentru care instituţia realizează
programul respectiv. Scopul răspunde la întrebarea: De ce a fost stabilit programul? La
elaborarea scopurilor se iau în considerare următoarele principii:
  scopul programului reprezintă o explicaţie scurtă a motivului implementării
programului; 
 un program poate avea unul sau mai multe scopuri, care se includ în ordinea
importanţei lor;
 fiecărui scop al programului îi corespunde unul sau mai multe obiective (Exemple
de scopuri: Acumularea veniturilor la bugetul  public naţional;Optimizarea și
diversificarea sportului; Prevenirea si combaterea corupţiei şi fraudelor
economice);
 scopul reflectă o stare dorită ce trebuie maximizată sau un efect nedorit ce trebuie
minimizat (Exemple de scopuri: Creşterea duratei medii de viaţă; Scăderea ratei
mortalităţii infantile);
 scopurile programelor trebuie să fie direct corelate cu scopurile majore ale
executorilor de buget, conţinute în planurile strategice de dezvoltare, şi, totodată,
să decurgă nemijlocit din realizarea oricărui program;
 pentru programele în proces de desfăşurare scopul trebuie să fie constant pe tot
parcursul realizării;
 scopul trebuie să evite descrierea metodologiei programului.
Obiectivele definesc nemijlocit (ca conţinut şi termen) rezultatele specifice care se
estimează a fi realizate. Obiectivele răspund la întrebarea: Cum se va atinge scopul
programului?  La elaborarea obiectivelor sînt utilizate următoarele reguli:
 obiectivele stabilite de către executorii de buget în cadrul fiecărui program
reprezintă cît mai concret posibil ce se planifică a se întreprinde şi în ce termen,
pentru a obţine scopul stabilit al programului (Exemple de obiective: Construirea
a 300 km de autostradă, pînă în 2013; Reducerea cu 5% a abandonului şcolar în
licee în 2013);
 pentru a asigura identificarea obiectivelor optime pentru un program, acestea
trebuie să întrunească următoarele caracteristici: racordare directă la scopul
general al programului; un obiectiv stabileşte un singur rezultat principal; sînt
concrete şi măsurabile; sînt specificate în timp; sînt specifice; sînt controlabile;
sînt realiste, realizabile şi rezultă din analiza situaţiei reale la momentul stabilirii
programului; sînt corelate cu disponibilul de mijloace pentru realizarea lor; pot fi
stabilite pe termen mediu, cu stabilirea obiectivelor intermediare pe fiecare an
(Exemple de obiective intermediare: 2008: Construirea a 100 km de autostradă;
2009: Construirea a 160 km de autostradă; 2010: Construirea a 120 km de
autostradă);
  obiectivele stabilite de către executorii de buget în cadrul programului  se înscriu
în ordinea importanţei lor.
Descrierea narativă a programului constituie un echilibru între concizie şi explicaţii
suficiente pentru a permite utilizatorului să identifice programul şi să înţeleagă obiectivele şi
indicatorii programului. Descrierea narativă a programului  răspunde la cîteva din următoarele
întrebări: Ce face programul? Care sînt problemele pe care programul le rezolvă? Cine sînt
beneficiarii serviciilor oferite de  programul respectiv?
La descrierea programului, precum şi la definirea obiectivelor şi indicatorilor, se ţine
cont de informaţiile pe care o persoană cu nivel de înţelegere mediu doreşte să le cunoască
pentru a înţelege programele din buget (se utilizează un limbaj simplu şi clar, evitînd termeni
prea specifici).
Exemplu de descriere narativă:  Programul “Prevenirea şi combaterea corupţiei şi
fraudelor economice”. Nivelul corupţiei, fraudelor economice şi a spălării banilor este
monitorizat în permanenţă de către Centrul Național Anticorupţiei. Procesul de diminuare a
acestor parametri este bazat pe o activitate tridimensională: prevenire, combatere şi educare. În
acest aspect activităţile rezidă în depistarea şi cercetarea  cazurilor de corupţie şi fraudă
economică (inclusiv spălarea banilor), elaborarea politicilor de prevenire şi desfăşurare a
campaniilor de sensibilizare a opiniei publice.
Rezultatul şi performanţa programelor sînt exprimate prin indicatori. Scopul indicatorilor
de evaluare ai performanţei este de a măsura progresul programului în îndeplinirea obiectivelor
sale.  Aceştia trebuie să fie:
– relevanţi pentru activitatea instituţiei;
– să se focalizeze pe rezultate;
– siguri şi clari;
– justificaţi şi verificabili;
– oportuni şi comparabili;
– să reflecte costul efectiv.
Indicatorii trebuie comparaţi cu o oarecare bază sau standarde cum ar fi: performanţa
anterioară, alte programe comparabile sau instituţii sau standarde din domeniul dat, sarcinile
stabilite în buget sau alte acte de politică.
Indicatorii pot să fie revăzuţi în mod regulat (anual). Indicatorii de evaluare ai
performanţei sînt măsuri care furnizează informaţia privind eficienţa şi eficacitatea programelor
publice, precum este ilustrat în schema 6.2.
 Necesități Factori externi

Obiective Rezultate
Eficacitate

Resurse Eficiența tehnică Produse

Costul eficacității

Schema 6.2. Interconexiunea indicatorilor de performanţă

La evaluarea programelor se utilizează 3 grupuri de indicatori:

Indicatorii de resurse reflectă resursele (financiare, umane şi materiale) utilizate pentru
realizarea activităţilor vizînd producerea mărfurilor şi prestarea serviciilor.  Aspectul
consumurilor trebuie să includă toate costurile.
Exemplu de indicatori de resurse: Unităţi de personal; Echipament; Materiale etc.
Executorii de buget trebuie să identifice şi să includă în programe indicatori concreţi,
astfel încît să asigure relevanţa maximă a resurselor impusă de natura obiectivului.
Indicatorii de produs caracterizează aspectul produsului şi evaluează cantitatea
produselor sau serviciilor, aferente atingerii obiectivelor, ce se realizează în procesul derulării
programului. Aceşti indicatori oferă informaţie exactă despre mersul realizării programului pe
întreaga perioadă.
Exemplu de indicatori de produs: Kilometri de drum construit; Numărul de cazuri de
evaziune fiscală trimise în instanţă.
Indicatorii de produs reflectă efectul imediat al programului, sînt utili la măsurarea cererii
şi la determinarea resurselor necesare pentru un program. De obicei produsele sectorului public
sînt serviciile, respectiv, este mai uşor de măsurat cantitatea produselor realizate, decît calitatea
acestora. Este posibil ca un indicator de produs să tindă la realizarea a mai multor indicatori de
rezultat. În unele sectoare  aceştia pot fi utilizaţi ca înlocuitori ai indicatorilor de rezultat.
Indicatorii de eficienţă caracterizează aspectul eficienţei, exprimă costul unitar al
produsului şi rezultatelor, precum şi consumul de timp raportat la o unitate de produs şi rezultat.
 Exemplu de indicatori de eficienţă: Costul mediu al întreţinerii şi reparaţiilor  pentru  un
km de stradă; Cheltuieli pentru un copil abandonat; Numărul mediu de zile necesare pentru
instrumentarea unui caz de evaziune fiscală.
Indicatorii de rezultat determină aspectul rezultatelor şi, spre deosebire de ceilalţi
indicatori, caracterizează efectul sau calitatea programului. Indicatorii de rezultate descriu în ce
măsură s-a reuşit realizarea scopurilor şi obiectivelor programului. Aceşti indicatori prezintă o
importanţă deosebită şi trebuie să fie stabiliţi în cadrul fiecărui program şi pentru fiecare obiectiv
al programului.
Exemplu de indicatori de rezultat: Gradul de creştere a accesibilităţii la drumurile
depărtate; Procentul elevilor de 18 ani care absolvesc cursurile liceale; Suma arieratelor fiscale
şi amenzilor colectate ca rezultat al condamnării.
Indicatorii de rezultat se referă la schimbări economice şi sociale realizate prin
intermediul programului, sînt mai relevanţi în evaluarea performanţei (realizărilor) programelor,
dar indicatorii de produs sînt în general mai uşor de definit şi măsurat. Influenţa factorilor externi
constituie problema de bază a indicatorilor de rezultat.
Exemplu de indicatori de rezultat: caracteristicile studenţilor; educaţia; economia etc.
Bugetarea orientată spre performanţă este focusată pe rezultate, dar dacă nu pot fi
formulaţi indicatorii de rezultate, nu este interzisă măsurarea resurselor utilizate şi produselor
realizate.

6.2. Elaborarea, aprobarea şi modificarea bugetelor programelor

 Programele se elaborează după metoda „de jos în sus”. La elaborarea bugetului pe
programe, responsabili pentru întocmirea datelor cu caracter financiar şi non-financiar sînt
conducătorii instituţiilor (executorii de buget) şi altor subdiviziuni structurale, adică cei care vor
utiliza mijloacele respective pentru realizarea programelor/subprogramelor. Persoanele
menţionate vor raporta şi rezultatele obţinute.
Executorii de buget prezintă propunerile de buget pe programe, conform  clasificaţiei
programelor. În procesul elaborării propunerilor de buget, autorităţile pot propune formulări
(denumiri) noi de programe, dacă consideră că acele existente nu reflectă corect misiunea
activităţilor pe care o realizează, însă structura clasificaţiei programelor nu poate fi schimbată.
După colectarea cererilor de buget, bugetul se structurează în programe într-un format
specific care cuprinde scopul, obiectivele, descrierea narativă şi indicatorii de evaluare ai
performanţei şi se transmite executorilor primari de buget pentru sistematizare.
 Propunerile de buget pe programe se prezintă de către executorii de buget (în limbile de
stat şi rusă), conform formularului stabilit de Ministerul Finanţelor, imprimate pe suport de hîrtie
şi în format electronic, întocmit în „Microsoft Excel”.
Volumul total al resurselor de finanţare ale programelor trebuie sa se încadreze în limitele
de cheltuieli, stabilite prin lege pe anii respectivi, incluzînd cheltuielile de bază (fără investiţiile
capitale în construcţii, cu excepţia sferei „ştiinţă şi inovare”) şi estimările de mijloace speciale pe
anii respectivi.
La evaluarea costurilor fiecărui program, executorii de buget utilizează principiile care se
conţin în normele metodologice privind elaborarea propunerilor de buget în formatul tradiţional
(doar conform clasificaţiei bugetare).
În funcţie de evoluţia proiectului bugetului în cadrul Ministerului  Finanţelor cît şi la
Guvern şi Parlament, autorităţile publice ajustează propunerile de programe, astfel încît să fie
asigurate:
– încadrarea în limitele de cheltuieli stabilite;
– justificarea obiectivelor şi criteriilor de evaluare ai performanţei propuse;
– formularea adecvată a atributelor programului.
Executorii de buget prezintă propunerile de buget pe programe, însoţite de calcule şi note
explicative care trebuie să conţină:
– justificarea, în conformitate cu actele normative, a programelor,  subprogramelor,
scopurilor şi obiectivelor acestora, precum şi explicarea priorităţilor şi
dimensionării obiectivelor;
– calcule privind estimarea costurilor tuturor componentelor programelor;
– alte informaţii relevante menite să  întregească argumentarea şi justificarea
propunerilor, facilitînd astfel şi examinările de fond ale acestora.
Aprobarea programului se realizează după metoda „de sus în jos”. Executorii primari de
buget aprobă bugetele fundamentate pe programe, conform formularului nr. 1 pr, în baza
volumului total de resurse aprobat prin lege pentru fiecare program la nivel de executor primar
de buget.
După aceasta, executorii primari de buget împart resursele alocate pentru programe
concrete între instituţiile publice subordonate, care realizează programele/subprogramele date.
La rîndul lor, instituţiile publice aprobă programul/subprogramul propriu conform formularului
stabilit (1 pr), definind obiective şi indicatori individuali de performanţă pentru care au fost
alocate mijloacele financiare respective.
În scopul monitorizării programelor şi subprogramelor prin sistemul informaţional al
Ministerului Finanţelor, programelor li se atribuie coduri distincte, care se aprobă prin ordinul
ministrului finanţelor şi se comunică executorilor de buget.  Codul programului/subprogramului
conţine 4 semne, precum urmează:

XX XX

2 semne – codul subprogramului

2 semne – codul programului

6.3. Monitorizarea şi raportarea programelor

Monitorizarea programelor se efectuează la nivel de:
– instituţii;
– autorităţi publice centrale;
– Guvern;
– Parlament;
– societatea civilă.
Conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice care elaborează programe desemnează
manageri de program - persoane responsabile pentru colectarea datelor şi raportarea privind
gradul de realizare a programelor.
Informaţia privind indicatorii de performanţă (nefinanciari) se prezintă, cu explicaţiile
relevante, de către persoanele responsabile la unităţile unde se formează rapoartele, după ce
rapoartele se prezintă executorilor primari de buget.
Executorii primari de buget generalizează datele primite de la instituţii, întocmesc şi
prezintă Ministerului Finanţelor rapoarte trimestriale despre executarea
programelor/subprogramelor conform formularului  2 pr.
Modificarea pe parcursul anului în cadrul programelor se efectuează în funcţie de 
modificarea Legii anuale a bugetului de stat, în caz că se modifică limitele de cheltuieli pe
domeniile respective. De regulă, indicatorii de performanţă nu se revizuiesc pe parcursul anului,
iar devierile dintre indicatorii real executaţi şi cei asumaţi în program se explică la prezentarea
rapoartelor.
În scopul facilitării monitorizării şi gestionării mai eficiente a programelor, se recomandă
ca la etapa iniţială fiecare program să fie definit de către executorii primari de buget la nivelul de
coduri (conform clasificaţiei organizaţionale „B” a cheltuielilor bugetare).
Executorii primari de buget poartă responsabilitate pentru veridicitatea dărilor de seamă
despre realizarea programelor şi publică rapoartele.
 ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Explicați necesitatea metodei „de jos în sus” de elaborare a programelor.
2. Descrieți conceptul de monitorizare a programelor.
3. Explicați necesitatea evaluării costurilor fiecărui program.
4. Definiți noțiunea de buget pe programe.
5. Argumentați importanța indicatorilor de evaluare ai performanţei.
6. Determinați tipurile de resurse utilizate pentru realizarea programului.
7. Argumentați importanța indicatorilor de eficienţă.
8. Argumentați importanța bugetării orientate spre performanţă.
9. Explicați importanța indicatorii de rezultat.
10. Descrieți interconexiunea indicatorilor de performanţă.

