Monica SUSANU

RELAŢII MONETAR
FINANCIARE
INTERNATIONALE

EDIŢIA A II-A
revizuită şi adăugită

- 2006 -
 CUPRINS
CUPRINS..................................................................................................................................... 1
INTRODUCERE ........................................................................................................................ 3
TEMA 1
PREMIZELE CONCEPTUAL-PRAGMATICE ALE DISCIPLINEI............................... 7
ABSTRACT................................................................................................................................ 7
I. AURUL ŞI SISTEMELE BĂNEŞTI BAZATE PE AUR ................................................................. 7
1.1. Evoluţia etalonului aur................................................................................................. 8
1.2. Criza aurului monetar – dolarul ca monedă-cheie ....................................................10
II. VALUTE. DEVIZE. MONEDA INTERNAŢIONALĂ .............................................................11
2.1. Valutele ......................................................................................................................12
2.2. Devizele .....................................................................................................................13
2.3. Moneda internaţională ...............................................................................................14
Dolarul ca monedă internaţională ......................................................................................... 16
Momente de referinţă în evoluţia relaţiilor valutar-financiare internaţionale.................. 17
III. REZERVA ŞI LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ .............................................................20
3.1. Rezerva monetară internaţională ...............................................................................21
3.2. Utilitatea rezervei monetare internaţionale ...............................................................26
3.3. Lichiditatea internaţională .........................................................................................28
TEMA 2
NOŢIUNI PRINCIPIALE PRIVIND RAPORTURILE VALORICE DINTRE
MONEDE ..................................................................................................................................32
ABSTRACT..............................................................................................................................32
I. PARITATEA .........................................................................................................................33
1.1. Valoarea paritară........................................................................................................33
1.2. Paritatea monetară .....................................................................................................34
1.3. Concepte privind modificarea valorii paritare ..........................................................35
II. CURSUL VALUTAR ............................................................................................................38
2.1. Precizări operaţionale ................................................................................................39
2.2. Tipologia cursurilor valutare .....................................................................................41
De la stabilitate la flotare ........................................................................................................ 42
III. INFLUENŢE MACROECONOMICE ASUPRA CURSULUI ....................................................45
3.1. Incidenţa variabilelor majore asupra cursului de schimb .........................................46
3.2. Descrierea modelului Mundell-Fleming ...................................................................50
3.3. Manifestări extreme induse de variaţia cursurilor ....................................................52
TEMA 3
CONVERTIBILITATEA – MOTORUL SCHIMBURILOR ŞI
INTERDEPENDENŢELOR ...................................................................................................54
ABSTRACT..............................................................................................................................54
I. EVOLUŢIA SEMANTICĂ A CONVERTIBILITĂŢII ................................................................54
II. PREMIZELE DISOLUŢIEI CONCEPTULUI DE VALUTA ......................................................57
III. CONFIGURAŢIA ACTUALULUI SISTEM MONETAR INTERNAŢIONAL.............................61
IV. EUROVALUTELE: GENEZĂ, PARTICULARITĂŢI ŞI OPERAŢIUNI UZUALE .....................64
Succintă retrospectivă a teoriilor despre cursul valutar ................................................... 66
TEMA 4
PIAŢA FINANCIAR-MONETARĂ INTERNAŢIONALĂ................................................72
ABSTRACT..............................................................................................................................72
I. PIAŢA VALUTARĂ...............................................................................................................74
1.1. PARTICIPANŢII PE PIAŢA VALUTARĂ ............................................................................76
1.2. OPERAŢIUNILE SPECIFICE PE PIAŢA DE SCHIMB ..........................................................79
1.3. PIEŢE SPECIFICE ÎN TRANZACŢII VALUTAR-FINANCIARE INTERNAŢIONALE ............80
 II. INTEGRAREA PIEŢELOR SUB SEMNUL „EURO”...............................................................83
„Big-Bang”-ul londonez ........................................................................................................... 88
III. MIJLOACELE ŞI INSTRUMENTELE UZUALE ÎN PLĂŢILE INTERNAŢIONALE ................89
TEMA 5
IMPLICAREA STATULUI ÎN RELAŢIILE VALUTAR-FINANCIARE
INTERNAŢIONALE ...............................................................................................................98
ABSTRACT..............................................................................................................................98
I. INTERVENŢIA STATULUI PRIN MĂSURI VALUTAR-FINANCIARE ....................................100
II. BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE – REFLECTARE A IMPLICĂRII MANAGEMENTULUI
GUVERNAMENTAL ÎN PLAN FINANCIAR-VALUTAR ............................................................102
III. ECHILIBRUL: DIVERGENŢELE TEORIEI CU REALITATEA ECONOMICĂ .....................108
3.1. Conotaţii teoretice....................................................................................................108
3.2. Formalizarea relaţiei intern-extern ..........................................................................111
3.3. Evoluţia monedei româneşti ....................................................................................115
TEMA 6
INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU IMPACT ASUPRA
RELAŢIILOR VALUTAR FINANCIARE.........................................................................120
ABSTRACT............................................................................................................................120
I. MOMENTUL BRETTON WOODS ......................................................................................123
II. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL ...........................................................................126
2.1. Structura organizatorică a FMI................................................................................128
2.2. Structura financiară a FMI.......................................................................................129
2.3. Utilizarea resurselor financiare ale FMI..................................................................129
2.4. Comentarii concluzive.............................................................................................132
III. GRUPUL BĂNCII MONDIALE ........................................................................................135
3.1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.......................................135
3.2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID)..................................................137
3.3. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI).............................................................138
3.4. Banca Reglementelor Internaţionale .......................................................................139
TEMA 7
INTEGRAREA – ETAPA ACTUALĂ ÎN EVOLUŢIA RELAŢIILOR VALUTAR-
FINANCIARE INTERNAŢIONALE ..................................................................................141
ABSTRACT............................................................................................................................141
I. INTEGRAREA MONETARĂ EUROPEANĂ...........................................................................141
1.1. Succint istoric al integrării europene.......................................................................142
1.2. Sistemul Monetar European ....................................................................................144
Istoricul şi evoluţia ECU ........................................................................................................ 145
1.3. Zona monetară optimă .............................................................................................146
II. UNIUNEA MONETARĂ EUROPEANĂ ..............................................................................148
Euro-creatorii .......................................................................................................................... 152
III. EXTINDEREA PROCESELOR INTEGRAŢIONISTE ÎN CENTRUL
ŞI ESTUL EUROPEI ...............................................................................................................155
3.1. Integrarea ţărilor est-central europene (TECE).......................................................157
3.2. Despre demersurile României privind integrarea ...................................................160
Demersul şi structura Cărţii Albe......................................................................................... 162
CARTEA ALBĂ A COMISIEI COMUNITĂŢII EUROPENE ............................................ 163
Perspectivele de integrare a României în UE conform
documentului „AGENDA 2000” al comisiei Europene - selecţii..................................... 164
Opinii ale experţilor români în legătură cu perspectiva
actuală a integrării României în UE .................................................................................... 169
TESTE GRILĂ .......................................................................................................................171
ÎNTREBĂRI............................................................................................................................176
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE.........................................................................................179

2
 INTRODUCERE

Acţiunea conjugată sau contradictorie a unei multitudini de factori din

toate domeniile şi cu reverberaţii pe întreg mapamondul poartă amprenta
evoluţiei şi tendinţelor din economiile naţionale, dar totodată exercită o
covârşitoare influenţă asupra configuraţiei internaţionale a economiei.
Actualul sistem mondoeconomic se compune din totalitatea
raporturilor comerciale şi valutar-financiare, a căror funcţionare decisivă şi în
interdependenţă a prefigurat şi consolidează un tot mai evident context
globalizant. De aceea, reacţia fiecărei economii la stimulii sistemului ca întreg
este, în acelaşi timp, cauză şi efect pentru accentuarea globalizării şi adâncirea
interdependenţelor.
Numeroase discipline studiază legităţile tuturor activităţilor social-
economice şi valutar-financiare în lume, prezentei discipline revenindu-i rolul
de a zăbovi asupra următoarelor aspecte mari:
a) repartiţia financiară şi de credit, ca ansamblu de relaţii care se
creează şi se dezvoltă cu ocazia mobilizării şi dirijării de mijloace
băneşti prin operaţiuni marcate de extraneitate şi
b) circulaţia monetară pe plan mondial, în contextul unui tot mai
accelerat flux de capitaluri migratoare cu efecte tot mai
globalizante.
Ca fenomen economic, aceste relaţii îşi află sorgintea într-o epocă mult
distanţată în trecut faţă de epoca modernă.
Ca disciplină de studiu autonom în contextul celorlalte discipline
economice, individualizarea s-a înfăptuit relativ recent, după acumularea şi
combinarea rezultatelor a numeroase studii şi analize, după ierarhizarea şi
statuarea principială a numeroase legităţi şi tendinţe.

Răsfoind observaţiile mai multor analişti, se conchide că în 1871, după

semnarea tratatului de pace franco-prusac, Franţa a fost obligată la
plata unei mari despăgubiri de război, care a reprezentat un flux
financiar şi monetar de proporţii fără precedent în epocă.
Germania, învinsă după prima conflagraţie mondială, a avut acelaşi
regim faţă de aliaţii învingători şi, pentru coordonarea specializată a
acestor fluxuri, în anii '20 s-au pus bazele constituirii Băncii
Reglementelor Internaţionale, fapt care marchează instituţionalizarea
acestui gen de circulaţie monetară între state diferite.

3
 În 1922, când are loc la Geneva prima conferinţă internaţională pe
tema fluxurilor monetare între state-economii, se prefigurează, de fapt,
regulile unui viitor sistem monetar internaţional. Anii marii crize din '29
– '33, ca şi perioada celui de-al doilea război mondial au abătut
preocupările decidenţilor către alte priorităţi, însă în 1944 la Bretton
Woods s-au pus bazele unui sistem monetar internaţional
instituţionalizat, iar Fondul Monetar Internaţional s-a înfiinţat ca
autoritate abilitată şi specializată în reglementarea fluxurilor financiare
şi monetare în lume. Condiţiile specifice postbelice au impus
hegemonia absolută a SUA asupra schimburilor economice
internaţionale, iar prin desemnarea dolarului american ca monedă
etalon şi de rezervă, supremaţia SUA s-a extins şi asupra tuturor
fluxurilor financiare şi monetare.
Prin actul unilateral al executivului american condus de R. Nixon, în
1971 este recunoscută în mod unilateral încetarea „de facto” a
sistemului iniţiat în 1944: sistarea definitivă a convertibilităţii dolarului
american în aur, care avea loc după mai multe evenimente „fierbinţi” pe
piaţa aurului şi s-a produs în plină explozie a mai multor şocuri energo-
petroliere. Acestea şi-au pus partea lor de influenţă, în sensul că au
confirmat anacronismul unei autorităţi unice de conducere a fluxurilor
comerciale şi financiar-monetare ale lumii.

Bilanţul sistemului iniţiat la Bretton Woods este calificat de

majoritatea analiştilor ca pozitiv, întrucât se pune în legătură de directă
proporţionalitate cu evoluţia şi amploarea întregului sistem de schimburi şi
relaţii internaţionale; dacă în 1944 valoarea schimburilor comerciale
internaţionale era de cca. 50 miliarde USD, după aproape o jumătate de secol
acestea depăşeau 10.000 miliarde USD.
În esenţă, totalitatea tranzacţiilor economice şi non-economice dintre
statele lumii cuprinde:
• schimburile de mărfuri, constând din operaţiuni comerciale care
implică importurile şi exporturile de bunuri;
• schimburile de servicii, constând din operaţiuni necomerciale, în
speţă transporturi, asigurări, turism internaţional şi decontări prin
viramente bancare a importurilor şi exporturilor, precum şi
activităţile reprezentanţelor economice şi diplomatice etc.;
• schimburi de capital, care au un loc aparte, în continuă
expansiune, în totalul tranzacţiilor internaţionale, şi constau în
operaţiuni pe termene variate, antrenând interese cât mai diverse
ca localizare, motiv pentru care în prezent ele defineşte specificul
4
 tot mai clar de financiarizare şi bancarizare a relaţiilor
internaţionale.
Lucrarea de faţă este o tentativă de descifrare a noţiunilor şi
principiilor, de detectare a legităţilor care îşi fac simţită acţiunea şi influenţa în
cel mai dinamic domeniu al societăţii moderne: finanţele internaţionale.
Acestea reprezintă un traseu îndelungat, cu numeroase momente de acceleraţie
constantă sau sincope şi deviaţii trecătoare, care nu au făcut decât să pună în
evidenţă dimensiunile şi complexitatea relaţiilor monetar-financiare din lume.
Noile realităţi au transformat noţiunile elementare ale acestei discipline
în adevărate unelte de lucru, chiar dacă, în decursul timpului, instrumentarul
de operare şi acţionare s-a îmbogăţit permanent, cu noi achiziţii şi cu noi
principii, potrivite evoluţiei fireşti a lucrurilor.
Cu toate acestea, elementele iniţiale în cunoaşterea şi parcurgerea
acestui traseu sunt indispensabile, atât în detectarea subtilităţilor cu care
funcţionează sofisticatul mecanism contemporan, cât şi în previzionarea
realităţilor de mâine, adică anticiparea – într-un timp relativ util – a unei
multitudini de consecinţe şi mutaţii în toate domeniile vieţii social-economice,
nu doar a celei financiar-monetare.
Aşa se şi explică includerea „Relaţiilor monetar-financiare
internaţionale” în programele de studiu şi specializare de la mai multe secţii de
pregătire economică superioară şi justifică, totodată şi „scadenţa” predării
acestui obiect în anii unei maturităţi relative dobândită în cunoaşterea
economică. Tot acesta ar fi şi motivul dezvoltarea de faţă foloseşte
numeroasele şi preţioasele puncte de sprijin oferite de puternicii stâlpi în
materie, din teoria şi ştiinţa economică românească.
Evenimentele ultimului deceniu şi jumătate adaugă noi mutaţii care, în
anii viitori, vor prefigura noi orizonturi de cunoaştere, astfel încât, respectând
logica firească a lucrurilor, disciplina este chemată să abordeze şi să trateze
mobilurile variate care au cauzat şi adâncesc continuu procesul ireversibil de
integrare şi globalizare.
Alături de speranţa că lucrarea va oferi cel puţin o parte din clarificările
necesare unui început de drum, autorul îşi formulează şi nădejdea că, ajutat de
sugestiile şi recomandările cititorilor şi studenţilor, va putea pregăti o reeditare
a cursului viitor, capabil într-o mai mare măsură să acopere exigenţele
studiului.

5
6
 TEMA 1
PREMIZELE CONCEPTUAL-PRAGMATICE
ALE DISCIPLINEI

Abstract
Principalele fluxuri care justifică funcţionarea economiei internaţionale după principiul
vaselor comunicante sunt comerţul şi finanţele. Acestea au determinat în timp şi favorizează
în zilele noastre, deschiderea spaţiilor economice prin continuitatea şi reciprocitatea
fluxurilor comerciale şi financiare. Din nevoia de compensare, omenirea a abordat şi a
aplicat o succesiune de mijloace – evoluţia începând dinaintea aurului ca etalon internaţional
– şi continuând încă în anii din urmă cu forme adecvate de monede internaţionale.
Descifrarea resorturilor care condiţionează funcţionarea actuală a comerţului şi finanţelor
lumii implică în mod necesar studierea pe etape a conceptelor şi instrumentelor primordiale
de operare ale disciplinei

Cuvinte cheie

• valute • monedă internaţională

• devize • rezervă monetară internaţională
• monedă cheie • lichiditate internaţională

I. Aurul şi sistemele băneşti bazate pe aur

Deşi activitatea economică s-a desfăşurat şi, în actualul context

mondial, cu atât mai mult – se desfăşoară cu relativa ignorare a frontierelor
geo-politice, schimburile comerciale au fost adesea obstaculate fie de
numeroase bariere de ordin tarifar sau netarifar, fie de dificultăţi inerente
decontărilor internaţionale. De aceea, liberalizarea schimburilor explică
permanenta tendinţă de fluidizare a tuturor operaţiunilor comerciale şi
noncomerciale, motiv care a impus cu necesitate existenţa şi vehicularea
banilor universali.
Problema stingerii obligaţiilor reciproce a cunoscut variate soluţionări,
de la formele străvechi de troc, până la sofisticatele practici de compensare sau
barterizare care şi azi se mai întâlnesc din varii motive.

7
 Ca tip superior de compensaţie prin implicarea unui anumit tip de
marfă, istoria consemnează monopolul adjudecat pentru o lungă perioadă de
timp al unui metal preţios, aurul, care într-o relativ scurtă epocă a dobândit
exclusivitatea în competiţia cu argintul. Ulterior s-au alăturat şi alţi exponenţi
ai valorii – valutele şi devizele – şi treptat s-a înlocuit şi s-a exclus aurul din
decontările internaţionale.

1.1. Evoluţia etalonului aur

Zilele de glorie ale etalonului aur se consemnează a fi doar în

jumătatea de secol de dinaintea primului război mondial. Înainte de această
perioadă era preferat chiar argintul, dar ca urmare a reevaluărilor repetate de
pe piaţa aurului şi argintului, însăşi Anglia „s-a împotmolit” în etalonul aur şi
marele său prestigiu a determinat Franţa, SUA, Germania şi Japonia să-l
adopte mai târziu.

