UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

FINANŢE PUBLICE

NOTE DE CURS
STUDII DE CAZ
APLICAŢII

ILEANA IULIA ISTUDOR

2018 – 2019

!!! Orice folosire a suportului de curs, alta decât pentru studiul individual, este
interzisă. Acest material este elaborat pentru uzul studenţilor şi nu trebuie
interpretat ca serviciu de consultanţă. Suportul de curs, în format pdf, este pus,
gratuit, la dispoziţia studenţilor de către titularul cursului şi se interzice
studenţilor să-l posteze pe internet.
 CAPITOLUL I.
CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE
FINANŢELOR PUBLICE

1.1 . Diferite abordări ale finanţelor publice

Generic, finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la
dispoziţia unui agent economic pentru îndeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi
sarcinilor sale1.
Finanţele publice pot fi definite pe baza unor abordări complementare, astfel2:
 fluxuri băneşti care se desfăşoară în legătură cu crearea fondurilor publice;
 ondri băneşti aflate la dispoziţia statului, fonduri publice necesare pentru realizarea
unor obiective şi acţiuni cu caracter naţional;
 instrumente sau pârghii ale statului folosite pentru orientarea pe anumite direcţii a
economiei naţionale;
 act juridic - act de dispoziţie autoritară privind formarea resurselor sau efectuarea
cheltuielilor publice de interes general;
 gestiunea banilor statului;
 relaţii social-economice exprimate în bani între membrii societăţii, prin intermediul
statului. Aceste relaţii apar în procesul repartiţiei Produsului Intern Brut, în legătură cu
constituirea şi repartizarea resurselor necesare statului pentru exercitarea funcţiilor sale.
Economiştii consideră finanţele publice ca fiind3:
1. fonduri băneşti la dispoziţia statului:
- venituri ale statului şi ale autorităţilor administrativ-teritoriale;
- resurse băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea îndeplinirii funcţiilor sale;
- mijloace de acoperire a cheltuielilor administraţiei de stat şi ale colectivităţilor locale.

1
Stroe R., Armeanu D., Finanţe, Ediţia a III a, reviszuită şi adăugită, Ediţia ASE, Bucureşti, 2014.
2
Stănescu C., Nedelescu M., Finanţe generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2012
3
Moraru, D., (coord.), Finanţe publice şi evaziune fiscală, Ed. Economică, Bucureşti, 2008.
 2. bani şi bunuri utilizate pentru buna funcţionare a instituţiilor publice;
3. totalitatea resurselor şi a sarcinilor care se referă la activitatea instituţiilor publice
(venituri publice, cheltuieli publice, buget, datorie publică, trezorerie publică);
4. mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, alocaţii bugetare, subvenţii şi
alte pârghii sau instrumente cu ajutorul cărora statul intervine în viaţa economică);
5. relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor
publice şi al repartizării acestora.
În vederea satisfacerii nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor
importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice, fonduri care se formează pe seama
unei părţi din Produsul Intern Brut şi care sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor de interes
naţional şi local.
Aceste fonduri se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de cumpărare, de
la diverse persoane fizice şi juridice, la dispoziţia administraţiei de stat, centrale şi locale. Din
fondurile astfel constituite se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi
beneficiari, persoane fizice şi juridice. Rezultă că au loc fluxuri de resurse băneşti, în ambele
sensuri, care generează anumite relaţii sociale între participanţii la acest proces.
În decursul timpului, concepţiile referitoare la finanţe au evoluat continuu conturându-se
două concepţii majore:
 concepţia clasică;
 concepţia interveţionistă.
Concepţia clasică4 reflectă doctrina liberală, predominantă în perioada capitalismului
ascendent. În această perioadă, conceptul despre finanţe avea un pronunţat caracter juridic 5,
potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare prin evitarea oricărei intervenţii din
partea statului care ar conduce la perturbarea iniţiativei private, liberei concurenţe, acţiunii legilor
obiective ale pieţei (principiul de bază: laissez-faire, laissez-passer). În accepţiunea concepţiei
clasice se consideră că statul trebuie să se limiteze la sarcinile sale tradiţionale, ca de exemplu:
menţinerea ordinii publice, apărarea ţării, întreţinerea de relaţii diplomatice, iar cheltuielile publice
să se restrângă la un minimum necesar.

4
a fost specifică epocii statului-jandarm, în care prevala doctrina liberalismului economic.
5
Moraru D., Nedelscu M., Stănescu C., Preda O., Finanţe publice, Sinteze, aplicaţii, teste-grilă, Editura Economică,
2007
 Locul statului-jandarm a fost luat de statul-providenţă, după marea recesiune economică
din perioada 1929-1933, statul lărgindu-şi considerabil sfera preocupărilor sale.
În viziunea concepţiei intervenţionistă (modernă) autoritatea publică are un rol tot mai
activ în viaţa economică Rolul acesteia se reflectă pe mai multe planuri: influenţa proceselor
economice, prevenirea crizelor economice sau limitarea efectelor negative ale acestora, acordarea
de subvenţii şi alte facilităţi întreprinderilor private.6 Specifică perioadei statului providenţă sau
statului bunăstării, această modificare de poziţie a fost determinată de adâncirea contradicţiilor
interne şi externe ale modului de producţie capitalist şi de necesitatea de a găsi soluţii la problemele
complexe cu care se confrunta economia naţională.

1.2. Conţinutul economic al finanţelor publice

Componenta publică a finanţelor publice are în vedere7:
 procurarea resurselor necesare statului şi utlizarea lor conform nevoilor acestuia, în
calitatea sa de autoritate publică;
 folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc/pârghie de
influenţare a desfăşurării ansamblului activităţii economico-sociale.
Relaţiile economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei Produsului Intern
Brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare sau
finanţe.
Finanţele cuprind numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele
care reflectă o schimbare a formei valorii.
Transferul de valoare la fondurile de resurse financiare se efectuează, de regulă, fără
echivalent (fără o contraprestaţie directă şi imediată din partea subiectului beneficiar al
mijloacelor băneşti) şi cu titlu definitiv (nerambursabil)8. Contribuabilul nu dobândeşte un drept
de creanţă asupra statului în schimbul impozitului plătit, iar sumele primite de la bugetul de stat,
spre exemplu alocaţia de stat pentru copii, bursele, nu au legătură directă cu impozitul plătit.

6
Roman D. L., Finanţe aplicate, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2001
7
Stroe R., Armeanu D., Finanţe, Ediţia a III a, reviszuită şi adăugită, Ediţia ASE, Bucureşti, 2014.

8
Moisică Preda L. E., Finanţe publice, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009.
 Transferul de valoare la şi de la fondurile financiare se realizează, parţial, şi în condiţii de
rambursabilitate (împrumuturile de stat).
Relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la fondurile ce se constituie
în economie sau de la acestea către diverşi beneficiari, transfer efectuat prin intermediul banilor,
fără echivalent şi cu titlu nerambursabil sau în condiţii de rambursabilitate, după caz.
Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat satisfacerii
nevoilor generale ale societăţii, dar se realizează cu instrumente diferite în funcţie de provenienţa
şi de destinaţia resurselor.
Datorită condiţiilor specifice în care apar, relaţiile financiare se diferenţiază astfel:
a) - relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil de la membrii societăţii către stat şi invers, de la stat către aceştia, în principal
sub forma serviciilor publice (relaţii financiare publice clasice care, în România, se reflectă în
bugetul de stat şi în bugetele locale);
- relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti sub forma contribuţiilor obligatorii
către instituţii publice specializate şi apoi în sens invers, de la acestea către cei care au participat
la aceste contribuţii, sub forma pensiilor şi a altor ajutoare şi servicii sociale;
- relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti prin mijloacele extrabugetare către
instituţiile publice centrale sau locale în schimbul unor prestări de servicii, ca de exemplu:
educaţie, ocrotirea sănătăţii, cultură, etc.
b) relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată,
pentru care se percepe o contraprestaţie numită dobândă (în cadrul relaţiilor de credit mijlocite
de bănci sau de alte instituţii financiare);
c) relaţii care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti
în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen (eveniment) aleatoriu;
aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, persoane
şi răspundere civilă, a fondurilor de şomaj; în cazul acestor relaţii obligativitatea apare doar în
cazul în care se realizează prin efectul legii, iar contraprestaţia este strâns legată de producerea
unui risc;
d) relaţii care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia
întreprinderilor, în vederea desfăşurării activităţii economice şi dezvoltării acesteia (finanţele
întreprinderilor).
 Noţiunea de finanţe în sens larg cuprinde cele patru categorii de relaţii financiare.
În sens restrâns, finanţele cuprind numai relaţiile financiare care au la bază principiile
prelevării fără contraprestaţie la fondurile publice de resurse băneşti şi alocării acestora cu titlu
nerambursabil către diverşi beneficiari, adică finanţele publice. În această accepţiune, creditul,
asigurările, finanţele întreprinderilor sunt considerate relaţii de sine stătătoare.
În concluzie:
 relaţiile existente în interiorul entităţilor economice, între stat, pe de o parte, şi
regiile autonome, societăţile comerciale, populaţie, pe de altă parte, prin intermediul cărora se
realizează constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurile băneşti ale unităţilor economice şi
fondurile statului, precum şi controlul asupra modului de gestionare a acestor fonduri reprezintă
conţinutul economic al finanţelor.
 din punct de vedere conceptual, finanţele publice exprimă relaţii sociale de natură
economică care apar în cadrul procesului de constituire şi utilizare a resurselor financiare publice,
între stat, pe de o parte, şi membrii săi pe de altă parte, în vederea satisfacerii nevoilor de interes
general ale societăţii.

Finanţe publice versus Finanţe private

Noţiunea finanţe publice este asociată cu statul, cu unităţile adiministrativ teritoriale şi alte
instituţii de drept public, în legătură cu resursele şi cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora.
Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului, precum şi satisfacerii nevoilor
generale ale societăţii se prelevă de la persoane fizice şi juridice, în principal, prin măsuri de
constrângere luate de autorităţile publice şi într-o proporţie mai redusă pe cale contractuală.
Finanţele private sunt asociate cu întreprinderile economice, cu băncile, societăţile de
asigurări şi reasigurări, în legătură cu resursele şi cheltuielile, creanţele şi obligaţiile acestora,
împrumuturile primite sau acordate, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Întreprinderile private îşi constituie resursele financiare pe cale contractuală şi le utilizează în
vederea obţinerii de profit de către întreprinzători.
 Finanţele publice exprimă relaţii social – economice în expresie bănească, care apar în
procesul repartiţiei Produsului Intern Brut în legătură cu formarea şi repartizarea resurselor
necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale.
Finanţele publice exprimă un transfer de putere de cumpărare între membrii societăţii, pe
de o parte, şi stat pe de altă parte.

1.3. Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice îşi îndeplinesc rolul social prin funcţiile lor, şi anume prin funcţia de
repartiţie şi funcţia de control.
Pe baza opiniilor formulate de unii specialişti în domeniu, se poate vorbi de o a treia funcţie
a finanţelor publice: mijloc de intervenţie a statului în economie. Atributul finanţelor publice nu
trebuie să fie numai acela de asigurare cu resurse financiare a necesităţilor statului, ci şi acela
de mijloc eficient de intervenţie a statului în economie9.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze:
a) constituirea fondurilor publice;
b) distribuirea, alocarea şi utilizarea fondurilor publice.
a) Constituirea fondurilor constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice. La
constituirea acestora participă: întreprinderile, indiferent de forma de proprietate şi de forma
juridică de organizare; instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora; societăţile bancare,
de asigurări şi financiare; asociaţiile şi colectivităţile de grup care nu dau naştere la o persoană
juridică, populaţia; persoanele fizice şi juridice rezidente în străinătate, dar care realizează venituri
în ţara considerată.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare se manifestă în forme
diferite: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurările sociale, contribuţii la fondul de sănătate, de
şomaj, la alte fonduri speciale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile instituţiilor publice,
redevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de stat; venituri
din valorificarea unor bunuri proprietate de stat; împrumuturi de stat; donaţii şi ajutoare primite şi
alte venituri.
Constituirea fondurilor publice se realizează în procesul repartiţiei Produsului Intern Brut.

9
Anghelache G., Belean S., Finanţele publice ale României, Ediţia a doua revizuită, Editura Economică, Bucureşti,
2005
 Repartiţia Produsului Intern Brut cuprinde două procese:
 distribuirea Produsului Intern Brut;
 redistribuirea Produsului Intern Brut.
Distribuirea primară a Produsului Intern Brut (Valorii adăugate brute) constă în
repartizarea acestuia între participanţii direcţi la procesul producţiei materiale. Spre exemplu, în
cazul unei societăţi comerciale cu capital privat, valoarea adăugată brută se repartizează între:
acţionari sau asociaţi, care primesc dividende; salariaţi, care primesc salarii, prime, indemnizaţii;
bancă sau alţi creditori, în eventualitatea contractării unui credit, care primesc dobânda; stat;
societatea comercială, căreia îi revine autofinanţarea, îndeosebi sub forma constituirii de fonduri
proprii: fond de rezervă, fond de dezvoltare, etc.
Veniturile rezultate din procesul distribuirii primare se numesc venituri primare sau de
bază.
Procesul redistribuirii Produsului Intern Brut cuprinde două faze:
 mobilizarea veniturilor;
 dirijarea veniturilor.
Mobilizarea veniturilor cuprinde relaţiile economice, exprimate valoric, prin intermediul
cărora se atrage o parte din veniturile realizate de agenţii economici cu capital mixt şi privat şi de
către populaţie, pentru formarea fondurilor financiare publice.
Faza de dirijare a veniturilor cuprinde relaţiile băneşti prin care fondurile băneşti
constituite în faza mobilizării veniturilor, la care se adaugă o parte a resurselor băneşti formate în
faza distribuirii primare a PIB, sunt dirijate către sfera social-culturală, administraţie, ordine
publică, apărare, către diverse grupe de populaţie, chiar către întreprinderi, care nu au primit nici
un venit sau au primit venituri insuficiente în procesul distribuirii primare.
Redistribuirea Produsului Intern Brut este determinată, în principal, de: necesitatea
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului; cerinţele dezvoltării echilibrate a economiei naţionale,
a unităţilor administrativ-teritoriale; existenţa sferei nemateriale; existenţa formelor de proprietate;
necesitatea asigurării condiţiilor materiale de viaţă pentru persoanele inapte de muncă; asigurarea
bunurilor şi persoanelor împotriva calamităţilor şi accidentelor.
b) Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, care constă în distribuirea
fondurilor de resurse financiare pe beneficiari – persoane fizice şi persoane juridice, se realizează
în procesul redistribuirii Produsului Intern Brut, mai exact în faza dirijării veniturilor.
 Repartizarea propriu-zisă a fondurilor este precedată de “inventarierea” nevoilor sociale
existente în perioada respectivă, evaluarea lor în expresie bănească, ierarhizarea acestora în funcţie
de importanţa pe care o prezintă.
Nevoile sociale exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile publice, iar resursele
ce pot fi procurate pe plan naţional reprezintă oferta de resurse financiare.
Distribuirea resurselor financiare publice înseamnă, de fapt, dimensionarea cheltuielilor
publice pe destinaţii, şi anume: învăţământ, cultură, sănătate; asigurări sociale şi protecţie socială;
dezvoltări colective şi de locuinţe; apărare naţională; ordine publică; acţiuni economice; alte
acţiuni; datoria publică.
În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se repartizează pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Aceste fluxuri de resurse financiare iau forma cheltuielilor pentru: plata salariilor, cumpărări de
materiale şi plata serviciilor, subvenţii acordate unor instituţii publice şi întreprinderi, transferuri
către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare), investiţii, rezerve materiale, etc.
Constituire şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare reprezintă un proces unitar
şi neîntrerupt, care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor.
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată prin prisma
dimensiunii transferurilor de valoare operate de la diverse persoane fizice şi juridice la fondurile
publice şi în sens invers, precum şi prin prisma mutaţiilor care se produc în economie în urma
transferurilor de resurse financiare, a efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de
altă natură produse de acestea.
Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului în vederea
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale apare în toate statele, ceea ce demonstrează că funcţia de
repartiţie a finanţelor are un caracter obiectiv. În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a
acestor resurse, mijlocit de finanţe, are un caracter subiectiv, întrucât depinde de mai mulţi factori:
gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării; politica promovată de partidele politice aflate la
putere; capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect nevoile sociale.
Fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă modificare ca dimensiune,
provenienţă şi destinaţie.
Dimensiunea fondurilor de resurse financiare publice este influenţată de: volumul
Produsului Intern Brut; rata acumulării şi rata consumului; raportul între consumul individual şi
cel social; etc.
 Funcţia de control
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de
resurse financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta este
interesată în: asigurarea resurselor necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea resurselor
respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate; utilizarea
resurselor financiare în condiţii de eficienţă şi eficacitate; armonizarea intereselor imediate ale
societăţii cu cele de perspectivă.
Faptul că fondurile de resurse financiare publice materializează o importantă parte a
Produsului Intern Brut constituie un argument în plus pentru organizarea unui control riguros
asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a acestor fonduri, asupra încasării integrale
şi la termen a creanţelor statului şi a onorării obligaţiilor acestuia faţă de terţi.
Controlul financiar previne efectuarea de cheltuieli ilegale, inoportune şi ineficiente,
contribuie la repararea prejudiciului adus avutului public, la respectarea disciplinei în gestionarea
banilor şi a altor valori publice.
Controlul financiar are şi cauze subiective ce decurg din comportamentul unor membrii ai
societăţii. Astfel, pentru a împiedica folosirea neraţională a resurselor financiare publice,
schimbarea destinaţiei fondurilor publice, tendinţele de înavuţire fără justă cauză este necesar ca
statul să exercite un control organizat şi sistematic asupra sectorului public al economiei.
Controlul financiar exercitat de către organele abilitate constituie o manifestare a funcţiei
de control a finanţelor publice.
Această funcţie se referă la:
- modul de constituire a fondurilor publice în economie;
- repartizarea fondurilor publice pe beneficiari;
-eficienţa sau eficacitatea cu care entităţile economice cu capital integral sau majoritar
de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă aceste sunt proprii
sau împrumutate.
Controlul financiar se efectuează, în mod necesar, în faza repartiţiei, dar se extinde şi
asupra producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o
sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece vizează atât constituirea şi repartizarea
fondurilor din economie, cât şi modul de utilizare a acestor resurse.
 Între cele două funcţii ale finanţelor există raporturi de intercondiţionare: funcţia de
repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control generează, uneori,
forme de manifestare a funcţiei de repartiţie.
 CAPITOLUL II.
MECANISMUL FINANCIAR

2.1. Definirea şi componentele mecanismului financiar

Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere
şi/sau de reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu
obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin
intermediul căruia se efectuează10.
Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter
financiar sau produc efecte financiare.
Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea fondurilor de resurse financiare
publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în calitate de întreprinzător;
folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a planurilor financiare.
Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o serie de
componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.
Mecanismul financiar cuprinde:
1. Sistemul financiar;
2. Pârghiile financiare utilizate de stat pentru a influenţa activităţile economice;
3. Metodele administrative de conducere utilizate în domeniul finanţelor publice;
4. Cadrul instituţional;
5. Cadrul juridic.
1. Sistemul financiar.
Finanţele ca sistem11 pot fi abordate:
- ca un sistem de relaţii economice în expresie bănească, care exprimă un transfer de
resurse financiare ce se produce în anumite condiţii;
- ca un sistem de fonduri ce se constituie în economie la anumite nivele şi se utilizează în
scopuri determinate;

10Moşteanu T. şi colectiv, Finanţe Publice, Note de curs şi aplicaţii pentru seminar, Editura Universitară, Bucureşti, 2008.

11
Moisică Preda L. E., Finanţe publice, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009.
 - ca un sistem de planuri financiare care reflectă anumite procese prevăzute a se produce
în economie, în cursul unei perioade de timp;
- ca un sistem de instituţii (aparatul financiar) care participă la organizarea relaţiilor
financiare, la constituirea şi repartizarea fondurilor, la elaborarea, executarea şi controlul
planurilor financiare.
În componenţa sistemului financiar public, se regăsesc două subsisteme în funcţie de
nivelul la care se satisfac nevoile publice, şi anume12:
- subsistemul financiar al statului (central);
-subsistemul financiar al unităţilor administrativ teritoriale (locale)
Subsistemul financiar al statului (central) este format din totalitatea relaţiilor financiare
care se manifestă cu prilejul constituirii, distribuirii şi utilizării fondurilor băneşti, pentru
acoperirea unor nevoi publice, considerate ca fiind de interes naţional.
La rândul lui, acest subsistem se structurează pe mai multe componente: bugetul de stat;
bugetul asigurărilor sociale de stat; fondurile speciale extrabugetare; fondurile prevăzute pentru
asigurarea de bunuri, persoane şi răspundere civilă realizate prin societăţile cu capital de stat;
relaţiile de credit bancar public; bugetele instituţiilor publice şi ale întreprinderilor cu capital de
stat din sfera activităţilor nemateriale, de subordonare centrală.
Subsistemul finanţelor locale înglobează ansamblul relaţiilor financiare publice la care
participă autorităţile publice locale şi alte persoane publice sau juridice în calitate de contribuabili,
respectiv beneficiari, cu prilejul constituirii, distribuirii şi utilizării fondurilor băneşti administrate
în principiu prin bugetele locale.
2. Pârghiile financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul acţionează pentru
stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate (ramură sau subramură
economică, grup socio-profesional, zonă geografică, etc.) sau al membrilor acesteia luaţi
individual (producători, consumatori, locuitori ai unei zone geografice, etc.) pentru realizarea unui
anumit obiectiv. Spre exemplu, cu ocazia instituirii, un impozit este conceput astfel încât să
constituie atât o sursă de venit bugetar, cât şi un mijloc: de stimulare şi/sau restrângere a producţiei,
a investiţiilor, a consumului, a schimburilor comerciale externe; de redistribuire a veniturilor unor
categorii sociale; de stabilizare economică, etc. La realizarea unor obiective sau acţiuni pe seama

12 Moisică Preda L. E., Finanţe publice, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009.

fondurilor publice, se pot avea în vedere metode de finanţare care să încurajeze dezvoltarea
anumitor ramuri, subramuri sau zone geografice, să stimuleze creşterea eficienţei economice, să
contribuie la protejarea mediului etc.
Pârghiile financiare pot acţiona şi în sensul sancţionării materiale a agenţilor economici, în
cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale, prin aplicare de amenzi, penalităţi,
dobânzi majorate, etc.
O parte dintre pârghiile financiare au un caracter13:
- fiscal şi sunt legate în special de procesul de constituire a resurselor financiare
publice; se manifestă de obicei sub forma cotelor de impozite mai avantajoase, a unor înlesniri
fiscale, reduceri, scutiri, amânări sau eşalonări de impozite şi taxe;
- bugetar - legat de subfuncţia de utilizare a finanţelor publice prin politica de
preţuri, tarife, subvenţii, prime de export sau producţie, acoperirea diferenţelor de preţ (transferuri
bugetare nerambursabile).
Pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare a
economiei şi se comportă ca metode economice de conducere, însă folosirea lor nu presupune
renunţarea la folosirea anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o
îmbinare judicioasă a metodelor economice cu cele administrative, acestea completându-se
reciproc.
3. Metodele administrative de conducere utilizate în domeniul finanţelor publice constau
în:
- elaborarea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a cunoaşte în
ce direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia;
- elaborarea situaţiilor financiare şi a bugetelor în conformitate cu normele metodologice
stabilite de autorităţile publice competente, organizarea evidenţei contabile;
- stabilirea preţurilor şi tarifelor pentru unele bunuri şi servicii;
- reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice;
- exercitarea controlului financiar de către organele specializate şi sancţionarea evaziunii
fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale, etc.

13 Anghelache G., Beclean P., Finaţele publice ale României, Editura Economică, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2005.
 4. Cadrul instituţional este format din organe alese democratic (Parlament, consiliile
judeţene, municipale, orăsăneşti şi comunale), organe ale administraţiei de stat centrale şi locale
(Guvern, ministere, prefecturi, primării), organe specializate ale statului în domeniul financiar,
care au atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice (Ministerul Finanţelor Publice,
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Curtea de Conturi, Autoritatea Naţională a Vămilor).
Instituţia cu un rol important în gestionarea resurselor financiare publice, în România,
estereprezentată de Ministerul Finanţelor Publice.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are competenţa legală în domeniul impozitelor,
taxelor, contribuţiilor şi al altor venituri bugetare, prin intermediul procedurilor de colectare,
control fiscal, soluţionarea contestaţiilor şi dezvoltarea unor relaţii de parteneriat cu contribuabilii
prin acordarea de servicii de asistenţă.
Curtea de Conturi reprezintă instituţia cea mai importantă cu rol de control financiar asupra
modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare publice şi ale sectorului
public.
Autoritatea Naţională a Vămilor exercită, în principal, atribuţii de aplicare în domeniul
vamal a măsurilor specifice rezultate din legislaţia naţională, comunitară şi internaţională.

5. Cadrul juridic este format din ansamblul actelor normative care reglementează
domeniul financiar (legi, ordonanţe de guvern, hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor,
regulamente, etc.).

2.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare

La nivelul economiei naţionale se constituie mai multe fonduri de resurse financiare.
Fiecare fond are regulile sale proprii de formare şi utilizare, legături şi corelaţii cu celelalte fonduri.
Aceste fonduri se pot grupa după mai multe criterii:
A. după nivelul la care se constituie;
B. după destinaţie;
C. după forma de proprietate;
D. după titlul cu care se constituie şi se utilizează.
E. după forma de prelevare şi provenienţa lor
 A. După nivelul la care se constituie, distingem:
a) fonduri financiare constituite la nivel central (macroeconomic): fondul bugetului de stat;
fondul bugetului asigurărilor sociale de stat; fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi
răspundere civilă; fonduri de creditare;
b) fonduri financiare constituite la nivel mediu (mezoeconomic) = fonduri la dispoziţia
unităţilor administrativ-teritoriale: fonduri bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor,
comunelor;
c) fonduri financiare constituite la nivel microeconomic: fondurile proprii ale instituţiilor
şi agenţilor economici.
B. După destinaţia pe care o primesc, distingem:
a) fondurile de înlocuire şi dezvoltare, care se constituie pentru înlocuirea mijloacelor fixe
scoase din funcţiune şi pentru dezvoltare (crearea de noi întreprinderi, restructurarea,
retehnologizarea, dezvoltarea întreprinderilor existente, precum şi realizarea de obiective de
infrastructură). În acest scop se folosesc: fondurile proprii ale întreprinderilor, resursele
împrumutate de întreprinderi, o parte din fondurile bugetare şi extrabugetare ale statului, o parte
din fondurile proprii ale instituţiilor şi întreprinderilor;
b) fondurile de consum. În acest scop se utilizează: o parte din fondurile bugetului de stat
şi bugetelor locale, fondurile asigurărilor sociale, o parte din fondurile proprii ale întreprinderilor
(care servesc pentru acţiuni sociale şi stimularea salariaţilor), o parte din veniturile instituţiilor şi
ale populaţiei;
c) fondurile de rezervă, care cuprind fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele
locale cu acest titlu şi servesc pentru finanţarea unor sarcini şi acţiuni neprevăzute, intervenite în
cursul anului;
d) fondurile de asigurare, care cuprind: fondurile constituite la dispoziţia societăţilor de
asigurări şi reasigurări cu acest titlu, care servesc pentru acoperirea daunelor apărute în urma
calamităţilor naturale, accidentelor şi a altor evenimente (fenomene) aleatorii, precum şi pentru
achitarea sumelor cuvenite persoanelor asigurate în urma producerii riscului asigurat;
Fondul de intervenţie constituit în bugetul de stat la dispoziţia Guvernului, îndeplineşte
rolul unui fond de asigurare şi serveşte pentru finanţarea unor lucrări operative de înlăturare a
efectelor unor calamităţi naturale şi pentru acordarea de sprijin persoanelor aflate în dificultate.
C. După forma de proprietate, distingem:
 a) fonduri proprietate publică: fondurile bugetului de stat, fondurile bugetelor locale,
fondul bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurile publice extrabugetare, fondurile proprii ale
întreprinderilor şi societăţilor de asigurări cu capital de stat;
b) fonduri proprietate privată: fondurile proprii ale societăţilor comerciale private sau
majoritar private, agricole, bancare, de asigurări şi reasigurări cu capital integral sau majoritar
privat; fondurile proprii ale întreprinzătorilor particulari; fondurile proprii ale asociaţiilor fără scop
lucrativ.
D. După titlul cu care se constituie fondurile de resurse financiare publice, distingem:
a) prelevări cu titlu definitiv şi cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii);
b) prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (subscrieri la împrumuturi de stat) şi
transferuri externe rambursabile (împrumuturi contractate în străinătate);
c) prelevări cu titlu nerambursabil şi caracter facultativ (donaţii, ajutoare).
E. După forma de prelevare şi provenienţa lor, resursele financiare publice se clasifică în:
a) venituri fiscale (de exemplu, impozitul pe profit; impozitul pe venit; taxa pe valoarea
adăugată; accizele; taxele vamale (de regulă de import); impozitele pe avere; taxe sub diferite
forme: judecătoreşti, notariale, administrative;
b) alte venituri fiscale (de exemplu, contribuţia la asigurările sociale de stat,
contribuţia pentru constituirea fondului de sănătate);
c) venituri nefiscale (de exemplu, vărsăminte din profitul net al regiilor autonome;
vărsămintele instituţiilor publice; majorări, amenzi, penalităţi încasate de la contribuabilii care nu
respectă disciplina financiară; dobânzi încasate de la debitorii publici externi, împrumuturi
contractate pentru acoperirea deficitului bugetar; donaţii şi alte venituri; venituri din valorificarea
bunurilor proprietate de stat).
Baza juridică a acestor prelevări o constituie:
- dispoziţiile legale care îi dau dreptul statului să uzeze de puterea sa de constrângere şi să
pretindă de la persoanele fizice şi juridice impozite, taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi;
- prevederile cuprinse în contractele încheiate de stat cu diverse persoane fizice şi juridice
(de exp. contracte de concesionare, de închiriere, de împrumut).
De la fondurile de resurse financiare publice se efectuează plăţi:
- cu titlu definitiv (nerambursabil): alocaţii de la buget pentru finanţarea cheltuielilor
curente ale instituţiilor publice, a investiţiilor, etc.
 - cu titlu rambursabil: acordarea de împrumuturi.

2.3. Componentele sistemului financiar

Sistemul financiar, privit ca relaţii economice, este alcătuit din:
a) relaţiile care se reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale;
b) relaţiile care se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor
sociale de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul asigurărilor sociale de stat;
c) relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare;
d) relaţiile de credit bancar;
e) relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
f) relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor.
Componentele de la literele a), b), c) şi creditul public, luate împreună, formează sistemul
financiar public, iar cele de la lit. d), e) şi f), sistemul financiar privat.
Principalele componente ale sistemului financiar public sunt:
Bugetul de stat şi bugetele locale. În aceste bugete se reflectă relaţiile de repartizare a unei
importante părţi a Produsului Intern Brut, în scopul satisfacerii nevoilor sociale. Pe de o parte, apar
prelevările de venituri, de la persoanele fizice şi juridice, la dispoziţia autorităţilor centrale de stat,
judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, prin mijloace de constrângere (impozite, taxe,
amenzi etc.) şi pe baze contractuale (chirii, redevenţe, dividende, vărsăminte din profitul net al
regiilor autonome, încasări din vânzări de bunuri etc.). Pe de altă parte, sunt reflectate relaţiile de
distribuire a resurselor colectate, în favoarea unor instituţii, întreprinderi, persoane fizice, sub
forma alocaţiilor bugetare pentru achiziţii de bunuri şi prestări de servicii, plata salariilor şi altor
drepturi de personal, subvenţii, dobânzi, cheltuieli de investiţii etc.
Prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locale se realizează un amplu proces de
distribuire şi redistribuire a resurselor financiare între sfera materială şi cea nematerială, între
ramurile şi subramurile economiei, între sectoarele sociale, între grupurile sociale, precum şi între
membrii societăţii luaţi individual, proces prin care statul influenţează mărimea şi destinaţia
fondului de consum, dimensiunea şi structura formării brute de capital.
Bugetul asigurărilor sociale de stat. Protecţia salariaţilor şi a altor categorii sociale, în caz
de pierdere a capacităţii de muncă, la o anumită vechime în muncă şi la împlinirea unei vârste, în
caz de şomaj şi în alte situaţii, se realizează printr-un sistem de asigurări sociale.
 Prestaţiile de asigurări sociale au forme multiple: pensii (pentru munca depusă şi limită de
vârstă, pentru pierderea capacităţii de muncă, de urmaş etc.), indemnizaţii (pentru prevenirea
îmbolnăvirilor, în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă, de maternitate etc.)
indemnizaţii de şomaj, suportarea, parţială sau integrală, a costului medicamentelor achiziţionate
din farmacii, a cheltuielilor de spitalizare, a trimiterilor la tratament balnear şi odihnă etc.
Resursele financiare necesare finanţării acestor prestaţii se procură de către stat pe seama
contribuţiilor achitate de către angajatori şi de către asiguraţi, precum şi din alte surse. Contribuţiile
la asigurările sociale de stat sunt stabilite prin lege, iar plata lor la termenele legale este obligatorie.
Fondurile speciale extrabugetare se alimentează din taxe, contribuţii şi alte vărsăminte
stabilite în sarcina persoanelor fizice şi juridice şi se pot utiliza exclusiv pentru finanţarea
obiectivelor aprobate prin legile de instituire a acestora. Pentru fiecare fond special se întocmeşte
câte un buget, iar soldurile fondurilor speciale existente la sfârşitul anului se reportează în anul
următor cu aceeaşi destinaţie.
 CAPITOLUL 3
POLITICA FINANCIARĂ.
RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

1.4. Conceptul şi trăsăturile politicii financiare

Politica financiară reprezintă mulţimea de idei şi consideraţii definite, în sfera şi logica
finanţelor, de către o autoritate, în vederea realizării unor obiective sau atingerii unor scopuri de
natură financiară sau nu14.
Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol important
în realizarea programelor de dezvoltare economică, a celor sociale, de apărare etc.
Politica financiară prezintă o independenţă relativă faţă de politica statului din celelalte
domenii de activitate, deoarece are obiective proprii şi utilizează metode şi instrumente specifice
pentru atingerea acestora. În acelaşi timp, politica financiară nu constituie un scop în sine, ci,
alături de celelalte politici ale statului (economică, socială, monetară etc.), contribuie la realizarea
obiectivelor economice, sociale, din alte domenii de interes naţional.
Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei, asupra relaţiilor generate de
formarea şi de dirijarea fondurilor publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor
sociale. Totuşi, prin modul în care se înfăptuieşte repartiţia, prin dimensiunile şi destinaţia
fondurilor constituite, ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte în mod sistematic, politica
financiară influenţează, practic, şi celelalte faze ale reproducţiei sociale: producţia, schimbul şi
consumul.
Politica financiară în sens restrâns este limitată la finanţele publice, având ca obiect numai
veniturile şi cheltuielile publice.
Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare,
precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru
influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată, constituie
componente ale politicii financiare a acestuia.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt următoarele:
a) domeniul fondurilor (resurselor) financiare publice care vizează:

14
Stroe R., Armeanu D., Finanţe, Ediţia a III a, reviszuită şi adăugită, Ediţia ASE, Bucureşti, 2014.
 - veniturile ordinare, cu caracter fiscal şi nefiscal;
- resursele financiare extraordinare atrase pe calea împrumuturilor, a asistenţei financiare
internaţionale nerambursabile, a privatizării unor întreprinderi ale statului, a vânzării unor
bunuri ale statului;
b) domeniul cheltuielilor publice;
c) domeniul creditului bancar;
d) domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Raportând noţiunile de strategie şi tactică la politica financiară a statului, se poate considera
că deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă determinată din
punct de vedere istoric, precum şi programele financiare de perspectivă îndelungată formează
cadrul strategiei financiare, iar actele administrative de planificare pe perioade scurte şi măsurile
concrete care se iau pentru realizarea sarcinilor pe termen scurt ţin de domeniul tacticii financiare.
Politica financiară a statului se modifică în funcţie de interesele categoriilor sau grupurilor
sociale pe care le exprimă partidul (partidele) la putere şi de condiţiile interne şi internaţionale
specifice fiecărei perioade. În acest sens, politica financiară poate fi definită ca activitatea
desfăşurată de forurile conducătoare în domeniul economic pentru a pune în practică programul
de guvernare.
Raţionalitatea oricărei politici financiare trebuie să fie apreciată în strânsă legătură cu
atingerea scopului pentru care ea a fost creată.
Politica financiară diferă de la o ţară la alta în funcţie de: potenţialul economic, gradul de
dezvoltare economică, resursele naturale de care dispune, orânduirea socială, metoda de conducere
a economiei, de alţi factori.

