Raspuns la sub.

FPB

B1 . Conţinutul economic al finanţelor publice.

1. Conceptul de finanţe: esenţa şi structura.
Din punct de vedere etimologic cuvîntul “finanţe” îşi are originea din limba
latină şi însemna “plata în bani”.
În secolele XIV-XV în Franţa circulau aşa expresii ca “financ” - o sumă de
bani sau venit al statului, “finaces” – patrimoniul statului. În secolul XVI, în limba
germană se folosea expresia “finaz” – plata în bani.

Conceptul de finanţe s-a conturat pe fundalul practicării formelor de exprimare

bănească a diferitelor procese economice, sociale şi în legătură cu apariţia şi
dezvoltarea primelor forme statale de organizare a societăţii. Conţinutul finanţelor
reliefează procese de exprimare valorică şi mişcare a valorii sub formă bănească,
pentru satisfacerea nevoilor de desfăşurare a diverselor activităţi. Deci noţiunea
„finanţe” reprezintă sume de bani sau conturi băneşti ce se administrează de către stat,
persoane juridice sau persoane fizice ca şi formă sub care se realizează procesele de
adunare şi distribuire a resurselor băneşti în cadrul activităţilor economico-sociale
(impozitele, subvenţiile, alocaţiile).
Conceptul de finanţe poate fi privit sub două aspecte:

- în sens restrîns – vizează operaţiunile, procesele şi relaţiile economice

efectuate în formă bănească, dar desemnînd în esenţă procesul de repartiţie al
produsului naţional.
- în sens larg – conceptul de finanţe include ansamblul operaţiunilor băneşti
legate nu numai de repartiţia produsului naţional, dar şi de formarea, circulaţia şi
consumul produsului naţional.
Toate relaţiile economice dintre persoanele fizice şi juridice, în măsura în care se
exprimă în formă bănească, reprezintă finanţele. Relaţia „bani – marfă, marfă – bani”,
include suportul obiectiv al realizării proceselor financiare, de acumulare a resurselor
în formă bănească şi de distribuire, utilizare a acestor resurse. În acest context, banul
reprezintă un instrument de utilitate socială, devenit în prezent un drept de creanţă.
Finanţele – reprezintă procesele economice şi relaţiile sociale, tehnici
specifice de procurare şi utilizare a resurselor băneşti pentru satisfacerea nevoilor
privind activitatea persoanelor fizice, juridice inclusiv a statului.

La categoria generală de finanţe se include mai multe componente:

Finanţele private – această categorie financiară se caracterizează, în principal, prin
faptul că participanţii la aceste relaţii şi procese sunt persoane fizice sau juridice a
căror activitate se bazează pe proprietatea privată. Fondurile de resurse băneşti ce se
administrează la nivelul acestor participanţi sunt destinate satisfacerii de nevoi proprii
ale persoanelor respective. Capitalul întreprinderilor private serveşte desfăşurării
activităţii respective şi realizării obiectivelor proprii.

Finanţele publice – se caracterizează prin participarea directă la procesele generale

financiare ale statului ca beneficiar al resurselor băneşti acumulate şi în calitate de
utilizator al resurselor respective.
Finanţele publice cuprind mai multe categorii financiare:
- bugetul de stat,
- asigurările sociale,
 - creditul.
Caracteristica semnificativă a finanţelor publice constă în aceea că procesele şi
relaţiile financiare respective se desfăşoară în legătură directă cu satisfacerea unor
nevoi colective.

Există mai multe definiţii ale noţiunii de finanţe:

 fonduri băneşti la dispoziţia statului;

 bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;
 totalitatea resurselor şi a sarcinilor, care se referă la activitatea instituţiilor
publice;
 mijloace de intervenţie a statului în economie.
Finanţele publice reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a PIB (în special a
venitului naţional), concretizat în transferuri băneşti de la agenţii economici şi
persoane fizice către bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţii econ, instituţii
sau persoane fizice, precum şi între agenţii econ, între instituţii şi chiar în interiorul
diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri.

Caracteristicele finanţelor publice:

1) Finanţele publice sunt asociate cu statul, cu unităţile admin.-teritoriale şi alte

instituţii de drept public;
2) Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului se procură de la
persoanele fizice şi juridice în principal prin măsuri de constrângere;
3) Împotriva statului nu se pot lua măsuri silite de execuţie;
4) Statul poate lua anumite măsuri în legătură cu moneda naţională, în care se
constituie fondurile publice şi în care se fac toate operaţiunile de încasări şi de plăţi.
5) Finanţele publice sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.
6) Gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public.
Evoluţia conceptului despre finanţe – în 2 etape:
1) Prima etapă corespunde capitalismului ascendent (secolele XVIII – XX).
Concepţiile din prima etapă sunt considerate clasice. Concepţiile clasice reflectă
doctrina literară, care era predominantă în perioada capitalismului ascendent, potrivit
căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul
laissez – faike, laissez – passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea
autorităţii publice, care ar putea perturba iniţiativa privată, libera concurenţă,
acţiunea legilor obiective ale pieţei.
 2) A doua etapă corespunde dezvoltării monopolurilor (secolul XX şi mai cu seamă
după marea recesiune economică mondială din 1929 – 1933), cînd vine locul statului
– providenţă (statul – bunăstării. Concepţiile din cea de-a doua etapă sunt considerate
moderne. În această etapă se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, potrivit
căreia autoritatea publică este chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să
influenţeze viaţa economică şi procesele economice (şi cele sociale), să corecteze
evoluţia ciclică, să prevină crizele sau cel puţin să le limiteze efectele negative.

B2 Funcţiile finanţelor publice.

Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin 2 funcţii:

1. Funcţia de repartiţie – datorită ei se efectuază distribuirea produsului intern brut

între guvern, între persoane fizice şi juridice, constituirea şi folosirea fondurilor
sociale. Această funcţie se împarte:
a) în formarea fondurilor – din inpozite, taxe, amenzi, arendări, chirii şi
rente.
b) destribuirea fondurilor financiare spre beneficiari,transferări, subsidii,
subvenţii.
2. Funcţia de control – datorită acestei funcţii este posibilă verificarea, exactităţii
vărsămintelor fondurilor băneşti şi utilizării întemeiate eficiente a resurselor
acumulate.
Controlul este necesar în următoarele domenii:

 modul de constituire a fondurilor

 repartiţia şi utilizarea fondurilor
 păstrarea integrităţii bunului statului
 onorarea cinstită şi la timp a plăţilor faţă de stat.
În Republica Moldova organele specializate de control financiar sunt:

 Curtea de conturi.
 Inspectoratul fiscal de stat.
 Departamentul de control financiar şi revizie a Ministerului Finanţelor.
 Poliţia economică a Ministerului Afacerilor Interne.
Funcţia de repartiţie are două faze: constituirea fondurilor băneşti şi
distribuirea acestora.
Constituirea fondurilor financiare, prima fază a funcţiei de repartiţie, se
înfăptuieşte prin prelevarea de către agenţii economici a impozitelor, taxelor,
contribuţiilor pentru asigurarea socială, a amenzilor, penalităţilor, chiriilor şi
veniturilor întreprinderilor publice, veniturilor din realizarea mijloacelor fixe ale
statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc. La construirea fondurilor financiare
participă practic toţi agenţii economici rezidenţi, precum şi persoane nerezidente:
întreprinderile cu capital de stat, întreprinderile cu capital privat sau mixt, instituţii
publice, populaţia ect. Cea mai mare parte a resurselor financiare îşi au izvorul în PIB
şi într-o măsură mai mică în avuţia naţională sau în transferuri primite din străinătate.
De asemeni la constituirea fondurilor financiare cea mai mare parte revine resurselor
cu titlu nerambursabil, obligator şi fără contraprestaţii. O parte mai mică din aceste
fonduri e completată de resursele împrumutate atît din interior cît şi din exteriorul ţării.
De fapt, în timp ce are loc constituirea fondurilor de mijloace financiare la dispoziţia
statului, concomitent are loc distribuirea fondurilor băneşti la diverse persoane juridice
şi persoane fizice.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea
fondurilor. Repartizarea mijloacelor băneşti din fondurile publice trebuie să se facă
după anumite criterii, pe baza anumitor tehnici în dependenţă de importanţa
obiectivelor ce trebuiesc finanţate, deoarece cererea de resurse financiare este, de
regulă, mai mare ca oferta.
Distribuţia resurselor financiare se face în scopul acoperirii cheltuielilor
privind: învăţămîntul, sănătatea, cultura, asigurările sociale, gospodăria comunală şi
locuinţe, apărarea naţională, menţinerea ordinii publice, datoria publică. Această
repartiţie se face pe beneficiari, obiective şi acţiuni. Repartiţia sau distribuţia
fondurilor se face în scopul acoperirii cheltuielilor privind: plata salariilor, procurării
de materiale, plata serviciilor, acordarea subvenţiilor, transferuri către persoanele fizice
(pensii, alocaţii, burse, ajutoare), investiţii capitale ect.
Redistribuirea mijloacelor prin funcţia de repartiţie are consecinţe cu caracter
economic şi social. Prin repartiţie se redistribuie o parte din venitul naţional sectorului
neproductiv zonelor geografice defavorizate, persoanelor socialmente vulnerabile ect.
Funcţia de repartiţie a finanţelor contribuie la înlăturarea inegalităţii existente între
diferite categorii de cetăţeni. Ca şi finanţele publice, funcţia de repartiţie a acesteia are
caracter obiectiv, pe cînd procesul propriu – zis de redistribuire are un caracter
subiectiv, ce depinde de capacitatea factorilor de răspundere, de a lua decizii adecvate,
de situaţia social – economică din ţară, de orientarea forţelor politice ect.
Funcţia de control a finanţelor publice.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că
fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi.
Societatea este interesată în asigurarea resurselor financiare necesare nevoilor obşteşti,
dirijarea resurselor respective, luînd în consideraţie priorităţile stabilite de organele
competitive, maximizarea eficienţei utilizării resurselor financiare ect.
Fondurile publice reprezintă o bună parte din venitul naţional, de aceia apare
necesitatea pentru organizarea unui control riguros asupra modului de constituire,
repartiţiei şi utilizare a acestor fonduri. Funcţia dată presupune şi controlul riguros
asupra păstrării şi utilizării gospodăreşti a bunurilor proprietate de stat. Pentru a
împiedica folosirea neraţională a resurselor materiale, de muncă, financiare pentru a
preveni risipa şi chiar însuşirea ilicită a activelor publice, este necesar ca statul să
exercite un control sistematic şi organizat asupra sectorului public al economiei.
Deci, funcţia de control se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la
repartiţia acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice cu capital
de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun. Funcţia de control este
legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decît aceasta,
deoarece vizează şi modul de utilizare a resurselor.
Controlul financiar se efectuează în fazele repartiţiei, producţiei, schimbului şi
consumului.
În faza repartiţiei se urmăreşte provenienţa resurselor financiare publice, nivelul
acestora, repartizarea între beneficiari ect.
În faza producţiei controlul financiar se realizează în sectorul public, se
manifestă asupra întreprinderilor publice. Aici se are în vedere urmărirea tuturor
fazelor procesului de producţie, eficienţa utilizării mijloacelor de producţie.
În faza schimbului se controlează preţurile de realizare, viteza cu care mărfurile
trec de la producător la consumator ect.
În faza consumului controlul financiar vizează consumul productiv al unităţilor
economice cu capital de stat prin prisma eficienţei şi rentabilităţii. Aici se include şi
consumul final al instituţiilor publice de învăţămînt, sănătate, cultură, administraţie
ect. Deoarece relaţiile financiare sînt relaţii băneşti, controlul financiar este,
deasemeni, un control nemijlocit de bani.
Controlul financiar public se exercită de organele specializate: Ministerul
Finanţelor, Banca Naţională a Moldovei, Trezoreriei, Serviciul Fiscal de Stat, Curtea
de Conturi, Direcţiile de finanţe ale administraţiilor publice locale, Parlament, Guvern
organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat, etc.
B3 Rolul finanţelor publice în economia modernă.
Finanţele publice reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a PIB (în special a
venitului naţional), concretizat în transferuri băneşti de la agenţii economici şi
persoane fizice către bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţii econ, instituţii
sau persoane fizice, precum şi între agenţii econ, între instituţii şi chiar în interiorul
diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor
fonduri.Rolul finanţelor publice în economia modernă:
1) Asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor statului prin transferurile de fonduri
băneşti la dispoziţia autorităţilor publice (acoperirea cheltuielilor publice prin
procurarea de către stat a resurselor băneşti necesare);
2) Satisfacerea unor nevoi sociale generale (apărare, protecţie socială, sprijin
împotriva fenomenelor naturale) şi nevoi intermediare (educaţie, cultură, asistenţă
medicală), atât la nivel naţional, cât şi local. Totodată, finanţele publice intervin şi în
rezolvarea unor probleme economice ale membrilor societăţii;
3) Asigurarea redistribuirii veniturilor şi averii prin intermediul impozitelor şi taxelor;
4) Repartizarea unor părţi din PIB, în mod judicios;
5) Reglarea vieţii economice prin intervenţia statului în economie (numai cu ajutorul
instrumentelor specifice);
6) Dezvoltarea economico-socială a ţării într-un cadru echilibrat;
7) Realizarea unor acţiuni, activităţi cu caracter economic;
8) Modificarea raporturilor sociale;9) Dezvoltarea relaţiilor internaţionale.
B4Mecanismulfinanciar.
Fiecare economie are propriul său mecanism de funcţionare ce joacă un rol important
în realizarea problemelor economice şi sociale ale statului şi poartă denumirea de
mecanism economic, care cuprinde:
 structura economică pe ramuri
 formele specifice de activitate ale agenţilor economici
 principii şi metode de conducere
 instituţiile de orientare şi control
 metode de calcul a eficienţii
 moduri şi forme de stimulare
 metode şi forme de pedeapsă
Mecanismul financiar este o parte componentă a mecanismului economic şi reprezintă
totalitatea metodelor şi instrumentelor de natură financiară reglementate de dreptul
financiar şi aplicate de către stat pentru influenţarea proceselor social economice.
Mecanismul financiar este alcătuit din 5 elemente:
1. pîrghiile economico – financiare
2. metode administrativ – teritoriale
3. gestiunea financiară
4. dreptul financiar
5. controlul financiar
În dependenţă de verigile economice, ramurile şi nivelurile relaţiilor financiare,
mecanismul financiar poate fi:
  al agenţilor economici
 al finanţelor publice (creditul public, bugetul)
 al asigurărilor atît de stat cît şi private
După nivelul de administrare mecanismul financiar al organelor republicane de
conducere, sau al celor locale (trezorăriile). Fiecare stat foloseşte pîrghiile sale
specifice pentru dirijarea politicii financiare.
Pîrghia economico – financiară este o categorie economică îndreptată şi utilizată în
interesele statului şi a agenţilor economici. Ele sunt:

 preţurile, tarifele, beneficiile, cursul valutar, dobînda, amenda –

penalitatea şi renta
 impozitele, taxe, împrumuturi, subsidii, subvenţii, investiţii, transferuri,
burse, pensii şi diverse îndemnizatii
 emisia monetară, sistemul de retribuire, de amortizare
Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia
Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului
economic.
Mecanismul economic reprezintă ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de
reglare a activităţii economico – sociale.
Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare a
activităţii financiare care se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar –
monetare ce se derulează în contextul activităţii economico – sociale de ansamblu.

Mecanismul financiar depinde de tipul societăţii care poate fi:

1. economia centralizată, socialistă.
Mecanismul economic şi financiar presupun în principal procese, tehnici şi
instrumente de reglare de la centru de către stat. Componenţa iniţială pentru acest tip
de mecanism îl prezintă –planul unic cu caracter obligatoriu în execuţie.

Pentru mecanismul financiar elementul fundamental reprezintă planul financiar şi

formele specifice de planificare financiară în particular: planificarea fluxurilor de
constituirea fondurilor; de distribuire şi de utilizarea lor.

1. economia de piaţă
Care se bazează pe aşa numite procese de autoreglare, presupune un mecanism
bazat pe adaptabilitatea la condiţiile de derulare a fluxurilor financiar-monetare.

În condiţiile creşterii rolului statului în economia de piaţă în conformitate cu

doctrinele economice care acceptă şi argumentează necesitatea intervenţiei statului în
economie, se presupune utilizarea tot mai frecventă a instrumentelor financiar –
monetare pentru reglarea activităţii social – economice.
Deci, mecanismul financiar reprezintă mod de organizare a fluxurilor financiar –
monetare, şi mod de constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.

Elementele structurale ale mecanismului financiar:

1. fondurile financiare;
2. pîrghiile financiare;
3. metode administrative de gestiune financiară;
4. organele cu funcţii în domeniul finanţelor;
5. dreptul financiar.
Sistemul fondurilor financiare Sistemul fondurilor financiare – reprezintă
componenta de bază a oricărui mecanism financiar considerat la nivelul unei ţări,
semnifică totalitatea fondurilor băneşti financiare ce se constituie la scara economiei
naţionale şi între care se manifestă legături de condiţionare directe şi indirecte.

Delimitarea următoarelor categorii de fonduri băneşti financiare:

- în funcţie de tipul de proprietate, avem:

Fonduri financiare

Public Privat

- fonduri bugetare, - fondurile întreprinderilor

- fonduri extrabugetare; cu capital privat;
- fonduri speciale - fondurile de asigurare
constituite la create de întreprinderile
dispoziţia organelor de
private;
stat centrale sau
locale; - fonduri de creditare private.
- fondurile de
asigurare;
- fondurile de
creditare;
- fondurile
financiare ale
întreprinderilor cu
capital de stat.

- în funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri, se disting:

Fonduri financiare

1. centralizate administrate 2. descentralizate administrate

la nivelul macro sau mediu la nivelul microeconomic.
economic.

- după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei, fondurile pot fi:

Fonduri financiare

de consum de investiţii de consum

social

- după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor financiare, pot

fi:
 Fonduri financiare

destinate să satisfacă nevoi destinate înlocuirii sau creşterii

de consum curent. activelor fixe sau finanţării
investiţiilor

- în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare constituite se pot

distinge:
Fonduri financiare

aflate la dispoziţia statului; la la dispoziţia agenţilor

dispoziţia administraţiei economici privaţi
centrale de stat,

- administraţiei locale de stat,

întreprinderilor de stat,
instituţiilor financiar –
bancare de stat, instituţiilor
operative de stat.

Metode administrative de gestiunea financiară Metodele administrative de gestiune

financiară includ:
I. Previziunea financiară – reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare
prin determinarea volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare
a lor, stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace
băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare. Exemple:

- bugetul de stat;
- bugetul administraţiei centrale;
- bugetul unităţilor administrativ teritoriale;
- bugetul societăţilor comerciale cu capital de stat;
- devize de cheltuieli a instituţiilor publice;
- planuri de casă
Metode de previziune financiară.

a) metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub formă de bilanţ în care sunt
reflectate veniturile şi cheltuielile.
b) metoda bazată pe normative – reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din
normele şi normativele de cheltuieli.
Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de
amortizare, norme de asigurare, norme de cheltuieli ect.
II. Controlul financiar – reprezintă activitatea de verificare a respectării corecte a
normelor juridice ce reglementează activităţile financiare.
Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare
a fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei naţionale.
Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor şi
instituţiilor de stat şi asupra respectării reglamentărilor financiar – contabile de către
regiile autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu
îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de stat.

5.Conceptul de politică financiară.

Politica financiară este o componentă a politicii generale, care reprezintă o formă de
organizare şi conducere a unei colectivităţi umane pentru satisfacerea intereselor sale.
Politica economică a statului reprezintă o acţiune generală a puterii publice centrale,
conştiente, coerente şi finalizate care se exercită în domeniul economiei adică
influenţează producţia, schimbul, consumul bunurilor, serviciilor şi constituirea
capitalului .
Sarcinile politicii social economice sunt:

1. Asigurarea libertăţii economice

2. Asigurarea ocupării complete a forţei de muncă
3. Asigurarea creşterii economice
4. Asigurarea stabilităţii preţurilor
5. Protecţia mediului înconjurător
6. Crearea condiţiilor pentru cei care nu pot găsi de lucru sau nu pot lucra
7. Introducerea înlesnirilor fiscale pentru păturile populaţiei cu venituri scăzute.
Politica social-economică a statului are următoarele componente (reieşind din sarcinile
care trebuie de realizat)

1. Politica financiară (include politica bugetar-fiscală şi cea monetar–creditară,

politica valutară şi cea a cursului de schimb).
2. Politica preţurilor(reglementează costurile şi dobânzile).
3. Politica de venituri salariale (stabileşte modul de formare a salariului din
sectorul public, salariul minim, ca raport dintre veniturile salariale din
diferite ramuri, în scopul menţinerii ratei inflaţiei sub controlul statului).
4. Politica comercială (reglementează activitatea de comerţ extern).
5. Politica industrială (reglementează activitatea în domeniul industrial).
6. Politica agrară(reglementează activitatea în domeniul sectorului agro-
alimentar).
7. Politica în domeniul învăţământului.
8. Politica ocupării forţei de muncă.
Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol
important a includerii diverselor programe de dezvoltare economică.
Politica financiară - exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor,
instituţiilor privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru
influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor
macroeconomice şi obţinerea echilibrului general adecvat în economie.

Obiectivele de bază ale politicii financiare constau:

1. În stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică.

2. Reducerea şomajului.
3. Reducerea inflaţiei.
4. Creşterea nivelului de trai al populaţiei.
Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei. Aceasta se vede prin
modul în care se înfăptuieşte repartizarea resurselor financiare prin dimensionarea şi
desfiinţarea fondurilor constituite.
Vorbind despre politica financiară trebuie să definim două noţiuni de strategie şi
tactică.
Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă îndelungată, iar tactica
financiară include actele administrative şi de planificare pe perioade scurte, precum şi
măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor
specifice unei perioade.
Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale pe care le
exprimă partidele de la putere:

1. de potenţialul a fiecărei ţări,

2. de orânduirea socială,
3. de metoda de conducere.
În acelaşi timp politica financiară reprezintă o sferă relativ independentă în
activitatea statului şi mijloc important de realizare a politicii statului în orice domenii
de activitate economică.
În baza realizării politicii financiare stau un şir de principii generale şi specifice.
Principiile generale de asigurare a politicii financiare eficiente sunt:

1. luarea în vedere a acţiunii legilor economice obiective,

2. luarea în vedere a condiţiilor istorice concrete,
3. luarea în vedere a experienţei proprii din anii anteriori şi experienţei
mondiale
Principiile specifice:

1. asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate,

2. asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional,
3. echilibrarea cheltuielilor şi veniturilor în toate compartimentele a sistemul
financiar,
4. crearea rezervelor financiare,
5. concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor social-
economice principale ale statului prin elaborarea politicii fiscale raţionale,
6. concentrarea resurselor financiare importante în mîinile statului,
7. echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare.

6.Tipuri de politică financiară.