Chiar şi în cele mai bune zile ale sale, etalonul aur a fost periodic
încercat de crize, fireşti în condiţiile în care preţul se afla la discreţia
descoperirilor incidentale de aur: minele de aur nu produceau atât cât
să respecte evoluţia produsului brut mondial, astfel că, peste tot în
lume, în ultimele decenii ale secolului XIX, a scăzut drastic nivelul
preţurilor. Faptul a creat acute nelinişti sociale şi o generală
radicalizare a tuturor mişcărilor cu caracter social. Este nota comună a
multor ţări din anii 1870-1890, când, pe fondul crizei aurului, a irumpt o
adevărată eră a populismului.

Specificul etalonului aur constă în aceea că, indiferent de marfă sau de

ţară, aurul era mijloc universal de plată, ca marfă internaţională şi, în acelaşi
timp, echivalent pentru toate datoriile contractate cu străinătatea. Pe baza
rezervei de aur aflată la banca centrală ca autoritate monetară, convertibilitatea
în aur era liberă şi nelimitată, valabilă pentru orice semne ale valorii. Deoarece
raportul valoric era invariabil, balanţa de plăţi externe se echilibra automat:
• când aceasta devenea activă, însemna că intra aurul în acea ţară şi
pe această bază, creştea circulaţia bănească şi preţurile; exporturile
se diminuau, deci şi intrările în aur, până la restabilirea automată a
echilibrului;

8
 • când balanţa devenea pasivă, însemna că ieşea aurul, pe această
bază se stabileau preţurile şi circulaţia bănească, după care
impulsionarea exporturilor rărea ieşirile de aur şi balanţa se
(re)echilibra.
Evoluţia etalonului aur a fost caracterizată de o disciplină
internaţională respectată şi implementată în mod automat şi care a consemnat
trei faze nuanţate ale aceluiaşi etalon:
a) etalonul aur-monedă (GOLD SPECIE STANDARD), când circulaţia
liberă internă şi externă a monedelor de aur era garantată de echivalenţa
între valoarea nominală şi comercială a lor, iar balanţa plăţilor externe se
regla tot automat prin mijlocirea aurului;
b) etalonul aur-lingouri (GOLD BULLION STANDARD), când aurul era
stocat ca lingouri la banca de emisiune, drept dovadă a suprimării
circulaţiei aurului ca monedă; încă funcţiona libera transferabilitate a
fondurilor, însă convertibilitatea în aur a bancnotelor era limitată (numai
pentru un volum care avea cel puţin valoarea unui lingou de aur);
sistemul nu a fost peren, tocmai datorită sistării circulaţiei interne şi
externe a aurului;
c) etalonul aur-devize (GOLD EXCHANGE STANDARD), care
marchează introducerea valutelor şi devizelor în circulaţie după
recomandările Conferinţei internaţionale din 1922 de la Geneva.
Completarea rezervei cu valute şi devize a însemnat o fisurare a
practicilor clasice, deoarece în prezent o unitate monetară se definea atât prin
aur, cât şi printr-o altă valută, iar circulaţia aurului a fost complet înlocuită cu
alte semne ale valorii; în funcţie de opţiunea băncii, bancnotele se puteau
converti în aur sau în valute-aur. Rezerva monetară internaţională conţinea
aur, active diverse şi valute selecţionate anume.

Îndată după război acest sistem a mai rămas valabil pentru anumite
ţări cu potenţial economic mare. Ulterior, convertibilitatea în aur şi/sau
valute s-a permis sau s-a retras selectiv, fie pentru stingerea
imperioasă a unor obligaţii de plăţi internaţionale, fie doar pentru
anumite operaţiuni şi deţinători. Oricum însă, creşterea lentă a
producţiei de aur, şi chiar scăderea acesteia, a impus completarea
bazei de aur cu alte mijloace de plată: valutele, care sunt unităţi
monetare în sine, şi devizele, care sunt creanţe asupra străinătăţii.
„Faptul că ţara X deţine o rezervă în valuta ţării Y şi nu cere convertirea
ei în aur şi nici o contraprestaţie, ci o păstrează într-un cont de bancă

9
 în ţara Y, echivalează cu acordarea unui credit de către ţara X către
ţara Y”.1

Pe lângă aspectul monetar, şi-au făcut simţită influenţa şi certe

implicaţii politice, deoarece valutele şi devizele conferă dreptul imediat de a se
primi valoarea lor nominală şi se pot procura prin credite externe.
Ţara emitentă a valutei de rezervă însă are marele avantaj de a putea
investi oriunde şi de a importa orice marfă şi în orice volum, pentru că ea nu-şi
va irosi rezerva monetară internaţională, ci doar propria monedă. Cu o astfel
de valută liber utilizabilă, ţara emitentă îşi poate menaja exporturile, fără
obligaţia de a-şi micşora importurile.
Prin acest sistem s-a dus lupta pentru dominaţia sistemului
internaţional de plăţi, câştigat relativ uşor de ţara emitentă a valutei de rezervă,
şi datorită faptului că multe ţări în dezvoltare şi cu balanţe pasive au procedat
la o adevărată „hemoragie” a aurului propriu pentru a-şi echilibra balanţele.

1.2. Criza aurului monetar – dolarul ca monedă-cheie

Îndată după venirea regimului hitlerist la putere în anii '30 neliniştile

politice s-au concretizat într-un veritabil exod al aurului dinspre Europa de
Vest înspre SUA, fapt care a accentuat şi mai mult inegalităţile preexistente în
repartiţia acestuia. După sfârşitul războiului, dolarul a devenit tot mai mult
moneda cheie pentru comerţul şi finanţele internaţionale iar prin actul
constitutiv al FMI, parităţile monetare nu s-au stabilit faţă de aur, ci faţă de
dolar.
Aurul şi-a micşorat drastic potenţialul monetar, intrând într-un
ireversibil proces de demonetizare, în timp ce rezervele particulare şi cele
publice sau guvernamentale erau ţinute în dolari, ca depozite bancare şi active
lichide pe termen scurt.
Dacă înainte de 1914 lira sterlină era socotită moneda rege, după anii
'40 acest statut i-a revenit dolarului, supranumit şi „monedă de intervenţie”,
întrucât se folosea pentru calmarea cursului monedelor proprii. În plus, ritmul
de creştere a comerţului internaţional a devansat serios ritmul producţiei de

1
Costin C. Kiriţescu – Relaţii valutar-financiare internaţionale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978, pag. 25
10
aur, însăşi opinia publică susţinând că acest metal în postură de monedă ar
obstacula afacerile şi dezvoltarea economică.
Criza aurului monetar s-a acutizat după anii '60 şi a culminat odată cu
sfârşitul însuşi al sistemului bazat pe etalonul aur: prin actul lui Nixon SUA
urmau să nu-şi mai asume nici o obligaţie de convertire la cerere a dolarilor în
aur, ci numai în yeni japonezi, în mărci vest-germane etc., şi numai la cursuri
oficiale, aşa cum stabilise FMI.
După două devalorizări succesive ale dolarului faţă de aur, în 1975
FMI a făcut pasul final în demitizarea aurului, prin abolirea definitivă a
preţului oficial al acestuia. Aurul şi-a prorogat însă utilitatea în alte domenii,
mai utile şi mai practice în noul context: industrie, chimie, farmacie,
armament, medicină, bijuterie etc., retrăgându-se complet şi definitiv din
circuitul monetar.
În prezent aurul se cotează ca orice altă marfă, funcţia de rezervă se
mai păstrează încă, deşi este complet demonetizat, iar monedele de aur se mai
bat, dar din motive pur comemorative.
Dezvoltarea inegală a statelor şi modificările în raportul de forţe au fost
vicisitudinile incontestabile ale etalonului aur, însă acestea nici pe departe nu
au încetat odată cu adjudecarea statutului de monedă-cheie de către dolar.
Expansiunea fenomenelor inflaţioniste, care au urmat momentului de
oficializare a ieşirii aurului din circuitul monetar, a încurajat pe alocuri
reînvierea nostalgiei aurului. Mai multe voci au incriminat valutele şi devizele
drept „mic cancer” a cărui extirpare ar însănătoşi – chipurile – întregul sistem
monetar internaţional. „Cu cât semnele băneşti se vor deprecia mai mult, roase
de inflaţie, cu atât nostalgia după aur va fi mai mare”2.
Prin cronicizarea mai multor evenimente fenomenele inflaţioniste au
culminat cu deconectarea definitivă a stocului metalic de stocul de hârtie în
circulaţie.

II. Valute. Devize. Moneda internaţională

În ciuda avatarurilor inflaţioniste, dolarul şi-a continuat cariera de

etalon al valorii în schimburile internaţionale, chiar şi după lansarea DST-
urilor din 1975, ca soluţie salvatoare de exprimare a rezervelor internaţionale

2
C. Kiriţescu – op. citate, pag. 34
11
printr-un coş valutar. Chiar şi ţările OPEC, proaspăt beneficiare a unor
excedente generate de exporturile scumpite de petrol, au început să-şi coteze în
DST preţul de monopol al petrolului, din teamă că dolarul şi-ar putea pierde
valoarea…
Pe lângă acestea, în tranzacţiile internaţionale s-au impus şi alte
monede, aparţinând unor state puternice industrializate, fără însă ca rolul de
valută hegemon să se îndepărteze de moneda nord-americană.

2.1. Valutele

Cum rezultă dintr-o definire clasică3, valuta este moneda naţională a

unei ţări în măsura în care îndeplineşte funcţia de instrument de plată şi de
rezervă pe plan internaţional. Aşadar, valutele sunt monedele emise de
autorităţi monetare anume şi folosite în operaţiuni de decontări şi tranzacţii
internaţionale. Ele pot apărea în cont, ca disponibilităţi la o bancă din ţara
emitentă sau la terţi, folosită pentru plăţi din cont pentru operaţii curente – şi
ca valute efective, ca numerar propriu-zis, mai puţin răspândite şi numai în
situaţii care nu permit substituirea (turism, deplasări etc.) în străinătate,
întrucât stocarea lor necesită eforturi costisitoare şi greu justificabile.
Preschimbarea valutelor între ele după un regim mai mult sau mai
puţin lejer de convertibilitate, diferenţiază valutele în convertibile şi respectiv,
neconvertibile. Generalizarea flotării cursurilor a modificat accepţiunea de
convertibilitate şi a impus raportarea monedelor faţă de un curs de schimb aşa
cum rezultă de pe piaţa valutară.
Ca valută efectivă, liber utilizabilă în operaţii şi tranzacţii
internaţionale, se pot folosi numai monedele care îndeplinesc o serie de
condiţii referitoare la stabilitatea şi potenţialul economic al ţării emitente şi
care se bucură de o încredere maximă.
Valutele de rezervă sunt antrenate în componenţa rezervei monetare
internaţionale (încă) alături de aur, mărfuri de export disponibile într-o
anumită perioadă şi creanţe scadente faţă de străinătate. Dolarul american
continuă să fie valuta principală în componenţa rezervei, alături de alte valute:
yenul japonez, marca, francul francez, cel elveţian, lira sterlină etc.

3
P. Bran – Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990,
pag. 35
12
 În fapt, rezerva de valută este rezultatul unei balanţe active, căreia îi
corespunde, direct sau indirect, un pasiv din balanţa ţării care a emis acea
valută.

Activele balanţei nord-americane din perioada imediat postbelică s-au

datorat unor pasive din balanţele ţărilor vest-europene antrenate în
eforturile de reconstrucţie, şi ele indicau existenţa unor mai mari
creanţe ale SUA faţă de exterior, mult mai mari decât propriile datorii
faţă de parteneri.
Ulterior situaţia s-a inversat, după stăvilirea aşa-zisei „foame de dolari”,
după care s-au activat balanţele statelor refăcute după război şi
consolidate în plan economic. Rezultă că deficitele cronice din balanţa
de plăţi a SUA au fost sistematic alimentate cu dolarii din rezervele lor
monetare şi din lichidităţile internaţionale.
Deoarece soldul pasiv al balanţei SUA nu-şi putea găsi corelaţia în
necesarul internaţional de mijloace de plată, legătura pur artificială
invocată a fost de natură să genereze mari dezechilibre, pentru
înlăturarea cărora s-a optat pentru formula DST, ca monedă
convenţională, abstractă şi artificială, rezultată prin ponderarea în coş a
câtorva alte monede puternice.

2.2. Devizele

Deşi titluri de credit cu o tipologie complexă, devizele sunt adeseori

asociate cu valutele. Distincţia între aceste două categorii se bazează pe
momentul lichidării obligaţiei de plată în relaţiile economice internaţionale.
Astfel valutele asigură o imediată lichidare, în timp ce prin devize (cambii,
cecuri, bilete la ordin etc.) obligaţia de plată poate fi lichidată la o anumită
dată, stabilită ferm prin contract. Operaţiunile cu devize reclamă titluri de
credit lichide şi uşor mobilizabile.
Forma lor de apariţie şi operare le diferenţiază în:
- cambii, ca efecte de comerţ care mijlocesc schimbul;
- cecuri, când sunt trase băncii de către un titular de cont;
- valori mobiliare, ca acţiuni şi obligaţiuni amortizabile şi
rambursabile în relaţiile externe.
După calitate, devizele sunt convertibile – când se preschimbă uşor în
altă monedă decât cea exprimată, şi neconvertibile – dacă preschimbarea

13
implică restricţii sau costuri; tot aici mai intră şi devizele de clearing, acceptate
numai în relaţiile bi- sau multilaterale de clearing.
Folosirea titlurilor de credit ca mijloace de plată internaţionale le
conferă calitatea de devize.

2.3. Moneda internaţională

Pe măsură ce crizele dolarului au deteriorat credibilitatea sa pe plan

internaţional, a devenit tot mai evidentă necesitatea unui alt instrument
monetar, care să deservească relaţiile economice între state şi economii
diferite. Moneda internaţională este frecvent invocată în literatura de
specialitate şi folosită în practică sub două forme:
- fie ca monedă naţională antrenată şi acceptată ca mijloc de plată în
afara statului emitent,
- fie ca monedă convenţională emisă de un organism internaţional cu
convenţia utilizării şi circulaţiei mondiale sau regionale, în paralel
cu monedele naţionale.
Procedeul a funcţionat cu un astfel de raţionament şi în secolele
trecute, când datorită echivalenţei dintre valoarea nominală şi valoarea
efectivă, o serie de monede naţionale erau folosite în schimbul şi circulaţia din
zone mai mari: napoleonul francez, lira sterlină, ducatul austriac, talerul prusac
etc. Aurul şi argintul au avut aceste atribuţii, de bani universali, în ciuda
oricărui veşmânt naţional de emisiune.
În timpurile moderne dolarul american a dobândit funcţii monetare
internaţionale prin actul Conferinţei de la Bretton Woods. Divergenţa dintre
naţional şi internaţional referitoare la monede nu şi-a găsit decât cu greu şi
târziu o rezolvare acceptabilă, întrucât nici o autoritate suverană şi naţională
nu încuviinţa lesne subordonarea faţă de o autoritate interstatală, de tip sistem
monetar.
Acesta este, în parte, şi motivul pentru care, deşi s-au dezvoltat
vertiginos schimburile internaţionale, partenerii continuă să se îndrepte, să
apeleze la forme stufoase de troc (barter, clearing), pentru a evita tribulaţiile
decontărilor internaţionale, practicând în paralel şi veritabile relaţii de marfă-
bani.

14
 Printre proiectele, nu întotdeauna utopice, de creare şi utilizare a unei
monede internaţionale putem aminti4:
- lira imperiale, imaginată de un bancher italian din sec. XVI; aceasta
avea o greutate fixă în aur la care trebuia să se raporteze toate celelalte
monede; întrucât zona de circulaţie era cea de baştină a bancherului,
proiectul nu a stârnit interesul scontat;
- moneda mondială a fost motiv de reflexie şi inovaţie favorit al mai
multor protagonişti între care chiar şi Napoleon;
- moneda internaţională propriu-zisă este rezultatul înţelegerii între mai
multe state sub coordonarea unei instituţii parastatale; aici intră şi o parte
dintre proiectele FMI: la conferinţa istorică de la Bretton Woods întâi de
toate s-au disputat două categorii de interese – Anglia şi SUA – prin
polemica dintre cei doi exponenţi şi şefi de delegaţii:
a) Lordul J.M. Keynes, pentru Marea Britanie, a propus
„grammor-ul” sau „bancor-ul”, ca monedă emisă de Uniunea
Internaţională de clearing şi
b) H.D. White, din partea SUA, care a propus „unitas-ul”, ca
echivalent a 10 USD în aur; Trezoreria SUA a respins proiectul
pentru a impulsiona impunerea dolarului, fapt realizat şi datorită
puterii economice neştirbite a SUA din anii '40
Moneda convenţională DST a fost iniţiată după 1969 prin modificarea
statutului FMI, când s-a hotărât circulaţia acesteia doar între băncile centrale şi
FMI. Definirea iniţială în aur (de 0,888671 gr. aur fin, echivalentul
conţinutului în aur al dolarului SUA din anul 1944) a fost abandonată în
favoarea definirii prin coş valutar. DST nu a reprezentat o monedă perfectă,
însă a fost agreată ca soluţie tampon pentru golul de lichidităţi generat de
retragerea dolarilor atunci când aceştia au fost direcţionaţi în epocă să acopere
deficitul balanţei nord-americane.
Tentativele de creare a unor monede în afara FMI au coexistat şi s-au şi
finalizat în mai multe forme tipice zonelor geo-politice şi economice care le-au
emanat.
Reţine în mod special atenţia rubla transferabilă, ca instrument
monetar de cont şi evidenţă, cu rol de valută colectivă, destinată compensărilor
reciproce din piaţa CAER; evidenţele operaţiunilor contate în ruble

4
după Costin C. Kiriţescu – Op. cit., Bucureşti, 1978, pag. 44 şi urm.
15
transferabile au figurat la BICE (Banca Internaţională de Colaborare
Economică) cu sediul la Moscova, în contrapartidă cu conturi speciale
deschise la fiecare din băncile centrale ale statelor membre CAER.
De asemenea, reţine atenţia moneda ECU (European Currency Unit) ca
rezultat prin coş valutar şi utilizabilă doar la nivelul Sistemului Monetar
European. Această unitate de cont a mai avut şi predecesori (EURCO –
European Composit Unit, şi EUA – European Unit of Account), care, în
realitate, au pregătit terenul pentru integrarea monetară europeană aşa cum s-a
realizat aceasta în anii de final ai sec. XX.
Preocuparea pentru o monedă cu o cât mai amplă circulaţie şi
accesibilitate s-a manifestat şi pe alte meridiane, unde a funcţionat sporadic
AMU (Assian Monetary Unit) – ca unitate de clearing asiatic; dinarul arab –
ca unitate de cont al unui Fond Monetar Arab ş.a., cu raportare directă la
valoarea convenţională a DST ş.a.
* *
*
Dificultăţile numeroase în calea proiectului de monedă internaţională
care să corespundă procesului energic de expansiune liberă a schimburilor s-au
datorat în principal dificultăţilor în nivelarea asperităţilor dintre variate
autorităţi monetare, exponente a tot atât de variate suveranităţi politice, prea
puţin dispuse la micşorarea propriilor prerogative în interesul unei comunităţi
de state şi pieţe.