3.2. Obiectivele politicii financiare

Politica promovată în domeniul fondurilor financiare (veniturilor) publice trebuie să
stabilească:
- volumul şi provenienţa resurselor financiare publice;
- metodele de prelevare a resurselor financiare publice;
- influenţa pe care o exercită instrumentele fiscale asupra economiei, precum şi obiectivele
ce trebuie atinse prin utilizarea acestora.
 Volumul resurselor financiare publice se determină în funcţie de mărimea cheltuielilor
publice necesare a fi finanţate. În realitate, însă, între cheltuielile considerate indispensabile pentru
satisfacerea nevoilor sociale (cererea de resurse financiare publice) şi volumul resurselor ce pot fi
procurate pe plan intern (oferta de resurse financiare publice) nu există concordanţă.
Volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la fondurile publice depinde de:
- gradul de dezvoltare a economiei;
- de soluţiile adoptate de autorităţile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor
sociale şi de finanţare a cheltuielilor pe care le antrenează.
Resursele financiare publice pot proveni din interiorul ţării sau pot fi atrase de pe plan
extern. Se recomandă ca resursele externe să fie utilizate numai în completarea celor interne, iar
decizia de a se apela la datorii externe trebuie riguros motivată, evitându-se îndatorarea, în condiţii
oneroase, pentru scopuri neproductive.
Resursele interne pot proveni, în proporţii diferite, de la sectoarele public şi privat, în
funcţie de structura de proprietate din economie. Prin politica financiară, statul poate trata în mod
egal pe toţi contribuabilii (persoane fizice şi juridice), indiferent de forma de proprietate, sau poate
încasa de la aceştia impozite şi taxe în cote şi cuantumuri diferite, chiar dacă veniturile impozabile
sunt egale în mărime absolută, avantajând una dintre formele de proprietate. Diferenţierea
obligaţiilor fiscale mai poate fi făcută în funcţie de forma juridică de organizare a contribuabilului
(societate de persoane sau de capital), dimensiunea întreprinderii (mică, mijlocie, mare), ramura
sau subramura în care îşi desfăşoară activitatea, de zona geografică în care acţionează, de rezidenţă
etc.
Diferenţierea obligaţiilor fiscale (ca mărime absolută şi/sau relativă) se bazează pe diferite
criterii, precum: puterea contributivă a plătitorului (exprimată prin nivelul veniturilor sau
mărimea averii); situaţia personală a acestuia şi numărul persoanelor pe care le are în întreţinere;
capacitatea de muncă (integrală, parţială sau incapacitate totală); grupa socio-profesională
(salariat, liber-profesionist, proprietar imobiliar etc.).
Prin politica financiară se stabileşte numărul şi tipul impozitelor, taxelor, contribuţiilor etc.
Teoretic, s-ar putea folosi un singur impozit, dar practica tuturor ţărilor a infirmat această
modalitate de formare a veniturilor publice. Soluţia folosirii mai multor impozite, taxe şi
contribuţii care să alimenteze fondurile financiare permite o adaptare a obligaţiilor fiscale la natura
agenţilor economici, la mărimea veniturilor impozabile, asigurând diferenţierea şi echitatea
impunerii.
Politica financiară concepe impozitele, taxele, contribuţiile etc., nu doar ca surse de
alimentare a fondurilor financiare publice, ci şi ca instrumente (pârghii financiare) de influenţare
a activităţii economice, de realizare a unor obiective de ordin social, demografic sau de altă
natură.

În domeniul cheltuielilor publice, politica financiară trebuie:

- să stabilească nivelul, destinaţia şi structura acestor cheltuieli;
- să definească obiectivele ce trebuie realizate cu ajutorul acestor cheltuieli;
- să precizeze metodele de finanţare.

Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute (volumul total

exprimat în moneda naţională) şi relative (ponderea în PIB) a acestora. Cheltuielile publice trebuie
să fie menţinute în limitele resurselor ce pot fi mobilizate, în condiţii normale, pe plan intern, fără
să se recurgă la emisiune monetară sau la credite externe nejustificate.
La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice este necesar să se pornească de la nevoile
sociale ce trebuie satisfăcute, cu prioritate, pe seama resurselor publice. Stabilirea corectă a
opţiunilor şi priorităţilor pentru fiecare etapă prezintă o importanţă deosebită, deoarece
influenţează ritmul creşterii economice, nivelul de trai al populaţiei, satisfacerea celorlalte nevoi
sociale.
La repartizarea Produsului Intern Brut, este necesar să se asigure un raport judicios între
consum şi formarea brută de capital, între investiţiile cu caracter productiv şi cele cu destinaţie
neproductivă sau indirect productivă, între consumul individual şi cel social.
Cheltuielile publice se dimensionează pe fiecare destinaţie (învăţământ, sănătate, cultură,
acţiuni economice, apărare etc.) cu luarea în considerare a obiectivelor stabilite de organele de
decizie şi a structurii economice a cheltuielilor necesare realizării obiectivelor respective
(cheltuieli de personal, bunuri şi servicii, dobânzi, subvenţii, transferuri, cheltuieli de capital etc.).
Întrucât resursele financiare sunt limitate, iar destinaţiile acestora sunt concurenţiale, cu
ocazia determinării cheltuielilor, care exprimă efortul maxim recunoscut de societate ca justificat
pentru realizarea unui anumit obiectiv, se impune cuantificarea efectului util ce poate fi obţinut.
Altfel spus, autorizarea efectuării oricărei cheltuieli publice necesită cunoaşterea eficienţei sau a
eficacităţii acesteia.
În scopul creşterii eficienţei sau a eficacităţii în utilizarea fondurilor publice, prin politica
financiară se urmăreşte şi stimularea beneficiarilor fondurilor publice prin metode de finanţare şi
gestionare sau prin alte instrumente specifice. Aceasta se poate realiza prin alegerea metodei de
finanţare adecvate pentru fiecare categorie de obiective sau acţiuni:
- autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama creditului;
- autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama alocaţiilor bugetare;
- finanţarea integrală pe seama alocaţiilor bugetare.
Se pot obţine rezultate pozitive şi prin înlocuirea finanţării directe din fondurile publice a
unor obiective sau acţiuni cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte) celor care asigură
acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama resurselor proprii.
Un obiectiv important al politicii financiare îl reprezintă problema echilibrului financiar.
În acest sens, organele de decizie trebuie să îşi precizeze poziţia în legătură cu eventualele
neconcordanţe dintre volumul cheltuielilor publice şi resursele publice care pot fi mobilizate, în
condiţii normale, într-o anumită perioadă: dacă acceptă dezechilibrul; în ce împrejurări şi în ce
limite (raportul dintre deficitul bugetului general consolidat şi PIB) acceptă deficitul bugetar; ce
modalităţi pot fi utilizate pentru acoperirea deficitului.
Dacă se apelează la împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar, prin politica
financiară trebuie să fixeze: scopul împrumuturilor (realizarea unor obiective economice
productive, pentru infrastructură, pentru investiţii în resurse umane sau pentru consum), resursele
pe seama cărora vor fi rambursate împrumuturile (veniturile generate de obiectivele realizate din
sumele împrumutate, din venituri publice special afectate acestui scop sau din veniturile generale
ale bugetului), termenul, condiţiile, moneda în care se contractează împrumutul.
 RESURSELE FINANCIARE PUBLICE
1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării
obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat15. Acestea cuprind: resursele
financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private,
resursele organismelor fără scop lucrativ, resursele populaţiei.
Volumul resurselor financiare ale unei societăţi depinde, atât de mărimea Produsului Intern
Brut, cât şi de posibilitatea de a apela la resursele financiare externe (împrumuturi, ajutoare
nerambursabile).
Resursele financiare ale societăţii sunt formate din resursele financiare publice şi
resursele financiare private.
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi ale celor
locale, resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, resursele instituţiilor şi
autorităţilor publice cu caracter autonom, resursele întreprinderilor publice.
Volumul resurselor financiare publice este influenţat de o serie de factori, dintre care se
pot menţiona:
- factori economici, care imprimă o anumită evoluţie Produsului Intern Brut, ceea ce poată
să determine sporirea veniturilor impozabile (creşterea bazei de impozitare);
- factori monetari, ca de exemplu masă monetară, credit, dobândă, care îşi transmit
influenţa prin preţ (inflaţie). Accentuarea fenomenelor inflaţioniste determină sporirea veniturilor
din impozite şi taxe;
- factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, sănătate, protecţie şi asigurări sociale;
- factori demografici, care determină numărul şi structura populaţiei active ducând la
sporirea numărului contribuabililor;
- factori politici şi militari, care, prin măsurile de politică economică, socială sau financiară
pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor, influenţând nivelul
resurselor financiare publice;

15
Văcărel I. şi colectiv, Finanţe publice, Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007
 - factori de natură financiară, care sintetizează influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea
cheltuielilor publice. Volumul cheltuielilor publice influenţează mărimea deficitului bugetar, a
cărui acoperire necesită resurse financiare suplimentare.
Existenţa unei multitudini de factori de influenţă a condus la apariţia unor noi tipuri de
resurse publice, având drept efect diversificarea structurii resurselor financiare publice.

2. Structura resurselor financiare publice

Resursele financiare publice sunt clasificate după mai multe criterii:
1. După conţinutul economic, principalele categorii de resurse financiare publice sunt:
a) veniturile fiscale de natura prelevărilor cu caracter obligatoriu, stabilite prin lege
(impozite, taxe, contribuţii);
b) resursele de trezorerie;
c) resursele provenind din împrumuturi publice;
d) finanţarea prin emisiune bănească fără acoperire.
a) Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter
fiscal, al căror nivel este însă limitat şi de cele mai multe ori insuficient.
Legea Finanţelor publice16 defineşte impozitul ca o prelevare obligatorie, fără contraprestaţie
şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de
interes general.
Expresia fără contraprestaţie, este privită cu unele rezerve, existănd diferite opinii conform
cărora, în fapt există un contraserviciu (o contraprestaţie) imediat şi permanent din partea statului
în favoarea membrilor societăţii, chiar şi înaintea momentului când aceştia îşi achită obligaţiile
către stat prin impozite şi taxe.17
Încasările din impozite nu pot spori rapid, deoarece măsurile de creştere a resurselor fiscale
se bazează pe modificări ale sistemului fiscal, fie prin modificarea cotelor de impunere folosite,
fie prin introducerea de noi impozite. Introducerea unor astfel de măsuri, care trebuie să primească
girul puterii legislative, nu se poate realiza rapid, apelându-se la alte măsuri pentru acoperirea
nevoilor de moment.

16
Legea privind finanţele publice, nr. 500 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare.

17
Anghelache G, Beclean P., Finanţele publice ale României, Ediţia a doua revizuită, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
 b) Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a deficitului curent al
bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale şi de sănătate, pentru acoperirea golurilor de
casă înregistrate la bugetele locale şi a deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale.
Asigurarea concordanţei între nivelul cheltuielilor şi cel al veniturilor determină apelarea
la resursele de trezorerie care constau în împrumuturi pe termen de până la un an contractate pe
piaţa financiară, prin emisiunea şi vânzarea unor titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de
tezaur etc.). Resursele de trezorerie au caracter temporar şi rambursabil, comportând un cost
determinat de dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt, precum şi de cheltuielile
ocazionate de emisiunea acestora.
c) Resursele financiare provenind din împrumuturi publice (interne şi externe) se
gestionează tot prin intermediul trezoreriei publice şi reprezintă un mijloc de acoperire a deficitului
bugetar.
d) Emisiunea bănească fără acoperire ca mijloc de finanţare a deficitului bugetar nu este
recomandabilă datorită efectelor negative pe termen mediu şi lung. Un nivel ridicat al inflaţiei
antrenează o sporire a resurselor fiscale: cresc încasările din impozitele pe venit şi din impozite
indirecte, în special cele aferente taxei pe valoarea adăugată şi accizelor. Inflaţia determină
diminuarea relativă a obligaţiilor de plată ale statului, îndeosebi în ceea ce priveşte datoria publică,
în situaţia în care rata reală a dobânzii la împrumuturile de stat este negativă. Astfel de avantaje
sunt, însă, contracarate de gravele inconveniente pe care le presupune inflaţia în plan economic şi
social.

2. Structura organizatorică a statelor este un alt criteriu de grupare a resurselor publice.

În statele de tip federal, resursele publice se structurează pe trei niveluri:
- resurse ale bugetului federal;
- resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federaţiei;
- resurse ale bugetelor locale.
În statele de tip unitar, se deosebesc:
- resurse publice ale bugetului central;
- resurse ale bugetelor locale.
Resursele mobilizate pe linia asigurărilor sociale, reprezentate în principal de contribuţiile
pentru asigurări sociale, figurează în bugetul general (central), care se întocmeşte ca un buget
consolidat prin cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar,
eliminându-se transferurile dintre diferite verigi ale bugetului.
În statele de tip federal, resursele asigurărilor sociale se regăsesc ca venit atât în bugetul
general consolidat, cât şi în bugetele statelor, regiunilor sau provinciilor.

3. În funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget, resursele financiare publice formează

două categorii:
a) resurse ordinare sau curente, cele la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii
normale, fiind încasate la buget cu o anumită regularitate. În această categorie se includ: veniturile
fiscale, contribuţiile la asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi
veniturile nefiscale;
b) resursele extraordinare, incidentale sau întâmplătoare sunt cele la care statul recurge
în situaţii excepţionale, când resursele curente nu acoperă cheltuielile publice. Acestea cuprind:
împrumuturile de stat interne şi externe; transferurile, ajutoarele şi donaţiile; sumele rezultate din
lichidarea participaţiile de capital în străinătate şi din valorificarea peste graniţă a bunurilor
statului; emisiunea bănească fără acoperire în economia reală.

4. În funcţie de provenienţă, resursele financiare publice se grupează în:

a) resurse interne: impozite, taxe, contribuţii, venituri nefiscale, împrumuturi contractate
de la persoane fizice şi juridice din ţară, alte venituri excepţionale ce provin din ţară;
b) resurse externe: împrumuturi de stat externe; transferuri externe primite sub forma
ajutoarele nerambursabile de la organismele internaţionale sau din partea altor state.

Privită prin prisma bugetului general consolidat, structura resurselor financiare publice
include:
a) resursele financiare ale bugetului de stat, din care fac parte veniturile curente de tipul
impozitelor, taxelor, veniturilor nefiscale, precum şi veniturile din capital;
b) resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat şi protecţiei sociale, provenind din
contribuţiile pentru asigurările sociale şi din celelalte resurse ce alimentează bugetul asigurărilor
sociale de stat;
 c) resursele financiare cu destinaţie specială, constând, în principiu, din contribuţii ce
alimentează fondurile speciale constituite la nivel central;
d) resurse financiare ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, cum sunt:
impozitele, taxele şi veniturile nefiscale cu caracter local; cotele şi sumele defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat; cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat; transferurile
cu destinaţie specială de la bugetul de stat; diverse venituri ale bugetelor locale, inclusiv venituri
din capital.
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în
conformitate cu structura sistemului bugetar. Resursele financiare publice se constituie şi se
gestionează printr-un sistem de bugete, şi anume:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetul asigurărilor pentru şomaj;
- bugetele Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetele instituţiilor publice autonome;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile.
- bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti,
judeţelor şi municipiului Bucureşti;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale, după caz;
- bugetul împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor,
comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele locale şi care provin din:
împrumuturi externe contractate de stat şi subîmprumutate autorităţilor administraţiei publice
locale şi/sau agenţilor economici şi serviciilor publice din subordinea acestora; împrumuturi
contractate de autorităţile administraţiei publice locale şi garantate de stat; împrumuturi externe
şi/sau interne contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale;
Resursele publice sunt înscrise în bugete conform clasificaţiei bugetare.

3. Nivelul, structura şi dinamica veniturilor publice

a) Indicatori privind nivelul veniturilor publice:
1. Volumul veniturilor publice (VP) reprezintă totalitatea veniturilor publice ordinare:
- în expresie nominală (VPn) relevă totalitatea veniturilor publice exprimate în preţurile
curente ale anului considerat;
- în expresie reală (VPr) relevă totalitatea veniturilor publice exprimate în preţuri constante:
VPr = VPn ÷ Ip, unde Ip = deflatorul PIB sau indicele preţurilor de consum.
VP
2. Ponderea veniturilor publice în PIB =  100 ; reprezintă partea din Produsul Intern
PIB
Brut realizat într-un an care se alocă pentru acoperirea nevoilor colective ale societăţii.
3. Veniturile publice medii pe locuitor = VP ÷ Populaţie; reprezintă suma veniturilor
publice pe locuitor. Se poate exprima în moneda naţională sau în valută pentru comparaţii
internaţionale.
b) Structura veniturilor publice se analizează pe baza ponderii fiecărei categorii de
VPi
venituri (VPi) în totalul veniturilor publice =  100 ; exprimă modul de formare a veniturilor
VP
publice, în funcţie de provenienţa acestora.
c) Indicatori privind dinamica veniturilor publice:
1. Modificarea absolută a veniturilor publice, ΔVP, reprezintă suma cu care se modifică
volumul veniturilor publice de la o perioadă la alta. Se poate determina:
- în expresie nominală: ΔVPn = VPn1 – VPn0; relevă suma cu care se modifică volumul
veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadelor considerate;
- în expresie reală: ΔVPr = VPr1 – VPr0; relevă suma cu care se modifică veniturile publice
exprimate în preţuri constante.
2. Modificarea relativă a veniturilor publice (ritmul), Δ%VP, exprimă modificarea
procentuală a veniturilor publice, de la o perioadă la alta.
 VPn 1  VPn 0
- în expresie nominală: Δ%VPn =  100  IVPn – 100%;
VPn 0

relevă modificarea procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale

perioadelor analizate;
V Pr1  V Pr0
- în expresie reală: Δ%VPr =  100  IVPr – 100%;
V Pr0

relevă modificarea procentuală a veniturilor publice exprimate în preţuri constante.

3. Modificarea ponderii veniturilor publice în PIB:
VP1 VP0
 100   100 ; exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern
PIB1 PIB0
brut în scopul acoperirii nevoilor colective.
4. Modificarea absolută a veniturilor publice medii pe locuitor:
ΔVP/loc = VP/loc1 – VP/loc0; se poate determina în moneda naţională sau în valută.
VPi1 VP
5. Modificarea structurii veniturilor publice =  100  i0  100 ; exprimă mutaţiile
VP1 VP0
ce se produc în structura categoriilor de venituri ce formează resursele publice totale.
6. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificarea
I VP
PIB =
I P IB
- dacă este supraunitar, semnifică o modificare mai rapidă a veniturilor publice în raport cu
modificarea produsului intern brut;
- dacă este unitar, cei doi indicatori se modifică în aceeaşi măsură;
- dacă este subunitar, semnifică o modificare a veniturilor publice inferioară modificării
produsului intern brut.
7. Coeficientul de elasticitate a veniturilor publice în raport de PIB =
= Δ%VP÷Δ%PIB; exprimă modificarea procentuală a veniturilor publice la o modificare cu 1% a
produsului intern brut.
Se interpretează asemănător cu indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea
veniturilor publice şi modificarea PIB
 CAPITOLUL IV.
SISTEMUL FISCAL

4.1. Conceptul de sistem fiscal. Rolul sistemului fiscal

Sistemul fiscal poate fi definit printr-o dublă abordare: financiară şi sistemică. Din punct
de vedere al abordării financiare, fiscalitatea ca şi concept este definită ca „un sistem de percepere
a impozitelor, în timp ce din perspectivă juridică este definită ca un sistem de legi referitoare la
fisc, la perceprea impozitelor”18.
Sistemul fiscal, privit ca sistem porneşte de la definirea conceptelor, metodelor şi
procedeelor specifice teoriei şi practicii fiscale şi dispunerea acestora într-un tot unitar organizat,
în vederea reunirii tuturor elementelor de natură economică, administrativă şi tehnică referitoare
la activitatea de impunere.
Pe baza celor două abordări, se poate afirma că19 “sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de
concepte, principii, metode, procese cu privire la o mulţime de elemente (materia impozabilă, cote,
subiecţi fiscali), între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării
şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării
obiectivelor sistemului”.
Scopul principal al sistemului fiscal în cadrul economiei naţionale, este cel al asigurării
finanţării economiei publice prin intermediul prelevărilor fiscale.
În acest sens, într-o altă abordare, sistemul fiscal poate fi definit ca totalitatea:
- prelevărilor sub forma impozitelor şi taxelor colectate de la persoanele juridice şi
persoanele fizice, prelevări care alimentează bugetele publice
- reglementărilor cu privire la impozite, contribuţii, taxe, modalităţile de colectare, aşezare
şi încasare a acestora în vederea formării veniturilor bugetelor publice.
Rolul sistemului fiscal, în cadrul economiei naţionale, este de a asigura finanţarea
economiei publice pe calea prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace de acoperire a nevoilor
publice, şi de a permite autorităţii publice intervenţii în economia naţională, pentru corectarea
fluctuaţiilor nedorite ale ciclurilor economice care apar în economia de schimb.20

18
Corduneanu C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs, Bucureşti, 1998, pag.22
19
Corduneanu C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs, Bucureşti, 1998, pag. 22
20
Corduneanu C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs, Bucureşti, 1998., pag.20
 4.2. Prelevările fiscale: concept, conţinut, rol. Presiunea fiscală
Apariţia prelevărilor fiscale este strict legată de apariţia Statului şi a relaţiilor de schimb,
cu scopul îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului.
În perioada actuală, prelevările fiscale se realizează cu ajutorul impozitelor. În acest sens,
impozitul ca element de referinţă în teoria şi practica fiscală, reprezintă mijlocul semnificativ de
finanţare a nevoilor publice.
Din punct de vedere etimologic, noţiunea de impozit provine din limba latină de la
“impositum”, iar cea de taxă din limba greacă de la “taxis”, ambele având sensul de obligaţie
publică, impozit.
Definirea conceptului de prelevări fiscale, porneşte de la trei abordări diferite21:
 o abordare tehnico-operaţională, în baza căreia prelevările fiscale reprezintă
ansamblul operaţiunilor stabilite de stat, în baza puterii sale de decizie şi constrângere, prin care
se asigură resursele necesare finanţării costurilor acţiunilor sale.
 o abordare monetară, conform căreia prelevările fiscale constituie ansamblul
încasărilor realizate prin intermediul impozitelor şi taxelor fiscale.
 abordarea financiară, care defineşte prelevările fiscale drept obligaţii stabilite în
baza autorităţii de care dispune statul, fără destinaţie specială, obligaţii care au un caracter pecuniar
şi definitiv, sub forma impozitelor şi taxelor fiscale, destinate finanţării globale a unei părţi a
cheltuielilor publice.
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu definitiv (nerambursabil) şi fără
contraprestaţie directă din partea statului.
Dintr-o altă abordare, impozitul reprezintă plata (contribuţia) bănească obligatorie,
generală şi definitivă (nerambursabilă), directă sau indirectă, efectuată de persoane fizice şi de
persoane juridice din veniturile şi averea lor la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul
şi la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un
echivalent direct şi imediat, necesar pentru satisfacerea cerinţelor societăţii22.

21
Corduneanu C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs, Bucureşti, 1998, pag. 74-75.
22
Bistriceanu Gh., Badea L. – Bugetul de stat al României, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010, pag. 31.
 Taxa este un instrument (pârghie) financiar care se concretizează în plata bănească ce se
efectuează de persoane fizice şi persoane juridice, către autorităţi publice, instituţii de utilitate
publică sau către unităţi economice, de regulă, pentru serviciile ce le sunt prestate23.
În Legea finanţelor publice24 se dau următoarele definiţii:
- impozitul = prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de
către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;
- taxa = suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate
acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public;
- contribuţia = prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice,
cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii.
În acelaşi fel sunt definite impozitele şi taxele şi în Legea finanţelor publice locale.25
În Codul de procedură fiscală, impozitele, taxele şi contribuţiile sunt definite astfel:
- impozit = prelevare obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, fără
contraprestaţie, în scopul satisfacerii necesităţilor de interes general;
- taxă = prelevarea obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, cu ocazia
prestării unor servicii de către instituţii sau autorităţi publice, fără existenţa unui echivalent între
cuantumul taxei şi valoarea serviciului;
- contribuţie socială = prelevare obligatorie realizată în baza legii, care are ca scop protecţia
persoanelor fizice obligate a se asigura împotriva anumitor riscuri sociale, în schimbul căreia
aceste persoane beneficiază de drepturile acoperite de respectiva prelevare.
Deosebiri existente între impozite şi taxe:
- în cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze plătitorului un echivalent direct şi
imediat, pe când pentru taxă se prestează un serviciu şi, pe cât posibil, imediat; expresia fără
contraprestaţie, poate fi comentată în sensul că un anumit contraserviciu imediat din partea statului

23
Bistriceanu Gh., Badea L. – Bugetul de stat al României, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010, pag. 31.

24
Legea nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare.

25
Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 618 din 18 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
 se realizează în fapt prin intermediul utilităţilor publice, respectiv apărarea ţării, ordinea publică,
siguranţa naţională, iluminatul public, etc., chiar înaintea plăţii impozitelor .
- cuantumul impozitului se determină în funcţie de natura şi volumul venitului impozabil sau
a averii, în timp ce mărimea taxei depinde, în mod obişnuit, de felul serviciului solicitat şi prestat.
- termenele de plată ale impozitelor sunt stabilite în prealabil prin lege şi concordă cu sau
urmează perioadelor de realizare a veniturilor impozabile; termenele de plată a taxelor se fixează,
de obicei, în momentul solicitării sau după prestarea serviciilor.
Impozitul îndeplineşte trei funcţii principale:
a) financiară, prin care asigură venituri bugetului de stat şi bugetelor locale; constituie
mijlocul principal de procurare a resurselor statului;
b) economică, fiind un mijloc de intervenţie a statului în economie prin intermediul
pârghiilor financiare;
c) socială, prin care se redistribuie unele venituri ale agenţilor economici şi grupelor de
populaţie, adică, în fapt, se redistribuie o parte importantă a produsului intern brut între grupuri
sociale şi indivizi, între persoane fizice şi juridice.

Presiunea fiscală
O parte importantă a Produsului Intern Brut se concentrează la dispoziţia statului prin
intermediul impozitelor şi taxelor. Atât din punct de vederea politic, cât şi pe plan economic,
financiar şi social, prezintă un interes major dimensionarea părţii din Produsul Intern Brut care se
prelevă la dispoziţia statului prin intermediul impozitelor, taxelor, contribuţiilor.
Rata fiscalităţii se calculează ca un raport între totalul veniturilor fiscale şi Produsul Intern
Vf
Brut, conform relaţiei: Rf   100 , în care:
PIB
- Rf = Rata fiscalităţii, care ne arată cât la sută din produsul intern brut este concentrat la
dispoziţia statului cu ajutorul impozitelor şi taxelor;
- Vf = Venituri fiscale;
- PIB = Produsul Intern Brut
La nivel macroeconomic, se poate calcula o rată a presiunii fiscale globale (denumită în
literatura de specialitate indicele presiunii fiscale globale sau rata prelevărilor obligatorii sau rata
fiscalităţii). Prelevările obligatorii au două mari componente: impozitele şi contribuţiile sociale
obligatorii.
Rata globală a fiscalităţii se calculează conform relaţiei:
PO
Rgf  100
PIB , în care:
Rgf = Rata fiscalităţii globale, care ne arată cât la sută din produsul intern brut este
concentrat la dispoziţia statului cu ajutorul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;
PO = prelevările obligatorii, respectiv totalul încasărilor realizate într-un an din impozite,
taxe şi contribuţii sociale obligatorii;
PIB = Produsul Intern Brut.

De asemenea, pot fi calculate şi rate parţiale ale fiscalităţii, prin raportarea la PIB a
impozitelor (veniturilor fiscale în sens strict), a contribuţiilor sociale obligatorii sau prin raportarea
la PIB a fiecărui tip de impozit.
Exemplu:
Pe baza datelor din tabelul de mai jos, referitoare la PIB şi veniturile Bugetului general
consolidat al României realizate pe anii 2016 și 2017, se calculează rata fiscalităţii globale şi
indicatori parţiali ai presiunii fiscale:
Indicatori 2016 2017
Produsul Intern Brut 761.473,6 858.332,8
Veniturile totale ale Bugetului general consolidat, din 223.721,9 251.817,7
care:
1. Venituri curente, din care: 215.618,8 233.804,0
a) Veniturile fiscale 136.406,1 140.245,8
b) Contribuţii de asigurări 61.274,4 71.710,5
c) Venituri nefiscale 17.938,3 21.847,7
Sursa: www.insse.ro, www.bnr.ro , www.mfinante.gov.ro
Indicatorul de
Relaţia de calcul 2016 2017
presiune fiscală
Rata fiscalităţii (Venituri fiscale + Contribuţii de 25,9% 24,7%
globale asigurări)×100
PIB
Rata fiscalităţii (în Venituri fiscale × 100 17,9% 16,3%
sens strict/restrâns) PIB
Rata contribuţiilor Contribuţii de asigurări × 100 8,0% 8,4%
sociale obligatorii PIB
 Problema fiscalităţii trebuie privită atât sub aspectul ponderii încasărilor din impozite şi
taxe în Produsul intern brut, cât şi al structurii impozitelor şi taxelor. În acest sens, este necesar
realizarea unei analize cu privire la:
- locul ocupat în totalul veniturilor fiscale a încasărilor provenite din impozitele directe şi,
respectiv, cele din impozitele indirecte;
- raportul dintre impozitele pe veniturile persoanelor fizice şi impozitele pe veniturile
persoanelor juridice;
- care sunt produsele ce fac obiectul taxelor de consumaţie şi care este nivelul cotelor
aferente impozitelor indirecte.

4.3. Elementele tehnice ale impozitului

Elementele tehnice ale impozitului sunt: denumirea impozitului, subiectul impozitului
(contribuabilul sau plătitorul), suportatorul impozitului, obiectul impozabil, sursa impozitului,
modul de impunere şi percepere, unitatea de impunere, cotele de impunere, termenele de plată,
înlesnirile la plata impozitului, responsabilitatea şi drepturile plătitorilor etc.
1. Denumirea impozitului reliefează natura economică a impozitului respectiv.
2. Subiectul impozitului (contribuabilul sau plătitorul)
Codul de procedură fiscală26 defineşte:
 contribuabilul - orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără
personalitate juridică ce datorează, conform legii, impozite, taxe şi contribuţii sociale (în cazul
impozitului pe profit, taxei pe valoarea adăugată, impozitului pe clădiri, etc.);
 plătitorul - persoana care, în numele contribuabilului, conform legii, are obligaţia
de a plăti sau de a reţine şi de a plăti ori de a colecta şi plăti, după caz, impozite, taxe şi contribuţii
sociale (de regulă în cazul impozitelor directe care sunt supuse stopajului la sursă).
3. Suportatorul (destinatarul) impozitului este acea persoană care, în fapt, suportă
impozitul. De regulă, contribuabilul este şi suportatorul (de regulă în cazul impozitelor directe, ca
de exemplu impozitul pe profit, impozitul pe veniturile din salarii, impozitul pe clădiri, etc.).
Practic, sunt cazuri în care suportatorul impozitului este o altă persoană decât plătitorul (subiectul

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală publicată în Monitorul Oficial nr. 547 din 23.07.2015, cu
26

modificările şi completările ulterioare.

impozabil), deoarece se folosesc diferite metode pentru a transfera impozitele plătite în sarcina
altor persoane. Este cazul impozitelor indirecte, ca de exemplu Taxa pe Valoarea Adăugată, unde,
de regulă, suportatorul nu coincide cu plătitorul.
4. Obiectul impunerii (obiectul impozabil) îl constituie materia supusă impunerii. În cazul
impozitelor directe, obiectul impozabil îl constituie, spre exemplu: profitul, venitul realizat de o
persoană, salariul, bunurile, etc. Cu privire la obiectul impozabil, asupra lui se aplică, de regulă,
principiul unicităţii, conform căruia un obiect impozabil se impune o singură dată.
De asemenea, actele normative prevăd obiectul impozabil în general, impersonal. În acest
sens obiectul impozabil trebuie să fie concretizat atât cantitativ, cât şi calitativ.
Obiectul impozabil determinat în mod concret, cantitativ şi calitativ, formează baza
impozabilă. Baza impozabilă se exprimă în unităţi băneşti; alteori ea se determină în unităţi de
măsură naturale, ca de exemplu, hectare, kilograme, bucăţi etc.
Determinarea bazei impozabile necesită două operaţiuni, şi anume:
 identificarea obiectului impozabil şi stabilirea naturii acestuia (determinarea
calitativă);
 evaluarea sau măsurarea, adică determinarea cantitativă, pe o anumită perioadă de
timp (lună, trimestru, an).
De exemplu, în cazul impozitului pe profit, baza impozabilă poartă denumirea de rezultat
fiscal.
Rezultatul fiscal se calculează ca diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile înregistrate
conform reglementărilor contabile aplicabile27, din care se scad veniturile neimpozabile şi
deducerile fiscale şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Pentru a determina rezultatul fiscal vor fi luate în considerare atât pierderile fiscale28, cât
şi alte elemente asimilate veniturilor şi cheltuielilor.
RF = VT – CT + Esv – Esc – Vn + CN – D – Pf unde:
RF = rezultatul fiscal;
VT = veniturile înregistrate conform reglementărilor contabile;
CT = cheltuielile înregistrate conform reglementărilor contabile;
Esv = elemente similare veniturilor;

27
În baza Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
28
care se recuperează în conformitate cu prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal.
 Esc = elemente similare cheltuielilor;
Vn = veniturile neimpozabile;
CN = cheltuieli nedeductibile;
D = deduceri fiscale;
Pf = pierderea fiscală recuperată (din anii precedenţi).
Rezultatul fiscal îmbracă două forme:
Profit impozabil dacă Pierdere fiscală dacă
Rezultat fiscal > 0 Rezultat fiscal < 0

Venituri considerate neimpozabile în baza prevederilor Codului fiscal:

 dividendele, în anumite situaţii (de exp. dividendele primite de la o persoană
juridică română; dividendele primite de la o persoană juridică stăină plătitoare de impozit pe
profit sau a unui impozit similar impozitului pe profit, situată într-un stat terţ , dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii, etc.);
 veniturile din anularea, recuperarea, inclusiv refacturarea cheltuielilor pentru care
nu s-a acordat deducere;
 veniturile din restituirea ori anularea unor dobânzi şi/sau penalităţi pentru care nu
s-a acordat deducere;
 veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat
deducere.
În România, Codul fiscal împarte cheltuielile în trei categorii:
 cheltuieli deductibile
 cheltuieli cu deductibilitate limitată
 cheltuieli nedeductibile
Pentru determinarea rezultatului fiscal sunt considerate cheltuieli deductibile, cheltuielile
efectuate în scopul desfăşurării activităţii economice, inclusiv cele reglementate prin acte
normative în vigoare (de exp. cheltuielile cu materiile prime, cheltuielile cu salariile personalului,
cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei, produselor sau
serviciilor, cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţele existente sau noi,
participarea la târguri şi expoziţii, etc.).
 Cheltuielile care nu se încadrează în categoria celor menţionate anterior sunt considerate
cheltuieli nedeductibile, cu excepţia unei părţi din acestea care au deductibilitate limitată şi care
sunt reglementate prin Codul fiscal.
Exemple de cheltuieli cu deductibilitate limitată:
 cheltuielile de protocol, în limita unei cote de 2% aplicată asupra profitului contabil
la care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit şi cheltuielile de protocol.
 cheltuielile sociale, în limita unei cote de 5% aplicată asupra valorii cheltuielilor cu
salariile personalului, potrivit Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, cu modificările şi
completările ulterioare (ca de exp. ajutoarele pentru naştere; ajutoarele pentru boli grave sau
incurabile şi protezele; serviciile de sănătate acordate în cazul bolilor profesionale şi al
accidentelor de muncă până la internarea într-o unitate sanitară, etc.).
Exemple de cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal:
 cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele
reprezentând diferenţe din anii precedenţi sau din anul curent, precum şi impozitele pe profit sau
pe venit plătite în străinătate;
 dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile, datorate
către autorităţile române /străine, potrivit prevederilor legale, cu excepţia celor aferente
contractelor încheiate cu aceste autorităţi;
 cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele private,
acordate potrivit legii;
Contribuabilii care efectuează sponsorizări şi/sau acte de mecenat, potrivit prevederilor
legale, precum şi cei care acordă burse private, potrivit legii, scad sumele aferente din impozitul
pe profit datorat la nivelul valorii minime dintre următoarele:
1. valoarea calculată prin aplicarea a 0,5% la cifra de afaceri; pentru situaţiile în care
reglementările contabile aplicabile nu definesc indicatorul cifra de afaceri, această limită se
determină potrivit normelor;
2. valoarea reprezentând 20% din impozitul pe profit datorat.
 cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de
un contribuabil inactiv;
  cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate
de plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţă pentru
aceste bunuri sau servicii.

5. Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se evaluează obiectul impozabil:

unitatea monetară pentru impozitul pe profit, pe salarii, metrul pătrat, hectarul, pentru impozitul
pe teren, etc.
6. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, ceea ce în mod curent este
venitul contribuabilului, spre exemplu: profitul, salariile, încasările din vânzarea mărfurilor, din
prestarea serviciilor, valoarea adăugată, etc. În unele cazuri, obiectul impozabil şi sursa
impozitului coincid; alteori însă acestea sunt diferite. În cazul impozitului pe profit, al impozitului
pe salarii, obiectul şi sursa de plată a impozitului coincid, plata impozitului determinând
diminuarea corespunzătoare a venitului. Există însă cazuri în care între obiectul impozabil şi sursa
de plată a impozitului trebuie făcută distincţie; astfel, de exemplu, la impozitul pe clădiri, obiectul
impozabil îl constituie clădirile (valoarea acestora), procesul economic de utilizare a clădirilor, iar
izvorul sau sursa de plată a impozitului pe clădiri îl/o constituie alte venituri realizate de
proprietarii clădirilor. În mod obişnuit, legea precizează numai obiectul impozabil, sursa de plată
a impozitului subînţelegându-se.
7. Modul de impunere şi percepere a impozitului cuprinde măsurile şi metodele succesive
folosite de organele financiare pentru stabilirea, constatarea, evaluarea materiei impozabile,
determinarea cuantumului impozitului şi apoi perceperea, adică încasarea impozitului.
Experienţa financiară a mai multor ţări confirmă că materia impozabilă se poate evalua
prin trei metode, şi anume: metoda evaluării indirecte, care se bazează pe prezumţie, metoda
evaluării directe, când se folosesc diferite probe, registre, acte, şi metoda normativă, când materia
impozabilă este evaluată de însăşi legea impozitului respectiv.
În cazul metodei evaluării indirecte, se pot folosi următoarele căi de realizare:
- evaluarea pe baza indiciilor exterioare ale materiei impozabile, care se foloseşte în cazul
impozitelor de tip real şi conduce la stabilirea cu aproximaţie a valorii materiei impozabile,
indiferent de persoana care posedă obiectul impozabil. Acest procedeu de evaluare a materiei
impozabile se foloseşte la calcularea impozitului funciar, a impozitului pe clădiri etc. Evaluarea
pe baza indiciilor exterioare este foarte simplă şi, deci, puţin costisitoare; ea prezintă
inconvenientul că nu conduce la determinarea exactă a bazei impozabile, făcând ca impunerea să
poată deveni inechitabilă;
- evaluarea forfetară, care constă în faptul că organele financiare, în acord cu subiectul
impozabil, stabilesc o anumită valoare a materiei impozabile. Şi în acest caz nu se asigură
exactitatea evaluării materiei impozabile;
- evaluarea administrativă, care constă în determinarea valorii impozabile de către
organele financiare pe baza datelor de care ele dispun. În situaţia în care subiectul impozabil este
nemulţumit de modul cum s-a determinat baza impozabilă, el are dreptul să o conteste,
administrând probele corespunzătoare.
Metoda evaluării directe poate folosi două căi de determinare a mărimii valorii obiectului
impozabil, şi anume:
- evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului. Plătitorii de impozite sunt obligaţi să
conducă evidenţa activităţii pe care o desfăşoară, din care să rezulte cheltuielile efectuate şi
veniturile realizate, să încheie bilanţ contabil şi să întocmească o declaraţie de impunere din care
să rezulte venitul, averea etc., pe baza cărora plătitorul sau organul financiar determină mărimea
valorică a obiectului impozabil. Deşi această cale de evaluare este mai larg utilizată, ea prezintă
inconvenientul că face posibilă sustragerea de la impunere a unei părţi din obiectul impozabil,
întrucât evidenţele şi declaraţiile nu sunt întotdeauna sincere şi secretul operaţiunilor comerciale
îngreunează controlul efectuat de către organele financiare;
- evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane. O astfel de declaraţie poate fi dată de
către persoanele care cunosc mărimea materiei impozabile şi au obligaţia prin lege să declare
organelor financiare datele necesare în vederea calculării impozitului. Această cale de evaluare se
foloseşte pentru determinarea impozitului pe salarii, impozitului pe dividende, etc.
Metoda normativă de evaluare a materiei impozabile constă în determinarea bazei
impozabile de către însăşi legea care reglementează materia impozitului, respectiv după anumite
norme, stabilind venituri impozabile normate nete. Aceasta înseamnă că la stabilirea veniturilor
impozabile normate, legiuitorul a avut în vedere cheltuielile efectuate de contribuabil pentru
obţinerea venitului net respectiv. Metoda normativă este folosită la determinarea venitului
impozabil pe hectar, diferenţiat pe zone de fertilitate şi culturi, la stabilirea veniturilor impozabile
pe feluri de meserii etc. Determinarea veniturilor impozabile după anumite norme prezintă
avantaje deoarece simplifică munca organelor financiare în calcularea impozitelor, evită
aprecierile subiective în materie fiscală, dă posibilitatea plătitorului să cunoască în mod cert
obligaţiile sale fiscale şi îl stimulează să lucreze cât mai bine, să obţină venituri cât mai mari,
cunoscut fiind faptul că veniturile obţinute în plus, peste cele normate nu sunt impozabile.
8. Perceperea (încasarea) impozitului se efectuează prin următoarele procedee: plata
directă; reţinerea şi virarea (stopajul la sursă); impunerea şi debitarea; aplicarea de timbre
fiscale.
Plata directă este procedeul potrivit căruia agenţii economici determină singuri, din
proprie iniţiativă, baza impozabilă, în concordanţă cu prevederile actelor normative, calculează
impozitul aferent şi îl virează (achită) la termenul legal în contul bugetului statului sau în contul
bugetelor locale. Plătitorii rămân răspunzători de calcularea corectă şi de plata în termen a
impozitului. Organele financiare controlează exactitatea calculelor, plata la termen a impozitului
datorat bugetului statului sau bugetelor locale. Plata directă se foloseşte pentru încasarea
impozitului pe profit, a taxei pe valoarea adăugată etc.
Reţinerea şi virarea (stopajul la sursă) este un procedeu de încasare a unor impozite şi taxe
datorate bugetului statului, care constă în aceea că un agent economic, o instituţie sau o terţă
persoană fizică, atunci când plăteşte drepturile băneşti pentru munca prestată (salarii, drepturi de
autor, onorarii, dividende), are obligaţia să calculeze impozitele aferente acestor câştiguri, să le
reţină şi să le vireze la termenele stabilite prin lege la bugetul statului. Folosirea acestui procedeu
economiseşte timpul plătitorilor, simplifică munca şi formalităţile de încasare a impozitelor,
asigură alimentarea operativă a bugetului statului şi a bugetelor locale cu venituri ce provin din
aceste surse. Periodic, organele financiare verifică dacă impozitele respective au fost corect
calculate şi dacă s-au virat la termenele legale la bugetul statului sau la bugetele locale.
Impunerea şi debitarea este procedeul potrivit căruia unele impozite şi taxe anuale cu
caracter de continuitate se calculează de către organele financiare, se înregistrează în rolurile
fiscale, se înştiinţează în scris plătitorii şi apoi se urmăreşte încasarea lor. Acest procedeu se
utilizează pentru încasarea impozitului pe clădiri, a taxei asupra mijloacelor de transport, etc.
Perceperea de venituri bugetare prin aplicarea de timbre mobile fiscale se foloseşte la
încasarea taxelor de timbru datorate statului pentru diferite acţiuni în justiţie, a taxelor privind
eliberarea, legalizarea şi autentificarea diferitelor acte, certificate etc.
 9. Cota de impunere este suma sau procentul care se aplică asupra bazei impozabile şi cu
ajutorul căreia se calculează impozitul. Cota de impunere mai poate fi definită ca fiind impozitul
aferent unei unităţi de impunere.
Cotele de impozit sunt de mai multe feluri, şi anume:
a) cote fixe (în sumă fixă, egală, forfetară);
b) cote procentuale:
- proporţionale;
- progresive: - orizontale
- verticale: - simple;
- compuse;
- regresive.
Cotele fixe (forfetare) sunt stabilite în sumă fixă (egală), neschimbată, independent de
mărimea venitului impozabil, de mărimea averii sau situaţia socială a plătitorului. Aceste cote se
utilizează când bazele impozabile sunt exprimate în unităţi naturale ca, de exemplu, la
determinarea impozitului pe teren (sub forma de cotă în sumă fixă pe mp), la aplicarea taxelor
asupra mijloacelor de transport etc.
Cotele procentuale reprezintă un anumit procent din suta de lei de venit impozabil; aceste
cote se aplică numai bazelor impozabile exprimate valoric.
În cazul impozitului pe profit începând cu 1 ianuarie 2005, în România, reglementările
fiscale preved o cotă de impozit pe profit de 16%. De asemenea, Codul fiscal prevede şi o cotă de
5%, aplicabilă veniturilor în cazul contribuabililor care desfăşoară activităţi de natura barurilor de
noapte, cluburilor de noapte, discotecilor şi cazinourilor.
cota 16%  aplicabilă profitului impozabil
 aplicabilă veniturilor în cazul contribuabililor care desfăşoară activităţi
de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor,
cazinourilor, inclusiv persoanelor juridice care realizează aceste
cota 5%, venituri în baza unui contract de asociere, şi la care impozitul pe profit
datorat pentru aceste activităţi este mai mic decât 5% din veniturile
respective;

Cotele proporţionale sunt acelea al căror procent rămâne nemodificat (constant), indiferent
de mărimea bazei impozabile şi de situaţia socială a plătitorului. Cotele proporţionale stimulează
agenţii economici şi producătorii individuali să-şi dezvolte şi să-şi perfecţioneze activitatea. Ele
se aplică şi asupra veniturilor populaţiei în cazurile în care impozitul respectiv nu are drept scop
redistribuirea în prea mare măsură a veniturilor contribuabililor.
Cotele progresive cresc pe măsura creşterii bazei impozabile, fie într-un ritm constant, fie
într-un ritm variabil. În funcţie de natura venitului impozabil, a averii impozabile şi de categoriile
de plătitori, cotele progresive pot să opereze atât orizontal, cât şi vertical. Pentru progresivitatea
orizontală este caracteristic faptul că, la venituri impozabile egale ca mărime, cota de impozit este
diferită în funcţie de natura venitului impozabil şi categoriile de plătitori. În schimb, la
progresivitatea verticală, cota de impozit creşte pe măsura creşterii veniturilor, precum şi în
funcţie de natura venitului impozabil şi de categoriile de plătitori. La un moment dat, cotele
progresive nu mai cresc, transformându-se în cote proporţionale.
Cotele progresive verticale sunt, la rândul lor, de două feluri: simple (globale) şi compuse
(pe tranşe). În cazul cotelor progresive simple se aplică procentul de impunere aferent tranşei
superioare a venitului impozabil la întregul venit impozabil realizat de către plătitor. Cotele
progresive compuse (pe tranşe) se calculează separat, aplicându-se fiecărei tranşe procentul
aferent; după efectuarea acestei operaţiuni, se însumează impozitul corespunzător fiecărei tranşe
de venit impozabil şi se obţine impozitul total de plată.
Cotele regresive se micşorează pe măsura creşterii venitului impozabil, în scopul
avantajării plătitorului.
Exemple:
1. Pe baza cotelor progresive simple, prezentate în tabelul de mai jos, să se calculeze
impozitul datorat de doi contribuabili care obţin venituri impozabile anuale de 4.400 u.m.,
respectiv de 4.510 u.m. şi să se determine rata marginală de impozitare pentru contribuabilul al
doilea faţă de primul.

Venitul lunar impozabil (u.m.) Cota progresivă simplă

Până la 3.000 10%
3.001 – 4.500 15%
4.501 – 6.500 20%
Peste 6.500 25%

Rezolvare:
Primul contribuabil datorează un impozit de: 4.300  15% = 645 u.m.
 Al doilea contribuabil datorează un impozit de: 4.610  20% = 930 u.m.

Rata marginală (Rmg) de impozitare se calculează conform relaţiei:

I
Rmg   100 , unde:
VI
ΔI = modificarea absolută a impozitului de la un contribuabil la altul;

ΔVI = modificarea absolută a venitului impozabil de la un contribuabil la altul.

Deci, Rmg = (285/350)  100 = 81,4%.

2. Fie contribuabilii A şi B, care realizează următoarele venituri impozabile:

VIA = 4.300 u.m.;
VIB = 4.650 u.m.
Să se determine:
a) impozitul datorat de fiecare contribuabil pe baza sistemului de impozitare cu cote
progresive compuse;
b) cota medie de impozitare pentru fiecare contribuabil;
c) rata marginală de impozitare a contribuabilului A faţă de contribuabilul B.
Rezolvare: a)
Venitul lunar impozabil Impozitul aferent venitului lunar
(în u.m.)
Până la 3.000 10%
3.001 – 4.500 300 u.m. + 15% pentru ceea ce depăşeşte 3.000 u.m.
4.501 – 6.500 525 u.m. + 20% pentru ceea ce depăşeşte 4.500 u.m.
Peste 6.500 925 u.m. + 25% pentru ceea ce depăşeşte 6.500 u.m.

Impozitul datorat de contribuabilul A: 300 + (4.300 – 3.000)  15% = 495 u.m.

Impozitul datorat de contribuabilul B: 525 + (4.650 – 4.500)  20% = 555 u.m.

b) Cota medie de impozitare se calculează conform relaţiei:

Ii
CMIi   100 , unde:
VI i
CMIi = cota medie de impozitare pentru contribuabilul i;

Ii = impozitului datorat de contribuabilul i;

VIi = venitul impozabil al contribuabilului i.

 Cota medie de impozitare a contribuabilul A este de (495/4.300)  100 = 11,51%.

Cota medie de impozitare a contribuabilul B este de (555/4.650)  100 = 11,94%.

c) Rata marginală de impozitare a contribuabilului A faţă de contribuabilul B este:

Rmg = (60/350)  100 = 18,57 %.

10. Termenele de plată arată când şi cum (integral sau în rate) trebuie să se plătească
impozitul. Termenele de plată ale impozitelor sunt prevăzute în fiecare act normativ instituitor de
venituri bugetare. La fixarea acestor termene se au în vedere atât perioadele de realizare a
veniturilor din care se plătesc impozitele, cât şi necesitatea de a se asigura alimentarea continuă a
bugetului statului şi a bugetelor locale cu resurse băneşti. Stabilirea precisă a termenelor de plată
constituie una din condiţiile esenţiale care face ca plătitorul să ştie precis cât datorează statului şi
când trebuie să plătească impozitul.
De exemplu, în România, referitor la declararea şi plata impozitului pe profit Codul fiscal
menţionează: "calculul, declararea şi plata impozitului pe profit se realizează trimestrial, până la
data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I – III"29.
11. Înlesnirile la plata impozitelor şi taxelor fac parte din măsurile de plătă a impozitului.
Apar sub formă de reduceri, bonificaţii, compensări sau restituiri de sume plătite în plus, amânări,
eşalonări, reeşalonări etc. de la plata impozitelor şi a altor venituri bugetare.
12. Responsabilitatea şi drepturile plătitorilor
Contribuabilii au obligaţia să conducă în mod corect contabilitatea activităţii lor, să depună
în termen la organele financiare declaraţiile de impunere, deconturile, bilanţurile contabile,
conturile de profit şi pierderi, documentele solicitate etc.
Fiecare persoană juridică şi fizică trebuie să-şi achite obligaţiile fiscale faţă de stat la
termenele stabilite. Plătitorii sunt răspunzători de respectarea strictă a prevederilor cuprinse în
legislaţia privitoare la veniturile bugetare. Nerespectarea normelor juridice în vigoare privitoare la
plata impozitelor, taxelor etc. atrage după sine sancţiuni, cum sunt: dobânzi, majorări, amenzi,
executare silită, iar în cazuri mai grave, aplicarea şi de sancţiuni penale

29
cu excepţiile prevăzute de Codul fiscal
 4.4. Impunerea: concept şi principii ale impunerii
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care au
drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.
Impunerea are două laturi:
- o latură de natură politică (prin impunere se urmăreşte ca fiecare impozit să
răspundă anumitor cerinţe, să fie în concordanţă cu anumite principii);
- o latură de ordin tehnic (concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru
determinarea obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului).

I. La inceputul secolului al XIX – lea, Adam Smith, formulează principiile

impunerii30, cunoscute ca şi principiile clasice ale impunerii; acestea se referă la:
 principiul justeţei impunerii (echităţii fiscale) – contribuţia cu impozite la bugetului
statului să se facă în funcţie de venitul obţinut sau de averea deţinută;
 principiul certitudinii impunerii – mărimea impozitelor datorate de fiecare
contribuabil trebuie să fie certă şi nu arbitrară, iar termenele, modalitatea şi suma de plată să fie
bine stabilite şi cunoscute, clare pentru fiecare plătitor;
 principiul comodităţii impunerii - impozitele trebuie să fie percepute la termenele
şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabili;
 principiul randamentului impozitelor – sistemul fiscal trebuie să asigure încasarea
impozitelor cu cheltuieli minime şi să fie cât mai puţin apăsător pentru contribuabili.

II. În prezent, literatura modernă de specialitate menţionează principiile la care trebuie să

răspundă impunerea; acestea sunt cunoscute sub denumirea de principii moderne ale impunerii31.

a. Principii de echitate fiscală

Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite.

30
Smith, A., An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (1776), traducere în limba română Adam
Smith – Avuția națiunilor, citat în Văcărel I. şi colectiv – Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2007.
31
Văcărel I. şi colectiv, Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007.
 Pentru realizarea echităţii în materie de impozite presupune impunerea diferenţiată a
veniturilor şi a averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozabil şi existenţa unui
minim neimpozabil care presupune scutirea de plata impozitului a persoanelor cu venituri mici.
În acest sens, respectarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea mai multor condiţii, şi
anume:
- asigurarea venitului minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit
minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul neimpozabil poate fi
aplicat numai în cazul impozitelor directe, în special la impozitele pe venit, neavând aplicabilitate
în materie de impozite indirecte;
- sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică
avându-se în vedere mărimea venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum şi a situaţiei
personale a acestuia (respectarea cerinţelor echităţii pe verticală);
- la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită
în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane
să fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie (respectarea cerinţelor
echităţii pe orizontală);
- impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate
persoanele care realizează venituri sau posedă un anumit gen de avere, cu excepţia persoanelor ale
căror venituri se situează sub un anumit nivel (minim neimpozabil).
Un rol deosebit în respectarea echităţii fiscale îl are cota de impunere care determină modul
de dimensionare a impozitului. Practica fiscală cunoaşte impunerea în sume fixe şi respectiv, în
cote procentuale.
Un impozit în sumă fixă, cunoscut sub denumirea de capitaţie, s-a practicat în evul mediu
şi în primele stadii ale epocii moderne. Acest impozit nu era echitabil, deoarece la stabilirea lui nu
se avea în vedere nici mărimea venitului sau a averii şi nici situaţia personală a plătitorului.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote procentuale,
în cote progresive şi regresive.
Impunerea în cote proporţionale reprezintă o manifestare nemijlocită a principiului
egalităţii în faţa impozitelor. În cazul acestei impuneri, se aplică aceeaşi cotă de impozit indiferent
de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă aceeaşi proporţie între volumul
venitului (valoarea averii) şi cuantumul impozitului datorat.
 Deşi prin introducerea impunerii în cote proporţionale s-a făcut un pas înainte faţă de
impunerea în sume fixe, în direcţia unei mai juste repartizări a sarcinilor fiscale, totuşi şi aceasta
prezintă unele neajunsuri. Astfel, nici impunerea în cote proporţionale nu are în vedere că puterea
contributivă a diferitelor categorii sociale creşte pe măsură ce acestea obţin venituri mai mari sau
posedă averi mai importante.
Utilizarea unei anumite progresivităţi de impunere, chiar şi în cazul în care aceasta este
mai ridicată, nu duce automat la respectarea echităţii fiscale, deoarece, aceasta impune şi
respectarea condiţiilor amintite mai sus. Totodată, nivelul ridicat al fiscalităţii este posibil să nu
afecteze prea mult puterea de plată a unor persoane, dacă, pe calea evaziunii fiscale acestea au
posibilitatea să sustragă de la impunere o parte importantă din materia impozabilă. Se mai constată
că, o cotă de impozit mai mare, aplicată la un moment dat, influenţează favorabil încasările
bugetare, însă de la un anumit nivel al cotei (care începe să devină descurajator) încasările încep
să descrească. Această relaţie este cunoscută sub denumirea de “curba încasărilor fiscale în funcţie
de cota de impozitare” elaborată de profesorul Arthur Laffer.

b. Principii de politică financiară

Principiile de natură financiară trebuie să răspundă unor necesităţi de natură financiară.
În această categorie de principii se includ:
 randamentul fiscal;
 stabilitatea;
 elasticitatea.
Un randament fiscal ridicat, neceită îndeplinirea a mai multor condiţii:
- impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele (fizice sau
juridice) care obţin venituri din aceeaşi sursă, posedă acelaşi gen de avere sau îşi aproprie (prin
cumpărare, import etc.) acelaşi gen de bunuri. Universalitatea impozitului presupune, în aceeaşi
măsură, ca întreaga materie impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la impunere;
- să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei părţi
din materia impozabilă;
- volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea
impozitelor să fie cât mai redus posibil.
Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul său rămâne constant de-a
lungul întregului ciclu economic. Cu alte cuvinte, randamentul unui impozit nu trebuie neapărat
să sporească odată cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile ale
ciclului economic şi nici să scadă în perioadele de criză şi depresiune ale ciclului economic.
Stabilitatea este necesară şi pentru a permite agenţilor economici să-şi elaboreze planuri financiare
pe termen lung. Modificările frecvente ale sistemului fiscal şi ale cuantumului impozitului conduc
la un climat de neîncredere, potrivnic unei dezvoltări economice durabile.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanenţă necesităţilor
conjuncturale de venituri ale statului. Astfel, dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor
bugetare, este necesar ca impozitul să poată fi majorat în mod corespunzător şi invers.
Din practica fiscală a diferitelor ţări rezultă că, de regulă, elasticitatea impozitului
acţionează mai ales în sensul majorării impozitelor.
O problemă de politică financiară în materie de impozite se pune şi în legătură cu numărul
şi felul (tipul) impozitelor utilizate pentru procurarea veniturilor necesare statului: prin utilizarea
unui singur impozit sau a mai multor impozite.
Impozitul unic, conceput a fi perceput pe unele produse (hidrocarburi, electricitate,
cărbuni), se consideră că ar evita cheltuielile de încasare pe care le presupun celelalte impozite şi
ar suprima frauda fiscală.
De menţionat că impozitul unic nu a fost aplicat, iar în practică întâlnim un număr mai mic
sau mai mare de impozite, în funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale existente în fiecare
ţară.
Un sistem fiscal trebuie apreciat de fiecare dată prin prisma tuturor consecinţelor sale pe
plan economic, financiar şi social, iar nu numai în funcţie de numărul şi tipul de impozite utilizate.
Aprecieri realiste privind consecinţele şi implicaţiile de ordin economico-social ale unui sistem
fiscal pot fi făcute dacă sunt avute în vedere aspecte, cum sunt: obiectul impunerii (veniturile,
averea, cheltuielile); felul impunerii (în sume fixe, în cote procentuale proporţionale, progresive
sau regresive); categoriile sociale sau socio-profesionale supuse impunerii; existenţa unor cazuri
de dublă impunere economică şi juridică; dimensiunea şi frecvenţa unor cazuri de evaziune fiscală
ori de repercutare a impozitelor şi taxelor şi beneficiarii acestora.
c. Principii de politică economică
Conţinutul principiilor de politică economică, se referă la realizarea unor obiective
economice avute în vedere de către stat.
 De regulă, prin introducerea unui nou impozit statul urmăreşte realizarea mai multor
obiective:
o procurarea resurselor financiare publice necesare efectuării cheltuielilor publice;
o folosirea impozitelor, ca pârghie pentru: stimularea dezvoltării economice generale, de
ramură sau zonale, stimularea (frânarea) consumului unor produse, etc.;
Impozitele pot fi folosite, concomitent cu alte instrumente, pentru redresarea situaţiei
economice. Astfel, spre exemplu, pentru stimularea investiţiilor particulare poate fi adoptată
măsura reducerii impozitului aferent profitului investit în maşini, utilaje şi alte echipamente active.
În vederea creşterii consumului unor anumite bunuri, statul procedează la micşorarea sau
chiar la suprimarea impozitelor indirecte percepute la vânzarea acestuia. Dacă se urmăreşte
reducerea consumului, atunci se procedează la majorarea cotelor de impozit aplicate la vânzarea
bunului respectiv.
Se apreciază, că un nivel înalt al fiscalităţii poate prejudicia creşterea economică prin
impactul advers asupra ofertei de locuri de muncă, asupra fenomenului de economisire, precum şi
asupra dorinţei de investire şi inovare. Prin urmare, utilizarea impozitelor ca mijloace de
intervenţie în economie trebuie făcută de fiecare dată cu multă precauţie, urmărindu-se ca prin
intermediul lor să se stimuleze deopotrivă atât cererea, cât şi oferta, pentru a nu afecta echilibrul
macroeconomic, deoarece impozitele influenţează deciziile economice, conducând la modificări
ale comportamentului indivizilor în calitatea lor de investitori, salariaţi sau de generatori de
economii.
d. Principii social-politice
Prin politica fiscală promovată de unele state se urmăreşte şi realizarea unor obiective de
ordin social-politic. Astfel de obiective urmărite de partidul de guvernământ prin politica fiscală
pe care o promovează, sunt în concordanţă cu interesele categoriilor şi grupurilor sociale pe care
le reprezintă. Este cunoscută, de asemenea, practica acordării unor facilităţi fiscale contribuabililor
cu venituri reduse şi celor care au persoane în întreţinere. Impozitele pot fi folosite şi pentru
limitarea consumului unor produse cu consecinţe dăunătoare asupra sănătăţii.

III. Principii ale fiscalităţii

În România, impozitele şi taxele reglementate de Codul fiscal se bazează pe următoarele
principii, numite şi principii ale fiscalităţii:
 a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi
capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiţii egale investitorilor,
capitalului român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru
fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi
să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) justeţea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui
contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor
sau a proprietăţilor acestuia;
d) eficienţa impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exerciţiu
bugetar la altul prin menţinerea randamentului impozitelor, taxelor şi contribuţiilor în toate fazele
ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât şi în cele de criză;
e) predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor
obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni modificări în
sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe şi contribuţii obligatorii.

4.5. Clasificarea impozitelor

Pentru a sesiza mai uşor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic,
financiar, social şi politic este necesară gruparea acestora pe baza unor criterii ştiinţifice.
I. După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în:
a) impozite directe:
- se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de
veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege;
- se încasează direct de la subiectul impozitului la termene dinainte stabilite;
- subiectul şi suportatorul impozitului sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi
persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.
b) impozite indirecte:
- se percep cu ocazia vânzării unor bunuri, prestării unor servicii, importului, exportului,
ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri;
 - în cazul acestor impozite, chiar prin lege, se atribuie calitatea de subiect al impozitului
altei persoane fizice şi juridice decât suportatorul acestuia.
II. După obiectul impunerii, impozitele pot fi clasificate în:
a) impozite pe venit (profit);
b) impozite pe avere (patrimoniu net sau capital);
c) impozite pe consum (pe cheltuieli).
III. În funcţie de scopul urmărit la introducerea impozitelor:
a) impozite cu caracter fiscal (financiar) – instituite în scopul realizării de venituri
necesare acoperirii cheltuielilor publice;
b) impozite de ordine – introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în
vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter financiar.
IV. În funcţie de neutralitatea faţă de contribuabili, distingem:
a) impozite reale, care se stabilesc în funcţie de mărimea materiei impozabile (terenuri,
clădiri etc.), făcând abstracţie de situaţia personală a plătitorului; acestea mai sunt numite și
impozite obiective sau pe produs;
b) impozite personale, care ţin cont de situaţia contribuabilului şi sunt reprezentate în
special de impozitele pe venit; acestea mai sunt denumite şi impozite subiective.
IV. După frecvenţa realizării:
a) impozite permanente (ordinare) – se încasează periodic;
b) impozite incidentale (extraordinare) – se încasează o singură dată (ex. impozitul pe
averea sau profiturile excepţionale de război).
V. După instituţia care le administrează:
- în statele de tip federal: a) impozite federale; impozite ale statelor, provinciilor sau
regiunilor membre ale federaţiei; impozite locale;
- în statele de tip unitar: b) impozite ale administraţiei centrale de stat;
- impozite locale.
 4.6. Caracterizarea generală şi clasificarea impozitelor directe şi a
impozitelor indirecte

4.6.1. Caracterizarea generală şi clasificarea impozitelor directe

Impozitele directe se datorează pentru venitul obţinut sau pentru averea deţinută.
Impozitele directe sunt nominative, reglementate în funcţie de mărimea venitului sau
averii, au termene de plată stabilite şi cunoscute în prealabil.
Prezintă următoarele avantaje:
 constituie un venit sigur pentru stat, dinainte cunoscut;
 se consideră că îndeplinesc cerinţele de echitate fiscală, deoarece sunt
exonerate veniturile necesare minimului de existenţă şi prin faptul că ţin seama de sarcinile
familiale;
 sunt simplu de calculat şi perceput.
Dezavantaje:
 nu sunt agreate de plătitori;
 se consideră că nu ar fi productive, întrucât conducerile statelor nu ar avea interes
să devină nepopulare prin mărimea acestor impozite;
 pot conduce la abuzuri în ce priveşte aşezarea şi încasarea impozitelor.
În funcţie de criteriile ce stau la baza aşezării impozitelor directe, acestea se pot clasifica
în:
1. impozite reale:
 se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământ, clădiri, fabrici etc.),
făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului;
 se mai numesc şi impozite obiective sau pe produs, deoarece se aşează asupra
produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia subiectului
impozitului.
2. impozite personale:
 se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia personală a
subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite subiective;
 se diferenţiază în funcţie de mărimea veniturilor, a averii şi de situaţia personală a
fiecărui plătitor.
În cadrul impozitelor personale putem distinge: impozite pe venit şi impozite pe avere.
 Impozitul pe venit se aplică asupra veniturilor realizate de persoanele fizice şi juridice.
În practica fiscală se întâlnesc următoarele sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile
persoanelor fizice:
● sistemul impunerii separate, care poate fi practicat:
- fie sub forma unui impozit unic pe venit, impunerea fiecărei categorii de venit făcându-
se diferenţiat, în funcţie de natura venitului;
- fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare venit dintr-o anumită sursă;
● sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o
persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă şi supunerea venitului cumulat unui singur
impozit;
● un sistem combinat, prin care anumite venituri sunt supuse impozitării separate, iar altele
sunt supuse impozitării globale (cumulate).
Modul în care se realizează impunerea veniturilor realizate de persoanele juridice este
determinat de modul de organizare a acestora, respectiv ca societăţi de persoane sau ca societăţi
de capital:
- în cazul societăţilor de persoane, impunerea veniturilor societăţii se face frecvent pe baza
sistemului aplicat persoanelor fizice, deoarece este dificil să se facă distincţie între averea fiecăreia
dintre persoanele asociate şi patrimoniul societăţii respective;
- la societăţile de capital, există o demarcaţie netă între averea acţionarilor şi patrimoniul
societăţii; acţionarii răspund pentru actele şi faptele societăţii numai în limita părţii de capital pe
care o deţin.
Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor sub formă de
dividende (proporţional cu participarea lor la capitalul social), cât şi la dispoziţia societăţii pentru
constituirea unor fonduri.
„O persoană juridică română care plăteşte dividende către o persoană juridică română are
obligaţia să reţină, să declare şi să plătească impozitul pe dividende32 reţinut către bugetul de
stat”33.

32
dividendul reprezintă o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant, drept
consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea persoană juridică.
33
Conform art. 43 din Codul fiscal - Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, publicată în M.O. nr. 688/2015
 Prin urmare, în cazul societăţilor de capital putem vorbi de profitul societăţii înainte de
repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende şi de profitul rămas la
dispoziţia societăţii. Această repartizare a profitului permite luarea în considerare a mai multor
modalităţi de impunere a veniturilor realizate de societăţile de capital, şi anume:
● Se impune mai întâi profitul total obţinut de societatea de capital şi apoi, separat, profitul
repartizat acţionarilor sub formă de dividende. Este un sistem considerat clasic şi se practică şi în
România.
● A doua modalitate constă în aceea că se impun numai dividendele, în timp ce partea din
profit lăsată la dispoziţia societăţii de capital este scutită de impozit. Practicarea unei astfel de
impuneri este avantajoasă pentru societăţile de capital şi vizează stimularea acestora în plasarea
profitului realizat în noi investiţii, dar se practică mai rar.
● A treia modalitate are caracteristic faptul că se impune numai partea din profit care
rămâne la dispoziţia societăţii de capital, iar dividendele repartizate acţionarilor nu sunt supuse
impozitării. În acest caz, se încalcă principiul echităţii fiscale, deoarece se exonerează de la
impunere dividendele realizate de acţionari.
● A patra modalitate presupune impunerea separată, mai întâi, a dividendelor repartizate
acţionarilor şi apoi a părţii din profit rămasă la dispoziţia societăţii de capital.
Impozitele pe avere au ca obiect impozabil averea deţinută de contribuabili.
Impozitele pe avere se clasifică astfel:
 impozite asupra averii propriu-zise: impozitele pe proprietăţi imobiliare;
impozitele asupra activului net;
 impozite pe circulaţia averii: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii,
impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile, impozitul pe hârtii de valoare,
impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale;
 impozitul pe sporul de avere: impozitul pe plusul de avere imobiliară, impozitul pe
sporul de avere dobândit în timp de război.

4.6.2.Caracterizarea generală şi clasificarea impozitelor indirecte

Impozitele indirecte se percep la vânzarea unor bunuri materiale, la prestarea unor servicii,
cu ocazia importului sau a exportului.
Caracteristici:
 - sunt elastice (flexibile) deoarece este necesară o perioadă scurtă de timp din momentul
luării deciziei de instituire a acestora sau de majorare a cotei (printr-un act normativ) până în
momentul în care devin operaţionale (sunt efectiv încasate);
- necesită cheltuieli reduse de aşezare, percepere şi urmărire;
- nu ţin cont de venitul sau de averea celor care le suportă;
- au caracter regresiv, deoarece ponderea impozitelor indirecte în total venit va fi mai mare
în cazul contribuabililor cu venituri mici decât în cazul celor cu venituri mari;
- afectează veniturile reale (puterea de cumpărare).
Clasificare
Impozitele indirecte sunt clasificate astfel:
a) taxe de consumaţie = impozite indirecte ce se includ în preţul de vânzare al mărfurilor
fabricate sau importate şi comercializate în interiorul ţării în care se percepe impozitul. Acestea
includ:
- taxele speciale de consumaţie = accize = taxe de consumaţie pe produs;
- taxe generale pe vânzări (se aplică asupra volumului total al vânzărilor) = impozitul pe
cifra de afaceri şi taxa pe valoarea adăugată.
b) monopolurile fiscale reprezintă instituirea monopolului statului asupra producerii
şi/sau comercializării unor bunuri.
c) taxele vamale (de import, de export, de tranzit) = impozite indirecte instituite de către
stat asupra mărfurilor care sunt transferate dintr-o ţară în alta.

4.7. Repercusiunea impozitelor şi evaziunea fiscală

Repercusiunea impozitelor sau incidenţa indirectă a impozitelor apare atunci când
persoana care plăteşte impozitul (contribuabilul) este diferită de persoana care îl suportă efectiv,
adică are loc trecerea sarcinii fiscale de la contribuabilul legal asupra contribuabilului real.
Impozitele care se pot repercuta (transfera) mai uşor sunt cele indirecte, deoarece ele se varsă
statului de către întreprinderile producătoare, prestatoare de servicii sau comerciale, dar se adaugă
la preţul mărfurilor sau la tariful serviciilor şi se transferă asupra cumpărătorilor.
Transferul impozitelor plătite de unele persoane în sarcina altora poate fi parţială sau
integrală, în funcţie de o serie de factori, dintre care: tipul de impozit; natura baremului de
impozitare; gradul de concentrare a producţiei; tipul pieţei; elasticitatea cererii (sau a ofertei) în
funcţie de preţ; felul mărfurilor care fac obiectul vânzării-cumpărării etc.
Principalele căi de transferare a sarcinilor fiscale de către întreprinzători asupra altor
persoane sunt: adăugarea la preţul de vânzare a mărfurilor sau la tariful serviciilor a impozitelor
indirecte şi repercutarea lor asupra cumpărătorilor; achiziţionarea, când piaţa permite, de materii
prime, materiale, combustibili etc. la preţuri mai mici, ceea ce face posibilă transferarea
impozitului asupra vânzătorului.
Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere în totalitate sau în parte a materiei
impozabile. În funcţie de modul cum este realizată, sustragerea de la plata impozitelor se poate
realiza la adăpostul legii, cu respectarea prevederilor legale (evaziunea fiscală legală sau evitarea
fiscală bazată pe lacunele reglementărilor legale) sau cu încălcarea legii, în mod ilicit sau
fraudulos.
Evaziunea fiscală legală poate fi redusă şi eliminată prin perfecţionarea reglementărilor
legale.
Evaziunea fiscală frauduloasă constă în ascunderea cu bună ştiinţă a obiectului impozabil,
subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata
impozitului datorat. Practic, această evaziune se poate prezenta sub mai multe forme, dintre care:
nedeclararea materiei impozabile; întocmirea unor declaraţii false de impunere; întocmirea unor
documente de plată fictive; conducerea unei contabilităţi nesincere, falsificarea registrelor, ţinerea
de registre duble etc.
În România, prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
34
sunt instituite măsuri de prevenire şi combatere a infracţiunilor de evaziune fiscală şi a unor
infracţiuni aflate în legătură cu acestea. Conform acestei legi, constituie infracţiuni de evaziune
fiscală şi se pedepsesc cu închisoare şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în
scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:
a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente
legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au
la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

34
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
 d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat
ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;
e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de
stocare a datelor;
f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin
nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau
secundare ale persoanelor verificate;
g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a
bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului
de procedură penală.
De asemenea, constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu amenda sau închisoare şi interzicerea
unor drepturi şi următoarele fapte:
- refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, după ce a fost
somată de 3 ori, documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor
financiare, fiscale sau vamale;
- fapta contribuabilului care, cu intenţie, nu reface documentele de evidenţă contabilă
distruse, în termenul înscris în documentele de control, deşi acesta putea să o facă;
- împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute
de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau
vamale;
- reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor
reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă;
- punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate,
utilizate în domeniul fiscal, cu regim special;
- tipărirea sau punerea în circulaţie, cu ştiinţă, de timbre, banderole sau formulare tipizate,
utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate;
- stabilirea (inclusiv tentativa) cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor
sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări
sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat,
precum şi asocierea în vederea săvârşirii acestei fapte.
 4.8. Formele dublei impuneri. Metode de evitare a dublei impuneri
juridice internaţionale
Prin dubla impunere se înţelege impunerea de două ori a aceluiaşi obiect impozabil. În
cadrul unui stat, supunerea aceluiaşi venit sau a aceleiaşi averi la mai multe impozite reprezintă o
dublă impunere (grevare) economică.
Dubla impunere juridică internaţională reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii
impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale diferite. Dubla
impunere juridică internaţională poate apărea în cazul realizării de către rezidenţii unui stat a unor
venituri pe teritoriul altui stat, precum şi în cazul impozitelor pe avere.
În practica fiscală internaţională, pot fi întâlnite mai multe criterii care stau la baza
impunerii veniturilor sau a averii:
- criteriul rezidenţei – impunerea veniturilor se efectuează de autoritatea fiscală din ţara
căreia aparţine rezidentul35, indiferent dacă veniturile sau averea, care fac obiectul impunerii, sunt
obţinute, respectiv, se află pe teritoriul acelui stat sau în afara acestuia;
- criteriul naţionalităţii – un stat impune pe rezidenţii săi, care realizează venituri sau
posedă avere din (în) statul respectiv, indiferent dacă ei locuiesc sau nu în ţara lor;
- criteriul originii veniturilor – impunerea se efectuează de către organele fiscale din ţara
pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se află averea, făcându-se abstracţie de rezidenţa
sau de naţionalitatea beneficiarilor de venituri.
Aplicarea acestor criterii poate conduce la apariţia dublei impuneri juridice internaţionale.
Dubla impunere poate fi evitată:
a) pe baza unor măsuri legislative unilaterale:
o acordarea de reduceri sau scutiri de impozit pentru veniturile obţinute de rezidenţii
unui stat în străinătate;
o prin scăderea din impozitul datorat în ţara de reşedinţă a impozitelor plătite de
rezidenţii unui stat în străinătate etc.