Politicile financiare includ două componente principale:

1. Politica bugetar-fiscală.
2. Politica monetar-creditară.
I. Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-
economice prin venituri şi cheltuieli publice, în vederea realizării principalelor scopuri
macroeconomice şi obţinerea echilibrului general.
Instrumentele politicii bugetar-fiscale sunt:

1. Impozitul, care reprezintă instrument de preluare a unei părţi din veniturile sau
averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului
2. Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru
serviciile prestate acestora de către instituţiile publice
3. Transferul,-plăţi guvernamentale fără rambursare
(compensare) făcute cetăţenilor
4. Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi
servicii necesare statului
 Politica bugetară - reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice.
Ea stabileşte:

1. mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor,

2. obiectivele ce trebuie atinse în efectuarea diferitor cheltuieli,
3. căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor reieşind din faptul ca
eforturile să fie minime.
Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin două mărimi:

1. mărimi absolute, mărimea cheltuielilor în valuta naţională

2. mărimi relative:
a)cheltuielile publice absolute se raportează la produsul intern brut.
b)cheltuielile publice pe locuitor = cheltuielile publice absolute / numărul populaţiei.
Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor financiare publice.

Ea stabileşte:

1. volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile

sale
2. metode de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor
financiare, deci stabilirea sistemului şi instrumentelor fiscale.
3. obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul de
constituire a fondurilor financiare.
Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în dependenţă de:

1. cheltuielile publice care sunt redate de necesarul de resurse financiare,

2. produsul intern brut,
3. nivelul şi progresivitatea impozitelor.
Fondurile financiar-publice se pot forma în baza unei contribuţii egal plătită de
contribuabili sau de o contribuţie diferenţială care depinde de mărimea venitului, de
situaţia personală şi de capacitatea de muncă şi domeniul de activitate.
II. Politica monetar-creditară – reprezintă activitatea de influenţare a proceselor
social-economice prin oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri
macroeconomice.
Instrumentele politicii monetar-creditare:

1. Operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtiilor de valoare (vînzarea cumpărarea de către

Banca Naţională a Moldovei (BNM) a hîrtiilor de valoare emise de Guvernul ţării ce
urmăreşte scopul de mărire sau reducere a cantităţii de bani în circulaţie).
2. Modificarea ratei dobânzii (micşorarea sau mărirea ratei dobânzii contribuie la
mărirea sau micşorarea resurselor creditare a băncilor comerciale).
3. Modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii a
băncilor comerciale care se păstrează în numerar la Banca Naţională a Moldovei).
4. Intervenţia pe piaţa valutară(stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau
cumpărarea monedei de către Banca Naţională a Moldovei).
În schema de mai jos sunt concretizate „Domeniile de manifestare a politicii
financiare”:

Domeniul
 Cheltuielilor Resurselor Creditul Asigurări
publice financiare bancar de bunuri
publice şi persoane

9 Politica fiscală Politicile fiscale sunt în primul rând, instrumentele ale guvernului
de influențare economică.
Ele reflectă măsura în care un guvern se implică în orientarea proceselor
macroeconomice.Aplicarea politicilor fiscale constă in esență determinarea mărimii
cheltuielilor guvernamentale și a impozitelor si taxelor, a plăților transferabile sau a
unei combinații a acestora care sa conducă la realizarea scopurilor stabilite de
guvern.
Obiectivele generale ale politicii fiscale in RM

1. Asigurarea echității, stabilității și transparenței fiscale

2. Optimizarea presiunii fiscale
3. Stabilirea și simplificarea legislației fiscale
4. Armonizarea principiilor puse la baza legislației fiscale nationale cu cea
comunitară
”La capital egal pteț egal” Karl Marx

Sistemul fiscal
Sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor și taxelor, a principiilor, formulelor și
metodelor de stabilire, modificare și anulare a acestora prevăzute de legislație, precum
și totalitatea măsurilor ce asigură echitatea lor.

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei plăți de venituri sau averea

personelor fizice sau juridice la dispoziția statului, în vederea acoperirii cheltuielilor
avansate.
Condițiile prelevării Prelevarea se face

În mod obligatoriu

Cu titlu nerambursabil și definitiv
Fără contraprestație directă și imediată din partea statului
În caz de neplată, statul poate urmări răuplatnicii din punct de vedere
juridic
Funcțiile impozitelor

1. Funcția fiscală
2. Funcția de reglare stimulare
3. Funcția de redistribuire
Clasificatia bugetaraClasificatia bugetara - ,,gruparea veniturilor şi cheltuielilor
bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare.’’
Veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la nivel naţional, alcătuiesc
veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale care, după consolidare,
prin eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia dimensiunile efortului
financiar public pe anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru, după caz.

Conform principiului specializării bugetare, veniturile şi cheltuielile bugetare se

înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de
 cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit
clasificaţiei bugetare.
O alta cerinta a clasificatieì bugetare se refera la faptul ca schema bugetara trebuie
sa fie simpla, concisa si clara,pentru a fi inteleasa cu usurinta de toti cei numiti sa
examineze bugetul.Astfel, clasificatia bugetara trebuie sa ofere o imagine clara in
legatura cu sursele de provenienta a veniturilor si sa permita identificarea tipurilor
de venituri structurate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz.

Conform clasificaţiei bugetare funcţionale principalele venituri ale bugetului de stat

aşa cum acestea se prevăd în legea bugetară anuală sunt:

VENITURI
VENITURI CURENTE
A.VENITURI FISCALE
A.1 IMPOZITE DIRECTE
IMPOZITUL PE PROFIT
IMPOZITUL PE SALARII
Impozitul pe salarii
IMPOZITUL PE VENIT
Impozitul pe venituri din activităţi independente
Impozit pe venituri din salarii
Impozit pe venituri din cedarea folosinţei bunurilor
Impozit pe venituri din dividende Impozit pe venituri din dobânzi I
Impozit pe alte venituri
Impozit pe venit din pensii
Impozit pe veniturile obţinute din jocurile de noroc, din premii în bani şi din prime în
bani şi/sau natură Impozitul pe veniturile obţinute din transferul dreptului de
proprietate asupra valorilor mobiliare şi vânzarea părţilor sociale
Regularizări
Impozitul pe veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate
intelectuală
Impozitul pe veniturile realizate de persoanele fizice nerezidente
COTE Şl SUME DEFALCATE DIN IMPOZITUL PE VENIT (se scad)
Cote defalcate din impozitul pe venit (se scad)
Sume defalcate din impozitul pe venit pentru echilibrarea bugetelor locale (se scad)
Sume defalcate din impozitul pe venit pentru subvenţionarea energiei termice livrate
către populaţie (se scad)
ALTE IMPOZITE DIRECTE
Impozitul pe veniturile realizate de persoanele fizice şi juridice nerezidente Impozitul
pe profit obţinut din activităţi comerciale ilicite sau din nerespectarea Legii privind
protecţia consumatorilor.

7.Direcţii esenţiale ale politicii financiare în Republica Moldova la etapa

actuală.
Politica financiară - exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor,
instituţiilor privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru
 influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor
macroeconomice şi obţinerea echilibrului general adecvat în economie.

Obiectivele de bază ale politicii financiare constau:

1. În stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică.

2. Reducerea şomajului.
3. Reducerea inflaţiei.
4. Creşterea nivelului de trai al populaţiei.
Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei. Aceasta se vede prin
modul în care se înfăptuieşte repartizarea resurselor financiare prin dimensionarea şi
desfiinţarea fondurilor constituite.
Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele obiective şi acţiuni:
Obiective:

1. Onorarea obligaţiunilor financiare la toate nivelurile

2. Stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară
3. Coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB
4. Promovarea echităţii fiscale, transparenţii, stabilităţii şi simplităţii politicii
financiare
5. Asigurarea stabilităţii fiscale
Acţiuni:

1. Ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de colectare a veniturilor

2. Echilibrarea bugetului consolidat, ţinînd cont de sporirea locurilor de muncă
3. fixarea volumului cheltuielilor bugetare, ţinînd cont de programele eşalonate
pentru fiecare perioadă
4. Limitarea cotei externe în volumul anual al PIB
5. Finanţarea deficitului bugetar cu preponderenţă din contul împrumuturilor interne.
Politici bugetar –fiscale. Politica bugetară, fiind strîns legară cu cea monetar –
creditară, pînă în anul 2005 va fi direcţionată spre asigurarea onorarii obligaţiilor
financiare ale statului la toate nivelurile, susţinerea stabilităţii financiare, eliminarea
elementelor nestimulatoare şi dezvoltarea elementelor stimulatoare ale procesului
bugetar, eficientizarea şi optimizarea substanţială a cheltuielilor publice şi menţinerea
în limite acceptabile a deficitului bugetar. Scopul principal al politicii bugetar – fiscale
de perspectiva pe termen mediu constă în menţinerea creşterii economice şi
soluţionarea celor mai acute probleme sociale prin ameliorarea condiţiilor de
funcţionare a sectoarelor social – culturale.
În domeniul optimizării cheltuielilor şi reducerii deficitului bugetului de stat, vor
fi luate următoarele măsuri:

- ajustarea în continuare a cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de acumulare a

veniturilor la buget şi obţinerea unei stabilităţi bugetare.
- reevaluarea întregului sistem de servicii publice şi transferul unor activităţi în sfera
privată.
- perfecţionarea sistemului de planificare bugetară prin implementarea metodei de
fundamentare a bugetului pe baza de programe.
- stabilirea priorităţilor de cheltuieli sub aspect funcţional şi instituţional.
- finanţarea programelor bugetare doar în cazul cînd acestea sînt direcţionate în
sectoarele prioritare ale economiei sau conţin obiective de performanţă clar definite, cu
 un cert impact pozitiv asupra creşterii economice şi standardelor de viaţă ale
populaţiei.
În scopul modernizării procesului bugetar vor fi întreprinse următoarele măsuri:

- utilizarea modelelor econometrice moderne în cadrul corelării mărimii

prognozate a veniturilor în buget cu prognozele privind dinamica principalelor
indicatori macroeconomici şi cu politicile economice şi sociale ale statului pentru anul
respectiv;
- perfecţionarea sistemului de transferuri alocate de la bugetul de stat către
bugetele unităţilor administrativ – teritoriale.
Politici fiscale.
În perspectiva medie, perfecţionarea sistemului fiscal va consta în redarea acestuia a
unui caracter mai stimulatoriu şi echitabil. Obiectivele principale ale politicii fiscale
sînt: diminuarea presiunii fiscale, asigurarea transparentei, simplificarea şi stabilizarea
sistemului fiscal şi extinderea în continuare a bazei de impozitare.

Ameliorarea sistemului fiscal, bazat în principal pe impozitarea

indirectă( TVA, accize), rata de rezultatele finale ale activităţii producătorilor şi
posibilităţile de stimulare a exporturilor, impune o creştere a rolului impozitelor legate
într – o măsură mai mare de rezultatele activităţii economice a producătorilor.

Pentru a stimula cererea internă, vor fi treptat majorate veniturile neimpozabile

ale persoanelor fizice pînă la nivelul minimului de existenţă. Perfecţionarea sistemului
fiscal implică efectuarea următoarelor măsuri:

- reducerea treptată a presiunii fiscale pînă la nivelul care va asigura o creştere

durabilă a producţiei şi investiţiilor;
- monitorizarea presiunii fiscale în toate sectoarele economiei;
- aplicarea unei noi modalităţi de impozitare a proprietăţii imobiliare, conform
cadrului legislativ respectiv privind evaluarea proprietăţii în scop de
impozitare;
- uniformizarea sistemului fiscal concomitent cu simplificarea procedurilor
fiscale;
- adoptarea integrală şi aplicarea Codului fiscal;
- revizuirea cotelor accizelor pentru mărfurile supuse accizelor, care contribuie
nesemnificativ la formarea părţii de venituri;
- neadmiterea modificărilor legislaţiei fiscale şi bugetare pe parcursul anului
financiar în defavoarea contribuabililor;
- consolidarea disciplinei fiscale şi intensificarea controlului fiscal;
- intensificarea combaterii fraudelor financiare şi a evaziunilor fiscale;
- eliminarea totală a compensaţiilor reciproce şi plăţilor în natură;
- implementarea în administrarea fiscală a tehnologiilor informaţionale.
.În scopul perfecţionării politicii vamale, regimul taxelor vamale se va stabili în baza
cerinţelor ce rezultă din calitatea Moldovei de membru al O. M. C. şi potrivit
necesităţii de a dezvolta şi susţine producătorul autohton, astfel:

- taxe vamale relativ mici pentru importul materiilor prime utilizate în procesul
de producere, al utilajelor, diverselor aparate tehnice şi al mărfurilor de
menire socială, care nu se produc în ţară;
 - taxe vamale relativ mari la importul produselor finite,în special la mărfurile
care concurează producţia autohtonă şi constituie aşa – numitul “import
concurenţial”.
Politici monetar – creditare
Politica promovată de Banca Moldovei în colaborare cu Guvernul va fi orientată spre
menţinerea stabilităţii monedei naţionale, reducerea nivelului inflaţiei, stabilirea pieţei
valutare şi consolidarea sistemului bancar.
Măsurile care vor asigura atingerea acestor obiective vor fi următoarele:

- utilizarea în continuare a instrumentelor politicii monetare şi valutare:

operaţiuni de piaţă deschisă, acordarea facilităţilor de lombard şi a creditelor
overnight, acceptarea de depozite de la bănci, stabilirea şi urmărirea respectării
normelor de menţinere a rezervelor obligatorii ect.;
- reducerea treptată a datoriei Guvernului în volumul creditului intern al Băncii
Naţionale a Moldovei(denumirea în cele ce urmează BNM);
- majorarea rezervelor valutare ale BNM;
- creşterea ofertei din partea Băncii Naţionale a Moldovei şi corespunzător a
masei monetare (în condiţiile majorării produsului intern brut real şi
veniturilor reale), determinate de stabilizarea şi sporirea ulterioară a cererii
de bani în economie. Drept consecinţă a consolidării încrederii în moneda
naţională, se prevede reducerea treptată a ponderii banilor în circulaţie (MO)
în volumul masei monetare (MZ) de la 41.7% pînă la 37.5 la sută şi creşterea
corespunzătoare a multiplicatorului monetar;
- crearea unui serviciu de depistare a cazurilor de spălare a banurilor şi a
mecanismelor de prevenire a fenomenelor respective;
- raţionalizarea politicilor ratelor dobînzii în scopul asigurării unui acces mai
larg al producătorilor la credite, inclusiv prin utilizarea eficienţa a
instrumentelor aflate la dispoziţia BNM;
- perfecţionarea mecanismelor de creditare de către sfera bancară a proiectelor
şi programelor prioritare, realizate cu suportul resurselor bugetare;
- stimularea dezvoltării formelor moderne de creditare bancară (creditarea
ipotecara, precum şi altor forme de credite);
- elaborarea şi aplicarea unor mecanisme eficiente de integrare a sectoarelor
producătoare şi a celui financiar(în special, bancar) întru încurajarea creşterii
economice, deţinerea acţiunilor băncilor de către agenţii ne bancari şi invers;
- încheierea acordurilor multilaterale privind coordonarea activităţilor de piaţă.
- încurajarea băncilor comerciale în atragerea economiilor populaţiei şi ale
persoanelor juridice şi transformarea acestora în investiţii prin consolidarea
în continuare a sistemului bancar şi crearea unui sistem adecvat de asigurare
a depunerilor, inclusiv elaborarea şi adoptarea legii privind garantarea
depunerilor.
Politica investiţională. Politica investiţională va fi direcţionată spre restructurarea
sectorului real al economiei, crearea climatului favorabil pentru investitorii autohtoni
şi străini care ar asigura majorarea plasamentelor investiţionale în modernizarea
fondurilor fixe şi relansarea economiei naţionale. Pornind de la această premiză şi de la
situaşia actuală, caracterizată printr – o gravă lipsă de credibilitate pe plan
internaţional, la care au contribuit instabilitatea legislativă, birocraţia, corupţia,
dimensiunile substanţiale ale economiei tenebre, instabilitatea politică şi separatismul
teritorial. Guvernul îşi propune ca obiectiv prioritar creşterea semnificativă a
volumului investiţiilor străine prin asigurarea unui climat investiţional de natura a
încuraja şi atrage investitorii străini, care va cuprinde următoarele elemente:
- crearea cadrului legislativ, normativ şi instituţional necesar activităţilor investiţionale,
în corespundere cu principiile ţi normele dreptului internaţional;
- orientarea factorilor de producere din ţară spre atragerea investiţiilor străine;
- eliminarea barierelor artificiale în lansarea activităţilor de producere cu participarea
capitalului străin;
- asigurarea credibilităţii Republicii Moldova ca stat în care investiţiile sînt garantare de
riscuri şi pot fi plasate în activităţi economice profitabile şi durabile;
- promovarea unei imagini atractive a Moldovei ca destinaţie a fluxurilor investiţionale
la nivel de ţară , regiune, ramura economică şi informarea investitorilor privind
oportunităţile investiţionale în cadrul acestora;
- acordarea serviciilor pentru investitori (informare, asistenţa de specialitate, interfeţe cu
alte instituţii), soluţionarea operativă a dificultăţilor întâmpinate de investitorii străini;
- elaborarea unor programe corelate şi eficiente de dezvoltare regională, care ar conţine
şi prevederi de stimulare a investiţiilor interne;
- stimularea
- stimularea transparentă şi ne discriminatorie a investiţiilor;
- abordarea directă a investitorilor străini cu proiecte şi propuneri concrete;
- încurajarea depunerilor populaţiei ca sursa importantă de investiţii.
În perioada imediat următoare vor fi întreprinse, în regim de urgenţă, următoarele
măsuri:

- revederea şi definirea clară a domeniilor strategice pentru atragerea investiţiilor străine

în economia moldovenească, cu implicarea masivă a ministerelor de ramură;
- elaborarea de propuneri concrete pentru înlăturarea obstacolelor întâmpinate de
investitorii străini în Republica Moldova, îndeosebi în ceea ce priveşte legislaţia,
contabilitatea, serviciile bancare şi financiare ect.;
- inventarierea proiectelor de investiţii străine aflate în diferite faze de derulare în
Republica Moldova, inclusiv stabilirea cauzelor blocării sau tergiversării lor;
- extinderea bazei de informaţii pe Internet, destinate investitorilor străini;
- organizarea participării la programele internaţionale care conţin componente
referitoare la investiţiile străine;
- stabilirea unui mecanism permanent de colectare a proiectelor de investiţii
moldoveneşti din sectorul public şi privat;
- realizarea unei reţele naţionale de colaborare între sectorul public şi privat şi între
regiuni, destinate promovării investiţiilor străine şi rezolvării operative a problemelor
cu care s-ar putea confrunta pe plan local investitorii străini;
- asigurarea unei participări mai intense a reprezentanţilor sectorului privat, la stabilirea
obiectivelor în domeniul atragerii investiţiilor străine;
- asigurarea unui mecanism de monitorizare a fluxurilor de investiţii străine conform
practicilor O. M. C.;
- elaborarea, intru intensificarea procesului investiţional, a unui cod de atragere a
investiţiilor care va fi destinat sporirii intereselor investitorilor pentru zonele speciale,
zonele defavorizate, zonele antreprenoriatului liber, parcurile ştiinţifico – tehnologice,
inovaţionale şi industriale, pentru dezvoltarea regională şi sporirea exporturilor.
Vor fi luate măsuri privind ameliorarea climatului investiţional şi anume:

- menţinerea stabilităţii macroeconomice;

- combaterea economiei tenebre;
- combaterea criminalităţii organizate, a corupţiei şi proiectinismului;
- restabilirea integrităţii teritoriale a republicii;
- formarea unui cadru legislativ şi instituţional adecvat, avînd ca scop implementarea
unui mecanism eficient de încurajare a învestiţilor;
- elaborarea programelor investiţionale ramurale, interramurale şi pe judeţe;
- orientarea activităţilor zonelor antreprenoriatului liber spre fabricarea mărfurilor
destinate exportului, implementarea tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de
muncă;
- participarea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale la finanţarea
proiectelor investiţionale de importanţă deosebită prin alocarea resurselor financiare de
la bugetul de stat şi bugetele unităţilor administrativ – teritoriale şi prin acordarea către
investitori a unor granturi în natură din proprietatea de stat.
Politica statului în domeniul pieţei valorilor mobiliare prevede menţinerea în continuare a
principiului reglementării pieţei, asigurarea încrederii populaţiei, a potenţialilor investitori
autohtoni şi a celor străini în stabilitatea ţi profitabilitatea pieţei valorilor mobiliare, fapt
ce va crea condiţii favorabile pentru creşterea în continuare a investiţiilor pe piaţa de
capital.
- Politici ştiinţifico – tehnologice şi inovaţionale
Sfera ştiinţifico –tehnologică şi inovaţională va fi considerată drept prioritară, avîndu
se în vedere importanţa deosebită a ştiinţei, tehnologiilor şi inovaţiilor pentru creşterea
economică, impactul decisiv al acestor domenii asupra compititivităţii mărfurilor şi
serviciilor, creării noilor locuri de muncă şi sporirii nivelului de trai al populaţiei.
Întru realizarea politicii în aceste domenii vor fi întreprinse următoarele măsuri:
- stabilirea priorităţilor de cercetare – dezvoltare în funcţie de probleme vitale ale
dezvoltării ţării;
- implementarea mecanismului de alocare a mijloacelor financiare în condiţii de liberă
concurenţă(inclusiv instituirea sistemului de granturi);
- integrarea sistemului cercetare – dezvoltare cu sistemul educaţional şi de producere;
- internaţionalizarea activităţilor de cercetare – dezvoltare, inclusiv prin participarea la
programele ştiinţifice internaţionale INTAS, COPERNICUS, UNESCO, NATO,
AIEA, CRDF/MRDA etc.;
- instituirea infrastructurii inovaţionale (parcuri ştiinţifico – tehnologice, centre
inovaţionale, incubatoare ale businessului scientointensiv ect.) şi a mecanismelor de
transfer tehnologic, extensiune şi comercializare a produselor cercetării – dezvoltării,
- eficientizarea managementului sferei cercetare – dezvoltare, în special prin fortificarea
capacităţilor de ordin financiar şi informaţional ale Consiliului Suprem pentru Ştiinţa
şi Dezvoltare Tehnologică;
- evaluarea periodică a activităţii instituţiilor şi a personalului de cercetare – dezvoltare
în scopul optimizării acestui sistem.
Strategia inovaţională de dezvoltare a economiei şi societăţii presupune
desfăşurarea obligatorie a următoarelor activităţi:
- susţinerea de către stat a ramurilor şi întreprinderilor, care aplică sisteme de producere
şi tehnologii performante;
- stimularea investiţiilor în producerea mărfurilor şi prestarea serviciilor bazate pe
tehnologii avansate;
- implementarea standardelor mondiale la determinarea nivelului calităţii produselor şi
serviciilor;
- ameliorarea continuă a potenţialului uman, crearea sistemului de pregătire şi
recalificare a cadrelor în domeniul antreprenoriatului inovaţional;
- perfecţionarea sistemului de protecţie a proprietăţii industriale, precum şi drepturilor
de autor şi conexe;
- crearea unei reţele de parcuri ştiinţifico – tehnologice şi inovaţionale, incubatoare ale
businessului inovaţional şi centre de engeneering, inclusiv investirea acestor structuri
cu drepturi de zone ale antreprenoriatului liber.
8.Conţinutul economic al cheltuielilor publice.
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă monetară, care se
manifestă între stat, pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice (instituţii,
organizaţii, întreprinderi), pe de altă parte, în scopul repartizării şi utilizării resurselor
financiare ale statului p/u executarea obiectivelor funcţionale ale acestuia.
Cheltuielile pentru acţiuni şi obiective economice includ cheltuielile care se referă la
finanţarea obiectivelor şi activităţilor cu caracter economic din întreprinderile
sectorului public şi la subvenţionarea unor întreprinderi cu proprietate privată sau
mixtă.
Aceste cheltuieli au caracter complex, unele reprezintă cheltuielile curente de
desfăşurare a activităţii economice, iar altele constituie cheltuieli de capital.
În cadrul clasificării ONU, cheltuielile pentru obiective economice ţin de ramurile:
industrie extractivă, industrie prelucrătoare, construcţii;
agricultură, silvicultură, pescuit, vânătoare;
transporturi şi comunicaţii;
alte servicii.
Cheltuielile pentru obiective şi acţiuni economice constituie o pondere mai mică în
cadrul cheltuielilor publice în ţările dezvoltate (circa 10%) şi o pondere mai mare în
ţările în curs de dezvoltare. Aceasta se datorează tendinţelor ţărilor în curs de
dezvoltare de a reduce decalajele mari care le separă de ţările industrializate.
În RM cheltuielile pentru economie în anul 2007 au constituit 135,8 mln. lei, ponderea
cheltuielilor economice în totalul cheltuielilor bugetare - 1,12%, , iar raportate la PIB
– 0,41%.
Metode de finanţare a cheltuielilor pentru obiectivelor şi activităţilor cu caracter
economic:
1) finanţarea cheltuielilor din venituri proprii;
2) finanţarea prin procurarea fondurilor pe piaţa capitalurilor;
3) finanţare prin emisiunea de obligaţiuni şi alte hârtii de valoare;
4) finanţarea prin alocaţii bugetare;
5) finanţarea prin subvenţionarea nemijlocită, pentru acoperirea unor pierderi
(subvenţii sub forma acoperirii diferenţelor de preţ la unele produse agricole pentru
susţinerea preţurilor la producţia agricolă a fermierilor);
6) înlesniri fiscale pe plan intern şi taxe vamale pe plan extern.