Dolarul ca monedă internaţională5

„Dacă Big Mac este hamburgerul internaţional, iar Coca-Cola este

sucul internaţional, atunci dolarul american este banul internaţional.
Străinii posedă peste 1.000 miliarde dolari în active financiare nord-
americane. La sfârşitul anului 1989 băncile americane deţineau ceva
mai mult de 700 miliarde dolari în depozite străine exprimate în dolari.
În schimb, băncile străine deţineau sute şi sute de miliarde în depozite
de eurodolari exprimate în dolari.
Această preferinţă mondială faţă de activele exprimate în dolari, şi nu
în yeni, franci sau ruble, reflectă încrederea în valoarea dolarului,
precum şi acceptabilitatea sa universală în tranzacţiile internaţionale,

5
Articol preluat în traducerea şi adaptarea autoarei din cartea „Money, Banking and Financial
Intermediation”, de Gary Smith, Ed. MIT, USA &Canada, 1991, pag. 665, n.a.
16
pornind de la ţiţei şi grâne, până la cele monetare, în care preţul se
exprimă în dolari, iar schimburile, negocierile se stabilesc (tot) în dolari.
Mai mult de 150 miliarde dolari circulă în afara SUA…
Dolarul nord-american este moneda oficială în Liberia şi Panama, fiind
folosită liber în Israel alături, adică în paralel cu shekel-ul. De
asemenea, este mijlocul neoficial al schimburilor în multe ţări, adesea
acceptat ca primă peste cursul oficial de schimb.
În Brazilia, Mexic şi alte ţări cu inflaţie galopantă dolarul este o
adevărată bancă elveţiană pentru cei săraci – adică cel mai simplu
mod de păstrare a economiilor exprimate într-o monedă solidă. În
Uniunea Sovietică şi celelalte ţări est-europene dolarul se foloseşte pe
pieţele negre – cele din afara reţelei aprobate de guverne – pentru că
dolarul se poate schimba cu alte monede, în timp ce moneda naţională
nu!
Nimeni din afara Uniunii Sovietice nu vrea ruble, toată lumea însă
doreşte dolari.”

Momente de referinţă în evoluţia relaţiilor

valutar-financiare internaţionale

Conţinutul relaţiilor valutar-financiare include:

- totalitatea instrumentelor şi modalităţilor de plată internaţionale;
- formele de organizare a operaţiunilor valutar-financiare;
- cadrul instituţional în care funcţionează aceste relaţii.
Problema nodală a relaţiilor valutar-financiare o reprezintă
concentrarea tuturor politicilor pentru menţinerea puterii de cumpărare
a banilor, care se traduce, în ultimă instanţă, prin menţinerea stabilităţii
valorice a disponibilităţilor băneşti.
Iniţiate odată cu primele fluxuri valorice între diferite autorităţi monetare
naţionale, relaţiile valutar-financiare îşi au sorgintea instituţională în
transferurile băneşti care au urmat conflictului din 1870-1871 între
Germania şi Franţa; în despăgubirile de război la care a fost obligată
Germania faţă de învingătorii din prima conflagraţie mondială, precum
şi în uriaşele eforturi materiale şi financiare, ce aveau ca scop
refacerea economiilor distruse din Europa de vest şi însănătoşirea
circulaţiei băneşti, pe noi principii şi la scară mondială.
În perioada postbelică s-au demarcat o serie de momente cu înrâurire
definitivă asupra configuraţiei relaţiilor valutar-financiare internaţionale.

I. Primul dintre acestea îl reprezintă Conferinţa Internaţională de la

Bretton Woods din 1944, la care s-a preconizat crearea unui sistem
valutar internaţional; denumirea internaţional a noului sistem se explică
prin aceea că nu s-a adoptat o monedă nouă, ca rezultat al unei
emisiuni autonome şi cu acoperire universală, ci s-a consfinţit circulaţia

17
 internaţională a unei singure monede naţionale. Totodată, funcţionarea
sistemului s-a bazat pe un set de principii menite să asigure viabilitatea
sistemului, dintre care mai importante au fost6:
a) alegerea etalonului monetar;
b) stabilitatea cursurilor de schimb ale monedelor naţionale;
c) crearea rezervelor monetare şi asigurarea lichidităţii internaţionale;;
d) echilibrarea balanţelor de plăţi.
Cu privire la alegerea etalonului monetar, aurul şi dolarul au funcţionat
astfel până la sistarea convertibilităţii internaţionale a dolarului în aur.
Adică, posesorul nerezident al dolarului avea posibilitatea să aleagă
între cele două forme materiale ale etalonului. În baza imenselor
rezerve de aur ale FED, valoarea paritară a dolarului funcţiona ca
garanţie pentru asigurarea încrederii străinilor în dolar.
Aplicarea în practică a stabilităţii (fixităţii) cursurilor de schimb a fost
condiţia de bază impusă de FMI pentru realizarea cooperării monetare
şi pentru dezvoltarea comunităţii internaţionale. Cu marje de ± 1%,
ţările emitente (şi membre FMI) aveau obligaţia de a supraveghea strict
evoluţia cursurilor de piaţă la propriile monede faţă de paritatea
oficială.
De asemenea, pentru două categorii de operaţiuni – anume:
convertirea sumelor solicitate şi intervenţiile pe piaţă pentru a menţine
stabilitatea cursurilor – autorităţile monetare din ţările membre FMI
aveau obligaţia constituirii şi conservării unui stoc special de rezerve
monetare oficiale. Componenţa acesteia includea aurul, titlurile de
valoare emise pe pieţele monetare naţionale şi dolarul SUA, care
pătrundea în economia acelei ţări prin mijlocirea operaţiunilor sale cu
străinătatea.
Un important principiu se referă la echilibrul balanţei de plăţi, pe care
ţările membre erau obligate să-l supravegheze. Cu excepţia SUA, toate
celelalte puteau recurge la soluţia extremă a devalorizării/revalorizării
propriei monede, însă numai de comun acord cu FMI.
S-a dispus şi crearea a două organisme internaţionale:
1. Fondul Monetar Internaţional, cu rolul de a finanţa deficitele din
balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre, precum şi de a sprijini
implementarea unor politici de echilibrare a respectivelor balanţe;
2. Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare, cu rolul
de finanţator propriu-zis a investiţiilor destinate reconstrucţiei
productive şi dezvoltării (s-au înfiinţat şi Asociaţia Internaţională
pentru Dezvoltare şi Corporaţia Financiară Internaţională, care,
împreună cu alte instituţii anexe de funcţionare, au constituit grupul
Băncii Mondiale).

6
C. Floricel – Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
1996, pag. 10-12
18
În anii care au urmat, Sistemul a fost funcţional, în sensul că
numeroase state şi-au refăcut economia şi au trecut la convertibilitatea
propriei monede în condiţiile create. Dolarul american, stabilit ca etalon
la Bretton Woods, s-a impus în lume ca unic etalon, însă
convertibilitatea sa în aur a determinat o drastică reducere a rezervelor
de aur ale SUA, în paralel cu perpetuarea cronică a deficitelor din
balanţa externă a SUA şi în contrapartidă cu activele din balanţa
externă a statelor partenere.

II. Începând cu anii '60 instabilitatea unor monede (dolarul în primul

rând, urmat de zvâcnirile lirei sterline, ale francului francez şi ale mărcii
vest-germane) a prefigurat treptat starea de criză a sistemului,
potenţată de febra aurului şi de devalorizări succesive ale principalelor
monede. În plan politic s-au acutizat conflicte şi contradicţii între felurite
interese de ordin economic şi financiar.
Anul 1971 localizează sfârşitul practic al sistemului, consfinţit prin actul
unilateral al SUA de suspendare a convertibilităţii dolarului american în
aur.
Stabilitatea cursurilor a fost blamată, clamându-se instabilitatea
monetară, ca principiu diametral opus; SUA au impus fluctuaţia, adică
elasticitatea, manevrabilitatea cursurilor faţă de dolar, cu un argument
similar cu cel care a stat la baza fixităţii cursurilor: un dolar instabil
accelerează şi consolidează expansiunea SUA în lume astfel:
- dacă dolarul „ar tinde să scadă”, mărfurile americane se ieftinesc şi
devin accesibile cumpărătorilor străini;
- dacă dolarul „ar tinde să se întărească”, ar fi favorizaţi cumpărătorii
americani, dobândind acces mai uşor şi mai ieftin pe pieţele
străine.

III. Instabilitatea a provocat perturbarea relaţiilor economice

internaţionale, precum şi a economiilor naţionale, cel de-al treilea
moment notabil din această serie fiind marcat de numeroase probleme
dificil de rezolvat, aşa cum au fost ele evidenţiate la întâlnirea
internaţională de la Kingstone – Jamaica 1976:
- dezechilibre mari în relaţiile economice internaţionale;
- deficite mari în bugetele publice;
- dobânzi bancare anormale şi fără legătură cu problematica
realităţilor economice;
- extinderea şomajului şi a inflaţiei, ca motive majore ale dezordinii
din structura lichidităţii internaţionale şi ale agravării decalajelor.
Ca atare, în Acordul final elaborat cu acest prilej s-a stabilit o soluţie de
compromis în disputa fixitate-flexibilitate, în sensul că statele membre
ale FMI şi BIRD au dobândit o oarecare autonomie în alegerea celor
mai potrivite procedee pentru menţinerea unor aranjamente ordonate.

19
 IV. Continuând în acelaşi registru, în ultimele decenii ale secolului XX
s-au conturat fazele unui alt mare moment, când prin Conferinţa
internaţională de la Veneţia – 1987, SUA reiterează o chestiune
altădată socotită desuetă: necesitatea stabilităţii cursurilor şi a
cooperării între băncile centrale pentru a o asigura.
S-a evidenţiat totodată aportul celor două mari organisme
internaţionale – FMI şi BIRD – de piloni fundamentali ai proceselor de
refacere şi dezvoltare economică, într-un context în care s-au
manifestat cu o vigoare în creştere numeroase tendinţe contradictorii:
a) multilateralismul, inaugurat prin lucrările GATT (şi apoi OMC), ca
rezultantă a practicilor de liber schimb şi de incriminare a multitudinii de
bariere tarifare sau netarifare; însăşi ideologia dominantă în comerţul
internaţional postbelic, favorabilă liberalismului comercial, a activat noi
şi noi economii în circuitul mondial, în intenţia deseori declarată şi
susţinută de eradicare a decalajelor şi de conjugare a eforturilor în
promovarea bunăstării; un consistent exemplu este furnizat de
activitatea şi expansiunea corporaţiilor transnaţionale, care s-au
constituit în veritabili catalizatori ai fluidizării fluxurilor şi ai adâncirii
interdependenţelor;
b) integraţionismul regional, autonom într-o primă fază, dar factor
important de promovare a liberalismului multilateral în zona
schimburilor şi fluxurilor; exemplul pieţei interne unice din cadrul
Uniunii Europene, precum şi al monedei unice din aceşti ultimi ani
susţine progresele acordurilor regionale, ca bază pentru ulterioare
aranjamente multilaterale.
La toate acestea se adaugă eşecul oficializat al sistemului de comandă
hipercentralizată. În planul fluxurilor comerciale, cu expresia lor
valorică – relaţiile financiare şi monetare internaţionale, aceste state-
economii îşi orientează economiile către uriaşa piaţă unică din
apropiere, ca prim pas în marea integrare multilaterală.

III. Rezerva şi lichiditatea internaţională

Relaţiile valutar-financiare internaţionale – exprimate prin relaţii de

repartiţie, de credit şi de plăţi – constituie un sistem integrativ de relaţii
generalizate care funcţionează pe principii cibernetice, punând în strânsă
legătură entităţile economice naţionale cu cerinţele şi impulsurile transmise şi
procesate în şi din economia internaţională.
Următoarele elemente definesc explicit trăsăturile sistemului de relaţii
valutar-financiare internaţionale aşa cum este acesta configurat în prezent:

20
 - condiţionările şi interesele ţărilor care pe piaţa internaţională deţin
proporţia majoritară în furnizarea fondurilor financiare;
- cadrul general politic şi social-economic, din diferite zone şi de
ansamblu, ţinând cont de paralelismul în acţiune a două procese:
integraţionismul şi globalismul.
Extinderea la nivel global a mişcărilor naţionale de bunuri, servicii şi
capital, ca urmare a dezvoltării şi distribuirii inegale a resurselor determină, în
plan valutar-financiar, o creştere considerabilă a volumului de mijloace de
plată internaţionale. Astfel se redistribuie fonduri între zone cu grade diferite
de implicare, în sensul unor fluxuri dinspre statele cu disponibilităţi multiple,
spre cele mai puţin favorizate economic şi social.
Instabilitatea este cel mai adesea nota definitorie a întregului sistem.
Aceasta se traduce prin marile dezechilibre din relaţiile economice
internaţionale,concretizate în extinderea şomajului, deficite bugetare şi
curente, cu repercusiuni de forma degringoladei dobânzilor bancare anormale
şi cu inflaţie şi dezordine în lichidităţile internaţionale.

3.1. Rezerva monetară internaţională

Prin componenţă şi definiţie, rezerva monetară internaţională

reprezintă deţinerile de mijloace de plată internaţională ale unei ţări aflate la
banca sa centrală ca autoritate monetară. Aceasta se compune din rezerva de
aur, valutele de rezervă, drepturi speciale de tragere şi disponibilităţi la FMI,
adică exprimă creanţele în valută faţă de străinătate, în general pe termen de
până la 3 luni.
Rezerva monetară internaţională diferă de deţinerile în valută şi devize
de la băncile comerciale care servesc tranzacţiile curente; constituirea sa indică
un activ în balanţa de plăţi a ţării deţinătoare, care corespunde unui pasiv din
balanţa de plăţi a ţării emitente. Cazul cel mai ilustrativ îl reprezintă SUA, care
an de an au avut de plătit în străinătate mai mult decât aveau de încasat, iar
faptul s-a concretizat în deficitele uriaşe ale propriei balanţe de plăţi, cărora le-
au corespuns depozitele în dolari din alte bănci comerciale şi centrale decât ale
SUA.
¾ Rezerva de aur se constituie încă din raţiuni care ţin mai curând
de un anumit sentimentalism istoric, întrucât, ca importanţă intrinsecă, este

21
devansată de alte elemente. Stocul de aur este uzual divizat în două categorii
de stocuri, după utilitate:
a) stocul de consum curent, din care aurul se foloseşte pentru
cercetări, medicină, industrie, bijuterii, medalii etc. şi
b) stocul permanent (intangibil), la care s-ar putea apela numai în
cazuri excepţionale: secetă, calamităţi, război etc.
Până în anii '70 rezervele de aur ale băncilor centrale erau tratate ca un
adevărat mit, beneficiind şi inspirând un tratament adecvat din partea
oficialităţilor şi a opiniei publice.
După devalorizările succesive din anii '70 şi prin statutul modificat al
FMI, s-a desfiinţat preţul oficial al aurului în favoarea unui preţ stabilit prin
jocul cerere-ofertă pe piaţă; o vreme aurul s-a mai utilizat ca formulă finală de
echilibrare a balanţei de plăţi externe, însă treptat s-a restrâns considerabil
rolul său în compoziţia rezervei internaţionale.
¾ Rezerva valutară se compune din sumele deţinute de către
autoritatea monetară, reprezentată de bănci centrale, oficii valutare, trezorerii,
fonduri de egalizare a schimburilor. Forma acesteia cuprinde creanţele asupra
străinătăţii, bonurile de tezaur, obligaţiunile guvernamentale pe termen scurt şi
lung, precum şi creanţele nevalorificabile pe piaţă şi provenite din tranzacţii
între bănci centrale şi guverne.
De fapt, valutele de rezervă provin din deficitele de plăţi ale ţării
emitente, aşa cum au stat lucrurile până în 1914, când Anglia cu piaţa Londrei
deţinea rolul de bancher al lumii, iar lira sterlină era valuta preferată.
După primul război mondial, şi cu precădere după Marea Criză
ascensiunea economică a SUA a eclipsat rolul lirei sterline, iar prelungirea
cvasiinerţială a imperiului britanic doar i-a amânat sucombarea7.
Moneda care îndeplineşte rolul valutei de rezervă trebuie să fie stabilă
şi credibilă. Deţinerea ca rezervă a valutei forte de către orice ţară slabă este
similară cu creditarea involuntară a ţării emitente (pentru acea valută forte) de
către deţinător. Cu alte cuvinte, ţara mai slabă apare în poziţia de creditor faţă
de ţara (mai puternică) emitentă a valutei forte şi „… nu rare sunt cazurile în
care rezervele ţării A în valuta ţării B sunt folosite de ţara B pentru investiţii