35
rezident - orice persoană juridică română, orice persoană juridică străină având locul de exercitare a conducerii
efective în România, orice persoană juridică cu sediul social în România, înfiinţată potrivit legislaţiei europene, şi
orice persoană fizică rezidentă – conform Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal.
 b) prin încheierea unor acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite state
(convenţii de evitare a dublei impuneri şi combatere a evaziunii fiscale).
Conform convenţiilor de evitare a dublei impuneri:
- ţara de origine a veniturilor este ţara în care contribuabilul realizează venitul sau deţine
averea, fără să fie rezident al acesteia;
- ţara de rezidenţă reprezintă ţara în care contribuabilul este rezident (îşi are domiciliul sau
sediul sau în care este stabilit domiciliul fiscal, potrivit regulilor din convenţiile de evitare a dublei
impuneri).
În ceea ce priveşte impunerea veniturilor, în convenţiile de evitare a dublei impuneri
încheiate între state au fost inserate mai multe soluţii, precum:
 veniturile realizate din bunuri imobile (exploataţii agricole, forestiere) sunt impuse
în statul contractant în care sunt situate bunurile;
 beneficiile obţinute de întreprinderile unui stat contractant sunt impuse, în
principiu, de statul respectiv. În cazul în care întreprinderea respectivă îşi desfăşoară activitatea şi
în alt stat, prin intermediul unui sediu permanent, atunci beneficiile obţinute de sediul permanent
se impun şi în statul în care se află acel sediu;
 în cazul veniturilor din dividende, statului de origine a dividendelor i se rezervă un
drept limitat de impunere (adesea 15% din suma dividendelor);
 veniturile obţinute sub formă de dobânzi se impun în ambele state contractante, în
proporţiile convenite de acestea;
 veniturile din salarii se impun, în principiu, în statul în care se desfăşoară
activitatea;
 averea formată din bunuri imobile se impune în statul în care se află bunurile
respective.
Pentru evitarea propriu-zisă a dublei impuneri, în practica fiscală internaţională se aplică
mai multe metode sau procedee tehnice, cum sunt: scutirea totală, scutirea progresivă, „creditarea”
ordinară, „creditarea” totală a impozitului.
● Conform procedeului scutirii (exonerării) totale, venitul realizat de rezidentul unei ţări
în cealaltă ţară contractantă, în care acesta a fost impus, se deduce în întregime din venitul total
impozabil al acestuia în statul de rezidenţă. Deci, venitul realizat în străinătate de rezidentul unui
anumit stat, care a fost impus în ţara de origine, nu se mai impune în statul de rezidenţă.
 ● Conform procedeului scutirii (exonerării) progresive, venitul obţinut de rezidentul unui
stat în străinătate se adaugă la veniturile realizate de acesta în statul de rezidenţă, cu scopul de a
determina cota progresivă simplă aferentă venitului total. Pentru calcularea impozitului, cota
progresivă, stabilită anterior, se va aplica numai asupra venitului obţinut în statul de rezidenţă.
● În cazul procedeului „creditării” (imputării) ordinare, impozitul plătit, de către
rezidentul altui stat, în ţara de origine a venitului, pentru venitul realizat pe teritoriul acesteia, se
deduce din impozitul datorat de contribuabil în statul de rezidenţă, însă numai până la limita
impozitului intern ce revine la un venit egal cu venitul obţinut în străinătate.
● În cazul procedeului „creditării” (imputării) totale, impozitul plătit, de către rezidentul
altui stat, în ţara de origine a venitului, pentru venitul realizat pe teritoriul acesteia, se deduce
integral din impozitul datorat de contribuabil în statul de rezidenţă.
Marea majoritate a convenţiilor fiscale, având ca scop evitare dublei impozitări numite
(Convenţii pentru Evitarea Dublei Impuneri) au un dublu statut, de tratat internaţional şi de act de
drept intern. În România ele fac parte din legislaţia internă, fiind adoptate prin lege.
Scopul principal al Convenţiilor pentru Evitarea Dublei Impuneri. îl reprezintă evitarea
impozitării de mai multe ori a aceluiaşi venit şi (sau) avere de către autorităţi fiscale aparţinând
unor state diferite, fiecare fiecare stat acţionând în baza legislaţiei sale naţionale.
Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, menţionează două metode şi anume:
- metoda creditului fiscal - o diminuare a impozitului pe venit sau a impozitului pe profit
cu suma impozitului plătit în alt stat, conform convenţiilor de evitare a dublei impuneri;
- metoda scutirii - scutirea de impozit a venitului sau profitului obţinut în alt stat, luând în
considerare acel venit sau profit pentru determinarea cotei de impozit aplicabile pentru
venitul/profitul total obţinut, cota de impozit determinată aplicându-se numai asupra
venitului/profitului rămas după deducerea venitului/profitului obţinut în acel alt stat, conform
convenţiei pentru evitarea dublei impuneri aplicabile;
Apelarea la unul sau la altul dintre procedeele prezentate permite, după caz, diminuarea
impozitelor datorate statului de rezidenţă sau recunoaşterea impozitelor plătite în străinătate (în
ţara de origine a venitului).
 Aplicaţie: Un rezident al Portugaliei realizează în Spania un venit de 7.500 Euro. De
asemenea, el realizează în Portugalia (ţară de rezidenţă) un venit de 10.000 Euro. Cotele de
impozitare în cele două state sunt:
Spania
Până la 3.000 Euro - 15%;
3.001 - 5.500 Euro – 450 Euro + 20% din ce depăşeşte 3.000 Euro;
Peste 5.500 Euro – 950 Euro + 25% din ce depăşeşte 5.500 Euro.
Portugalia
Până la 5.000 Euro – 10%;
5.001 – 8.500 Euro – 17%;
8.501 – 12.500 Euro – 22%;
Peste 12.500 Euro – 25%.
În condiţiile în care, între cele două state, există încheiată convenţie pentru evitarea dublei
impuneri internaţionale, practicându-se (pe rând): metoda scutirii (exonerării) totale, metoda
scutirii (exonerării) progresive, metoda creditării (imputării) ordinare, metoda creditării
(imputării) totale (în ţara de rezidenţă), să se determine:
a. venitul ce rămâne la dispoziţia contribuabilului (venitul net);
b. degrevarea fiscală (creditul fiscal) de care beneficiază acesta.
În Portugalia se practică impozitarea separată a veniturilor, precum şi impozitarea după
criteriul rezidenţei, iar în Spania se practică criteriul originii.
Rezolvare:
I. Metoda scutirii (exonerării) totale
În Spania pentru venitul realizat, contribuabilul plăteşte un impozit în sumă de:
950 + (7.500 – 5.500) x 25% = 1.450 Euro
În Portugalia contribuabilul plăteşte impozit doar pentru venitul realizat în acest stat. Acest
impozit este: 10.000 x 22% = 2.200 Euro
Impozitul total plătit în cele două state este de: 1.450 + 2.200 = 3.650 Euro
Venitul net al contribuabilului = Ventitul total – Impozitul total plătit =
17.500 – 3.650 = 13.850 Euro
 Pentru a determina degrevarea fiscală (creditul fiscal) de care beneficiază contribuabilul,
se determină impozitul total pe care l-ar fi plătit contribuabilul, în cazul în care între cele două ţări
nu există încheiată convenţie de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale.
Impozitul este: (950 + (7.500 – 5.500) x 25% ) + (10.000 x 22% + 7.500 x 17%) = 1.450 +
(2.200 + 1.275) = 4.925 Euro
Venitul net: 17.500 – 4.925 = 12.575 Euro - când nu există convenţie
Venitul net: 17.500 – 3.650 = 13.850 Euro – dacă există convenţie
Degrevarea fiscală: 3.650 - 4.925 = - 1.275 Euro sau
Degrevarea fiscală: 12.575 - 13.850 = - 1.275 Euro

II. Metoda scutirii (exonerării) progresive

În Spania pentru venitul realizat, contribuabilul plăteşte un impozit în sumă de:
950 + (7.500 – 5.500) x 25% = 1.450 Euro.
În Portugalia, contribuabilul plăteşte impozit doar pentru venitul realizat în acest stat.
pentru stbilirea cotei de impozitare se ţine cont şi de venitul realizat în Spania. Contribuabilul
realizează în cele două state un venit total de 17.500 Euro, căruia în Portugalia îi corespunde o
cotă de impozitare de 25%.
Impozitul de plată este: 10.000 x 25% = 2.500 Euro
Impozitul total plătit: 1.450 + 2.500 = 3.950 Euro
Venitul net: 17.500 – 3.950 = 13.550 Euro
Degrevarea fiscală: 3.950 – 4.925 = 975 Euro sau
Degrevarea fiscală: (17.500 – 4.925) – 13.550 = - 975 Euro

III. Metoda „creditării” (imputării) ordinare

În Spania pentru venitul realizat, contribuabilul plăteşte un impozit în sumă de:
950 + (7.500 – 5.500) x 25% = 1.450 Euro
În Portugalia, contribuabilul datorează impozit pentru ambele venituri realizate. Impozitul
se determină prin diminuarea impozitului datorat în Portugalia, pentru ambele venituri, cu
impozitul datorat în Spania, (pentru venitul obţinut în acea ţară), dar nu mai mult decât impozitul
datorat în Portugalia, pentru venitul din Spania.
 Pentru venitul realizat în Spania, contribuabilul va plăti în Portugalia un impozit în sumă
de: 7.500 x 17% = 1.275 Euro
Impozitul de plată în Portugalia: (10.000 x 22% + 7.500 x 17%) - 1.275 = 2.200 Euro
Impozitul total de plată: 1.450 + 2.200 = 3.650 Euro
Venitul net: 17.500 – 3.650 = 13.850 Euro
Degrevarea fiscală: 3.650 - 4.925 = - 1.275 Euro sau
Degrevarea fiscală: (17.500 – 4.925) – 13.850 = - 1.275 Euro

IV. Metoda creditării (imputării) totale

În Spania pentru venitul realizat, contribuabilul plăteşte un impozit în sumă de: 950 +
(7.500 – 5.500) x 25% = 1.450 Euro.
În Portugalia, contribuabilul datorează impozit pentru ambele venituri realizate. Impozitul
se determină prin diminuarea impozitului datorat în Portugalia, pentru ambele venituri, cu
impozitul datorat în Spania, pentru venitul din această ţară. Impozitul de plată este:
Impozitul de plată în Portugalia: (10.000 x 22% + 7.500 x 17%) - 1.450 = 2.025 Euro
Impozitul total de plată: 1.450 + 2.025 = 3.475 Euro
Venitul net: 17.500 – 3.475 = 14.025 Euro
Degrevarea fiscală: 3.475 - 4.925 = - 1.450 Euro sau
Degrevarea fiscală: (17.500 – 4.925) – 14.025 = -1.450 Euro

Nr. Metoda aplicată pentru evitarea dublei Degrevarea fiscală Venitul net -
Crt. impuneri internaţionale (credit fiscal) - Euro Euro

I. Metoda scutirii (exonerării) totale - 1.275 13.850

II. Metoda scutirii (exonerării) progresive - 975 13.550

III. Metoda „creditării” (imputării) ordinare - 1.275 13.850

IV. Metoda creditării (imputării) totale - 1.450 14.025
 CAPITOLUL 5
CHELTUIELILE PUBLICE

5.1. Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în expresie bănească, care se
manifestă între stat, pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice concretizează a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice,
aceea a distribuirii resurselor financiare publice pe destinaţii.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu efectul produs de
acestea:
- unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de Produs Intern Brut, reprezentând valoarea
plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente;
- alte cheltuieli exprimă o avansare de Produs Intern Brut, reprezentând participarea
statului la finanţarea formării brute a capitalului.
În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct, prin
finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele influenţează direct
mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare a
mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca mijloc de intervenţie, cheltuielile publice
trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punctul de vedere
al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei sociale.
Cheltuielile publice cuprind cheltuielile efectuate din:
- fondurile constituite la nivelul bugetelor administraţiei publice centrale (bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondului pentru ajutorul de şomaj, bugetul asigurărilor
sociale de sănătate, bugetele instituţiilor publice autonome etc.);
- fondurile constituite în bugetele administraţiilor publice locale;
- intrările anuale de credite externe;
- fonduri externe nerambursabile constituite la nivelul organismelor internaţionale şi
repartizate pe programe, statelor beneficiare.
 La nivelul Bugetului general consolidat se calculează cheltuielile publice totale
consolidate, după cum urmează: se însumează cheltuielile publice ale fiecărui buget component,
din acest total se scad transferurile între bugete, se adaugă intrările anuale de credite externe şi
se scad rambursările anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente. Cheltuielile publice
totale consolidate dimensionează efortul financiar anual al statului pentru finanţarea obiectivelor
şi acţiunilor la nivelul sectorului public.
CPC = TCP – T, unde:
CPC = cheltuieli publice consolidate,
T = transferuri între administraţiile publice centrale şi cele intermediare
şi locale.
Deosebirea între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul
instituţiilor publice care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din veniturile
proprii ale instituţiilor, fie din fonduri extrabugetare.
Spre deosebire de cheltuielile publice, cheltuielile bugetare se referă numai la cheltuielile
care se acoperă din resursele prevăzute în bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor
sociale de stat. Deci, cheltuielile bugetare sunt incluse în cheltuielile publice.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul cheltuielilor publice se bazează pe
următoarele principii:
- efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea
nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, după caz, în conformitate cu
reglementările legale în vigoare;
- nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-au
aprobat aceste sume;
- efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu numai de
existenţa resurselor băneşti;
- finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau activităţilor
cu caracter bugetar: din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau din
bugetele fondurilor speciale;
- exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia
operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi de utilizare a resurselor financiare publice.
 Clasificarea cheltuielilor publice
a. Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează
cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale, instituţii publice autonome etc. şi
este utilă în repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatori de credite bugetare.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în
limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor
publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul
propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt
ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, conform
prevederilor legii.
Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii
instituţiilor publice autonome. În cazurile prevăzute de legi speciale, ordonatorii principali de
credite sunt secretarii generali sau persoanele desemnate prin aceste legi36.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul
propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori
terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai
pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele
aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.
Ordonatorii secundari de credite se găsesc în raport de subordonare faţă de ordonatorii
principali de credite şi sunt ierarhic superiori faţă de cei terţiari de credite. Aceşti ordonatori nu au
o relaţie directă cu bugetul de stat, dar, din creditele primite de la ordonatorii principali repartizează
mijloace bugetare şi ordonatorilor terţiari de credite.
b) Clasificaţia economică constă în gruparea cheltuielilor după două criterii:

36
Potrivit Legii finanţelor publice, ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor
de drept sau secretarilor generali, împuterniciţi în acest scop. Prin actul de delegare, ordonatorii principali de credite
precizează limitele şi condiţiile delegării.
  după natura şi efectul lor economic:
- cheltuieli curente sau de funcţionare (ca de exp. salarii, materiale, servicii), care
reprezintă un consum definitiv de Produs Intern Brut şi care anual trebuie reînnoite;
- cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii) destinate achiziţionării de bunuri de
folosinţă îndelungată destinate sferei producţiei materiale şi sferei nemateriale, care duc la
dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public;
 după tipul de cheltuială:
- cheltuieli privin servicii publice care presupun existenţa unei contraprestaţii, ca de
exemplu plata contravalorii serviciilor, a unei furnituri, etc.;
- cheltuieli de transfer (de redistribuire) care nu presupun existenţa unei contraprestaţii.
Cheltuielile privind serviciile se deosebesc de cele de transfer, după cum au sau nu la bază
o contraprestaţie în momentul şi în măsura în care acestea se efectuează de către stat. Cheltuielile
de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane juridice
(instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi productive) sau unor persoane fizice (pensionari,
şomeri, elevi, studenţi, etc.).
Aceste transferuri:
- pot avea caracter economic: subvenţii acordate agenţilor economici pentru stimularea
producţiei, exportului, pentru acoperirea cheltuielilor etc.;
- pot avea caracter social: burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără
contraprestaţie;
- pot avea caracter mixt (economic şi social), fiind utilizate pentru finanţarea unor acţiuni
de importanţă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.
În buget, transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile în funcţie de conţinutul lor şi
de legăturile pe care le implică între diferite verigi ale sistemului bugetar. Transferurile
consolidabile sunt cele efectuate între diferite verigi ale sistemului bugetar.
c) Clasificaţia funcţională constă în gruparea cheltuielilor după destinaţia lor, pentru a
evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice.
Foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate
resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri
între diferite niveluri ale administraţiei publice, plata dobânzilor la datoria publică sau constituirea
de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Reflectă obiectivele politicii bugetare a statului.
Criteriul funcţional permite precizarea domeniilor spre care se îndreaptă cheltuielile, ca de
exemplu: educaţie, sănătate, asistenţă socială, cultură, religie, administraţie de stat, activităţi
economice (industrie, transport, agricultură), locuinţe, servicii comunale, apărare, ordine
publică, siguranţă naţională, etc.
d) Clasificaţia financiară se realizează după mai multe criterii.
 În funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în care sunt afectate
resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupează în:
- cheltuieli definitive;
- cheltuieli temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie;
- cheltuieli virtuale sau posibile.
Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare. Ele cuprind atât
cheltuieli curente cât şi cheltuieli de capital, care se finalizează cu plăţi la scadenţe certe şi atestă
lichidarea completă a angajării statului pentru a efectua cheltuielile prevăzute în buget. (de
exemplu, plata salariilor angajaţilor unei unităţi de învăţămând publice sau virarea unei sume în
contul unei lucrări de investiţie la o primărie). Cheltuielile definitive sunt cuprinse în posturi
distincte în bugetele publice.
Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plăţi la scadenţe certe. În cea mai
mare parte, ele reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturi speciale de
trezorerie. Aceste cheltuieli nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează prin trezoreria
publică.
Cheltuielile virtuale (posibile) reprezintă cheltuielile pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii, fiind condiţionate de producerea unui anumit eveniment/risc (ca de
exemplu, garanţii acordate de stat pentru împrumuturi, cheltuieli care se vor efectua pe seama
rezervelor la dispoziţia guvernului, etc.).
 După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:
- cu sau fără contraprestaţie;
- definitive sau provizorii.
Cheltuielile fără contraprestaţie au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând finanţare
definitivă, fără un contraserviciu din parte colectivităţii beneficiare de resurse publice (burse,
alocaţii familiale etc.).
 Cheltuielile cu contraprestaţie se referă la încasarea unor sume de bani de către stat,
conform condiţiilor în care se efectuează aceste cheltuieli: dobânzi la împrumuturile acordate,
comisioane la garanţiile guvernamentale, etc.
Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat, iar
cheltuielile provizorii (împrumuturi şi avansuri) sunt urmate de rambursarea sau lichidarea
obligaţiei de furnizare de produse sau servicii instituţiilor statului.
e) După rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale, distingem:
- cheltuieli reale (negative), care reprezintă un consum definitiv de Produs Intern Brut.
Acestea cuprind cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, plata dobânzilor, a comisioanelor,
ratelor scadente la împrumuturile de stat, etc.;
- cheltuielile economice (pozitive) cuprind investiţiile efectuate de stat pentru înfiinţarea de
unităţi economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, pentru infrastructură, etc. Aceste
cheltuieli reprezintă o avansare de Produs Intern Brut şi au ca efect crearea de valoare adăugată.
f) După criteriul sursei formale de finanţare:
- cheltuieli bugetare, finanţate din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat,
din bugetele locale sau din bugetele instituţiilor publice autonome;
- cheltuieli finanţate din fonduri cu destinaţie specială;
- cheltuieli extrabugetare, finanţate din resurse financiare care nu sunt incluse în bugetele
administraţiilor, respectiv instituţiilor publice (venituri extrabugetare); cheltuielile efectuate din
aceste resurse financiare sunt stabilite în mod autonom de administraţia, respectiv instituţia publică
care a realizat veniturile extrabugetare;
- cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice (în statele în care legea prevede
execuţia bugetului de stat prin Trezoreria publică).
f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU care are la bază două criterii
principale: clasificaţia funcţională; clasificaţia economică.

5.2. Factori care influenţează creşterea cheltuielilor publice

a) Factori demografici: se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea structurii acesteia
pe vârste şi categorii socio-profesionale. Această evoluţie determină creşterea cheltuielilor publice
pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine publică etc., precum şi a celor legate de
sporirea numărului de locuri de muncă din sectorul public.
 b) Factori economici: privesc dezvoltarea economiei şi modernizarea acesteia. Pe seama
bugetului de stat se asigură finanţarea unor acţiuni economice costisitoare, iar redistribuirea
resurselor financiare publice ajută la repararea prejudiciilor create de repartiţia concurenţială în
economia de piaţă.
c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează preocuparea
statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale
cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor care necesită asistenţă socială.
d) Urbanizarea antrenează creşterea cheltuielilor publice atât pentru crearea şi dezvoltarea
centrelor urbane, cât şi pentru finanţarea unor utilităţi publice caracteristice acestui mediu.
e) Factori militari: conduc la creşterea cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate
sau de eliminare a efectelor acestora.
f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a celor efectuate în anii anteriori, prin împrumuturi
publice, precum şi prin propagarea în timp a fenomenului inflaţionist.
g) Factori politici, care se referă la creşterea complexităţii sarcinilor statului contemporan,
la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului.

5.3. Anliza nivelului, structurii şi dinamicii cheltuielilor publice

Rolul analizei nivelului, structurii şi dinamicii cheltuielilor publice constă în evaluarea
tendinţelor şi orientărilor cu privire la evoluţia cheltuielilor publice şi efectuarea unor comparaţii
internaţionale.
a) Indicatori privind nivelul cheltuielilor publice
1. Volumul cheltuielilor publice (CP) reprezintă totalitatea cheltuielilor publice ordinare:
- în expresie nominală (CPn) relevă totalitatea cheltuielilor publice exprimate în preţurile
curente ale anului considerat;
- în expresie reală (CPr) relevă totalitatea cheltuielilor publice exprimate în preţuri
constante:
CPr = CPn ÷ Ip,
unde Ip = deflatorul PIB sau indicele preţurilor de consum.
 CP
2. Ponderea cheltuielilor publice în PIB =  100 ; reprezintă partea din produsul
PIB
intern brut realizat într-un an care se alocă pentru acoperirea nevoilor colective ale societăţii.
3. Cheltuielile publice medii pe locuitor = CP ÷ Populaţie; reprezintă suma cheltuielilor
publice pe locuitor. Se poate exprima în moneda naţională sau în valută, pentru comparaţii
internaţionale.
b) Structura cheltuielilor publice
Se determină calculând ponderea fiecărei categorii de cheltuieli (CPi) în totalul
CPi
cheltuielilor publice =  100 ; exprimă modul de alocare a cheltuielilor publice în funcţie de
CP
importanţa nevoilor sociale.
c) Indicatori privind dinamica cheltuielilor publice
1. Modificarea absolută a cheltuielilor publice, ΔCP, reprezintă suma cu care se
modifică volumul cheltuielilor publice de la o perioadă la alta. Se poate determina:
- în expresie nominală: ΔCPn = CPn1 – CPn0; relevă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadelor considerate;
- în expresie reală: ΔCPr = CPr1 – CPr0; relevă suma cu care se modifică cheltuielile
publice exprimate în preţuri constante.
2. Modificarea relativă a cheltuielilor publice (ritmul), Δ%CP, exprimă modificarea
procentuală a cheltuielilor publice, de la o perioadă la alta.
- în expresie nominală: Δ%CPn = ICPn – 100; relevă modificarea procentuală a
cheltuielilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadelor analizate;
- în expresie reală: Δ%CPr = ICPr – 100; relevă modificarea procentuală a cheltuielilor
publice exprimate în preţuri constante.
3. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB:
CP1 CP0
 100   100 ; exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern
PIB1 PIB0
brut destinată acoperirii nevoilor colective.
4. Modificarea absolută a cheltuielilor publice medii pe locuitor:
CP/loc1 – CP/loc0; se poate determina în moneda naţională sau în valută şi exprimă
modificarea gradului de alocare a cheltuielilor publice pe locuitor.
 CPi1 CP
5. Modificarea structurii cheltuielilor publice =  100  i0  100 ; exprimă
CP1 CP0
mutaţiile ce se produc în alocarea cheltuielilor publice în funcţie de importanţa socială.
6. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor publice şi
I CP
modificarea PIB = :
I PIB
- dacă este supraunitar, semnifică o modificare mai rapidă a cheltuielilor publice în raport
cu modificarea produsului intern brut;
- dacă este unitar, cei doi indicatori se modifică în aceeaşi măsură;
- dacă este subunitar, semnifică o modificare a cheltuielilor publice inferioară modificării
produsului intern brut.
7. Coeficientul de elasticitate a cheltuielilor publice în raport cu PIB = Δ%CP÷Δ%PIB;
exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor publice la o modificare cu 1% a produsului intern
brut.

5.3. Principalele categorii de cheltuieli publice

I. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă a politicii sociale a statelor
şi presupune folosirea resurselor financiare publice în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale
populaţiei, a calităţii vieţii fiecărui individ. Aceste nevoi sociale vizează învăţământul, cultura,
sănătatea, securitatea şi protecţia socială. Ele se realizează pe perioade mari de timp şi necesită
importante resurse băneşti din partea societăţii.
Începând cu anul 1950, efectuarea acestor cheltuieli se realizează în strânsă legătură cu
apariţia unui concept nou numit “statul bunăstării” (welfare state). Acest concept se bazează pe
următoarele principii:
 creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate, ca de exemplu
pentru bătrâni, bolnavi, orfani, şomeri, etc.
 garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;
  asigurarea unui standard de viaţă, bazat pe furnizarea unor servicii sociale
determinate de nivelul de cultură, civilizaţie, dezvoltare economică, etc.
În cadrul acestei noi concepţii au fost individualizate acţiuni cu privire la securitatea şi
protecţia socială.
Securitatea socială cuprinde un ansamblu de prestaţii diferite care asigură individului şi
familiei un venit minim şi-l protejează în faţa unor evenimente cu acţiune negativă asupra nivelului
de trai, considerate drept riscuri sociale.
Riscurile sociale pot fi riscuri fizice (care afectează total sau parţial capacitatea de muncă),
riscuri economice (care împiedică o persoană să exercite o activitate aducătoare de venit –
şomajul), riscuri sociale propriu-zise (care afectează în mod substanţial veniturile persoanelor, cum
sunt: sarcinile familiale, cheltuielile medicale etc.).
Mărimea cheltuielilor cu securitatea socială variază de la o ţară la alta, fiind influenţată de
o multitudine de factori, ca de exemplu: potenţialul economic; numărul şi structura populaţiei;
orientarea politicii sociale; sistemul de asigurări sociale.
Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, specifice sau generale, directe sau
indirecte, iniţiate de către stat faţă de anumite fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra
populaţiei.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale sunt îndreptate spre realizarea de
servicii în mod gratuit, cu plată redusă sau sub formă de transferuri băneşti (alocaţii bugetare,
pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii). De prestaţiile social-culturale beneficiază anumite categorii
sau grupuri sociale, iar în unele cazuri, întreaga populaţie.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îndeplinesc un important rol economic şi social.
Sub aspect social, pe seama resurselor alocate de stat se asigură educaţia şi instrucţia copiilor şi
tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistenţa medicală a indivizilor, se influenţează evoluţia
demografică, se asigură un sistem de protecţie socială, ridicarea nivelului cultural, artistic şi de
civilizaţie al membrilor societăţii.
Rolul economic al acestor cheltuieli se manifestă prin acţiunea lor asupra consumului, în
sensul că influenţează cererea de bunuri de consum şi, pe această cale, stimulează creşterea
producţiei.
Dintre factorii de influenţă a volumului cheltuielilor publice pentru acţiuni social-
culturale, alături de factorul demografic, gradul de dezvoltare economică are un rol foarte
important. În acest sens, între dezvoltarea economică şi cheltuielile social-culturale există o relaţie
de tip feed-back:
- dezvoltarea economică este cea care asigură premisele creării de resurse financiare şi
materiale pentru susţinerea cheltuielilor social-culturale;
- cheltuielile social-culturale asigură un nivel de educaţie şi de sănătate sustenabil, care se
repercutează într-un grad de dezvoltare economică corespunzător.
Pornind de la această realaţie de tip feed-back, cheltuielile social-culturale pot fi
interpretate ca o investiţie pe termen lung, pe care societatea o face în vederea asigurării dezvoltării
viitoare. Aceste cheltuieli sunt denumite şi investiţii în resurse umane37.
Investiţiile în resurse umane sunt definite a fi38 orice cheltuieli care conduc la sporirea
aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, iar structura acestora vizează trei componente:
investiţia intelectuală, investiţia în sănătate şi investiţia culturală. Ulterior, este introdus un concept
nou şi anume conceptul de dezvoltare umană, pe baza căruia se calculează Indicatorul Dezvoltării
Umane (IDU). Acest indicator complex de evaluare, a fost introdus de Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare (PNUD) care a definit trei indicatori specializaţi:
1. Longevitatea sau speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, a cărei determinare se
realizează pe baza statisticii demografice şi a unor estimări referitoare la evoluţia mediului
economico-sociale; se consideră valoarea minimă ca fiind de 25 de ani şi valoarea maximă de 85
de ani;
2. Gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor de carte în total populaţie); se consideră
valoarea minimă ca fiind de 0%, respectiv de 100% valoarea maximă;
3. Standardul de viaţă este exprimat prin Produsul Intern Brut (PIB) pe locuitor, exprimat
în USD şi corectat anual cu puterea de cumpărare (Paritatea Puterii de Cumpărare în USD); se
consideră valoarea minimă ca fiind de 100 USD la PPC şi valoarea maximă de 40.000 de USD la
PPC.
Sursele de finanţare ale cheltuielilor social - culturale
Cheltuielile destinate acţiunilor social-culturale sunt acoperite din resurse publice sau
private, interne sau externe, după caz. Aceste surse de finanţare provin din:

37
Termenul a fost introdus de Gary S. Becker - SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992.
38
Moisică Preda L. E., Finanţe publice, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009.
 - fondurile bugetare care, de regulă, reprezintă sursa principală de finanţare şi care în
România include bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale;
- cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice, care alimentează unele
fonduri, ca de exemplu bugetul asigurărilor sociale de stat, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul
pentru sănătate, etc.;
- fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private utilizate pentru finanţarea
cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaţilor, protecţia muncii, etc.;
- venituri realizate de instituţii social-culturale din diferite activităţi specifice, din servicii
către terţi sau din exploatarea proprietăţilor;
- veniturile populaţiei, din care se suportă diferite taxe, cotizaţii, costurile unor servicii sau
ale unor bunuri materiale;
- fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ (fundaţii, organizaţii neguvernamentale, etc.);
- surse financiare externe, care cuprind credite rambursabile şi ajutoare nerambursabile
(fonduri provenite de la Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Uniunea Europeană,
etc.).
În România, cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale se referă la:
a) învăţământ;
b) cultură, culte, acţiuni sportive şi de tineret;
c) sănătate;
d) asigurări şi asistenţă socială.

1.1 Cheltuieli publice pentru învăţământ

Dezvoltarea învăţământului se realiză în concordanţă cu cerinţele diferitelor etape de
dezvoltare economico-socială şi ale egalizării condiţiilor de instruire şi educare a tuturor
membrilor societăţii. Învăţământul trebuie să contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare la
progresul de ansamblu al societăţii. Dezvoltarea şi modernizarea învăţământului au condus la
creşterea resurselor alocate acestuia, în toate ţările.
Creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ este datorată acţiunii mai multor factori:
a) demografici: în această categorie de factori se includ: creşterea populaţiei, sporirea
populaţiei şcolare, creşterea gradului de cuprindere în sistemul de învăţământ şi obligativitatea
anumitor grade de învăţământ; un rol important îl are şi structura pe vârste a populaţiei;
 b) economici: dezvoltarea economică şi modernizarea tehnologiilor reclamă o forţă de
muncă cu calificare medie şi superioară. Aceasta se poate obţine prin creşterea volumului
cheltuielilor cu învăţământul, cheltuieli ce sunt legate de organizarea şi modernizarea
învăţământului, de structura internă a învăţământului de diferite grade, de sporirea mijloacelor
tehnice, a aparaturii necesare desfăşurării procesului instructiv;
c) sociali şi politici: se referă la politica educaţională la principiile avute în vedere de
guverne în stabilirea acesteia, la nivelul învăţământului obligatoriu, la resursele, facilităţile şi
ajutoarele îndreptate către instituţiile de învăţământ sau chiar către elevi, studenţi şi familiile
acestora.
Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se realizează din diferite surse, în funcţie de
sectorul public sau privat. De asemenea, finanţarea învăţământului se realizează în raport cu
structura sistemului naţional de învăţământ, care cuprinde: învăţământul preşcolar, primar,
secundar (gimnazial, profesional, liceal), învăţământul postliceal, învăţământul superior, educaţia
permanentă şi alte acţiuni de învăţământ.
Învăţământul privat este finanţat prin taxele de şcolarizare şi alte taxe colaterale suportate
de beneficiari, respectiv de familiile acestora, la care se pot adăuga şi anumite surse alternative (ca
de exemplu: donaţii, sponsorizări, etc.).
Învăţământul public, pentru nivelele preuniversitare, este finanţat în special din resurse
financiare publice provenite de la bugetul de stat şi bugetele locale, dar şi, într-o măsură mai
redusă, din surse alternative ca de exemplu, donaţii şi sponsorizări.
În ceea ce priveşte sursele de finanţare a învăţământului public universitar acestea sunt mai
diversificate: surse bugetare; credite bancare pentru studii; surse extrabugetare (contravaloarea
unor servicii de consultanţă, cercetare ştiinţifică, expertiză, etc.); sponsorizări, donaţii, burse
acordate de unele instituţii, fundaţii, organizaţii fără scop lucrativ; surse ale întreprinderilor
private, constând în cheltuieli efectuate pentru organizarea de cursuri de pregătire profesională şi
pentru acordarea de burse pentru proprii salariaţi; fonduri externe rambursabile; fonduri externe
nerambursabile.
 1.2 Cheltuieli publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitatea
sportivă şi de tineret
Cheltuielile publice pentru cultură intră în componenţa “investiţiei în resurse umane”,
influenţând pozitiv activitatea economică şi socială.
Cheltuielile publice pentru cultură se referă la organizarea, funcţionarea şi întreţinerea
instituţiilor culturale (biblioteci, muzee, case de cultură, edituri, etc.), a instituţiilor artistice
(teatre, filarmonici, instituţii muzicale, etc.).
În România, în această categorie intră şi cheltuielile destinate finanţării atât a cultelor
religioase, cât şi a acţiunilor sportive şi de tineret şi a acţiunilor pentru petrecerea timpului liber.
Acţiunile culturale, artistice şi sportive se pot realiza în mod gratuit sau cu plată, care nu
acoperă întotdeauna valoarea de piaţă a serviciului respectiv.
Finanţarea cheltuielilor instituţiilor pentru cultură, culte, artă, acţiuni sportive şi de
tineret se poate realiza prin:
- finanţare bugetară integrală, asigurată prin bugetul de stat şi bugetele locale. În acest
caz, veniturile extraordinare pe care le realizează instituţiile în cauză sunt obligate să le verse
integral bugetului din care sunt finanţate;
- finanţarea din venituri proprii (taxe) şi în completare cu alocaţii de la bugetul de stat şi
bugetele locale;
- autofinanţare (finanţarea integrală din venituri proprii);
- fonduri externe nerambursabile;
- credite externe rambursabile;
- donaţii şi sponsorizări.

1.3. Cheltuieli publice pentru securitatea socială

Cheltuieli publice pentru securitatea socială cuprind cheltuielile pentru acordarea de
ajutoare, alocaţii, pensii, indemnizaţii unor persoane salariate sau nesalariate (persoane în vârstă,
persoane cu handicap, copii, şomeri, etc.). Cea mai importantă componentă o constituie asigurările
sociale.
În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, mecanismele financiare pentru realizarea
securităţii sociale se caracterizează prin:
 - existenţa cotizaţiilor sociale, salariale şi patronale, pentru constituirea fondurilor
securităţii sociale;
- situarea la baza acţiunilor privind asigurarea securităţii sociale a principiilor mutualităţii
şi solidarităţii sociale;
- universalitatea acordării ajutoarelor sau prestaţiilor sociale;
- existenţa unor instituţii şi în sectorul privat care furnizează prestaţii sau servicii sociale;
- existenţa (sau nu) a unui venit minim garantat.
În general, există două sisteme principale de finanţare a securităţii sociale:
- sisteme contributive, care se bazează pe plata de contribuţii sociale;
- sisteme necontributive, care se bazează pe finanţarea bugetară, la care se adaugă
donaţiile şi alte resurse.
Sursele de finanţare a cheltuielilor cu securitatea socială sunt diferite. Astfel, cheltuielile
efectuate pe linia asigurărilor sociale şi a ajutorului de şomaj se finanţează pe seama contribuţiilor
asiguraţilor şi ale angajatorilor, la care se adaugă uneori şi subvenţii din fondurile bugetare.
Cheltuielile pentru asistenţă socială se acoperă pe seama resurselor din fondul bugetar sau din
fonduri speciale şi a resurselor provenind din donaţii, contribuţii voluntare, resurse ale
organizaţiilor neguvernamentale, resurse externe ce provin de la organisme specializate, etc.