TESTE – GRILĂ:

1. Alegeți varianta corectă: monitorizarea programelor se efectuează la nivel de:

a) instituţii;
b) autorităţi publice centrale;
c) Guvern;
d) Parlament;
e) societatea civilă;
f) toate variantele sunt corecte.
2. Alegeți varianta corectă: un program este constituit din următoarele elemente:
a) scopuri;
b) obiective;
c) descriere narativă;
d) indicatori de performanţă;
e) toate variantele sunt corecte.
3. Alegeți varianta corectă: bugetul pe programe reprezintă:
a) un program de activităţi (grupuri de activităţi) majore, pentru care sînt definite scopuri,
obiective, descriere narativă şi indicatori de performanţă şi pentru realizarea căruia sînt
alocate resurse respective.
b) o activitate majoră sau grup de activităţi stabilite de către o organizaţie pentru a susţine şi
implementa politica bugetară.
c) un deziderat cu caracter general al rezultatelor scontate ce derivă imediat de la realizarea
programelor.
d) declaraţii ale realizărilor şi rezultatelor scontate, măsurabile pentru o anumită perioadă de
timp, care reflectă progresul înregistrat în atingerea scopului.
e) o prezentare care reflectă succint ce face programul respectiv.
4. Alegeți varianta corectă: programul  reprezintă:
a) este un program de activităţi (grupuri de activităţi) majore, pentru care sînt definite
scopuri, obiective, descriere narativă şi indicatori de performanţă şi pentru realizarea
căruia sînt alocate resurse respective.
b) o activitate majoră sau grup de activităţi stabilite de către o organizaţie pentru a susţine şi
implementa politica bugetară.
c) un deziderat cu caracter general al rezultatelor scontate ce derivă imediat de la realizarea
programelor.
 d) declaraţii ale realizărilor şi rezultatelor scontate, măsurabile pentru o anumită perioadă de
timp, care reflectă progresul înregistrat în atingerea scopului.
e) o prezentare care reflectă succint ce face programul respectiv.
5. Alegeți varianta corectă: scopul  reprezintă:
a) un program de activităţi (grupuri de activităţi) majore, pentru care sînt definite scopuri,
obiective, descriere narativă şi indicatori de performanţă şi pentru realizarea căruia sînt
alocate resurse respective.
b) o activitate majoră sau grup de activităţi stabilite de către o organizaţie pentru a susţine şi
implementa politica bugetară.
c) un deziderat cu caracter general al rezultatelor scontate ce derivă imediat de la realizarea
programelor.
d) declaraţii ale realizărilor şi rezultatelor scontate, măsurabile pentru o anumită perioadă de
timp, care reflectă progresul înregistrat în atingerea scopului.
e) o prezentare care reflectă succint ce face programul respectiv.
6. Alegeți varianta corectă: descrierea narativă reprezintă:
a) un program de activităţi (grupuri de activităţi) majore, pentru care sînt definite scopuri,
obiective, descriere narativă şi indicatori de performanţă şi pentru realizarea căruia sînt
alocate resurse respective.
b) o activitate majoră sau grup de activităţi stabilite de către o organizaţie pentru a susţine şi
implementa politica bugetară.
c) un deziderat cu caracter general al rezultatelor scontate ce derivă imediat de la realizarea
programelor.
d) declaraţii ale realizărilor şi rezultatelor scontate, măsurabile pentru o anumită perioadă de
timp, care reflectă progresul înregistrat în atingerea scopului.
e) prezentare care reflectă succint ce face programul respectiv.
7. Alegeți varianta corectă: la elaborarea scopurilor se iau în considerare următoarele
principii:
a) scopul programului reprezintă o explicaţie scurtă a motivului implementării
programului; 
b) un program poate avea unul sau mai multe scopuri, care se includ în ordinea importanţei
lor;
c) fiecărui scop al programului îi corespunde unul sau mai multe obiective;
d) scopul reflectă o stare dorită ce trebuie maximizată sau un efect nedorit ce trebuie
minimizat;
e) scopurile programelor trebuie să fie direct corelate cu scopurile majore ale executorilor
de buget, conţinute în planurile strategice de dezvoltare, şi, totodată, să decurgă
nemijlocit din realizarea oricărui program;
f) pentru programele în proces de desfăşurare scopul trebuie să fie constant pe tot parcursul
realizării;
g) scopul trebuie să evite descrierea metodologiei programului;
h) toate variantele sunt corecte.

STUDII DE CAZ
1. Analizați interconexiunea indicatorilor de performanţă.
2. Analizați clasificaţia organizaţională „B” a cheltuielilor bugetare.
 CAPITOLUL 7: BUGETAREA ŞI PROIECTAREA POLITICILOR
7.1. Fundamentarea teoretică a bugetării.
7.2. Bugetarea în Republica Moldova

Obiective didactice:

 Analiza cerinţelor specifice principiilor bugetare;

 Descrierea principiilor şi trăsăturilor bugetării în Republica Moldova.

Concepte-cheie: principii bugetare; bugetare; proiectarea politicilor.

7.1. Fundamentarea teoretică a bugetării

Esenţa conceptului de bugetare constă în găsirea direcţiilor potenţiale în alocarea
resurselor fi nanciare limitate și în determinarea unui anumit proces decizional, în condiţiile
asigurării echilibrului. Bugetarea la nivelul sectorului public, pe lîngă caracteristicile menţionate,
cuprinde și o serie de particularităţi ale procesului de bugetare și anume: multitudinea
participanţilor cu interese și scopuri diferite; vulnerabilitatea la condiţiile conjuncturii; separarea
plătitorilor de taxe de cei ce adoptă decizii privind cheltuielile publice; influenţa constrîngerilor
politice, sociale, naturale etc..
Privită prin prisma abordării procesului decizional, bugetarea la nivelul sectorului public
poate fi efectuată “de jos în sus” (microbugetarea) sau “de sus în jos” (macrobugetare). În primul
caz, este vorba de un număr mare de participanţi cu motivaţii și strategii proprii de atingere a
obiectivelor propuse. Însă, o serie de condiţii sau constrîngeri de diferită natură (conjunctură,
legislaţie în vigoare, priorităţi economice și sociale etc.) impun necesitatea unei viziuni sistemice
“de sus în jos” a bugetării. Aceasta vizează obiectivele majore ale politicii de echilibrare fi
nanciară a sectorului public, precum și eficienţa procesului bugear.
Abordările conceptuale privind macrobugetarea se referă la 4 direcţii majore ale politicii de
echilibrare fi nanciară a sectorului public: determinarea mărimii sectorului public; definirea
rolului bugetului în economie (controlul, limitarea influenţelor ciclice, reducerea infl aţiei sau a
șomajului etc.); delimitarea sferei de cuprindere și a importanţei fi ecărei verigi bugetare;
alegerea proiectelor în funcţie de efi cienţa lor (determinarea rezultatelor așteptate).
 Descentralizarea sectorului public
În cadrul macrobugetării un rol important revine descentralizării sectorului public.Aceasta
va permite, în primul rînd, micșorarea lobbyism-ului pentru benefi cierea unui volum majorat de
fi nanţare fără existenţa unei argumentări concrete privind utilizarea resurselor fi nanciare. În al
doilea rînd, se lichidează birocratizarea excesivă a sistemului de conducere. În al treilea rînd,
procesul de luare a deciziilor are loc nu la nivelul central, dar la cel local, ceea ce permite
stabilirea obiectivelor în funcţie de situaţia reală și monitorizarea eficientă a rezultatelor obţinute.
Printre principalele forme de descentralizare putem menţiona:
o desconcentrarea – transferarea procesului de adoptare a deciziilor la nivelul
subdiviziunilor regionale ale instituţiilor publice;
o devoluţia – transferarea procesului de adoptare a deciziilor de la autorităţile
publice centrale la cele locale;
o delegarea – transferarea procesului de adoptare a deciziilor de la autorităţile
publice centrale la agenţii semiautonome;
o privatizarea – transferarea dreptului de proprietate de la autorităţile publice
centrale sau locale la unităţi economice private.
Fiecare formă de descentralizare presupune un nivel propriu al autonomiei acordate
subunităţilor. În evaluarea rezultatului obţinut în urma procedurii de repartizare a drepturilor și
obligaţiilor, este necesară determinarea funcţiilor ce au fost descentralizate – financiare (dreptul
de a planifi ca și de a efectua cheltuieli), managementul resurselor umane (angajarea, salarizarea,
concedierea personalului), administrative (monitorizarea performanţelor), de planificare (eng.
targeting). Deci, o apreciere a nivelului de descentralizare trebuie să se bazeze pe corelarea
formei acesteia cu atribuţii transmise unităţilor subautonome sau autonome.
Principalele avantaje ale descentralizării se referă la următoarele aspecte:
• se atinge o sporire a performanţelor tehnice prin acordarea administraţiei
instituţiilor individuale dreptului de a încheia contracte legate de furnizarea
mărfurilor sau serviciilor, precum și sporirea atenţiei conducerii unităţilor spre
direcţiile de utilizare a fondurilor și posibilităţile de economisire a acestora
ajustarea spectrului și volumului de servicii furnizate la necesităţile locale;
• se asigură o realizare mai bună a menţinerii echităţii sociale;
• oferă posibilitatea efectuării unei perfecţionări continue a serviciilor prestate și de
testare și introducere a anumitor inovaţii;
• adaptarea, pînă la o anumită limită, a mecanismelor financiare la condiţiile locale,
precum și asigurarea unei transparenţe sporite a activităţii instituţiilor.
Principalele dezavantaje ale descentralizării:
 o dublarea funcţiilor manageriale;
o exercitarea presiunii indirecte din partea autorităţilor centrale asupra conducerii
instituţiilor semiautonome.
Pentru înfiinţarea și menţinerea unui sistem descentralizat, care ar putea fi considerat
eficient este nevoie, în primul rînd, de voinţa politică din partea puterii publice care promovează
reforma. De asemenea, este necesară asigurarea existenţei și funcţionării cadrului legal și
instituţional necesar pentru implementarea sistemului nou, precum și repartizarea clară a
responsabilităţilor administrative.

7.1. Bugetarea în Republica Moldova

În ceea ce privește intervenţia statului prin politica financiară la nivel macroeconomic, se
poate consemna că regulile, măsurile și efectele politicilor fiscale și monetare rămîn general
valabile, importantă fiind definitivarea momentului aplicării, evaluarea timpului necesar
realizării, precum și acceptarea efectelor nefavorabile, inerente unor măsuri. De-a lungul anilor,
răspunsurile de natură monetară și fi scală la problematica dinamizării economiilor s-au
diferenţiat atît în privinţa direcţiei fundamentale pe care s-au înscris, cît și a gradului în care s-au
manifestat. Este vorba de trei direcţii:
a. adoptarea unei atitudini expansive atît pe plan monetar, cît și pe plan bugetar, cu
intenţia de a compensa efectele negative din economie;
b. menţinerea unei politici monetare ferme, pentru reducerea efectelor inflaţioniste
determinate de preţul petrolului, concomitent cu relaxarea politicii fiscale (cererea
internă);
c. promovarea unor politici monetare și fiscale restrictive, urmărindu-se, astfel,
schimbarea atitudinii faţă de resurse și reducerea rapidă a inflaţiei.
În contextul realizării politicii financiare macroeconomice, rămîne vitală determinarea
mărimii optime a sectorului public. Activitatea guvernamentală de prestare a serviciilor și de
redistribuire a resurselor este o parte componentă a economiei moderne. Nivelul acestei activităţi
este rezultatul procesului politic, care încearcă să egaleze nevoile de rezerve sociale adecvate cu
finanţarea obţinută dintr-un plan de impozitare acceptabil.
Pentru stabilirea unei structuri eficiente a procedurii bugetare în Republica Moldova, este
necesară realizarea următoarelor măsuri:
o pentru a remedia dificultăţile legate de procedura parlamentară, ar fi binevenită o
claritate mai mare în prezentarea bugetului. Una din reformele posibile este crearea unui
birou de estimare a opţiunilor bugetare, asemănător instituţiilor specializate din Statele
 Unite, cu sarcina de a examina noile propuneri guvernamentale și de a oferi suport
tehnic propunerilor relevante;
o crearea unei proceduri specializate de consolidare a bugetului public naţional, care va
permite reevaluarea patrimoniului, stabilirea sferelor de activitate de stat, determinarea
priorităţilor și a programelor pe termen lung, monitorizarea procesului bugetar etc. În
acest sens, putem menţiona Secretariatul General al Guvernului, independent politic și
stabil în timp;
o perfecţionarea managementului serviciilor publice prin crearea de agenţii specializate de
evaluare a efortului și a efectului cheltuielilor publice;
o necesitatea justificării procedurilor administrative și a structurilor continuate de la un an
la altul. Ignorarea factorilor, care determină cheltuielile suplimentare în interiorul
ministerelor și în Ministerul Finanţelor, conduce la ineficienţa întregului sistem bugetar.
În procesul de determinare a limitelor optime ale echilibrului bugetar în Republica
Moldova, trebuiesc luate în calcul următoarele lucruri:
o nivelul anual al soldului bugetar depinde atît de politica bugetar-fiscală, cît și de nivelul
venitului naţional. Importanţa, pe termen lung, a deficitului bugetar sau a modului, în
care este privit ca stabilizator pe termen scurt cu acţiune automată, rezultă din faptul că
deficitul este determinat, parţial exogen, de politica fiscală a guvernului și, parţial
endogen, de starea economiei;
o un buget anual echilibrat ar accentua oscilaţiile venitului naţional, care determină
modificările fluxurilor de cheltuieli autonome, cum ar fi investiţiile și exporturile;
o un buget ciclic echilibrat reprezintă o modalitate acceptabilă de rezolvare a
compromisului dintre stabilizarea pe termen scurt și preocupările pentru echilibrarea pe
termen lung, însă în practică este imposibilă definirea exactă a ciclurilor economice,
pentru a soluţiona această problemă.
În practica mondială, bugetul echilibrat este un fenomen rar, accidental, deoarece atît
deficitul, cît și excedentul, depind nu doar de politica bugetar-fiscală, ci și de gradul de
dezvoltare a economiei naţionale. Poziţia R. Moldova faţă de ţările Uniunii Europene, SUA și
Japoniei, în ceea ce privește deficitul bugetar, poate fi considerată ca favorabilă.
Însă, ţinînd cont de gradul de dezvoltare a ţărilor respective, apare o situaţie paradoxală –
ţările dezvoltate se confruntă cu deficite bugetare, în timp ce ţările aflate în curs de dezvoltare
înregistrează excedente bugetare, determinate de politicile de stabilizare macroeconomică.
O asemenea situaţie se datorează faptului că economia de piaţă a ţărilor dezvoltate este
funcţională. Adoptînd concepţiile teoriei deficitelor ciclice și a finanţelor publice funcţionale, s-a
urmărit asigurarea echilibrului economic general, chiar dacă stabilitatea macroeconomică,
uneori, este însoţită de deficite bugetare.
Stabilizarea financiară a sistemului bugetar
Considerăm că pentru stabilizarea financiară a sistemului bugetar este necesară
perfecţionarea structurii atît în ceea ce privește veniturile bugetare, dar mai ales în ceea ce
privește cheltuielile publice și creșterea eficienţei lor. Definirea priorităţilor strategice, ca bază de
plecare în structurarea cheltuielilor publice pe capitole și obiective, este foarte importantă prin
prisma asumării caracterului limitat al resurselor disponibile în economie și, implicit, a
veniturilor statului. În acest context, credem că structura cheltuielilor publice, care s-a format
pînă în prezent, nu este capabilă să asigure nici condiţiile necesare creșterii economice, nici
menţinerea stabilităţii social-politice. Pe lîngă măsurile prevăzute în CBTM și în Strategia de
consolidare a gestiunii finanţelor publice, este necesară realizarea următoarelor obiective:
a. stabilirea unui nivel minim obligatoriu al cheltuielilor curente, determinînd
mărimea abaterilor cu specificarea condiţiilor de depășire a limitelor;
b. elaborarea etapelor și numirea responsabililor în realizarea reformei structurale a
sistemului bugetar, evitîndu-se dublarea sau suprapunerea acestora;
c. elaborarea unui plan naţional de echilibrare verticală a sistemului bugetar prin
revizuirea mecanismului transferurilor;
d. realizarea potenţialului economico-productiv, racordat la o reţea de drumuri și alte
facilităţi slab dezvoltate pe care numai statul le poate finanţa;
e. efectuarea unor lucrări publice importante, începute și nefinalizate, cu
repercusiuni benefice asupra viitorului ţării (dezvoltarea infrastructurii, creșterea
gradului de ocupare a forţei de muncă) și finanţarea lor prin intermediul unor
programe evaluate după criterii de eficienţă;
f. crearea premiselor pentru un sector privat în structurare care necesită un
mecanism de stimulare clar și stabil.
O problemă importantă în cadrul elaborării și implementării CBTM se referă la ajustările
permanente realizate pe parcursul anului cu modificările de rigoare asupra bugetului anual și
viceversa. În acest context, pentru creșterea utilităţii și a eficienţei prognozei indicatorilor
bugetari și a CBTM, considerăm că este necesară trecerea treptată la elaborarea scenariilor pe
termen mediu în cel puţin 3 ipoteze (pornind de la ipoteză medie sau cea mai probabilă se vor
elabora ipoteze favorabilă și pesimistă). De asemenea, o atenţie deosebită trebuie acordată ratei
infl aţiei de care se șine cont în elaborarea bugetului anual și a CBTM, precum și a cursului de
schimb al monedei naţionale. În acest sens, cursul monedei naţionale poate fi stabilit în funcţie
de 5 valute, reprezentate de ţări al căror cuantum în comerţul exterior al R. Moldova este
semnificativ.
Caracterul relaţiilor interbugetare
Deși au fost sporite împuternicirile privind autonomia și managementul financiar,
autonomia autorităţilor publice de nivelul I rămîne pînă în prezent limitată. Această situaţie se
exprimă prin dependenţa autorităţilor publice locale de nivelul I (sate, comune, orașe) faţă de
autorităţile publice de nivelul II (raioane, municipii) privind formarea bugetelor proprii, dat fi ind
că prin legislaţie nu este stabilită o cotă fixă sau minimă de defalcări de la veniturile generale de
stat pentru bugetele unităţilor administrativ-teritoriale. Transferurile către bugetele de nivelul I se
efectuează doar prin bugetele de nivelul II.
O altă problemă majoră, care caracterizează în prezent relaţiile interbugetare, este
tendinţa autorităţilor publice locale de diferite niveluri de a subestima baza fiscală în scopul
majorării transferurilor de la bugetul de stat. Actualul sistem de transferuri nu dispune de un
mecanism pentru încurajarea efortului fiscal local și a eficienţei cheltuielilor publice.
Ca și la nivelul central, procesul de planifi care bugetară la nivel local are un șir de
deficienţe, dintre care principalele sînt capacităţile scăzute de elaborare a prognozelor financiare
pe termen mediu și lipsa fazei de analiză și planifi care strategică, care ar sporinivelul de
previzibilitate și ar evalua impactul politicilor bugetar-fiscale promovate.
Din analizele efectuate privind echilibrarea verticală a sistemului bugetar, se observă
importanţa acordată și ponderea însemnată a transferurilor interbugetare. În cadrul bugetelor
locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și, în ultimii ani, fondurilor asigurărilor medicale
obligatorii, transferurile deţin un loc special în asigurarea fi nanţării acestor bugete. În realitate, o
asemenea evoluţie reflectă deformarea structurală a sistemului bugetar, distribuirea iraţională a
resurselor, cît și ineficienţa mecanismelor de redistribuire a potenţialului financiar. Intensitatea
acestui proces determină consecinţe nefaste la nivelul sistemului financiar public.
În realitate, destinaţia principală a transferurilor constă în acoperirea deficitului de resurse
fi nanciare, la un moment dat și pentru o unitate dată. În prezent, sistemul transferurilor se
cofruntă cu problema lipsei unui obiectiv clar de durată medie și lungă; are loc repartizarea unor
sume minim necesare pentru acoperirea necesităţilor curente, fără urmărirea unor programe efi
ciente de dezvoltare pe termen lung. În schimb, funcţiile de bază ale transferurilor – de stimulare
a gestiunii finaţelor și de nivelare – rămîn fără utilitate. Fiind realizate în mod eficient și
sistematic, transferurile ar putea stimula gestiunea finanţelor și, în final, ar influenţa lărgirea
bazei impozabile. Pe de altă parte, un sistem flexibil de redistribuire asigură nivelarea bugetară
în ceea ce privește cheltuielile bugetare medii pentru un locuitor, pentru fiecare grupă de
cheltuieli.
 Prin esenţa lor economică, aceste două funcţii sînt opuse și maximizarea concomitentă a
eficienţei acestora nu este posibilă. În opinia autorilor, construcţia unui sistem eficient al
transferurilor sau găsirea modalităţilor de determinare a transferurilor trebuie să ţină seama de
efectele celor două funcţii, cît și de funcţia de echilibrare. Astfel, urmărirea eficienţei economice
și a gradului de centralizare intră în contradicţie cu echilibrul financiar. Totodată, afirmarea,
conform căreia gradul de centralizare influenţează direct eficienţa economică (în sensul
reducerii), poate fi considerată ca relativă, deoarece lipsa echilibrului financiar exclude
posibilitatea funcţionării eficiente a sistemului bugetar. De altfel, problema principală a
optimizării relaţiilor interbugetare este găsirea unei combinaţii între eficienţă și echilibru.
În acest context, propunem trecerea la construcţia modelului mixt al sistemului
transferurilor, care ar facilita implementarea unor programe de cheltuieli pentru dezvoltarea unor
domenii, precum învăţămîntul, sănătatea și asistenţa socială. În funcţie de priorităţile urmărite, în
cadrul acestui model, poate fi realizată fie funcţia de stimulare, care are drept scop dezvoltarea
economică, lărgirea bazei impozabile și a volumului veniturilor bugetare, fie funcţia de nivelare
privind micșorarea diferenţelor între diferite raioane. De altfel, se poate vorbi despre aplicarea
optimului Pareto pentru sistemul transferurilor, adică crearea unui sistem cu efect maxim de
stimulare în condiţiile unui nivel determinat al efectului de nivelare, și invers.
În opinia autorilor, crearea în Republica Moldova a unui nou mecanism al transferurilor,
în contextul reformării întregului sistem bugetar, ar avea influenţe pozitive atît asupra eficienţei
economice (prin descentralizare, perfecţionarea cadrului legislativ și a relaţiilor dintre autorităţile
centrale și cele locale), cît și asupra echităţii economice verticale și orizontale, concomitent
asigurînd flexibilitatea deciziilor bugetare, transparenţa și controlul.
Totodată, un astfel de sistem al transferurilor ar permite echilibrarea verticală a sistemului
bugetar, ca unul din obiectivele de bază ale politicii de macrobugetare.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Descrieți sistemul de relații interbugetare.
2. Ce înțelegeți prin proiectarea politicilor.
3. Argumentați necesitatea controlului financiar.
4. Argumentați importanța elaborării și implementării CBTM în Republica
Moldova.
5. Descrieți conținutul echităţii economice verticale și orizontale.
6. Argumentați necesitatea perfecţionării cadrului legislativ și a relaţiilor dintre
autorităţile centrale și cele locale.
 7. Determinați obiectivele de bază ale politicii de macrobugetare în Republica
Moldova.