La finanţarea acţiunilor şi obiectivelor economice statul urmăreşte

următoarele scopuri:
a) dezvoltarea unor ramuri prioritare ale economiei naţionale;
b) salvarea de la faliment al unor întreprinderi;
c) stimularea acţiunilor de cercetare-dezvoltare în ştiinţele fundamentale şi aplicative;
d) dezvoltarea, restructurarea şi modernizarea agriculturii;
e) reducerea şomajului;
f) stimularea exportului.
9.Clasificarea cheltuielilor publice.
1. Clasificarea cheltuielilor publice
Structura cheltuielilor publice după anumite obiective economice, sociale, militare,
politice se face în baza diferitelor criterii:
Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţional prin care se efectuează
cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale.
Clasificaţia economică foloseşte două criterii de grupare: unul conform căruia
cheltuielile se împart în cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii) şi cheltuieli
curente (de funcţionare), iar altul care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor
publice şi cheltuieli de transfer.
Cheltuielile de capital sau de investiţii sînt destinate sferei de producţie materială
sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, aşezăminte de cultură).
Cheltuielile curente asigură funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative cuprind remunerarea
serviciilor, a prestaţiilor, aduse la administraţia statului necesare pentru funcţionarea
instituţiilor publice sau pentru echipamente de investiţii.
Cheltuielile de transfer pot avea caracter economic (subvenţii, stimularea
exportului) sau social (burse, pensii, alte ajutoare).
Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru
serviciile publice generale: apărare, educaţie, sănătate, locuinţe şi servicii comunale,
servicii economice (Schema 16)

- aparatul administrativ, economic şi financiar

Servicii
- instituţii de ordine publică şi securitate
publice
- justiţie, procuratură, notariat
generale - alte instituţii

- armata
- cercetarea ştiinţifică
Apărare - baze militare pe teritorii străine
- participarea la blocuri militare
şi războaie

- şcoli primare, generale, liceale

Educaţie - universităţi şi colegii
- institute de cercetări

- spitale şi clinici
Sănătate - unităţi profilactice
- institute de cercetări

- unităţi economice ale statului

- unităţi private subvenţionate
Acţiuni - subvenţii pentru export
economice - participarea la organisme internaţionale economice
- participarea la monopoluri internaţionale economice
- cheltuieli de cercetare în domeniul economiei

Servicii - locuinţe şi întreţinerea lor

comunale - alte servicii comunale

Alte
cheltuieli

10.Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice.

În condiţiile actuale, cheltuielile publice nu sunt numai resurse de acoperire a
necesităţilor statului, mai mult, ele sunt decizii bugetare de esenţă politică.
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească ce se
manifestă între stat pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu
ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii
funcţiilor acestuia.
Nivelul şi dinamica cheltuielilor publice, în fiecare ţară poate fi determinat în baza
anumitor indicatori, ca:
1. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (PIB). Acest indicator permite
analiza volumului cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare economică şi
socială a fiecărui stat şi-n fiecare etapă.
2. Cheltuielile publice medii pe locuitor ce sunt nişte mărimi variabile.
Variaţiile nivelului relativ al cheltuielilor publice exprimat în cei doi indicatori e
explicată de influenţa diferitor condiţii economice, sociale şi politice, organizatorice,
administrative sau de altă natură a fiecărei ţări, de obiectivele politice interne sau
externe promovate de Guvern. Determinarea ponderii fiecărei categorii de cheltuieli
publice în totalul cheltuielilor publice are importanţă, deoarece:
1) se pot vedea orientările resurselor financiare ale statului spre anumite obiective;

2) se poate de urmărit în dinamică modificarea opţiunilor bugetare sau extrabugetare

ale statului;
3) pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri
diferite de dezvoltare;

4) structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor

de clasificare folosite în fiecare stat;

5) analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupărilor funcţionale într-un număr

însemnat de state dezvoltate şi în curs de dezvoltare, ne dă posibilitatea să vedem
deosebirile de orientare social-economice între state.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi analizată pe baza următorilor indicatori:

- creşterea nominală;
- creşterea relativă.
1. Creşterea nominală rezultă din compararea cheltuielilor publice exprimate
în preţuri curente. Dacă cheltuielile publice sunt exprimate în preţuri comparabile ele
se numesc reale.
2. Creşterea relativă – (raportăm anul 1/0)

Cp1 – Cp0 Δ Cp 1/0 = -------------------- x 100%

Cp0

P1 – nivelul preţurilor în perioada curentă;

P0 – nivelul preţurilor în perioada de bază.

Cr – cheltuielile reale

Cn – cheltuielile nominale
Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice în mod general pot fi
delimitaţi în următoarele categorii:

1. Factorii demografici, se referă la creşterea populaţiei şi modificarea

structurii acesteia pe vârste şi pe categorii socio-profesioniste. În legătură cu
aceasta cresc cheltuielile publice pentru plata salariilor funcţionarilor publici,
pentru locurile de muncă în sectorul public.
2. Factorii economici, referitori la dezvoltarea economiei şi modernizarea
acesteia pe baza cercetării ştiinţifice. Din bugetul de stat se asigură finanţarea
unor acţiuni economice costisitoare, proiecte economice legate de risc.
3. Factorii sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate impune
statul să depună eforturi financiare ca să aloce resurse pentru armonizarea
 veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv şi pentru
asistenţa socială.
4. Urbanizarea. Acest proces necesită resurse financiare suplimentar pentru
crearea şi dezvoltarea centrelor urbane cât şi pentru finanţarea unor utilităţi
publice caracteristice mediului respectiv.
5. Factorii militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc la creşterea
cheltuielilor publice.
6. Factorii de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la o perioadă
la alta a nevoilor sporite de cheltuieli, suportarea poverii celor făcute în anii
anteriori prin împrumuturi publice.
7. Factorii politici. Se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor statului
contemporan prin trecerea de la statul “jandarm” la statul “providenţă”, la
transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru care se
recurge la creşterea cheltuielilor publice.

Creşterea continuă a cheltuielilor publice ridică trei feluri de probleme:

 Probleme de ordin politic.- .. De exemplu, gruparea unor state în Comunitatea
Economică Europeană; gruparea unor state în curs de dezvoltare pentru a efectua
cheltuieli de cercetare sau alte servicii.
 Probleme de ordin financiar.- . se referă la corelaţiile dintre tendinţele de
creştere a cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi a PIB.
Punctul optim al acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a
impozitelor în PIB care nu poate fi atinsă, şi, pe de altă parte, de avantajele sociale ale
creşterii cheltuielilor publice.

 Probleme de ordin ştiinţific- privesc cunoaşterea volumului cheltuielilor publice şi

se referă la instituţiile finanţelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului
şi de apreciere a rezultatelor de aplicare a soluţiilor descoperite în cercetarea
ştiinţifică financiară.
În literatura de specialitate se utilizează mai multe criterii pentru clasificarea
cheltuielilor publice precum:a) criterii administrative; b) criterii economice;c) criterii
financiare;d) în funcţie de rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale;e)
clasificarea folosită de organismele O.N.U.;f) clasificări mixte sau combinate;g) dupa
caracterul lor în timp;h) din punct de vedere juridic.
11.Tendinţe în evoluţia cheltuielilor publice în condiţiile actuale.
În procesul îndeplinirii functiilor si sarcinilor sale, statul asigura acoperirea
necesitatilor publice generale. Pentru aceasta el are nevoie de importante resurse
banesti care se mobilizeaza prin intermediul relatiilor financiare. Folosirea resurselor
banesti astfel mobilizate are loc prin intermediul cheltuielilor publice.
Categoria de cheltuieli publice este strâns legata de ansamblul actelor si operatiunilor
de repartizare si utilizare a fondurilor statului pentru actiuni social-culturale si
economice, pentru întretinerea organelor statului si apararea nationala etc. În
acest context, se impune a se face o diferentiere între cheltuielile publice si cheltuielile
bugetare.

Cheltuielile publice se refera la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul

institutiilor publice, care se acopera fie de la buget (pe plan central sau local), fie din
fondurile extrabugetaresau de la bugetele proprii ale institutiilor, pe seama veniturilor
obtinute de acestea.
Cheltuielile bugetare reprezinta doar o parte a cheltuielilor publice si anume, acele
cheltuieli care se acopera de la bugetul de stat, din bugetele locale si din bugetul
asigurarilor sociale de stat.
Din punctul de vedere al destinatiei si volumului lor, cheltuielile publice sunt
influentate de conditiile politice, economice, sociale si de amploarea interventiei
statului în economie. Unele dintre aceste cheltuieli reprezinta o avansare de produs
intern brut, iar altele, dimpotriva, un consum definitiv de produs intern brut. Tendinta
generala a cheltuielilor publice este aceea de crestere de la un an la altul.
Analizate în dinamica, cheltuielile publice ale tarilor cu economie de piata,
manifesta o tendinta de crestere accelerataatât ca expresie relativa, cât si în marime
absoluta.
Evolutia cheltuielilor publice în marime absoluta, adica în preturi curente, este
influentata de modificarea puterii de cumparare a monedei nationale. Accentuarea
proceselor inflationiste determina majorarea preturilor si implicit cresterea nominala a
cheltuielilor pe care statul le efectueaza cu procurarea unei cantitati determinate de
bunuri si servicii. Se înregistreaza astfel o crestere nominala mai rapida a cheltuielilor
publice comparativ cu cresterea reala a acestora. Cresterea nominala rezulta din
compararea cheltuielilor statului exprimate în preturi curente, iar cresterea reala din
compararea cheltuielilor statului exprimate în preturi constante.
3.2. Cheltuielile publice pentru actiuni social-culturale
Satisfacerea nevoilor publice social-culturale se poate realiza pe urmatoarele cai:
- oferirea unor servicii gratuite populatiei prin accesul liber la institutiile de
învatamânt, de cultura etc.;
- plata unor taxe (tarife) reduse comparativ cu costul actiunilor social-culturale
realizate în favoarea cetatenilor;
- acordarea de ajutoare banesti diferitelor categorii de cetateni sub forma pensiilor,
burselor, indemnizatiilor etc.
Sursele de finantare a cheltuielilor pentru actiuni social-culturale, prezentate
în mod sintetic, se concretizeaza atât în resurse bugetare, cât si extrabugetare.
Cheltuielile pentru actiuni social-culturale prezinta o importanta deosebita, în
primul rând, din punct de vedere economic, iar în al doilea rând, prezinta un
important rol educativ, deoarece actioneaza asupra factorului uman, îi dezvolta
capacitatea intelectuala, de apreciere a adevaratei valori, considerându-se ca indivizii
instruiti sunt mai putin predispusi la comiterea de acte antisociale.
1.Cheltuielile pentru învatamânt sunt destinate asigurarii instruirii si pregatirii fortei
de munca.
Din punct de vedere al continutului lor economic, cheltuielile pentru învatamânt se
împart în:
- cheltuieli de capital (investitii) care vizeaza construirea de unitati de
învatamânt si dotarea acestora;
- cheltuieli curente, destinate achizitionarii de bunuri si servicii care sa asigure
întretinerea si functionarea curenta a acestora ( cheltuieli de personal, cheltuieli
materiale si servicii, cheltuieli reprezentând subventii acordate acordate institutiilor de
învatamânt si transferuri sub forma de burse acordate elevilor si studentilor).
2. Cheltuielile publice pentru sanatate urmaresc, pe de o parte, prevenirea aparitiei si
combaterea unor boli care pot afecta întreaga populatie, iar pe de alta parte, mentinerea
capacitatii fortei de munca la un nivel cât mai apropiat de potentialul ei.
În general, sursele de finantare a actiunilor de ocrotire a sanatatii publice sunt
asigurate prin: fonduri bugetare; contributii obligatorii ale angajatilor si angajatorilor
(sub forma obligatiilor fiscale); cotizatii facultative (prin asigurarile private de
sanatate); resursele populatiei; ajutoare interne sau externe etc.
 Din punct de vedere al continutului lor economic, cheltuielile pentru sanatate
includ:
-cheltuieli de investitii destinate construirii de unitati sanitare si înzestrarii cu
aparatura specifica;
-cheltuieli pentru întretinerea curenta si functionarea
institutiilor sanitare (salariile personalului, medicamente si materiale sanitare, hrana
pentru bolnavi etc)
3.Cheltuielile publice pentru cultura, religie si actiuni cu activitate sportiva si de
tineret contribuie la cresterea calitatii factorului uman prin îmbogatirea nivelului
cultural, cultivarea gusturilor si idealurilor estetice si morale, educatia spirituala etc.,
fiind considerate ca facând si ele parte din categoria "investitiilor în resurse umane".
În general, sursele de finantare sunt constituite din resurse bugetare, venituri
proprii realizate de institutiile de profil din activitati specifice, precum si donatiile si
sponsorizarile primite.
Din punct de vedere al continutului lor economic, preponderente în cadrul
cheltuielilor cultural-artistice suntcheltuielile curente (cheltuieli de personal si de
întretinere-functionare), cheltuielile pentru investitii având o pondere mai redusa.
4. Cheltuielile publice pentru asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare si
indemnizatii sunt îndreptate în special catre protectia persoanelor nesalariate, a
vârstnicilor, copiilor orfani si fara întretinatori, a persoanelor cu handicap, veteranilor
de razboi etc. Datorita faptului ca aceste cheltuieli sunt neproducatoare de venituri,
ducând chiar la o încetinire a ritmului cresterii economice, ele sunt
considerate cheltuieli neproductive.
Sursele de finantare a cheltuielilor sunt reprezentate de catre bugetul de
stat (într-o masura covârsitoare) sau din fonduri speciale la care se adauga donatiile si
contributiile voluntare de la organizatiile neguvernamentale.
În tarile dezvoltate, aceste cheltuieli fac obiectul unor vaste programe sociale
ce urmaresc combaterea saraciei, ajutorarea persoanelor cu handicap, a familiilor cu
multi copii etc.
5. Cheltuielile publice privind asigurarile sociale de stat.
Asigurarile sociale reprezinta acea parte a relatiilor social-economice
exprimate sub forma baneasca cu ajutorul carora se formeaza, se repartizeaza, se
gestioneaza si se utilizeaza fondurile banesti necesare ocrotirii obligatorii a salariatilor
si pensionarilor din companiile nationale, regiile autonome, societatile comerciale etc.,
a agricultorilor, a întreprinzatorilor particulari, persoanele aflate în incapacitate
temporara sau permanenta de munca si alte categorii.
Cheltuielile privind asigurarile sociale de stat vizeaza, deci, acordarea de
pensii, ajutoare si indemnizatii, trimiteri la tratament balneoclimateric si odihna a celor
cuprinsi în sistemul asigurarilor sociale de stat.
Privite din punct de vedere economic, se constata ca aceste cheltuieli, ca si
cele pentru asistenta sociala, au un caracter neproductiv, reprezinta un consum final
de PIB si nu pot fi asimilate investitiilor în resurse umane.
Din punct de vedere al naturii lor, aceste cheltuieli fac parte din rândul
acelorasi actiuni de protectie sociala (prezentate mai sus), însa sistemul de finantare
este diferit, iar cuantumul este mai substantial.
Spre deosebire de cheltuielile îndreptate catre asistenta sociala, aceasta
categorie de cheltuieli se finanteaza pe baza contributiei angajatilor, liber-
profesionistilor si angajatorilor, în diferite proportii, la care se adauga (uneori)
subventii de la bugetul de stat.
6. Cheltuielile publice pentru ajutorul de somaj.
Ajutorul de somaj reprezinta o forma de sustinere materiala a persoanelor
ramase temporar fara loc de munca.
Fondul cu aceasta destinatie se constituie din contributiile obligatorii ale salariatilor
si firmelor si, în completare, din subventii bugetare.
În raport de situatia celui ramas fara lucru, exista doua forme de sprijin al
somerilor: alocatia (asigurarea) de somaj, care se acorda celor care au lucrat
anterior, au o anumita vechime si au platit cotizatii;ajutorul de somaj ce se acorda
celor nou veniti pe piata fortei de munca.
3.3. Cheltuielile publice pentru obiective si actiuni economice
Aceste categorii de cheltuieli urmaresc asigurarea functionarii si dezvoltarii
unor întreprinderi sau ramuri economice de interes national, finantarea unor investitii
cu caracter economic, finantarea activitatii de cercetare stiintifica, sustinerea unor
întreprinderi, precum si stimularea exporturilor.
Cheltuielile publice pentru obiective si actiuni economice reflecta amploarea si
modalitatile de implicare a statului în economie. Beneficiarii acestui sprijin financiar
sunt atât agentii economici publici (de stat), cât si agentii economici privati sau
persoanele fizice din domeniul productiei si serviciilor.
Ele sunt îndreptate, în primul rând, catre întreprinderile de stat, deci
catre sectorul public. De-a lungul timpului, întinderea sectorului public a cunoscut
fluctuatii, în sensul extinderii sau restrângerii determinate, pe de o parte, de evolutia
conceptiilor cu privire la rolul statului în economie, iar pe de alta parte, de conjunctura
economica a momentului. În perioada contemporana, sectorul public detine un loc
important în economia multor tari dezvoltate.
În afara sectorului public, statul sprijina si sectorul privat, acordând
întreprinderilor particulare ajutoare financiare pentru depasirea perioadelor de criza.
Sub aspectul continutului economic, cheltuielile pentru obiective si actiuni
economice reprezinta oavansare de produs intern brut creând premise pentru
sporirea avutiei nationale.
Formele prin care statul sprijina întreprinderile, fie ele publice sau private,
pot fi grupate în doua categorii: forme clasice sau directe de interventie si ajutor
si forme indirecte de sprijin care nu presupun transferuri explicite de mijloace banesti.
1. Metode directe de interventie a statului în economie
a) Subventiile detin ponderea cea mai importanta în cadrul cheltuielilor cu
caracter economic efectuate de stat si reprezinta transferuri de sume banesti din
bugetul statului catre întreprinderi (sau cetateni), cu titlu nerambursabil si fara
contraprestatie, dar conditionat si cu o afectatie speciala. Prin intermediul lor, statul
introduce în mecanismul spontan de alocare a resurselor mijlocit de preturi, elementul
corector, de reglare constienta, asigurând o redistribuire a veniturilor.
Subventiile economice acordate de stat vizeaza atât activitatea interna cât si
exportul.
Subventiile interne, în raport de destinatia acestora, pot fi împartite în:
-subventii pentru productie, destinate sprijinirii întreprinderilor producatoare de
bunuri, celor de comert sau celor de prestari servicii;
-subventii de consum, acordate utilizatorilor anumitor bunuri si servicii, pentru
a acoperi o parte din pretul acestora.
Subventiile pentru export cuprind, conform definitiei date în "Acordul General
pentru Tarife Vamale si Comert" (GATT), orice masura de sprijin si protectie
întreprinsa de autoritatile publice ale unei tari, care au drept efect nemijlocit cresterea
exporturilor tarii respective[1].
Subventiile pentru export îmbraca, cel mai adesea, forma baneasca (prime de
export) fiind stabilite în sume fixe pe unitatea de produs exportat, sau, ca diferenta
între pretul cel mai ridicat de pe piata interna si pretul cel mai scazut de pe piata
externa al aceluiasi produs. Ele joaca, deci, rolul de egalizare a veniturilor ce se obtin
din export cu veniturile ce s-ar obtine prin vânzarea la intern.
Alteori, subventiile pentru export pot aparea sub forma unor avantaje acordate
exportatorilor:
b) Investitiile reprezinta ajutoare financiare pe care statul le acorda pentru dezvoltarea
sectorului public sau a altor sectoare.
c) Împrumuturile cu dobânda subventionata se acorda întreprinderilor publice sau
private din anumite sectoare de activitate sau care întâmpina dificultati financiare
temporare, de trezorerie ori legate de restructurare.
d) Ajutoare financiare de la buget se acorda pentru difuzarea de informatii, studii de
marketing, organizarea de expozitii. De asemenea, el finanteaza partial sau integral
studii si cercetari ale pietei externe, reclama cu caracter general, organizarea unor
târguri si expozitii, participa la societati mixte pentru vânzarea marfurilor pe piata
externa, acopera uneori cheltuielile de transport etc.
e) Avansurile rambursabile constituie o forma de sprijinire a unor actiuni de
prospectare si prezentare în strainatate a unor produse noi si asigura între 20% si 50%
din finantarea necesara. Avansurile se restituie din încasarile realizate prin vânzarea în
strainatate a noilor produse.
2. Metodele indirecte de sprijinire a întreprinderilor si sectoarelor de activitate se
concretizeaza în:
a) Avantaje fiscale, care nu reprezinta transferuri banesti, ci se constituie în facilitati
si degrevari fiscale care micsoreaza sarcina fiscala a întreprinderilor beneficiare. Ele
nu apar înscrise explicit în buget ca si cheltuieli, statul renuntând, însa, la o parte a
încasarilor la care are dreptul, motiv pentru care se mai numesc si cheltuieli fiscale
b) Garantarea de catre stat a împrumuturilor bancare angajate de întreprinderi, statul
asumându-si obligatia ca, atunci când debitorul devine insolvabil, sa asigure
rambursarea împrumutului.
12.Utilizarea cheltuielilor publice ca instrument de influenţă a proceselor
economice.
Din punct de vedere al continutului economic,aceste cheltuieli au
caracter complex:unele reprezinta cheltuieli curente sau de functionare, altele
constituie cheltuieli de capital, respectiv de investitii, iar altele (subventiile) sunt
cheltuieli de transfer.In cadrul gruparii functionale O.N.U., continutul acestor
cheltuieli reflecta destinatia de ramura,de domeniu sau sector de activitate,in care se
desfasoara actiunile economice finantate din resurse publice ,si anume:-industria
extractiva, energie, combustibili, industrie prelucratoare, constructii;-agriculturii,
silvicultura, pescuit, vanatoare;-transporturi si comunicatii;-alte servicii si afaceri
economice.Cheltuielile cu actiunile economice in toate ramurile le cuprind si pe cele
de cercetare-dezvoltare. Cheltuielile publice devin parghii ale unor mecanisme
financiare folosite de catre stat pentru incurajarea sau sustinerea unor domenii de
activitate economica si sociala, fie prin preluarea de catre stat a

finantarii directe sau indirecte a obiectivelor de investitii, de productie sau de

cercetare-experimentare, fie prin acordarea de subventii ,al caror volum este influentat
de o serie de factori interni sau externi, economici sau extraeconomici.Fiind vorba de
obiective economice de interes general pentru societate, utilizarea parghiei cheltuielilor
publice vizeaza atat sectorul public, cat si pe cel privat. In acest sens, potfi vizate
obiective, ca:-dezvoltarea unor ramuri ale industriei (extractiva, energetica, etc.);-
dezvoltarea, modernizarea sau restructurarea agriculturii;-reducerea somajului;-
stimularea exportului, etc.Stimularea dezvoltarii unor ramuri se poate realiza prin
acordarea de preturi ridicate la comenzile efectuate de stat sau prin acordarea de
subventii pentru asigurarea profiturilor stimulative ale agentilor economici din
ramurile protejate de stat.Modalitatile de subventionare a agriculturii difera de la o tara
la alta, in functie de stadiul de dezvoltare al agriculturii, dar si de traditia din acest
sector, de consumul de alimente, de conditiile naturale, etc.Directiile principale in care
se desfasoara in prezent subventionarea agriculturii sunt:a) sustinerea preturilor
produselor agricole si efectuarea de plati direct producatorilor agricoli; b) reducerea
costurilor factorilor de productie; c) servicii generale oferite in mod gratuit agriculturii
(finantarea cercetarii fundamentale, consultatii tehnice, economice si de marketing,
asistenta sanitar-veterinara).