1.4. Cheltuieli publice privind asigurări sociale

Asigurările sociale reprezintă o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate, pentru

situaţia în care membrii ei se află în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştiga prin
muncă existenţa lor şi a familiilor lor.
În prezent există o multitudine de beneficiari ai asigurărilor sociale, dintre care pot fi
menţionaţi: salariaţii, pensionarii, întreprinzătorii particulari, agricultorii, membrii cooperaţiei şi
asociaţiilor agricole, avocaţii, slujitorii cultelor, etc., unii dintre aceştia automat, în virtutea legii,
alţii în măsura în care au fost şi/sau sunt contribuabili. În afara lor, beneficiari sunt şi membrii
familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii, etc.
 În România, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele componente39:
 asigurările sociale de stat, cu caracter general, gestionate în principal de Ministerul
Muncii şi Solidarităţii Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale;
 asigurările sociale profesionale, gestionate fie de un organism guvernamental, fie
de unul profesional şi care includ:
• asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale meşteşugarilor cu ateliere
proprii;
• asigurările sociale din asociaţiile agricole;
• asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie;
• asigurările sociale ale avocaţilor;
• asigurările sociale ale slujitorilor cultelor;
• asigurările sociale ale artiştilor (plasticieni, muzicieni, compozitori, scriitori).
 asigurările sociale pentru sănătate, dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt
gestionate de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de casele judeţene şi a
municipiului Bucureşti.

1.4.1. Asigurările sociale de stat

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este realizată pe baza
unor principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de stat şi echitabil al acestora.
Principiul de bază pe care este fundamentat sistemul asigurărilor sociale de stat în România
este principiul unicităţii conform căruia sistemul naţional de asigurări sociale este unic, expresie
a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi a minimizării riscurilor pe care le incumbă
organizarea unor sisteme private sau facultative sau delimitate, pe care totuşi nu le respinge40.
Garantarea de către stat, presupune ca deficitele fondurilor de asigurări sociale, în condiţiile
legii, să fie acoperite din bugetul de stat.
Principiul obligativităţii, menţionează că, atât obligaţiile contribuabililor, cât şi drepturile
beneficiarilor nu sunt facultative, ele fiind stabilite prin lege.

39
Stroe R., Armeanu D., Finanţe, Ediţia a III- a revizuită şi adăugită, Editura ASE, Bucureşti, 2014, p.68.
40
Stroe R., Armeanu D., Finanţe, Ediţia a III- a revizuită şi adăugită, Editura ASE, Bucureşti, 2014, p.68.
 În baza principiului generalităţii sistemul se bazează în calitate de contribuabili pe toţi
realizatorii de venituri din propria activitate şi are drept beneficiari întreaga populaţie activă a ţării,
inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ, pentru toate riscurile şi situaţiile deosebite ce
pot genera incapacitate de muncă şi de asigurare a existenţei;
Drepturile de asigurări sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri. Astfel în sistemul
public de pensii se acordă următoarele categorii de pensii:
 pensia pentru limită de vârstă;
 pensia anticipată;
 pensia anticipată parţială;
 pensia de invaliditate;
 pensia de urmaş.
Riscurile de incapacitate de muncă au în vedere o paletă foarte largă, ca de exemplu:
accidentările, bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală de muncă, lipsa
susţinătorilor legali, alte situaţii deosebite.
În acest sens, în sistemul public de pensii, se mai pot acorda următoarele prestaţii41:
 tratament balnear pentru asiguraţi şi pensionari;
 bilete de odihnă, pentru asiguraţi;
 ajutor de deces, în cazul decesului asiguratului, pensionarului sau al unui membru
de familie al unuia dintre aceştia.
Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face pe baza
contribuţiei de asigurări sociale. Contribuţia de asigurări sociale reprezintă suma plătită în vederea
asigurării dreptului la asigurări sociale în sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări
sociale.42
Contribuţia de asigurări sociale, prevăzută de Codul fiscal (în prezent de 25%), se face
venit la bugetul asigurărilor sociale de stat43.

41
Legea nr. 263 din 16 decembrie 2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare.

42
Postolache R., „Drept financiar”, Editura C. H. Beck, București, 2014, p. 101.

43
Legea nr. 227 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare.
 1.4.2. Cheltuieli publice pentru sănătate
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate finanţării unor acţiuni de prevenire,
respectiv tratare a îmbolnăvirilor, întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare (spitale,
dispensare, policlinici ş.a.), precum şi pentru realizarea de investiţii în domeniul sănătăţii.
Organizaţi Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică,
mentală şi socială şi nu doar o absenţă a bolii sau a infirmităţii.
Rezultă că ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci o
problemă cu un profund caracter social, care face parte din ansamblul condiţiilor social-economice
de dezvoltare. Politica sanitară este parte integrantă a politicii sociale şi pentru înfăptuirea ei, în
numeroase ţări ale lumii, se cheltuiesc importante resurse financiare.
Cheltuielile publice pentru sănătate prezintă o tendinţă de creştere, datorită unor factori,
cum sunt:
a. factorii demografici: creşterea numărului populaţiei şi modificarea structurii pe vârste
a acesteia; în prezent se observă creşterea ponderii populaţiei de vârsta a treia, precum
şi creşterea duratei medii de viaţă;
b. factorii sociali: nivelul de trai şi gradul de instruire a populaţiei, care determină o
amplificare a nevoilor de ocrotire a sănătăţii şi exigenţe sporite faţă de actul medical;
c. creşterea costurilor prestaţiilor medicale urmare a modernizării asistenţei şi a
tratamentelor medicale, a introducerii în practica medicală a unor noi mijloace de
stabilire a diagnosticului şi de tratament, a perfecţionării aparaturii medicale şi a
apariţiei medicamentelor noi;
d. creşterea preocupărilor privind prevenirea îmbolnăvirilor;
e. accentuarea factorilor de risc şi apariţia unor noi tipuri de îmbolnăviri;
Sistemul de ocrotire a sănătăţii este format dintr-un sector public (majoritar sau
puternic majoritar în cele mai multe state) şi un sector privat.
În cazul sectorului privat, finanţarea se realizează în cea mai mare parte din tarifele
percepute de la beneficiarii serviciilor, precum şi din donaţii sau subvenţii.
Pentru sectorul public, sursele de finanţare a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii sunt
diverse, şi anume:
- fonduri cu alocaţie bugetară;
 - cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi depersoane
juridice);
- resurse ale populaţiei cheltuite în calitate de pacienţi, atunci când suportă integral sau
parţial costul prestaţiilor medicale şi al medicamentelor;
- fonduri alocate de organizaţii neguvernamentale;
- resurse ale întreprinderilor (ex. cabinete medicale proprii);
- fonduri externe rambursabile (Banca Mondială);
- ajutoare externe nerambursabile (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, etc.).
Începând cu anul 1998, în România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a fost supus
unui proces intensiv de reformă prin instituirea de asigurări sociale de sănătate. Aceste cheltuieli
sunt destinate acoperirii plăţii medicamentelor, a serviciilor medicale şi cheltuielilor de funcţionare
şi administrative a prestatorilor serviciilor medicale. Gestionarea acestui fond se realizează de Casa
Naţională de Asigurări de Sănătate şi unităţile judeţene şi a municipiului Bucureşti.
În prezent, Codul fiscal prevede o contribuţie de asigurări sociale de sănătate de 10%,
suportată de salariaţi şi care este datorată bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate.
De asemenea, 40% din contribuţia asiguratorie pentru muncă se face venit la bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru plata concediilor medicale.
Bugetul de stat asigură finanţarea: unităţilor sanitare publice, a unităţilor sanitare speciale
(TBC, psihiatrie ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate ca şi investiţiile în sectorul sanitar
public.

II. Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice

2.1. Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice sunt destinate finanţării
regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, micilor
întreprinzători, fermierilor sau acţiunilor sau obiectivelor importante pentru fiecare ţară.
Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice reprezintă importante pârghii
(instrumente) de acţiune în direcţia dezvoltării, sprijinirii şi stimulării activităţilor economice. Ele
reflectă funcţia statului de reglare a proceselor economice. În principiu, beneficiarul principal al
acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi
cel privat Astfel, cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt îndreptate către întreprinderile
de stat, către sectorul public, care cuprinde întreprinderile cu capital integral sau majoritar de stat,
în care statul dispune de puterea de decizie.
Între întreprinderile publice şi stat există fluxuri financiare în ambele sensuri:
 întreprinderile de stat contribuie la formarea fondurilor bugetare cu impozite, taxe,
contribuţii şi alte vărsăminte nefiscale (dividende, vărsăminte din profitul net al regiilor autonome,
sume din concesionări sau închirieri);
 statul alocă fonduri de la buget întreprinderilor publice pentru finanţarea unor
cheltuieli.
Deşi întreprinderile publice au un mecanism de finanţare asemănător cu cel al
întreprinderilor private, ele satisfac, de regulă, utilităţi publice şi sunt supuse constrângerilor
guvernamentale, unele preţuri şi tarife fiind controlate sau stabilite de către stat. Din acest motiv,
întreprinderile publice pot să realizeze venituri insuficiente în raport cu cheltuielile, care trebuie
compensate prin subvenţii.
O altă caracteristică a întreprinderilor publice este legată de finanţare investiţiilor şi de
constituire a fondurilor proprii. În principiu, resursele pentru finanţarea acestor întreprinderi pot fi
asigurate prin autofinanţare, prin împrumuturi sau din alocaţii de la buget. În cele mai multe
cazuri, statul acordă întreprinderilor publice alocaţii, ajutoare rambursabile sau împrumuturi în
condiţii avantajoase.
Ajutoarele financiare ale statului către întreprinderi se prezintă sub două forme:
- directe, care acţionează ca mijloace de intervenţie şi de ajutor;
- indirecte, care sprijină din punct de vedere economic şi social întreprinderile, dar nu prin
transferuri băneşti.
Principalele ajutoare financiare directe sunt: subvenţiile, investiţiile, împrumuturile cu
dobândă subvenţionată; avansurile rambursabile, ajutoarele financiare pentru difuzarea de
informaţii, studii de marketing, organizare de expoziţii..
Subvenţiile reprezintă, în esenţă, un ajutor nerambursabil pe care statul îl acordă agenţilor
economici în dificultate, asigurându-le funcţionarea în condiţiile în care activitatea lor este
ineficientă.
 Subvenţiile economice se acordă atât pentru activităţi interne, numite subvenţii de
exploatare sau de funcţionare, cât şi pentru export. O altă categorie importantă o reprezintă
subvenţiile pentru dobânzi.
a. Subvenţiile de exploatare acoperă pierderile întreprinderilor respective, cauzate, în
principal, de diferenţa dintre preţurile sau tarifele de vânzare impuse de stat şi costurile de
producţie, care nu sunt acoperite integral.
Dacă preţul de vînzare (mai mic) este rezultatul unei măsuri administrative din partea
statului, în acest caz, de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi.
Subvenţiile pentru export (prime de export) sunt importante pentru politica de promovare
a exporturilor. Ele măresc forţa concurenţială a produselor unei ţări pe pieţele externe, dar
distorsionează concurenţa.
Primele de export se acordă de către stat exportatorilor pentru acoperirea diferenţei dintre
preţul cel mai mare de pe piaţa internă al produsului ce se exportă şi preţul cel mai scăzut de pe
piaţa externă.
Cuantumul primei de export se calculează astfel:
PE = pi – pe, unde:
pi = preţul cel mai mic pe piaţa internă,
pe = preţul cel mai mare pe piaţa externă.

Subvenţiile pentru export pot să apară şi sub alte forme: restituirea unei părţi din impozitele
plătite de exportatori (de exemplu restituirea TVA pentru produsele exportate este des întâlnită în
ţările ce practică această taxă de consum); acordarea unor facilităţi la transportul pe calea ferată a
mărfurilor destinate exportului; avantaje valutare, etc.
Subvenţiile pentru dobânzi au în vedere reducerea costurilor determinate de apelarea la
credite a agenţilor economici.
b. Investiţiile reprezintă acele resurse financiare pe care statul le alocă pentru
dezvoltarea sectorului public în general, şi în special în ramuri sau zone defavorizate (de exemplu:
crearea de unităţi economice noi, extinderea unităţilor deja existente, modernizarea acestora,
investiţii în căi de comunicaţie şi utilităţi).
c. Împrumuturile cu dobândă subvenţionată se pot acorda întreprinderilor publice din
fondurile bugetului de stat sau din alte fonduri speciale, cu dobândă redusă şi cu termene de
rambursare convenabile. De asemenea, din fondurile bugetare se poate suporta o parte din dobânda
datorată de întreprinderi publice sau private băncilor, acestea plătind o dobândă inferioară celei
practicate de bănci.
d. Avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public prin care
statul acordă agenţilor economice o parte din valoarea necesară realizării unor acţiuni de
prospectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi. Aceste avansuri se restituie bugetului
de stat din încasările obţinute la vânzarea noilor produse în străinătate.
e. Ajutoarele financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informaţii, studii de
marketing, organizarea de expoziţii. Statul poate finanţa pe seama cheltuielilor bugetare o serie
de acţiuni de sprijinire indirectă a exporturilor, punând la dispoziţia exportatorilor asistenţă
tehnică de specialitate, informaţii, studii privind pieţele externe, organizează târguri şi expoziţii
etc.
Ajutoarele financiare indirecte includ avantajele fiscale şi garantarea împrumuturilor.
Avantajele fiscale sunt acordate de autorităţile publice agenţilor economici cu scopul de a-
i ajuta, stimula, cointeresa. Ele se referă la acele obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici
sau privaţi) le au faţă de stat şi la care statul renunţă în beneficiul lor. De aceea sunt denumite şi
cheltuieli fiscale, deoarece au un efect asemănător cu subvenţiile sau alocaţiile bugetare. Cele mai
întâlnite forme de avantaje fiscale sunt: reducerea impozitului pe profitul reinvestit, amortizarea
accelerată, diminuarea sau scutirea de unele impozite (taxe) pentru investiţiile realizate în ramuri
de interes major sau în zone considerate ca fiind defavorizate, etc.
Autoritatea publică poate ajuta întreprinderile prin garantarea împrumuturilor bancare,
statul obligându-se să ramburseze împrumutul din resurse bugetare, în situaţia în care beneficiarul
împrumutului nu îşi onorează obligaţia faţă de banca creditoare.
În România, cheltuielile publice pentru acţiuni şi obiective economice se suportă din
bugetul de stat, aceste cheltuieli regăsindu-se în partea a V-a, „Acţiuni economice”, defalcat pe
ramuri, şi în partea IV-a „Acţiuni pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”.
De asemenea, o parte din cheltuielile publice pentru acţiuni şi obiective economice se
finanţează din bugetele locale, precum şi din credite externe sau din ajutoare financiare
nerambursabile.

2.2. Cheltuielile publice pentru protecţia mediului

 Protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii acestuia reclamă folosirea de către autorităţile
publice a unor politici ecologice, a unor modalităţi şi instrumente economice şi financiare,
folosirea reglementărilor juridice etc. Instrumentele financiare influenţează comportamentul de
protecţie a mediului (în special al poluatorilor) şi permit obţinerea de resurse ce pot fi folosite
pentru finanţarea acţiunilor de protecţie a mediului.
Cheltuielile publice pentru protecţia mediului sunt efectuate de stat în vederea menţinerii
parametrilor ecologici corespunzători în contextul în care dezvoltarea economică ar putea produce
efecte negative mediului natural.
Apărut la începutul anilor ’70, acest concept prezentat în lucrarea „Limitele dezvoltării”
(Clubul de la Roma, 1972), este cunoscut în prezent ca dezvoltare durabilă. Dezvoltarea durabilă
presupune dezvoltarea economică simultan cu, cel puţin, menţinerea parametrilor de mediu.
Intervenţia statului se bazează, atât pe caracterul public al mediului înconjurător, cât şi pe
faptul că deteriorarea acestuia produce modificări la nivelul întregii comunităţi. Chiar în condiţiile
intervenţiei statului se consideră că nu este echitabil ca eforturile de refacere, respectiv păstrare a
caracteristicilor mediului natural să fie suportate în mod solidar de întreaga societate. De aceea,
principiul utilizat în finanţarea acestor acţiuni, este „poluatorul plăteşte”.
Pentru finanţarea cheltuielilor legate de protecţia mediului se pot folosi următoarele surse:
- fondurile agenţilor economici, în cazul în care aceştia: suportă pagubele produse
mediului; realizează investiţii pentru combaterea poluării şi îmbunătăţirea performanţelor
ecologice ale firmelor respective; plătesc impozite, taxe, redevenţe pentru poluarea mediului;
- fondurile bugetare, în cazul în care statul alocă resurse pentru: investiţii în domeniul
protecţiei mediului înconjurător; avantaje fiscale; subvenţionarea dobânzile bancare la
împrumuturile acordate de bănci pentru acţiuni şi activităţi legate de protejarea mediului;
finanţarea activităţii de cercetare-dezvoltare în domeniul creării de bunuri şi servicii care să
măsoare, să prevină, să limiteze sau să corecteze poluarea mediului;
- fonduri speciale pentru protecţia mediului, respectiv pentru combaterea poluării;
- resurse externe sub forma creditelor rambursabile sau a fondurilor nerambursabile;
- ajutoare provenite de la organisme internaţionale.
Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi subvenţii
pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării ştiinţifice
efectuate în beneficiul mediului.
 2.3. Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare
Această categorie reflectă politica statului în domeniul ştiinţei, fiinf efectuate de stat pentru
susţinerea şi încurajarea inovării.
Finanţarea acestui domeniu se face în mod diferit, în corelare cu diferitele forme de
cercetare:
 cercetarea fundamentală, care are ca scop extinderea limitelor cunoaşterii şi
inovarea teoretică; această formă de cercetare este finanţată în mare măsură de către stat;
 cercetarea aplicativă, al cărei scop este crearea de produse, tehnici, tehnologii,
servicii, reţete noi sau îmbunătăţite; este finanţată într-o foarte mare măsură de agenţii economici;
 cercetarea dezvoltare, al cărei scop este aplicarea cercetării şi, în cele mai multe
dintre cazuri transferul ei în economie şi societate, fiind finanţată într-o mare măsură de agenţii
economici.
Oricare din formele activităţii de cercetare reclamă importante resurse băneşti. Principalele
surse de finanţare ale cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare sunt:
 bugetul de stat,
 fondurile de cercetare-dezvoltare ale agenţilor economici,
 surse externe.
Un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează cercetări pe bază
de contract, atât cu statul, cât şi cu agenţii economici. Pe baza acestor contracte universităţile îşi
constituie resurse proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii
cercetării universitare (laboratoare, aparatură, echipamente, etc.) şi pentru formarea resursei
umane necesară de calificare înaltă pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice

III. Cheltuielile publice pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe,

mediu şi ape

Cheltuielile publice pentru servicii şi dezvoltare publică

Cea mai mare parte a acestor cheltuieli publice este finanţată prin intermediul bugetelor
locale, prin intermediul cărora se alocă fonduri pentru întreţinerea şi repararea străzilor, pentru
iluminatul public, salubritate, întreţinerea grădinilor publice, a parcurilor, a zonelor verzi şi de
agrement, alimentarea cu apă, introducerea de gaze naturale în localităţi, canalizare, electrificări
rurale, etc.
O parte a acestor cheltuieli este finanţată şi din bugetul de stat şi fondurile speciale,
resursele fiind destinate alimentării cu apă a satelor, construirii de locuinţe, finanţării planurilor
urbanistice generale, acţiunilor de ecologizare, întreţinerii drumurilor, etc.

IV. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică,

siguranţă naţională şi apărare
Serviciile publice generale satisfac necesităţi publice cu caracter indivizibil şi costul lor
este suportat de întreaga societate, în principal, pe seama resurselor bugetare.
Apărarea naţională reprezintă o componentă importantă a strategiei de asigurare a
siguranţei naţionale şi exprimă conţinutul funcţiei externe a statului. Resursele financiare alocate
pentru apărare servesc întreţinerii şi funcţionării armatelor naţionale, participării la diferite alianţe
militare, purtării de războaie şi înlăturării urmărilor acestora, menţinerii de baze militare pe teritorii
străine, ajutoare militare acordate altor ţări.
Cheltuielile pentru apărare sunt considerate ca fiind cheltuieli neproductive, care consumă
definitiv o parte din Produsul Intern Brut. O caracteristică a cheltuielilor pentru apărare o
reprezintă faptul că sunt finanţate din bugetele guvernamentale ale statelor. Uneori, în acest scop
sunt folosite şi resurse ce provin de la anumite grupări sau alianţe militare şi credite externe.
Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă naţională şi apărare
sunt determinate de necesitatea existenţei anumitor organe specializate, rezultate din însăşi
existenţa statului. Autorităţile publice generale cuprind:
a) organele puterii şi administraţiei publice, formate din:
- instituţia prezidenţială;
- organele puterii legislative centrale şi locale (Parlamentul şi camerele sale, consiliile
locale)
- organele puterii judecătoreşti;
- organele executive centrale şi locale (guvern, ministere, prefecturi, primării).
b) organele de ordine publică, care cuprind: poliţia, jandarmeria, securitatea naţională,
servicii de informaţii, servicii speciale de pază şi protecţie;
 c) organele şi organismele militare de apărare;
Atribuţiile aparatului de stat sunt cuprinse în Constituţie şi legi speciale care stabilesc
modul de organizare şi funcţionare a acestor instituţii.
Nivelul acestor cheltuieli manifestă o tendinţă de creştere, datorită unor factori, precum:
- mărimea şi structura aparatului de stat şi a organelor de ordine publică, care reclamă
cheltuieli importante pentru întreţinere şi funcţionare;
- nivelul salarizării funcţionarilor publici;
- apariţia unor sarcini şi atribuţii noi, complexe pentru organele aparatului de stat, ca urmare
a dezvoltării economice, sociale şi urbane;
- înzestrarea cu mijloace tehnice specifice.
Principala sursă de finanţare a acestor cheltuieli o reprezintă bugetul public central sau
local, după subordonarea unităţilor respective, precum şi alte surse: venituri proprii realizate din
anumite activităţi specifice, donaţii, ajutoare financiare externe (în cazul în care ţările acţionează
în comun pentru combaterea unor activităţi criminale), credite externe (pentru cheltuieli de
capital).
 CAPITOLUL 6
SISTEMUL BUGETAR. PRINCIPII BUGETARE. PROCESUL
BUGETAR. DEFICITUL BUGETAR ŞI FINANŢAREA
ACESTUIA

6.1. Sistemul bugetar: concept, caracteristici, componente

Legea privind finanţele publice44 precizează că sistemul bugetar reprezintă un sistem unitar
de bugete care cuprinde:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetele instituţiilor publice autonome;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile;
- bugetele locale.
Bugetul de stat reprezintă o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia
concură o abordare juridică şi alta economică.
Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului.
Legea bugetară anuală45 prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile şi
cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar. Fiind un document ce

44
Legea nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare (art. 1 și art. 2 pct. 38)
45
De exemplu Legea nr. 2/2018 a bugetului de stat pe anul 2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 4 din 3 ianuarie
2018 – la art. 1 “prevede şi autorizează pentru anul bugetar 2018 veniturile pe capitole şi subcapitole şi cheltuielile
pe destinaţii şi pe ordonatori principali de credite pentru bugetul de stat, bugetele Fondului naţional unic de asigurări
necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative, bugetul de stat are caracter obligatoriu. Legea
bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale specifice fiecărei
perioade.
Ca document oficial, bugetul de stat evidenţiază nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor
efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului, precum şi durata
de timp pentru care se elaborează bugetul.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în
special, legătura cu nivelul şi evoluţia Produsului Intern Brut.
Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în procesul
repartiţiei Produsului Intern Brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială şi
de altă natură ale fiecărei perioade.
Aceste relaţii se manifestă în dublu sens:
 ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia
statului;
 ca relaţii prin care se repartizează resursele financiare publice.
În economia modernă, bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu
veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de 12 luni, ci este un plan financiar la
nivel macroeconomic.
În România, nevoile de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de acoperire a acestora
sunt reflectate în bugetul general consolidat.
Bugetul general consolidat reflectă fluxurile financiare publice de formare a veniturilor
fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii în conformitate cu nevoia socială şi
cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.
Bugetul general consolidat46 reprezintă ansamblul bugetelor componente ale sistemului
bugetar, incluzând bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale,
bugetul general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului,

sociale de sănătate, creditele externe, fondurile externe nerambursabile şi activităţile finanţate integral din venituri
proprii”.

Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010 (republicare), republicată în Monitorul Oficial nr. 330 din 14
46

mai 2015 (M.Of. nr. 330/2015), cu modificările şi completările uterioare.

bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial
din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor speciale, după
caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor
provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi
alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum şi
al altor entităţi clasificate în administraţia publică, agregate, consolidate şi ajustate conform
Regulamentului (UE) nr. 549/2013 pentru a forma un întreg.
Bugetul general consolidat este format din ansamblul bugetelor, componente ale
sistemului bugetar, agregate şi consolidate47 pentru a forma un întreg. Bugetul general consolidat
reflectă toate veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la nivel naţional şi evidenţiază
dimensiunile efortului financiar public din anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru,
după caz.

6.2. Principii bugetare

Principiile bugetare enunţate în Legea finanţelor publice48, pe baza cărora se elaborează,
aprobă, execută şi raportează bugetele care formează sistemul bugetar al României, cu excepţia
bugetelor locale, sunt:
- principiul universalităţii, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile se includ în buget în
totalitate, în sume brute, iar veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare
anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte;
- principiul publicităţii, conform căruia sistemul bugetar este deschis şi transparent,
acestea realizându-se prin:
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;

47
Consolidarea este operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete componente ale
bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora.

48
Legea nr. 500/2002 privind Finanţele Publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 597/13.08.2002, cu
modificările ulterioare
 c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.
- principiul unităţii, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un
singur document, cu unele excepţii, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea
fondurilor publice;
- principiul anualităţii: veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o
perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi
efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de
execuţie a bugetului respectiv.
- principiul specializării bugetare, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile bugetare se
înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate
după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.
Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine
obligatorie şi după criterii unitare. Clasificaţia economică constă în gruparea cheltuielilor după
natura şi efectul lor economic. Clasificaţia funcţională reprezintă gruparea cheltuielilor după
destinaţia lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc
necesităţile publice.
- principiul unităţii monetare: toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.
Potrivit Legii privind finanţele publice locale49, elaborarea, aprobarea, executarea şi
raportarea bugetelor locale se bazează pe următoarele principii:
- principiul universalităţii, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile se includ în buget în
totalitate, în sume brute, iar veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare
anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte;
- principiul transparenţei şi publicităţii, conform căruia procesul bugetar este deschis şi
transparent, acesta realizându-se prin:
a) publicarea în presa locală sau afişarea la sediul autorităţii administraţiei publice locale
respective a proiectului de buget local şi a contului anual de execuţie a acestuia;

49
Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind Finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 618 din 18 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
 b) dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării acestuia;
c) prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în şedinţă publică.
- principiul unităţii: veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document,
pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice locale şi se interzic
reţinerea şi utilizarea de venituri în regim extrabugetar şi constituirea de fonduri publice locale în
afara bugetelor locale, dacă legea nu prevede altfel;
- principiul unităţii monetare: toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda naţională;
- principiul anualităţii, conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate, în
condiţiile legii, pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de
încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului
corespunzător de execuţie a bugetului respectiv;
- principiul specializării bugetare: veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă
în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli grupate după natura
economică şi destinaţia acestora;
- principiul echilibrului: cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile bugetului
respectiv.
În Legea privind finanţele publice locale50, sunt prevăzute și alte principii:
• Principiul autonomiei locale financiare
Acest principiu prevede:
 dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a dispune de resurse financiare
suficiente, care pot fi utilizate în exercitarea atribuţiilor lor, pe baza şi în limitele legale.
 competenţa unităţilor administrativ-teritoriale în ceea ce priveşte stabilirea
nivelurilor impozitelor şi taxelor locale, în condiţii legale.
 aplicarea politicilor bugetare ale autorităţilor administraţiei publice locale în
domeniul lor de competenţă, în ceea ce priveşte alocarea resurselor financiare pentru echilibrarea
bugetelor locale.
 utilizarea sumelor defalcate cu destinaţie specială de către autorităţile administraţiei
publice locale în conformitate cu prevederile legale.
• Principiul solidarităţii

50
Conform art. 15 – 18
 Prin politicile bugetare locale se poate realiza ajutorarea unităţilor administrativ-teritoriale,
precum şi a persoanelor fizice aflate în situaţie de dificultate, prin alocarea de sume din fondul de
rezervă bugetară constituit în bugetul local.
• Principiul proporţionalităţii
Resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale trebuie să fie proporţionale cu
responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale stabilite prin lege.
• Principiul consultării
Autorităţile administraţiei publice locale, prin structurile asociative ale acestora, trebuie să
fie consultate asupra procesului de alocare a resurselor financiare de la bugetul de stat către
bugetele locale.

6.3. Reguli bugetare

În Legea privind finanţele publice locale51, sunt prevăzute următoarele reguli bugetare:
• Este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate, cu excepţia cazurilor în
care legea prevede altfel.
• Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările
conţinute în legi speciale şi în legile bugetare anuale.
• Nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din
aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.
• Nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă
nu este aprobată, potrivit legii, şi dacă nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare.
• După aprobarea bugetelor locale pot fi aprobate acte normative cu implicaţii asupra
acestora, dar numai cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării
cheltuielilor bugetare aferente exerciţiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele locale
respective.

51
Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanțele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 618 din 18 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare - art. 14.
 • La elaborarea bugetelor, ordonatorii de credite şi autorităţile deliberative au obligaţia să
prevadă distinct credite bugetare destinate stingerii plăţilor restante la finele anului anterior celui
pentru care se întocmeşte bugetul.
• În situaţia în care gradul de realizare a veniturilor proprii programate în bugetele în ultimii
2 ani este mai mic de 97% pe fiecare an, ordonatorii de credite fundamentează veniturile proprii
pentru anul curent cel mult la nivelul realizărilor din anul precedent. Gradul de realizare a
veniturilor proprii se stabileşte potrivit metodologiei aprobate prin ordin comun al ministrului
administraţiei şi internelor şi al ministrului finanţelor publice, după consultarea prealabilă a
structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale.
• Ordonatorii de credite au obligaţia ca în execuţia bugetelor să asigure achitarea plăţilor
restante, precum şi a plăţilor restante rezultate în cursul anului curent. Ordonatorii de credite pot
face noi angajamente legale, în limita prevederilor bugetare aprobate, numai după stingerea plăţilor
restante înregistrate la finele anului anterior, respectiv a arieratelor din execuţia anului curent, cu
excepţia celor provenite din neacordarea sumelor cuvenite conform contractelor de finanţare a
proiectelor derulate prin programe naţionale. Prin excepţie, se pot încheia noi angajamente legale
pentru proiecte/programe finanţate din fonduri externe nerambursabile.

4. Procesul bugetar la nivelul bugetului de stat. Etapele procesului bugetar.

Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor
întreprinse de unităţile competente ale statului în scopul concretizării politicii financiare aplicate
de autoritatea guvernamentală.
Procesul bugetar cuprinde etapele consecutive de elaborare, aprobare, executare, control şi
raportare bugetară şi se încheie cu aprobarea contului general de execuţie a acestuia.
La nivelul bugetului de stat, etapele procesului bugetar sunt:
a) elaborarea proiectului bugetului de stat;
b) examinarea şi aprobarea proiectului bugetului de stat;
c) execuţia bugetului de stat;
d) raportarea modului de execuţie a bugetului de stat.

a) Elaborarea proiectului bugetului de stat

- reprezintă prima etapă a procesului bugetar la nivelul acestui buget;
 - această etapă constă în formularea de propuneri privind veniturile şi cheltuielile bugetare
de către ordonatorii de credite bugetare, comunicarea acestora Ministerului Finanţelor Publice la
nivelul căruia are loc centralizarea într-un document numit proiect la legea bugetului de stat;
Proiectul bugetului de stat se elaborează pe baza:
- prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;
- politicilor fiscale şi bugetare;
- prevederilor memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau ale
altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau
ratificate;
- politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de
buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;
- propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
- programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor
acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate
şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui program,
care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi
estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a căror alegere este justificată;
- propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de
transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
- posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.

Calendarul elaborării proiectului bugetului de stat, potrivit reglementărilor legislaţiei din

România, este următorul:
- până la data de 31 martie a anului curent – are loc elaborarea indicatorilor
macroeconomici şi sociali de organele abilitate, pentru exerciţiul bugetar pentru care se întocmeşte
proiectul de buget şi pentru următorii trei ani;
- până la data de 1 mai a anului curent, Ministerul Finanţelor Publice va prezenta
guvernului obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru noul an bugetar pentru care se întocmeşte
proiectul bugetului de stat;
 - până la data de 1 iunie, Ministerul Finanţelor Publice transmite ordonatorilor de credite
(ministere şi alte organe centrale, etc.) o scrisoare prin care se prezintă contextul macroeconomic
pe baza căruia se va întocmi proiectul de buget, metodologia de lucru, etc, precum şi limitele de
cheltuieli aprobate de guvern;
- până la data de 15 iunie, Ministerul Finanţelor Publice comunică ordonatorilor de credite
eventualele modificări ale limitelor de cheltuieli, în baza schimbărilor intervenite la nivel
macroeconomic, din luna martie până la această dată;
- până la data 15 iulie, ordonatorii principali de credite transmit Ministerului Finanţelor
Publice proiectul de buget şi anexele respective, cu încadrarea în limitele de cheltuieli estimate
pentru următorii trei ani;
- Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi
le înaintează guvernului pentru a fi incluse în proiectul bugetului de stat;
- în aceeaşi perioadă, organele administraţiei publice locale transmit propunerile lor către
Ministerul Finanţelor Publice cu privire la mijloacele de echilibrare din cote şi sume care urmează
a se defalca din veniturile bugetului de stat, precum şi eventualele propuneri de transferuri bugetare
din bugetul de stat către bugetele locale, pentru lucrările de investiţii la care pot fi atrase şi finanţări
externe;
- până la data de 1 august, Ministerul Finanţelor Publice poartă un permanent dialog cu
ordonatorii principali de credite privind propunerile acestora; în acest context, proiectul de buget
şi anexele acestuia se depun la Ministerul Finanţelor Publice;
- până la data de 30 septembrie, Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor
ordonatorilor principali şi a variantei proprii, întocmeşte proiectul legii bugetare şi proiectul
propriu-zis al bugetului de stat şi al anexelor la acesta, pe care le înaintează Guvernului. Proiectul
va fi însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică pentru exerciţiul bugetar
respectiv şi proiecţia acesteia pe următorii trei ani. Raportul va cuprinde, de asemenea, politica
fiscal-bugetar avută în vedere la elaborarea legii bugetare şi a proiectelor bugetare;
- până la data de 15 octombrie, Guvernul îşi însuşeşte documentele cu privire la legea şi
proiectele bugetelor prezentate de Ministerul Finanţelor Publice sau introduce unele modificări,
după care le depune la Parlament, pentru aprobare.
Proiectul de buget este aprobat de Guvern prin intermediul insituţiilor publice aflate în
structura acestora, iar atribuţiile de coordonare, finalizare şi prezentare către Guvern le are
Ministerul Finanţelor Publice. După aprobarea bugetului de către Parlament, Guvernul răspunde
de realizarea prevederilor bugetare.

b) Aprobarea proiectului bugetului de stat

Parlamentul este instituţia publică, împuternicită de Constituţie să aprobe proiectul
bugetului.
După întocmire, proiectul de buget este supus dezbaterii şi aprobării Parlamentului52, pe
ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole şi alineate, după caz, pe ordonatori
principali de credite, precum şi pe credite de angajament pentru acţiunile multianuale.
Dacă legile bugetare nu sunt aprobate de Parlament până pe data de 15 decembrie, guvernul
poate solicita parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă.
De asemenea, dacă legile bugetare nu au fost aprobate în acest context cu cel puţin patru
zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, guvernul execută bugetul anului curent la nivelul
cifrelor anului precedent, în care sens cheltuielile lunare nu pot depăşi 1/12 din prevederile anului
precedent, cu anumite excepţii extrem de motivate de către ordonatorii principali de credite.
(acţiuni noi, etc).

c) Execuţia bugetului de stat

După promulgarea legii bugetului de stat de către Preşedinte, legea se publică în Monitorul
Oficial, moment în care bugetul devine operaţional.
Execuţia veniturilor bugetului de stat se încadrează strict în anul financiar, orice venit
neîncasat până la 31 decembrie a anului respectiv se va încasa în contul bugetului anului următor.
Execuţia bugetului de stat presupune luarea unor măsuri şi acte decizionale referitoare la
încasarea veniturilor prognozate şi efectuarea cheltuielilor (plăţi de casă), în limita creditelor
bugetare aprobate, proces numit execuţie de casă a bugetului.
Etapele execuţiei veniturilor bugetului de stat:

52
Înainte de dezbaterea în plen a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetului fondurilor
speciale (sănătate şi şomaj) şi a proiectelor legilor acestora, documentele respective sunt analizate şi supuse
amendamentelor de comisiile de specialitate ale Parlamentului (Comisia buget-finanţe, în special), pe baza
propunerilor grupurilor parlamentare.
  aşezarea vaniturilor, etapă care urmăreşte identificarea materiei impozabile şi
determinarea mărimii acesteia;
 lichidarea, etapă care urmăreşte stabilirea cuantumului impozitului aferent materiei
impozabile, pe baza cotelor şi a altor elemente prevăzute de lege;
 emiterea titlului de percepere, etapă ce constă în înscrierea cuantumului venitului,
respectiv impozitului, într-un act pe baza căruia se autorizează organul fiscal pentru perceperea
unui anumit venit în contul bugetului de stat;
 perceperea sau încasarea efectivă a veniturilor, etapă ce presupune încasarea efectivă a
veniturilor, în contul de venituri ale bugetului de stat.
Etapele execuţiei cheltuielilor bugetului de stat:
 angajarea, act care generează obligaţia unei instituţii publice de a plăti o sumă de bani
unui terţ pe baza unui act juridic. Competenţele în angajarea cheltuielilor publice revin
conducătorilor insituţiilor publice, în calitate de ordonatori principali de credite.
 lichidarea, etapă care se bazează pe constatarea serviciului făcut în favoarea insituţiei
publice, conducând la stabilirea sumei de plată pe bază de acte justificative;
 ordonanţarea, etapă în care are loc emiterea ordinului de plată în favoarea unui terţ;
 plata, etapă care constă în operaţia de achitare a sumei de bani datorată de insituţia publică.
În execuţia cheltuielilor acţionează principiul respectării destinaţiei pentru care acestea au
fost aprobate prin buget.
Încheierea execuţiei bugetare constă în întocmirea Contului de execuţie bugetară, cont care
reflectă finalitatea operaţiunilor de executare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi reflectă
modul cum s-a respectat încadrarea în veniturile şi cheltuielile aprobate prin buget.

d) Controlul execuţiei bugetului de stat ; Raportarea execuţiei bugetului; Aprobarea

contului general de execuţie a bugetului

Rezultatele fiecărui exerciţiu bugetar se aprobă prin legea privind contul general anual de
execuţie a bugetului de stat.
Potrivit reglementărilor din România (Legea finanţelor publice), execuţia bugetară se
încheie la 31 decembrie, aplicându-se sistemul de gestiune, care presupune: - orice venit neîncasat
şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată în cadrul prevederilor bugetare, dar neplătită
până la 31 decembrie, se va încasa sau se va plăti, după caz, în contul bugetului pe anul viitor. În
acest context, creditele bugetare neutilizate pentru exerciţiul curent îşi pierd valabilitatea.
Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general anual de
execuţie a bugetului de stat până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat se aprobă prin lege după verificarea
acestuia de către Curtea de Conturi. Verificarea efectuată de Curtea de Conturi are în vedere
respectarea legalităţii, a oportunităţii şi a necesităţii cheltuielilor realizate.
Pe baza raportului Curţii de Conturi şi pe baza sintezei guvernului cu privire la evoluţia
indicatorilor macroeconomici, cu luarea în considerare a opiniei comisiilor permanente
parlamentare reunite, de buget-finanţe, contul general privind execuţia bugetului de stat se supun
dezbaterii Parlamentului, pentru a fi adoptate.
După adoptare, contul general de execuţie a bugetului de stat se promulgă de preşedintele
ţării şi se publică în Monitorul Oficial.
Contul anual de execuţie a bugetului de stat, inclusiv anexele acestuia, vor cuprinde:
- la venituri: prevederi bugetare iniţiale: prevederi bugetare definitive; încasări realizate;
- la cheltuieli: credite bugetare iniţiale; credite bugetare definitive; plăţi efectuate.
 CPITOLUL 7
Împrumutul de stat.
Datoria publică

7.1. Împrumut de stat: concept; trăsăturile caracteristice ale

împrumutului de stat
Împrumutul de stat - sub raport juridic, împrumutul de stat, reprezintă o înţelegere ce
intervine între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat pe de alta, prin care prima
consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă
determinată, iar acesta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite
dobânda şi alte costuri aferente.
Trăsăturile caracteristice ale împrumutului de stat:
a) împrumutul de stat prezintă un caracter contractual53 şi voluntar;
- împrumutul de stat exprimă acordul de voinţă al părţilor;
- persoanele interesate de împrumutul de stat pot să accepte sau să refuze toate condiţiile
stabilite de stat, dar nu pot pretinde tratament preferenţial;
- organele de decizie ale statului, fără consultarea prealabilă a celor care vor subscrie la
împrumutul de stat stabilesc: condiţiile de emisiune şi rambursare; forma şi mărimea venitului care îl
asigură; alte avantaje acordate împrumutătorilor;
- împrumuturile de stat nu presupun: negocierea condiţiilor de acordare şi de rambursare a
împrumutului; obligaţia statului de a prezenta o garanţie materială în favoarea împrumutătorului;
- împrumutul de stat are la bază principiul facultativităţii, dar, în practica financiară, au fost
înregistrate şi cazuri de împrumuturi forţate.
b) împrumutul de stat are un caracter rambursabil54 care constă în rambursabilitatea, la
termenul fixat, persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit care constituie
o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.