STUDII DE CAZ
1. Analizați descentralizarea serviciilor publice locale în Republica Moldova.
2. Analizați bugetarea în Republica Moldova.

CAPITOLUL 8. POLITICA DE PRETURI – COMPONENTA A POLITICII

FINANCIARE A STATULUI
8.1. Măsuri şi instrumente de intervenţie a statului în domeniul preţurilor
8.2. Consecinţe ale instituirii preţurilor reglementate
 8.3. Politici de intervenţie a statului în domeniul preţurilor la produsele agricole

8.1. Măsuri şi instrumente de intervenţie a statului în domeniul preţurilor

Politica de preţuri este un instrument al autorităţilor publice care poate avea ca obiectiv
prevenirea sau atenuarea unor dificultăţi economice si sociale, asigurarea stabilității economiei si

Obiective didactice:

 Prezentarea raţiunilor pentru care statul intervine în domeniul preţurilor;

 Analiza efectelor intervenţiei statului în domeniul preţurilor;

 Descrierea competenţelor decizionale în domeniul reglementării preţurilor ale organelor de

stat;

 Analiza impactului stabilirii preţurilor limită asupra echilibrului pieţei;

 Descrierea modului şi impactului intervenţiei statului în domeniul preţurilor la produsele

agricole

Concepte-cheie: preţuri reglementate; preţ plafon controlat; preţ prag controlat; politica tarifară a
statului; preţ de intervenţie

sporirea eficientei sale.

Factorii principali care determină intervenția statului în mecanismul pieţei sunt multipli:
nevoia de protecție;
susținerea producătorilor;
protecţia consumatorilor.
Scopul intervenţiei statului în domeniul preţurilor este de a crea condiţiile necesare pentru
armonizarea intereselor economice ale consumatorilor, producătorilor şi ale statului. Necesitatea
intervenției statului în mecanismul prețurilor se justifică prin:
 creșterea excesivă a prețurilor/tarifelor la unele bunuri și servicii de importanță vitală
pentru cetățenii țării;
 necesitatea protecției producătorilor autohtoni de concurența externă;
 necesitatea de a stimula/inhiba consumul anumitor bunuri și servicii;
 existența penuriei de resurse de materii prime și ofertei deficitare la unele produse
importante pentru populația țării și pentru economie;
 prevenirea și combaterea unor situații de monopol și oligopol, a concurenței neloiale;
  prin intervenția indirectă statul își asigură o mare parte a veniturilor în buget.
Intervenția statului este justificată și prin faptul că marea majoritate a piețelor de bunuri și
servicii nu sunt piețe libere (cu concurență perfectă), ci sunt dominate de companii mari, grupuri
de companii, care pot influența prețul pieței. Cu cât piaţa reală se aseamănă mai puțin cu
concurenţa perfectă, cu atât necesitatea intervenţiei statului asupra preţurilor este mai mare.
Intervenţia în mecanismul pieţei a fost o politică de intervenţie lunga durata într-un şir de
ţări europene ca Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Austria, Spania. Dar şi în unele
ţări (Germania, Suedia, Elveția, Japonia, S.U.A.), în care mecanismul regulator al pieţei este pe
poziţia principală, reglementarea preţurilor a fost aplicată pe perioade de scurtă durată.
Intervenția autorităţilor publice în procesul formării preţurilor se realizează prin folosirea
unor metode economice sau administrative de o mare diversitate.
Statul intervine în domeniul preţurilor prin:
1) acțiuni asupra cererii si ofertei de bunuri si servicii;
2) acțiuni asupra nivelului prețului,
3) prin controlul asupra preţurilor.
Intervenţia asupra cererii şi ofertei poate fi influențată prin acțiuni directe sau indirecte.
Acţiunile directe au ca impact modificarea volumului de bunuri pe piață. Statul poate achiziționa
şi stoca cantităţi importante de cereale, materii prime sau produse strategice, la preţuri minime
garantate pentru producător si le poate debloca în perioadele de creștere a preţurilor la aceste
bunuri. Statul poate stimula oferta pe piață externă prin instituirea unei prime de export şi
acordarea altor facilitați pentru producător. În calitate de pârghii cu incidenţe indirecte se includ
o serie de procedee ce decurg din politica ratei dobânzii, politica de credit, politica fiscală etc..
Statul acționează asupra nivelului preţurilor prin măsuri de natură economică şi
administrativă.
Măsurile economice vizează în mod direct costul de producție:
 asigurarea unor preţuri avantajoase la materii prime, energie, utilaje;
 menținerea unor tarife reduse la serviciile industriale furnizate de sectorul public;
 acordarea la preţuri reduse a unor licențe, patente sau tehnologii;
 finanțarea de către stat a unor cercetări științifice realizate de firme etc..
În cadrul măsurilor administrative un loc important revine blocajului parțial sau total al
preţurilor, respectiv stabilirea limitelor de variație a lor, de regula o limită maximă la produsele
industriale şi o limită minimă pentru produsele agricole.
Controlul din partea autorităţilor statului asupra preţurilor se poate realiza prin:
 reglementarea modului de calcul a principalelor componente (costul si profitul),
  subvenționarea preţurilor unor ramuri care se confruntă cu dificultăţi financiare,
 stabilirea nivelului minim al salariilor,
 menținerea la un nivel scăzut al preţurilor din sectorul public ce cuprinde de regulă
entităţi din domeniul furnizării energie electrică, gaze naturale, energie termică, apă
potabilă, cercetare științifică si o parte din transporturi (transportul de călători).
În Republica Moldova, cele mai deseori se recurge la reglementarea metodologiei de
stabilire a preţurilor (medicamente; produse petroliere, etc.), precum şi reglementarea nivelului
adaosului comercial.
Efectele politicii de preţ pot fi delimitate în : directe şi indirecte.
Efectele directe se manifestă pe termen scurt şi se manifestă prin:
efecte asupra bugetului de stat;
efecte asupra stabilităţii preţurilor;
modificări în preţurile de producţie şi de consum;
schimbări în cantităţile produse şi consumate;
variaţii în export;
transferuri de venituri între grupuri de producători şi consumatori;
implicaşii asupra efcieinţei alocării resurselor etc.
Efectele indirecte se manifestă pe termen lung şi se manifestă prin:
cointeresarea pentru investiţii de capital;
modificări în alocarea resurselor în producţie, depozitare, transport şi prelucrare ;
variaţii în ocuparea forţei de muncă;
favorizarea inovaţiilor şi a progresului tehnic etc..
Politica de preţ urmăreşte, în principal, raportul nivelurilor preţurilor interne cu cele de la
hotare, respectiv cu preţul altor produse, stabilitatea preţurilor, alocarea resurselor pe baza
semnalelor de preţ.
Organele statului împuternicite cu competenţe decizionale în domeniul politicii de preț sunt:
Parlamentul Republicii Moldova, care reglementează, prin Legea privind taxa de stat
nr. 1216 din 03.12.1992, obiectele și cuantumurile tarifare ale taxei de stat, percepute de către
organele de stat, împuternicite special pentru acest fapt, de la persoanele fizice şi juridice, în ale
căror interese sînt exercitate acţiuni sau eliberate documente de importanţă juridică.

Guvernul Republicii Moldova, care stabilește prețurile la pământ şi bogăţiile subterane;