13.Indicatorii de eficienţă şi efort ai cheltuielilor publice privind sectorul

economic.
15. Nivelul şi dinamica resurselor financiare publice.
Finanţele publice (sau resursele financiare publice) reprezintă un anumit tip de
relaţii de repartiţie a PIB (în special a venitului naţional), concretizat în transferuri
băneşti de la agenţii economici şi persoane fizice către bugetul statului, de la bugetul
de stat către agenţii econ, instituţii sau persoane fizice, precum şi între agenţii econ,
între instituţii şi chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul formării
sau utilizării diverselor fonduri. Totodată, resursele financiare sînt definite ca
totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării anumitor obiective economice,
sociale sau de altă natură.
Volumul resurselor financiare ale societăţii depinde de 2 factori: 1) mărimea PIB; 2)
posibilitatea procurării unor resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare).
Resursele financiare publice cuprind:
1) Resursele administraţiei de stat centrale, destinate implementării strategiilor şi
obiectivelor de dezvoltare economică şi socială ale ţării şi menţinerii stabilităţii
macroeconomice a statului. Aceste resurse includ: a) impozite şi taxele; b) veniturile
nefiscale; c) împrumuturile; d) alte resurse cu caracter obligatoriu.
2) Resursele administraţiei publice locale, destinate realizării politicilor şi strategiilor
de dezvoltare a comunităţilor locale. Aceste resurse includ: a) defalcările din veniturile
regularizate centrale; b) transferurile primite de la administraţia de stat; c)
împrumuturile; d) impozitele şi taxele locale; e) veniturile nefiscale cu caracter local;
f) alte resurse.
3) Resursele întreprinderilor publice includ: a) resurse proprii; b) resurse primite de
la buget; c) resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut.
4) Resursele asigurărilor sociale de stat, care reprezintă fonduri de mijloace
financiare pentru pensii, programe de asigurare socială (alocaţii pentru şomaj, cazuri
de boală şi concedii de maternitate, etc.) şi indemnizaţii de asistenţă socială. Aceste
resurse provin din cotizaţiile pentru asigurările sociale şi din alocaţiile de la bugetul de
stat.
5) Fondurile de asigurare medicale, care sânt destinate ocrotirii sănătăţii populaţiei.
Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de resurse
financiare publice sunt:
1) Prelevările cu caracter obligatoriu. Cea mai mare parte a resurselor financiare
publice o constituie veniturile cu caracter fiscal. Această parte de venituri a resurselor
financiare are caracter limitat şi după volum de cele mai multe ori este insuficientă.
2) Resursele de trezorerie care constau din împrumuturi pe termen scurt (până la un
an) contracte de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au
caracter temporar şi rambursabil.
3) Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu
(de 2-5 ani) şi lung (peste 5ani). În prezent împrumuturile publice au devenit un mijloc
frecvent de procurare a resurselor financiare.
4) Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă, dar în acelaşi
timp are efecte negative.
16. Conţinutul şi rolul impozitelor:elementele, principiile şi clasificarea
impozitelor.
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor
avansate. Totodată, prelevarea se face în următoarele condiţii: a) în mod obligatoriu;
b) cu titlul nerambursabil şi definitiv; c) fără contraprestaţie directă şi imediată din
partea statului; d) în caz de neplată, statul poate urmări răuplatnicii din punct de vedere
juridic.
Funcţiile impozitelor: 1. Funcţia fiscală (financiară); 2. de reglare-stimulare; 3. de
redistribuire.
Elementele impozitului:
1) subiecţii impunerii;
2) obiectul impunerii;
3) cotele impozitelor şi taxelor;
4) modul şi termenii de achitare:
5) facilităţile, etc.
Principiile impunerii:
1) să fie echitabil;
2) să fie economicos;
3) să fie comod, convinabil pentru contribuabil;
4) să fie cert, sigur;
5) să fie flexibil;
6) să aibă la bază principiul bunăstării;
7) principiul celui mai mic sacrificiu;
8) principiul avantajului social-maxim;
9) principiul egalităţii prin impozit.
Impozitele se clasifică după diverse criterii:
A) După modul cum sunt afectate veniturile: 1) impozite directe - se suportă
nemijlocit de cei care le plătesc (impozitul pe venit, impoz. funciar); 2) impozite
indirecte – sunt cuprinse în preţurile mărfurilor şi sunt încasate o dată cu vânzarea
acestora, fiind suportate de consumatorii finali (TVA, accize).
B) După obiectul impunerii sunt: 1) impozitul pe venit; 2) impozitul pe avere; 3)
Impozitul pe consum (pe cheltuieli).
C) După scopul urmărit pot fi: 1) impozite financiare; 2) impozite de ordine.
D) După frecvenţa realizării lor pot fi: 1) impozite permanente; 2) impozite
incidentale.
E) După instituţia care le administrează pot fi: 1) impozite federale; 2) impozite ale
statelor;
3) impozite ale provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei; 4) impozite
locale.
21.Conţinutul bugetului de stat.
Bugetul de stat constituie principala componentă a sistemului bugetar.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat este definit ca un act în care se înscriu
veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă determinată de timp, de
regulă, un an.
Din punct de vedere economic, bugetul de stat exprimă relaţii economice, care iau
naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în legătură cu îndeplinirea
funcţiilor statului. Aceste relaţii se manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relaţii prin
care se prelevează resurse băneşti la dispoziţia statului, pe de altă parte, ca relaţii prin
care se repartizează aceste resurse.

Din punct de vedere material, bugetul de stat poate fi definit ca un fond

centralizat de mijloace băneşti la dispoziţia statului, în care se încasează veniturile şi
din care se efectuiază cheltuieli din partea statului.
În economia modernă, bugetul de stat nu mai constituie un simplu document în
care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de un an, ci
este un plan financiar la nivel macroeconomic.
Volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare diferă de la o ţară la alta
în funcţie de nivelul de dezvoltare economică a statului respectiv, de condiţiile social-
politice interne, precum şi de conjunctura internaţională.
Veniturile şi cheltuielile publice nu sunt simpli indicatori ai bugetului de stat, ci
îndeplinesc rolul unor pîrghii folosite de stat pentru stimularea dezvoltării sau
restrîngerii unor activităţi, a producţiei şi consumului anumitor produse, pentru
influenţarea anumitor categorii sociale în realizarea acţiunilor în care statul este direct
interesat.
În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la dispoziţia
statului, repartizate în principal pentru realizarea acţiunilor social-culturale, apărarea
ţării, asigurarea ordinei publice, autoritatea publică, pentru finanţarea unor investiţii şi
activităţi de interes strategic, asigurarea protecţiei şi refacerea mediului înconjurător,
asigurarea măsurilor de protecţie socială a populaţiei şi realizarea programelor de
cercetare. Cheltuielile sunt structurate pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe
cheltuieli curente şi de capital. Veniturile sunt evidenţiate pe surse de provenienţă în
venituri curente (fiscale şi nefiscale), venituri din operaţiuni de capital şi din
transferuri de capital, granturi.
Rolul bugetului de stat este pus în evidenţă de modalităţile de exercitare a
funcţiilor finanţelor publice. Bugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se
înscriu şi prin care se compară veniturile şi cheltuielile publice. Rolul bugetului este
mult mai complex. El este considerat un instrument prin care se realizează alocarea şi
redistribuirea resurselor şi care prezintă utilitate în procesul reglării activităţii
economice şi sociale.
25.Relaţiile interbugetare şi formele lor de realizare.
Conform Legii 181finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale:
relaţii interbugetare –sunt raporturi financiare stabilite între componentele bugetului
public naţional prin alocarea de mijloace financiare în sumă absolută cu titlu definitiv
sau condiţionat;
Articolul 32. Relaţiile interbugetare
Bugetele componente ale bugetului public naţional se administrează independent
unul de altul şi pot fi angajate în relaţii interbugetare în conformitate cu art. 33–35.
Articolul 33. Relaţiile între bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de sta
(1) Relaţiile între bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat se realizează
prin:
a) transferuri cu destinaţie specială pentru acordarea prestaţiilor sociale şi pentru alte
cheltuieli care, potrivit legislaţiei în vigoare, se suportă de la bugetul de stat prin
intermediul bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) transferuri de la bugetul de stat pentru acoperirea insuficienţei veniturilor
bugetului asigurărilor sociale de stat, în cazul în care resursele bugetului asigurărilor
sociale de stat nu acoperă cheltuielile acestuia.
(2) Volumul transferurilor menţionate la alin.(1) se stabileşte în conformitate cu
legislaţia în domeniul protecţiei sociale.
Articolul 34. Relaţiile între bugetul de stat şi fondurile asigurării obligatorii de
asistenţă medicală
(1) Relaţiile între bugetul de stat şi fondurile asigurării obligatorii de asistenţă
medicală se realizează prin transferuri de la bugetul de stat pentru asigurarea
obligatorie de asistenţă medicală a categoriilor de persoane pentru care, conform
legislaţiei, Guvernul are calitatea de asigurat, precum şi prin alte transferuri cu
destinaţie specială pentru implementarea unor programe de sănătate.
(2) Volumul transferurilor menţionate la alin. (1) se stabileşte în conformitate cu
legislaţia ce reglementează sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală,
precum şi cu alte acte normative în domeniul ocrotirii sănătăţii.
Articolul 35. Relaţiile între bugetul de stat şi bugetele locale
(1) Relaţiile între bugetul de stat şi bugetele locale se realizează prin:
a) transferuri cu destinaţie generală;
b) transferuri cu destinaţie specială.
(2) Mecanismul, criteriile şi modul de stabilire a transferurilor interbugetare se
reglementează de legislaţia privind finanţele publice locale şi de alte acte normative.
Notiuni din Legea 397-finatele publice locale
transferuri cu destinaţie generală – mijloace financiare alocate, conform prevederilor
legale, în sumă absolută, cu titlu definitiv, de la bugetul de stat la bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale pentru finanţarea domeniilor proprii de activitate ale
autorităţilor administraţiei publice locale;
transferuri cu destinaţie specială – mijloace financiare alocate, conform prevederilor
legale, în sumă absolută, cu titlu condiţionat, de la bugetul de stat şi/sau de la alte
bugete la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale pentru asigurarea exercitării
funcţiilor publice sau în alte scopuri speciale;
B27. Execuţia bugetelor UAT
Execuţia de casă a bugetelor UAT. Execuţia de casă a bugetelor UAT se efectuează
prin sistemul trezorerial, refl ectanduse in conturi distincte:
• incasările veniturilor оn conformitate cu structura clasifi caţiei bugetare;
• efectuarea de cheltuieli оn limita alocaţiilor aprobate şi conform destinaţiei stabilite.
Ministerul Finanţelor, оn baza legii bugetare anuale, efectuează alocări de transferuri
de la bugetul de stat la bugetele UAT de nivelul al doilea şi la bugetul municipal Bălţi,
precum şi defalcări оn aceste bugete de la veniturile generale de stat, şi percepe оn
mod incontestabil din conturile trezoreriale ale bugetelor respective mijloacele băneşti
datorate bugetului de stat.
Trezoreriile teritoriale au următoarele atribuţii:
a) efectuează, оn baza deciziilor autorităţii reprezentative şi deliberative a UAT de
nivelul al doilea şi a municipiului Bălţi, alocări de transferuri de la bugetul respectiv la
bugetele locale, precum şi defalcări оn aceste bugete de la veniturile generale de stat;
b) asigură execuţia conformă a bugetelor instituţiilor publice fi nanţate de la bugetul
UAT de nivelul al doilea sau de la bugetul municipal Bălţi;
c) asigură execuţia conformă a bugetelor satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor),
precum şi ale instituţiilor publice fi nanţate de la aceste bugete din raza de activitate a
trezoreriei teritoriale.
Direcţiile fi nanţe, оn baza deciziilor autorităţii reprezentative şi deliberative a UAT de
nivelul al doilea, percep оn mod incontestabil din conturile trezoreriale ale UAT de
nivelul оntвi mijloacele băneşti datorate bugetului UAT de nivelul al doilea. Executorii
(ordonatorii) de buget. Execuţia bugetelor se efectuează prin acumularea veniturilor
aprobate оn buget şi fi nanţarea cheltuielilor оn limita şi in conformitate cu devizele
aprobate de cheltuieli. Prin execuţia bugetului se reflectă raporturile оntre executorii
(ordonatorii) principali, secundari şi terţiari de buget.
Rapoartele privind execuţia bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale. Direcţia fi
nanţe şi/sau subdiviziunea fi nanciară a UAT оntocmesc rapoarte trimestriale şi anuale
privind execuţia bugetelor respective.

Rapoartele trimestriale se examinează şi se aprobă de către autoritatea executivă

respectivă.
Rapoartele privind mersul execuţiei bugetului UAT pe semestrul оntвi şi pe 9 luni ale
anului оn curs se audiază la şedinţa autorităţii reprezentative şi deliberative a UAT.
Raportul anual privind execuţia bugetului UAT pe anul de gestiune se examinează şi
se aprobă de către autoritatea reprezentativă şi deliberativă cel tarziu la data de 15
februarie a anului următor anului de gestiune.
In termenele stabilite de Ministerul Finanţelor, direcţiile fi nanţe prezintă ministerului
rapoarte trimestriale şi anuale privind execuţia bugetelor UAT pentru a fi incluse оn
raportul privind execuţia bugetului public naţional.
Totodată, autorităţile executive ale UAT sunt responsabile de:
a) corectitudinea şi veridicitatea datelor, indicilor şi altor informaţii оn a căror bază a
fost elaborat bugetul respectiv;
b) asigurarea colectării depline şi оn termenele stabilite a veniturilor proprii;
c) utilizarea conform destinaţiei a alocaţiilor bugetare aprobate;
d) respectarea termenelor de plată a salariilor către angajaţii instituţiilor publice fi
nanţate de la buget şi de plată pentru lucrări, servicii şi bunuri materiale contractate оn
limitele aprobate оn bugetul respectiv.
Conducătorii instituţiilor publice fi nanţate de la buget sunt responsabili de respectarea
limitelor alocaţiilor bugetare aprobate оn devizele de cheltuieli.
Controlul fi nanciar. Ministerul Finanţelor şi/sau direcţia fi nanţe sunt оn drept să
efectueze controale tematice privind corectitudinea elaborării şi execuţiei bugetelor
UAT.
Reviziile asupra execuţiei bugetelor UAT se efectuează de către Serviciul Control
Financiar şi Revizie din subordinea Ministerului Finanţelor, periodic, o dată la doi ani.

Rezultatele reviziilor execuţiei bugetelor UAT sunt examinate de către autorităţile

reprezentative şi deliberative respective, cu adoptarea deciziilor corespunzătoare şi
publicarea lor оn mod obligatoriu.

de la Rodica Bugetul public naţional include: 1) Bugetul de stat (BS); 2)

Bugetele unităţilor adm.-teritoriale; 3) Bugetul asigurărilor sociale de stat; 4)
Fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală.
1) Relaţiile între bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS) se
realizează prin:
a) transferuri cu destinaţie specială, destinate pentru acordarea prestaţiilor sociale şi
altor cheltuieli aferente, care potrivit legislaţiei se suportă de la BS prin intermediul
BASS.
b) transferuri p/u acoperirea insuficienţei veniturilor BASS, dacă resursele BASS nu
acoperă cheltuieli
2) Relaţiile între bugetul de stat şi fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă
medicală se realizează prin: a) transferuri de la bugetul de stat pentru asigurarea
obligatorie de asistenţă medicală a anumitor categorii de persoane, pentru care
Guvernul are calitatea de asigurat. Volumul transferurilor se stabileşte în conformitate
cu legislaţia ce reglementează sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală.
3) Relaţiile între bugetul de stat şi bugetele locale se realizează prin:
a) Transferuri din fondul de susţinere financiară a unităţilor administrativ-
teritoriale (transferuri de echilibrare) pentru nivelarea posibilităţilor financiare ale
autorităţilor publice locale. Acest fond se formează din: 1) alocaţiile aprobate anual în
bugetul de stat; 2) defalcările efectuate de către unităţile administrativ-teritoriale ale
căror venituri bugetare depăşesc cu 20% nivelul mediu de cheltuieli bugetare pentru
un locuitor pe teritoriul respectiv.
b) Transferuri cu destinaţie specială pentru realizarea anumitor funcţii
suplimentare delegate de Guvern, implementarea anumitor proiecte de investiţii
capitale, alte transferuri cu destinaţie specială.
Notă: transferurile se efectuează prin intermediul autorităţilor publice locale de
nivelul al doilea.
Susţinerea autorităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiar presupune
proceduri de egalizare financiară sau alte măsuri similare, care au menirea de a elimina
efectul distribuţiei inegale de surse de finanţare. Astfel, sînt aplicate 2 forme sau
mecanisme de bază: defalcările şi transferurile.
Defalcările sunt o sursă garantată de venituri. Efectuarea lor permite repartizarea
încasărilor fiscale pe nivelurile bugetare. Defalcările între bugete se fac după principiul
ierarhic: de la cel superior la cel inferior. Defalcările la bugetele de nivelul doi se
efectuează din următoarele tipuri de venituri generale de stat: 1) impozitul pe venitul
provenit din activitatea de întreprinzător a persoanelor juridice din teritoriul respectiv;
2) taxa pe valoarea adăugată la mărfurile produse şi la serviciile prestate pe teritoriul
respectiv; 3) taxa pentru folosirea drumurilor – percepută de la posesorii mijloacelor de
transport înmatriculate în RM.
Transferurile - mijloace financiare alocate cu titlu definitiv şi în sumă absolută,
de la bugetul de stat la bugetele raionale, bugetul central al UTA Găgăuzia, bugetul
municipal Bălţi şi bugetul municipal Chişinău sau de la bugetele raionale, bugetul
central al UTA Găgăuzia, bugetul municipal Bălţi şi bugetul municipal Chişinău la
bugetele locale pentru nivelarea posibilităţilor financiare ale unităţilor administrativ-
teritoriale, în scopul asigurării exercitării anumitor funcţii publice, finanţării
domeniilor de activitate, ce sînt în competenţa autorităţilor publice locale, sau în alte
scopuri speciale. Obiectivul transferurilor este de a acoperi deficitul de resurse,
deoarece bugetele UAT nu pot fi adoptate cu deficit. Există 2 metode de transferuri
către colectivităţile locale: 1) condiţionale, acordate p/u realizarea de colectivităţile
locale a anumitor activităţi; 2) necondiţionale, acordate în sumă brută şi pot fi utilizate
liber de colectivitatea locală.
28.Trezoreria: esenţa, funcţiile clasice şi moderne.
Trezoreria - ansamblu de operaţii financiare şi băneşti, bugetare şi extrabugetare,
făcute pentru administrarea tezaurului public. Trezoreria este o unitate în cadrul
Ministerului Finanţelor care efectuează din contul trezoreriei operaţiuni pentru
prevederi specifice în legea bugetară anuală la partea de venituri şi la partea de
cheltuieli şi exercită executarea de casă a bugetului.
 Resursele de trezorerie constau în împrumuturi pe termen scurt (pînă la un an)
contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au
caracter temporar şi rambursabil, deoarece retragerea din circulaţie a bonurilor de
tezaur echivalează cu restituirea sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe
termen scurt.