7
Una din cele mai mari inflaţii din deceniile postbelice care i-a determinat deprecierea progresivă şi,
împreună cu eroziunile cauzate de criza valutară a anilor '60-'70, i-a anulat lirei sterline însuşirile de
valută de rezervă. De altfel, în 1977 Marea Britanie a contractat un credit de cca. 3 mld. dolari SUA
folosit pentru convertirea şi restituirea depozitelor în lire sterline aflate la deţinători din Commonwealth -
n.a.
22
rentabile chiar în ţara A”8. În felul acesta, au constatat specialiştii9, valutele
de rezervă asigură ţării puternice „secretul minunat al deficitului fără
plânsete, care permite să iei, fără să dai, să împrumuţi fără să te împrumuţi şi
să primeşti fără să plăteşti …”.
Mai mult de atât, creditele acordate în această manieră au doar dobânda
corespunzătoare dobânzii curente pentru depunerile la vedere, iar ţara emitentă
a valutei forte (de rezervă), deşi în fapt este debitoare, poate efectua o
adevărată expansiune economică asupra ţării care-i posedă (deţine) moneda,
pentru că aceasta îi posedă doar moneda, nu şi o altă valoare materială.
Blocurile sau zonele monetare create în decursul timpului au funcţionat
pe baza unor relaţii de dependenţă monetară între un grup determinat de ţări
ale căror monede naţionale gravitau în jurul monedei de rezervă, adică moneda
emisă de ţara cea mai puternică. Situaţia îşi are explicaţia în sistemul aur-
devize care a îngăduit componenta valutară a rezervelor oficiale.
Cazul singular al SUA este, în acelaşi timp, şi cel mai spectaculos de
exemplificat pentru modelul de „… creditare a debitorului”: pe măsură ce
pasivele din balanţa plăţilor a SUA se dilatau de la un exerciţiu la altul, avea
loc şi constituirea unor consistente rezerve de dolari în bănci comerciale şi
centrale din afara SUA.
Din acest fapt s-a conchis, în final, că nu se poate desluşi o relaţie
coerentă şi directă între deficitul balanţei SUA, şi necesarul de monedă pentru
decontările internaţionale. Deşi între timp şi-au lărgit aria şi alte valute, emise
de statele industriale şi puternic implicate pe piaţa internaţională, dolarul
american continuă să domine schimburile valutare internaţionale.
¾ Drepturile speciale de tragere (DST) au apărut la începutul anilor
'70 cu rol în creştere în compoziţia rezervei monetare internaţionale. Acestea
reprezintă o formă de bani în cont, introduşi in 1970 de către FMI. fără bază
materială şi fără condiţionarea unei autorităţi monetare. DST reprezintă o
suplimentare a valorilor de rezervă existente, ca alocări gratuite din partea
FMI, de unde şi denumirea de drept special de tragere, pentru că suma
repartizată fiecărei ţări este determinată de cota acesteia de participare la Fond.
Aşa se explică vitregia repartiţiei cu DST faţă de statele cu potenţial economic
şi financiar precar, care, din aceste considerente, au primit cel mai puţin.

8
C.C. Kiriţescu, op. cit., pag. 117
9
Jacques Rueff, citat de C.C. Kiriţescu, op. cit., pag. 116
23
 Volumul DST-urilor aflate în circulaţie este condiţionat de felul în care
FMI apreciază nevoia curentă de lichiditate; aceasta se putea acoperi prin
continuarea emisiunii sau prin absorbţia volumului DST din circulaţie, până la
restabilirea cotei normale a lichidităţilor internaţionale, aşa cum ar dispune
conştient o autoritate monetară competentă. Având avantajul stabilităţii,
volumul DST poate favoriza o relativ operativă corecţie a erorilor.
Iniţial, definirea DST era în aur, iar după anii 1970, aceasta s-a asigurat
în baza unui coş valutar. Din 1972 la compunerea coşului participau 16
monede aparţinând ţărilor cu ponderi semnificative (de peste 1%) şi durabile
(timp de 5 ani) în exporturile mondiale de bunuri şi servicii. Din 1978
metodologia a prevăzut o restrângere a monedelor participante la coş: s-a
admis participarea doar a monedelor aparţinând primelor 5 ţări cu
semnificativă pondere în exporturile mondiale de bunuri şi servicii: dolarul
american – cu 39%, marca germană – cu 21%, yenul japonez – cu 18%,
francul francez – cu 11% şi lira sterlină – cu 11%. Simplificarea a avut ca
proiect lansarea şi promovarea DST privat.
Deşi scopul emisiunii şi utilizării DST-urilor a fost ca acestea să deţină
treptat ponderea în rezerva oficială, FMI nu a fost abilitat cu suficientă
autoritate de vocaţie mondială în materie de emisiune. Au existat de la început
controverse greu de conciliat între state, referitoare la această problemă. Ţările
dezvoltate şi-au exprimat şovăiala, iar SUA, pur şi simplu, reticenţa şi
ostilitatea faţă de DST, considerându-l un concurent redutabil faţă de dolar.
Ţările în curs de dezvoltare au agreat ideea la început, dar cu condiţia ca
alocările să se facă după necesarul (lor) real de lichiditate, şi nu după cota de
participare la FMI. Oricum, la unison a fost semnalată reticenţa fiecărui stat de
a-şi transfera suveranitatea monetară sub tutela unui organism parastatal, chiar
dacă acesta era FMI.
Ca varietate a DST oficial, DST privat presupune un contract între
părţi private interesate în folosirea acestuia ca mijloc de plată. Prima utilizare
se consemnează odată cu introducerea sa în circuit de către Bank Keyser
Ullman şi Chase Manhattan Bank, sucursala din Londra, care în 1975 au
constituit depozite în DST. Conform prevederilor din contract, depozitele în
DST se formau prin transformarea unor depozite în moneda naţională (cu
calcularea dobânzilor la termen), fie în monedele componente ale coşului, fie
într-o monedă prestabilită.

24
 Revizuirea periodică a coşului de monede (din 5 în 5 ani, începând cu
1980) care participau la constituirea DST oficial, precum şi restrângerea
numărului acestora, au impulsionat conturile private în DST, fără însă a
extinde prea mult utilizarea DST privat.
Inexistenţa practică a pieţelor de tranzacţii la termen (pieţele pentru
tranzacţii la vedere erau hotărâtoare), precum şi procesul de apreciere a
dolarului din anii '80 au restrâns simţitor necesarul unor substitute pe pieţele
de schimb; în plus, toate argumentele contra DST, au fost, în acelaşi timp,
cauze ale diminuării emisiunii, respectiv utilizării acestuia: induce inflaţie sau
deflaţie, iar circulaţia în regim privilegiat între instituţii sau autorităţi monetare
l-a numit”instrument în serviciul imperialismului american”, „neant costumat
în monedă”, cauză primordială a inflaţiei etc10.
Cu toate acestea, DST are o pondere importantă în rezerva oficială,
toate ţările membre FMI putând beneficia de alocări în DST, pe care să le
utilizeze în tranzacţiile cu alte state membre sau cu însăşi instituţia Fondului.
Revizuirea „coşului” s-a menţinut la 5 ani, ultima având loc în 1995.
Rata dobânzii pentru DST se calculează săptămânal, ca medie ponderată a
unor instrumente monetare interne pe termen scurt, care tot în 1995 au fost
reanalizate, după ponderea lor pe pieţele naţionale luate ca referinţă: bonurile
de tezaur americane, depozitele interbancare germane, bonurile de tezaur
franceze, certificatele de depozit japoneze şi bonuri de tezaur britanice.

Ca unitate de cont sau calcul, DST este utilizat de FMI, dar şi de alte
organizaţii internaţionale, iar în 1998, patru din ţările membre îşi
defineau moneda cu referire la DST. Contra DST-uri primite ca alocaţii
de la FMI, statele membre pot obţine devize de la alt stat membru,
respectiv monedă liber utilizabilă. Funcţie de soliditatea balanţei de
plăţi şi situaţia rezervelor, FMI selectează statele îndreptăţite să
furnizeze şi respectiv, să primească DST, fie pentru tranzacţii ca
transferuri între statele membre, fie prin operaţiuni specifice ca facilităţi
de ajustare structurală, după dispoziţii speciale. După aprecierile
efectuate de specialiştii săi, FMI procedează la alocări de DST
proporţional cu cota de participare a fiecărui stat. Astfel, FMI este
creator de lichiditate internaţională, dacă pe termen lung constată
necesitatea creşterii rezervelor globale.
Ţările consacrate debitoare au vândut DST alocate prin schimb la
vedere, contra alte active monetare (monede de rezervă) în scopul

10
Costin C. Kiriţescu, Em. M. Dobrescu – Moneda. Mică Enciclopedie, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1998, pag. 128
25
 reglementării obligaţiilor financiare faţă de FMI. Astfel, la sfârşitul
exerciţiului 1994/1995, activele în DST aparţinând ţărilor industrializate
crescuseră cu 4 mld. DST.
Un interesant model de reabilitare a DST-urilor este oferit de G. Söros
în cea mai recentă lucrare a sa „Despre globalizare”, şi constă în
propunerea de folosire a DST-urilor pe scară globală pentru furnizarea
unor bunuri publice. Confirmându-şi încă o dată cunoscutele-i
disponibilităţi de analist lucid şi informat al celor mai importante
aspecte din societatea contemporană, autorul este conştient că
schema propusă nu va înlătura realele deficienţe ale globalizării, însă
ar putea ajuta ca lumea în care trăim să devină mai bună.

Implicarea actuală a Fondului Monetar Internaţional a dobândit

valenţele epocii pe care o traversează întreaga economie, faţă de rigorile căreia
instituţia a fost obligată întotdeauna să recurgă la disponibilităţi de adaptare.
Prăbuşirea sistemului falimentar de comandă economică
hipercentralizată, precum şi ritmurile spectaculoase de dezvoltare a atâtor state
recent industrializate (circulă o voluminoasă şi cuprinzătoare documentare
despre „dragonii” asiatici, „tigrii” din nordul Australiei, „leii” sud-americani
etc.) arată, pe de o parte, succesele FMI în demersurile pentru eradicarea
subdezvoltării şi înlăturarea obstrucţiilor de tot felul din calea schimburilor
între state, iar pe de altă parte, obligă la consolidarea suportului care trebuie
acordat pentru finalizarea acestor demersuri în noile zone fierbinţi apărute.
Deşi în ultima jumătate de secol s-au fluidizat schimburile, s-au adâncit
interdependenţele şi a dobândit concreteţe inexorabilul proces de globalizare,
rolul FMI nu s-a încheiat, „… nu a sosit încă momentul pentru
autosatisfacţie”, iar obiectivul său persistă a fi „… expansiunea şi dezvoltarea
armonioasă a comerţului internaţional, a pieţelor globale de capital, din ce în
ce mai liberalizate, în condiţiile unui sistem monetar liber-convertibil”11.

3.2. Utilitatea rezervei monetare internaţionale

Rezerva oficială sau monetară internaţională sau externă – cum o

defineşte Dicţionarul MacMillan de Economie modernă12 – semnifică
„deţineri de către o ţară a unor mijloace de plată acceptate internaţional, în
11
Simona Gaftoniuc – Finanţe internaţionale, ed. a III-a, 2000, Editura Economică, Bucureşti, pag. 95 şi
urm.
12
Dicţionar MacMillan de Economie modernă, Editura Codecs, Bucureşti, 1999, pag. 351
26
vederea acoperirii deficitelor pe termen scurt şi mediu ale balanţei de plăţi şi
al exercitării unui control asupra mişcării cursului de schimb al monedei
sale”.

Din cele patru elemente componente, numai DST-urile sunt rezultatul

unei alocări explicite, cu dozare conştientă şi concertată; valutele de rezervă îşi
majorează sau îşi diminuează volumul şi ponderea după calitatea
managementului specific la nivelul economiei, iar aurul este tot mai mult o
marfă tranzacţionată ca atare, la preţul pieţei, după jocul cerere-ofertă.
Optimul de volum al rezervei oficiale nu rezultă în baza unui calcul
determinat, ci în bună parte empiric, după modelul care asigură, pentru statul
posesor, îndeplinirea următoarelor obiective: echilibrarea balanţei de plăţi
externe pentru un deficit greu de acoperit altfel şi garantarea solvabilităţii
externe a ţării în situaţia angajării unor credite de pe piaţa externă de capital.
În cazul constituirii unui volum îndestulător de rezerve, încât să existe
excedente în balanţa plăţilor, acestea reprezintă pentru ţara posesoare un
mijloc important de plasament durabil şi rentabil. Totodată, actuala filozofie
asupra flotării conferă rezervei monetare internaţionale atributul de instrument
foarte valoros şi sigur de intervenţie a autorităţii monetare pentru protejarea
cursului propriei monede, ca şi pentru influenţarea cursului altor monede pe
pieţele valutare: în situaţia unor fluctuaţii inacceptabile de curs, prin vânzare-
cumpărare de mijloace din rezerva monetară se protejează propria monedă.
Constituirea şi utilizarea acesteia însă, nu are legătură cu operaţiile şi
tranzacţiile curente, pentru că rezerva monetară internaţională nu este
sinonimă cu acoperirea monetară13, pe seama căreia se realizează echilibrul
monetar.
Din volumul rezervei monetare internaţionale, numai rezervele valutare
în sine ridică problema plasamentului, care trebuie să respecte anumite
condiţii de lichiditate şi rentabilitate.

13
Acoperirea monetară reprezenta raportul dintre rezerva de aur şi valute faţă de totalul bancnotelor
emise, adică dintre acoperirea tehnică sau stoc al acoperirii circulaţiei băneşti, şi suma biletelor de bancă
propriu-zise. Categoria acestora varia între 25% şi 40% din totalul bancnotelor emise, iar rostul său
consta în limitarea mecanică a bancnotelor în circulaţie, astfel încât să se evite inflaţia, respectiv
deprecierea monedei, şi să se menţină încrederea în caracterul reprezentativ al bancnotelor. De altfel,
procentul de acoperire era amplu mediatizat şi servea ca mijloc credibil de realizare a echilibrului
monetar. Ca procedură, acoperirea monetară se forma din rezerva de aur, valutele convertibile şi alte
valute ale băncii emisiune. (n.a.)
27
 Rezerva internaţională se compune din două segmente, după gradul
diferit de lichiditate:
a) lichidă, care se poate oricând folosi în caz de urgenţă, întrucât
constă în disponibilităţi în conturi la anumite bănci în funcţie de o
orientare geografică anume a necesarului de plată şi comerţ cu
străinătatea, şi
b) permanentă, de forma plasamentului în hârtii de valoare pe termen
lung, ca de pildă obligaţiuni cotate pe piaţă, astfel încât volumul
său este direct influenţat de eventualele majorări sau micşorări ale
cotaţiilor.
În funcţie de plata dobânzii şi rambursarea capitalului, funcţionează o
ierarhizare a calificativelor acordate obligaţiunilor, de exemplu:
AAA – pentru obligaţiunile cu cel mai mic risc de plasament, adică şi
cel mai înalt grad de securitate;
BB – pentru obligaţiuni cu un grad de securitate ce cuprinde elemente
speculative etc.
Ca regulă însă, băncile centrale plasează rezerva valutară în titluri din
categoria AAA, emise de guverne sau alte agenţii oficiale.
În anii imediat următori căderii sistemului monetar tip Bretton Woods
oficialii FMI au iniţiat un comitet de reformare a sistemului şi de rezolvare a
unui set de probleme conexe intervenite pe fondul instabilităţii generalizate a
pieţelor, cursurilor şi monedelor în acea vreme. Se propusese ca: indicatorul
rezervei valutare să aprecieze balanţa plăţilor externe a unei ţări – creşterea
rezervelor desemna activizarea balanţei, iar scăderea rezervelor însemna
pasivizarea acesteia – şi pentru diminuarea riscului valutar în creştere, s-au
antrenat şi alte monede, pe lângă dolar, în compunerea rezervelor. Ulterior
însă, situaţia dolarului s-a ameliorat, propunerile lui G20 au devenit caduce,
astfel că şi comitetul ca atare s-a autodizolvat, ca rezultat al acutizării crizei
din teoria şi practica monetară, criză indusă de şocurile energo-petroliere din
acei ani.