aprobă metodologia de calcul a prețurilor și tarifelor la serviciile unor entități publice;
examinează propunerile vizând politica statului în domeniul formării preţurilor și tarifelor etc..
 Ministerul Economiei de comun acord cu organele publice de specialitate are misiunea
de a asigura evoluția unei economii durabile prin optimizarea cadrului de reglementare a
activității de întreprinzător, prin contribuția la acțiunile de demonopolizare a pieței interne și
eliminare a practicilor anticoncurențiale, precum și prin cooperarea economică internațională;
contribuie la asigurarea metodologică şi organizatorică a procedeelor de formare şi aplicare a
preţurilor şi tarifelor; examinează şi prezintă propunerile vizând politica statului în domeniul
formării preţurilor și tarifelor etc.; exercită controlul asupra respectării prevederilor hotărârii
Guvernului cu privire la măsurile de coordonare și reglementare de către stat a prețurilor
(tarifelor) nr. 547 din 04.08.1995.
Ministerul Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor stabilește și aprobă tarife
plafonate în transportul de pasageri cu mijloace de transport de toate tipurile (cu excepția
taximetrelor și transportului public), tarifele la transportul feroviar și la traficul de mărfuri.
Potrivit anexei nr. 2 la H.G. cu privire la măsurile de coordonare și reglementare de către
stat a prețurilor (tarifelor) nr. 547 din 04.08.1995, tarifele pentru transportarea pasagerilor în
transportul public (pe teritoriul municipiilor, orașelor, altor localități) se reglementează de către
consiliile locale, competență atribuită acestora prin art.18 al Legii administrației publice locale.
Potrivit prevederilor aceleiași hotărâri, comitetele executive raionale şi primăriile municipiilor
stabilesc cuantumul tarifelor la următoarele servicii:
 Lucrările de evacuare a impurităţilor, gunoiului, zăpezii şi curăţitul mecanizat al străzilor
şi drumurilor pentru întreprinderi, organizaţii şi populaţie;
 Servicii funerare (cu excepţia executării monumentelor din marmură şi granit).
 Servicii pentru încălzire centralizată şi aprovizionare cu apă fierbinte.
 Tarifele pentru transportarea pasagerilor în transportul de uz comun (pe teritoriul
raionului, oraşului şi altor localităţi);
 Tarifele pentru chirie (inclusiv plata pentru cazarea în cămine (cele care se află în
proprietatea raionului, municipiului respectiv).
Ministerul Sănătăţii stabilește prețurile la medicamente şi articole medicale produse în
republică și tarife la servicii medicale cu plată prestate de către instituțiile medicale ale statului.
Pe lăngă Ministerul Sănătății a fost instituită Agenția Medicamentului, care se axează în
mare parte pe soluționarea următoarelor probleme: analiza preţurilor şi elaborarea propunerilor
pentru perfecţionarea mecanismului de formare a preţurilor la medicamente; monitorizează şi
analizează periodic preţurile la medicamentele prezente pe piaţa farmaceutică, asigurînd astfel
transparenţa şi accesibilitatea economică. Astfel, prin dispoziţia Agenţiei Medicamentului nr.4
din 06.08.2010 „Cu privire la monitorizarea permanentă a preţurilor pentru medicamente” au
fost aprobate liste ale medicamentelor ce urmează a supuse procesului de monitorizare
permanentă a prețurilor cu ridicata și cu amănuntul. Actualmente, Agenţia Medicamentului
monitorizează importurile de produse farmaceutice, luând ca bază de comparaţie preţurile medii
de pe piaţa din care s-a făcut achiziţia.
Totodată se implementează treptat Catalogul național de prețuri la medicamente. Agenţia
Medicamentului eliberează autorizaţii de import doar pentru produsele înregistrate în Catalog şi
doar dacă preţul acestora în vamă nu depăşeşte preţul înscris în Catalog. Ulterior, importatorii
aplică un adaos comercial de până la 15% la preţul de achiziţie, iar farmaciile - un adaos de până
la 25%.
Ministerul Finanţelor exercită controlul asupra respectării disciplinei de stat a
preţurilor, mai ales respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 547 din 04.08.1995 „Cu
privire la măsurile de coordonare și reglementare de către stat a prețurilor (tarifelor)”, legislaţiei
privind impozitele şi alte plăţi în buget şi fondurile extrabugetare; efectuează verificarea
corectitudinii încasării taxei de stat, precum şi a trecerii ei în termen şi integral la buget în toate
instituţiile care o încasează.
Agenția Națională pentru Reglementare în Energetică (ANRE) reglementează
activitățile economice și comerciale desfășurate in sectoarele electroenergetic, termoenergetic si
de gaze naturale prin acordarea de licențe, asigurarea funcționării pieței de energie, gaze,
produse petroliere prin promovarea unei politici tarifare adecvate si protecția drepturilor
consumatorilor.
Conform Regulamentului ANRE, atribuțiile de bază ale acesteia în domeniul politicii
tarifare și protecției concurenței sunt:
 promovarea unei politici tarifare adecvate pentru a asigura viabilitatea financiara a
întreprinderilor energetice si alimentarea neîntreruptă și la costuri minime a
consumatorilor cu energie electrică, energie termică si gaze naturale;
 protecția drepturilor consumatorilor de energie electrică, termică și de gaze naturale;
 asigurarea și promovarea concurenței pe piața energiei electrice, energiei termice si
gazelor naturale, asigurarea drepturilor egale pentru toți participanții la aceasta piață;
 elaborarea metodologiei de calculare si aplicare a tarifelor la serviciile de alimentare cu
apă si canalizare;
 elaborează si aprobă în modul stabilit metodologia de calcul a tarifelor reglementate la
energia electrica, termica si la gazele naturale si aprobă aceste tarife;
 supraveghează corectitudinea calculării de către titularii de licențe a tarifelor
reglementate la energia electrica, termica si la gazele naturale conform condițiilor
stipulate in licențe;
  promovează dezvoltarea concurentei loiale pe piața de energie electrica, energie termica
si de gaze naturale;
 promovează politica unitară a statului pe piaţa produselor petroliere prin licenţierea,
reglementarea şi controlul activităţii participanţilor la această piaţă în conformitate cu
legea privind piaţa produselor petroliere Nr.461-XV din 30.07.2001 şi cu alte acte
normative.
Agenția Națională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia
Informaţiei are ca competențe decizionale în domeniul prețurilor:
 reglementarea tarifelor şi preţurilor aplicate în cadrul reţelelor şi serviciilor de
comunicaţii electronice, în conformitate cu prevederile legii;
 aprobarea, cu consultarea Guvernului, a tarifelor pentru serviciile publice de comunicaţii
electronice furnizate utilizatorilor finali - persoane fizice de către furnizorii cu putere
semnificativă pe piaţa de telefonie fixă relevantă;
 elaborarea, cu consultarea prealabilă a autorităţii pentru protecţia concurenţei, a
metodologiei de stabilire a preţurilor sau tarifelor pentru serviciile de telefonie fixă,
furnizate utilizatorilor finali de către furnizorii cu putere semnificativă pe piaţa relevantă,
şi publicarea acesteia;
Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei în conformitate cu sarcinile asumate:
 elaborează şi promovează politica de stat orientată spre protecţia şi dezvoltarea
concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste;
 stabileşte situaţia dominantă pe piaţă;
 exercită controlul asupra respectării de către agenţii economici, autorităţile administraţiei
publice şi factorii de decizie a legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei;
Ministerul Dezvoltării Informaţionale - stabileşte politica tarifară în domeniul
serviciilor poştale; formulează politica statului în dezvoltarea pieţei comerţului electronic ș.a.
 8.2. Consecinţe ale instituirii preţurilor reglementate
Intervențiile statului în domeniul prețurilor se realizează prin:
a) acțiuni directe;
b) acțiuni indirecte.
Intervenţia directă a statului în domeniul preţurilor se concretizează în:
1) Stabilirea nivelului efectiv al preţurilor/tarifelor la unele bunuri, servicii de către
organele publice împuternicite cu asemenea competenţe: transport urban în comun;
energie electrică, gaze naturale etc.
2) Fixarea unor intervale de minim – maxim în interiorul cărora preţurile pot oscila
(coridor de preţuri);
3) Decretarea pentru anumite bunuri, a unor limite de preţ (după caz: maxime sau plafon –
price ceilings; ori minime, prag – planche sau price floors).
4) Prețurile reglementate se stabilesc la anumite categorii de bunuri și servicii de către
organele statale cu atribuții în domeniul reglementării prețurilor. Prețurile reglementate,
în funcție de condițiile formării acestora, includ 2 subgrupe: prețuri fixe și prețuri limită.
Prețurile și tarifele fixe se stabilesc în mărime fixă la anumite tipuri de produse sau servicii
(gaze naturale, energie termică, energie electrică, tarifele la călătoriile cu trenul, în transportul de
călători ș.a.).
Fixarea unor limite de preţuri reprezintă principala modalitate de intervenţie directă în
domeniu a statelor în condiţiile actuale. Prețurile limită se stabilesc sub formă de plafoane
(limite) minime și maxime ale prețului, ale adaosului comercial sau nivel limitat al ratei de
profitabilitate.
Limitele maxime, de regulă, se stabilesc la produsele de primă necesitate pentru viața și
traiul populației. Prețurile, la care sunt reglementate limitele maxime se mai numesc prețuri
plafon.
În practică se mai aplică și prețuri prag, la care este stabilită limita minimă, sub care nu se
permite stabilirea și aplicarea prețurilor la tranzacțiile comerciale. Nerespectarea acestor limite
duce la sancționarea entităților economice. De regulă, stabilirea prețurilor prag are drept obiectiv
protecția producătorilor autohtoni de concurența mărfurilor provenite din import. Într-un șir de
țări, prin introducerea prețurilor prag sunt protejați producătorii agricoli, statul implicându-se și
în modul de organizare a piețelor de desfacere a acestor produse.
Dacă se doreşte influențarea prețului de echilibru, organele publice vor purcede la
modificarea cererii sau ofertei. Stabilirea limitelor maxime sau minime ale nivelului preţului se
soldează cu efecte deosebite asupra cererii si ofertei.
 Când pe o piaţă nu există exces de cerere sau ofertă acea piaţă se află în echilibru. Fig. 8.1
reprezintă grafic această situaţie.

Preţ

A Oferta

Surplusul
consumatorului

Pe
E
Surplusul producătorului

Cererea

Cantitate
O Qe

Fig. 8.1. Surplusul consumatorului şi surplusul producătorului în echilibru

Când piaţa este în stare de echilibru (figura 8.1) în punctul E, preţul este Pe iar cantitatea
cerută este egală cu cea oferită, Qe. Surplusul consumatorului este reprezentat de aria de sub
curba cererii şi de deasupra preţului de echilibru, triunghiul PeAE. Surplusul producătorului poate
fi aproximat de aria de deasupra curbei ofertei şi de sub preţul de echilibru, triunghiul PeEO.
Pentru preţuri mai mici decât Pe, cantitatea tranzacţionată va fi determinată de curba ofertei. La
preţul de dezechilibru P1, cantitatea vândută va fi Q1 în ciuda excesului de cerere dat de Q1-Q2.
Pentru preţuri mai mari decât preţul de echilibru, cantitatea tranzacționată este data de curba
cererii. La preţul de dezechilibru P2 va fi tranzacționată cantitatea Q2 în ciuda excesului de oferta
dat de Q3-Q2. La orice preţ care nu este preţ de echilibru, cantitatea tranzacţionată este
determinata de cantitatea deficitara – cea cerută sau cea oferit.
Intervenția indirectă a statului asupra prețurilor are loc prin intermediul sistemului de
factori, care au o acțiune indirectă asupra prețului. Printre aceștia putem menționa politica
economică a statului cu componentele sale: politica monetară și de credit, bugetară, fiscală,
investițională, valutară, de comerț extern, salarială etc.
Consecinţe ale plafonării preţurilor. În cele mai frecvente cazuri autorităţile publice
recurg la fixarea unor limite maxime de preţuri. Plafonarea preţurilor se concretizează în efecte
asupra preţului şi cantităţii tranzacţionate asupra bunăstării producătorilor, consumatorilor şi a
bunăstării totale. Asemenea măsuri au ca obiectiv protecţia consumatorilor şi se aplică mai ales
la unele produse importante de consum. Spre exemplu, în Canada, există preţuri maxime de
vânzare reglementate la medicamente. Aceste decizii vot avea efecte doar dacă preţul maxim se
situează sub nivelul preţului de echilibru. Spre exemplu, piaţa serviciilor de transport în comun
 cu maxi-taxi în mun. Chişinău. Vom admite că tariful stabilit de către autorităţile publice locale
este p1. Fără intervenţia organelor municipale tariful de echilibru ar fi p0, care depăşeşte nivelul
tarifului limită.

tarif

A
Pierderea
de bunăstare Oferta
P de servicii

Surplusul
Tariful de echilibru consumatorului
Pe E
Pm
N
cererea serviciilor de călătorie
Surplusul B
firmelor de transport

Qm Qe Qo Cantitate
O
Servicii prestate la Pe Cererea de servicii

Exces de cerere
Fig. 8.2. Efectele preţului (tarifului)
doresc sa maxim
se angajeze la Sm reglementat, plafon

Un preţ maxim reglementat are ca efect apariţia unui decalaj între cerere şi ofertă (Fig.
8.2). Acesta, fără raționalizarea cererii, determină o creștere a decalajului dintre cerere si oferta.

Pe perioada în care este în vigoare preţul plafon maxim, ofertanţii nu îşi sporesc oferta,
deoarece acest preţ nu le asigură un profit satisfăcător, cererea nu va fi satisfăcută. Astfel, pe
piaţă apare penuria de servicii, iar stabilirea preţului plafon sub nivelul preţului de echilibru duce
la o diminuare a ofertei în continuare. Concomitent, se atestă o cerere excedentară, a cărei
mărime este egală cu segmentul QmQ0. Dacă statul nu intervenea cu nivelul preţului reglementat
pm, unii cumpărători ar fi plătit mai mult, decât să întârzie la serviciu, studii etc., deoarece
cererea la aceste servicii este inelastică, atâta timp cât municipalitatea nu va suplimenta
mijloacele de transport în comun.
În asemenea cazuri, plafonarea preţurilor va duce la apariţia pieţei negre, în care bunurile
sunt comercializate la preţuri mai ridicate, decât cele plafon impuse de stat (sau beneficiază de
servicii de o calitate proastă, uneori cu pericol pentru viaţă). Astfel, deşi sunt mai mari, ele nu
ajung la prestatorii de servicii pentru a-i stimula să sporească oferta de servicii.
Din analiza Fig. 8.2. putem deduce că efectele impunerii unui tarif maxim vor fi
următoarele:
 volumul de servicii scade de la Qe la Qm.
 temporar şi excepțional şi eficacitatea sa este cu atât mai mare, cu cât Ca urmare, o parte din
călători nu vor putea să se deplaseze cu acest mijloc de transport. Călătorii vor dori să
călătorească mai mult cu acest mijloc de transport, la preţul Pm dar ofertanţii nu sunt dispuşi
să le ofere la acest tarif. Prin urmare, pe aceasta piaţă, reglementarea a introdus un
dezechilibru manifestat prin exces de cerere.
 Surplusul producătorului scade de la PeEB la PmNB. Pe termen lung, datorită faptului că
prestarea de servicii de transport cu microbusul nu mai este la fel de profitabilă, mai puţini
agenţi economici vor investi în acestee activităţi. Ca urmare, dezechilibrul pe această piaţă se
va accentua, dacă autorităţile publice locale nu vor întreprinde măsurile necesare. Noul
surplus al consumatorului este APNPm.
 Bunăstarea totală scade şi va fi reprezentată de aria haşurată APNP.
În concluzie: Societatea în ansamblul său este afectată negativ: bunăstarea generală scade în
mărime de PNE.
Plafonarea preţurilor, în general, are un caracter piaţa reală este mai îndepărtată de
concurenţa perfectă. Promovarea politicilor de preţuri-plafon (maximale) poate conduce la
rezultate scontate doar în măsura în care sunt concertate cu acţiuni menite să atenueze penuria şi
rezultatele sale:
Fiscalitate în favoarea producătorilor;
Alocarea de resurse bugetare pentru a stimula oferta;
Politici comerciale, favorizând importurile;
Încurajarea ofertelor substituibile şi modificarea preferinţelor consumatorilor etc.
Efecte ale instituirii preţurilor minime. În unele circumstanţe, apare necesitatea stabilirii
preţurilor minime (preţuri limita) la unele bunuri care joaca un rol de factor de producție. Prin
stabilirea limitei inferioare a preţurilor, statul acționează în favoarea vânzătorilor, sporindu-le
oferta.
Vom lua ca exemplu, preţul de achiziţie (Pmin) la un bun, care se stabileşte peste preţul de
echilibru care ar rezulta pe o piaţă nereglementată. Dacă ar fi stabilit sub nivelul de echilibru, nu
ar avea nici un efect, deoarece preţul oricum ar atinge un nivel mai mare, corespunzător celui de
echilibru. În Fig. 3, preţul de echilibru generat în lipsa reglementării este Pe, iar preţul minim
este notat cu Pmin.
 preţ

Surplusul
A consumatorului
Pierderea
de bunăstare Oferta de bunuri
P
Preţ minim Pmin
Preţ de echilibru
Pe E

N
Surplusul Cererea
producătorului B

Qmin Qe Qo cantitate
O
Cantitate
Cantitate ce se doreşte să fie cumpărată la preţul Pmin
vândută la preţ Pmin

Exces de ofertă
doresc sa se angajeze la Sm
Fig. 8.3. Efectele preţului minim reglementat
Impunerea unui preţ minim reglementat va avea următoarele consecinţe:
 ofertanţii vor vinde mai puţine produse, deci oferta scade de la Qe la Qmin. Cantitatea de
bunuri Qmin care este oferită la preţul Pmin este mai mică decât cantitatea solicitată pe piaţă
(Q0). Prin urmare, impunerea preţului minim a cauzat un dezechilibru manifestat prin
exces de ofertă.
 Surplusul consumatorului este redus de la AEPe la APPmin.
 Noul surplus al producătorului este aria PminPNB. Deşi acesta este mai mare decât
surplusul iniţial PeEB totuşi, în general, efectul preţului minim asupra surplusului
producătorului poate fi atât de creştere cât şi de reducere, depinzând de forma particulară
a curbei cererii şi a curbei ofertei de bunuri. Efectul net depinde de raportul dintre
mărimea surplusului pierdut ca urmare a reducerii ofertei de bunuri şi mărimea câştigului
în surplus datorat preţului mai mare.
 Bunăstarea totală scade. Surplusul total este redus prin introducerea preţului minim de la
AEB la APNB. La nivelul Qmin, profitul marginal al unei unităţi de bun pentru ofertanţi
este mai mare decât costul marginal al acestei unităţi. Prin urmare, această alocare este
ineficientă: pierderea de bunăstare datorată limitării preţului este aria PEN.