Func ţiile clasice ale Trezoreriei

Funcţia de casier public
Trezoreria prezintă două funcţii clasice, respectiv: funcţia de casier al statului şi
cea de bancă a statului.
Prin funcţia de casier public, Trezoreria efectuează:
• toate operaţiunile propriu-zise de încasări şi plăţi privind fondurile publice, în
numerar sau prin decontări în cont;
• controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget şi asigurarea
informaţiei necesare privind execuţia de casă a bugetului în vederea întocmirii
conturilor de execuţie a bugetului şi a elaborării rapoartelor periodice asupra
acestora;
• gestiunea poziţiei de casă, zilnice, a bugetului;
• asigurarea lichidităţilor necesare prin cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi,
elaborarea de prognoze cu privire la cerinţele de plată, la sincronizarea plăţilor şi
încasărilor, inclusiv a acelora privind finanţarea deficitului şi serviciul datoriei
publice.
Însărcinată cu execuţia efectivă a operaţiunilor de încasări şi plăţi prevăzute prin
legea anuală a finanţelor, Trezoreria este casierul statului. Mişcările de fonduri, în
cadrul Trezoreriei, rezultă din operaţiunile permanente, vizând, pe de o parte, resursele
permanente ale statului, în cadrul cărora impozitele ocupă un rol esenţ ial, iar pe de
altă parte, cheltuielile permanente, care cuprind cheltuielile ordinare, cheltuielile de
capital, transferurile etc.
Operaţiunile de casă ale Trezoreriei Statului sunt clasificate având în
vedere trei criterii:
• criteriul juridic: operaţiuni privind bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat; bugetele locale; bugetele instituţiilor publice; bugetele fondurilor
speciale, disponibilităţile agenţilor economici titulari de conturi deschise la trezorerii;
• caracterul financiar: operaţiuni cu caracter definitiv (încasări fiscale şi
cheltuieli bugetare), cu caracter temporar (care reclamă o rambursare ulterioară a
fondurilor);
• caracterul economic: cheltuieli ordinare (de funcţionare şi de transfer);
cheltuieli de capital.
Funcţia de casă a trezoreriei implică două aspecte:
1. Execuţia de casă a operaţiilor de încasări şi plăţi efectuate de stat
2. Vegherea la existenţa disponibilităţilor pentru a face faţă angajamentelor
statului.
1. Execuţia de casă a operaţiilor de încasări şi plăţi efectuate de stat.
Obiectul execuţiei îl reprezintă operaţiile autorităţilor publice (centrale şi
locale) şi ale corespondenţilor săi (instituţii publice, agenţi economici).
Trezoreria efectuează, ca şi casier al statului, un număr mare de încasări şi plăţi.
Acestea sunt operaţii prevăzute în Legea bugetară anuală.
Îns ă, Trezoreria este, totodată, şi casierul corespondenţilor săi, care, în baza
reglementării generale a contabilităţii publice, depun, cu titlu obligatoriu sau facultativ,
fondurile la Trezorerie sau sunt autorizaţi să efectueze operaţii de încasări şi plăţi prin
intermediul conturilor trezoreriei. Aceştia au conturi deschise la trezorerie, pentru care
Ministerul Finanţelor fixează condiţiile de funcţionare şi regimul dobânzilor.
Trezoreria este, astfel, casierul administraţiilor autonome care întocmesc bugete anexe
sau au personalitate juridică distinctă de cea a statului, cum sunt instituţiile publice.
În calitate de casier al statului, Trezoreria are ca sarcină emisiunea titlurilor de
împrumut public şi gestionarea datoriei publice. în acest scop, poate beneficia de
concursul băncilor care folosesc ghişeele lor pentru plasarea împrumuturilor. Pentru
împrumuturile pe termen scurt, trezoreria are un rol important în emisiunea titlurilor de
stat, destinate onorării obligaţiilor exigibile, precum şi vegherii la existenţa
disponibilităţilor băneşti.
2. Vegherea la existenţa disponibilităţilor pentru a face faţă angajamentelor statului
De fapt, sarcina fundamentală a trezoreriei este aceea de a veghea dacă, în
fiecare moment, există fonduri disponibile pentru a face faţă cheltuielilor statului şi ale
corespondenţilor săi. Procurarea de bani, în casieria publică, este prima dintre
operaţiile trezoreriei. Aceasta este legată de mişcarea fondurilor în timp, determinată
de termenele la care devin exigibile încasările şi plăţile. Astfel, încasările şi plăţile sunt
obiectul fluctuaţiilor în cursul anului.
Funcţia de bancă a statului
Rolul Trezoreriei de bancă a statului are două forme :
• Trezoreria acţionează ca o bancă de depozit, bancă de afaceri care furnizează
capitaluri unor întreprinderi pentru a le asigura dezvoltarea;
• Trezoreria acţionează ca o bancă de emisiune şi în acest fel intervine în
domeniul circulaţiei monetare.
În calitate de bancă, Trezoreria asigură următoarele servicii:
• este banca la care instituţiile publice, precum şi agenţii economici îşi au deschise
conturi de disponibilităţi prin care se efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi,
realizând, astfel, gestionarea disponibilităţilor băneşti ale sectorului public şi
integrarea acestora în politica de lichidităţi;
• gestionează datoria publică, respectiv, operaţiunile de contractare a
împrumuturilor de către Guvern pentru finanţarea deficitului bugetar, precum şi
de refinanţare a datoriei publice;
• efectuează şi operaţiunile în care statul apare în calitate de garant sau de
coparticipant la acordarea de împrumuturi agenţiilor guvernamentale, care la
rândul lor pot acorda imprumuturi.
7.1.2.Funcţiile moderne ale Trezoreriei publice
a) Gestionar şi administrator al fondurilor
publice
Această funcţie obligă ca toate resursele financiare publice să fie colectate,
concentrate, centralizate şi administrate prin intermediul acestei instituţii financiare şi,
de asemenea, utilizarea lor să se efectueze prin conturi deschise la această instituţie sub
supraveghere şi un strict control financiar.
De asemenea, funcţia presupune ca în mod permanent, continuu şi în orice
perioadă a anului, raportul dintre colectarea fondurilor, pe de-o parte, şi utilizarea
acestora sub forma plăţilor de casă, pe de altă parte, să fie supraunitar sau, în cel mai
rău caz, egal. în situaţia în care gradul de colectare a fondurilor publice nu satisface
plăţile, iar acestea sunt presante, trezoreria este obligată, invariabil, să contracteze
împrumuturi publice fă ră a mai avea răgazul necesar, în multe situaţii, de a alege
varianta convenabilă din punctul de vedere al „costului" acestei operaţiuni (dobânda).
Menţinerea unui raport corespunzător în favoarea colect ării fondurilor publice
este o problemă realmente dificilă în perioada construcţiei unui buget cu deficit, motiv
pentru care Trezoreria publică este obligată, aproape permanent, să împrumute fonduri
pe termen scurt de pe piaţa monetară şi pe termen mediu şi lung de pe cea de capital.
Cu alte cuvinte, îndeplinirea acestei funcţii obligă Trezoreria statului ca, pe
ansamblul circuitului, ieşirile de fonduri pentru fiecare acţiune în parte să fie acoperite,
echilibrate în orice moment cu intrările de fonduri, indiferent de provenienţa lor,
încasări din impozite şi taxe, credite bancare (banca centrală), disponibilităţile
corespondenţilor săi, împrumuturi publice interne sau externe. în acest sens, Trezoreria
publică trebuie să ţină permanent „pasul", din punctul de vedere al constituirii
fondurilor, cu ritmul de efectuare a plăţilor care de obicei au o regularitate mai mare
decât cea a încasărilor, motiv pentru care Trezoreria publică trebuie să fie pregătită în
orice moment pentru a alege varianta optimă privind „preţul" împrumutului. De aceea,
numai rareori, Trezoreria este şi creditor pe termen scurt, atunci când aceasta are un
excedent temporar de lichidităţi.
Funcţia de gestionar şi administrator al fondurilor publice o presupune, în
acelaşi timp, şi pe cea de casier, cu prilejul încasării efective a resurselor (veniturilor),
efectuării plăţilor (cheltuielilor) şi gestionării disponibilităţilor de fonduri publice, totul
sub un strict control fiscal şi preventiv.
b) Mijloc de intervenţie a statului în economie
Această funcţie şi-o exercită mai ales în sectoarele şi zonele în care statul are
interese de ordin economic sau social. Instrumentele de intervenţie sunt diverse şi
nuanţate de la o ţară la alta, mai ample în unele ţări şi mai reduse în altele, cu momente
şi perioade de fluxuri şi refluxuri, după cum interesele naţionale o cer. Amplitudinea
intervenţiei statului în economie trebuie însă ordonată de o asemenea manieră, încât
aceasta să nu perturbe caracterul concurenţial al pieţelor financiare de capital şi
slăbirii interesului mediului de afaceri în general.
Mijloacele de intervenţie a Trezoreriei publice în economie, aşa cum s-au
manifestat ele de-a lungul timpului şi în alte ţări, ţin de domeniul politicilor fiscale, în
sfera resurselor, şi de cea a celor bugetare, în sfera cheltuielilor publice.
Metodele folosite de Trezoreria publică pentru intervenţie în economie sunt
dintre cele mai diverse, şi anume:
■ autorizaţie eliberată pentru motive economice, de interes naţional şi care duce
la finanţări privilegiate (Franţa);
■ subvenţionarea unei părţi de cheltuieli (Franţa, pentru dezvoltarea regională şi
a teritoriului);
■ bonificaţii la dobândă şi dobândă subvenţionată;
■ garanţii pentru anumite împrumuturi contractate de la bănci;
■ avansuri financiare, de cele mai multe ori nerambursabile, în special în
domeniul cercetării sau pentru produse prioritare pe plan naţional sau internaţional
(Franţa etc);
■ accesul privilegiat al unor organisme financiare pentru refinanţare la banca
centrală, în condiţii mai avantajoase decât cele de pe piaţa de capital.
c) Intermediar financiar şi distribuitor de capitaluri
Jucând rolul unei bănci, al unei bănci de-un fel deosebit, Trezoreria publică
contractează de multe ori împrumuturi nu numai pentru a-şi acoperi golurile temporare
de casă sau a finanţa deficitul bugetului public, ci şi pentru a acorda, la rândul ei,
împrumuturi altor subiecţi din economie. Prin acest demers, Trezoreria publică
determină fluxuri financiare în economie, mai ales în sectoarele unde statul are interese
directe. Din acest punct de vedere, Trezoreria publică, împrumutând de la anumiţ i
subiecţi financiari, folosind disponibilităţile corespondenţilor săi, ale bugetului public
sau chiar împrumutându-se pentru a acorda împrumuturi altora, pe termen scurt (de
obicei) sau lung, mai ales în domeniile şi sectoarele de interes ale economiei, ea se
manifestă ca un veritabil intermediar financiar, precum sistemul bancar sau instituţiile
financiare specializate.
d) Reprezentant al funcţiei de putere publică
În această calitate, Trezoreria publică este acţionarul şi gestionarul participaţiilor
statului în activităţi şi diverse sectoare ale economiei (industrial, financiar, comercial).
De asemenea, în această calitate, Trezoreria publică poate supraveghea un
număr însemnat de instituţii financiare că rora le solicită sau le acordă împrumuturi
prin mijloace şi tehnici specifice acestor genuri de operaţiuni. Deci rolul de
reprezentant al puterii publice a Trezoreriei publice derivă şi din funcţia precedentă de
intermediar financiar şi distribuitor de capitaluri, funcţie care a devenit extrem de
importantă în ultima perioadă de timp, în majoritatea ţărilor lumii. De asemenea, ca
reprezentant a puterii publice, Trezoreria publică se manifestă şi prin aceea că, având
la îndemână şi gestionând toate fondurile publice ale statului (fonduri uriaşe), ea are o
poziţie privilegiată în ceea ce priveşte alegerea priorităţilor în procesul alocării
resurselor financiare pe sectoare şi domenii ale vieţii economico-sociale, la un moment
dat - aceasta bineînţeles în concordanţă cu bugetele publice aprobate.
e) Garant al „marilor echilibre"
Această funcţie a trezoreriei reprezintă, într-un anumit sens, sinteza sau
corolarul celorlalte prezentate până aici. Marile echilibre sunt expresia unui raport de
egalitate permanent care trebuie să existe între nevoile publice aprobate de parlament
şi alte autorităţi statale, pe de o parte, şi capacitatea statului de a le acoperi cu resurse
financiare, pe de altă parte.
În exercitarea acestei funcţii majore, Trezoreria publică este confruntată
permanent cu:
■ diferenţele în timp între periodicitatea plăţilor (ieşirilor de fonduri) şi cea a
încasărilor din impozite, taxe şi alte contribuţii sociale obligatorii care trebuie mereu
ajustate prin resurse suplimentare pe perioade scurte de timp;
■ finanţarea deficitului bugetar care acoperă perioada întregului exerciţiu
financiar cu resurse care trebuie mobilizate pe o perioadă mai lungă de timp, această
operaţiune punându-şi amprenta pe întregul exerciţiu bugetar;
■ plata datoriei externe şi interne este o altă cauză a necesarului de resurse
peste cele prevăzute în bugetul de stat, precizând că scadenţa datoriei externe ridică
probleme în plus atunci când banca centrală nu dispune de rezerve valutare suficiente;
■ acordarea de împrumuturi pe piaţa de capital pentru finanţarea investiţiilor,
sectoarelor economiei care prezintă interes pentru stat;
■ alături de banca centrală, Trezoreria publică este chemată să ducă acţiuni
menite să susţină moneda naţională, prin intervenţia ei pe piaţa valutară sau ajustarea
plăţilor externe de o asemenea manieră, încât banca centrală să nu fie forţată de a
procura valuta necesară pentru plăţile externe, în orice condiţii (mai puţin avantajoase).
În consecinţă, prin traducerea în fapt a prerogativelor acestei funcţii, se asigură
„echilibrul Trezoreriei publice", din punctul de vedere al resurselor financiare şi,
implicit, influenţează favorabil piaţa de capital, circuitele monetare, echilibrul pieţei
valutare şi al plăţilor externe.

29.Sistemul trezorerial al RM.

În conformitate cu Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la
aprobarea regulamentelor Ministerului Finanţelor, Trezoreriei de Stat nr. 1138
din 01.11.2005 Trezoreria de Stat este o unitate structurală pe lîngă aparatul central
al Ministerului Finanţelor Teu statut de direcţie generală), constituită din Trezoreria
Centrala şi unităţile teritorialejde Trezoreriei de Stat (trezoreriile teritoriale), fără
statut de persoană juridică, care dispurTcIe* ştampile cu Stema'"â re Stat a Republicii
Moldova si denumirea lor înlimpa ae stat.

În activitatea sa, Trezoreria de Stat se călăuzeşte de Constituţia Republicii

Moldova, legile Republicii Moldova, decretele Preşedintelui Republicii Moldova,
hotărîrile Parlamentului, ordonanţele, hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului,
Regulamentul Ministerului Finanţelor, ordinele ministrului finanţelor, precum şi de
prevederile Regulament aprobat prin Hotărîrea Guvernului sus-menţionată.

Trezoreria de Stat exercită executarea de casă a mijloacelor bugetului public

naţional şi asigură reflectarea distinctă, transparentă, exactă şi în termen a
operaţiunilor trezoreriale.

Trezoreria de Stat este abilitată cu dreptul de coordonare şi asigurare a

procesului de executare de casă a mijloacelor bugetului public naţional (ce include
bugetul de stat, bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, bugetul asigurărilor
sociale de stat, fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală), de întocmire
a rapoartelor privind executarea bugetului public naţional, elaborare a metodologiei
evidenţei contabile şi a rapoartelor financiare în sistemul bugetar.
Trezoreria de Stat este o unitate structurală pe lîngă aparatul central al
Ministerului Finanţelor (cu statut de direcţie generală), constituită din Trezoreria
Centrală şi unităţile teritoriale ale Trezoreriei de Stat (trezoreriile teritoriale), fără
statut de persoană juridică, care dispun de ştampile cu Stema de Stat a Republicii
Moldova şi denumirea acestora în limba de stat.
La rîndul său, Trezoreria Centrală este o unitate structurală a Trezoreriei de
Stat a Ministerului Finanţelor, iar Trezorerie teritorială reprezintă unitate teritorială a
Trezoreriei de Stat.
Schema de încadrare a Trezoreriei de Stat se aprobă de către ministrul
finanţelor.Trezoreria de Stat este condusă de director şi doi vicedirectori, inclusiv un
vicedirector-şef al Trezoreriei Centrale, numiţi în funcţie şi eliberaţi din funcţie prin
ordinul ministrului finanţelor. Angajaţii subdiviziunilor Trezoreriei de Stat sînt
numiţi în funcţie şi eliberaţi din funcţie prin ordinul ministrului finanţelor
Structura şi efectivul-limită ale Trezoreriei de Stat se aprobă de către Guvern.
Astfel, prin Hotărîrea cu privire la structura şi efectivul-limită ale aparatului central
al Ministerului Finanţelor nr.516 din 2.06.2005 (anexa 2) Guvernul a aprobat
următoarea Structură a Trezoreriei de Stat a Republicii Moldova:
I. Trezoreria centrală (cu statut de direcţie generală)
II. Unităţile teritoriale ale Trezoreriei de Stat:
1.Trezoreria Teritorială Chişinău – bugetul de stat
2.Trezoreria Teritorială Chişinău - bugetul municipiului
3.Trezoreria Teritorială Anenii Noi; Nisporeni; Basarabeasca; Ocniţa; Briceni;
Orhei; Cahul; Rezina; Cantemir; Rîşcani; Călăraşi; Sîngerei ;Căuşeni
Soroca ;Străşeni; Cimişlia; Criuleni;Şoldăneşti; Donduşeni;Ştefan Vodă; Drochia
Taraclia;Cocieri;Teleneşti; Edineţ; Făleşti; Bălţi; FloreştI; Glodeni; Comrat;
Vulcăneşti; Hînceşti; Ceadîr-Lunga; Ialoveni; Căinări; Leova.
În conformitatea cu Normelor metodologice sus-menţionate, Trezoreria de Stat
are următoarele atribuţii de bază:
*exercită executarea de casă a bugetului de stat, bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor asigurării
obligatorii de asistenţă medicală;
*organizează şi asigură evidenţa contabilă a executării de casă a bugetului de
stat, bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, bugetului asigurărilor sociale
de stat şi veniturilor fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală prin
intermediul sistemului trezorerial al Ministerului Finanţelor;
*asigură evidenţa impozitelor, taxelor şi altor plăţi, încasate la bugetele de
toate nivelele, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
*efectuează în baza normativelor stabilite delimitarea veniturilor generale de
stat cu înscrierea lor în conturile trezoreriale ale bugetelor respective;
*asigură evidenţa decontărilor între bugetul de stat şi bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale;
*efectuează restituirea şi trecerea în contul altor plăţi a sumelor achitate în
plus sau incorect de către contribuabili la: bugetul de stat, bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondurile asigurării
obligatorii de asistenţă medicală şi conturile de decontări ale contribuabililor;
*evaluează necesarul şi asigură disponibilul de mijloace băneşti la conturile
bancare ale trezoreriilor teritoriale pentru efectuarea cheltuielilor bugetului de stat;
*elaborează prognoze operative periodice (săptămînale, lunare trimestriale,
semestriale) privind gestionarea fluxului de numerar al bugetului de stat;
*asigură controlul efectuării cheltuielilor din contul mijloacelor bugetului de
stat şi mijloacelor bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale în limita alocaţiilor
aprobate şi a soldului disponibil de mijloace băneşti în conturile bancare ale
Ministerului Finanţelor - Trezoreria Centrală, trezoreriilor teritoriale;
*deschide şi închide conturi bancare în lei moldoveneşti şi în valută străină la
Banca Naţională a Moldovei şi la alte instituţii financiare;
*deschide şi închide conturi trezoreriale;
*suspendă la indicaţia conducerii Ministerului Finanţelor operaţiunile
trezoreriale, în cazul neprezentării de către executorii de buget a rapoartelor în
termenele stabilite, altor documente şi informaţii solicitate;
*blochează cheltuieli în cuantum suficient pentru menţinerea nivelului
deficitului aprobat prin legea bugetară anuală, dacă în procesul executării
bugetului de stat sporeşte nivelul deficitului;
*gestionează mijloacele bugetului public naţional din conturile bancare ale
Ministerului Finanţelor - Trezoreria Centrală, trezoreriilor teritoriale;
*elaborează metodologia de evidenţă contabilă şi de întocmire a rapoartelor
privind executarea bugetului de stat, bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale
şi a devizelor de cheltuieli în instituţiile publice;
*elaborează şi prezintă spre aprobare ministrului finanţelor formulare
tipizate de
evidenţă şi rapoarte contabile în sistemul bugetar, precum şi instrucţiuni privind
modul de întocmire şi aplicare a acestora;
*efectuează analiza privind executarea de casă a bugetelor de toate
nivelurile,
elaborează informaţii operative periodice (zilnice, săptămînale) ce ţin de executarea
bugetului de stat, bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, bugetului public
naţional, restanţele la plata salariilor, datoriile creditoare şi le prezintă conducerii
Ministerului Finanţelor, organelor administraţiei publice centrale şi locale în vederea
luării deciziilor corespunzătoare, precum şi asigurării transparenţei procesului
bugetar;
*prezintă autorităţilor centrale şi plasează pe pagina web a Ministerului
Finanţelor informaţia operativă privind executarea bugetului public naţional,
bugetului de stat (inclusiv pe toate componentele), bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale (inclusiv pe toate componentele), informaţia operativă
privind executarea bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurilor asigurărilor
obligatorii de asistenţă medicală, informaţia privind datoriile creditoare ale
instituţiilor publice finanţate de la bugetul de stat şi bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale, informaţia privind datoria de stat internă şi externă
administrată de Guvern;
*asigură întocmirea rapoartelor lunare, trimestriale, anuale privind executarea
de casă a bugetului de stat;
*efectuează consolidarea rapoartelor privind executarea bugetului de stat,
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală;
*perfectează rapoarte şi informaţii solicitate pentru şedinţele Colegiului
Ministerului Finanţelor şi şedinţele Guvernului Republicii Moldova pe probleme
ce ţin de competenţa Trezoreriei de Stat;
*efectuează controlul privind respectarea legislaţiei Republicii Moldova în
procesul executării de casă a bugetului de stat şi bugetelor unităţilor administrativ-
teritoriale;
*asigură controlul corectitudinii întocmirii documentelor de plată şi a
documentelor justificative prezentate la Trezoreria Centrală şi trezoreriile teritoriale;
*asigură prelucrarea zilnică a extraselor bancare din conturile bugetelor de
toate nivelurile şi formarea extraselor trezoreriale;
*ţine evidenţa titlurilor executorii şi ordinelor incaso ale organelor abilitate cu
dreptul de dezafectare incontestabilă a mijloacelor înaintate la contul bugetului de
stat;
*monitorizează datoriile debitoare şi creditoare ale instituţiilor publice;
*înregistrează şi monitorizează obligaţiunile contractuale ale instituţiilor
publice;
*elaborează proiecte de regulamente, indicaţii metodice, instrucţiuni,
scrisori instructive, circulare privind evidenţa contabilă în sistemul bugetar;
*elaborează şi avizează proiecte de acte legislative şi normative în partea ce
ţine de competenţa Trezoreriei de Stat;
*acordă asistenţă metodologică organelor administraţiei publice centrale şi
locale, organelor financiare şi instituţiilor publice în organizarea evidenţei contabile;
*colaborează cu întreprinderea de Stat "Fintehinform" privind
întocmirea şi perfecţionarea programelor informaţionale în scopul asigurării
evidenţei veniturilor şi cheltuielilor bugetelor de toate nivelurile, precum şi
asigurării evidenţei contabile în Trezoreria Centrală şi trezoreriile teritoriale;
*asigură respectarea drepturilor şi intereselor financiare ale statului în
domeniile ce ţin de competenţa sa;
*îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul
său de activitate.
Trezoreria Centrală exercită, în numele Ministerului Finanţelor, activitatea
de participant direct la sistemul automatizat de plăţi interbancare (SAPI) 1, cu
începere de la 1 martie 2007. Dat fiind acest fapt, prin Hotărîrea Guvernului RM
pentru aprobarea completărilor ce se operează în anexa nr.2 la Hotărîrea Guvernului
nr.1138 din 1 noiembrie 2005 nr. 262 din 06.03.2007, Trezoreriei de Stat i-au fost
încredinţate următoarele atribuţii suplimentare la cele prevăzute iniţial:
- exercită autorizarea documentelor de plată ce ţin de efectuarea operaţiunilor
în conturile Ministerului Finanţelor - Trezoreria Centrală, prin aplicarea
semnăturii digitale, conform prevederilor legislaţiei în vigoare;
- întreprinde măsuri în scopul certificării cheilor publice pentru persoanele
încadrate în procesul de autorizare a plăţilor, cu aplicarea semnăturii digitale, în
modul stabilit;
- asigură procesul de prelucrare a documentelor de plată în cadrul sistemului
informaţional integrat al Ministerului Finanţelor (SIIMF) prin interconexiune cu
sistemul automatizat de plăţi interbancare (SAPI)".
30. Deficitul bugetar: esenţa, cauzele şi sursele de acoperire.
Legea privind finanţele publice locale (2003) defineşte deficitul bugetar drept suma
cu care cheltuielile bugetului depăşesc veniturile bugetului.
Problema deficitului bugetar în timpul de faţă a devenit mai acută şi larg
răspândită în lume faţă de anii precedenţi. Deficitul bugetar a fost prezent în anumite
ţări în perioade de scădere economică temporară. Începînd cu anii '90 deficitul se
manifestă permanent în legătură cu formarea statelor noi în Europa de Est şi
colapsul Uniunii Sovietice. În timpul de faţă este greu de găsit o ţară, fie ea
dezvoltată sau în curs de dezvoltare fără deficit bugetar substanţial. în multe state
el a devenit insensibil la schimbarea ciclului de economic şi nu dispare în caz de
îmbunătăţire a situaţiei economice.
Dezechilibrul bugetar este condiţionat de m. multe cauze, printre care se evidenţiază
unele de bază:
1) veniturile primite sunt des îndreptate la consum în locul investirii lor;
2) funcţionarea ineficientă a sistemului fiscal, care în majoritatea ţărilor se
caracterizează prin inflexibilitatea veniturilor fiscale în raport cu fluctuaţia
preţurilor, precum şi incapacitatea de a se adapta automat la aceste fluctuaţii.
3) creşterea rapidă cheltuielilor publice, din cauza proiectelor capitale
ambiţioase, majorarea salariilor şi pensiilor sau a politicii social orientate.
4) creşterea aparatului administrativ de stat.
5) creşterea cheltuielilor cu datoria publică.
6) incapacitatea Guvernului de a adopta o soluţionare economică a
problemelor legate de agravarea condiţiilor comerciale (guvernele multor ţări-
importatori a petrolului nu au promovat politica reducerii consumului public intern
în timp ce majorarea bruscă a preţurilor la petrol a dus la reducerea venitului naţional
real).
7) cursa înarmărilor.
Indiferent de cauzele apariţiei, deficitul bugetar necesită finanţare. Surse de
finanţare al deficitului bugetar :
A) Sursele externe : 1) Grante - sursele mai des atrase, deoarece nu aduc la
creşterea datoriei externe a statului, fiind simplă finanţare. Ele nu sunt totdeauna
ieftine, dar pot fi acordate în schimb la o purtare politică sau economică specifică a
statului - recipient. 2) Credite concesionate - au dobânda mai joasă faţă de dobânda
de piaţă, perioada preferenţială însemnată şi o perioadă lungă de achitare. 3)
Credite (împrumuturi) comerciale - vin de la băncile comerciale, furnizori străini
sau de la guverne străine. 4) Reducerea averii străine , care este proprietate publică
(sub formă de valută străină, acţiunile companiilor străine). 5) Acumularea
temporară a datoriei externe .
B) Sursele interne a finanţării deficitului bugetar: 1) Împrumutarea de la sectorul
nebancar înseamnă emiterea şi vânzarea obligaţiilor populaţiei sau instituţiilor. 2)
Împrumutarea de la sistemul bancar (împrumutarea de la banca centrală). 3)
Emisie de bani de hârtie . 4) „Debugetizare” - scoaterea unor venituri şi cheltuieli în
afara bugetului de stat.
Dacă cheltuielile guvernului depăşesc veniturile, se produce un deficit bugetar.
Problema cea mai importantă nu este existenţa în sine a deficitului, ci mărimea
acestuia în raport cu PIB şi modul în care va putea să fie finanţat pentru a nu
perturba activităţile economice şi sociale.
Practica mondială a scos la iveală două modalităţi de echilibrare a unui buget
public deficitar: sporirea impozitelor (creşterea fiscalităţii) şi împrumuturile
contractate de guvern.
Impozitarea suplimentară, prin caracterul său unilateral şi forţat, reprezintă
pentru stat o modalitate aproape gratuită de a-şi procura resursele şi nu presupune o
contraprestaţie din partea acestuia, dar sărăceşte contribuabilul, deoarece îl privează de
o parte din resursele sale, pierderea fiind imediată şi definitivă. Impozitarea
suplimentară măreşte capacitatea guvernului de a efectua cheltuieli publice în
detrimentul cheltuielilor private. La nivel macroeconomic, creşterea impozitelor asupra
contribuabililor privaţi le va reduce veniturile (după achitarea impozitelor), menajele
efectuând ajustări prin reducerea consumului şi economiilor. Economiile proivate
reduse vor acţiona asupra curbei economiilor la nivel naţional, astfel că, pe piaţa de
capital curba economiilor (So) se va deplasa spre stânga (S 1), prin reducerea volumului
investiţiilor (I) şi creşterea ratei reale a dobânzii (de la r 0 la r1). Reducerea investiţiilor
sectorului privat va diminua stocul de capital din economie micşorând venitul viitor şi
afectând negativ procesul d eocupare a forţei de muncă. Prin urmare, vor fi afectate
introducerea tehnologiilor noi, productivitatea capitalului şi cererea de forţă de muncă
din partea firmelor.
Rata reală a
dobânzii (r)