3.3. Lichiditatea internaţională

Conceptul de lichiditate în accepţiunea sa cea mai cuprinzătoare

semnifică posibilitatea de a face faţă oricând unor angajamente financiare sau

28
capacitatea unor active de a se transforma uşor în bani, adică „aptitudinea de a
plăti cu promptitudine”14.
Din această perspectivă în lichiditatea internaţională intră totalitatea
mijloacelor de plată în străinătate de care dispune o ţară la un moment dat,
care sunt lichide şi indiferent dacă sunt deţinute de autoritatea monetară, de
bănci sau de particulari.
Există mai multe categorii de lichiditate:
a) primară, care defineşte moneda însăşi, fiind absolută, perfect;
b) secundară, priveşte depunerile de orice fel ce se pot oricând
transforma în bani lichizi fără costuri mari, şi
c) terţiară, unde se includ acele active pentru a căror transformare
sunt necesare costuri de tranzacţie semnificative şi timp; aici intră
capitalul bănesc propriu-zis format din: depunerile la termen,
angajamentele prin andosare, titlurile de rentă, obligaţiunile pe
termen lung, acţiuni etc.
De mare importanţă este calitatea fiecărei componente a lichidităţii:
dacă activele de rezervă se află necondiţionat la dispoziţia ţării, facilităţile de
credit comportă oarecari limitări şi constrângeri, care, în unele cazuri, pot pune
în joc însăşi situaţia politică a ţării.
Diagnosticul de lichiditate este cu atât mai favorabil cu cât este mai
mare ponderea lichidităţii primare.
Lichiditatea internaţională în accepţiune mai îngustă cuprinde
mijloacele de plată străine de care ţările au nevoie pentru a face faţă unor
fluctuaţii temporare ale veniturilor şi cheltuielilor externe15.
Părerile despre această categorie sunt diferite, după varietatea poziţiilor
de abordare.
În mod obişnuit se asociază cu categoria de rezervă monetară
internaţională, a cărei utilitate constă în reducerea tensiunilor asupra cursului
şi compensarea deficienţelor/dezechilibrelor temporare din balanţa de plăţi.
Pentru necesarul de echilibru se socoteşte lichiditate internaţională doar
segmentul din rezerva monetară care este eminamente lichid, precum şi
creditele imediat disponibile.
Un rol aparte în privinţa lichidităţii internaţionale revine băncilor
comerciale private care au acţionat, şi încă acţionează, din două poziţii:

14
C.C. Kiriţescu, Em. M. Dobrescu – Op. cit., pag. 183
15
C.C. Kiriţescu, Em.M. Dobrescu, op. cit., pag. 182
29
 • distribuitoare de lichidităţi întră ţări, pe calea plasamentelor
asigurate excedentelor din unele balanţe de plăţi; aşa au stat lucrurile la
„reciclarea petrodolarilor”, când în urma majorărilor succesive ale preţurilor la
ţiţei, exportatorii de petrol au dispus de mari excedente în balanţă, în căutare
de plasamente; în acelaşi timp. o mare parte din ţările importatoare necesitau
acoperirea deficitelor din propria balanţă, situaţie în care, prin implicarea
băncilor, s-a realizat o repartiţie a lichidităţii;
• creatoare de lichidităţi, pornindu-se de la capacitatea tradiţională a
băncilor de a crea monedă prin acordarea creditelor; astfel, pe baza depozitelor
constituite în valută, băncile acordă clienţilor lor credite, care reprezintă de
fapt multiplicarea depozitelor; este cazul extinderii eurodolarilor prin
mijlocirea eurobăncilor, când implicarea băncilor s-a soldat cu o extindere a
volumului de lichidităţi internaţionale.
Deşi este tributară dolarului, lichiditatea internaţională în prezent
vizează şi o serie de alte monede, după ascensiunea economică a altor state
dezvoltate, şi serveşte la susţinerea politicilor de curs, de acoperire a
deficitelor de plăţi în decontările bilaterale etc.
Pornind de la semnificaţiile lichidităţii internaţionale, se desprinde
importanţa acesteia în calificarea gradului de dezvoltare economică şi
dinamismul unei economii.
De menţionat că, în aprecierea lichidităţii se urmăreşte volumul optim,
nu volumul maxim al acesteia, motiv pentru care metodologia implică
raportarea întregului disponibil de lichidităţi la următoarele elemente:
- masa monetară aflată în circulaţie;
- angajamentele băncii centrale, atât la vedere cât şi pe termen scurt;
- deficitul global din balanţa de plăţi externe;
- necesarul de lichidităţi pentru plăţi externe din categoria: import
mărfuri, achiziţii de servicii, ieşiri de capitaluri;
- balanţa comercială în ansamblu sau numai importurile.
La graniţa dintre optim şi maxim se situează lichiditatea suficientă,
determinată empiric ca fiind capacitatea rezervei internaţionale de a acoperi
importurile acelei ţări pentru o perioadă de la 3 la 5 luni.
Elasticitatea elementelor ce compun rezerva internaţională îşi pune
amprenta diferit asupra lichidităţii, putând-o modela mai uşor sau mai greu,
până la optim. Valutele, şi în cadrul lor dolarul are rolul major, au cea mai
mare elasticitate şi transferabilitate sub aspectul lichidităţii internaţionale.

30
Teme de dezbateri

1. Analizaţi cele trei faze ale etalonului aur sub aspectul

problematicii implicate de echilibrarea balanţei de plăţi
externe.
2. Comentaţi implicarea valutelor şi devizelor în calitatea lor
de succesoare a funcţiilor aurului.
3. Enunţaţi caracteristicile principalelor momente din evoluţia
relaţiilor valutar-financiare internaţionale.
4. Descrieţi conceptele de rezervă şi lichiditate internaţională,
din perspectiva rolului şi utilităţii în relaţiile valutar-
financiare internaţionale.
5. Comentaţi avantajele monedei naţionale devenită monedă
internaţională.

31
 TEMA 2
NOŢIUNI PRINCIPIALE PRIVIND RAPORTURILE
VALORICE DINTRE MONEDE

Abstract
Deschiderea spaţiilor economice favorizează întrepătrunderea lor prin toţi porii politicilor şi
practicilor care le guvernează. Fluxurile comerciale şi financiare internaţionale sunt
condiţionate de operarea cu concepte, valori şi cursuri de schimb care reflectă în ce măsură
fiecare spaţiu economice individual se racordează la mediul internaţional. La nivelul
mondoeconomic se recepţionează semnale şi evenimente care sunt efecte ale diversităţii de
cauze ce acţionează la nivelul oricărui management macroeconomic, dar de intensităţi
variabile, funcţie de diferite influenţe şi factori cu o arie mai restrânsă de operare. Cursurile
de schimb sunt principalele canale de transmisie şi sinteză a acestor semnale.

Cuvinte cheie

• paritate • curs (de schimb) valutar

• valoare paritară • flotare
• devalorizare/depreciere • definiţie monetară
• revalorizare/repreciere • convertibilitate

Într-o primă etapă, sistemul monetar internaţional stabilit prin

adoptarea principiilor şi statutului de la Bretton Woods a funcţionat
corespunzător: schimburile internaţionale s-au amplificat, fluxurile valutar-
financiare s-au fluidizat pe seama unor lichidităţi de proporţii îndestulătoare,
iar o serie de ţări şi-au consolidat potenţialul economic şi au dobândit
convertibilitate pentru propria monedă, evident în accepţiunea din epocă.
În ciuda unor rezultate notabile însă, sistemul nu a putut continua, mai
multe fenomene de conjunctură s-au aglomerat şi efectele lor negative s-au
agregat, determinând abandonarea succesivă a tuturor regulilor şi convenţiilor
de la Bretton Woods.
Din multiplele cauze incriminate pentru abolirea acestui model de
relaţii valutar-financiare, analiştii acordă o pondere constantă următoarelor:
a) abolirea definiţiei în aur a dolarului american;
b) încetarea convertibilităţii în aur a acestuia;
c) trecerea SUA la flotarea generalizată a cursurilor din 1973.
32
 De altfel, prin statutul modificat al FMI şi adoptat în 1978 s-au
consacrat noi convenţii, după ce mai întâi s-a oficializat sucombarea vechiului
sistem; astfel, aurul a fost demonetizat, a fost interzisă utilizarea aurului ca
etalon şi mijloc de plată, iar stabilitatea (fixitatea) parităţilor şi cursurilor a fost
înlocuită cu flotarea liberă a cursurilor.
Sistemul cursurilor flotante şi-a făcut resimţite rapide efecte, notabile
sub varietatea domeniilor de manifestare:
a) deşi nu impune explicit obligativitatea intervenţiei ori fixitatea (selectivă) a
cursurilor, acţiunea pieţei a impus dozarea acestei intervenţii, cu deosebire
după 1985;
b) coordonarea politicilor macroeconomice a devenit filozofia valabilă a
societăţii moderne, iar FMI a dobândit un rol important, fiind reconsiderat
în atenţia şi eforturile principalelor state dezvoltate;
c) instabilitatea pieţei valutare a sporit foarte mult, ca fenomen integrat şi
stimulator totodată a instabilităţii generale de pe piaţa mondială a
schimburilor de toate felurile.

I. Paritatea

Schimburile dintre entităţi economice distincte au ridicat cu vigoare

problema compensaţiei cu o valoare anume, atunci când trocul nu mai era cu
putinţă.
După câteva „momente” (considerate astfel dintr-o lungă perspectivă
istorică), aurul a devenit etalon universal, şi el înlocuit ulterior prin folosirea
valutelor – monede liber convertibile, datorită ridicatului potenţial economic
al ţărilor de emisiune – şi a devizelor, drept cele mai potrivite instrumente de
echivalare a schimburilor între economii diferite, precum şi de stingere a
oricăror obligaţii din raporturile cu străinătatea.

1.1. Valoarea paritară

Orice bun supus schimbului poate avea un preţ cu ajutorul monedei ca

etalon de valoare, pentru că moneda este „măsurătoarea comună în aflarea
preţului tuturor lucrurilor”16.

16
D. Drosu Şaguna – Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001 pag. 44 şi urm.
33
 Valoarea paritară reprezintă conţinutul valoric al unităţii monetare aşa
cum este acesta fixat prin legea monetară a ţării respective.
Funcţia social-economică a monedei, adică aceea de exprimare a
valorii tuturor celorlalte mărfuri se explică prin faptul că nu se poate lua ca
măsură comună a valorii de cât ceva ce (deja) are o valoare17. De exemplu,
etalonul aur, devizele sau coşul valutar ca etalon multivalutar.
Modificarea valorii paritare poate avea loc într-una din următoarele
împrejurări:
a) devalorizarea, când valoarea paritară a unei monede scade brusc şi
consistent după un constant proces de depreciere şi
b) revalorizarea, când valoarea paritară creşte brusc, după un constant
proces de repreciere monetară.
Din necesitatea firească de adaptare, de actualizare faţă de condiţiile
realităţii, valoarea paritară a fost supusă unor variate forme de modificare, în
funcţie de etalonul de referinţă. Astfel, a funcţionat o valoare paritară
glisantă, ca ajustare periodică şi sensibilă după scurte intervale de timp, şi
valoare paritară mobilă, când ajustarea era anuală, funcţie de tendinţele
înregistrate în acel an de către etalonul de referinţă, pe piaţă, în confruntarea
cerere-ofertă. Însă două monede se compară prin paritatea monetară.

1.2. Paritatea monetară

Raportul valorii paritare a unei monede faţă de altă monedă ar fi cea

mai simplă dintre definiţiile pentru paritatea monetară. Cele mai frecvente
situaţii de diferenţiere a parităţii monetare pot fi următoarele:
a) paritatea metalică, aur şi/sau argint, când cele două monede
raportate sunt la paritate dacă şi cursul lor corespunde acelei
parităţi;
b) paritatea valutară, când cele două monede au valorile paritare
exprimate într-o valută, de regulă din categoria monedelor liber
convertibile;
c) paritate convenţională, când raportul valoric între monede are ca
referinţă un etalon artificial, cum ar fi cazul parităţii DST.

17
Ibidem, pag. 48
34
 Enumerarea lor are o importanţă abstractă, de ordin teoretic, pentru că
în realităţile zilelor noastre moneda de referinţă pe care o pot stabili partenerii
în tranzacţiile internaţionale se decide în funcţie de considerente dictate de
piaţă.
„Ca ordin de mărime, paritatea este sinonimă cu cursul oficial al
valutelor. Însă, pe câtă vreme paritatea este o noţiune abstractă, cursul oficial
este o noţiune utilizată în viaţa economică, în operaţii şi tranzacţii”18.
Evoluţiile spectaculoase ale ultimelor decenii au determinat în cele din
urmă eliminarea succesivă a parităţii, fixe iniţial, şi apoi mobile, impunându-
se, în cele din urmă, cursul de schimb.
După cum se poate observa, pentru ambele categorii a fost necesară
adaptarea la realităţi, adică ajustarea lor periodică prin marje şi valori
fundamentate economic. Opţiunea faţă de un atare gradualism a fost motivată
de faptul că, în practică, modificările mici de acest gen ar putea stimula ritmul
dezvoltării economice.
În contrapondere, modificările de mare amplitudine, din categoria
devalorizare-revalorizare, „reprezintă adevărate comoţii economice şi
financiare, influenţând negativ creşterea economică”19. Totuşi, aceste măsuri
radicale de schimbare a valorii paritare au fost multă vreme adoptate, întrucât
autorităţile monetare s-au văzut constrânse să ţină cont de evoluţia preţurilor
într-o perioadă mai lungă. Pe de altă parte, modificarea radicală, într-un sens
sau altul, a valorii paritare a fost o contrareacţie faţă de frecventele mişcări
speculative.

1.3. Concepte privind modificarea valorii paritare

¾ Devalorizarea, intitulată şi explicită, înseamnă reducerea legală a

valorii paritare a monedei naţionale şi este în fapt oficializarea procesului de
depreciere monetară (considerată devalorizare implicită). Cu alte cuvinte,
după o continuă şi constantă depreciere, la intervale mari de timp are loc
devalorizarea ca act eminamente juridic.
Deprecierea monetară ca diminuare a valorii însăşi a unei monede,
poate fi internă, şi se măsoară cu ajutorul indicelui costului vieţii, sau externă,

18
Costin C. Kiriţescu – Op. cit., pag. 55
19
Ibidem, pag. 54
35
când se reflectă în evoluţia ascendentă a cursului la principalele burse.
Deprecierea internă la rândul său poate fi: generală, când preţurile şi tarifele
cresc insesizabil, dar pe ansamblu, fapt care face să se achiziţioneze mai puţine
bunuri ca înainte, dar cu o sumă identică de monedă; or, pe piaţă rămân
mărfuri cu acelaşi preţ ca înainte, dar de calitate inferioară. Deprecierea
internă mai poate fi şi parţială (localizată), în sensul că moneda se depreciază
doar la unele mărfuri şi numai într-o anumită perioadă.
Deprecierea externă este cauză pentru o varietate de fenomene
dramatice din economie, inclusiv a deprecierii interne. Semnificaţia sa tehnică
este că pentru o sumă dată de monedă străină (de referinţă) se va cheltui o
sumă mai mare de monedă naţională (depreciată).
Dintre formele frecvente de devalorizare, o importanţă aparte, în
contextul actualei economii româneşti, ca economie deschisă şi de proporţii
mijlocii, o are devalorizarea, ce poate fi:
a) defensivă, când se omologhează oficial pierderea puterii de cumpărare
externe a monedei naţionale, ca urmare a unei inflaţii prelungite şi
b) ofensivă, când printr-o atare operaţiune se urmăreşte stimularea
exporturilor, dacă între monedele implicate există raporturi paritare
efective.
Ar mai trebui menţionată şi devalorizarea parţială la care a fost supusă
moneda românească în toamna anului 1990, când vechea valoare paritară a
monedei a fost redusă brusc pe cale administrativă faţă de valoarea USD: de la
22 lei/1 USD, prin devalorizarea leului s-a hotărât cursul de 35 lei/1USD.
Efectele negative ale devalorizării se răsfrâng deopotrivă în interior,
chiar dacă aparent ea poate avantaja debitorii şi ar putea induce iluzia unei
stabilităţi monetare, atunci când se produce după o inflaţie îndelungată; însă şi
în exterior, pentru că influenţează importul de inflaţie, în cazul în care acea
ţară este dependentă economic de importuri.

¾ Revalorizarea reprezintă rezultatul unui act normativ, o reformă

monetară prin care se majorează valoarea paritară a monedei exprimată într-un
etalon. Deşi determină întărirea cursului oficial al monedei naţionale,
revalorizarea vine după un proces economic constant de repreciere monetară,
adică de creştere internă şi externă a puterii de cumpărare a monedei naţionale,
care nu întotdeauna înseamnă doar efecte pozitive. Dimpotrivă, scumpirea
monedei naţionale face ca şi exporturile ţării să se scumpească, în contrasens

36
cu importurile acelei ţări şi în detrimentul echilibrului din balanţa de plăţi
externe.