8.3. Politici de intervenţie a statului în domeniul preţurilor la produsele agricole

Agricultura constituie o ramura principala de activitate, practic pentru toate ţările, inclusiv
pentru Republica Moldova. Această preocupare reiese din obiectivul de a-si asigura securitatea
alimentara. În agricultură, se manifestă concomitent doua fenomene distincte: un mare grad de
variabilitate al ofertei de produse si o scăzută elasticitate a cererii. Acestea explica dificultățile cu
care se confrunta producătorii agricoli şi necesitatea politicilor de intervenție a autorităţilor
publice în acest sector.
Agricultura este ramura caracterizată prin fluctuaţii semnificative ale preţurilor.
Conjuncturile favorabile se concretizează în creşterea semnificativă a veniturilor agricultorilor,
iar depresiunile cauzează mari reduceri ale acestora. Efectele directe ale unei asemenea situații se
regăsesc in preţuri. Cererea şi oferta nu se pot manifesta în aşa fel încât oscilațiile continue ale
preţului să exprime cât mai complet starea de echilibru, preţul se formează, în general, în
detrimentul ofertei, respectiv, in detrimentul producătorilor agricoli. Piaţa concurențiala nu poate
sa-si asume singura rolul de regulator al producției agricole.
Principala problemă a politicii pieţei agricole este stabilizarea preţurilor produselor.
Măsurile de stabilizare a preţurilor au ca obiectiv diminuarea efectelor negative ale instabilităţii
preţurilor agricole. Efectul acestor măsuri se manifestă asupra economisirii, investiţiilor, inflaţiei
şi asupra creşterii economice.
Preţurile agricole ating interesele atât ale consumatorilor, cat si pe cele ale producătorilor
agricoli. Din punct de vedere al consumatorilor, preţul produselor agricole este considerat un preţ
alimentar al cărui nivel trebuie sa fie fixat astfel încât sa fie satisfăcute toate nevoile.
Revendicările consumatorilor se exercita in favoarea scăderii preţurilor produselor agricole. Din
punct de vedere al producătorilor apare necesitatea de a ameliora instabilitatea preţurilor agricole
pentru protejarea veniturilor lor. Scăderea preţurilor şi implicit a veniturilor agricole distruge
echilibrul financiar al agriculturilor şi micșorează puterea de cumpărare a unei părți importante a
populației cu consecințe economice negative.
Prezenta statului in acest domeniu are drept scop reglarea eventualelor rupturi ale
echilibrului dintre cerere şi ofertă, precum şi asigurarea funcționării stabile a mecanismului
economic.
Pe termen scurt, intervenția puterii publice se face simțită atât in caz de penurie, cat si in
situații de supraabundenţă de produse agricole, urmărindu-se protejarea producătorilor, a
comparatorilor sau a ambilor parteneri.
Piaţa produselor agricole are un caracter variabil şi o sensibilitate înaltă a preţurilor. În anii
cu recolte bogate se atestă o diminuare a veniturilor totale ale agricultorilor, în timp ce recoltele
slabe produc un efect invers. În literatura de specialitate acesta apare ca “efectul King”. Este o
consecință directa a modificării mai mult decât proporționale a preţurilor, în comparație cu
mărimea cantităților de mărfuri oferite.
 Fig. 8.4. Efectul King.
Sursă: Economie. ASE Bucureşti. Ed. a 8-a rev., Editura Economică, Bucureşti, 2009, p.158

În figura 8.4 sunt prezentate situaţii privind consecinţele asupra veniturilor producătorilor
agricoli ca rezultat al creşterii recoltei. Creșterea veniturilor pentru producător, ca urmare a
recoltei sporite se va produce numai în cazul în care cererea este elastică (Ec/p < -1).
În general, dacă elasticitatea ofertei este redusă şi elasticitatea cererii relativ ridicată,
atunci, în urma stabilizării preţurilor, au de câştigat producătorii. Dacă curbele cererii şi oferte
au forme logaritmice, atunci producătorii vor beneficia de pe urma stabilizării preţurilor numai
dacă cererea este elastică, fapt care se întâlneşte foarte rar, mai ales în ţările cu economie în
curs de dezvoltare.
In cazul unor recolte excedentare, statul este chemat să intervină in sprijinul producătorilor
pentru a preveni prăbușirea preţurilor prin aplicarea unor programe de susținere care sa garanteze
producătorilor un preţ plafon superior preţului de echilibru.
Stabilizarea veniturilor agricultorilor se poate realiza şi prin aplicarea unor programe prin
care se stabilește în fiecare an un preţ garantat pentru producători si un preţ de piaţa pentru
cumpărător. Acesta este considerat un mecanism complicat de susținere a agriculturii. El
presupune ca producătorii îşi vor vinde produsele la preţuri de susținere ridicate (preţ
subvenţionat), iar cumpărătorii plătesc un preţ de piaţă stabilit potrivit cererii şi ofertei. Preţul la
care sunt îndreptăţiţi producătorii este pg. Recolta produsă este reprezentată de curba ofertei S.
Pentru ca să se cumpere întreaga cantitate, preţul efectiv de piaţă trebuie să cadă până la punctul
de echilibru Eg în care cererea si oferta sunt egale. Diferența dintre preţul plafon de susținere şi
preţul efectiv al pieţei (Fig.8.5.) reprezintă de fapt mărimea subvenției de stat.

Fig. 8.5. Mecanismul programului de susținere a preţului pentru producător.

Sursă: Economie. ASE Bucureşti. Ed. a 8-a rev., Editura Economică, Bucureşti, 2009, p.159

Într-un astfel de program de susținere, producătorii îşi vând întreaga producție şi obțin cel
mai bun preţ posibil, iar veniturile din vânzări se formează din 2 surse: 1) preţul achitat de către
cumpărători şi 2) subvenţia din partea autorităţilor. Concomitent, consumatorii achită un preţ mai
mic pentru recolta maximă obţinută în anul respectiv.
Stabilizarea preţului nu înseamnă automat o stabilizare a veniturilor producătorilor, dar
poate reprezenta o piaţa relativ sigură pentru aceștia. Există multe obiecţii din partea analiştilor
referitoare la politicile de susținere a agriculturii. Necătând la aceasta, guvernele tuturor ţărilor
elaborează şi aplică astfel de intervenţii. Spre exemplu, în SUA, guvernul subvenționează
agricultura în diferite forme, iar programele elaborate se concretizează în:
subvenții sau credite acordate direct producătorilor,
preţ plafon cu compensare bănească a diferenței dintre acestea şi preţul de piaţă mai
scăzut,
preţuri plafon pentru partea de producție achiziționată şi stocata de stat.
În cadrul Uniunii Europene exista un fond de orientare şi garantare pentru a asigura
finanțarea intervenției statelor pe pieţele agricole, subvenționarea exportului şi modernizarea
agriculturii. În vederea garantării veniturilor producătorilor, intervenția puterii publice se
materializează, pe de o parte, în preţuri plafon superioare celor de echilibru, iar pe de altă parte,
prin influențarea ofertei (achiziționarea şi formarea de stocuri sau diminuarea lor).
 Datorita efectelor de ansamblu pozitive, pe care le au politicile de garantare a unor preţuri
stabile si remuneratorii pentru producătorii agricoli, ele sunt acceptate, deși grevează într-o
anumită măsura asupra finanțelor publice.

ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL

1. Definiţi conceptele de: preţ prag, preţ plafon.

2. Care sunt organele cu competenţe de reglementare a preţurilor în Republica Moldova
3. Descrieţi impactul stabilirii preţului plafon asupra echilibrului pieţei.
4. Descrieţi impactul stabilirii preţului prag asupra echilibrului pieţei.
5. Descrieţi impactul politicilor de intervenţie a statului în domeniul preţurilor la produsele
agricole

TESTE – GRILĂ:

8. Fixarea de către stat a unor limite maxime la preţurile unor bunuri sau servicii şi
menţinerea acestora pe o perioadă îndelungată va determina:
g) reducerea cererii;
h) creşterea ofertei;
i) creşterea calităţii bunurilor/serviciilor;
j) necesitatea raţionalizării consumului
9. Guvernul doreşte să descurajeze fumatul şi impune un preţ minim pentru ţigări,
deasupra preţului de echilibru. Venitul producătorilor:
g) scade, deoarece cererea este inelastică;
h) creşte, deoarece cererea este inelastică;
i) creşte, deoarece cererea este elastică;
j) rămîne constant, deoarece cererea este inelastică;
k) rămîne constant, deoarece cererea este elastică.
10. Se consideră intervenţie directă a statului în domeniul preţului:
l) plafonarea preţurilor;
m) blocarea importurilor;
n) limitarea adaosului comercial;
o) controlul asupra masei monetare
11. Reglementarea indirectă se efectuează prin:
a) politica de creditare a statului;
b) limitarea marjei de profit;
c) plafonarea preţului;
d) sistemul de subvenţionare.
12. Preţul prag se situează:
a) sub nivelul preţului de echilibru;
b) peste nivelul preţului de echilibru;
c) la nivelul preţului de echilibru;
d) în cadrul unui coridor de preţuri.
13. În situaţia în care statul are intenţia de a-i proteja pe consumatori, statul intervine
 cu:
10) preţuri prag;
11) preţ plafon minim controlat;
12) preţ plafon maxim controlat;
13) coridor de preţuri
14. Efectul King se manifestă prin următoarea situaţie:
a) În anii cu recolte bogate se atestă o majorare a veniturilor totale ale agricultorilor, în timp
ce recoltele slabe o diminuare a veniturilor;
b) În anii cu recolte bogate se atestă o diminuare a veniturilor totale ale agricultorilor, în
timp ce recoltele slabe produc un efect invers;
c) În anii cu recolte bogate se atestă o diminuare a veniturilor totale ale agricultorilor;
d) În anii cu recolte bogate se atestă o creştere a veniturilor totale ale agricultorilor.

STUDII DE CAZ:

1. Analizaţi consecinţele stabilirii tarifelor maxime la energie termică, electrică, gaze

naturale.
2. Analizaţi metodologia de stabilire a tarifelor la serviciile de aprovizionare cu apă potabilă
în mun. Chişinău şi Bălţi.
3. Analizaţi metodologia de stabilire a tarifelor la transportarea călătorilor pe rute urbane şi
interurbane în Republica Moldova.
4. Analizaţi metodologia de stabilire a tarifelor la energia termică şi electrică.
5. Piața unui bun este caracterizată de o cerere QD = 40 – 2P și o ofertă QS = 3P - 10. Se
fixează un preț administrativ de 16 u.m. Determinaţi surplusul sau deficitul de ofertă.
 CAPITOLUL 9. INCIDENŢE ALE MĂSURILOR DE POLITICĂ BUGETAR-FISCALĂ

9.1. Esenţa şi necesitatea analizei incidenţei fiscale

9.2. Impactul impozitelor indirecte asupra echilibrului pieţei şi bunăstării
producătorilor şi consumatorilor.
9.3. Efectele politicii de subvenţionare a economiei din perspectiva principalelor
instrumente folosite
9.4. Incidenţa introducerii taxelor la import.

Obiective didactice:

 Cunoaşterea problematicii incidenţei fiscale;

 Estimarea şi analiza incidenţei impozitelor indirecte asupra comportamentului şi bunăstării
producătorilor şi consumatorilor, precum şi asupra echilibrului pieţei;
 Estimarea modificării preţurilor şi a cantităţilor tranzacţionate, a veniturilor accumulate la buget ca
rezultat al introducerii impozitelor directe, indirecte, etc.
 Estimarea efectelor politicilor de subvenţionare a economiei;

Cuvinte cheie: incidenţă fiscală, echilibrul pieţei, bunăstare totală; impozite indirect, taxe vamale, subvenţii

9.1. Esenţa şi necesitatea analizei incidenţei fiscale

Studierea formarii concurențiale a preţurilor este făcuta datorita clarificării pe care o aduce
asupra organizării eficiente a resurselor unei economii. Intervențiile directe si indirecte prin
pârghii economice sau administrative ale puterii publice afectează mecanismul pieţei. Experiența
arata ca, în situaţii critice, intervenţia puterii publice în mecanismul pieţei făcuta în numele
“echităţii” şi “justiției sociale” poate sa dea rezultate în criza de scurtă durată, dar poate crea
distorsiuni in cazul unor perioade mai lungi. Desigur, problema “justiției sociale” si a “prețului
just” a fost si rămâne controversată. In fapt, nu exista soluții unice. In toate tarile, fără excepție,
se poate constata coexistenta formarii preţurilor in sistem concurențial, cu interferente in diferite
forme ale puterii publice si existenta monopolurilor.
Cazurile in care administrația publica intervine in economie influențând nivelul preţurilor
sunt frecvente. În capitolul precedent ne-am referit la măsurile directe de intervenţie a statului în
economie. Un loc important însă în gama măsurilor de politică fiscală îl ocupa mijloacele
indirecte prin intermediul impozitelor si subvențiilor. În toate cazurile când este decisă
perceperea unor impozite asupra anumitor bunuri este afectat echilibrul dintre cerere si oferta,
nivelul preţurilor si volumul tranzacțiilor. Se impune astfel necesitatea analizei incidenţei fiscale
şi repartizării poverii acesteia.
Incidenţă fiscală ne indică cum are loc repartizarea poverii fiscale şi care este mecanismul
difuzării acesteia prin intermediul preţurilor în economie. Repartizarea poverii fiscale între
consumatori şi ofertanţi depinde de doi factori principali:
1. Tipul concurenţei pe piaţa bunului respectiv;
2. Elasticitatea cererii şi a ofertei în funcţie de preţ.
Amploarea modificării preţurilor şi cantităților vândute sub influenta impozitelor şi
subvențiilor sunt dependente de gradul de elasticitate a cererii si a ofertei pe care îl reprezintă
diferite bunuri.

9.2. Impactul impozitelor indirecte asupra echilibrului pieţei şi bunăstării producătorilor şi

consumatorilor
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, măsurile de politica fiscală și acordarea
subvențiilor se utilizează pe larg în reglementarea activităţii economice. Vom prezenta modul în
care impozitele indirecte şi subvenţiile pentru producători afectează preţul de piaţă şi bunăstarea
participanţilor de tranzacţiile de vânzare-cumpărare.

În funcţie de modul în care sunt percepute, impozitele pot fi grupate în două categorii mari: în
sumă fixă şi impozite ad valorem. Prima categorie presupune un impozit în sumă constantă pe unitatea de
bun produs sau consumat. Un exemplu de acest tip este acciza pe motorină care este perceput ca o sumă
fixă pe fiecare tonă (1260 lei pentru o tonă) ţigari fără filtru, bere, alcool etilic etc. Un impozit ad
valorem se percepe pe valoarea bunului produs sau consumat. Un exemplu de astfel de impozit este taxa
pe valoarea adăugată, accize la unele bunuri.

Pentru a ilustra incidenta impozitelor indirecte, consideram o situație de echilibru, pe piaţa

unui bun, în care curbele de cerere si oferta sunt de formă normală şi ilustrate în figura 9.1.
 Fig. 9.1. Influenta impozitelor indirecte asupra echilibrului pieţei.