Creşterea

r1 deficitului

r0 Funcţia
investiţiilor

Fig.nr.- 7.1. Efectele creşterii deficitului bugetar asupra pieţei de capital

S
Împrumuturile contractate
1 S
de guvern Economii
0
sunt (S)de preferat sporirii rapide a
fiscalităţii, deoarece au caracter contractual şi Investiţii
voluntar,
(I) nu sărăcesc subscriitorul,
acesta primind în contrapartida sumei cu care finanţează statul un titlu de aceeaşi
valoare, care îi aduce o serie de avantaje sub formă de dobândă, prime, facilităţi la
rambursare, facilităţi fiscale, cum ar fi neimpozitarea cîştigurilor provenite din titlurile
de stat ş.a. Pentru stat, împrumutul este un venit temporar care va antrena în viitor (la
restiutire) o cheltuială.
Împrumuturile contractate de stat nu înlătură ci împing în viitor fenomenele
perverse de evicţiune. Astfel, datoriile contractate în trecut trebuie achitate de
generaţiile actuale şi viitoare care vor plăti impozite şi taxe.
Atunci când trezoreria statului îşi finanţează deficitul împrumutându-se de la
particulari (persoane fizice, firme, bănci comerciale şi alte instituţii financiare private),
ea se angajează în finanţarea prin datorie. Trezoreria emite titluri de stat la care
subscriu creditorii, banii obţinuţi fiind cheltuiţi în acelaşi mod ca şi încasările
provenite din impozite.
Dacă trezoreria statului împrumută de la banca centrală prin cumpărarea către
aceasta a unei părţi din instrumentele de îndatorare a trezoreriei, atunci ea se angajează
în finanţarea prin monedă, deoarece banca centrală creează monedă primară pentru a
finanţa cumpărarea de titluri. Moneda părimară este o variabilă macroeconomică
importantă, astfel că vânzarea datoriei (deficitului) către public sau către banca
centrală sunt două lucruri diferite.
Modul în care guvernul îşi finanţează deficitele normale, se poate exprima cu
ajutorul ecuaţiei numită limitarea bugetului guvernamental, relaţia fiind:
(7.1.)
în care:
- reprezintă valoarea titlurilor financiare ale guvernului vândute către
sectorul privat;
- este valoarea titlurilor de stat vândute către banca centrală;
- este modificarea stocului de monedă primară;
P – este nivelul mediu al preţurilor titlurilor de valoare vândute de stat;
- reprezintî vânzarea de active guvernamentale;
DB – este datoria publică exprimată în titluri financiare ale trezoreriei.
Ecuaţia dovedeşte că un buget deficitar poate să fie finanţat, fie prin
împrumuturi de la banca centrală fie prin împrumuturi din sectorul particular, fie din
vânzarea de active ale statului, fie prin toate aceste mijloace.
Dacă predomină împrumuturile de la banca centrală, finanţarea se face prin
monedă (monetizarea datoriei), dacă predomină îmrpumuturile de la sectorul privat,
datoria este vândută către public.
Veniturile extrabugetare (extraordinare) sunt veniturile la care apelează
guvernul în situaţii limită, atunci când cheltuielile totale depăşesc în cuantum totalul
veniturilor ordinare; ele constau din împrumuturi de stat şi emisiunea monetară.
Împrumuturile de stat sunt interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung la care
statul apelează în ultimă instnţă. Împrumuturile de stat externe se obţin de la instituţiile
financiare internaţionale şi de la bănci şi investitori privaţi. Preţul plătit creditorilor
interni şi externi ai statului este ridicat, ţara debitoare riscând creşterea presiunii
fiscale. De aceea, se utilizează şi alte metode cum ar fi: folosirea rezervei volutare şi a
celei de aur pentru plata datoriei externe, lichidarea participaţiilor de capital în
străinătate, valorificarea bunurilor statului ş.a.
Deficitul/excedentul bugetar al unei ţări se determină ca diferenţă între
cheltuielile şi veniturile bugetului general consolidat.
31Datoria publică: esenţa, tipurile, indicatorii de calcul al gradului de îndatorare.
Datoria publică a RM.
Prin datorie publică se înțelege datoria pe care o are statul față de terți, precum persoane
private, persoane juridice, bănci, intreprinderi, din țară sau din străinătate, care au
cumpărat obligațiuni emise de stat pentru a acoperi nevoile financiare ale statului..

DATORIA PUBLICA

1. Notiuni generale

Datoria publica reprezinta totalitatea obligatiilor banesti pe care le are statul la un moment dat fata de
creditorii interni si externi, rezultate din imprumuturi in moneda nationala si in valuta, pe termen
scurt, mediu si lung, contractate de stat in mod direct sau garantate de stat, inclusiv obligatiile fata de
trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar pentru acoperirea deficitelor bugetului de stat.
Gestiunea datoriei publice reprezinta totalitatea operatiilor privind contrac- tarea imprumuturilor
interne si externe, organizarea si tinerea evidentei in conturi
specifice, rambursarea datoriei publice, calculul si plata dobanzilor si a altor cheltuieli specifice,
gestionarea fondului de risc pentru garantii interne si a fondului de risc pentru garantii externe.
Operatiunile de gestiune cele mai frecvente in aceasta activitate sunt:
a) gestiunea normala a datoriei publice;
b) gestionarea exceptionala a datoriei publice;
c) amortizarea datoriei.
Gestionarea normala datoriei consta in plata dobanzilor stipulate in contrac- tul de imprumut.
Gestionarea exceptionala a datoriei se realizeaza prin doua operatiuni de gestiune: conversiunea si
consolidarea.
Conversiunea este operatiunea care consta in schimbarea titlului vechi de
imprumut contra unui titlu avand aceeasi valoare in capital, dar „purtand” o dobanda mai mica
sau nu, beneficiaza de aceleasi avantaje. Scopul conversiunii este acela de a reduce sarcina anuala a
dobanzilor varsate de stat sau de a pune capat unei evaziuni fiscale.
Amortizarea datoriei publice inseamna rambursarea efectiva a imprumutu- rilor contractate care
compun datoria publica. Aceasta operatiune reduce nu numai sarcina baneasca a datoriei publice, dar
si sarcina dobanzilor, din moment ce statul nu mai varsa dobanzi pentru imprumuturile amorsate.
Datoria publica se gestioneaza de catre structuri specializate ale Ministerului
Finantelor Publice, in mod distinct pe cele doua forme ele ei:
• datoria publica interna, reprezentand totalitatea obligatiilor banesti pe care le are statul fata de
creditorii interni;
• datoria publica externa, reprezentand totalitatea obligatiilor banesti pe care le are statul fata de
creditorii externi.
In functie de termenul pentru care se contracteaza imprumuturile, datoria publica se grupeaza astfel:
• datoria publica pe termen scurt;
• datoria publica pe termen mediu;
• datoria publica pe termen lung.
Platile exigibile in cadrul datoriei publice reprezinta cheltuieli anuale cu datoria publica si formeaza
serviciul datoriei publice, care se stabileste in cele doua forme:
• serviciul datoriei publice interne;
• serviciul datoriei publice externe.
Datoria publica interna este o parte a datoriei publice care reprezinta totalitatea obligatiilor
statului derivand din imprumuturi contractate direct de catre acesta sau din imprumuturi garantate de
stat, de pe piata interna, la care se adauga sumele primite temporar din sursele trezoreriei statului.
Din definitia sus mentionata rezulta ca datoria publica interna este compusa din:
a) imprumuturi contractate de stat pe termen scurt primite de la BancaNationala pentru
echilibrarea in executie a bugetului de stat;
b) emisiunea de bonuri de tezaur, in acelasi scop, rambursabile din resurse bugetare pana la
sfarsitul anului;
c) plasarea de inscrisuri pe termen mediu sau lung, prin subscriptie publica, pentru procurarea de
resurse necesare acoperirii deficitului bugetar anual;
d) garantii acordate de stat la credite bancare interne ale agentilor economici sau ale autoritatilor
locale pentru necesitati legate de obiective de maxima impor- tanta pentru economia nationala;
e) atragerea pe termen scurt a disponibilitatilor din conturile Trezoreriei publice.
Datoria publica externa reprezinta acea parte a datoriei publice care exprima totalitatea obligatiilor
statului provenind din imprumuturi de pe piata externa, contractate direct sau garantate de stat.
Datoria externa cuprinde: a) datoria externa bruta in sens larg este formata din totalitatea
obligatiilor tarii fata de strainatate;
b) datoria externa bruta in sens restrans, in care nu se includ:
• imprumuturile pe termen scurt (sub un an);
• investitiile directe;
• aporturi nerambursabile (asistenta financiara multilaterala), imprumuturile externe cu o perioada de
gratie de 10-15 ani;
• imprumuturi acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau reprezentantelor lor in
conditii mai avantajoase;
• imprumuturile contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autoritati competente;
• datoria externa neta este diferenta dintre activele publice si private ale rezidentilor unei tari in
strainatate si activele detinute de rezidentii straini in tara considerata. In acest fel, datoria externa neta
include numai creantele lichide sau usor realizabile fata de strainatate.
Datoria publica a RM:
Legislaţia Republicii Moldova defineşte datoria de stat ca fiind suma totală a datoriei de stat interne
şi a celei externe contractate de ministerul finanţelor în numele Republicii Moldova, exprimată în
monedă naţională. Datoria de stat contractată în alte monede legale se calculează în monedă
naţională, pornind de la rata de schimb oficială, stabilită de BNM la data respectivă.

Deficitele bugetare sunt acoperite preponderent de împrumuturile contractate de BNM. Conform legii
privind datoria de stat şi garanţiile de stat, mijloacele în monedă naţională obţinute din împrumuturile
de stat internet, contractate de ministerul finanţelor în limitele plafoanelor stabilite de legea bugetară
anuală se utilizează pentru:

a) acoperirea deficitului bugetar;

b) stingerea datoriei de stat interne, contractate anterior;
c) acoperirea decalajului de casă în bugetul de stat;
d) acoperirea cheltuielilor rezultate din solicitarea împrumuturilor de stat interne;
e) finanţarea proiectelor de investiţii.
Principalele obiective ale politicii în domeniul datoriei publice sunt următoarele:

1) încurajarea pieţei hîrtiilor de valoare de sta prin emisiunea unui spectru larg de instrumente
financiare;
2) mărirea duratei de circulaţie a datoriei prin prelungirea treptată a termenelor de circulaţie a
noilor emisiuni de bonuri de trezorerie şi obligaţiuni de stat;
3) atragerea noilor grupuri de investitori pe piaţa hîrtiilor de valoare de stat: fonduri de pensii ne-
statale, companii de asigurări, investitori străini, populaţia;
4) implementarea mecanismelor eficiente de dezvoltare a pieţei primare a hîrtiilor de valoare de
stat şi circulaţia acestora pe piaţa secundară atît cea bursieră cît şi cea extra-bursieră;
5) extinderea bazei de informaţii prin Internet, destinată participanţilor pieţei hîrtiilor de valoare
de stat, inclusiv investitorilor străini;
6) îmbunătăţirea informaţiei participanţilor pieţei hîrtiilor de valoare de stat;
7) menţinerea nivelului de contractare a împrumuturilor noi la un nivel mai jos decît creşterea
economică;
8) restructurarea datoriei de stat externe faţa de creditorii bilaterali şi a datoriei comerciale.
În corespundere cu Legea nr. 943-XIII din 18.07.96 privind datoria de stat şi garanţiile de stat, în
Republica Moldova instrumentele generatoare de datorie de stat externă sunt:

a)hârtiile de valoare de stat, reprezentând un contract de împrumut cu valoarea exprimată în orice

monedă legală, cu excepţia monedei naţionale;
b) împrumuturile de la guvernele altor state, de la agenţiile guvernelor altor state;
c) împrumuturile de la instituţiile financiare străine, organizaţiile financiare internaţionale;
d) alte împrumuturi bilaterale sau multilaterale.
Legea menţionată prevede că mijloacele obţinute din împrumuturile de stat externe se utilizează pentru:
a) acoperirea deficitului bugetului de stat;
b) susţinerea balanţei de plaţi;
a) finanţarea proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea domeniilor prioritare ale economiei;
c) importul de materie primă, resurse energetice şi de alte produse;
d) onorarea obligaţiilor asumate prin acordarea garanţiilor de stat pentru împrumuturi;
e) serviciul, refinanţarea şi reachiziţionarea datoriei contractate anterior;
f) finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale şi ale altor
situaţii extraordinare;
h) finanţarea cheltuielilor rezonabile legate de contractarea datoriei de stat externe.
La rândul lor, mijloacele obţinute din împrumuturile de stat externe, contractate de Ministerul
Finanţelor în numele Republicii Moldova pentru finanţarea investiţiilor şi importurilor, se utilizează
pentru:
a) crearea de noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate şi de stat în ordinea
priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern;
b) producerea de bunuri şi servicii pentru export sau de bunuri şi servicii care să le înlocuiască pe cele
de import;
c) finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale sau ale altor situaţii
extraordinare;
d) finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv în infrastructura socială;
e) alte scopuri stabilite de Guvern.
Majoritatea angajamentelor externe ale RM sînt faţă de surse oficiale: multilaterale şi bilaterale.
RM este singura ţară din Europa calificată de Banca Mondială ca fiind o ţară puternic îndatorată şi
avînd un venit redus pe locuitor.
1. Datoria publică şi indicatorii de evaluare a poverii acesteia.
Statul utilizînd posibilităţile sale pentru atragerea resurselor financiare suplimentare
acumulează datorii atît faţă de creditorii externi cît şi interni, ceea ce duce la creşterea datoriei de stat.
Datoria de stat – este suma datoriei pentru obligaţiunile emise şi nestinse şi suma datoriilor
financiare ale statului faţă de creditorii străini la o anumită dată.
Datoria de stat poate fi internă şi externă.
Datoria internă a statului presupune obligaţiile Guvernului faţă de persoanele fizice şi juridice.
E necesar de a face diferenţă între datoria de stat şi datoria totală a satului. Ultima include nu numai
datoria Guvernului dar şi a organelor de conducere ce intră în componenţa statului.
Obligaţiile de datorie pot fi sub forma creditelor primite de Guvern, a împrumuturilor de stat
sau altor obligaţiuni datorate de guvern.
Datoria de stat internă consta din datoriile anilor precedenţi şi a datoriei ce apare din nou.
Datoria de stat externă se clasifică după următoarele caracteristici:
- după tipuri de credite;
- după formele de acordare;
- în dependenţă de scopul utilizării;
- după condiţiile de acordare;
- după termenele de rambursare a datoriei;
- după condiţiile de rambursare.
În raport cu perioada pentru care se contractează împrumutul, datoria publică se structurează
astfel:
Datorie flotantă, care include doar împrumuturile pe termen scurt, pe perioade de până la un
an, în scopul acoperirii golurilor de casă generate de neconcordanţa, în timp, a veniturilor cu
cheltuielile bugetare.
Datorie consolidată, care include împrumuturi contractate pe scadenţe mijlocii, lungi şi fără
termen, precum şi a celor rezultate din prelungirea termenelor de rambursare a împrumuturilor pe
termen scurt, pe perioade de timp medii şi lungi.
Gradul de exigibilitate a datoriei publice se exprimă cu ajutorul datoriei flotante şi a datoriei
consolidate, în vederea aprecierii efortului financiar pe care statul este nevoit să-l facă, în mod curent,
pentru rambursarea datoriei scadente şi pentru plata dobânzilor aferente, în cursul unui an. Astfel, cu
cât ponderea datoriei publice flotante în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia curentă
de resurse financiare menite să acopere serviciul datoriei publice este mai presantă şi invers.
La caracterizarea esenţei datoriei de stat se utilizează aşa noţiuni ca datorie capitală şi curentă.
Datoria capitală sau cea de bază – este totalitatea tuturor obligaţiilor emise dar neachitate,
inclusiv şi procentele de pe ele, care trebuie achitate pentru ele.
Sub noţiunea de datorie curentă se înţelege suma cheltuielilor perioadei curente îndreptate
spre rambursarea parţială a datoriei de stat, termenul de scadenţă a căreia nu a sosit.
Datoria de stat este caracteristica rezultatelor tuturor operaţiunilor de creditare de stat.
Mărimea absolută, tempoul de creştere, dinamica creditului de stat sunt indicatori ai nivelului de
dezvoltare economică a statului, eficienţa funcţionării structurilor statului.
O importanţă deosebită aceşti indicatori prezintă pentru ţările în curs de dezvoltare şi pentru
cele care sunt în tranziţie la economia de piaţă. Într-o oarecare măsură mărimea datorie de stat
reflectă nivelul efectivităţii de gestiune a sectorului financiar al economiei. Asupra mărimii absolute a
datoriei de stat influenţează operaţiunile legate de împrumutarea noilor surse de mijloace băneşti,
achitarea procentelor pentru împrumuturile precedente,graficul de rambursare a împrumuturilor
anului financiar curent..