În cuprinsul prezentei precizări este nimerită şi menţionarea practicii

de dumping valutar, expresie folosită pentru concurenţa neloială de pe piaţa
valutară, fenomen supranumit şi „războiul monedelor”. Fie că este o
devalorizare sau o revalorizare a monedei, operaţiunea se aplică pentru a
pătrunde pe alte pieţe prin înlăturarea forţată a concurenţei, prin protejarea faţă
de aceasta. Partenerii lezaţi îşi manifestă adesea reacţiile prin măsuri punctuale
anti-dumping.
Din aceste motive, dumpingul trebuie aplicat cu mare atenţie, eficienţa
sa având viabilitatea scontată numai dacă preţurile externe afectează cu
întârziere costurile interne reale ale bunurilor exportate, şi numai atâta timp cât
ţările partenere întârzie contramăsurile.
Titulatura oficială pentru dumping valutar a fost subevaluare valutară,
un concept lansat în deceniul şase în legătură cu marca vest-germană şi cu
yenul japonez, monede puternic subevaluate pentru a diminua valoarea
considerabilă a activelor din balanţele externe ale respectivelor ţări de
emisiune.
Prin înseşi prevederile statutare model Bretton Woods, FMI a interzis
explicit practica devalorizării şi deprecierii competitive a monedelor, însă în
realitate ambele proceduri s-au aplicat pe scară largă, în ciuda efectelor
dăunătoare pe care le provoacă. Principala victimă a manevrelor de
subevaluare sau dumping valutar este însăşi ţara care le iniţiază pentru că,
atâta vreme cât îşi subevaluează (adică subapreciază!) propria-i monedă, acea
ţară practică schimburi prin neechivalenţă, întrucât ea cedează substanţă
naţională, fără a primi un echivalent în schimb.
Renunţarea la paritatea aur a monedelor şi generalizarea flotării
cursurilor valutare, precum şi şocurile valutar-financiare din deceniul şapte, au
pulverizat motivele şi împrejurările care, altă dată, determinau şi motivau
recursul la re/devalorizare sau subapreciere (dumping) valutar(ă).

Totodată, deschiderea economiilor ex-comuniste din ultimul deceniu al

secolului trecut a însemnat recunoaşterea deplină a forţelor pieţei, adică a
puterii decisive pe care cererea şi oferta de valută o manifestă pentru stabilirea
raportului valoric real între monede diferite.

37
 Uzanţa tranzacţiilor economico-financiare a impus abandonarea unei
terminologii şi adoptarea alteia, care are ca protagonist un termen încărcat de
sensuri şi deosebit de energic intrat în limbaj şi în practică: cursul valutar sau
mai complet formulat – rata de schimb.
Deşi a funcţionat iniţial în forma sa oficială, adică rată fixă de schimb
sau curs fix, flotarea generalizată a cursurilor tuturor monedelor a impus rata
reală de schimb ca măsură comună a preţurilor relative ale mărfurilor din
diferite ţări, când sunt evaluate într-o valută comună.
În aceste împrejurări, regimul ratei de schimb devine o descriere a
condiţiilor în care guvernele naţionale permit determinarea cursului de schimb,
(sau cursul valutar).

II. Cursul valutar

Cursul valutar, răspândit în literatura de specialitate a anilor '70 ca un

complex al ratelor de schimb, este expresia sintetică a raportului valoric
stabilit ca preţ la tranzacţionarea valutelor şi devizelor pe piaţa de schimburi
valutare.
Deceniile postbelice au cunoscut în practica relaţiilor valutar-financiare
două forme principale de curs – oficial (1) sau fix, stabilit prin norme
administrative de către autoritatea monetară, şi liber (2) sau flexibil în funcţie
de elasticitatea cererii şi ofertei de valută pe piaţă.
Cursul valutar condiţionează stabilirea preţurilor relative a mărfurilor
interne, a echilibrelor reale şi cuantifică dozarea în timp a cheltuielilor în
funcţie de venituri. Regimul de stabilire a cursului conţine şi cauzalităţile
dintre curs şi preţurile interne, astfel:
- cursul fix este cauză a preţurilor interne, în timp ce
- cursul flexibil este efect al acestora, în funcţie de oferta de monedă.
Dezechilibrele macroeconomice impun modificarea cursului.
Schimburile de mărfuri se desfăşoară cu fluenţă între acele ţări şi pentru acele
categorii de mărfuri la care preţurile tind să se uniformizeze. Pornind de la
această tendinţă manifestă în anii '70 şi '80, o serie de analişti20 au conchis că,
în ţările cu venituri mici pe locuitor, şi preţurile sunt mici, adică la salarii reale

20
Balassaa, Kravis ş.a. invocaţi de Anne O. Krueger în lucrarea „Determinarea cursului valutar”, editura
Sedona, Timişoara, 1996, pag. 64-65
38
mici, preţurile relative sunt tot mici. Cu alte cuvinte, în ţările cu venituri mici
pe locuitor rezultă că puterea de cumpărare a monedei naţionale este, în mod
paradoxal, mai mare. Observarea acestui fenomen pe arii şi perioade
determinate a condus pe aceiaşi analişti să concluzioneze că un grad mare de
substitutivitate a produselor interne cu produsele externe nu influenţează
cursul într-un mod vizibil.

2.1. Precizări operaţionale

Exprimat ca raport între două unităţi monetare diferite, cursul valutar

este preţul în străinătate al unui mijloc de plată şi, în acelaşi timp, cel mai
sintetic dintre preţuri, datorită următoarelor cauze:
- permite comparaţia veniturilor naţionale, a preţurilor practicate pe pieţe
interne diferite, a productivităţii muncii, ca şi a nivelului salariilor şi a altor
costuri;
- influenţează relaţiile economice, sociale şi politice dintre toate ţările lumii,
deoarece autoritatea monetară şi cea economică îşi sprijină intervenţiile
asupra economiei interne şi asupra balanţei de plăţi pe acest instrument;
- reprezintă etalonul tuturor mărimilor unei economii naţionale în raporturile
acesteia cu economia mondială;
- ocupă locul central în organizarea relaţiilor valutar-financiare
internaţionale pentru că exprimă raporturile între preţurile interne şi
externe, a căror evoluţie comparativă se răsfrânge în însăşi valoarea
cursului valutar, ca raport sintetic exprimat.
Fiind un raport valoric efectiv între două monede diferite, deci preţul
uneia exprimat în cealaltă, cursul valutar poate fi stabilit fie de piaţă, fie de
autoritatea monetară, de unde şi formele principale: liber şi oficial.
Cursul oficial este unilateral stabilit de autoritatea monetară, putând fi:
- paritar – dacă există parităţi legale indirecte între state (variantă ce nu se
mai foloseşte, odată cu desfiinţarea parităţilor) şi
- convenţional – dacă se bazează pe un acord între state (aşa cum este cazul
acordurilor de clearing, care includ moneda de clearing pentru
formalizarea şi măsurarea raporturilor între participanţi).
Cursul liber este stabilit de piaţă conform jocului liber dintre cerere şi
ofertă, ca două mărfuri eminamente mobile.

39
 Exponenţii acestui mecanism sunt:
a) exportatorii de mărfuri şi servicii care, pe baza disponibilităţilor de
valută dobândită ca încasări din străinătate, oferă valută în
schimbul echivalentului de monedă naţională;
b) importatorii de bunuri şi servicii care necesită valută pentru
acoperirea obligaţiilor lor în străinătate şi, de aceea, cer valută şi
cedează în schimb echivalentul acesteia în monedă naţională.
Aşadar, creşterea ofertei de valută determină reprecierea valutară, în
timp ce creşterea cererii generează depreciere.
Simultan,
c) oferta de monedă naţională apare prin:
- achiziţionări de bunuri şi servicii străine;
- plăţi efectuate către străinătate;
- achiziţionări de active financiare străine şi
- reduceri ale disponibilităţilor străinilor constituite din monedă
naţională şi titluri interne, iar
d) cererea de monedă naţională survine prin:
- achiziţionări de bunuri şi servicii indigene;
- încasări din străinătate;
- achiziţionări de active financiare indigene;
- vânzări de titluri străine de către rezidenţi şi
- majorări ale disponibilităţilor străinilor de monedă naţională.
Intervenţiile pe piaţa valutară a celor doi mari parteneri în tranzacţii
influenţează nivelul cursului valutar. Când toţi participanţii pe această piaţă
plătesc imediat, adică la vedere, cererea şi oferta de valută se află în echilibru.
Operaţiile de comerţ exterior însă, se desfăşoară la un termen convenit
de comun acord între părţi, fapt care face posibil riscul valutar, ca rezultat al
eventualului decalaj între momentul când are loc livrarea mărfurilor şi
momentul când ele se decontează.
Nivelele de formare a cursului valutar sunt dispuse concentric astfel:
1. un prim nivel aparţine fiecărei bănci participante, după raportul valoric
între disponibilităţile lor centralizate de cumpărare sau de vânzare; ca
urmare, creşterea ordinelor de cumpărare determină creşterea cursului, în
timp ce creşterea superioară a ordinelor de vânzare determină scăderea
acestuia;

40
2. al doilea nivel este cel al pieţei valutare în ansamblu, ca rezultantă a
operaţiunilor băncilor participante, pe care le comunică prin reprezentanţii
lor la bursa valutară; în sfârşit,
3. al treilea nivel este nivelul tuturor pieţelor valutare, ca medie a tuturor
operaţiunilor desfăşurate, indiferent de localizarea pieţei.
Cursul valutar internaţional se elaborează la acest din urmă nivel,
având o valoare relativă şi o importanţă orientativă, dar prin folosirea
mijloacelor de telecomunicaţii, el devine apropiat de toate celelalte nivele.
Motivaţia economică directă a fluctuaţiei cerere-ofertă se regăseşte în
evoluţia balanţei de plăţi externe a ţării gazdă a pieţei valutare; nivelul cursului
valutar este direct influenţat de:
- situaţia importurilor de bunuri;
- exigibilitatea datoriei externe;
- exportul de capital.
Dar şi indirect, în sensul detaşării de orice suport de natură economică,
aşa cum se întâmplă sub acţiunea arbitragiştilor şi speculatorilor

2.2. Tipologia cursurilor valutare

O serie de criterii condiţionează tipologia cursurilor pe care literatura

de specialitate le-a grupat într-o complexă structură, modificată şi îmbogăţită
pe măsură ce s-au diversificat raporturile intermonetare.
După un prim criteriu de clasificare notabilă, calitatea, cursurile de
schimb se diferenţiază în următoarele tipuri importante:
a) fixe, ca fiind stabilite de autoritatea monetară sau la intervenţia statului
(prin banca centrală) pe piaţă, prin vânzarea-cumpărarea de valută;
operaţia condiţionează strict existenţa rezervei oficiale ca suport al acestei
intervenţii pentru echilibrarea raportului cerere-ofertă pe piaţă; însă
realitatea economică a oficializat anacronismul şi irelevanţa acestor
cursuri;
b) fluctuante, ca fiind stabilite între anumite limite de intervenţie a autorităţii
monetare, mai largi decât în cazul cursurilor fixe; banca centrală îşi
direcţiona intervenţia pe piaţă pentru menţinerea limitelor de flexibilitate;
aşa a funcţionat în deceniul 8 „şarpele valutar”, cunoscutul dispozitiv de

41
 cursuri reciproc fluctuante pentru câteva din principalele monede vest-
europene în raport cu dolarul;
c) flotante, ca urmare a generalizării regimului de stabilire a cursului în
funcţie de jocul cerere-ofertă pe pieţele valutare; începând cu a doua
jumătate a deceniului 8, principalele monede de circulaţie internaţională au
trecut la sistemul de cursuri flexibile flotante.

De la stabilitate la flotare

Modificarea sistemelor de intervenţie de la cursurile stabile la cursurile

flotante a însemnat abordarea şi, apoi, abandonarea graduală a unor
cursuri care au reflectat, rând pe rând, atât situaţia de pe piaţa
valutară, cât şi implicarea organismelor internaţionale în problematica
raporturilor valorice intermonetare. Astfel au funcţionat următoarele
tipuri de curs:
- cursul central – introdus în 1971 prin Acordul SMITHSONIAN
încheiat şi semnat de primele zece puteri occidentale, ca efect al
situaţiei haotice de pe piaţa valutară a acelor vremuri; în baza
acestui acord aveau cursuri centrale acele ţări care menţineau şi
comunicau periodic cursuri relativ stabile şi aplicau referinţa la o
valută străină, anume fixată ca medie a cotărilor pe piaţă sub
directa coordonare a autorităţii monetare internaţionale; totodată,
ele trebuiau să practice raportarea oficială atât într-o valută
acceptată de FMI, cât şi în DST.
Cronicizarea incertitudinilor de pe piaţa valutară a înlăturat orice
reglementare autoritară asupra cursurilor şi s-a trecut la generalizarea
flotării. FMI a revizuit modul de evaluare a disponibilităţilor sale în
monedele ţărilor membre şi, astfel, s-a trecut la:
- cursul provizoriu – un curs rigid, convenit prin acord şi potrivit
căruia, evaluarea pornea de la paritatea faţă de dolar, rareori
necesitând corectări notabile;
- cursul reprezentativ – generat nu numai de instabilitatea valorică
a monedelor, ci mai ales de aceea a dolarului ca etalon; evaluarea
disponibilităţilor FMI în monedele ţărilor membre era ajustată
periodic, în pas cu evoluţia raporturilor valorice a peste 100
monede ale ţărilor membre.
Referitor la cursurile flotante se pot distinge următoarele forme de
flotare:
a) flotare concertată – cu cursuri fixe între un număr convenit de
monede, dar flexibile faţă de o monedă terţă;
b) flotare neconcentrată – cursuri fixate exclusiv prin mecanismul de
piaţă; teoria a mai nuanţat şi

42
 c) flotare pură (curată) - pentru cursuri fixate fără intervenţia autorităţii
monetare, şi
d) flotare impură (murdară) – adoptată în general ca instrument de
dirijare economică: băncile centrale abordează acest sistem de
intervenţie discretă pe piaţă pentru ordonarea voită a cursurilor în
funcţie de obiective precise de ordin economic şi financiar.
Regimul flotării cursurilor nu s-a impus spontan, generalizarea sa s-a
produs în timp, după o verificare practică atât a avantajelor, cât şi a
dezavantajelor.
Suporterii flotării au făcut apologia independenţei în politica fiscală şi
monetară, pentru că a fost suprimată obligativitatea unui plafon de
rezerve valutare care să susţină cursul; de asemenea, se invoca
atenuarea oscilaţiilor speculative de capitaluri, eliberarea economiei de
şocurile unor operaţiuni abrupte de devalorizare – revalorizare şi
sprijinirea unei competiţii reale care ar sancţiona intervenţiile mecanice
pe piaţă (de forma „dumping-ului valutar” al unor autorităţi monetare).
Ca dezavantaje ale flotării s-au întrevăzut:
- accentuarea riscurilor în schimburile comerciale internaţionale şi în
investiţii, care ar impune o permanentă modificare a opţiunilor
oamenilor de afaceri, cu un serios impact asupra distribuirii tuturor
resurselor;
- ascensiunea inflaţiei din intenţia firească a exportatorilor de
majorare artificială a preţurilor pentru atenuarea riscului valutar.
Flotarea generalizată a cursurilor a instituit însă un tip de „naţionalism
economic”, potrivit căruia, pentru protecţie economică, instabilitatea şi-
a găsit ca soluţionare sporirea măsurilor netarifare, în detrimentul celor
tarifare.

Cursul liber (de piaţă) este continuu variabil, după variaţia continuă a
cererii sau/şi a ofertei pentru una sau alta din valute pe o anumită piaţă.
Dacă balanţa plăţilor externe ar fi în echilibru, încasările valutare
curente ar fi suficiente pentru acoperirea plăţilor valutare şi, în consecinţă,
cursul ar fi stabil …
Aceasta este însă o situaţie pur teoretică !
Cererea de valută şi oferta de valută sunt sensibile direct proporţional
cu acţiunile participanţilor la tranzacţiile cu valută, anume:
- exportatori – importatori de bunuri şi/sau servicii;
- cumpărători – vânzători de valută;
- exportatori – importatori de capital.
Cursul liber exprimă raportul valoric dintre monede.
Ca nivel, acesta se poate situa astfel:
43
 a) la paritate – caz rar întâlnit, când cursul liber coincide cu cursul
oficial;
b) sub paritate – cursul este subevaluat, avantajând exportul şi
dezavantajând importul deoarece:
i. exportatorii atrag monedă străină cu puţină monedă naţională, iar
ii. importatorii necesită mai multă monedă străină pentru a intra pe
alte pieţe.
c) peste paritate – cursul este supraevaluat, având efectele inverse în
sensul că:
i. exportatorii vor consuma multă monedă naţională ca să atragă
monedă străină, iar
ii. importatorii vor necesita (relativ) puţină monedă străină pentru
accesul pe pieţe străine.
Exprimarea cursului ca raport valoric între valute pe bază de cerere şi
ofertă se numeşte cotaţie şi în general este dată pentru o unitate sau pentru 100
unităţi în valută străină, la rândul lor transformate în suma corespunzătoare de
monedă naţională.
Uzanţele pieţei cunosc următoarele tipuri de cotaţii:
- directă, sau incertă: este cea mai răspândită şi apare ca un raport al
sumei variabile de monedă naţională pentru 100 unităţi de monedă străină;
- indirectă, sau certă: este aplicată în Anglia pentru cotaţia lirei sterline
şi apare ca raport între suma variabilă de monedă străină pentru 1 unitate de
monedă naţională.
Cursul valutar liber (de piaţă) mai poate fi:
- direct, ca raport valoric între oricare două monede naţionale;
- indirect (cross - rate = încrucişat), ca rezultat al cotaţiilor intercalate:
două monede naţionale se raportează prin intermediul unei terţe monede, ca
referinţă;
ex. 3FFr = 1$USD sau
5peseta spaniolă = 1$USA, adică: 3FFr = 5 peseta spaniolă ş.a.m.d.
După frecvenţa şocurilor din deceniul 8 intervenţiile băncilor centrale
pentru calmarea cursurilor a devenit tot mai costisitoare, înregistrându-se
adesea situaţii de epuizare a rezervei oficiale care se cheltuia pentru nivelarea
oscilaţiilor cerere – ofertă. Îndatorarea în valută care urma acestor evenimente
se solda de multe ori cu închiderea burselor valutare, fapt care a determinat
trecerea la flotarea liberă a cursurilor, adoptată ca practică generală mai cu

44
seamă după anii 1976 – 1979, favorizată o dată în plus de eşecul dispozitivului
vest-european „Şarpele valutar”.
Dar încă din 1973 generalizarea cursurilor flotante a relevat marje de
fluctuaţie mai mari decât s-a prevăzut şi s-a demonstrat în timp, şi cu o tot mai
mare vigoare, că determinarea cursului este de natură tot mai pronunţat
endogenă.