Echilibrul pieţei se stabilește în Eq0, care corespunde unei producții Q0 si a unui preţ p0. Daca
se introduce un impozit I pe fiecare unitate de bun ce formează obiect al ofertei, are loc o
deranjare a echilibrului. Mărimea impozitelor va fi exclusiv în sarcina producătorului sau se va
reflecta şi asupra cumpărătorului.
La preţul p0 consumatorii sunt interesați să achiziționeze cantitatea Q0 şi nu îl interesează că
producătorii sunt obligați să achite un impozit. În același timp, curba ofertei este deplasată în
întregime spre stânga, întrucât pentru fiecare preţ practicat, producătorii vor oferi mai puțin din
cauza impozitului, iar în sus, pentru că trebuie stimulați să comercializeze o cantitate dată, ceea
ce înseamnă că trebuie să li se acorde un preţ mai ridicat ca înainte, care să includă şi impozitul.
Consecinţa acestei deplasări va fi creșterea preţului p0 la p1 , cu ∆p , iar oferta se reduce
cu ∆Q de la Q0 la Q1. Creșterea preţului cu ∆p determină reducerea cererii cu ∆Q. Efectele
introducerii impozitelor sunt suportate atât de producători, cât şi de cumpărător. Vânzătorii vând
Q1 unităţi (Q1 = Q0 - ∆Q), nu cu preţul (p + I) cum ar dori, ci numai cu p1 = p0 + ∆p.
Cumpărătorii sunt şi ei afectați, deoarece cu venitul disponibil achiziționează o cantitate mai
mica, Q1, la un preţ majorat, p1 .
Exemplu: pe piaţa unui produs cererea şi oferta sunt descrise de următoarele funcții:
Qd = 3000 – 100∙P
Qs = 2000 + 100∙P
Se presupune că se introduce un impozit pe produs de 4 u.m./buc.
Preţul şi cantitatea de echilibru sunt:
 Qd = Qs
3000-100∙P = 2000 + 100∙P
1000 = 200∙P
p* = 1000/200 = 5 u.m.
Q* = 2000 + 100∙5 = 2500 buc.
Impozitul pe produs, t, afectează cantitatea ofertei, precum şi preţul încasat de producător
(p-t). Funcția ofertei se poate scrie astfel:
Qs = 2000 + 100 (p-t) = 2000 + 100∙P – 100∙4
Qs = 1600 + 100∙P
La echilibru avem:
Qd = Qs
3000-100∙P = 1600 +100∙P
1400 = 200∙P
p** = 1400/200 = 7 u.m.
Q** = 3000 –100∙7 = 2300 bucăţi.
Cumpărătorul acoperă creșterea preţului de echilibru:
p** - p* = 7 - 5 = 2 u.m.
şi îşi reduce cantitatea achiziționată de la 2500 bucăţi la 2300 bucăţi.
Ofertantul acoperă diferența de impozit:
4 - 2 = 2 u.m.
şi reduce corespunzător cantitatea vândută.
De aici rezulta următoarea concluzie pentru includerea impozitelor indirecte în preţ:
reducerea cantităţii vândute şi, implicit, diminuarea capacitații reale de cumpărare. In expresie
matematica, cantitatea vânduta-cumpărata in urma aplicării unui impozit indirect se poate
determina prin relația:

în care: C este cantitatea de produse după achitarea impozitului indirect; V - venitul

(bugetul) cumpărătorului; p - preţul dinainte de aplicarea impozitului; c - cota procentuala de
impozite; P - preţul final, adică preţul ce include impozitul indirect.
Astfel, daca consideram un preţ de 100 u.m. iar cota procentuala de impozitare este de 20 %,
rezulta un preţ final de 125 u.m., determinat în felul următor:
 La acest preţ P, in raport cu cota procentuala, c, de 20 %, rezultă o masă a impozitului egal
cu:

Cantitatea cumpărată este:

Aplicarea impozitelor vizează doua probleme fundamentale:

1) modul în care sunt afectate diversele categorii de venituri;
2) localizarea efectelor determinate de mutațiile intervenite.
Calcularea unor cote omogene sau sume fixe pe unitate de produs are ca efect plata
impozitului indiferent de nivelul si structura veniturilor cumpărătorilor. Răspunsul la prima
problema cere luarea în considerare a faptului că sunt categorii de produse cu elasticitate diferita
in raport cu preţul sau venitul. Spre exemplu, produsele alimentare de bază se caracterizează prin
elasticitate redusă sau inelasticitate. În acest caz, indiferent de mărimea veniturilor, persoanele
suporta în proporție aproximativ egală cu impozitul pe produs.
Referitor la cea de-a doua problema, trebuie pornit de la ideea că, în general, persoana care
suportă impozitul este alta in raport cu cea care plătește. Fiecare parte tinde sa transfere sumele
plătite în funcție de relația cerere-oferta, de elasticitatea cererii si a ofertei, la care se adăuga
unele practici monopoliste. În situația in care oferta depăşeşte cererea, consumatorii sunt în
măsura să transmită parțial impozitul asupra vânzătorilor.
Impozitul este plătit de vânzători, dar este numai parțial suportat de către ei. Cumpărătorii
sunt obligați sa accepte un preţ mai mare, p1 = 7 u.m. Vânzătorii încasează pentru fiecare unitate
de produs vânduta un preţ de = 7 u.m., din care 4 u.m. reprezintă impozitul suportat doar parțial
(4 – 2 – 2 u.m.), restul este recuperat prin preţ de la cumpărători.
Proporția in care impozitul se împarte intre cumpărători (∆ p c) si vânzătorii (∆ip) este
dependenta de elasticitatea cererii si cea a ofertei (fig. 9.2 si9. 3).
Fig. 9.2. Proporția repartizării impozitului pe produs intre cumpărători si vânzători in cazul
unei cereri elastice (a) si cu elasticitate redusa (b).

Fig. 9.3. Proporția repartizării impozitului pe produs intre cumpărători si vânzători in cazul unei
oferte elastice (a) si cu elasticitate redusa (b).
Partea din impozitul pe produs care este suportata de cumpărători este invers proporționala
cu mărimea elasticității cererii si direct proporționala cu mărimea elasticității ofertei, iar partea
care revine in sarcina vânzătorilor este invers proporționala cu elasticitatea cererii.
Această problemă a influentei politicii fiscale asupra preţului poate fi tratată în alt mod,
echivalent cu cel precedent, dacă impozitele ar fi percepute pe unitate de marfă cumpărată. Dacă
se presupune că cel care achită impozitul este cumpărătorul, se poate considera că are loc o
reducere a fiecărui punct al curbei cererii cu o mărime ce exprimă impozitul. Are loc o deplasare
spre stânga a curbei cererii. Rezultatul este identic cu cel precedent.
 9.3. Efectele politicii de subvenţionare asupra echilibrului pieţei şi a preţului

O subvenţie este opusul unui impozit. În cazul în care consumul sau producerea unui bun
sunt subvenţionate, guvernul plăteşte consumatorilor sau, respectiv, producătorilor fie o anumită
sumă de bani pe unitatea de produs (subvenţie pe cantitate) fie un procentaj din valoarea
bunurilor consumate sau produse (subvenția ad valorem).
Subvenţiile agricole sunt cea mai frecventă formă de subvenţionare. Aceste subvenţii
urmăresc teoretic să reducă volatilitatea preţurilor produselor agricole, să crească veniturile
fermierilor şi să facă produsele agricole naţionale mai competitive pe pieţele internaţionale.
Majoritatea ţărilor dezvoltate subvenţionează agricultura. În Japonia subvenţiile reprezintă
50% din valoarea producţiei agricole, adică din fiecare yen câştigat de fermieri din vânzarea
produselor, 0.5 este plătit de către guvern (în fapt, de contribuabili). În Uniunea Europeană,
subvenţiile reprezintă 35% din valoarea producţiei agricole, iar în Statele Unite 25%. În
Republica Moldova conform datelor Agenţiei de Intervenţii şi Plăţi pentru Agricultură (AIPA)
subvenţiile agricole au reprezentat 400 milioane lei.2
Vom ilustra efectul subvenţiilor asupra pieţelor cu ajutorul exemplului din figura 9.4.

Preţ

Oferta (Of)
A

M Of-S
S S
Pp
Pretul de echilibru Pe E

Pc V
N
Cererea

O
Cantitate
Qe Qs
Cantitatea de echilibru

Fig. 9.4. Impactul acordării subvenţiilor asupra bunăstării producătorilor

Să presupunem că, în 2013, Ministerul Agriculturii acordă o subvenţie de S lei pe fiecare kilogram
de carne de bovină vândut către abatoare de agricultori. Fară această subvenţie preţul de echilibru al unui

2
Subvenţionarea agriculturii în 2012: demonopolizată, raţionalizată şi mai echitabilă, http://noi.md
kilogram de carne de bovine ar fi Pe, iar cantitatea de echilibru Qe. Cu subvenţie, deoarece guvernul
plăteşte fiecărui agricultor S lei pe kilogram, curba ofertei de carne de pasăre translatează în jos (creşte)
cu valoarea subvenţiei. Cu alte cuvinte, agricultorii sunt dispuşi să vândă un kilogram de carne de bovine
la costul marginal minus valoarea subvenţiei.

Efectele acordării subvenţiei sunt:

1. Cantitatea vândută creşte la Qs, iar preţul plătit de consumatori scade la Pc. Producătorii
încasează şi subvenţia de la guvern, prin urmare preţul pe care ei îl primesc pentru fiecare
kilogram de carne de bovine este de Pc+S=Pp, mai mare şi el decât preţul fără subvenţie.
2. Atât producătorii cât şi consumatorii beneficiază de efectul subvenţiei: consumatorii consumă
mai mult la un preţ mai mic şi producătorii vând mai mult la un preţ mai mare. Prin urmare
surplusul producătorului şi surplusul consumatorului cresc. Surplusul producătorului creşte cu
aria PeESPp devenind OSPp. Surplusul consumatorului creşte şi el cu aria PeEVPc, devenind
AVPc.
3. Cu toate că atât producătorii cât şi consumatorii beneficiază de pe urma subvenţiei, totuşi
bunăstarea totala scade. Banii câştigaţi de producători şi consumatori sunt plătiţi de guvern
(de fapt, de către contribuabili). Guvernul plăteşte SeQs, adică aria PpSVPc, producătorilor.
Observaţi că nu tot acest dreptunghi este transferat producătorilor şi consumatorilor de carne de
pasare. O parte din el, şi anume triunghiul SEV nu este transferat nimănui, şi reprezintă
pierderea de bunăstare generată de subvenţie. În figura 9.4, se poate observa că, pentru orice
kilogram de carne de bovine produs peste cantitatea Q, costul marginal al fiecărei unităti este
mai mare decât beneficiul marginal pe care consumatorii îl atribuie fiecăreia dintre aceste
unităţi. De aceea, aceste unităţi nu ar fi trebuit niciodată produse, pentru că valoarea atribuită
lor de consumatori nu acoperă costul de producţie şi nu ar fi fost niciodată consumate dacă nu
ar fi fost subvenţia. Producerea lor reprezintă o risipă de resurse. Suma transferată de guvern
trebuie scăzută din calculul bunăstării totale, deoarece reprezintă doar un transfer şi nu o
creştere de bunăstare. Ceea ce rămâne este surplusul total iniţial (ariile AEPe şi PEO) minus
pierderea de bunăstare (aria SEV). Cu alte cuvinte subvenţia a redus bunăstarea totală a
societăţii. Valoarea subvenţiei pentru contribuabilii care o plătesc reprezintă mai puţin decât
creşterea de bunăstare a producătorilor şi consumatorilor.
Astfel, intervenția statului în procesul de stabilire a preţurilor pieţei prin intermediul
impozitelor indirecte sau acordarea subvenţiilor producătorilor reduce eficienţa economică a
funcţionării mecanismului pieţei. Cu toate acestea, utilizarea acestor instrumente pot fi justificată
din motive sociale. Cu ajutorul taxelor şi subvenţiilor statul exercită funcția de redistribuire a
ventiurilor între agenții economici.
 9.4. Incidenţa introducerii taxelor la import

Un alt instrument de intervenție indirectă a statului asupra preţului pieţei este aplicarea
taxei la import. Vom analiza consecințele economice ale introducerea taxei la import, în condiții
de ofertă a unui bun din import, analizînd 2 cazuri particulare: cînd nu există produse de origine
autohtonă (figurile 9.5 şi 9.6.); şi cînd există asemenea produse (figura 9.7).

a) Efectele taxelor vamale când nu există produse de origine autohtonă

Vom admite că Republica Moldova impune o taxă vamală T, în valoare absolută pe unitate de
produs, la un bun introdus în ţară – camera digitale şi că toate camerele digitale sunt produse în afara ţării
(Fig. 9.5).

Of+T
Preţ

Taxa vamală (T)

A

Oferta (Of)
M
Pt E
Pretul de echilibru Pe R

Pt N

Cererea

0 Qt Qe cantitate

Fig. 9.5. Incidenţa taxei vamale cînd nu există producţie de origine autohtonă

În acest caz, oferta se deplasează în sus, vertical, cu nivelul taxei T (scade). Noul preţ şi cantitate de
echilibrul sunt Qt şi Pt.

Surplusul consumatorului scade cu PeEMPt, noul surplus fiind măsurat de aria PtMA. Surplusul
producătorului nu va fi de această dată inclus în calculul bunăstării totale deoarece acesta este obţinut de
producătorii străini. Aria PtMNPt reprezintă veniturile guvernului american obţinute din această taxă.
Această arie este formată din transferul unei părţi a surplusului consumatorilor (PtERPe) şi a unei părţi a
surplusului producătorilor străini (PeRNPt). Ca şi în cazul impozitelor, taxa vamală este suportată atât de
producătorii străini, cât şi de consumatorii autohtoni.

Referitor la efectul total asupra bunăstării naţionale, putem menţiona că consumatorii moldoveni
pierd PeEMPt din surplusul lor, dar o parte din acest surplus, respectiv PtERPe, este transferat guvernului.
Ceea ce nu este transferat, aria MER trebuie comparată cu câştigurile pe care guvernul le obţine de la
producătorii străini, PeRNPt .

În general, cu cât oferta este mai inelastică decât cererea, cu atât mai probabil este ca tariful să
crească bunăstarea totală şi invers. Pentru a determina efectul taxei vamale asupra bunăstării, economiştii
folosesc de obicei metode econometrice de estimare a curbelor cererii şi ofertei în fiecare caz particular.

Un caz cu totul diferit îl reprezintă ţările ale căror pieţe nu constituie o parte importantă a pietei
mondiale (ţări mici). Cantitatea importată de acestea fiind relativ mică, ele nu pot influenţa preţul
mondial. Aceste ţări cumpără toată cantitatea importată la preţul mondial de echilibru, Pm. În Fig.9.6,
curba ofertei pe astfel de pieţe mici, ca Republica Moldova, este orizontală la nivelul preţului mondial.

Preţ

A
M Of+T
Pi
Venituri Taxa vamală (T)
vamale
Pm Oferta (Of)
Pt N R
Cererea

Qt Qe Cantitate
O

Fig. 9.6. Incidenţa taxei vamale cînd nu există producţie de origine autohtonă într-o ţară care nu
poate influenţa preţul pe piaţa mondială.

Să presupunem acum că guvernul Republicii Moldova introduce o taxă vamală pe camerele

digitale. Preţul la care consumatorii din republică achiziţionează camerele digitale după
introducerea taxei devine Pi. Aşa cum se poate observa din figura 6, pierderea din surplusul
consumatorului, PiMRPt este întotdeauna mai mare decât veniturile vamale colectate de la
producătorii străini, adică aria PiMNPt.
Putem concluziona că pentru pieţele mici ca în cazul Republicii Moldova şi în absenţa
produselor autohtone, tarifele vamale duc întotdeauna la o pierdere de bunăstare. Motivul
pentru care aceste măsuri de politică fiscală sunt adoptate se datorează faptului că, deseori,
guvernul are ca obiectiv creşterea veniturilor la buget.
b) Efectele taxelor vamale când există industrie autohtonă
 Vom analiza în continuare situaţia cînd produsele asupra cărora sunt percepute taxe vamale
sunt fabricate şi de către producători autohtoni pe exemplul taxelor vamale percepute la carnea
de pasăre. Această situaţie este prezentată grafic in Fig.9.7.

Piaţa autohtonă fără Piaţa autohtonă cu

taxe vamale taxe vamale

Preţ Preţ

A Oferta A Oferta
naţională naţională

Pm’=Pm+T G G E’ Of+T

E Oferta mondială (Of) T

Of
Pm Pm
F E
F Cererea
B B

Qn Qe Qn Qn’ Q’ Qe

Importuri de carne de pasăre Importuri de carne

de pasăre

Fig. 9.7. Efectul introducerii taxei vamale la produse care sunt fabricate şi de producătorii
autohtoni.