Principalii indicatori de măsurare a nivelului ponderii datoriei de stat externe sunt:

1) mărimea datoriei externe pentru 1 locuitor în indici comparabili;

2) mărimea datoriei externe în procente faţă de P.I.B.;
3) mărimea datorie externe care se achită în procente faţă de partea de cheltuieli a bugetului
anului curent;
4) termenul pentru care este acordat împrumutul extern.
La determinarea limitelor datoriei de stat, incluse în proiectul bugetului de stat, Ministerul
Finanţelor ţine cont de factori legaţi de datoria de stat:

- necesitatea finanţării deficitului bugetar;

- necesitatea de refinanţare a datoriei de stat interne;
- prognoza următorilor indicatori macroeconomici:
a) raportul datorie de stat şi P.I.B.;
b) raportul cheltuielilor de deservire a datorie de stat şi P.I.B.;
c) împrumuturile, primite în sistemul bancar, inclusiv în BNM sub garanţia hîrtiilor de
valoare de stat;
d) împrumuturile interne pe termen scurt;
În cazul determinării limitelor garanţiilor de stat Ministerul Finanţelor ţine cont de toţi factorii
legaţi de acestea prevăzute de legislaţie.

Datoria publică poate fi o povară, deoarece pe termen lung acoperirea acesteia ar pute solicita
cote de impozitare mai ridicate. Dacă aceste cote de impozitare au efecte negative asupra muncii
prestate de indivizi, atunci producţia reală va fi redusă.

Datorai publică se stabileşte şi se gestionează în mod distinct pe cele două forme ale ei:

- datoria publică internă;

- datoria publică externă.
În cazul datorie externe se stabileşte aparte serviciul datoriei externe care include toate plăţile
exigibile ce provin din datoria publică şi privată externă, garantată de către stat.

Consecinţa cea mai serioasă a unei datorii publice de proporţii este înlocuirea capitalului din
patrimoniul privat al naţiunii. Această consecinţă determină reducerea creşterii economice şi
diminuarea viitoare a nivelului de viaţă.

2. Noţiuni conceptuale cu privire la datoria externă

Datoria externă în sine reprezintă, iniţial, un efect al unui alt fenomen economic internaţional
de mare amploare – creditarea internaţională.

După cum se ştie, în sens larg, datoria este reversul creditului, orice operaţiune de creditare
generând, în mod obligatoriu din punct de vedere contabil, o operaţiune de debitare. Economia
modernă nu poate fi concepută fără o dezvoltare corespunzătoare a creditului.

Practica a dat însă datoriei un sens mai restrâns. Pornind de la faptul că orice subiect de drept
poate fi, pe o anumită perioadă, atât debitor cât şi creditor, datoriile şi împrumuturile acestuia se
compensează reciproc; în acest sens restrăns, numai anumite operaţiuni de credit semnifică existenţa
unei datorii nete. Datoria externă, atât ca definiţie, cât şi ca mod de calcul, poate avea înţelesuri
diferite.

În sensul cel mai larg, datoria externă este totalitatea sumelor de bani sau a altor proprietăţi
datorate în exterior de toţi rezidenţii unei ţări. Această accepţiune, foarte largă, nu este utilizată decât
în afirmaţii generale şi intuitive. Practic este imposibil de calculat şi apreciat datoria externă a unei
ţări în sensul ei cel mai larg, datorită diversităţii care există în domeniul condiţiilor de îndatorare,
adică a diversităţii deosebite care există în operaţiunile financiare pe care le efectuează o ţară. Din
acest considerent, în mod curent noţiunea de datorie externă se foloseşte mai ales în sensuri
restrănse.

Primul element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă se referă la
durata de îndatorare, respectiv durata creditelor sau împrumuturilor externe. De obicei, creditele sau
împrumuturile curente sunt excluse din datoria externă, ele fiind considerate operaţiuni financiare
indispensabile ce însoţesc fluxurile materiale; în cadrul operaţiunilor financiare curente intră datoriile
uzuale rezultate din rulajul zilnic al activităţii economice externe, precum şi operaţiunile financiare
pe termen scurt(o lună, 3 luni, 6 luni sau un an). Modul în care este înţeleasă noţiunea de operaţiune
pe termen scurt în literatura de specialitate nu este acelaşi, dar, de obicei, toate operaţiunile financiare
cu termen mai mic de un an de zile intră în această categorie.

Al doilea element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă este
constituit din celelalte condiţii în care sunt obţinute creditele sau împrumuturile externe. Există
credite şi împrumuturi obţinute în condiţii precise(dobândă fixă sau stabilită contractual în funcţie de
dobânda pieţei financiare de referinţă, perioada de rambursare stabilită contractual, etc.), dar, în
acelaşi timp, există şi alte intrări de capital, în special investiţiile directe, care nu au condiţii
precise(se pot repatria dintr-o dată, profiturile diferă în funcţie de activitatea economică, etc.).
Majoritatea definiţiilor exclud investiţiile directe din sfera surselor datoriei externe, pornind de la
considerentul că acestea sunt efectuate pe perioade nedeterminate. De asemenea, donaţiile sunt
excluse din sursele datoriei externe, iar creditele şi împrumuturile externe sunt corectate cu
cuantumul donaţiei pe care îl cuprind, pentru a se obţine cifra reală a datoriei externe. În unele cazuri,
în datoria externă dintr-o anumită perioadă nu se include împrumuturile care au o perioadă de graţie
mai mare, de peste 10-15 ani, sau chiar cele care încă nu incumbă plăţi în contul serviciului
datoriei(rambursare şi dobănzi), deoarece se porneşte de la ideea că, în realitate, povara datoriei
generată de aceste împrumuturi nu există.

Al treilea element care poate restrânge sensul definiţiei datoriei externe este natura
creditorului. De multe ori, având în vedere că unii creditori acordă împrumuturi în condiţii mai
avantajoase datorită legăturilor speciale care există între debitor şi creditor, creditele şi împrumuturile
externe obţinute din asemenea surse sunt excluse din definirea şi calculul datoriei externe(de
exemplu, creditele obţinute de societatea-fiică de la societatea mamă din exterior).

Un al patrulea element care poate restrânge sensul definiţiei datoriei externe este caracterul
debitorului. În unele cazuri, din datoria externă a unor ţări se exclude datoria contractată în exterior
de sectorul privat, iar în cazuri extreme, din datoria externă se exclud şi împrumuturile sau creditele
obţinute de anumite agenţii publice, astfel că există situaţii în care datoria externă este asimilată
Datoria externă brută în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate cu
următoarele excepţii:
- creditele cu termen scurt sub un an, deoarece acestea constituie operaţiuni financiare curente,
indispensabile desfăşurării activităţii economice externe;
- investiţiile străine directe, care nu au stabilite termenele de rambursare sau lichidare;
- ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă publica bi- şi mul-
tilaterală;
- împrumuturile externe cu o perioadă de graţie de 10-15 sau mai mulţi ani;
- împrumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau altor reprezentanţe ale
acestora în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe piaţa mondială;
- creditele contractate de persoanele fizice sau juridice negarantate de stat.
Datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi celorlalte instituţii din sistemul său, care cuprinde:
sumele datorate unor creditori publici şi privaţi în valută străină, bunuri sau servicii cu o perioadă de
rambursare mai mare de un an; sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate
publică, în această interpretare, datoria externă nu cuprinde datoria persoanelor private către străinătate
negarantată de autorităţile publice; datoria din tranzacţiile cu Fondul Monetar Internaţional; datoria
care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda ţării sale; sumele datorate unor debitori
rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite termenele de achitare.
Datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi cele private ale
rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe,
titluri, diverse alte creanţe şi valori) şi active deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată
(împrumuturi primite de la guverne, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite primite de
la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri, disponibilităţi valutare
şi alte valori aparţinând unor persoane publice sau private străine). Adesea în datoria externă netă se
includ numai creanţe lichide sau uşor realizabile faţă de străinătate, celelalte creanţe uşor mobilizate
excluzându-se din calcul.

Datoria publică externă este mai împovărătoare decât datoria publică internă din următoarele
motive:

1) împrumuturile externe trebuie rambursate, pe când împrumuturile interne pot fi

restructurate într-o datorie publică permanentă (perpetuă) sau rambursarea acestora
poate fi amânată printr-o conversie într-un împrumut pe termen mai lung;
2) sarcinile privind dobânzile pentru împrumuturile externe sunt stabilite de către creditor
şi guvernul nu poate avea control asupra acestuia;
3) o reducere a valorii valutei debitorului pe pieţele monetare interne măreşte povara
plăţilor de dobânzi şi a capitalului rambursat;
4) plăţile trebuie făcute la momentul stabilit de către creditor, şi nu la momentul convenabil
debitorului;
5) lipsa posibilităţii plăţii, fie a dobânzii, fie a capitalului, duce la penalităţi în sarcina
ţării aflate în imposibilitatea de plată, ceea ce creează dificultăţi pentru obţinerea unor
credite în viitor;
6) resursele sunt pierdute de către o ţară din moment ce valuta străină va fi folosită la
achitarea dobânzii, însemnând că această valută nu este disponibilă pentru a face
importuri sau în alte scopuri;
7) balanţa de plăţi va fi influenţată negativ, dacă sumele obţinute prin împrumturi nu vor
fi utilizate pentru creşterea exporturilor sau pentru reducerea importurilor ţării
debitoare;
8) pierderea de suveranitate este un preţ indirect al recurgerii la împrumuturi externe.
De regulă, există condiţii ataşate împrumutului, în mod special dacă el este obţinut
de la instituţii internaţionale, cum ar fi Fondul Monetar Internaţional, care pot cere
unui guvern să urmeze anumite politici economice (cazul Republicii Moldova).
Din punctul de vedere al creditorului extern, sunt importante riscurile la acesta se expune şi,
în cele din urmă, capacitatea de rambursare a ţării debitoare.

Capacitatea de rambursare a ţării debitoare poate fi exprimată sub forma unui indicator astfel:

Rata capacităţii de rambursare a datoriei publice externe =

unde: Ab - active bancare externe nete pe perioada datoriei; Sc - soldul contului curent al
balanţei de plăţi externe; I— împrumuturi neplătite; R - rezerva în aur şi devize; Sd - serviciul
datoriei externe.

Această rată trebuie să aibă o valoare supraunitară, pentru ca imaginea debitorului în faţa
creditorului să fie favorabilă, iar acesta din urmă să fie sigur în ceea ce priveşte recuperarea sumelor
împrumutate.

Resursele externe atrase din străinătate se grupează în următoarele categorii:

Resurse financiare externe care nu formează datorii şi care sunt constituite din transferuri
oficiale (granturi, subvenţii) şi investiţii directe. Transferurile, într-o anumită măsură, pot fi
comparate cu donaţiile, întrucât ele nu trebuie rambursate. Investiţiile directe presupun investiţii ale
investitorului în capitalul acţionar;
Creditele externe care sunt formate din credite primite de la creditorii externi oficiali şi
particulari.
Resursele financiare externe cel mai frecvent utilizate sunt compuse din credite ale băncilor
străine, emisiunea de obligaţiuni şi investiţii financiare directe. La acestea se adaugă numeroase
granturi acordate de organizaţiile neguvernamentale.
Creditele bancare internaţionale au constituit ponderea cea mai mare şi importantă de resurse
creditare pentru ţările dezvoltate în anii '70 şi, în special, după şocul din 1973. Această categorie de
resurse joacă un rol foarte important şi în cazul ţărilor est-europene.
Creditarea particulară, răspândită şi în ţările ex-socialiste, a cunoscut o dezvoltare extinsă la
începutul anilor '90. La etapa actuală, structura acestui tip de creditare a suferit schimbări, în prezent,
creditele băncilor comerciale nu mai sunt dominante, tot mai importantă fiind finanţarea prin
emisiunea de obligaţiuni, precum şi investiţiile străine directe. La etapa actuală, creditele sunt acordate
mai frecvent de instituţiile sectorului privat, ponderea creditelor guvernamentale fiind în scădere.
Obligaţiunile au reprezentat metoda principală de atragere a resurselor financiare externe în
anii '20. Însă după cel de-al doilea război mondial importanţa lor s-a redus considerabil. Depăşind cu
succes criza din anii '80 şi restabilindu-şi accesul la pieţele financiare, unele ţări au apelat din nou la
această modalitate de finanţare. Dintre ţările care folosesc finanţarea prin obligaţiuni menţionăm
Coreea, Mexic, Brazilia, Ungaria, Argentina, Republica Moldova (începând cu 1997) etc.
Investiţiile străine directe presupun plasamente ale persoanelor fizice şi juridice în ţara
creditoare în capitalul acţionar al statului debitor. Aceste investiţii pot lua forma transferurilor băneşti,
dar se pot realiza şi prin furnizarea de mărfuri şi utilaje în schimbul unei cote de proprietate, în prezent
ţările ex-socialiste fac eforturi susţinute pentru a stimula atragerea investiţiilor străine directe, care sunt
necesare pentru dezvoltarea ţărilor respective şi nu generează datorie externă.
Împrumuturile sau creditele externe pot fi clasificate după numeroase criterii. Astfel, în funcţie
de destinaţie, se disting credite de mărfuri şi credite financiare. Cele dintâi sunt mai frecvente şi se
acordă pentru cumpărări de mărfuri de la creditor sau din ţara acestuia. Cele din urmă se întâlnesc mai
rar şi se acordă de organismele financiare internaţionale în valută convertibilă, fiind utilizate de debitor
potrivit nevoilor sale, fie pe piaţa creditorului, fie pe altă piaţă. Adesea creditele financiare sunt
folosite de beneficiarii acestora în scopuri productive, cum ar fi construcţia de întreprinderi, centrale
electrice, lucrări de irigaţii, ferme agrozootehnice, drumuri, poduri, căi ferate, porturi şi alte lucrări de
infrastructură etc.
În funcţie de durata pe care se acordă, creditele externe pot fi:
- pe termen scurt (1-2 ani);
- pe termen mediu (3-5 ani);
- pe termen lung (mai mare de 5 ani).
Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie suficiente de îndepărtat,
pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestua tării dobânzilor şi a altor cheltuieli
aferente. Atunci când împrumutul căpătă o destinaţie productivă, termenul de rambursare trebuie să ţină
seama de momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv şi de venitul net ce se poate obţine de
pe urma acestuia, cunoscând durata normală de viaţă a unui asemenea obiectiv. De aceea în cadrul
termenului final se stabilesc trei perioade distincte, şi anume:
1) perioada de utilizare a creditului;
2) perioada de graţie în cursul căreia nu se fac plăţi pentru rambursarea cr
3) perioada de rambursare propriu-zisă a creditului.
Perioada de gratie nu se acordă întotdeauna.
Termenele creditelor se stabilesc în funcţie de destinaţia acestora, de rentabilitatea obiectivului
pentru care se contractează împrumutul în cazul în care utilizează în scopuri productive, de valoarea
utilajelor încorporate în obiectul creditat, de practica internaţională, de legislaţia existentă în ţara
creditorului şi, resp în cea a beneficiarului, de prevederile unor convenţii internaţionale în materie etc.
În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională cunoaşte următoarele
modalităţi:
 - în cote egale;
- în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv;
- într-o singură tranşă, la scadenţă.
La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie material sau morală, în
primul caz, garanţia constă din mărfuri, documente de dispoziţie asupra mărfurilor (conosamente,
warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor instituţii guvernamentale,
rezervele de aur şi devize ale statului etc.
În lipsa unor garanţii materiale directe, un creditor poate pretinde ca împrumutul pe care
intenţionează să-l acorde unui stat să fie garantat de două sau mai multe state care se bucură de o
reputaţie neştirbită pe piaţa capitalului de împrumut. De regulă, creditorii - guvernele, organismele
financiare internaţionale ş.a. - trimit experţi în ţara debitoare pentru a verifica la faţa locului
oportunitatea creditelor solicitate, eficienţa scontată de pe urma utilizării acestora, modul de folosire a
sumelor acordate etc.
Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către:
întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă); bănci şi alte instituţii financiare (credite
bancare); guverne (credite guvernamentale); organisme financiare internaţionale (credite financiare);
rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
Întreprinderile furnizoare, băncile şi alte instituţii financiare acordă credite pe baze bilaterale;
guvernele acordă asistenţă publică bilaterală, iar organismele financiare internaţionale acordă
asistenţă publică pe baze multilaterale.
Din punctul de vedere al beneficiarului de credite externe, în calitate de împrumutat pot să
apară:
- întreprinderi private;
- bănci;
- guverne, unităţi administrativ-teritoriale, întreprinderi de stat şi alte instituţii publice.
În cazul împrumuturilor acordate în baze multilaterale de către ţările dezvoltate, aprobarea
acestora este uneori însoţită de condiţii economice, politice sau militare. Astfel sumele acordate
pentru finanţare unor programe economice pot fi utilizate de către beneficiarii acestora numai pentru
obiective acceptate de ţările creditoare, chiar dacă acestea nu au un caracter prioritar ori nu asigură
dezvoltarea echilibrată debitoare. Acceptarea unor asemenea condiţii nu face decât să mărească
dependenţa ţărilor beneficiare faţă de cele creditoare. Dacă cu mijloacele împrumutate ţările în curs de
dezvoltare pot să-şi finanţeze numai industria extractivă ori numai dezvoltarea agriculturii, aceste
ţări vor fi obligate să-şi valorifice bogăţiile naturale sub formă de materii prime ori semifabricate,
dar nu şi ramurile producătoare de produse finite. Or, produsele manufacturate încorporează o
cantitate mai mare de muncă decât semifabricatele ori produsele primare şi asigură o mai bună
valorificare la export. Pentru produsele industriale necesare economiei acestor ţări, ele rămân pe mai
departe tributare străinătăţii.
Creditorii pretind adesea ca ţările beneficiare de împrumuturi externe să utilizeze sumele
respective pentru procurări de echipamente şi alte produse industriale din ţările lor ori să le transporte
cu navele aflate sub pavilionul ţării lor. Nu rare sunt cazurile când acordarea de împrumuturi externe
este condiţionată de obţinerea de către marile trusturi şi concerne din ţara creditoare a unor concesii în
ţara debitoare, de angajamentul beneficiarilor de împrumut de a livra produsele (minereuri,
combustibil sau alte materii prime), obţinute cu ajutorul creditelor externe, agenţilor economici în
ţările creditoare la preţuri avantajoase.
Condiţiile de natură politică, impuse la acordarea unor împrumuturi, vizează s prijinirea
politicii interne şi externe a guvernului ţării creditoare, a acţiunilor acestuia pe plan internaţional de
către guvernul ţării beneficiare, respectarea drepturilor omului, instaurarea democraţiei etc. Uneori
guvernul ţării creditoare poate ajunge la o imixtiune făţişă în treburile interne ale ţării beneficiare de
împrumut. Alteori acordarea unor împrumuturi este condiţionată de aderarea la anumite blocuri sau
alianţe militare; de crearea de baze militare străine pe teritoriul acesteia; de participarea la acţiuni
militare; de cumpărarea de armament din ţara creditoare etc.
Este evident că numai atunci când împrumuturile externe, acordate de ţările dezvoltate celor
în curs de dezvoltare, sunt lipsite de orice condiţii care ar putea afecta independenţa politică,
economică şi suveranitatea naţională a acestor ţări, ele pot contribui la progresul lor economic şi social,
la înlăturarea decalajelor mari care le separă de ţările industrializate.
3. Indicatorii de evaluare a mărimii datoriei externe

O importanţă deosebită în gestionarea portofoliului de credite externe o au indicatorii de

caracterizare a gradului de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate. Dintre aceştia cei mai semnificativi
sunt:

Tabelul 17.1

Denumirea indicatorului Formula de calcul

1. Datoria externă totală Ponderea K1 = Suma tuturor angajamentelor stat
datoriei externe în venitul naţional
2. K2= Datoria externă / Venitul naţional

K3 = Datoria externă / PIB

Mărimea absolută a datoriei externe se poate determina prin transformarea valutelor în care
acestea au fost exprimate în monedă naţională şi / sau într-o altă valutăstrăină de largă circulaţie, de
obicei, dolari SUA.

Mărimea datoriei externe medii pe locuitor şi a datoriei externe totale arată suma datorată
străinătăţii la un moment dat, fără vreo legătură a acesteia cu po tenţialul financiar-valutar al ţării
debitoare şi cu eşalonarea în timp a rambursării acestora.

Exprimarea datoriei externe într-o valută străină, care îndeplineşte pe scară largă şi funcţia de
bani universali, prezintă avantajul că facilitează comparaţiile ternaţionale.

Raportul dintre datoria externă şi venitul naţional (PIB) arată ce parte din venitul naţional al anului
considerat ar fi necesară pentru rambursarea datoriei respective. Acest indicator are o valoare teoretică,
deoarece datoria se rambursează în mod eşalonat, iar PIB al unui an numai parţial poate fi utilizat
pentru onorarea angajamentelor faţă de străinătate.

Fiecare dintre indicatorii la care ne-am referit mai sus oferă imagini diferite despre gradul de
îndatorare a ţărilor faţă de străinătate.

Cu toate că până la acest moment nu există un criteriu universal de apreciere, fiecare ţară îşi are
nivelul său critic al datoriei externe. Orarul datoriei externe poate fi uniform pentru o perioadă
îndelungată sau centrat pentru o perioadă scurtă de timp. Iată de ce situaţia în ţările cu valori
similare ale datoriei externe faţă de PIB poate să difere esenţial într-un moment dat.

De aceea se calculează un alt indicator, şi anume:

4. Plăţile aferente deservirii datoriei ca procent din PIB

K5 = Serviciul datoriei externe / PIB

Se consideră că dacă ţara este nevoită să direcţioneze mai mult de 5% din PIB pentru onorarea
serviciului datoriei externe, atunci ea se află în pragul crizei datoriei externe.

Pe de altă parte, trebuie să ţinem cont şi de posibilităţile de export ale ţării debitoare, mai
ales că plăţile de deservire se efectuează în valute convertibile. Se calculează doi indicatori de bază
- datoria externă faţă de export şi plăţile aferente serviciului deservirii datoriei externe faţă de export:

K6 = Datoria externă / exportul de mărfuri

K 7 = Serviciul datoriei externe / încasări din export.

Se consideră că dacă acest din urmă coeficient a depăşit 20%, atunci apare pericolul
nerespectării orarului de deservire a datoriei.Cu cât rambursările de împrumuturi şi dobânzile
aferente acestora absorb o parte mai mare din încasările din export, cu atât mai încordată va fi
balanţa de plăţi iterne a unei ţări debitoare faţă de străinătate.

Cu cât este mai mare efortul valutar reclamat de datoria externă, cu atât mai mici vor fi
resursele valutare ale unei ţări rămase pentru plata importurilor destinate dezvoltării economice şi
sociale a unei ţări şi aprovizionării acesteia cu bunuri de consum absolut indispensabile.