III. Influenţe macroeconomice asupra cursului

Aşa cum aprecia M. Friedman, încă din 1953, trecerea la cursurile

flotante a fost abordată ca teorie cu 20 de ani înainte de aplicarea practică.
Cursurile flotante au transformat cursul de schimb în instrument
primordial pentru
a) ajustările macroeconomice, pentru
b) desfăşurarea unui comerţ complet liberalizat şi pentru
c) adaptarea oricărei economii naţionale la piaţa internaţională.
Analizând bilanţul flotării generalizate21, se constată că aceasta a
permis depăşirea şocurilor petroliere (care s-ar fi putut concretiza în situaţii
primejdioase atât pentru guvernanţi, cât şi pentru guvernaţi) şi a coexistat în
varii situaţii de hiperinflaţie – ca la începutul anilor 80, şi de dezinflaţie – care
caracterizează ultimii ani.
Flotarea efectuează ajustarea prin curs a (tuturor) termenilor de
schimb. Reprezentând o modificare simultană a preţurilor, ea transformă
cursurile flotante în principal instrument de echilibrare a balanţei de plăţi
externe.
Studiul factorilor de influenţă asupra cursului din perspectiva
macroeconomică îşi are sorgintea în teoriile economice bazate pe ideea de
echilibru. Potrivit acestora, cursul este preţ al oricărui bun sau serviciu şi se
află sub impactul oscilaţiilor cererii şi ofertei de pe piaţă.
Actuala realitate economică reflectă o situaţie mai complexă şi mai
nuanţată: cererea şi oferta sunt doar un cadru generic de flotare a cursului,
pentru că la configuraţia acestuia concură diferiţi alţi FACTORI de ordin
economic şi financiar, stabilindu-i fidel şi nivelul, şi evoluţia.

21
S. Gaftoniuc – Finanţe internaţionale, editura Economică, ediţia a III-a, Bucureşti, 2000, pag. 80-82
45
3.1. Incidenţa variabilelor majore asupra cursului de
schimb

Cererea şi oferta de devize pe piaţă este rezultat al:

- exportului şi importului de bunuri şi servicii;
- mişcărilor de capitaluri pe termen lung şi a celor de origine
speculativă;
- mişcărilor monetare ce ţin de relaţiile cu străinătatea.
Toate aceste fluxuri se regăsesc în balanţa de plăţi externe, ca tablou
statistic de reflectare sistematică a fluxurilor reale, financiare şi monetare
dintr-o economie cu restul lumii.

A. Rata inflaţiei
Pentru o anumită monedă comparată cu o alta, de mare importanţă este
rata inflaţiei din ţara analizată, care influenţează cursul monedei atât pe
termen mediu, cât şi pe termen lung.
Această concluzie este statuată de teoria parităţii puterilor de
cumpărare (PPC), teorie „uitată” în perioadele de stabilitate (mai cu seamă
dinainte de primul război mondial) şi „dezgropată” în condiţii de instabilitate
şi de inconvertibilitate (potrivit constatărilor meditativ-ironice ale autoarei S.
Gaftoniuc)22.
Mai precis, variaţiile de curs între două devize depind de diferenţa între
ratele inflaţiei din economiile celor două ţări de emisiune (a devizelor în
discuţie).
Prin teoria PPC preţurile dintr-o ţară trebuie să fie egale cu preţurile
dintr-o altă ţară, atunci când sunt exprimate într-o altă monedă. Egalizarea
preţurilor dintre ţări trebuie să funcţioneze în orice moment şi în acelaşi timp,
adică trebuie detectate (şi, pe cât posibil, comparate) diferenţele eventuale
înregistrate între ratele de creştere a indicilor de preţuri.
Analiza empirică a teoriei, luată în calcul de specialişti – de altfel,
infirmă valabilitatea sa din mai multe motive, între altele – datorită

22
S. Gaftoniuc, op. cit, pag. 186-190
46
diferenţelor notabile între preţurile relative ale bunurilor comercializabile şi
necomercializabile23.
În prezent PPC este re-abordată în contextul unei economii
internaţionalizate în care domină mişcările de capitaluri.
Ipoteza PPC impune prudenţă în analiză, dată fiind compatibilitatea sa
relativ restrânsă pe termen scurt şi ceva mai plauzibilă pe termen mediu şi
lung, în general în cazul ţărilor dezvoltate şi care sunt apropiate ca nivel
economic. Aşa se şi explică criticile aduse teoriei PPC, care pot fi sintetizate în
următorul grupaj:
a) ia în calcul doar evoluţia balanţei curente, adică a fluxurilor de bunuri
şi servicii; însă factorii care influenţează cursul privesc şi operaţiunile cu
active financiare;
b) ignoră faptul că moneda poate deveni instrument de plată pentru terţe
ţări şi, ca atare, evoluţia sa nu se leagă de inflaţia din ţara de emisie – cum este
cazul mărcii germane sau a dolarului american;
c) indicii de preţuri luaţi în calcul se referă la o serie de bunuri care nu pot
face mereu obiectul schimburilor, în timp ce alte bunuri induc abateri cauzate
de diferenţele de productivitate şi inflaţie; în acest sens s-a avansat ca
propunere considerarea indicilor de preţ la grupa produselor manufacturate;
d) perioada de referinţă ridică obiecţiuni pentru relevanţa redusă, mai ales
dacă este discutabil regimul de schimb; astfel, ar fi de dorit considerarea
perioadei de echilibru, însă cursul în sine poate fi subevaluat sau supraevaluat;
însuşi regimul de schimb (cursuri fixe sau flotante) induce posibile erori şi
determină variaţii ale concluziilor potrivit teoriei PPC, precum şi intervalul de
observaţie ales.
Ca problematică actuală în contextul tranziţiei pe care economia
românească o parcurge către capitalism, legătura dintre rata inflaţiei şi cursul
de schimb este relevată de împărţirea bisectorială a economiei. Fenomenul
pune în evidenţă ceea ce literatura de specialitate numeşte „efectul Balassa-
Samuelson” şi manifestarea sa este accentuată în cazurile în care unul din
obiective îl reprezintă ajungerea din urmă a economiilor avansate: „în ţările
aflate în proces de catching-up şi cu câştiguri de productivitate importante în

23
Modelul bisectorial al economiei grupează în categoria tradeables – comercializabile, acele bunuri
supuse schimbului şi concurenţei internaţionale; în categoria non-tradeables – necomercializabile, intră
bunurile destinate strict consumului intern al economiei. Cele două sectoare se deosebesc prin pieţe şi
prin configuraţia echilibrului lor specific. Cu cât creşte mai mult ponderea primei grupe în PIB, cu atât
va scădea ponderea celeilalte grupe, fapt care va însoţi şi va confirma integrarea – M. Susanu – Balanţa
de plăţi externe a tranziţiei româneşti, Teză de doctorat, pag. 86
47
sectoarele de bunuri exportabile şi importabile (tradables), inflaţia este mai
înaltă din cauza salariilor în sectoarele de non-tradables (s.n.)”24.

B. Rata dobânzii
Dobânda se asociază cu procesul inflaţionist, dar este cu un impact
vizibil mai ales asupra cursului la vedere.
„Conceptul teoretic al parităţii ratelor dobânzii aparţine lui Keynes
(1923) şi se rezumă la o frază: cursurile la termen ale devizelor se ajustează în
funcţie de parităţile ratelor dobânzii. Teoria se bazează, de fapt, pe relaţia între
piaţa valutară la vedere şi cea la termen, deci pe un comportament de arbitraj,
… cu plasamente financiare [în discuţie], şi nu cu mărfuri ca în cazul [anterior]
al teoriei parităţii puterilor de cumpărare (PPC)”25.
Pe termen scurt dobânda afectează cursul la vedere.
De pildă, rata reală a dobânzii rezultă ca diferenţă între rata nominală
a acesteia şi rata inflaţiei; prin urmare, creşterea ratei dobânzii influenţează
direct proporţional cursul unei monede, ca urmare a creşterii cumpărărilor de
devize exprimate în acea monedă. Între 1980 – 1985 s-au operat măsuri de
repreciere a dolarului bazate în principal pe creşterea dobânzii.
Pe termen mediu relaţia se complică: teoria parităţii dobânzilor indică
modificări ale cursului la termen.
Pentru toate monedele este valabilă una din următoarele relaţii de
asociere: la o monedă forte – o rată redusă a dobânzii sau la o monedă slabă –
o rată ridicată a acesteia. În cazul dolarului american însă, în perioada de mai
sus a funcţionat asocierea: monedă forte – rată ridicată a dobânzii.
În situaţii de inflaţie dobânda acţionează alături de alţi factori financiari
asupra cursului.
Pe o piaţa internă marcată de inflaţie o rată ridicată a dobânzii reduce
cererea generată de credit, dar şi nivelul circulaţiei monetare. Dobânda ridicată
atenuează efectele inflaţiei asupra preţurilor, revigorând puterea de cumpărare;
efectul este însă pasager, deoarece, după o relativ scurtă perioadă, pot apare
rezultate negative: reducerea producţiei, creşterea preţurilor şi a şomajului.
Evoluţia ratei dobânzii pe piaţa internaţională oferă corecţii ale
cursului de schimb.

24
D. Dăianu, R. Vrânceanu – România şi Uniunea Europeană”, editura Polirom, Iaşi, 2002, pag. 23
25
S. Gaftoniuc, op. cit., pag. 275
48
 C. Balanţa de plăţi externe
„Instrument principal de apreciere a legăturilor unei economii
naţionale cu străinătatea, balanţa de plăţi externe (BPE) măsoară şi mişcările,
dar şi rezultatele raporturilor comerciale şi necomerciale, ca efect al unei
multitudini de raporturi care exced naturii strict economice a relaţiilor
internaţionale”26.
Balanţa de plăţi externe27 (BPE) acţionează asupra cursului în baza
efectului mecanic al dezechilibrelor din balanţă, aşa cum se manifestă ele
asupra cererii şi ofertei de devize.
Astfel, starea de echilibru (pur teoretică, de fapt) semnifică egalitatea
volumului de devize dintre intrări şi ieşiri.
Deficitul se traduce prin devansarea exporturilor (deci a intrărilor de
devize) de către importuri (deci de ieşirile de devize) şi determină creşterea
cererii de devize; ca atare, se reduce valoarea monedei naţionale pe piaţă, deci
– cursul scade.
Excedentul induce o tendinţă inversă, de creştere a valorii monedei
naţionale pe piaţă, şi deci – cursul creşte.
Dar balanţa globală cumulează rezultatele din două compartimente:
- balanţa comercială – pentru tranzacţiile curente;
- balanţa de portofoliu – conţinând mişcări de capitaluri.
Soldul balanţei globale explică cel mai clar nivelul şi tendinţele de
evoluţie a cursului de schimb:
- în caz de balanţă globală pozitivă, cursul înregistrează o susţinută
tendinţă de creştere;
- pentru o balanţă globală negativă, cursul manifestă o severă
tendinţă de scădere.
* *
*
CONCLUZIE
Cursul de schimb se află sub incidenţa unei multitudini de factori
economici, financiari, dar şi non-economici, cum ar fi cei de ordin:
¾ politic – cu referire la un anumit cadru propice (frânării sau
stimulării) activităţii economice, exportului etc.;

26
M. Susanu – Balanţa de plăţi externe a tranziţiei româneşti, lucr.cit., pag. 10
27
Mai multe precizări pe această temă se vor face în capitolele următoare, aici fiind suficientă definirea
ca expresie a cererii şi ofertei de devize (n.a.)
49
 ¾ social – ce caracterizează o situaţie generală de stabilitate sau
instabilitate;
¾ psihologic – dificil de cuantificat datorită caracterului lor subiectiv
şi a incertitudinii în stabilirea unor relaţii clare de determinare.

3.2. Descrierea modelului Mundell-Fleming

Întrucât intervine în determinarea echilibrului macroeconomic, efortul

de determinare a cursului de schimb adecvat concentrează interesul maxim al
decidenţilor din oricare ţară.
Diferite curente teoretice au studiat repercusiunile variaţiei cursurilor
de schimb asupra economiei, prin reflectarea acestora asupra balanţei de plăţi.
Modelul Mundell-Fleming constituie şi azi un instrument de analiză
macroeconomică – în ciuda criticilor la care a fost supus; modelul poate
răspunde, în bună măsură, scopului pentru care autorii săi l-au imaginat, şi
anume, stabilirea celei mai bune politici monetare sau bugetare, în funcţie de:
- regimul de schimb în vigoare, şi
- gradul de substituire a capitalurilor.
Descifrarea modelului începe cu definirea a două categorii de cursuri:
a) nominal, concept monetar care măsoară preţurile relative pentru două
monede naţionale şi care se aplică pentru analizarea problemelor legate de
datoria externă şi echilibrarea pieţelor;
b) real, concept bazat pe puterea de cumpărare care măsoară preţurile
relative ale aceluiaşi bun, însă pe două pieţe diferite şi se utilizează pentru
analiza evoluţiei comerţului exterior, a preţurilor, a cererii şi ofertei etc.
Astfel, evoluţia cursului nominal reflectă evoluţia exporturilor, dacă şi
costurile sunt constante, însă prin mijlocirea cursului real se pune în evidenţă
influenţa devalorizării interne asupra producţiei, cererii şi exportului.
Cu alte cuvinte, cursul de schimb fluctuează în funcţie de anticipările
pentru:
- mişcările de capitaluri;
- valorile creanţelor;
- stabilitatea pe termen scurt a preţurilor la bunuri şi servicii;
- stabilitatea salariilor.

50
 Abaterile cursurilor reale de schimb de la puterea de cumpărare îşi are
explicaţia atât într-o serie de cauze structurale, care includ progresul tehnic,
productivitatea muncii, creşterea economică şi care determină schimbări în
preţurile relative de echilibru, precum şi în cauze conjuncturale, trecătoare
prin definiţie, dar legate de viteza cu care au loc ajustările spre echilibru pe
diferite pieţe: a bunurilor, serviciilor sau a capitalurilor.
Cursul real oferă o bună aproximaţie pentru gradul de competitivitate a
mărfurilor pe piaţa străină, ceea ce înseamnă că aprecierea/deprecierea în
termeni reali a monedei naţionale determină în consecinţă creşterea/scăderea
competitivităţii.
Deşi reprezintă punctul de pornire şi reflexie în categoria de
instrumente de politică economică, modelul Mundell-Fleming a fost destul de
puţin utilizat pentru determinarea cursului, însă rămâne o treaptă de bază în
pregătirea teoretică a economiştilor.
Potrivit premizelor modelului, balanţa de plăţi externe se poate adapta
la condiţiile impuse de echilibru. De pildă, în regimul cursurilor flotante,
deficitul din contul curent este compensat automat de soldul (mişcărilor)
contului de capital. Aşa se explică atenţia superioară pe care o atrage balanţa
tranzacţiilor curente, în special balanţa comercială. Cazurile de acest gen sunt
frecvente pentru că tot astfel sunt şi situaţiile de ţări care evită sau nu au acces
la împrumuturi externe sau investiţii directe.

S-a încercat totuşi aplicarea sa în cazul Statelor Unite pentru perioada

1980-1985 când, creşterea dolarului s-a explicat ca fiind rezultanta
conjuncţiei deficit bugetar – creşterea ratei dobânzilor – deficit
comercial. Aplicarea modelului cu maximum de relevanţă în condiţiile
SUA se explică prin faptul că este singura ţară care dispune de
privilegiul de a-şi rambursa datoria externă în moneda proprie.

Criticile cele mai importante la adresa modelului resping:

• ipoteza substituţiei perfecte a bunurilor economice (în favoarea
capitalurilor, ca fiind mai realistă); de asemenea, resping
• ipoteza de fixitate a preţurilor, care nu permite să se ţină cont de
creşterea preţurilor interne şi, în plus,
• modelul confundă echilibrul balanţei de plăţi cu echilibrul pieţei de
schimb.

51
 Deşi abstract, modelul Mundell-Fleming îşi conservă importanţa prin
faptul că aduce în atenţie noi factori de influenţă, la care se adaugă şi ritmul de
ajustare a preţurilor cu cursul de schimb.