Oferta mondială de carne de pasăre este reprezentată orizontal la preţul mondial Pm.
Oferta naţională are forma obişnuită. Să presupunem că cantităţile importate sunt identice cu cele
fabricate autohton şi, iniţial, nu există taxe vamale. Prin urmare, nici un consumator nu va plăti
mai mult de Pm pe un kilogram de carne de pasăre de producţie autohtonă, deoarece cu aceşti
bani poate cumpăra un kilogram de carne de pasăre din import. În consecinţă, toată carnea de
pasăre se vinde la preţul de echilibru Pm şi Qe cantităţi sunt cumpărate. Dintre acestea, Qn sunt
produse de producătorii naţionali, iar (Qe - Qn) sunt importate. Surplusul consumatorului este
AEPm, iar surplusul producătorilor naţionali este PmFB.

Vom admite că statul introduce o taxă vamală T aplicată cărnii de pasăre din import. În
această situaţie:

1. Oferta mondială devine Of+T, noul preţ de echilibru Pm+T, iar noua cantitate de
echilibru Q’. Efectul taxei vamale este acela că preţul cărnii de pasăre pentru
cumpărătorii din Republica Moldova creşte, iar cantitatea de maşini cumpărată scade.
 2. Prin urmare, surplusul consumatorului scade cu aria Pm’E’EPm şi devine AE’Pm’.
Cantităţile importate scad, iar cantităţile vândute de producătorii naţionali creşte la Qn’.
3. Surplusul producătorilor autohtoni creşte cu aria Pm’GFPm, devenind aria Pm’GB.
Guvernul încasează aria haşurată din mijloc, (Q’-Qn’)×T, sub forma veniturilor din taxă.
4. Deşi guvernul câştigă venituri, iar producătorii naţionali au şi ei de câştigat, totuşi
bunăstarea totală scade. Cele două triunghiuri negre de pe laterală veniturilor guvernului
reprezintă pierderile de bunăstare. Consumatorii pierd mai mult decât câştigă guvernul şi
producătorii autohtoni.
Deşi au ca efect reducerea bunăstării generale, taxele vamale de acest gen sunt folosite
frecvent, pe motiv de protejare a producătorilor autohtoni. Anumite domenii de activitate, ramuri
au foarte mult de câştigat din protecţionismul tarifar şi se constituie în grupuri de influenţă
extrem de puternice în favoarea acestuia.

Prin intermediul sistemului de impozitare, taxelor şi subvenţiilor, statul influenţează

procesul de stabilire a preţurilor de piaţă şi mărimea preţului de echilibru. Introducerea accizelor
contribuie la creşterea preţul de echilibru şi reduce cantitatea de echilibru; stabilirea de subvenţii
la o unitate de produs are drept consecință reducerea preţului de echilibru şi majorarea cantității
de echilibru.

În ambele cazuri, însă, intervenția statului se soldează cu pierderi nete pentru societate,
deoarece introducerea impozitului, reducerea excedentului total al consumatorilor și ofertanților
va depăși suma veniturilor fiscale.

În sensul diminuării eficienţei utilizării resurselor de producție acționează și politica

statului privind stabilirea limitelor de preţuri. În cazul în care plafonul preţului este sub nivelul
prețului de echilibru, atunci apar pierderi, asociate cu formarea pieţei negre şi reducerea calităţii
produselor; introducerea limitei minime preţului (prețul de prag), care este mai mare decît prețul
de echilibru, statul trebuie să acopere costurile de producţie peste nivelul cantității de echilibru.
 ÎNTREBĂRI DE AUTOCONTROL
1. Expuneţi elementele care definesc cadrul în care se analizează incidenţa fiscală asupra
echilibrului pieţei şi bunăstării participanţilor la relaţiile de piaţă.
2. Descrieţi factorii care determină incidenţa fiscală.
3. Care sunt efectele introducerii unei accize specifice, ad-valorem?
4. Care sunt efectele introducerii unei taxe vamale la un bun care nu se produce în republică; se
produce în Republica Moldova?
5. Care sunt efectele subvenţionării?

TESTE – GRILĂ
15. Incidenţa fiscală:
a) este un concept din ansamblul tehnicilor şi instrumentelor fiscale;
b) studiază efectele fiscalităţii la nivel micro şi macroeconomic;
c) este o analiză pentru a introduce sau nu un impozit;
d) oferă un răspuns standard în ce priveşte fundamentarea deciziilor în materie fiscală;
e) arată cine suportă în final povara unui impozit;
16. Incidenţa fiscală
a) este specifică numai impozitelor indirecte;
b) este consecinţa manifestărilor de tip evazionist ale contribuabililor;
c) studiază modul în care povara unui impozit este difuzată în economie;
d) depinde, în principal de comportamentul contribuabililor;
e) depinde, în principal de cuantumul impozitului.
17. La acordarea subvenţiilor la producerea unui bun ale loc deplasarea:
a) curbei ofertei spre dreapta;
b) curbei ofertei spre stânga;
c) curbei cererii spre dreapta;
d) curbei cererii spre stânga.
18. Incidenţa unui impozit depinde de:
a) tipul de concurenţă pe piaţa analizată.
b) faptul că este un impozit direct sau indirect.
c) autoritatea fiscală care administrează perceperea impozitului;
d) oferta şi cererea pe piaţa respectivă;
e) veniturile fiscale încasate la buget
19. Un impozit pe consumul unui bun va determina creşterea preţului acestuia dacă:
a) oferta este inelastică;
b) oferta este elastică;
c) cererea este inelastică;
d) cererea este elastică.
20. Un impozit pe consumul unui bun va avea o incidenţă redusă asupra preţului
acestuia dacă:
a) oferta este inelastică;
b) oferta este elastică;
c) cererea este inelastică;
d) cererea este elastică.
21. Aplicarea taxelor vamale are ca efect:
a) creşterea preturilor bunurilor importate
b) creşterea preturilor produselor autohtone similare celor importate,
1
 c) creşterea veniturilor bugetare în tara importatoare,
d) redistribuirea veniturilor între diferitele categorii de participanţi la schimb;
e) scăderea concurenţei între produsele autohtone si cele similare importate.

Studii de caz:

1. Analizaţi incidenţa subvenţiilor asupra bunăstării producătorilor agricoli.

2. Analizaţi incidenţa accizelor asupra produselor petroliere.
3. Analizaţi incidenţa accizelor asupra produselor din tutun.
4. Analizaţi incidenţa accizelor asupra produselor alcoolice.
5. Analizaţi incidenţa accizelor şi a taxelor de import la autovehicule.
6. Analizaţi incidenţa TVA asupra unui produs care se produce în Republica Moldova

Aplicație pentru rezolvare. Vom admite că curba cererii unui bun se descrie prin funcția:
QD = 400-PD; funcția ofertei: QS = 100+2PS. Guvernul a introdus o taxă pe unitate de produs
egală cu 15 u.m.

Determinaţi:

1. modificarea prețului și cantităţii de echilibru în rezultatul introducerii taxei.

2. cum se distribuie povara fiscală între cumpărător și vînzător;
3. care sunt veniturile statului din această taxă și excesul de povară fiscală (pierderea de
bunăstare.
 De la întreprinderi şi proprietăţi
Contribuţii

Venituri de la instituţii publice;

asigurările
sociale de

Venituri nefiscale
Resurse ordinare

pentru

Diverse ale venituri (vărsă-

Anexa nr. 1

stat
Regularitatea încasărilor la

- dividente, redevenţe;
Bugetul public naţional

Venituri fiscale

-chirii, arenzi.
de stat:

minte)
-emisiunea de bani de hirtie peste necesităţi;
extraordinare

-împrumuturile de stat interne şi extene;

Resurse

-ajutoare ,transferuri din străinătate;

Structura resurselor finaciare publice [52, p.64]

-sume primite din participaţii de capital în străinătate;

-valorificarea peste hotare a bunurilor statului;

- pe venitul persoanelor fizice

Impozite directe şi indirecte:

- TVA, accize, pe consum;

- taxe de timbru şi de
- asupra averii;

- taxe vamale;

înregistrare.
şi juridice;
-impozite si taxe
-venituri de la întreprinderile şi propritetăţile de stat
-donaţiile intrene
-emisiunea de bani de hîrtie
Resurse
interne -împrumuturi interne
Provenenţa resurselor

-de la guvernele altor ţîri

Împrumutiri de stat -de la instituţiile finaciar-bancare internaţionale
extrene -de la bănci private etc.

Resurse
externe
Transferuri externe
Sub formă de ajutoare nerambursabile
 Anexa nr. 2

Clasificaţia veniturilor bugetare

(1)Venituri curente (2)Mijloace speciale ale (5)Transferuri

instituţiilor publice

(3)Veniturile fondurilor
speciale (6)Granturi
Venituri
fiscale

(4)Mijloace din
Încasările vînzarea şi privatizarea
fiscale bunurilor proprietate
publică

Externe

Interne
- impozitele pe - mijloace din
venit; privatizarea bunurilor
- contribuţii de proprietate publică;
asigurări sociale de - mijloace din vînzarea
stat obligatorii; bunurilor proprietate
- impozitele pe publică;
proprietate; -etc..
- impozitele intrene
pe mărfuri si servicii
(TVA,accize etc);
- impozitele asupra
comerţului
intrenaţional si
operaţiunilor
nivel.
-pentru cheltuieli curente primite de la bugete de alt
- de peste hotare.

de alt nivel.
-mijloace încasate pin decontări reciproce de la bugete

-pentru chletuieli capitale de la bugete de la alt nivel.

-alte tipuri de transferuri.

exeterne;
- alte impozite.

- venituri din activitatea de

antreprenoriat şi din
proprietate;
- taxele şi plăţile
administrative;
- amenzile şi sancţiunile
administrative.

Sursa: Elaborată în baza actelor normative

 Anexa nr. 3

Resursele bugetului administraţiei centrale de stat [53, p.43]

(1)Venituri (2)Venituri din operaţiuni

curente cu capital din transferuri
de capital

Încasări Încasari
fiscale nefiscale
Venituri din vînzarea
capitalului fix si din
transferuri de capital
-venituri din activitatea de
antreprenoriate;
-taxele şi plăţile administrative
-amenzile şi sancţiunile
administrative
-încasările neidentificate Venituri din vînzarea capitalului fix
(venituri din privatizarea
întreprinederilor de stat şi a fondurilor
fixe)

Încasările de la vinzarea patrimoniului

de stat.

Veniturile din vînzarea terenurilor şi

Impozite Impozite activelor nemateriale
directe indirecte

(3) Granturi
-impozit pe
venit
-impozit pe -taxa pe valoarea
proprie adăugata ;
-accizele; Externe
-taxele rutiere
speciale.
Anexa nr. 4

Fonduri speciale pentru susţinerea unor programe de

interes local, cu respectarea dispoziţiilor legale, ale
autorităţilor reprezentative şi deliberative ale unităţilor
administrativ-teritoriale
Structura veniturilor bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale [53, p.104]

Transferuri sunt mijloacele financiare alocate, de la

bugetul de stat la bugetele raionale, bugetul central al
unităţii teritoriale autonome, bugetul mun. Chişinău şi de
la aceste bugete la bugetele locale
Veniturile bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale

Defalcări de la veniturile generale de stat, conform

normativelor procentuale stabilite prin legea bugetară
anuală
Mijloace speciale sunt veniturile instituţiei publice
obţinute de la efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor
contra plată
Venituri proprii se constituie din impozitele şi taxele
locale, se virează direct şi integral la bugetele respective
 IBLIOGRAFIE