53
Excepţie de la caracterul contractual îl au împrumuturile forfetare, asimilate unor impozite extraordinare şi cele
semi forfetare, bazate pe o convingere privind datoria morală a cetăţenilor de a subscrie.
54
Ca excepţie există şi împrumuturi perpetue, care nu au termen de rambursare, statul plătind dobânda pe o perioadă
nedeterminată.
 Fac excepţie împrumuturile perpetue, atunci când angajamentul statului se limitează la plata
unor anumite dobânzi creditorilor săi, pe o perioadă de timp nedeterminată, fără să se stabilească un
termen de restituire a împrumutului propriu-zis.
c) împrumutul de stat prezintă un caracter remunerator acesta fiind purtător de dobândă,
câştiguri şi alte avantaje.
Împrumuturile de stat sunt destinate acoperirii golurilor de trezorerie, precum şi a
deficitului bugetar.

7.2. Tehnica împrumuturilor de stat

Elementele tehnice care definesc împrumutul de stat din punct de vedere juridic sunt
reprezentate de:
a. denumirea împrumutului;
b. valoarea nominală, valoarea reală, cursul;
c. termenul de rambursare;
d. dobânda.
a. Denumirea împrumutului care poate fi legată de destinaţia acestuia sau poate cuprinde
anul contractării, nivelul dobânzii sau forma pe care o îmbracă împrumutul;
b. Valoarea nominală, valoarea reală, cursul.
Pentru fiecare împrumut contractat pe piaţă statul emite înscrisuri, denumite: efecte
publice, titluri, hârtii de valoare, obligaţiuni, de o anumită valoare.
Valoarea nominală este suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat si exprimă mărimea
creanţei pe care deţinătorul acesteia (creditorul) o are de încasat de la stat la termenul de
rambursare. În cazul în care deţinătorul doreşte să-şi recupereze banii plasaţi înainte de termen,
acesta poate să le vândă la bursă. Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris, denumită valoare
reală, poate să fie egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală. Mărimea valorii reale
depinde de cursul la care cotează înscrisurile respective la bursă. Cursul exprimă „preţul” cu care
se cumpără şi se vând 100 unităţi monetare valoare nominală.

c. Termenul de rambursare reprezintă un alt element în funcţie de care împrumuturile se

clasifică în:
 - împrumuturi pe termen scurt (contractate pe o perioadă de până la un an inclusiv) ce pot
îmbrăca forma certificatelor de trezorerie;
- împrumuturi pe termen mediu (1-5 ani inclusiv);
- împrumuturi pe termen lung (pe o perioadă de peste 5 ani).
Pentru contractarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung se emit bonuri de tezaur,
obligaţiuni de stat, obligaţiuni municipale etc.

d. Dobânda reprezintă „preţul” pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea
sumei împrumutate pe o anumită perioadă de timp şi îmbracă forma unui venit fix de care
beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu valoarea nominală (dobânda).
În afară de dobândă, deţinătorii de titluri de stat pot obţine şi alte feluri de venituri, şi
anume:
- venituri diferenţiate de care beneficiază doar anumiţi deţinători ai înscrisurilor publice
(câştiguri);
- venituri obţinute ca urmare a combinării dobânzii cu câştigurilor sau în urma acordării
altor avantaje (prime de rambursare, privilegii fiscale, garanţii contra variaţiilor monetare).
Rata de emisiune a dobânzii (rata nominală) se calculează la valoarea nominală a
înscrisurilor emise de stat.
Rata reală a dobânzii se referă la venitul net ce revine creditorului de pe urma unei sute de
unităţi monetare dată cu împrumut pe termen de un an şi se determină prin corectarea dobânzii
nominale cu influenţa ratei inflaţiei.

7.3. Operaţiuni determinate de împrumuturile de stat

Împrumuturile de stat determină o serie de operaţiuni legate de plasarea acestora pe piaţă,
de rambursarea lor şi de eventualele modificări cu privire la rata dobânzii şi a termenelor de
restituire iniţial stabilite.

1. Plasarea titlurilor
Modalităţile de plasare a împrumuturilor de stat sunt:
a) prin subscripţie publică;
b) prin intermediul unor consorţii bancare;
 c) prin vânzarea la bursă.
a) Plasarea împrumutului prin subscripţie publică se realizează prin intermediul
Ministerului Finanţelor Publice sau a altei instituţii specializate, împuternicite de organul de
decizie în acest sens şi se pot întâlni două situaţii:
 când nu se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi contractat;
 când se limitează cuantumul împrumutului.
b) Plasarea împrumutului prin consorţii bancare se realizează prin intermediul unui grup
de bănci, care se angajează să efectueze această operaţie la cererea organelor competente.
Consorţiul bancar fie preia în comision obligaţiunile împrumutului, fie le cumpără efectiv. Sub
aspect financiar această modalitate de plasare a împrumutului este mai costisitoare pentru stat decât
cea prin subscripţie publică, întrucât antrenează cheltuieli importante sub formă de comisioane sau
de diferenţă de curs, în favoarea băncilor.
c) Plasarea împrumutului prin vânzare la bursă se utilizează atunci când statul doreşte să
treacă neobservat, ceea ce îi conferă avantajul că este comodă, discretă şi puţin costisitoare.
Vânzarea titlurilor emise de stat se face prin intermediul agenţilor de bursă, iar cumpărătorii nu
ştiu dacă înscrisurile care fac obiectul tranzacţiilor la bursă sunt ale unui împrumut vechi sau ale
unui împrumut nou.
2. Modificarea ratei dobânzii
Nivelul ratei dobânzii pe piaţă nu rămâne vreme îndelungată constant, ci suferă modificări
în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut.
Astfel, în perioadele în care rata dobânzii înregistrează o scădere apreciabilă statul caută să
profite de această situaţie pentru a-şi diminua efortul financiar determinat de împrumuturile
contractate în condiţii mai puţin avantajoase. În asemenea împrejurări, statul procedează la
preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisurile unui împrumut nou emis cu o
dobândă mai redusă, operaţie cunoscută sub denumirea de conversiune.
Tipuri de conversiune întâlnite în practică:
a) conversiunea forţată, când statul oferă deţinătorilor de înscrisuri o singură alternativă,
aceea de a prezenta la preschimbare titlurile împrumutului vechi, contra titlurilor unui nou
împrumut, în decursul unei anumite perioade de timp.
 b) conversiunea facultativă, când deţinătorii înscrisurilor au de optat pentru una din
următoarele soluţii: de a preschimba înscrisurile împrumutului vechi cu înscrisuri ale unui
împrumut nou sau de a păstra înscrisurile vechiului împrumut.
c) conversiune sau rambursare anticipată, când deţinătorii de înscrisuri au următoarele
alternative: să accepte preschimbarea înscrisurilor vechiului împrumut în condiţiile stabilite de stat
sau să o refuze şi să solicite rambursarea anticipată a împrumutului.
Tipul de conversiune anticipată este cel mai des utilizat.
Operaţiunea de arozare este inversul celei de conversie. Arozarea intervine în situaţia în
care statul majorează dobânda, în cazul unor scăderi semnificative ale cursurilor obligaţiunilor de
stat, iar creditorii care deţin înscrisurile vândute la bursă nu îşi mai pot recupera nici măcar suma
subscrisă.

3. Modificarea termenului de rambursare

Modificarea termenului de rambursare are loc atunci când cheltuielile aferente rambursării
împrumuturilor scadente depăşesc resursele financiare ale statului. În acest caz, statul va proceda
la consolidarea datoriei sale, adică la preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor exigibile imediat
sau pe termen scurt cu titluri ale unor împrumuturi pe termen mediu şi lung sau fără termen (titluri
de rentă perpetuă).

4. Rambursarea împrumutului de stat

Reprezintă operaţiunea de răscumpărare a titlurilor de la deţinătorii acestora.
Rambursarea se poate face dintr-o dată la scadenţă sau pe o perioadă mai lungă de timp,
prin eşalonare.
Rambursarea împrumuturilor se efectuează pe seama:
- fondului special de amortizare (fond cu afectaţie specială din care se efectuează
cheltuielile cu plata dobânzilor şi rambursarea împrumutului);
- resurselor prevăzute în bugetul de stat cu această destinaţie;
- excedentelor bugetare.
 Datoria publică: noţiuni generale, indicatori de apreciere a datoriei
publice
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de către autorităţile publice
centrale şi locale de la persoanele fizice şi juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de
rambursat la un moment dat.
De asemenea, datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor de natura datoriei publice
guvernamentale şi locale55:
- datorie publică guvernamentală - totalitatea obligaţiilor statului la un moment dat,
provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de Guvern prin
Ministerul Economiei şi Finanţelor;
- datorie publică locală - totalitatea obligaţiilor unităţilor administrativ-teritoriale, la un
moment dat, provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de
către autorităţile administraţiei publice locale.
Gradul de îndatorare a ţării, la un moment dat, se determină prin raportarea soldului
datoriei publice la produsul intern brut. Acest indicator arată în ce măsură valoarea adăugată dintr-
un an este grevată de datoria publică, dar are o valoare teoretică, întrucât nici o ţară nu ar putea
aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci numai partea din acesta rămasă
după efectuarea prelevărilor la fondul de consum şi formarea brută de capital.
În scopul realizării unor comparaţii internaţionale, în afară de gradul de îndatorare se mai
poate utiliza şi exprimarea tuturor obligaţiilor asumate de stat prin contractarea de împrumuturi
într-o monedă cu o largă circulaţie pe plan internaţional.

Structura datoriei publice:

a) în funcţie de termenul pe care aceasta se contractează distingem:
- datoria publică pe termen scurt care formează datoria flotantă;
- datoria publică pe termen mediu şi lung care formează datoria consolidată;
b) în funcţie de calitatea creditorilor, datoria publică poate fi exprimată în:
- valoare brută atunci când include valoarea totală a împrumuturilor, indiferent unde sunt
plasate acestea;

55
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 64/27 iunie 2007 privind datoria publică.
 - valoare netă când nu cuprinde valoarea împrumuturilor plasate la instituţiile statului.
Cadrul juridic al datoriei publice
- în România, contractarea şi garantarea împrumuturilor interne şi externe rambursabile pe
termen mediu şi lung precum şi gestionarea datoriei publice se exercită de către Guvern prin
Ministerul Finanţelor Publice;
- împrumuturile de stat interne şi externe pot fi contractate în următoarele scopuri:
finanţarea deficitului bugetului de stat; refinanţarea datoriei publice; finanţarea unor obiective de
investiţii de interes naţional; finanţarea şi dezvoltarea IMM-urilor; alte necesităţi aprobate prin legi
speciale.
- rambursarea împrumuturilor se efectuează din: excedentele bugetului de stat;
împrumuturile de stat pentru refinanţarea datoriei publice; alte surse prevăzute de lege.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să administreze datoria publică şi garanţiile de
stat pentru împrumuturi ale României, iar în acest scop trebuie să: să evalueze mărimea
împrumutului astfel încât nivelul de îndatorare să corespundă necesităţilor României şi capacităţii
statului de a gestiona datoria; să ţină evidenţa contabilă a datoriei publice contractate şi evidenţa
statistică a garanţiilor de stat emise; urmărească derularea împrumuturilor garantate de stat;
supravegheze lichidităţile din Contul General al Trezoreriei pentru a avea o balanţă a
disponibilităţilor; elaboreze anual contul general al datoriei publice.

Indicatori de apreciere a datoriei publice:

- serviciul datoriei publice (SDP), care cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei
propriu-zise (R) şi cele legate de plata dobânzilor şi a celorlalte cheltuieli aferente (Dob ):
SDP = R + Dob ;
- ponderea serviciului datoriei publice (SDP) în totalul cheltuielilor bugetului de stat
(CHBS): SDP /CHBS x 100
- ponderea serviciului datoriei publice în PIB: SDP / PIB x 100
- ponderea datoriei publice (DP) în PIB: DP/PIB x 100
- ponderea dobânzilor aferente datoriei publice în PIB: Dob / PIB x 100
- datoria publică la nivelul anului (DP):
DP = dDP + gDP , unde:
dDP = datoria publică directă a statului;
 gDP = datoria publică garantată de stat.
Datoria publică se gestionează distinct pe cele două forme ale ei:
- datoria publică internă;
- datoria publică externă.
Datoria publică internă este generată de:
- împrumuturi pe termen scurt ale statului primite de la Banca Naţională pentru echilibrarea
în execuţie a bugetului de stat; dacă nu se rambursează se consolidează şi rămân în datoria publică
de la sfârşitul anului;
- emisiunea de bonuri de tezaur şi plasarea lor pe piaţa internă;

- plasarea pe piaţa internă de înscrisuri pe termen mediu şi lung prin subscripţie publică
pentru atragerea de resurse necesare acoperirii deficitului bugetar anual;
- garanţii acordate de stat la creditele bancare interne ale agenţilor economici sau ale
autorităţii locale, pentru obiective de importanţă naţională;
- atragerea pe termen scurt a disponibilităţilor din contul trezoreriei.
Datoria publică externă este generată de totalitatea obligaţiilor asumate direct sau indirect
de stat faţă de guverne străine, instituţii financiare internaţionale, persoane fizice şi juridice
nerezidente.
 CAPIOLUL 8
Deficitul bugetar
Creditul public – noţiuni generale

8.1. Deficitul bugetar şi finanţarea acestuia

Dezechilibrul financiar public este rezultatul unei cereri prea mari de resurse financiare
publice, comparativ cu fondurile ce se pot constitui la nivelul statului. Pentru a exprima valoric
acest decalaj, se utilizează cel mai frecvent conceptul de deficit bugetar. Legea Finaţelor publice
defineşte deficitul bugetar ca parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile bugetare într-un
an bugetar.
În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite, taxe şi contribuţii, precum
şi veniturile nefiscale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare. Aceste resurse
complementare reprezintă resurse financiare împrumutate, care trebuie restituite, apariţia lor fiind
cauzată de o planificare bugetară care are în vedere un deficit (prin prognozarea unor cheltuieli
mai mari decât resursele curente) sau, în unele situaţii de apariţia golurilor de casă (determinate
fie de o planificare eronată, fie de o necorelare a intrărilor de resurse cu ieşirile).
Deoarece, în cazul construcţiilor bugetare care au în vedere deficite, legile bugetare nu
stabilesc explicit care sunt resursele financiare prin care se vor acoperi acestea, sarcina acestor
finanţări şi refinanţări revine Trezoreriei Publice; în momentul dezechilibrului dintre necesarul
plăţilor şi resursele constituite, aceasta apelează la împrumuturi de stat.
Nevoia de resurse publice suplimentare, în afara celor curente (ordinare), este determinată
de următoarele cauze:
 întocmirea bugetelor naţionale cu deficite;
Deficitele în construcţia bugetelor, deşi sunt un „rău necesar” în anumite perioade de criză
a economiei, nu trebuie abuzat de ele, mai ales când ele nu reprezintă o necesitate absolută. Dacă
pe fondul acestor deficite nu are loc o relansare economică care să compenseze, măcar în parte,
prin surse publice suplimentare ulterioare, consecinţele nefavorabile ale deficitelor, acestea se
răsfrâng păgubitor asupra finanţelor publice ale ţării şi ale economiei în general, pe perioadele
viitoare.56
 neconcordanţa între termenele de încasare a resurselor curente (ordinare), îndeosebi a
celor din impozite şi taxe, cu necesitatea de a efectua plăţi în conformitate cu prevederile bugetului
aprobat;
Necesitatea de resurse suplimentare pe care trezoreria publică trebuie să le procure în
anumite perioade ale exerciţiului este determinată de nevoia de a efectua plăţi potrivit programului
bugetar şi de insuficienţa fluxului de resurse din veniturile curente în acea perioadă, datorită:
fluctuaţiei cheltuielilor bugetare (cheltuielilor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat, bugetelor locale) pe trimestre, în cursul anului, faţă de nivelul stabilit iniţial; ritmului
necorespunzător al încasărilor bugetare, determinat de o serie de cauze, mai ales economice
(recesiune etc.).
 constituirea unor bugete nerealiste, care nu sunt axate pe realităţile concrete ale
economiei.
Fenomen caracteristic al lumii contemporane, un deficit bugetar ridicat poate să provoace
dificultăţi la achitarea datoriilor externe, poate genera, atât o creştere a ratei inflaţiei, cât şi o criză
valutară dar şi alte fenomene care influenţează în sens negativ atât progresul economic, cât şi
procesul de stabilizare macroeconomică.
Deficitul bugetar poate fi planificat şi utilizat ca instrument de conducere şi administrare
macroeconomică, datorită efectului multiplicator. Acceptarea unei cote determinate de cheltuieli
care devansează veniturile publice, adică acceptarea unui deficit controlat, reprezintă un mijloc
important de intervenţie a managementului guvernamental, pentru reglarea activităţii economice.
Cauzele apariţiei deficitului bugetar
- creşterea continuă a cheltuielilor cu rambursarea datoriei publice;
- creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare a fost adesea una dintre cauzele care au
dus la depăşirea veniturilor publice de către cheltuielile publice;
- creşterea cheltuielilor cu întreţinerea aparatelor guvernamentale.
- neconcordanţa între termenele de încasare a resurselor curente ordinare, mai ales a celor
din impozite şi taxe, şi necesitatea de a efectua plăţi în conformitate cu prevederile bugetului
aprobat;

56
Belean P., Anghelache G. – Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 297.
 - construirea unor bugete nerealiste, care nu sunt axate pe realităţile concrete ale economiei;
- corelarea dintre nivelurile veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi stadiul ciclului de afaceri;
în acest sens, când economia se contractă, bugetul se îndreaptă spre deficit, ca urmare a reducerii
volumului de venituri colectate.
Câteva distincţii între noţiunile utilizate pentru definirea deficitului bugetar
Deficitul bugetar efectiv sau “cash”, se calculează pe baza estimărilor de încasări şi plăţi
prevăzute în legea bugetului general consolidat, cu ajutorul căreia se estimează şi necesităţile de
finanţare.
Deficitul bugetar efectiv, calculat ca diferenţa dintre cheltuielile şi veniturile bugetare
efective poate fi împărţit în două componente, una ciclică şi una structurală:
Deficit bugetar efectiv = Deficit bugetar ciclic (stabilizatori automaţi) + Deficit bugetar
structural (infleunţa unor politici discreţionare)
Evoluţia veniturilor şi cheltuielilor bugetare este influentată atât de evoluţia volumului
activităţii economice (de poziţia economiei pe ciclul economic: recesiune sau "boom" economic),
cât şi de deciziile "discreţionare" ale autorităţilor guvernamentale.
Veniturile si cheltuielile bugetare au o serie de componente care sunt influenţate de ciclul
economic. În ceea ce priveşte veniturile bugetare, majoritatea componentelor acestora
înregistrează fluctuaţii ciclice. Astfel, impozitele de genul impozitului pe profit, taxei pe valoarea
adăugată, impozitului pe venit sau accizelor sunt puternic influenţate de poziţia economiei în ciclul
economic - recesiune sau "boom".
În ceea ce priveşte cheltuielile bugetare, acestea nu sunt puternic influenţate de ciclul
economic, cu excepţia compensaţiilor şi plăţilor pentru ajutorul de şomaj, care sunt influenţate
puternic de ciclicitatea activităţii economice.
Componentele veniturilor şi cheltuielilor bugetare care sunt influenţate de ciclul economic
actionează ca "stabilizatori automaţi", contribuind la netezirea ciclului economic şi scăderea
volatilităţii PIB, cu impact benefic asupra potenţialului de creştere economică pe termen lung.
Stabilizatorii automaţi pot acţiona atât pe partea de venituri cât şi pe partea de cheltuieli a
bugetului.
Deficitul structural, reprezintă acea mărime a deficitului bugetar care ar rezulta în absenţa
influenţelor ciclului economic. Deficitul structural este folosit în monitorizarea îndeplinirii
criteriului de deficit bugetar de la Maastricht (deficitul bugetului consolidat nu trebuie sa
depăşească 3% din PIB). Mai mult, Pactul de Stabilitate si Creştere obligă ţările membre ale
Uniunii Europene la respectarea unui obiectiv pe termen mediu de buget (soldul structural al
bugetului) echilibrat sau excedentar ("close to balance or in surplus") pentru a permite soldului
bugetar ciclic şi stabilizatorilor automaţi sa fluctueze astfel încât marja de 3% din PIB sa nu fie
depaşită. În practica internaţională, din estimările efectuate s-a constatat ca 3% din PIB este
suficient pentru manifestarea stabilizatorilor automaţi.
Deficitul structural reprezintă un indicator utilizat in evaluarea sustenabilităţii politicii
fiscal-bugetare pe termen mediu. Pe termen lung trebuie să fie luaţi în calcul şi o serie de factori
cum ar fi factorii demografici care influenţează deficitul structural.
Deficitul convenţional, calculat ca diferenţa dintre încasările şi plăţile efective, reprezintă
necesarul de finanţare a sectorului public. În metoda de măsurare a acestui tip de dezechilibru
public, veniturile nu includ împrumuturile interne şi externe. La nivelul cheltuielilor nu sunt luate
în considerare rambursările datoriei publice din acel an, însă se regăsesc dobânzile la datoria
publică.
Deficitul bugetar - ESA 95 (European System of Accounts) sau metoda “accrual” include
în calculul deficitului bugetar şi angajamentele de plată, nu numai plăţile efective înregistrate.
Deficitul cvasi-fiscal evidenţiază deficitul convenţional şi operaţiunile cvasi-fiscale ce iau
forma:
• subvenţiilor pentru dobânzile la împrumuturile acordate de Banca Naţională a României
şi de băncile comerciale societăţilor cu capital de stat din sectoarele agricultură şi energie;
• subvenţiilor pentru cursul de schimb de care beneficiază sectorul energetic;
• împrumuturilor preluate de stat pe bază de legi speciale;
• împrumuturilor garantate de stat;
• arieratelor faţă de buget a agenţilor economici.
Deficitele cvasi-fiscale pot apăsa foarte mult asupra bugetului general consolidat mărind
deficitul şi împingând guvernul să se împrumute de pe piaţa externă tot mai mult. Deficitele cvasi-
fiscale se referă la pierderile întreprinderilor din sectorul public. Când aceste pierderi nu mai sunt
tolerate de sistemul economic, ele se transformă într-o povară efectivă asupra bugetului public,
prin preluarea la datoria publică, ceea ce suplimentează cheltuielile cu refinanţarea acesteia (de
exemplu, obligaţiile Bancorex şi ale Băncii Agricole). Deficitele cvasi-fiscale privesc numai o
parte din arieratele din economie, respectiv numai acele pierderi pe care trebuie să le suporte
guvernul. Aceste deficite pot fi analizate ca stoc de datorie, iar, în dinamică, drept fluxuri ce
modifică dimensiunea stocului.
Instrumente şi tehnici utilizate în ţările dezvoltate pentru finanţarea deficitului bugetar şi
refinanţarea datoriei publice
În economiile ţărilor dezvoltate, ale căror finanţe publice funcţionează pe baza tehnicilor
deficitelor bugetare, există o multitudine de instrumente de credit guvernamentale folosite în
gestionarea deficitelor bugetare, a golurilor temporare de casă şi a datoriei publice, şi anume:
- bonuri de trezorerie sau alte instrumente de credit guvernamental, cu termen de
rambursare de până la un an;
- obligaţiuni guvernamentale pe termen mediu şi lung (negociabile);
-instrumente de credit guvernamental nenegociabile, accesibile mai ales micilor
întreprinzători;
- instrumente de credit pentru sectorul bancar şi instituţiile financiare;
- alte tehnici (aranjamente) de împrumuturi guvernamentale.
Bonurile de trezorerie sau alte instrumente de credit pentru acoperirea deficitelor curente
sau a golurilor temporare de casă, în cadrul unui an fiscal, sunt adresate băncilor, instituţiilor
financiare, precum şi publicului larg.
În anumite situaţii, din motive de politică monetară, biletele de trezorerie pot constitui
pentru bănci importante instrumente monetare, pe care le pot utiliza în faţa băncii centrale pentru
asigurarea rezervelor de lichiditate
Metode de finanţare a deficitului bugetar în România, întreprinse de Ministerul Finanţelor
Publice în scopul reducerii costurilor bugetare cu finanţarea deficitului bugetar de stat şi a
refinanţării datoriei publice.
1.Acordarea de împrumuturi pentru răscumpararea la scadenţă a titlurilor de stat emise.
Titlurile de stat răscumparate la scadenţă din disponibilităţile contului curent general al
Trezoreriei Statului; se efectuează dacă pentru refinanţarea datoriei publice scadente nu s-au
contractat împrumuturi pe piaţa interbancară şi se face prin procedură bilaterală sau prin licitaţie.
2. Efectuarea de cumpărături reversibile repo care presupune cumpărarea de către
Ministerul Finanţelor Publice a unor titluri de stat pentru tranzacţionare de la intermediari
autorizaţi, cu angajamentul acestora de a le răscumpara la o data ulterioara şi la un preţ stabilit la
data încheierii tranzacţiei.
 3. Efectuarea unor plasamente prin operaţiuni specifice la societăţi bancare sau alte
instituţii garantate cu titluri de stat deţinute în portofoliul lor, în proporţie de cel puţin 120% faţă
de volumul împrumutului şi dobânda cuvenită57.
Dezechilibrul bugetar, caracterizat prin cheltuieli publice mai mari decât veniturile publice
poate fi corectat apelându-se la resurse de împrumut. Astfel, pe calea creditului public, bazat pe
încrederea în solvabilitatea statului, se contractează împrumuturi, direct de către stat, de la
persoane fizice sau juridice care deţin mijloace băneşti disponibile.

8.2. Creditul public – noţiuni generale

Dezechilibrul bugetar este considerat un fenomen cronic al finanţelor contemporane, fiind
cauzat de creşterea accelerată a cheltuielilor publice, de încetinirea ritmului de creştere a
veniturilor publice sau de fenomene conjuncturale ce îşi transmit influenţa prin intermediul
cursului de schimb şi al ratei dobânzii.
Finanţarea deficitului bugetar se poate realiza prin:
- încasarea de venituri de dimensiuni mai mari decât cele prevăzute de legea bugetară;
- împrumuturi pe termen mediu şi lung, prin emisiune de titluri de credit public;
- împrumuturi externe;
- emisiune monetară controlată de către Banca Centrală.
Din cele prezentate anterior se observă că o modalitate de finanţare a deficitului bugetar o
constituie apelul la resursele de împrumut, respectiv la creditul public.
Creditul public este o formă de credit acordat statului sau oricărui alt organism dependent
de acesta, în calitate de debitori, creditorii putând fi persoane fizice sau juridice, rezidente sau
nu, care dispun de mijloace băneşti temporar disponibile şi care acceptă să le dea cu împrumut.
Creditul public poate fi contractat:
- direct de către stat/ organisme ale statului;
- indirect, prin intermediul unor instituţii specializate (bănci, case de economii societăţi
de asigurări şi reasigurări).
În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resursele de împrumut mai fac
întreprinderile private publice şi mixte, unele categorii sociale, pentru asigurarea desfăşurării

Anghelache G., Belean P., Trezoreria statului – organizarea, funcţionarea şi sistemul contabil, Editura Economică,
57

Bucureşti, 2004
normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea unor investiţii (credite pe
termen mijlociu sau lung) ori satisfacerea unor nevoi (credite de consum).

Creditul public versus creditul privat

Resursele de împrumut fiind aceleaşi, apare o competiţie între creditul public şi creditul
privat. Creditul public şi creditul privat prezintă asemănări dar şi deosebiri:
- creditul public este contractat de către stat, în timp ce creditul privat este contractat de
agenţi economici, populaţie;
- creditul public este utilizat pentru finanţarea serviciilor publice, finanţarea cheltuielilor
militare, menţinerea ordinii publice, rambursarea la scadenţă a datoriei publice, plata dobânzilor
aferente, etc.;
- creditul privat poate fi utilizat atât în scopuri productive, caz în care contribuie la sporirea
profitului realizat, din care se cedează băncii o parte sub formă de dobândă, cât şi în scopuri
neproductive, când se percepe dobândă, chiar dacă nu se produce valoare adăugată;
- în cazul creditului public rambursarea şi plata dobânzilor şi a comisioanelor aferente se
realizează pe seama veniturilor bugetare;
- în cazul creditului privat rambursarea şi plata dobânzilor şi a comisioanelor aferente se
realizează pe seama resurselor private;
- dobânda plătită de stat, la împrumuturile contractate, exprimă relaţii de redistribuire a
venitului naţional;
- dobânda plătită în cazul creditului privat exprimă relaţii de distribuire a valorii adăugate
între participanţii la activitatea economică prin credit, precum şi a profitului realizat de agentul
economic, împrumutat şi banca împrumutătoare.
Din destinaţia diferită a creditului public şi a celui privat decurge deosebirea dintre
acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile de capital, pe de o parte, şi obligaţiunile
împrumuturilor de stat, pe de altă parte.
Acţiunile emise de societăţile de capital sunt înscrisuri care certifică deţinătorului lor
calitatea de coproprietar al acesteia şi prezintă următoarele caracteristici:
- dau dreptul deţinătorului lor la o parte din profitul realizat sub formă de dividend;
- nu au valoare proprie (capital fictiv sau iluzoriu);
 - reprezintă o anumită valoare, respectiv capitalul real concretizat în mijloace de muncă,
obiecte ale muncii şi forţă de muncă, procurate cu bani de la acţionari;
- circulă independent de capitalul real, se cumpără, se vând şi se gajează ca şi cum ar avea
o valoare proprie.
Obligaţiunile emise de societăţile de capital certifică deţinătorului lor calitatea de creditor
şi-i dau dreptul să primească o dobândă la sumele împrumutate, indiferent de rezultatele obţinute
de societatea emitentă. Acestea prezintă următoarele caracteristici:
- dau dreptul la un venit fix;
- nu au valoare proprie (capital fictiv sau iluzoriu);
- reprezintă o anumită valoare, respectiv capitalul real, concretizat în mijloace de muncă,
obiecte ale muncii şi forţă de muncă, procurate cu bani de la diverse categorii de creditori;
- circulă independent de capitalul real, se cumpără, se vând şi se gajează ca şi cum ar avea
o valoare proprie.
Obligaţiunile împrumuturilor de stat reprezintă titluri care atestă deţinătorilor lor calitatea
de creditor al statului şi prezintă următoarele caracteristici:
- nu au o valoare proprie;
- circulă ca şi cum ar avea o valoare proprie;
- pot fi utilizate atât în scopuri productive, cât şi pentru consum, caz în care nu generează
valoare adăugată;
- conferă deţinătorului dreptul de a primi o dobândă din partea statului care se suportă din
resursele bugetare.
 Teme practice
Aplicaţii şi studii de caz

Tema nr. 1.

1.1. Concepte utilizate în domeniul finanţelor publice58

 Impozit - prelevare obligatorie, fără contraprestaţie, nerambursabilă, efectuată de către
administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;
 Contribuţie - prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice,
cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii;
 Taxă - sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate
acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public;
 Deficit bugetar59 - indicator ce măsoară impactul administraţiilor publice asupra restului
economiei interne sau internaţionale, astfel:
 excedentul exprimă resursele financiare puse la dispoziţia altor sectoare
instituţionale;
 deficitul bugetar exprimă resursele financiare generate de alte sectoare
instituţionale şi utilizate de sectorul administraţiei publice;
 An bugetar - anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este anul
calendaristic care începe la data de 1 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie;
 Excedent bugetar - parte a veniturilor bugetare ce depăşeşte cheltuielile bugetare într-un
an bugetar;
 Exerciţiu bugetar - perioada egală cu anul bugetar pentru care se elaborează, se aprobă, se
execută şi se raportează bugetul;
 Lege bugetară anuală - lege care prevede şi autorizează pentru fiecare an bugetar veniturile
şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar;

58
Conform Legii finanţelor publice58

59
calculat conform Sistemului european de conturi
  Lege de rectificare - lege care modifică în cursul exerciţiului bugetar legea bugetară anuală;
 Proces bugetar - etape consecutive de elaborare, aprobare, executare, control şi raportare
ale bugetului, care se încheie cu aprobarea contului general de execuţie a acestuia;
 Sistem bugetar - sistem unitar de bugete care cuprinde bugetele prevăzute la art. 1 alin.
(2)60 şi bugetele locale:
o bugetului de stat;
o bugetului asigurărilor sociale de stat;
o bugetelor fondurilor speciale;
o bugetului trezoreriei statului;
o bugetelor instituţiilor publice autonome;
o bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
o bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
o bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi
ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
o bugetului fondurilor externe nerambursabile.

 Venituri bugetare - resursele băneşti care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin.
(2), în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte;
 Veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la nivel naţional, alcătuiesc
veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale care, după consolidare, prin
eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia dimensiunile efortului financiar public pe
anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru, după caz.
 Bugetul general consolidat61 - ansamblul bugetelor componente ale sistemului
bugetar, incluzând:
 bugetul de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 bugetele fondurilor speciale;

60
din Legea finanţelor publice
61
Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată în Monitorul Oficial nr. 330 din 14 mai 2015 (M.Of.
nr. 330/2015), cu modificările şi completările ulterioare.
  bugetul general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale;
 bugetul Trezoreriei Statului;
 bugetele instituţiilor publice autonome;
 bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, din
bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor speciale, după caz;
 bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii,
 bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi
ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice,
 bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum şi al altor entităţi clasificate în
administraţia publică, agregate, consolidate şi ajustate pentru a forma un întreg62.