Indicatorul principal care denotă declanşarea crizei solvabilităţii este neonorarea plăţilor de
rambursare. Crizele solvabilităţii pot fi de două tipuri:

1) structurale; 2) conjuncturale.

Pentru ţările în curs de dezvoltare este caracteristică forma structurală a crizei solvabilităţii.
Declanşarea crizei solvabilităţii este condiţionată de factori interni şi factori externi. Dintre factorii
interni menţionăm:

- deficitul bugetar;
- inflaţia;
- cursurile valutare supraevaluate;
- ineficienta întreprinderilor de stat;
- ineficienţa investiţiilor străine.
Scăderea cererii pe pieţele externe la produsele indigene, reducerea nivelului comerţului
extern, înrăutăţirea termenelor şi condiţiilor creditării internaţionale reprezintă factori externi care pot
genera criza solvabilităţii.

De fapt, criza solvabilităţii se caracterizează printr-o insuficienţă acută de valută, ceea ce duce
la scăderea importurilor de produse de larg consum, materie primă, utilaj, echipamente; diminuarea
volumului producţiei; deteriorarea standardelor de viaţă; reducerea volumului de investiţii capitale.
Folosind următorii indicatori Banca Mondială clasifică ţările lumii în 6 grupe:
- venitul naţional brut pe locuitor;
- raportul dintre valoarea actualizată a plăţilor totale aferente datoriei externe şi venitul naţional brut;
- raportul dintre valoarea actualizată a plăţilor totale aferente datoriei externe şi exportul de bunuri şi
servicii,
33. Particularităţile procesului bugetar la nivelul UAT. Planif. şi elab. bugetelor
UAT.
Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (UAT) reprezintă bugetele satelor
(comunelor), oraşelor, municipiilor, raioanelor, bugetul municipalului Chişinău şi al
UTA Găgăuzia. Aceste bugete sânt destinate realizării politicilor şi strategiilor de
dezvoltare a comunităţilor locale. În Republica Moldova la nivel local se utilizează
bugetul pe capitole/articole. Totodată, ar fi oportun de implementat bugetul de
performanţă.
Particularităţile procesului bugetar la nivelul UAT:
1) constituirea şi repartizarea fondurilor băneşti pe plan local se realizează la
nivelul mai multor verigi: al bugetelor locale (săteşti, or, mun), la nivel raional, al mun.
Chişinău, Bălţi sau al UTA Găgăuzia.
2) bugetele UAT constituie elemente independente care se elaborează, se aprobă şi
execută în condiţii de autonomie financiară.
3) Susţinerea bugetelor locale din bugetul de stat prin defalcări şi transferuri: a)
Transferuri din fondul de susţinere financiară a UAT (transferuri de echilibrare) b)
Transferuri cu destinaţie specială.
4) Bugetele locale se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile Legii
finanţelor publice locale, notele metodice ale Ministerului Finanţelor.
5) Transferurile de la bugetul de stat la cele locale se efectuează prin intermediul
autorităţilor publice locale de nivelul al doilea.
6) Veniturile încasate suplimentar la cele aprobate, precum şi economiile de
cheltuieli, cu excepţia mijloacelor ce urmează a fi virate, rămîn la dispoziţia
autorităţilor administraţiei publice respective.
7) Elaborarea pronosticului cheltuielilor din bugetele UAT se face pornindu-se de la
orientarea strategică a dezv. social-economice a ţării şi în temeiul normativelor unice,
estimate pe locuitor din teritoriu. 8) La estimarea
cheltuielilor p/u anul bugetar nu se vor evalua datoriile de creditor;
9) Paralel cu elaborarea bugetului p/u anul următor se planifică bugetul pe termen
mediu (2-3 ani).
10) Bugetele UAT sînt corelate cu Legea bugetară anuală.
Procesul bugetar la niv. local conţine aceleaşi etape ca şi la niv. central, dar cu
specificul activităţii UAT
Bugetul unităţii administrativ-teritoriale se elaborează de către autoritatea executivă
a acesteia, ţinîndu-se cont de: a) Ministerul Finanţelor remite autorităţii executive a
UAT de nivelul al doilea, a municipiului Bălţi şi direcţiei finanţe respective informaţia
necesară p/u declanşarea procedurii bugetare; b) în termen de 10 zile, direcţia finanţe
comunică autorităţilor executive ale UAT de nivelul întîi principiile de bază ale politicii
statului în domeniul veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe anul) următor, prognozele
defalcărilor de la veniturile generale de stat la bugetele locale şi a transferurilor de la
bugetele UAT de nivelul al doilea; c) în termen de 20 de zile autorităţile executive ale
UAT de nivelul întîi elab. prognoza tuturor tipurilor de impozite şi taxe ce urmează a fi
colectate în anul următor în UAT respectivă, precum şi a proiectului bugetului local,
care se prezintă pentru analiză direcţiei finanţe; d) direcţiile finanţe depun la Min.
Finanţelor pentru analiză prognoza tuturor tipurilor de impozite şi taxe ce urmează a fi
încasate în anul următor în UAT respectivă, precum şi proiectele de bugete ale
raioanelor, Găgăuziei, mun. Bălţi şi Chişinău; e) Ministerul poate cere de la autorităţile
executive ale UAT de niv. II modificarea proiectelor de buget cînd acestea sînt în
contradicţie cu prevederile legale, politica bugetar-fiscală a statului.

Suplimentar:

De la elaborarea proiectului de buget şi pвnă la controlul şi aprobarea executării

bugetului, acesta parcurge mai multe etape care formează ceea ce se numeşte proces
bugetar (оn unele surse bibliografi ce – procedura bugetară).

Procesul bugetar este un proces decizional, democratic, preponderent politic, continuu

ciclic şi de larg impact public la nivel macro- şi micro- care se manifestă at вt pe plan
economic, cвt şi social.

De la o ţară la alta, conţinutul procesului bugetar prezintă anumite diferenţieri funcţie de

structura sistemului bugetar, dar are şi multe elemente comune.

Activitatea bugetară la nivel local se circumscrie activităţii bugetare la nivel naţional,

cunoscвnd aceleaşi etape şi respectвnd aceleaşi reguli, dar considerate prin prisma
specifi cului activităţii administraţiei publice locale. Activitatea bugetară la nivel local
cunoaşte următoarele etape:

I. Elaborarea bugetelor UAT

Bugetul UAT este elaborat de autoritatea executivă a acesteia. Procesul de elaborare a

bugetului UAT se desfăşoară оn termeni prestabiliţi de legislaţie şi este următoarea:

1. Ministerul Finanţelor comunică autorităţii executive a UAT de nivelul II, autorităţii

executive a municipiului Bălţi şi direcţiilor de finanţe din respectivele UAT informaţia
necesară pentru declanşarea procedurilor bugetare la nivel local;

Autoritatea executivă a UAT:

• primarul UAT de nivelul I;

• preşedintele raionului;

• Guvernatorul şi Comitetul executiv al UTA cu statut juridic special;

• Primarul general al municipiului Chişinău.

2. In termen de 10 zile după primirea acestor informaţii, direcţia fi nanţe comunică

autorităţilor executive ale UAT de nivelul I principiile de bază ale politicii de stat in
domeniul veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe anul(anii) următor(i), prognozele
normativelor de defalcări de la veniturile generale de stat la bugetele locale şi aspectele
specifi ce de calculare a transferurilor ce se prognozează a fi alocate acestor bugete de
la bugetele UAT de nivelul II şi de la bugetul municipal Bălţi;

3. in termen de 20 de zile după primirea informaţiilor menţionate la etapa precedentă,

autorităţile executive ale UAT de nivelul I elaborează prognoza impozitelor şi taxelor
care urmează a fi colectate оn anul(anii) următor(i) оn UAT respectivă, precum şi a
proiectului bugetului local, care se prezintă pentru analiză direcţiei fi nanţe;

4. direcţiile finanţe depun la Ministerul Finanţelor pentru analiză prognoza impozitelor

şi taxelor ce urmează a fi incasate in anul(anii) următor(i) оn UAT respectivă, precum
şi proiectele de bugete ale raioa-

nelor, UTA cu statut juridic special, municipiului Bălţi şi municipiului Chişinău.

Analiza proiectelor de bugete ale raioanelor, UTA cu statut juridic special, municipiului
Bălţi şi municipiului Chişinău are caracter consultativ.

Direcţia finanţe: Direcţiile fi nanţe ale UAT de nivelul II şi a municipiului Chişinău.

5. Totodată, Ministerul Finanţelor poate cere de la autorităţile executive ale unităţilor

administrativ-teritoriale de nivelul al doilea sau ale municipiului Bălţi să modifi ce
proiectele de buget оn cazul оn care acestea sunt оn contradicţie cu legislaţia sau cu
principiile politicii bugetar-fi scale promovate de guvern.

Оn continuare vom examina mai atent modul оn care sunt elaborate şi fundamentate
bugetele locale.

Autoritatea executivă elaborează bugetul UAT оn conformitate cu cadrul legal şi

normativ menţionat anterior, ţinвnd cont de politica bugetar-fi scală a statului şi notele
metodologice privind elaborarea de către autorităţile administraţiei publice locale a
proiectelor de buget pe anul respectiv.
Notele metodologice sunt elaborate оn conformitate cu prevederile Legii privind
sistemul bugetar şi procesul bugetar, Legii privind fi nanţele publice locale, hotărвrii
Guvernului nr. 82 din 24 ianuarie 2006 cu privire la elaborarea Cadrului de Cheltuieli
pe termen mediu şi ale proiectului de buget şi estimările Cadrului Bugetar pe Termen
Mediu (2012-2014).

Scopul notelor metodologice este să informeze autorităţile administraţiei publice locale

despre prognozele macroeconomice, politica statului оn domeniul veniturilor şi
cheltuielilor bugetare, să orienteze APL оn elaborarea proiectelor de buget pe anul
respectiv şi să furnizeze estimări pentru următorii doi ani. Autorităţile
administraţiei publice locale urmează să elaboreze proiectele bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale pe anul respectiv şi estimările pe următorii doi ani separat pe
componentele bugetare: componenta de bază, mijloace speciale, fonduri speciale şi
proiecte fi nanţate din surse externe. • Elaborarea
şi fundamentarea bugetului local presupune: •
Elaborarea prognozei veniturilor bugetului local;
• Estimarea cheltuielilor proiectului de buget;
• Echilibrarea bugetelor UAT;
• Calcularea sumei transferurilor din fondul de susţinere fi nanciară a teritoriilor şi a
transferurilor cu destinaţie specială;
• Estimarea necesităţii de investiţii capitale reieşind din sursele disponibile.
(1) Elaborarea prognozei veniturilor bugetului local. Prognoza veniturilor bugetelor
UAT se efectuează reieşind din:
• prevederile legislaţiei fi scale;
• particularităţile specifi ce (pe tipuri de impozite, taxe şi alte оncasări la buget) şi
modifi cările la legislaţia fiscală, ce rezultă din obiectivele politicii fiscale pe termen
mediu;
• estimările bazei fi scale pe fi ecare UAT, aparte pe tipuri de impozite, taxe şi alte
оncasări la buget.
II. Aprobarea bugetelor UAT Examinarea şi aprobarea bugetelor UAT presupune
două subetape: (i)
examinarea şi aprobarea bugetelor locale (bugetele satelor / comunelor, oraşelor /
municipiilor din componenţa UAT de nivelul II şi municipiului Bălţi);
(ii) examinarea şi aprobarea bugetului UAT de nivelul II şi bugetului municipal Bălţi.

Proiectul bugetului local include:

a) proiectul deciziei consiliului local privind aprobarea bugetului;

b) anexele la proiectul deciziei, care refl ectă:

veniturile şi cheltuielile prevăzute pentru anul bugetar următor;

cotele impozitelor şi taxelor locale care urmează să fi e оncasate оn buget;

mijloacele speciale prevăzute pentru a fi оncasate de fi ecare instituţie publică;

fondurile speciale;

efectivul limită al statelor de personal din instituţiile publice fi nanţate de la buget;

c) cuantumul fondului de rezervă;

d) nota explicativă la proiectul bugetului.

Autoritatea executivă a UAT de nivelul I prezintă, cel tвrziu la data de 15 noiembrie a
anului оn curs, proiectul bugetului pe anul următor spre examinare şi aprobare
consiliului local.

Consiliul local examinează proiectul bugetului local оn două lecturi la un interval de cel
mult 5 zile.

Consiliul local aprobă bugetul local pe anul bugetar următor cel tвrziu la data de 15
decembrie a anului оn curs.

1. Autoritatea executivă a UAT de nivelul II şi a municipiului Bălţi, prezintă, cel tвrziu

la data de 1 noiembrie a anului оn curs, proiectul bugetului UAT de nivelul II şi
proiectul bugetului municipal Bălţi pe anul următor spre examinare şi aprobare
respectivelor autorităţi reprezentative şi deliberative.

2. Autoritatea reprezentativă şi deliberativă a UAT de nivelul II şi a municipiului Bălţi

examinează proiectul bugetului respectiv оn două lecturi. Cel tвrziu la data de 10
decembrie a anului оn curs bugetele UAT de nivelul II şi bugetul municipal Bălţi
trebuie să fi e aprobate.

După aprobarea bugetelor UAT acestea trebuie obligatoriu date publicităţii şi corelate
cu legea bugetară anuală.

Repartizarea pe luni a veniturilor şi a cheltuielilor bugetelor UAT. Оn termen de 5 zile

de la aprobarea bugetului local, subdiviziunea fi nanciară a UAT de nivelul оntвi
solicită de la toate instituţiile publice fi nanţate de la bugetul local propuneri de
repartizare pe luni a cheltuielilor aprobate оn buget pentru instituţia respectiva şi a
veniturilor ei provenite din executarea lucrărilor, prestarea serviciilor sau din
desfăşurarea contra plată a altor activităţi şi generalizează propunerile primite.
Оn termen de pвnă la data de 20 decembrie, autoritatea executivă a UAT aprobă
repartizarea pe luni a veniturilor şi cheltuielilor bugetului local conform clasificaţiei
bugetare.

Оn termen de 10 zile de la aprobarea bugetului UAT de nivelul al doilea şi a bugetului

municipal Bălţi, direcţia fi nanţe respectivă:

a) solicită de la instituţiile publice fi nanţate de la bugetele menţionate propuneri de

repartizare pe luni a cheltuielilor aprobate оn buget pentru instituţia respectivă şi a
veniturilor ei provenite din executarea lucrărilor, prestarea serviciilor sau desfăşurarea
contra plată a altor activităţi;

b) оntocmeşte repartizarea pe luni a veniturilor prevăzute pentru оncasare оn bugetele

menţionate;

c) оntocmeşte repartizarea pe luni a transferurilor la bugetele locale, prevăzute оn

aceste bugete.

Оn termen de pвnă la data de 25 decembrie, preşedintele raionului, Guvernatorul

unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special, primarul municipiului Bălţi şi
primarul general al municipiului Chişinău aprobă repartizarea pe luni a veniturilor şi
cheltuielilor bugetului respectiv conform clasifi caţiei bugetare.

Оn termen de pвnă la data de 25 decembrie, autoritatea executivă a UAT de nivelul

оntвi remite direcţiei fi nanţe repartizarea pe luni a veniturilor şi cheltuielilor bugetului
local conform clasifi caţiei bugetare.

Direcţia fi nanţe, pe baza repartizării pe luni a veniturilor şi cheltuielilor bugetelor

locale, a bugetelor UAT de nivelul al doilea, оntocmesc totalizări ale repartizărilor pe
luni ale veniturilor şi cheltuielilor bugetelor raioanelor, bugetului UTA cu statut juridic
special, bugetului municipiului Bălţi şi bugetului municipiului Chişinău şi, pвnă la 1
ianuarie, le depun la Ministerul Finanţelor.

Prezentarea bugetelor aprobate. După aprobarea bugetului local, autoritatea executivă a

UAT de nivelul оntвi prezintă la direcţia fi nanţe o copie a deciziei privind aprobarea
bugetului, legalizată de secretarul autorităţii reprezentative şi deliberative respective. Оn
termenele stabilite de Ministerul Finanţelor, direcţia fi nanţe prezintă ministerului
bugetul raionului, bugetul UTA cu statut juridic special, bugetul municipiului Bălţi şi
bugetul municipiului Chişinău pentru a fi incluse оn bugetul public naţional.
Rectificarea bugetelor UAT. Rectifi carea bugetelor se aprobă de către autorităţile
reprezentative şi deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale оn cazul оn care: a)
s-a modifi cat baza fi scală оn temeiul prevederilor legale; b)
a diminuat necesitatea de cheltuieli aprobate оn buget;
c) a apărut necesitatea unor cheltuieli neaprobate оn buget.

34.Procesul bugetar în Republica Moldova. Etapele de elaborare a Bugetului de

Stat.Procesul bugetar sau ciclul bugetar poate fi definit ca ansamblul de activităţi şi
operaţiuni integrate coerent şi orientate spre acelaş scop, care derulează stadial, fiind
aşezate într-un orar strict şi bine determinat.
Operaţiunile consecutive ale procesului bugetar sunt:

- elaborarea proiectului de buget;

- aprobarea bugetului;
- execuţia bugetului;
- încheierea execuţiei bugetului;
- aprobarea contului de execuţie bugetară;
- controlul execuţiei bugetului.
Aceste operaţiuni se desfăşoară într-un cadru constituţional (legal) şi administrativ–
instituţional care prezintă particularităţi de la ţară la ţară, determinate de evoluţia
istorică a fiecăreia dintre ele. Procedura de
elaborare a bugetului de stat include următoarele etape:

- în termenul stabilit de Guvern, Ministerul Finanţelor prezintă Guvernului

proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor;
- pînă la 1 octombrie al fiecărui an Guvernul prezintă Parlamentului:
a) proiectul legii bugetare anuale pentru anul bugetar viitor şi nota explicativă;
b) lista modificărilor în legislaţie, care rezultă din proiectul legii bugetare anuale.
Examinarea şi adoptarea legii bugetare anuale de către Parlament
Proiectul legii bugetare anuale este examinat de Curtea de Conturi, care prezintă
Parlamentului un aviz la data stabilită de acesta.

Comisiile permanente ale Parlamentului examinează proiectul legii bugetare anuale în

condiţiile stabilite de Parlament şi prezintă avizele la proiectul legii bugetare anuale
Comisiei pentru buget şi finanţe. În baza avizelor Comisia pentru buget şi finanţe
întocmeşte raportul şi lista de recomandări asupra proiectului legii bugetare anuale şi le
prezintă Parlamentului. Parlamentul
examinează proiectul legii bugetare anuale, de regulă în trei lecturi.

Examinarea în prima lectură: Parlamentul audiază raportul Guvernului şi coraportul

Comisiei pentru buget şi finanţe asupra proiectului legii bugetare anuale şi examinează:

a) direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale;

b) concepţiile de bază ale proiectului.
Parlamentul aprobă, în prima lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite
Comisiei pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a doua lectură.În caz
de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi prezentare
repetată a proiectului legii bugetare anuale în prima lectură. Examinarea în
lectura a doua: În decursul lecturii a doua, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru
buget şi finanţe, examinează:

a) veniturile estimate sub formă de calcule şi structura lor;

b) cheltuielile estimate, structura şi destinaţia lor;
c) deficitul sau excedentul bugetului de stat.
Parlamentul aprobă, în a doua lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite
Comisiei pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a treia lectură. În caz
de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi prezentare
repetată a proiectului legii bugetare anuale în a doua lectură. Examinarea în a treia
lectură: În decursul lecturii a treia, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget şi
finanţe, examinează:
 a) alocaţiile detaliate pentru autorităţile publice;
b) stabileşte alocaţiile care vor fi finanţate în mod prioritar;
c) examinează alte detalieri din legea bugetară anuală.
Pînă la 5 decembrie a fiecărui an Parlamentul aprobă legea bugetară anuală.
Executarea bugetului de stat Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat
revine Guvernului. În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale, Ministerul
Finanţelor:

- solicită de la autorităţile publice centrale planurile de finanţare, precum şi

cele ale instituţiilor subordonate;
- întocmeşte repartizările lunare ale veniturilor prevăzute de legea bugetară
anuală şi de alte acte legislative.
În termen de 45 zile după publicarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanţelor aprobă
repartizarea lunară a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat conform clasificării
bugetare. În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg succesiv patru
etape: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.

Execuţia părţii de venituri a bugetului de stat presupune parcurgerea a patru etape, care
se referă la: aşezarea impozitelor, lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor
şi perceperea propriu-zisă a acestora.
Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor,

precum şi a încasărilor şi plăţilor aferente acestora.

Aceste înregistrări sunt concretizate în dările de seamă contabile trimestriale şi pentru

întregul exerciţiu bugetar anual, pe care ordonatorii principali de credite bugetare au
obligaţia să le întocmească şi să le depună la Ministerul Finanţelor.

Contul general anual de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiunilor privind

încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetului de stat.

Controlul bugetar

Controlul asupra executării bugetului de stat reprezintă o etapă a procesului bugetar a

cărei necesitate se fundamenteză pe restricţiile ce trebuie luate în considerare la alocarea
pe destinaţii şi utilizarea resurselor bugetare.

Conform noii concepţii privind controlul de stat, controlul financiar de stat în Republica
Moldova se exercită de către:

- Parlament, prin intermediul Curţii de Conturi;

- Guvern, prin intermediul Departamentului Control Financiar şi Rezerve de
pe lîngă Ministerul Finanţelor;
- Firme de Audit, întemeiate în baza legislaţiei respective.
Ţinînd cont de principiul separaţiei puterilor, controlul executării bugetului de stat se
execută de o seamă de organe împuternicite, fiind de natură politică, jurisdicţională şi
administrativă.

În corelaţie cu interesele pentru care este organizat şi exercitat controlul financiar,

putem distinge două forme: control financiar intern şi control financiar extern. Execuţia
bugetului de stat este supravegheată de către Curtea de Conturi care apreciază
legalitatea şi oportunitatea operaţiunilor financiare realizate.

Indiferent de unele particularităţi, care pot exista într-o ţară sau alta, generate de
experienţa acumulată în domeniul democraţiei şi în cel al finanţelor publice, procesul
bugetar prezintă o serie de trăsături comune, şi anume:

- este un proces de decizie, întrucât esenţa sa constă în alocarea resurselor

bugetare limitate în raport cu nevoile societăţii pentru bunuri publice şi
servicii publice;
- este un proces predominant politic, deoarece deciziile de alocare a
resurselor bugetare nu sunt determinate de forţele pieţei, ci de cetăţeni, de
grupuri de interese prin mecanismul reprezentativităţii şi a votului;
- este un proces complex, cu mii de participanţi (instituţii publice,
administraţii publice, organizaţii politice etc.);
- este un proces ciclic, deoarece etapele procesului bugetar sunt stabilite
prin legi specifice, în baza principiilor publicităţii bugetare şi anualităţii,
cu precizarea termenelor concrete de derulare şi finalizare.