1. Constituţia Republicii Moldova. Chişinău, 1994.

2. Carta Europeană a Autonomiei Locale, Strasbourg, 15 octombrie 1985, în vigoare pentru
Republica Moldova de la 1 februarie 1998.
3. Legea Republicii Moldova privind administraţia publică locală Nr.436 din 28.12.2006.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.32-35 din 09.03.2007.
4. Legea Republicii Moldova privind finanţele publice locale Nr.397-XV din 16.10.2003.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.248 din 19.12.2003.
5. Legea Republicii Moldova privind sistemul bugetar şi procesul bugetar Nr.847-XIII
din 24.05.96. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.19-20/197 din 27.03.1997.
6. Legea Republicii Moldova privind dezvoltarea regională Nr.438 din  28.12.2006. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.021 din 16.02.2007.
7. Legea Republicii Moldova privind descentralizarea administrativă Nr.435 din  28.12.2006.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.029 din 02.03.2007.
8. Legea Republicii Moldova privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii
Moldova Nr.764 din 27.12.2001. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.16 din
29.01.2002.
9. Armeanic A. Fiscalitatea în statele contemporane: note de curs. Chişinău: C.E. U.S.M.,
2003. 167 p.
10. Ciubotaru M. Monitorizarea şi analiza situaţiei socio-economice, elaborarea prognozelor şi
actualizarea conceptelor de dezvoltare a ţării în domeniile economic, social ştiinţifico-
tehnic: Raport statistic. Institutul Naţional de Economie şi Informaţie. Chişinău: 2003. 103p.
11. Cobzari L., Manole T. Metodologia planificării bugetare: elaborări de buget. Chişinău:
2004. 231 p.
12. Bălănescu R., Bălăşescu F., Moldovan E. Sistem de impozite. Bucureşti: Economica, 1994.
192 p.
13. Brezeanu P. Fiscalitate: Concepte. Metode. Practici. Bucureşti: Economica, 1999. 384 p.
14. Brezeanu P. Finanţele publice şi fiscalitatea între teorie şi practică. Bucureşti: 1998. 220 p.
15. Certan A. Politica fiscală: aspectul teoretic şi aplicarea practică: informaţie expres. Chişinău:
INEI, 2003. 51 p.
16. Cojuhari A. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova. Teoria economică.
Chişinău: Editura U.T.M., 2004. p.174-193.
17. Corduneanu C. Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor. Bucureşti: Codecs, 1998. 664 p.
18. Filip Gh. Finanţe publice. Iaşi: Junimea, 2002. 233 p.
19. Paladi I. Problemele restructurării administraţiei publice locale în perioada de tranziţie.
Chişinău: ASEM, 1998.
20. Hîncu R. Cheltuieli pentru învăţământ în condiţiile deficitului bugetar în Republica
Moldova. Chişinău: CEP ASEM, 2004. 170 p.
21. Manole T. Finanţe publice. Teorie şi aplicaţii. Chişinău: S.n., 1998. 348 p.
22. Mihăilescu I., Chilarez D. Sisteme comparate de impozite. Piteşti, 2002.- 329 p.
23. Moşteanu N. Impozite şi taxe 2004-2005. Bucureşti: Economica, 2004. 368 p.
24. Moşteanu T. Buget şi Trezorerie publică. Bucureşti: Editura Universitara 2003. 360 p.
25. Musgrave R. The Foundations of Taxation and Expenditure. Vol.3. Cheltenham. 2000. p.
81-103.
26. Musgrave R., Musgrave P. Pablic Finance in Theory and Practice. New York: McGraw-Hill,
Book Co, 1984. 824 p.
27. Ricardo D. The Principles of Political Economy and Taxation. New York: ed. Dover
Publications, 2004. 320 p.
28. Samuelson P., Nordhaus W. Economie politică. Bucureşti: Teora, 2000. 944 p.
29. Smith A. Avuţia naţiunilor: Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Vol.1. Chişinău:
Universitas, 1992. 344 p.
30. Smith A. Avuţia naţiunilor: Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Vol.2. Chişinău:
Universitas, 1992. 406 p.
31. Stratulat O. Impozite directe. Chişinău: Evrica, 2004. 71 p.
32. Veveriţă P., Ciobanu Gh., Pădure L. Studii şi analize financiar-bugetare. Chişinău: Firma
editorial-poligrafică Tipografia Centrală, 2000. 308 p.
33. Şaguna D., Iliescu S. Procedura fiscală în România. Bucureşti: Oscar Print, 1996. 527 p.
34. Stratulat O. Impozite directe. Chişinău: Editura Evrica, 2004. 72 p.
35. Bucătaru D. Finanţe: note de curs. Iaşi: Editura Fundaţiei„Chemarea ”, 1994. 157 p.
36. Topciu C., Vintilă G. Fiscalitate. Bucureşti: Secorex, 1998. 262 p.
37. Vasile R. Monedă şi politică fiscală. Bucureşti: Uranus, 1994. 223 p.
38. Voinea Gh. Impozite, taxe şi contribuţii. Iaşi: Editura Junimea, 2005. 271 p.
39. Voinea Gh. Îmbunătăţirea administrării impozitelor şi taxelor locale în condiţiile mijloacelor
moderne de prelucrare a informaţiilor. Iaşi: Editura Informatica, 2005. 10 p.
40. Grigorie-Lăcriţă N. Finanţe publice şi fiscalitate. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de
Mâine, 2004.
41. Manole T. Finanţe publice locale: rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale. Chişinău: Epigraf, 2003. 240 p.
42. Manole T. Finanţe publice. Teorie şi aplicaţii. Chişinău: Editura Cartier, 2000. p.19-186.
43. Manolescu Gh. Buget – abordare economică şi financiară. Bucureşti: Economica, 1997. 368
p.
44. Secrieru A. Finanţe publice: Instrumente şi mecanisme financiare de intervenţie
guvernamentală. Chişinău: Epigraf, 2004, 424 p.
45. Bălan E. Instituţii de drept public. Bucureşti: Editura All Beck, 2003. 143 p.
46. Negulescu P. Tratat de Drept Administrativ Român. Bucureşti: Editura Tipografiile Române
Unute, 1924. 217 p.
47. Casian A., Petroia A. Tranziţia: retrospective şi perspective, politica bugetar-fiscală.
Chişinău: GUNIVAS, 2002. 472 p.
48. Stratulat O. Impozitele abordare teoretică. Chişinău: Editura Evrica, 2004. 96 p.
49. Juraj Nemec-Glen Wright. Finanţe publice – teorie şi practică în tranziţia central-europeană.
Editura ARS LONGA. 2000. p.300-336.
50. Ioniţă, V. Analiza sistemului finanţelor publice locale în Republica Moldova. Chişinău:
TISH, 2003.
51. Matei G. Finanţe generale. Craiova: Editura MONDO – EC, 1994. 299 p.
52. Шуляк П., Белотелова Н. Финансы. Москва: Издательско-торговая корпорация
“Дашков и Ковалев”, 2007. 592 p.
53. Ковалев В. Финансы. Москва: Издательство “Проспект”, 2007. 626 p.
54. Грязновой А., Маркиной В. Финансы. Москва: Издательство “Финансы и статистика”.
2007. 489 p.
55. Ioniţă V. Dinamica finanţelor publice locale în în condiţiile re-centralizării puterii de stat.
Chişinău: TISH, 2004. 28 p.
56. Ioniţă V. Modelul deciziilor financiare în managementul administraţiei publice locale.
Chişinău: S. n., 2000.
57. Bălan E. Administrarea finanţelor publice locale. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1999.
58. Mihăilescu I. Sisteme camparate de impozite şi taxe. Pteşti: Editura Independenţa
Economică, 2002.
59. Mihalcea L. Gestiunea finanţelor publice: modelul francez. Bucureşti: Editura Economică,
2000.
60. Stratulat O. Sistemul resurselor financiare publice. Chişinău: Institutul Naţional de
Economie şi Informaţie, 2003.
61. Veveriţă P., Ciobanu G., Pădure L. Studii şi analize financiar-bugetare. Chişinău: 2000.
62. Grecianîi Z., Văzdăuţan V., Arionescu S. Finanţe publice locale: manual de instruire pentru
reprezentanţii Administraţiei Publice Locale. Chişinău: Cartier, 2001.
63. Grigorie-Lăcriţă N. Finanţe publice şi fiscalitate. Cioponea - Bucureşti: Ed. Fundaţiei
România de Mânine, 2004.
64. Tudose V., Dandara V., Plămădeală N. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul
funcţionarului public şi alesului local. Chişinău: F.E. -P. Tipografia Centrală, Partea I, 2000.
65. Tudose V., Dandara V., Plămădeală N. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul
funcţionarului public şi alesului local. Chişinău: F.E. -P. Tipografia Centrală, Partea II,
2000.
66. Tudose V., Dandara V., Cebotarenco P. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul
funcţionarului public şi alesului local. ed. a 2-a, revăzută şi completată. Chişinău: F.E. -P.
Tipografia Centrală, Partea I, 2001.
67. Puşcuţa S., Patraman T., Necheşchina Z. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul
funcţionarului public şi alesului local. ed. a 2-a, revăzută şi completată. Chişinău: F.E. -P.
Tipografia Centrală, Partea II, 2001.
68. Tudose V., Dandara V., Echim I. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul funcţionarului
public şi alesului local. ed. a 3-a, revăzută şi completată. Chişinău: S. n., Partea I, 2004.
69. Tudose V., Fondos I., Sop L. Impozite şi taxe în bugetul local: în ajutorul funcţionarului
public şi alesului local. ed. a 3-a, revăzută şi completată. Chişinău: S. n., Partea II, 2004.
70. Ulian G., Doga-Mîrzac M., Rotaru L. Finanţe publice. Chişinău: 2007. 257 p.
71. Vintilă G. Fiscalitate: metode şi tehnici fiscale. Bucureşti: Ed. Economică, 2004.
72. Cojuhari A. Veniturile şi sistemul de impozitare. Chişinău: Editura Universitas, 1993. p.184-
197.
73. Ricardo D. Opere alese. Vol. I. Chişinău: Universitas, 1993. 333 p.
74. Profiroiu A. Economia sectorului public. Bucureşti: Editura Economică,2001. 222 p.
75. Văcărel Iu. Tendinţe în evoluţia sistemelor fiscale ale ţărilor membre ale OCEDE, UE şi
Rmâniei. Bucureşti: 2006.
76. Manolescu G. Politici economice (concepte, instrumente, experienţe). Bucureşti: Editura
Economică, 1997. 678 p.
77. Munteanu I., Popa V., Mocanu V. De la centralism spre descentralizare. Chişinău: Ed.
Cartier, 1998.
78. Bari, I. Economie mondială. Bucureşti: 1997, 366 p.
79. Barson M. Integrarea economică europeană. Vol.1. Cluj: Ed. Carpatica, 1995. 278 p.
80. Bîzgu I. Integrare, eficienţă, competivitate. Chişinău: 2000. 366 p.
81. Dobrotă N. Economie politică. Bucureşti: Ed. Economie, 1995. 670 p.
82. Georghescu N. Teorii şi modele în relaţii economice internaţionale. Cluj: 2002. 166 p.
83. Goux J. Economie monetaire et financiere. Paris: 1993. 26 p.
84. Guţu I. Republica Moldova: economia în tranziţie. Chişinău: 1998. 374 p.
85. Hâncu R. Economia informaţională: aspecte manageriale şi investiţionale. Chişinău: 2002.
268 p.
86. Moldovanu D. Relaţiile economice externe ale R. Moldova: afirmarea şi perspective.
Chişinău: 1995. 288 p.
87. Munteanu I. Dezvoltări regionale în R. Moldova. Chişinău: 2000. 186 p.
88. Nechita V. Integrarea europeană. Bacău: Deşteptarea, 1996. 312 p.
89. Răilean V., Borş V. Republica Moldova şi integrarea economică europeană. Chişinău: 2000.
244 p.
90. Sava P. Integrarea economic. Bucureşti: Ed.Print, 1996. 384 p.
91. Toba A. Teorie economică general. Chişinău: 2001. 288 p.
92. Umaneţ V. Istoria gândirii economice. Chişinău: 1992. 168 p.
93. Umaneţ V. Economie politică. Chişinău: 2001. 266 p.
94. Deniţă I. Relaţii economice internaţionale. Bucureşti: Ed. Economică, 1999.
95. Васильева Н. Мировая экономика. Москва: 1994. 318 c.
96. Поляк Г., Марковa А. История мировой экономики. Москва: 2001. 448 c.
97. Văcărel Iu. Politici economice şi financiare de ieri şi de azi. Bucureşti: Economica, 1996.
384 p.
98. Pollitt C., Bouckaert G. Reforma managementului public. Analiză comparată. Chișinău:
Editura EPIGRAF, 2004. 336 p.
99. Howlett M., Ramesh M. Studiul politicilor publice. Chişinău: Editura EPIGRAF, 2004. 272
p.
100.Lane F. Problemele actuale de administraţie publică. Chişinău: Editura EPIGRAF, 2006.
560 p.
101.Botnari N. Finanţele întreprinderii. ASEM. Chişinău: Î.S. F.E. -P. Tipografia Centrală, 2006.
240 p.
102.Cobzari L., Manole T. Metodologia planificării bugetare; elaborare de buget. Chişinău: S.n.,
2004 (CEP USM). 231 p.
103.Popescu C. şi alţii. Republica Moldova: Dimensiunile reformelor. Chişinău: Pontos, 2002.
344 p.
104.Savenco L. şi alţii. Influenţa politicii fiscale asupra dezvoltării economiei naţionale:
Informaţie de sinteză. Chişinău: INEI, 2005. 51 p.
105.Fuior E. şi alţii. Direcţii de optimizare a mecanismului fiscal şi modelarea încasărilor fiscal
în Republica Moldova. Chişinău: INEI, 2005.
106.Manole T. şi alţii. Descentralizarea fiscală. Provocări pentru Republica Moldova. Chişinău:
Epigraf, 2006. 320 p.
107.Văcărel Iu. şi alţii. Finanţe publice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2003. 666 p.
108.Văcărel Iu. şi alţii. Finanţe publice. ed. a 2-a. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1999. 759 p.
109.Boardman A. şi alţii. Analiza cost-beneficiu: concepte şi practică. ed. a II-a. Chişinău: Arc,
Tipografia Centrală, 680 p.
110.Hîncu R. şi alţii. Metode şi tehnici fiscal. Chişinău: Editura ASEM, 2005. 261 p.
111.Hîncu R. şi alţii. Finanţe publice. Chişinău: Editura ASEM, 2005. 188 p.
112.Valcov V. şi alţii. Moldova în cifre 2003: Culegere succintă de informaţii statistice.
Chişinău: Statistica, 2003. 300 p.
113.Valcov V. şi alţii. Moldova în cifre 2008: Breviar statistic. Chişinău: Editura Statistica,
2008. 90 p.
114.Ciubotaru M. şi alţii. Corupţia şi evaziunea fiscal: dimensiuni economice. Chişinău:
Transparency International – Moldova, 2003. 175 p.
115.Anuarul Statistic al Republicii Moldova 2004 Chişinău, 2004. 744 p.
116.Anuarul Statistic al Republicii Moldova 2005 Chişinău 2005. 560 p.
117.Informarea şi documentarea formatorilor în domeniul administraţiei publice locale.
Fundaţia Soros-Moldova. 12-14 mai 1999. Chişinău: 1999. p. 30-38.
118.Studii şi analize financiar-bugetare. Parlamentul Republicii Moldova. Centrul pentru analiză
bugetară şi financiară. Chişinău: 2000.
119.Chicu N. Impactul impozitelor directe asupra anumitor procese social – economice: Teza dr.
ş. economice. Chişinău: 2003, 133 p.
120.Vîlcu N. Rolul impozitelor şi taxelor în formarea pieţei interne: Teza dr. ş. economice.
Chişinău: Editura (s. n.) 2003.
121.Chicu N. Reglementarea fiscală – o funcţie prioritară a impozitelor. În: Economica. Revistă
ştiinţifico-didactică. 2002, nr.1, p. 69-72.
122.Finanţe, bănci, asigurări: revistă lunară, apare din 1998. Societatea Comercială „Tribuna
economică. Colecţia 2004-2006.
123.Impozite şi Taxe. ed. Tribuna Economică. Bucuresti: Colecţia 2003-2006.
124.Ioniţă N., Dinga E. Presiunea fiscală în economia de piaţă. În: Finanţe, Credit, Contabilitate.
1998, nr.3, p.3-10.
125.Manole T. Principiile de impozitare şi politica fiscală. În: Economie şi sociologie. 2001,
nr.3, p.32-38.
126.Manole T. Principiile impunerii şi problemele presiunii fiscale în Republica Moldova. În:
Administrarea publică. 2002, nr.1, p.29-40.
127.Revista Finanţe Publice şi Contabilitate: revistă, apare din 1990, serie nouă din 2002. ed. de
Ministerul Finantelor Publice. Colecţia anului 2005-2006.
128.Grigorie-Lăcriţă N. Elementele impozitului. În: Impozite şi taxe. 2002. nr. 4, p.6-32.
129.Grigorie-Lăcriţă N. Conţinutul impozitelor. În: Impozite şi taxe. 2002. nr. 4, p.2-6.
130.Grigorie-Lăcriţă N. Principiile impunerii. În: Impozite şi taxe. 2002. nr. 4, p.35-44.
131.Grigorie-Lăcriţă N. Principii de politică fiscală. În: Impozite şi taxe. 2002. nr. 4, p.44-63.
132.Grigorie-Lăcriţă, N. Elasticitatea impozitului. În: Tribuna Economică. 2002, nr. 1, p.34-50.
133.Grigorie-Lăcriţă N. Metode de impunere. În: Tribuna Economică. 2002, nr. 5, p.34-51.
134.Grigorie-Lăcriţă N. Determinarea şi perceperea impozitelor. În: Tribuna Economică. 2002,
nr. 5, p.61-64.
135.Grigorie-Lăcriţă N. Impozitul – determinare şi perceperi. În: Tribuna Economică. 2002, nr.
37.
136.Grigorie-Lăcriţă N. Rata fiscalităţii. În: Tribuna Economică. 2002.- nr. 39.
137.Grigorie-Lăcriţă N. Stopajul la sursă. În: Tribuna Economică. 2002, nr. 43.
138.Grigorie-Lăcriţă N. Regimul fiscal al contribuabililor. În: Tribuna Economică. 2002, nr. 46.
139.Grigorie-Lăcriţă N. Impunerea contribuabililor. În: Impozite şi taxe. 2002, nr. 4.
140.Popescu L. Redefinirea funcţiilor sistemului fiscal în literatura economică actuală. În:
Finanţe, credit, contabilitate. 2001, nr. 10.
141.Popescu L. Conţinutul economic al finanţelor publice şi impozitului. În: Finanţe, credit,
contabilitate. 2001, nr. 1.
142.Cobzari L. şi alţii. Gestionarea finanţelor publice în Republica Moldova. În: Ştiinţa,
businessul, societatea: conferinţa internaţională. Chişinău: 2004, p. 31-34.
143.Fuior E. Sistemul fiscal şi utilizarea lui în reglarea cheltuielilor bugetare. În: Analele
Academia de Transporturi, Informatică şi Comunicaţii. Chişinău: 2003, vol. II (III), p. 189-
199.
144.Hîncu R. şi alţii. Impactul impozitelor indirecte asupra proceselor social-economice. În:
Analele ASEM. Chişinău: CEP ASEM, 2004, p. 273-280.
145.Manole T. Racordarea finanţelor publice ale Republicii Moldova la cerinţele standardelor
europene. În: Conferinţa tehnico-ştiinţifică jubiliară a colaboratorilor, doctoranzilor şi
studenţilor. Chişinău: UTM, 2004, p. 196-197.
146.Patraş M. Economia R. Moldova în economia mondială. În: Simp. Professorum. Seria
Economie, ULIM. Chişinău: 2001, 248 p.
147.Pîslaru P. Integrarea R. Moldova în economia mondială. În: Simp. Prof. Serie Economie,
ULIM. Chişinău: 2001, 248 p.
148.Pîslaru P. Exigenţele integrării R.Moldova în economia mondială În: Materialele
simpozionului internaţional. Chişinău: 2001, 248 p.
149.Roşca P. Relaţii economice internaţionale. În: Simpozionul al III-a internaţional. Chişinău:
IREI, 2002, 280 p.
Galina ULIAN, Lilia ROTARU, Maria COJOCARU, Lucia CASTRAVEȚ, Iulia CAPRIAN

Politici și tehnici bugetare

Note de curs şi aplicaţii pentru seminar

Redactor

Asistenţa computerizată şi coperta

Bun de tipar ----------. Formatul ------------------.

Coli de tipar x,x. Coli editoriale x,x.

Comanda xx. Tirajul xx ex.

Centrul Editorial-poligrafic al USM

str. Al.Mateevici, 60. Chişinău, MD 2009.