Conform Legii privind Codul fiscal63:

Contribuţiile sociale obligatorii sunt următoarele:
1. Contribuţiile de asigurări sociale, datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
2. Contribuţia de asigurări sociale de sănătate, datorată bugetului Fondului naţional
unic de asigurări sociale de sănătate;
3. Contribuţia asiguratorie pentru muncă, datorată bugetului general consolidat.
Potrivit art. 220^6 din Codul fiscal, din contribuţia asiguratorie pentru muncă
încasată la bugetul de stat se distribuie lunar, până la sfârşitul lunii în curs, o cotă de:
a) 15%, care se face venit la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale
constituit în baza Legii nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare
pentru plata creanţelor salariale, cu modificările ulterioare;
b) 20%, care se face venit la Bugetul asigurărilor pentru şomaj;
c) 5%, care se face venit la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale;
d) 40%, care se face venit la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate pentru plata concediilor medicale;
e) 20%, care se face venit la bugetul de stat într-un cont distinct.

62
conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013
63
Legea nr. 227 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare.
 1.2. Indicatori de analiză a resurselor financiare publice
 Impozite Directe = Impozit pe profit + Impozit pe venit + Contribuţii sociale obligatorii
 Impozite Indirecte = TVA + Accize + Taxe vamale + Alte impozite indirecte
 Venituri Fiscale = Impozite directe + Impozite indirecte
 Venituri Curente = Venituri fiscale + Venituri nefiscale
 Venituri Totale = Venituri curente + Venituri din capital + Încasări din rambursarea
împrumuturilor acordate + Rambursări de credite
 Presiunea Fiscală (Rata fiscalităţii - Rf -%) - arată cât la sută din Produsul Intern Brut este
concentrat la dispoziţia statului cu ajutorul impozitelor şi taxelor.
Rf = Venituri fiscale / PIB (%)
 Gradul de colectare (încasare, realizare – Gr %) a impozitelor reprezintă o modalitate de
analiză a eficacităţii procesului de colectare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la nivelul
administraţiei publice
Gr = Suma impozitelor încasate / Suma impozitelor prevăzute în buget (%)

Tema nr. 2
Indicatorii de nivel, structură şi dinamică ai resurselor financiare publice
Analiza ratei fiscalităţii

Aplicaţia nr. 1
Se cunosc următoarele venituri ale Bugetului de Stat aferente anului 2017:
Indicatori Sume (mil.lei)
Impozit pe profit 14.691,3
Taxa pe Valoarea Adăugată 53.543,7
Impozit pe salarii şi venit 29.930,2
Accize 25.167,3
Impozitul pe comerţul exterior şi tranzacţiile 933,3
internaţionale

Să se determine:
a) veniturile din impozite directe;
 b) veniturile fiscale;

Rezolvare:
a). Veniturile din impozite directe = Impozit pe profit + Impozit pe salarii şi venit =
= 14.691,3 + 29.930,2 = 44.621,5 mil.lei
b). Veniturile fiscale = Veniturile din impozite directe + Veniturile din impozite indirecte
Veniturile din impozite indirecte = Taxa pe Valoarea Adăugată + Accize + Impozitul pe
comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale = 53.543,7 + 25.167,3 + 933,3 = 79.644,3 mil.lei
Venituri fiscale = 44.621,5 + 79.644,3 = 124.265,8 mil.lei
Aplicaţia nr. 2.
Se cunosc următoarele venituri ale Bugetului de Stat aferente anului 2017:
Să se determine:
a) veniturile fiscale propuse şi cele realizate;
b) veniturile curente propuse şi cele realizate;
Indicatori Nivel propus Nivel realizat c) veniturile
mil. lei mil. lei
totale propuse şi cele
Impozitul pe comerţul exterior 945,6 933,3
şi tranzacţiile internaţionale realizate;
Impozit pe profit 14.486,6 14.691,3 d) gradul de
Impozit pe salarii şi venit 29.996,2 29.930,2
T.V.A. 52.846,0 53.543,7 realizare al veniturilor
Venituri nefiscale 9.994,2 10.176,9 fiscale;
Accize 25.227,0 25.167,3
e) gradul de
Operaţiuni financiare 220,2 218,8
Venituri din capital 274,7 317,2 realizare al veniturilor
Venituri - TOTAL 133.990,5 134.978,7 totale;
f) presiunea fiscală exercitată de veniturile fiscale ştiind că PIB în N a fost în valoare de
858.332,8 mil lei.

Rezolvare:
a) Veniturile fiscale:
- propuse = Impozit pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale + Impozit pe profit +
Impozit pe salarii şi venit + TVA + Accize = 945,6 + 14.486,6 + 29.996,2 + 52.846,0 +
25.227,0 = 123.501,40 mil.lei
 - realizate = 933,3 + 14.691,3 + 29.930,2 + 53.543,7 + 25.167,3 = 124.265,8 mil. lei
b) Veniturile curente:
- propuse = Venituri fiscale + Venituri nefiscale = 123.501,4 + 9.994,2 = 133.495,6 mil lei
- realizate = 124.265,8 + 10.176,9 = 134.442, 7 mil. lei
c) Veniturile totale:
- propuse = Venituri curente + Operaţiuni financiare + Venituri din capital = 133.495,6 +
220,2 + 274,7 = 133.990,5 mil. lei
- realizate = 134.442, 7 + 218,8 + 317,2 = 134.978,7 mil. lei
d) Gradul de realizare a veniturilor fiscale (Gr) = Suma impozitelor încasate / Suma
impozitelor prevăzute în buget (%)
Gradul de realizare a veniturilor fiscale (%) = 124.265,8 /123.501,40 = 100,62 %
=> o depăşire a veniturilor la nivelul propus prin buget cu 0,62%.
e) Gradul de realizare a veniturilor totale = venituri totale realizate / venituri totale
prevăzute (%) = 134.978,7/133.990,5 = 100,74 % => depăşire a veniturilor totale cu 0,74%.
f) Presiunea fiscală (Rata fiscalităţii – Rf %) = Venituri fiscale (realizate) / PIB (%)
Rf = 124.265,8 / 858.332,8 (%) = 14,48 % (14,48 % din PIB este concentrat la dispoziţia
statului cu ajutorul impozitelor, taxelor, contribuţiilor)

Aplicaţia nr. 3.
Se cunosc următoarele date privind execuţia Bugetului General Consolidat pentru anii 2016
şi 2017:

Indicatori U.M. An 2016 An 2017

Veniturile Bugetului General Consolidat Mil lei 223.721,9 251.819,7
P.I.B. Mil lei 761.473,6 858.332,8
Populaţie Mil loc 19,76 19,64
Curs de schimb mediu anual Lei/Euro 4,5411 4,6597

Să se determine:
a) Modificarea absolută în expresie nominală a veniturilor Bugetului General Consolidat în
perioada 2016 - 2017;
b) Modificarea relativă în expresie nominală a veniturilor Bugetului General Consolidat în
perioada 2016 - 2017;
c) Modificarea ponderii în PIB a veniturilor Bugetului General Consolidat în perioada 2016
- 2017;
d) Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în Euro în perioada 2016 -
2017.

Rezolvare:
a. Modificarea absolută în expresie nominală a VBGC (III 1 a)
∆VPn1/0 = VPn1 – VPn0 (VBGC)
Δ VBGCn2017/2016 = 251.819,7 – 223.721,9 = 28.097,8 mil.lei (veniturile Bugetului General
Consolidat au crescut cu 28.097,8 mil. Lei în anul 2017 comparativ cu anul 2016).

b. Modificarea relativă în expresie nominală a VBGC (III 2 a)

%∆VPn1/0 = (VPn1 – VPn0) / VPn0 *100 (VBS)
% VPn2017/2016 = (251.819,7 – 223.721,9) / 223.721,9 * 100 = 12,6 % (veniturile Bugetului
General Consolidat au crescut cu 12,6 % în anul 2017 comparativ cu anul 2016).

c. Modificarea ponderii în PIB a veniturilor Bugetului General Consolidat

∆% VP/PIB1/0 = ((VP1 / PIB1) – (VP0/ PIB0)) x 100
∆%VBGC/PIB 2017/2016 = (251.819,7/858.332,8 - 223.721,9/761.473,6) x 100 = 29,3% - 29,4% =
- 0,1%
(modificarea ponderii veniturilor Bugetului General Consolidat în PIB este de - 0,1 %,
exprimând o scădere a proporţiei de alocare a PIB destinată acoperirii nevoilor colective cu 0,1%
în anul 2017 comparativ cu anul 2016).

d.Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în Lei şi Euro

∆VP lei loc.1/0 = ((VP1 / Populaţie1) – (VP0/ Populaţie0)) x 100
An 2017:
VBGC lei/loc. = VBGC (mil. lei) / Populaţie (nr.loc.) = 251.819,7 mil. lei/ 19,64 mil. loc.=
12.821,8 lei/loc.
VBGC Euro/loc. = VBGC Euro/loc. / Curs de schimb (Lei/Euro) = 12.821,8
(Lei/loc.) / 4,6597 Lei/Euro = 2.751,6 Euro/loc.
 An 2016: VBGC lei/loc. = VBGC (mil. lei) / Populaţie (nr.loc.) = 223.721,9 mil. lei/ 19,76
mil. loc.= 11.322,0 lei/loc.
VBGC Euro/loc.= VBGC Euro/loc. / Curs de schimb (Lei/Euro) = 11.322,0 (Lei/loc.) /
4,5411 Lei/Euro = 2.493,2 Euro/loc.
∆VBGC lei/loc. 2017/2016 = 12.821,8 lei/loc. - 11.322,0 lei/loc. = 1.499,8 lei / loc;
(în perioada 2016 - 2017 a avut loc o creştere a gradului de alocare a veniturilor publice pe cap
de locuitor cu 1.499,8 Lei/loc).
∆VBGC Euro/loc. 2017/2016 = 2.751,6 Euro/loc. - 2.493,2 Euro/loc. = 258,4 Euro/loc.
(în perioada 2016 - 2017 a avut loc o creştere a gradului de alocare a veniturilor publice pe cap de
locuitor cu 258,4 Euro/loc).

Aplicaţia nr. 4
Pe baza datelor din tabelul de mai jos, referitoare la PIB şi veniturile Bugetului general
consolidat al României realizate pe anii 2016 și 2017, se calculează rata fiscalităţii globale şi
indicatori parţiali ai presiunii fiscale:
Indicatori 2016 2017
Produsul Intern Brut 761.473,6 858.332,8
Veniturile totale ale bugetului general consolidat, din 223.721,9 251.819,7
care:
1. Venituri curente, din care: 215.618,8 233.804,0
a) Veniturile fiscale 136.406,1 140.245,8
b) Contribuţii de asigurări 61.274,4 71.710,5
c) Venituri nefiscale 17.938,3 21.847,7
Sursa: www.insse.ro, www.bnr.ro , www.mfinante.gov.ro
Indicatorul de
Relaţia de calcul 2016 2017
presiune fiscală
Rata fiscalităţii (Venituri fiscale + Contribuţii de 25,9% 24,7%
globale asigurări)×100
PIB
Rata fiscalităţii (în Venituri fiscale × 100 17,9% 16,3%
sens strict/restrâns) PIB
Rata contribuţiilor Contribuţii de asigurări × 100 8,0% 8,4%
sociale obligatorii PIB
 Aplicaţia nr. 5 Se dau următoarele date:
Indicatorul UM An 2014 An 2015 An 2016 An 2017
Veniturile Bugetului Mil. 213.833,6 233.554,3 223.721,9 251.819,7
General Consolidat lei
Produsul Intern Brut Mil. lei 674.300,0 704.542,0 761.473,6 858.332,8
Cursul de schimb
mediu anual Lei/EURO 4,4821 4,5245 4,5411 4,6597
Populaţia Mil.
locuitori 19,95 19,87 19,76 19,64
Indicele preţurilor de (%) 101,07 99,41 98,45 101,34
consum - IPC

Cerinţe:
Să se calculeze indicatorii privind nivelul şi dinamica veniturilor Bugetului General
Consolidat.
Să se interpreteze rezultatele obţinute.

Rezolvare:
Indicatorii de nivel ai veniturilor Bugetului General Consolidat (BGC):
Indicatorul UM An 2014 An 2015 An 2016 An 2017
Veniturile Bugetului General Mil. lei 213.833,6 233.554,3 223.721,9 251.819,7
Consolidat în expresie
nominală
Veniturile Bugetului General Mil. lei 211.569,8 234.940,5 227.244, 2 248.489,9
Consolidat în expresie reală
Ponderea veniturilor Bugetului % 31,7% 33,2% 29,4% 29,3%
General Consolidat în PIB
Veniturile publice medii pe Lei/loc. 10.718,5 11.754,1 11.321,9 12.821,8
locuitor
Veniturile publice medii pe Euro/loc. 2.391,4 2.597,9 2.493,2 2.751,6
locuitor

I. Indicatorii de nivel
1. Volumul veniturilor BGC în expresie nominală:
VPTn=∑VPni
2014: 213.833,6 mil.lei
2015: 233.554,3 mil.lei
 2016: 223.721,9 mil. Lei
2017: 251.819,7 mil.lei

2. Volumul veniturilor BGC în expresie reală:

VPTr=VPTn / IP
2014: 213.833,6 mil.Lei / 101,07 x 100 = 211.569,8 mil. Lei
2015: 233.554,3 mil.Lei / 99,41 x 100 = 234.940,5 mil.Lei
2016: 223.721,9 mil.Lei / 98,45 x 100 = 227.244, 2 mil. Lei
2017: 251.819,7 mil.Lei / 101,34 x 100 = 248.489,9 mil.Lei

3. Ponderea veniturilor B.G.C. în P.I.B: %VPTPIB = (VPT /PIB) x 100

2014: 213.833,6 mil. Lei / 674.300,0 mil. Lei x 100 = 31,7%
2015: 233.554,3 mil. Lei / 704.542,0 mil. Lei x 100 = 33,2%
2016: 223.721,9 mil. Lei / 761.473,6 mil. Lei x 100 = 29,4%
2017: 251.819,7 mil. Lei / 858.332,8 mil. Lei x 100 = 29,3%

4. Veniturile publice medii pe locuitor: VPloc = VPT / Populaţie (Lei / locuitor)

2014: 213.833,6 mil.lei / 19,95 mil.loc. = 10.718,5 Lei/ loc.

2015: 233.554,3 mil. lei / 19,87 mil.loc. = 11.754,1 Lei/ loc.
2016: 223.721,9 mil. lei / 19,76 mil. loc. = 11.321,9 Lei / loc.
2017: 251.819,7 mil. lei / 19,64 mil.loc. = 12.821,8 Lei / loc.

Veniturile publice medii pe locuitor: VPloc = VP (lei/ loc.) / Curs de schimb (Lei /
Euro)
2014: 10.718,5 (Lei/ loc.) / 4,4821 Lei/ Euro = 2.391,4 Euro/loc.
2015: 11.754,1 (Lei/ loc.) / 4,5245 Lei/Euro = 2.597,9 Euro/loc.
2016: 11.321,9 (Lei / loc.) / 4,5411 Lei/Euro = 2.493,2 Euro/loc.
2017: 12.821,8 (Lei / loc.) / 4,6597 Lei/Euro = 2.751,6 Euro/loc.

II. Indicatorii privind dinamica veniturilor Bugetului General Consolidat:

 Indicatorul UM 2015/2014 2016/2015 2017/2016
Veniturile Bugetului General Mil. lei 19.720,7 - 9.832,4 28.097,8
Consolidat în expresie nominală –
spor anual (modificarea absolută)
Veniturile Bugetului General Mil. lei 23.370,7 -7.696,3 21.245,7
Consolidat în expresie reală – spor
anual (modificarea absolută)
Modificarea relativă a veniturilor 9,22 -4,2 12,6
Bugetului General Consolidat în %
expresie nominală (ritm anual –
modificarea relativă)
Modificarea relativă a veniturilor 11,1% -3,3% 9,4%
Bugetului General Consolidat în %
expresie reală (ritm anual)
Modificarea absolută a ponderii 1,5 -3,8 -0,1
veniturilor Bugetului General %
Consolidat în PIB
Sporul anual al veniturilor publice Lei/Loc 1.035,6 432,2 1.499,9
medii pe locuitor .
Sporul anual al veniturilor publice EURO/ 206,4 -104,7 258,4
medii pe locuitor Loc.
Indicatorul privind corespondenţa
dintre modificarea veniturilor
Bugetului General Consolidat şi
modificarea PIB
Coeficientul de elasticitate a
veniturilor Bugetului General
Consolidat faţă de PIB

Indicatorii privind nivelul, structura şi dinamica veniturilor publice

1. Modificarea absolută a veniturilor BGC în expresie nominală:
∆VP1/0 = VPn1 – VPn0
∆VPn2015/2014 = VPn2015 – VPn2014 = 233.554,3 mil.lei - 213.833,6 mil. lei = 19.720,7 mil. lei
∆VPn2016/2015 = VPn2016 – VPn2015 = 223.721,9 mil.lei – 233.554,3 mil. lei = -9.832,4 mil.lei
∆VPn2017/2016 = VPn2017 – VPn2016 = 251.819,7 mil. lei – 223.721,9 mil. lei = 28.097,8 mil.lei
În expresie nominală, se observă o creştere a veniturilor BGC cu 19.720,7 mil.lei, în anul 2015
comparativ cu anul 2014, respectiv cu 28.097,8 mil.lei în anul 2017 comparativ cu anul 2016. În
anul 2016 comparativ cu anul 2015, veniturile BGC au înregistrat o scădere cu 9.832,4 mil.lei.
 2. Modificarea absolută a veniturilor BGC în expresie reală:
∆VPr1/0 = VPr1 – VPr0
∆VPr2015/2014 = VPr2015 – VPr2014 = 234.940,5 mil.lei – 211.569,8 mil. lei = 23.370,7 mil. lei
∆VPr2016/2015 = VPr2016 – VPr2015 = 227.244,2 mil.lei – 234.940,5 mil.lei = 7.696,3 mil.lei
∆VPr 2017/2016 = VPr2017 – VPr2016 = 248.489,9 mil.lei – 227.244,2 mil.lei = 21.245,7 mil.lei
În expresie reală, se observă o creştere a veniturilor BGC cu 23.370,7 mil.lei, în anul 2015
comparativ cu anul 2014, respectiv cu 21.245,7 mil.lei în anul 2017 comparativ cu anul 2016. În
anul 2016 comparativ cu anul 2015, veniturile BGC au înregistrat o scădere cu 7.696,3 mil.lei.

3. Modificarea relativă a veniturilor BGC în expresie nominală:

%∆VPn1/0 = ((VPn1 – VPn0) / VPn0) *100 = (∆VPn1/0 / VPn0) * 100
%∆VPn 2015/2014 = ((VPn2015 – VPn2014) / VPn2014) x 100 = (19.720,7 mil. lei /213.833,6 mil. lei) x
100 = 9,22%
%∆VPn2016/2015 = ((VPn2016 – VPn2015) / VPn 2015) x 100 = -9.832,4 mil.lei / 233.554,3 mil.lei x 100
= - 4,2%
%∆VPn2017/2016 = ((VPn2017 – VPn2016) / VPn2016 x 100 = 28.097,8 mil.lei / 223.721,9 mil.lei =
12,6%
În expresie nominală, se observă o creştere a veniturilor BGC cu 9,22%, în anul 2015
comparativ cu anul 2014, respectiv cu 12,6% în anul 2017 comparativ cu anul 2016. În anul 2016
comparativ cu anul 2015, veniturile BGC au înregistrat o scădere cu 4,2%.

Modificarea relativă a veniturilor BGC în expresie reală:

%∆VPr = ((VPr1– VPr0) / VPr0) x 100 = (∆VPr1/0 / VPr0) * 100
%∆VPr2015/2014 = ((VPr2015 – VPr2014) / VPr2014) x 100 = 23.370,7 mil. lei/ 211.569,8
mil.lei x 100 = 11,1%
%∆VPr2016/2015 = ((VPr2016 – VPr2015) / VPr2015) x 100 = -7.696,3 mil.lei/ 234.940,5mil.lei
x 100 = - 3,3%
%∆VPr2017/2016 = ((VPr2017 – VPr2016) / VPr2016) x 100 = 21.245,7 mil.lei / 227.244,2 mil.lei
x 100 = 9,4%
 În expresie reală, se observă o creştere a veniturilor BGC cu 11,1%, în anul 2015
comparativ cu anul 2014, respectiv cu 9,4% în anul 2017 comparativ cu anul 2016. În anul 2016
comparativ cu anul 2015, veniturile BGC au înregistrat o scădere cu 3,3%.

4. Modificarea ponderii veniturilor BGC în P.I.B. :

∆% VP/PIB 1/0 = ((VP1 / PIB1) – (VP0 / PIB0)) x 100
∆% VP/PIB 2015/2014 = ((233.554,2 mil.lei / 704.542,0 mil.lei) – (213.833,6 mil.lei /
674.300,0 mil.lei)) x 100 = 33,2% - 31,7% = 1,5%
∆% VP/PIB 2016/2015 = ((223.721,9 mil.lei / 761.473,6 mil.lei) – (233.554,2 mil.lei /
704.542,0 mil.lei)) x 100 = 29,4% - 33,2% = -3,8%
∆% VP/PIB 2017/2016 = ((251.819,7 mil.lei/858.332,8 mil.lei) – (223.721,9 mil.lei/761.473,6
mil.lei)) x 100 = 29,3% - 29,4% = -0,1%
Ponderea veniturilor BGC în PIB a înregistrat o creştere cu 1,5% în anul 2015 comparativ
cu anul 2014. În anul 2016 comparativ cu anul 2015, ponderea veniturilor BGC în PIB a înregistrat
o scădere cu 3,8%. De asemenea, în anul 2017 comparativ cu anul 2016, s-a înregistrat o scădere
cu 0,1%.

5. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor (Lei/loc.)

∆ VP lei/loc.1/0 = ((VP1 (mil.lei)/ Populatie1 (mil.loc.)) – (VP0 (mil.lei)/ Populatie0 (mil.loc.)))
∆ VP lei/loc 2015/2014 = 11.754,1 Lei/loc. – 10.718,5 Lei/loc. = 1.035,6 Lei/ loc.
∆ VP lei/loc 2016/2015 = 11.321,9 Lei/loc. – 11.754,1 Lei/loc. = 432,2 Lei/loc.
∆ VP lei/loc 2017/2016 = 12.821,8 Lei/loc. – 11.321,9 Lei/loc. = 1.499,9 Lei/loc.

Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor (Euro/loc.)

∆ VP Euro/loc. 1/0 = ((VP1 (Lei/loc.) / Curs de schimb1 (Lei/Euro) – (VP0 (Lei/loc.) / Curs de schimb0
(Lei/Euro))

∆ VP Euro/loc. 2015/2014 = 2.597,8 Euro/loc. – 2.391,4 Euro/loc. = 206,4 Euro/loc.

∆ VP Euro/loc. 2016/2015 = 2.493,2 Euro/loc. – 2.597,9 Euro/loc. = -104,7 Euro/loc.

∆ VP Euro/loc. 20172016 = 2.751,6 Euro/loc. – 2.493,2 Euro/loc. = 258,4 Euro/loc.

 Veniturile publice medii pe locuitor au înregistrat o creştere cu 1.035,6 lei/loc,
respectiv cu 206,4 Euro/loc. în anul 2015 comparativ cu anul 2014. Acelaşi trend s-a înregistrat în anul
2017 comparativ cu anul 2016, creşterea fiind de 1.499,4 Euro/loc., respectiv 258,4 Euro/loc. În anul
2016 comparativ cu anul 2015, tendinţa a fost una descrescătoare, veniturile publice medii pe locuitor
scăzând atât în Lei cât şi în Euro (cu 432,2 Lei/loc., respectiv cu 104,7 Euro/loc.).

6. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor BGC şi

modificarea PIB
kVP / PIB 1/0 = ((VP1 / VP0)*100) / ((PIB1 / PIB0)*100) = (IVP / IPIB)

kVP / PIB 2015/2014 = ((233.554,3 / 213.833,6) x 100)) / ((704.542,0 / 674.300,0) x 100) = 109,2 /
104,5 = 1,05 (în perioada 2014-2015 a avut loc o modificare mai rapidă a veniturilor BGC în raport cu
PIB).
kVP / PIB 2016/2015 = ((223.721,9/ 233.554,3) x 100)) / ((761.473,6 / 704.542,0) x 100) = 95,8 /
108,1 = 0,89 (în perioada 2015 -2016 a avut loc o modificare a veniturilor BGC inferioară modificării
PIB; în cazul creşterii PIB poate însemna un grad relativ scăzut de colectare a veniturilor publice sau
evaziune fiscală).
kVP / PIB 2017/2016 = ((251.819,7/ 223.721,9) x 100)) / ((858.332,8 / 761.473,6) x 100) = 112,6 /
112,7 = 1 (în perioada 2016-2017 s-a înregistrat modificarea cu aceeaşi mărime a veniturilor BGC şi a
PIB).

7. Elasticitatea veniturilor BGC în raport cu P.I.B.

eVP / PIB 1/0 = ((VP1 – VP0) / VP0) *100 / ((PIB1 – PIB0) / PIB0) *100

eVP / PIB 2015/2014 = ((233.554,3 – 213.833,6) / 213.833,6)* 100 / ((704.542,0 – 674.300,0) /

674.300) * 100 = 9,2 / 4,5 = 2,04
eVP / PIB 2016/2015 = ((223.721,9 – 233.554,3) / 233.554,3)* 100 / ((761.473,6 – 704.542,0) /
704.542,0) * 100 = - 4,2 / 8,1 = - 0,51
eVP / PIB 2016/2015 = ((251.891,7 – 223.721,9) / 223.721,9)* 100 / ((858.332,8 – 761.473,6) /
761.473,6) * 100 = 12,6 / 12,7 = 1
Aplicaţia nr. 5
Pe baza datelor aferente execuţiei Bugetului General Consolidat din România, în perioada 2013 – 2017,
să se calculeze:
1. Ponderea fiecărei categorii de venituri în total venituri ale BGC în perioada 2013 – 2017;
2. Rata fiscalităţii în perioada 2013-2017;
3. Rata fiscalităţii calculată la nivelul Impozitului pe profit; Impozitului pe veniturile din salarii; Taxei
pe Valoarea Adăugată şi a accizelor.

1. Structura resurselor financiare publice ale Bugetului General Consolidat - 2013– 2017
-milioane lei-
Denumire indicatori 2013 2014 2015 2016 2017
Venituri Totale 200.045,7 213.833,6 233.554,3 223.721,9 251.819,7
Venituri curente 190.649,1 199.774,4 215.401,1 215.618,8 233.804,0
Venituri fiscale 119.109,7 124.973,9 138.302,1 136.406,1 140.245,8
Impozitul pe profit,
salarii, venit şi 3.4926,7 37.376,2 42.090,9 44.781,6 46.900,6
câştiguri din capital
Impozitul pe profit 10.925,7 12.237,7 13.824,3 15.442,0 14.732,1
Impozitul pe salarii şi 30.143,1
22.735,9 23.691,8 26.640,1 27.756,4
venit
Alte impozite pe venit, 2.025,4
profit şi caştiguri din 1.265,1 1.446,6 1.626,6 1.583,3
capital
Impozite şi taxe pe 5.361,8
4.403,2 6.185,1 5.738,0 5.898,1
proprietate
Impozite şi taxe pe 86.192,6
78.774,8 80.352,2 89.207,9 84.127,1
bunuri şi servicii
TVA 51.827,0 50.878,5 57.132,2 51.675,1 53.543,7
Accize 21.106,0 24.094,8 26.018,0 26.957,0 26.604,1
Alte impozite şi taxe pe 3.107,8
1.521,4 2.589,1 2.701,7 2.250,3
bunuri şi servicii
Taxa pe utilizarea 2.937,0
bunurilor, autorizarea
utilizării bunurilor sau 4.320,4 2.789,9 3.356,0 3.244,6
pe desfăşurarea de
activităţi
Impozitul pe comerţul
exterior si tranzacţiile 933,3
620,0 643,0 816,0 882,7
internaţionale (taxe
vamale)
 Alte impozite şi taxe 857,4
385,0 417,5 449,4 716,7
fiscale
Contribuţii de 71.710,5
54.378,9 57.612,1 57.604,0 61.274,4
asigurări
Venituri nefiscale 17.160,5 17.188,4 19.495,0 17.938,3 21.847,7
Venituri din capital 649,7 1.072,6 918,2 769,4 830,4
Donaţii 200,6 89,2 6,3 1,6 8,5
Sume primite de la UE
in contul plăţilor 17.284,4
8.911,6 11.099,7 16.978,2 6.859,5
efectuate şi
prefinanţare
Sume încasate în
contul unic, la bugetul -365,3 1.797,6 250,5 472,7 29,1
de stat
Date extrase din execuţia Bugetului General Consolidat - perioada 2013-2017

Evoluţia Produslui Intern Brut în perioada 2013 – 2017 (milioane lei)

Indicatori Anul Anul Anul Anul Anul
2013 2014 2015 2016 2017

Produs Intern Brut 625.617,0 674.300,0 704.542,0 761.473,6 858.332,8

Mil.lei
www.insse.ro

Rezolvare:
1. Ponderea fiecărei categorii de venituri în total venituri ale BGC
gi = (VPi / VPT) * 100
Structura veniturilor Bugetului General Consolidat - în perioada 2013– 2017 - %
Nr. Denumire indicatori 2013 2014 2015 2016 2017
Crt.
1 Venituri Totale 100,00 100,00 100,00 100,00 100,00
2 Venituri curente 95,30 93,43 92,23 96,38 92,85
3 Venituri fiscale 59,54 58,44 59,22 60,97 55,69
4 Impozitul pe profit, salarii, 17,46 17,48 18,02 18,62
20,02
venit şi câştiguri din capital
5 Impozitul pe profit 5,46 5,72 5,92 5,85
6,90
6 Impozitul pe salarii şi venit 11,37 11,08 11,41 12,41 11,97
7 Alte impozite pe venit, profit 0,63 0,68 0,69 0,80
0,71
şi caştiguri din capital
 8 Impozite şi taxe pe proprietate 2,20 2,89 2,46 2,12
2,64
9 Impozite şi taxe pe bunuri şi 39,38 37,58 38,20 34,23
37,60
servicii
10 TVA 25,91 23,79 24,46 21,26
23,10
11 Accize 10,55 11,27 11,14 12,05 10,56
12 Alte impozite şi taxe pe bunuri 0,76 1,21 1,16 1,23
1,00
şi servicii
13 Taxa pe utilizarea bunurilor, 2,16 1,30 1,44 1,17
autorizarea utilizării bunurilor
1,45
sau pe desfăşurarea de
activităţi
14 Impozitul pe comerţul exterior 0,31 0,30 0,35 0,37
si tranzacţiile internaţionale 0,39
(taxe vamale)
15 Alte impozite şi taxe fiscale 0,19 0,20 0,21 0,34
0,32

16 Contribuţii de asigurări 27,18 26,94 24,66 27,39 28,48

17 Venituri nefiscale 8,58 8,04 8,35 8,02 8,68
18 Venituri din capital 0,32 0,50 0,39 0,34 0,32
19 Donaţii 0,10 0,04 0,003 0,00 0,003
20 Sume primite de la UE in 4,45 5,19 7,27 6,86
contul plăţilor efectuate şi 3,07
prefinanţare
21 Sume încasate în contul unic, -0,18 0,13 0,10 0,01
0,21
la bugetul de stat

2. Rata fiscalităţii - Rf -% (Presiunea fiscală)

Rf = Venituri fiscale / P.I.B. (%)
2013: Rf = 119.109,7 / 625.617,0 x 100 = 19,0%
2014: Rf = 124.973,9 / 674.300,0 x 100 = 18,5%
2015: Rf = 138.302,1 / 704.542,0 x 100 = 19,6%
2016: Rf = 136.406,1 / 761.473,6 x 100 = 17,9%
2017: Rf = 140.245,8 / 858.332,8 x 100 = 16,3%

3.
Nr. Indicatori 2013 2014 2015 2016 2017
crt.
 1. Rata fiscalităţii la nivelul 1,7 1,8 1,9 2,0 1,7
impozitului pe profit (%)
2. Rata fiscalităţii la nivelul 3,6 3,5 3,8 3,6 3,5
impozitului pe salarii şi venit
3. Rata fiscalităţii la nivelul TVA 8,3 7,5 8,1 6,8 6,2
Rata
4. fiscalităţii
4 la nivelul accizelor 3,4 3,6 3,7 3,5 3,1
.

 Rata fiscalităţii la nivelul impozitului pe profit:

Rf = Impozitul pe profit /P.I.B. x 100
Rf 2013 = 10.925,7/ 625.617,0 x 100 = 1,7%
Rf 2014 = 12.237,7/ 674.300,0 x 100 = 1,8%
Rf 2015 = 13.824,3/ 704.542,0 x 100 = 1,9%
Rf 2016 = 15.442,0 / 761.473,6 x 100 = 2,0%
Rf 2017 = 14.732,1 / 858.332,8 x 100 = 1,7%
 Rata fiscalităţii la nivelul impozitului pe salarii şi venit:
Rf = Impozit pe salarii şi venit / PIB x 100
Rf2013 = 22.735,9 / 625.617,0 x 100 = 3,6%
Rf 2014 = 23.691,8 / 674.300,0 x 100 = 3,5%
Rf 2015 = 26.640,1 / 704.542,0 x 100 = 3,8%
Rf 2016 = 27.756,4/ 761.473,6 x 100 = 3,6%
Rf2017 = 30.143,1 / 858.332,8 x 100 = 3,5%
 Rata fiscalităţii la nivelul Taxei pe Valoarea Adăugată:
Rf = Taxa pe Valoarea Adăugată / PIB x 100
Rf2013 = 51.827,0/ 625.617,0 x 100 = 8,3%
Rf 2014 = 50.878,5/ 674.300,0 x 100 = 7,5%
Rf 2015 = 57.132,2/ 704.542,0 x 100 = 8,1%
Rf 2016 = 51.675,1/ 761.473,6 x 100 = 6,8%
Rf2017 = 53.543,7/ 858.332,8 x 100 = 6,2%
 Rata fiscalităţii la nivelul accizelor:
Rf = Accize / PIB x 100
Rf2013 = 21.106,0/ 625.617,0 x 100 = 3,4%
Rf 2014 = 24.094,8/ 674.300,0 x 100 = 3,6%
Rf 2015 = 26.018,0/ 704.542,0 x 100 = 3,7%
Rf 2016 = 26.957,0/ 761.473,6 x 100 = 3,5%
Rf2017 = 26.604,1/ 858.332,8 x 100 = 3,1%
Indicatorii de nivel, structură şi dinamică ai veniturilor publice

I. Indicatori privind nivelul veniturilor publice

Indicator Formulă de calcul Explicaţie

1. Volumul veniturilor VPT=∑VPi Totalitatea veniturilor publice.
publice
a) în expresie nominală VPTn=∑VPni Totalitatea veniturilor publice exprimate în
preţurile curente ale anului de calcul.

b) în expresie reală VPTr=VPTn / IP Totalitatea veniturilor publice exprimate în

preţurile constante ale perioadei de bază (se
obţin prin împărţirea valorilor nominale la un
indice de preţ: Indicele preţurilor de consum,
Deflatorul PIB).
2. Ponderea veniturilor %VPTPIB = Exprimă partea din Produsul Intern Brut realizat
publice în P.I.B. (VPT /PIB) *100 într-un an care se alocă pentru acoperirea nevoilor
colective ale societăţii.
3. Veniturile publice VPloc = VPT / Populaţie Suma alocată fiecărui locuitor în urma distribuirii
medii pe locuitor resurselor în economie. Se poate exprima în
monedă naţională sau într-o monedă care să
asigure comparabilitatea datelor.

II. Indicatori privind structura veniturilor publice

Indicator Formulă de calcul Explicaţie

1. Ponderea fiecărei gi = Exprimă modul de formare al veniturilor publice
categorii de venituri în (VPi / VPT) * 100 totale, în funcţie de provenienţa fiecărei categorii
total venituri publice de venit.

III. Indicatori privind dinamica veniturilor publice

Indicator Formula de clacul Explicaţie

1. Modificarea absolută ∆VP = VP1 – VP0 Exprimă suma cu care se modifică volumul
a veniturilor publice veniturilor publice de la o perioadă la alta.

a) în expresie nominală ∆VPn = VPn1 – VPn0 Exprimă suma cu care se modifică volumul
veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale
perioadelor luate în considerare.
b) în expresie reală ∆VPr = VPr1 – VPr0 Exprimă suma cu care se modifică volumul
veniturilor publice exprimate în preţurile constante ale
unei perioade de bază. Surprinde, totodată, influenţele
determinate de modificarea preţurilor (crize
monetare, deprecierea monedei, inflaţie etc).

2. Modificarea relativă %∆VP = ((VP1 – VP0) / Exprimă procentul cu care variază veniturile publice
a veniturilor publice VP0) *100 de la o perioadă la alta.

a) în expresie nominală %∆VPn = ((VPn1 – VPn0) / Exprimă modificarea procen-tuală a veniturilor

VPn0) *100 publice exprimate în preţurile curente ale perioadelor
analizate.
b) în expresie reală %∆VPr = ((VPr1 – VPr0) / Exprimă modificarea procentuală a veniturilor
VPr0) *100 publice exprimate în preţuri constante.

3. Modificarea ponderii ∆%VPPIB = ((VP1 / PIB1) – Exprimă modificarea proporţiei de alocare a PIB
veniturilor publice în (VP0 / PIB0)) *100 destinată acoperirii nevoilor colective.
P.I.B.
4. Modificarea ∆VPloc. = Exprimă modificarea gradului de alocare a veniturilor
veniturilor publice ((VP1 / Populatie1) – (VP0 / publice pe cap de locuitor.
medii pe locuitor Populatie0))

5. Modificarea ∆gi = ((VPi1 / VPT1) – (VPi0 Exprimă mutaţiile ce se produc la nivelul categoriilor
structurii veniturilor / VPT0)) *100 de venituri care alcătuiesc veniturile publice totale.
publice
 6. Indicatorul privind kVP / PIB = ((VP1 / VP0)*100) Indicatorul de corespondenţă poate lua următoarele
corespondenţa dintre / ((PIB1 / PIB0)*100) valori:
modificarea veniturilor = (IVP / IPIB) >1, ceea ce semnifică un raport supraunitar între
publice şi modificarea indicele veniturilor publice şi cel al Produsului
P.I.B. intern brut şi, deci, o modificare mai rapidă a
veniturilor în raport cu PIB;

=1, ceea ce semnifică modificarea cu aceeaşi

mărime a veniturilor publice şi a PIB;

<1, semnificând o modificare a veniturilor publice

inferioară modificării PIB (în cazul creşterii PIB
poate însemna un grad relativ scăzut de colectare a
veniturilor publice sau evaziune fiscală
7. Elasticitatea eVP / PIB = ((VP1 – VP0) / Exprimă modificarea procentuală a veniturilor
veniturilor publice în VP0) *100 / ((PIB1 – PIB0) / publice, la modificarea cu 1% a Produsului intern
raport cu P.I.B. PIB0) *100 brut.
Coeficientul de elasticitate şi indicatorul de
corespondenţă (k) trebuie să fie situate în acelaşi
interval, comparativ cu 1.

Tema nr. 3
Cheltuielile publice.
Indicatorii de nivel, structură şi dinamică ai cheltuielilor publice

Aplicaţia nr. 1
Se dau următoarele date privind execuţia Bugetului de stat al României în anii 2016,
respectiv 2017:
- Mil. lei -
Indicatori Plăţi efectuate
2016 2017
Total cheltuieli 130.083,1 144.418,8
- Cheltuieli de personal 21.492,4 23.818,8
- Bunuri şi servicii 5.772,9 5.668,1
- Dobânzi 9.474,2 9.630,0
- Subvenţii 4.224,5 3.749,5
- Transferuri între unităţi ale administraţiei
34.799,4 31.435,6
publice
- Alte transferuri 10.438,3 11.320,7
- Proiecte cu finanţare din fonduri externe
3.877,6 275,1
nerambursabile postaderare
- Asistenţă socială 23.187,0 27.763,0
- Proiecte cu finanţare din fonduri externe
nerambursabile aferente cadrului financiar 7.543,6 19.431,4
2014-2020
- Alte cheltuieli 2.325,9 3.075,7
- Cheltuieli aferente programelor cu
549,7 469,1
finanţare rambursabilă
- Active nefinanciare 3.596,0 5.916,5
- Active financiare 165,9 19,3
- Împrumuturi 79,7 227,9
- Rambursări de credite 2.556,0 2.527,7
- Plăţi efectuate în anii precedenţi şi
- (909,6)
recuperate în anul curent
Produsul Intern Brut luat în calcul pentru anul 2016 este de 761.473,6 milioane lei, iar pentru anul
2017 este de 858.332,8 milioane lei.

Să se determine:
1. cheltuielile totale în anul 2016 şi 2017;
2. cheltuielile curente în anul 2016 şi 2017;
3. cheltuielile de capital în anul 2016 şi 2017;
4. structura cheltuielilor totale în anul 2016 şi 2017;
5. Ponderea în P.I.B. a cheltuielilor bugetului de stat în anul 2016,2017.

Rezolvare:

Indicatori Plăţi efectuate Pondere în total Pondere în PIB

Mil.lei cheltuieli % %
2016 2017 2016 2017 2016 2017
Rez.1. Total cheltuieli 130.083,1 144.418,8 100,0 100,0 17,1 16,8
Rez.2 Cheltuieli
123.685,5 136.637,0 95,0 94,6 16,2 15,90
curente
- Cheltuieli de personal 21.492,4 23.818,8 16,5 16,5 2,8 2,8
- Bunuri şi servicii 5.772,9 5.668,1 4,4 3,9 0,8 0,7
- Dobânzi 9.474,2 9.630,0 7,3 6,7 1,2 1,1
- Subvenţii 4.224,5 3.749,5 3,2 2,6 0,6 0,4
 - Transferuri între unităţi
ale administraţiei 34.799,4 31.435,6 26,8 21,8 4,6 3,7
publice
- Alte transferuri 10.438,3 11.320,7 8,0 7,8 1,4 1,3
- Proiecte cu finanţare
din fonduri externe
3.877,6 275,1 3,0 0,2 0,5 -
nerambursabile(FEN)
postaderare
- Asistenţă socială 23.187,0 27.763,0 17,8 19,2 3,0 3,2
- Proiecte cu finanţare
din fonduri externe
nerambursabile aferente 7.543,6 19.431,4 5,8 13,5 1,0 2,3
cadrului financiar 2014-
2020
- Alte cheltuieli 2.325,9 3.075,7 1,8 2,1 0,3 0,4
- Cheltuieli aferente
programelor cu 549,7 469,1 0,4 0,3 0,1 -
finanţare rambursabilă
Rez. 3 Cheltuieli de
3.761,9 5.935,8 2,9 4,1 0,5 0,7
capital
- Active nefinanciare 3.596,0 5.916,5 2,8 4,1 0,5 0,7
- Active financiare 165,9 19,3 0,1 - - -
Împrumuturi 79,7 227,9 0,1 0,2 - -
Rambursări de credite 2.556,0 2.527,7 2,0 1,7 0,3 0,3
Plăţi efectuate în anii
precedenţi şi recuperate - (909,6) - (0,6) - (0,1)
în anul curent

Structura cheltuielilor totale s-a calculat pe baza indicatorului de structură: ponderea

fiecărei categorii de cheltuieli în total cheltuieli publice:
gi =(CPi / CPT) * 100
Ponderea cheltuielilor publice în P.I.B.:
%CPTPIB = (CPT /PIB) *100

Aplicaţia nr. 2
Se cunosc următoarele date privind execuţia bugetului public naţional în perioada 2016 –
2017:

Indicatori U.M. An 2016 An 2017

Cheltuielile bugetului de stat Mil.lei 130.083,1 144.418,7
 Cheltuielile bugetului Mil.lei 52.196,4 57.695,3
asigurărilor sociale de stat
(BASS)
Cheltuielile bugetelor locale Mil.lei 67.793,5 75.056,7
Transferuri între bugete Mil.lei 52.690,8 53.002,6
PIB Mil.lei 761.473,6 858.332,8
Curs de schimb mediu anual Lei/Euro 4,5411 4,6597
Indicele preţurilor de consum % 98,45 101,34
(IPC)
Populaţie Mil.loc. 19,76 19,64

Să se calculeze:
a) cheltuielile publice totale consolidate în anul 2016 şi 2017;
b) cheltuielile publice totale consolidate exprimate în Euro/loc în anul 2016 şi 2017;
c) modificarea absolută a cheltuielilor totale publice consolidate exprimate în mărime
reală în perioada 2016 - 2017;
d) modificarea relativă a cheltuielilor publice consolidate exprimate în mărime reală în
perioada 2016 - 2017;
e) coeficientul de devansare dintre modificarea cheltuielilor publice totale consolidate şi
modificarea PIB (indicatorul de corespondenţă) în anul 2016 şi 2017;
f) coeficientul de elasticitare în anul 2016 şi 2017.

Rezolvare:
a) CPTconsolidate = Σ CPT – Transferurile
CPTconsolidate (2016) = 130.083,1 + 52.196,4 + 67.793,5 – 52.690,8 = 197.382,2 mil.
lei
CPTconsolidate (2017) = 144.418,7 + 57.695,3 + 75.056,7– 53.002,6 = 224.168,1 mil lei

b) CPT consolidate (2016) lei/loc. = CPTconsolidate (mil.lei)/Populaţie (mil.loc.) =

197.382,2 mil. lei/ 19,76 mil.loc. = 9.989,0 lei/loc.
CPT consolidate (2016) Euro/loc. = CPTconsolidate lei/loc./curs de schimb lei/=
4.276,20 Lei/loc / 4,5411 Lei/Euro = 941,7 Euro/Loc.
CPT consolidate (2017) Lei/loc. = CPTconsolidate (mil.lei)/ Populaţie (mil.loc.)=
224.168,1 mil. lei/19,64 mil.loc. = 11.413,9 Lei/loc.
 CPT consolidate (N+1) Euro/loc. = CPTconsolidate Lei/loc./curs de schimb Lei/Euro =
11.413,9 lei/Loc / 4,6597 Lei/Euro = 2.449,5 Euro/loc.

c) CPTr consolidate (2016) = CPTn consolidate/ IPC = 197.382,2 mil lei / 98,45% =
200.489,8 mil. Lei
CPTr consolidate (2017) = CPTn consolidate / IPC = 224.168,1 mil lei / 101,34% =
221.204,0 mil.lei
∆CPr = CPr1 – CPr0 = 221.204,0 mil.lei – 200.489,8 mil.lei = 20.714,2 mil.lei
(Cheltuielile publice totale consolidate exprimate în mărime reală au crescut cu 20.714,2
mil.lei în anul 2017 comparativ cu anul 2016).

d) %∆CPr = ((CPr1 – CPr0) / CPr0) *100 = (221.204,0 mil.lei – 200.489,8 mil.lei)/

200.489,8 mil.lei * 100 = 10,3% (cheltuielile publice totale consolidate exprimate în
mărime reală au crescut cu 10,3 % în anul 2017 comparativ cu anul 2016).

e) kCP/PIB = ((CP1 / CP0)*100) / ((PIB1/ PIB0)*100) = ICP / IPIB

kCP/PIB (2017/2016) = 224.168,1/197.382,2 *100 / 858.332,8/761.473,6*100 = 113,6/112,7
= 1,01 > 1 fapt ce semnifică un raport supraunitar între Indicele cheltuielilor publice şi Indicele
Produsului intern brut şi deci o modificare mai rapidă a cheltuielilor publice în raport cu PIB.

f) eCP/PIB = ((CP1 – CP0) / CP0) *100 / ((PIB1 – PIB0) / PIB0) *100

eCP/PIB = ((224.168,1– 197.382,2)/ 197.382,2) * 100 / ((858.332,8 – 761.473,6)/
761.473,6) * 100 = 24,47/18,19 = 13,6 / 12,7 = 1,07 > 1 semnifică faptul că la o modificare cu
1% a PIB are loc o modificare cu 1,07 a cHeltuielilor publice şi deci o modificare mai rapidă a
cheltuielilor publice în raport cu PIB.

I. Indicatori privind nivelul cheltuielilor publice

Indicator Formulă de calcul Explicaţie

1. Volumul cheltuelilor CPT=∑CPi Totalitatea cheltuielilor publice.
publice
a) în expresie nominală
b) în expresie reală
2. Ponderea cheltuielilor
publice în P.I.B.
4. Cheltuielile publice
medii pe locuitor
II.
Indicator
1. Ponderea fiecărei
categorii de cheltuieli în
total cheltuieli publice
Indicator
1. Modificarea absolută ∆CP = CP1 – CP0
a cheltuielilor publice
a) în expresie nominală ∆CPn = CPn1 – CPn0
CPTn=∑CPni Totalitatea cheltuielilor publice exprimate în preţurile
curente ale anului de calcul.
CPTr=CPTn / IP Totalitatea cheltuielilor publice exprimate în preţurile
constante ale unei perioade de bază (se obţin prin
împărţirea valorilor nominale la un indice de preţ:
indicele preţurilor de consum sau deflatorul PIB).
%CPTPIB = Exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un
= (CPT /PIB) *100 an care se alocă pentru acoperirea nevoilor colective ale
societăţii.
CPloc = CPT / Populaţie Suma alocată fiecărui locuitor în urma redistribuirii
fondurilor publice pe destinaţii, conform politicii
financiare promovată de un stat. Se poate exprima în
monedă naţională sau într-o monedă care să asigure
comparabilitatea datelor (exp. Euro)
Indicatori privind structura cheltuielilor publice
Formulă de calcul Explicaţie
gi =(CPi / CPT) * 100 Exprimă modul de alocare a cheltuielilor publice, în
funcţie de importanţa nevoilor sociale.
III. Indicatori privind dinamica cheltuielilor publice
Formulă de clacul Explicaţie
Exprimă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice de la o perioadă la alta.
Exprimă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice exprimate în preţurile
curente ale perioadelor luate în considerare.
b) în expresie reală ∆CPr = CPr1 – CPr0 Exprimă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice exprimate în preţurile
constante ale unei perioade de bază. Surprinde,
totodată, influenţele determinate de
modificarea preţurilor (crize monetare,
deprecierea monedei, inflaţie etc).

2. Modificarea relativă %∆CP = ((CP1 – CP0) / CP0) *100 Exprimă procentul cu care variază cheltuielile
a cheltuielilor publice publice de la o perioadă la alta.

a) în expresie nominală %∆CPn = ((CPn1 – CPn0) / CPn0)) Exprimă modificarea procentuală a

*100 cheltuielilor publice exprimate în preţurile
curente ale perioadelor analizate.

b) în expresie reală %∆CPr = ((CPr1 – CPr0) / CPr0)) Exprimă modificarea procentuală a

*100 cheltuielilor publice exprimate în preţuri
constante.

3. Modificarea ponderii ∆CPPIB = (CP1 / PIB1)x100 – CP0 / Exprimă modificarea proporţiei de alocare a PIB
cheltuielilor publice în PIB0)x100 destinată acoperirii nevoilor colective.
P.I.B.

4. Modificarea ∆CPloc. = (CP1 / Populatie1) – (CP0 Exprimă modificarea gradului de alocare a

cheltuielilor publice / Populatie0) cheltuielilor publice pe cap de locuitor.
medii pe locuitor
5. Modificarea ∆gi = (CPi1 / CPT1)x100 – (CPi0 / Exprimă modificarea alocării cheltuielilor
structurii cheltuielilor CPT0)x100 publice în funcţie de importanţa socială.
publice
6. Indicatorul privind kCP / PIB = (CP1 / CP0)x100 / indicatorul de corespondenţă poate lua
corespondenţa dintre (PIB1 / PIB0)x100)= (ICP / IPIB) următoarele valori:
modificarea >1, ceea ce semnifică un raport supraunitar
cheltuielilor publice şi între indicele cheltuielilor publice şi cel al
modificarea P.I.B. produsului intern brut şi, deci, o modificare
mai rapidă a cheltuielilor în raport cu PIB;

=1, ceea ce semnifică modificarea cu aceeaşi

mărime a cheltuielilor publice şi a PIB;

<1, semnificând o modificare a cheltuielilor

publice inferioară modificării PIB

7. Elasticitatea eCP / PIB = ((CP1 – CP0) / CP0) Exprimă modificarea procentuală a

cheltuielilor publice în *100) / ((PIB1 – PIB0) / PIB0) cheltuielilor publice, la modificarea cu 1% a
raport cu P.I.B. *100) produsului intern brut. Coeficientul de
elasticitate şi indicatorul de corespondenţă (k)
trebuie să fie situate în acelaşi interval,
comparativ cu 1.

Tema nr. 4
Elementele tehnice ale impozitului

Aplicaţia nr. 1
Pe baza cotelor progresive simple, prezentate în tabelul de mai jos, să se calculeze
impozitul datorat de doi contribuabili care obţin venituri impozabile anuale de 4.300 u.m.,
respectiv de 4.650 u.m. şi să se determine rata marginală de impozitare pentru contribuabilul al
doilea faţă de primul contribuabil.

Venitul lunar impozabil (u.m.) Cota progresivă simplă

Până la 3.000 10%
3.001 – 4.500 15%
4.501 – 6.500 20%
Peste 6.500 25%
 Rezolvare:
Primul contribuabil datorează un impozit de: 4.300  15% = 645 u.m.

Al doilea contribuabil datorează un impozit de: 4.610  20% = 930 u.m.

Rata marginală (Rmg) de impozitare se calculează conform relaţiei:

I
Rmg   100 , unde:
VI

ΔI = modificarea absolută a impozitului de la un contribuabil la altul;

ΔVI = modificarea absolută a venitului impozabil de la un contribuabil la altul.

Rmg = (285/350)  100 = 81,4%.

Aplicaţia nr. 2
Fie contribuabilii A şi B, care realizează următoarele venituri impozabile:
VIA = 4.300 u.m.;
VIB = 4.650 u.m.
Să se determine:
a) impozitul datorat de fiecare contribuabil pe baza sistemului de impozitare cu cote
progresive compuse;
b) cota medie de impozitare pentru fiecare contribuabil;
c) rata marginală de impozitare a contribuabilului A faţă de contribuabilul B.
Rezolvare:
a)
Venitul lunar impozabil Impozitul aferent venitului lunar
(în u.m.)
Până la 3.000 10%
3.001 – 4.500 300 u.m. + 15% pentru ceea ce depăşeşte 3.000 u.m.
4.501 – 6.500 525 u.m. + 20% pentru ceea ce depăşeşte 4.500 u.m.
Peste 6.500 925 u.m. + 25% pentru ceea ce depăşeşte 6.500 u.m.

Impozitul datorat de contribuabilul A: 300 + (4.300 – 3.000)  15% = 495 u.m.

Impozitul datorat de contribuabilul B: 525 + (4.650 – 4.500)  20% = 555 u.m.

b) Cota medie de impozitare se calculează conform relaţiei:

 Ii
CMIi   100 , unde:
VI i

CMIi = cota medie de impozitare pentru contribuabilul i;

Ii = impozitului datorat de contribuabilul i;
VIi = venitul impozabil al contribuabilului i.
Cota medie de impozitare a contribuabilul A este de (495/4.300)  100 = 11,51%.

Cota medie de impozitare a contribuabilul B este de (555/4.650)  100 = 11,94%.

c) Rata marginală de impozitare a contribuabilului A faţă de contribuabilul B este:

Rmg = (60/350)  100 = 18,57 %.

Aplicaţia nr. 3
Din datele contabile ale unei societăţi comerciale cu activitate de comercializare a
produselor nealimentare, plătitoare de impozit pe profit, aferente trimestrului I 2018, înainte de
determinarea impozitului pe profit au fost extrase următoarele informaţii:
Explicaţii Lei
Venituri din vânzarea mărfurilor 60.270.000
Alte venituri din exploatare (impozabile) 150.000
Venituri din imobilizări financiare (dividende încasate de la o persoană 250.000
juridică română)
Venituri din dobânzi 1.250
Cheltuieli privind mărfurile 44.250.000
Cheltuieli cu redevenţe şi chirii 170.000
Cheltuieli de protocol 118.000
Cheltuieli cu salariile 12.177.000

În vederea calculului impozitului pe profit pe anul 2018, din tabelul de mai sus rezultă:
Veniturile totale realizate din orice sursă de societatea comercială în trimestrul I 2018 sunt
de 60.671.250 lei.
Veniturile neimpozabile sunt considerate dividendele primite de la o persoană juridică
română, în sumă de 250.000 lei.
Cheltuielile totale efectuate în scopul realizării de activităţi economice, înainte de
înregistrarea impozitului pe profit pe trimestrul I 2018, sunt de 56.715.000 lei.
Cheltuielile de protocol în sumă de 118.000 lei se deduc astfel:
 - cheltuieli de protocol deductibile la calculul profitului impozabil:

2%  (60.671.250 – 56.715.000 + 118.000) = 81.485 lei

- cheltuieli de protocol nedeductibile = 118.000 – 81.485 = 36.515 lei.

Profitul impozabil pe trimestrul I 2018 este de:

60.671.250 – 56.715.000 – 250.000 + 36.515 = 3.742.765 lei.

Impozitul pe profit înregistrat pe trimestrul I 2018 este de: 3.742.765  16% = 598.842 lei.

Veniturile şi cheltuielile înregistrate în contul de profit şi pierdere al societăţii comerciale

pe semestrul I 2018, exclusiv impozitul pe profit datorat pe trimestrul II 2018, sunt prezentate în
tabelul următor:
Explicaţii Lei
Venituri din vânzarea mărfurilor 118.800.000
Alte venituri din exploatare (impozabile) 338.460
Venituri din imobilizări financiare (dividende încasate de la o persoană 250.000
juridică română)
Venituri din dobânzi 3.180
Cheltuieli cu privind mărfurile 85.920.000
Cheltuieli cu redevenţe şi chirii 340.000
Cheltuieli de protocol 156.800
Cheltuieli cu personalul 23.452.000
Cheltuieli cu primele de asigurare (deductibile la calculul profitului 2.000
impozabil)
Cheltuieli cu impozitul pe profit 598.842

Veniturile totale realizate din orice sursă de societatea comercială în semestrul I 2018 sunt
în sumă de 119.391.640 lei.
Veniturile neimpozabile sunt considerate a fi dividendele primite de la o persoană juridică
română, în sumă de 250.000 lei.
Cheltuielile totale efectuate în scopul desfăşurării de activităţi economice, înainte de
înregistrarea impozitului pe profit pe trimestrul II 2018, sunt de 110.469.642 lei.
Cheltuieli de protocol deductibile la calculul profitului impozabil:
2%  (119.391.640 – 110.469.642 + 156.800 + 598.842) = 193.553 lei.

La 30 iunie 2018, cheltuielile de protocol în sumă de 156.800 lei sunt integral deductibile
la calculul profitului impozabil.
 Profitul impozabil la 30 iunie 2018 (cumulat de la începutul anului) este de: 119.391.640
– 110.469.642 – 250.000 + 598.842 = 9.270.840 lei.
Impozitul pe profit datorat pe semestrul I 2018 este de:

9.270.840  16% = 1.483.334 lei.

Impozitul pe profit datorat pe trimestrul II 2018 este de:

1.483.334 – 598.842 = 884.492 lei.

Aplicaţia nr. 4
O societate comercială al cărui fond anual de salarii pe anul 2018 va fi de 265.000 lei,
acordă în cursul anului 2018 cadouri în bani şi în natură copiilor minori ai salariaţilor în sumă de
5.000 lei. De asemenea, societatea suportă şi costul prestaţiilor de tratament şi odihnă pentru
salariaţii proprii şi pentru membrii familiei acestora în sumă de 12.000 lei. Vom determina care
este suma deductibilă şi cea nedeductibilă a cheltuielilor sociale suportate de societatea comercială.
Ambele categorii de cheltuieli se încadrează în categoria cheltuielilor sociale. Suma
acestora este de 17.000 lei.
Cheltuielile sociale deductibile la calculul profitului impozabil: 265.000 lei × 5% = 13.250
lei, iar diferenţa de 3.750 lei reprezintă cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil,
conform prevederilor Codului fiscal.

Aplicaţia nr. 5
Societatea Comercială „X” cu activitate industrială a înregistrat, în perioada 1 ianuarie –
30 iunie 2018, înainte de a determina impozitului pe profit datorat pe trimestrul II, următoarele
venituri şi cheltuieli aferente veniturilor (în lei):
Venituri din vânzarea produselor finite 385.520
Venituri din despăgubiri şi penalităţi încasate de la persoane juridice române 10.160
Venituri din dobânzi 5.850
Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile 150.320
Cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile 15.658
Cheltuieli cu salariile personalului 52.000
Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială 15.600
Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (impozit pe clădiri şi teren) 500
Amenzi datorate autorităţilor române, potrivit prevederilor legale 2.500
Majorări de întârziere datorate autorităţilor române provenite din contracte comerciale 1.000
încheiate cu acestea
 Despăgubiri şi penalităţi plătite terţilor, persoane juridice române, pentru nerespectarea
clauzelor contractuale 5.350
Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor (egale cu amortizarea fiscală)
12.500
Cheltuieli cu impozitul pe profit 17.500

Veniturile totale realizate de societatea comercială în perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2018,

în sumă de 401.530 lei, sunt impozabile.
Cheltuielile totale, înainte de înregistrarea impozitului pe profit pe trimestrul II 2018, sunt
de 272.928 lei.
Nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil:
- cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat = 17.500 lei,
- amenzile datorate autorităţilor române, potrivit prevederilor legale, în sumă de 2.500 lei;
Profitul impozabil = 401.530 – 272.928 + 2.500 + 17.500 = 148.602 lei;
Impozitul pe profit datorat pe 6 luni ale anului 2018 = 148.602  16% = 23.776 lei;

Impozitul pe profit datorat pe trimestrul II 2018 = 23.776 – 17.500 = 6.276 lei.

Situaţia veniturilor şi cheltuielilor la 30 iunie 2018, după înregistrarea impozitului pe profit,

se prezintă astfel:
- lei -
Venituri totale 401.530
Cheltuieli totale, exclusiv impozitul pe profit 255.428
Profitul brut 146.102
Cheltuieli cu impozitul pe profit 23.776
Profitul net 122.326

Aplicaţia nr. 6
În luna februarie 2016, Societatea Comercială X înregistrează cheltuieli de sponsorizare în
sumă de 1000 lei, în baza unui contract de sponsorizare încheiat cu respectarea prevederilor legale.
La calculul profitului impozabil pentru trimestrul I 2018, contribuabilul prezenta următoarele date
extrase din contul de rezultate:
lei
Venituri din vânzarea mărfurilor 350.000
Venituri din servicii prestate 20.000
Cifra de afaceri netă 370.000
Cheltuieli privind mărfurile 127.700
Cheltuieli cu personalul 32.000
Cheltuieli cu sponsorizarea 1.000
 Presupunând că nu mai sunt înregistrate alte elemente asimilate veniturilor/cheltuielilor şi
nici alte cheltuieli nedeductibile şi venituri neimpozabile vom determina impozitul pe profit pentru
trimestrul I 2018.
Veniturile totale sunt în sumă de 370.000 lei, impozabile din punct de vedere fiscal.
Cheltuielile totale înainte de înregistrarea impozitului pe profit pe trimestrul I 2018 sunt în
sumă de 160.700 lei.
Cheltuielile de sponsorizare sunt cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil,
conform prevederilor Codului fiscal.
Profitul impozabil = 370.000 - 160.700 + 1.000 = 210.300 lei.
Impozitul pe profit = 210.300 × 16% = 33.648 lei.
Avându-se în vedere condiţiile de deducere din Codul fiscal, prin aplicarea limitelor,
valorile sunt:
 0,5% din cifra de afaceri reprezintă 1.850 lei (370.000 lei × 0,5%);
 20% din impozitul pe profit (înainte de deducerea cheltuielilor de sponsorizare)
reprezintă 6.729,6 rotunjit 6730 lei (33.648 lei × 20 %).
Suma maximă cu care se poate diminua impozitul pe profit este de 1.850 lei.
Prin urmare, impozitul pe profit datorat pentru trimestrul I 2018 este de:
33.648 – 1.000 = 32.648 lei

Aplicaţia nr. 7
Societatea Comercială “Y” plătitoare de impozit pe profit, având obiect de activitate producerea şi
comercializarea de sisteme de alarmă, a înregistrat, în perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2008, înainte
de determinarea impozitului pe profit pe trimestrul II 2018, următoarele venituri şi cheltuieli
aferente veniturilor:
- lei -
Venituri din vânzarea produselor finite 7.750.780
Variaţia stocurilor - sold creditor 170.230
Venituri din despăgubiri şi penalităţi încasate de la persoane juridice române 10.350
Venituri din ajustări pentru deprecierea stocurilor de materii prime pentru care nu s-a 28.000
acordat deducere
Venituri din imobilizări financiare (dividende încasate de la o persoană juridică
română) 110.600
Venituri din dobânzi 3.850
Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile 3.450.000
 Cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile 250.000
Cheltuieli de protocol 65.000
Cheltuieli cu salariile personalului 1.528.000
Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială 458.400
Cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferări 63.000
Cheltuieli făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate de 190.000
plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţă
pentru aceste bunuri sau servicii
Cheltuieli cu biletele de tratament şi odihnă pentru salariaţii proprii 110.000
Cheltuieli pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat 8.000
Cheltuieli de sponsorizare (efectuate cu respectarea prevederilor legale) 17.000
Amenzi datorate autorităţilor române, potrivit prevederilor legale 30.000
Despăgubiri şi penalităţi plătite terţilor, persoane juridice române, pentru nerespectarea
clauzelor contractuale 20.000
Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor (egale cu amortizarea 456.000
fiscală)
Cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de un 6.000
contribuabil inactiv
Cheltuieli privind dobânzile (deductibile la calculul profitului impozabil) 67.000
Cheltuieli cu impozitul pe profit 140.200

Să se calculeze impozitul pe profit datorat de contribuabil pe trimestrul II 2018.

Rezolvare:
Profitul impozabil şi impozitul pe profit sunt calculate şi înregistrate, în situaţia dată,
trimestrial, cumulat de la începutul anului fiscal. Cota de impozit care se aplică asupra profitului
impozabil este de 16%.
Veniturile totale realizate de societatea comercială pe primele două trimestre ale anului
2018 sunt de 8.073.810 lei.
Conform prevederilor Codului fiscal, veniturile neimpozabile sunt:
 veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat
deducere sunt egale cu veniturile din ajustări pentru deprecierea stocurilor de materii prime, în
sumă de 28.000 lei;
 dividendele primite de la o persoană juridică română, în sumă de 110.600 lei.
Cheltuielile totale efectuate pentru realizarea veniturilor, înainte de înregistrarea
impozitului pe profit pe trimestrul II 2018, sunt de 6.858.600 lei.
Conform prevederilor Codului fiscal, următoarele categorii de cheltuieli nu sunt
deductibile la calculul rezultatului fiscal:
 cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, egale cu
140.200 lei;
  amenzile datorate autorităţilor române, în sumă de 30.000 lei;
 cheltuielile de sponsorizare efectuate potrivit legii în sumă de 17.000 lei;
 cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis de
un contribuabil inactiv, în sumă de 6.000 lei;
 cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate
de plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţă pentru
aceste bunuri sau servicii, în sumă de 190.000 lei.
Pentru cheltuielile cu deductibilitate limitată, stabilim sumele deductibile, iar, prin
diferenţă, pe cele nedeductibile.
 Cheltuielile de protocol
Cheltuielile de protocol în sumă de 65.000 lei, conform prevederilor Codului fiscal, se
tratează din punct de vedere fiscal astfel:
- cheltuieli de protocol deductibile:
2%  (8.073.810 – 6.858.600 + 65.000 + 140.200) = 28.408 lei

- cheltuieli de protocol nedeductibile: 65.000 – 28.408 = 36.592 lei.

 Cheltuielile sociale
Conform prevederilor Codului fiscal, tratamentul fiscal al cheltuielilor sociale, în sumă de
110.000 lei, este următorul:
- cheltuieli sociale deductibile la calculul profitului impozabil:

5%  1.528.000 = 76.400 lei, conform art. 25 alin. (3) lit. b) din Codul fiscal;

- cheltuieli sociale nedeductibile = 110.000 – 76.400 = 33.600 lei.

Total cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil:
=140.200 + 30.000 + 17.000 + 6.000 + 190.000 + 36.592 + 33.600 = 453.392 lei
Societatea comercială prezintă următoarea situaţie:
 venituri totale = 8.073.810 lei;
 cheltuieli totale = 6.858.600 lei,
 venituri neimpozabile = 138.600 lei;
 cheltuieli nedeductibile = 453.392 lei;
 cheltuieli cu amortizarea contabilă = 456.000 lei;
 amortizarea fiscală = 456.000 lei;
  profit impozabil =
= 8.073.810 – 6.858.600 – 138.600 + 453.392 + 456.000 – 456.000 = 1.530.002 lei
Impozitul pe profit calculat înainte de deducerea cheltuielilor de sponsorizare:

16%  1.530.002 = 244.800 lei.

Conform prevederilor Codului fiscal, cheltuielile de sponsorizare deductibile din impozitul

pe profit, se determină astfel:
a) 0,5 % din cifra de afaceri (egală cu 7.750.780 lei) reprezintă 38.754 lei;
b) 20% din impozitul pe profit calculat înainte de deducerea cheltuielilor de sponsorizare
reprezintă 48.960 (244.800  20%).
Rezultă că societatea comercială poate să deducă din impozitul pe profit datorat pe perioada
1 ianuarie – 30 iunie 2018 cheltuielile de sponsorizare în sumă de 17.000 lei şi datorează un impozit
pe profit de 227.800 lei, egal cu 244.800 lei – 17.000 lei.
Impozitul pe profit datorat pe trim. II 2018 este de 87.600 lei (227.800 lei – 140.200 lei).

Tema nr. 5
Datoria publică. Indicatori de apreciere a datoriei publice

Aplicaţie nr. 1
Se dau următoarele date referitoare la datoria publică internă a unei ţări:
Indicatori U.M Valoare
Datoria publică internă (DI), din care:
- pe termen scurt (DIts) Mld.u.m 80
- pe termen lung (DItl) Mld.u.m.. 680
PIB Mld.u.m. 2.300
Curs de schimb (cs) u.m./USD 1,6
Populaţie (P) Mil.loc. 51

Să se stabilească
1. structura datoriei publice interne;
2. mărimea datoriei publice interne, exprimată în USD/loc.;
3. Ponderea datoriei publice interne în PIB.

Rezolvare:
1. DI = DIts + DItl = 80 + 680 = 760 mld.u.m.
 DIts / DI (%) = 80/760 x 100 = 10,53%
DItl / DI (%) = 680/760 x 100 = 89,47 %

2. DI usd = DI/cs = 760 mld.u.m./ 1,6 u.m./USD = 475 mld. USD

DI usd/loc. = DIusd/P = 475 mld.USD / 51 mil.loc. = 9.313,73 USD/loc.

3. DI/PIB (%) = DI/PIB x 100 = 760/2.300 x 100 = 33,04%

Aplicaţie nr. 2

Se dau următoarele date referitoare la datoria publică internă a unei ţări

Indicatori U.M. Valoare

Dobânzi aferente datoriei publice interne (DI) Mld.u.m. 270
Amortizarea datoriei publice interne (Am) Mld.u.m. 150
Cheltuieli publice totale (CT) Mld.u.m. 1.050
PIB Mld.u.m. 2.170
Să se stabilească:
1. serviciul datoriei publice interne (SDI);
2. ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuieli publice totale;
3. ponderea serviciului datoriei publice interne în PIB;
4. ponderea dobânzilor aferente datoriei publice inerne în PIB.

Rezolvare:
1. SDI = DI + Am = 270 + 150 = 420 mld u.m.
2. SDI / CT (%) = SDI/CT x 100 = 420/1.050 x 100 = 40%
3. SDI / PIB (%) = SDI / PIB x 100 = 420 / 2.170 x 100 = 19,35%
4. DI / PIB (%) = D/PIB x 100 = 270 / 2.170 x 100 = 12,44 %

Aplicaţie nr. 3
Se dau următoarele date referitoare la echilibrul bugetar al unui stat:
Indicatori U.M. Valoare

Deficitul bugetului central (-) Mil.u.m. 200

Finanţarea internă pentru acoperirea deficitului bugetului Mil.u.m. 190
central
 Deficitul bugetelor locale Mil.u.m. 170
Finanţarea internă pentru acoperirea deficitului bugetelor Mil.u.m. 150
locale
PIB Mld.u.m 1,7
.
Să se determine;
1. Finanţarea externă pentru acoperirea deficitului bugetului central;
2. Finanţarea externă pentru acoperirea deficitului bugetelor locale;
3. Ponderea deficitului bugetului central în PIB;
4. Ponderea deficitului bugetelor locale.

Rezolvare:
Notăm: Fi = finanţare internă; Fe = finanţare externă; D = deficit.
1. Fe (la nivel buget stat) = D – Fi = 200 – 190 = 10 mil.u.m.
2. Fe (la nivel bugete locle) = D – Fi = 170 – 150 = 20 mil.u.m.
3. D/PIB (la nivel central) = D/PIB x 100 = 200/1.700 x 100 = 11,76%
4. D/PIB (la nivel local) = D/PIB x 100 = 170/1.700 x 100 = 10%

Bibliografie
1. Smith, A., An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (1776), traducere în
limba română Adam Smith – Avuția națiunilor, citat în Văcărel I. şi colectiv – Finanţe publice,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007.
2. Belean P., Anghelache G. – Finanţele publice ale României, Editura Economică, Bucureşti,
2005.
3. Bistriceanu Gh., Badea L. – Bugetul de stat al României, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010.
4. Bouvier M., Esclassan M.C., Lassale J.P. – Finances publiques, L.G.D.J., Paris, 2008.
5. Corduneanu C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs, Bucureşti, 1998.
6. Moisică Preda, L. E. – Finanţe publice, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2009.
7. Moraru D., Nedelscu M., Stănescu C., Preda O., Finanţe publice - sinteze, aplicaţii, teste-grilă,
Editura Economică, Bucureşti, 2007.
8. Moraru, D., (coord.), Finanţe publice şi evaziune fiscală, Ed. Economică, Bucureşti, 2008.
9. Moşteanu T. (coordonator) – Finanţe publice: note de curs şi aplicaţii pentru seminar, Editura
Universitară, Bucureşti, 2008.
10. Moşteanu T. (coordonator) – Politici fiscale şi bugetare pentru reforma economică şi
relansarea creşterii economice, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
11. Moşteanu N.R., Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011.
12. Oprea F., Cigu E., Finanţe publice locale, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013.
13. Roman D. L., Finanţe aplicate, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2001
14.Teodorescu M. (coordonator), Preda L.E., Istudor I.I., Mocanu F., Fiscalitatea în România,
Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2017.
15. Stănescu C., Nedelescu M., Finanţe generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2012
16. Stroe R., Armeanu D., Finanţe, Ediţia a III a, reviszuită şi adăugită, Ediţia ASE, Bucureşti,
2014.
17. Văcărel I. şi colectiv – Finanţe publice, ediţia a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2007.
18. Legea nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare.
19. Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
20. Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.
21. Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală publicată în Monitorul Oficial nr. 547
din 23.07.2015, cu modificările şi completările ulterioare.
22. Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale
23. Legea nr. 2/2018 a bugetului de stat pe anul 2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 4 din 3
ianuarie 2018.
24. Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010 (republicare), republicată în Monitorul
Oficial nr. 330 din 14 mai 2015 (M.Of. nr. 330/2015), cu modificările şi completările uterioare.
25. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 64/27 iunie 2007 privind datoria publică.