3.3. Manifestări extreme induse de variaţia cursurilor

A. Criza valutară este generată de dezechilibrele valorice între

monede, fiind în acelaşi timp cauză şi efect a multor fenomene ca:
- mişcările anarhice de capitaluri;
- valuri imprevizibile de speculaţii bursiere;
- fracturarea relaţiilor între economic şi cursuri.
Există două momente de referinţă pentru ilustrarea crizei valutare:
1. un prim moment se localizează în „joia neagră” din anii '30 când
la bursa din New York a explodat oferta de titluri, dar cererea a fost infimă; tot
atunci etalonul aur a fost abandonat de Anglia, când lira sterlină şi dolarul s-au
deteriorat drastic, iar băncile şi-au suspendat plăţile;
2. al doilea moment începe în anii '60, debutând printr-o criză de
durată şi mult mai complexă, date fiind noile repere de conjunctură mondială:
adâncirea decalajelor datorită inegalităţii în distribuirea avuţiilor, obstacularea
accesului ţărilor în curs de dezvoltare la creştere şi la schimburi, precum şi
consumul iraţional de materii prime şi surse energetice.
B. Iluzia cursurilor valutare este presupunerea că într-un sistem al
cursurilor fixe, pe o anumită perioadă de timp cursurile nu se vor modifica.
Menirea acesteia este mai mult de ordin psihologic, în sensul că
instituie un climat de certitudine şi stabilitate în desfăşurarea normală a
activităţii economice, sub aspectul veniturilor din exporturi, cheltuielilor
pentru importuri, a dobânzilor previzibile pe o anumită piaţă de capital, sau
prin iluzia lichidării speculaţiilor valutare.
C. Iluzia monetară – este un fenomen instalat în prima fază a
deprecierii inflaţioniste a banilor. În fapt, se traduce prin iluzia că au crescut
veniturile, însă ritmurile între deprecierea banilor şi creşterea veniturilor
nominale sunt diferite.
Victimele iluziei monetare sunt titularii de venituri fixe, constante, care
au senzaţia că, odată cu uşoara creştere a veniturilor lor nominale, a crescut şi
nivelul lor general de trai.

52
 Teme de dezbateri

1. Faţă de conceptele legate de paritate şi valoarea paritară, descrieţi

caracteristicile deprecierii/devalorizării şi aprecierii/revalorizării.
2. Comentaţi definiţia şi tipologia cursurilor valutare.
3. Subliniaţi aportul fiecărei macrovariabile asupra cursului.
4. Descrieţi modelul Mundell-Fleming şi rolul său.
5. Menţionaţi fenomenele posibile şi socotite extreme ca manifestare a
variaţiei cursurilor de schimb.

53
 TEMA 3
CONVERTIBILITATEA – MOTORUL SCHIMBURILOR ŞI
INTERDEPENDENŢELOR

Abstract
După o cuprinzătoare şi îndelungată evoluţie semantică, noţiunea de convertibilitate conţine
totodată şi premizele disoluţiei conceptului de valută, ca fiind revolut (deşi încă folosit în
terminologia curentă), precum şi pe cele care condiţionează actuala configuraţie a sistemului
monetar internaţional. Apariţia şi expansiunea eurovalutelor a fost cauzată de o extensie
bruscă şi accelerată atât a practicilor de operare tradiţională bancară, cât şi a principiilor de
promovare a regimurilor de schimb valutar. Noul timp valutar şi financiar internaţional se
scurge sub semnul globalizării, ca fenomen îndelung pregătit de toate etapele anterioare ale
evoluţiei însăşi a relaţiilor valutar-financiare internaţionale

Cuvinte cheie

• convertibilitate • coordonarea politicilor

• flexibilitate • multipolar
• fixitate • bancarizare
• cursuri flotante/fluctuante • euromonedele:
eurovalutele

Îndeobşte acceptată după definiţia clasică, convertibilitatea este

însuşirea legală a unei monede de a se preschimba liber şi fără restricţii cu
oricare altă monedă. Respectivele restricţii se referă la suma preschimbată, la
scopul preschimbării, precum şi la calitatea de rezident sau nerezident a
subiectului care efectuează convertirea între două monede.

I. Evoluţia semantică a convertibilităţii

În fapt, consecinţele convertibilităţii concentrează şi elementele pentru

care se optează pentru această însuşire, şi anume:
a) creează premizele evaluării exacte a comerţului exterior în ansamblu,
precum şi a fiecărei tranzacţii în parte, prin apropierea între preţurile
interne şi cele externe; în absenţa convertibilităţii, se pot lesne produce
54
 evaluări deformate asupra eficienţei comerţului exterior, dar şi asupra
deciziilor de eficientizare a schimburilor internaţionale;
b) instituie o concurenţă reală cu produsele de pe piaţa externă, deoarece
stimulează productivitatea, favorizează expansiunea progresului tehnic,
adică optimizează calitatea propriilor produse; acest fenomen are loc
simultan cu înlăturarea din competiţie a firmelor neeficiente şi nerentabile;
c) restructurează şi diversifică economia prin promovarea noului şi a
eficienţei, în detrimentul sectoarelor şi firmelor păgubitoare şi
neperformante;
d) fortifică moneda naţională şi realizează echilibrul valutar-financiar,
deoarece, prin convertibilitate, eventualele deficite de plăţi externe se pot
acoperi cu monedă autohtonă;
e) în sfârşit, asigură o legătură viabilă între cursul de schimb şi moneda
naţională, ca suport economic real pentru formarea cursului pe piaţa de
schimb valutar.
Se poate conchide că convertibilitatea este deopotrivă efect al unei
dezvoltări economice eficiente, precum şi instrument de perfecţionare şi
extindere a relaţiilor comerciale internaţionale.
Evoluţia conceptului şi practicii în convertibilitate ar putea fi
structurată pe trei etape succesive, delimitate doar teoretic, nu şi efectiv,
întrucât trecerea de la o fază la alta a avut loc „din mers”.
c O primă etapă corespunde etalonului aur, când era garantată
preschimbarea autonomă a bancnotelor în aur sau argint la valoarea nominală
a biletelor de bancă, pe baza stocului de acoperire. Prin urmare, moneda
naţională era convertibilă în orice altă monedă, în funcţie de paritatea în aur,
iar stocul de acoperire garanta echilibrul între masa banilor aflaţi în circulaţie
şi necesarul de bani pentru tranzacţiile din economie.
Dacă masa bănească depăşea nevoile de circulaţie, banii se depreciau,
se „ieftineau”, iar prin convertirea lor în aur, (tezaurizarea aurului), se
reechilibra situaţia. Dacă însă, masa bănească era sub nivelul nevoilor de
circulaţie, banii se repreciau, se „scumpeau”, pentru că banii aflaţi în circulaţie
înregistrau o creştere a puterii de cumpărare.
d A doua etapă corespunde etalonului aur-devize, când deţinătorului
de bancnote sau disponibilităţi în cont îi era garantată dispunerea asupra
acestora, precum şi preschimbarea lor în altă monedă, dar şi în devize, la un
curs oficial. România a adoptat această formă între anii 1929-1932, după care

55
a renunţat. Cu timpul, mai multe ţări au adoptat o convertibilitate limitată, fie
numai pentru nerezidenţi, fie numai pentru operaţii curente.
e Constituirea FMI deschide calea unei etape novatoare de
reglementare unitară, prin însuşi statutul acestei instituţii. Din 1958
principalele ţări din vestul Europei au trecut la convertibilitate care, potrivit
art. VIII din statut, reprezintă „dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a
preschimba moneda naţională cu moneda străină, în mod liber, prin vânzare-
cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie”.
În sens restrâns, se consfinţeşte obligaţia băncii centrale de a cumpăra
propria monedă de la o altă bancă centrală dacă:
- acea sumă provine din tranzacţii curente recente sau dacă
- acea sumă îi este necesară băncii centrale străine pentru plăţi
curente.
Practica a consacrat o serie de condiţii pentru trecerea la
convertibilitate:
1. ridicat potenţial economic, capabil să asigure mărfuri suficiente la export şi
competitive ca preţ şi calitate;
2. structura preţurilor interne să se apropie de structura preţurilor externe;
3. echilibrul balanţei de plăţi externe să fie sustenabil;
4. fundamentarea economică a cursului monedei naţionale;
5. rezervă internaţională la un nivel corespunzător;
6. demonopolizarea comerţului exterior în favoarea firmelor private;
7. crearea şi funcţionarea unui mecanism de intervenţie operativă şi eficientă
pentru stabilitatea monedei naţionale.
Dintre toate cele de mai sus, esenţială rămâne condiţia legată de
echilibrarea sustenabilă a balanţei de plăţi externe, deoarece doar astfel se
poate menţine viabilă rezerva oficială internaţională, şi nu se va vinde pentru
susţinerea cursului monedei proprii.
Existenţa unui sold pasiv în balanţă semnifică existenţa unor creanţe
lichide ale străinilor faţă de ţară, creanţe pentru acoperirea cărora este necesar
un consum de rezervă internaţională, iar acesta, la rândul său, poate afecta
cursul monedei naţionale.
Potrivit statutului FMI, statele membre care îndeplinesc condiţii de
convertibilitate beneficiază de dreptul de a dezvolta „aranjamente comerciale
şi financiare”, astfel încât să faciliteze plăţile internaţionale şi totodată să
menţină stabilitatea cursului propriei monede.

56
 Aşadar, prin convertibilitate, FMI înţelege un set de relaţii între
autorităţile monetare şi, de asemenea, faptul că toate celelalte operaţiuni de
plăţi cu exteriorul se pot efectua liber, conform cursului pieţei. Este ceea ce se
numeşte convertibilitate de piaţă sau reciprocă.
În cazul convertibilităţii oficiale, cursul este fix, controlat riguros şi
sever prin intervenţia băncii centrale asupra rezervei internaţionale.
În cazul convertibilităţii libere (de piaţă), cursul poate respecta
următoarele regimuri:
a) cursuri fluctuante – când se cunoaşte cursul şi se mişcă între anumite
limite de intervenţie ale autorităţii monetare şi
b) cursuri flotante – când cursul este incert, conform cererii şi ofertei pe
piaţă, iar convertibilitatea se poate realiza printr-o varietate de tehnici de
asigurare contra riscului valutar.
Atât convertibilitatea oficială, cât şi convertibilitatea liberă impun
existenţa obligatorie şi necesară a rezervei monetare internaţionale sub
administrarea şi evidenţa autorităţii monetare, ca suport material al intervenţiei
sale pe piaţa valutară prin vânzare-cumpărare de valută.
Accepţiunea FMI pentru convertibilitate nu se referă la libertatea
transferurilor în general, a mişcărilor de capital, ci doar la tranzacţii şi plăţi
curente.

II. Premizele disoluţiei conceptului de valuta

Două perspective asupra economiei reprezintă, în acelaşi timp,

izvoarele unei distincţii conceptuale între monedă şi valută:
a) economia închisă, întemeiată pe principii autarhice potrivit cărora
dezechilibrele interne pot şi ignoră mesajele comportamentelor externe, iar ca
reflectare voluntar deformată a realităţii, ele, dezechilibrele, sunt camuflate în
aparenţa de stabilitate a preţurilor interne;
b) economia deschisă, structură profund permeabilă la fluxurile şi
mesajele din afară, susceptibilă faţă de orice modificare din mediul
internaţional, iar circuitele de operare a acestor relaţii se regăsesc în preţuri, ca
principale variabile reale.

57
 Rezultantele acestor optici asupra economiei sunt:
• valuta, respectiv politica valutară, ca simple prelungiri
terminologice ale unor practici caduce, anacronice, conform cărora autoritatea
monetară se identifică cu autoritatea politică şi, ca atare, deţine şi exercită
controlul monopolist şi discreţionar asupra tuturor mişcărilor propriei monede;
• monedă şi politică monetară, ca sferă amplă de acţiune a autorităţii
monetare, de astă dată independentă faţă de autoritatea politică şi acoperind
deopotrivă planul intern şi pe cel internaţional în care evoluează moneda
proprie.
Trecerea de la un palier conceptual la celălalt se asigură prin categoria
de convertibilitate, o operaţiune-însuşire menită să se comensureze libertatea
de mişcare a monedelor.
Categorie deosebit de complexă şi care a cunoscut numeroase
modificări de accepţie, convertibilitatea are o serie de valenţe:
• asociază în operare şi alte categorii ce definesc instrumentarul de
funcţionare însuşi a relaţiilor monetar-financiare internaţionale: cursul de
schimb, paritatea, piaţa monetar-financiară, a devizelor etc.;
• din punct de vedere semantic s-a îmbogăţit considerabil cu nuanţe
şi sensuri ce corespund mutaţiilor legate de existenţa şi operarea unui etalon
valoric;
• accepţiunea monetară a convertibilităţii s-a extins şi asupra unor
elemente concrete şi cuantificabile din economia reală, ea fiind înţeleasă ca
atribut al unei generale libertăţi de mişcare, întocmai cum se reflectă aceasta
plenar în structura şi configuraţia balanţei de plăţi externe.
Oricare i-ar fi valenţele, sau poate tocmai de aceea, convertibilitatea
este o categorie dificil de comprimat exhaustiv în dimensiunile stricte ale unei
singure definiţii.
Prin art. VIII al statutului FMI s-a impus la scară internaţională o
accepţie care decurge din practica uzuală, adică pornind de la gradul de dozare
a restricţiilor asupra monedei:
a) de operator, care priveşte persoana fizică sau juridică, precum şi
cetăţenia, sediul afacerii sau rezidenţa;
b) de sumă, în sensul unor plafonări sau extinderi a sumelor ce se află în
mişcare, deci supuse convertirii;
c) de operaţie, fapt ce solicită clasificarea din balanţa de plăţi externe, unde
tranzacţiile unei ţări cu străinătatea sunt grupate în cele două conturi mari
58
 – curent şi de capital – adică, după o separaţie general acceptată, balanţa
comercială şi balanţa de portofoliu.
De la premiza acestor delimitări, modul de aplicare şi de calificare a
politicii monetare o diferenţiază pe aceasta (politica monetară – s.ns.) în:
• restrictivă, când se ţine cont de perspectiva internaţională;
• extinctivă, pentru proiecţia naţională a monedei proprii faţă de
celelalte devize.
În expresie instituţională, politica monetară se reflectă în atributele şi
atribuţiile băncii centrale care:
- are deplină libertate (independenţă) de emisiune,
- îşi susţine naţionalizarea ca garanţie a propriei autonomii şi
- are însuşiri de bancă comercială exclusiv pentru guvern.
Prin funcţiile sale, banca centrală are de îndeplinit două obiective
fundamentale în cadrul politicii macroeconomice a guvernului:
1. asigură necesarul de lichidităţi pentru tranzacţiile curente care se
desfăşoară în economie;
2. asigură stabilitatea valorică a unităţii monetare autohtone, printr-o foarte
atentă supraveghere a preţurilor.
Dincolo de toate incoerenţele şi neajunsurile manifestate odată cu
instaurarea şi respectiv, abolirea sistemului monetar internaţional model
Bretton Woods, sunt unanim recunoscute o serie de realităţi:
- extinderea permanentă a convertibilităţii monedelor principalelor
ţări şi nu numai;
- distanţarea politicilor comerciale faţă de teoria ratelor de schimb;
- întrepătrunderea teoriei ratelor de schimb cu teoria şi politica
monetară28.
Ca semnificaţie a varietăţii de mişcare a monedelor, literatura şi
practica a asimilat termenul de regim de schimb pentru categoria de
convertibilitate, cu următoarele particularităţi întâlnite:
1. inconvertibilitate externă totală, regim invocat numai din
raţiuni metodologice, întrucât a fost abolit odată cu colapsul regimurilor
politice totalitare din ţările ex-comuniste; specificul său constă în lipsa pieţei
de schimb, deşi era declarată o paritate oficială, şi prin monopolul autorităţii
monetare care exercita un control sever asupra valutei, implicând obligaţia
generală de a o ceda;

28
Gh. Manolescu şi colectiv – „Politici economice”, editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 214-239
59
 2. convertibilitate parţială, este un regim al cursurilor fixe, cu
raportare prin marje de fluctuaţie, la un singur etalon; de asemenea, rămâne
necesară intervenţia autorităţii pe piaţă, în scopul de a se respecta
angajamentele de menţinere a parităţii monedei; fără a fi obligatorie
funcţionarea pieţei de schimb, acest regim permite organizarea unui sistem de
compensare internaţională (clearing) pentru a limita reglementările
internaţionale la soldurile externe şi, în acest fel, băncile centrale puteau evita
deţinerea şi manipularea unor stocuri mari de devize;
3. regimul de flotare pură, ca regim în care se abandonează orice
referinţă la un punct de ancoraj, orice paritate declarată, iar pentru că şi
rezervele oficiale îşi diluează utilitatea, băncile centrale se abţin să intervină şi
cursul monedelor se va fixa numai pe piaţă;
4. regimul de flotare impură, este actualul mod de convertibilitate
în care, deşi determinate de piaţă, cursurile sunt vizibil controlate de către
autoritatea centrală, în mod izolat sau/şi în mod concertat.
Potrivit statisticilor FMI29, în ultimul deceniu s-au constatat în vigoare
într-o serie de ţări următoarele regimuri de schimb:
a. flexibilitatea ratei de schimb în raport cu o altă monedă, aici intrând
principalele monede liber convertibile: $, FF, DM etc.
b.flexibilitatea limitată la o marjă de fluctuaţie, cum a fost cazul
sistemului monetar european, în care moneda evolua strict controlat şi doar
într-o marjă prestabilită;
c. flotarea administrată, tipică unui grup mixt de ţări, în care cursul
monedei fluctuează în marje prestabilite şi în funcţie de evoluţia unor
indicatori macroeconomici, drept singur criteriu în modul de intervenţie a
autorităţilor monetare;
d.flotarea liberă (independentă), specifică celor mai puternice state din
lume care îşi şi coordonează reciproc politicile economice.
Aşadar, cea mai cuprinzătoare expresie a noului tip de convertibilitate
este „regimul ataşării”, ca flexibilitate variabilă a cursului de schimb,
susceptibilă la factori non-monetari şi adoptată de cea mai semnificativă parte
a ţărilor participante în comerţul mondial şi în ansamblul operaţiunilor de
schimb.

29
invocate de S. Gaftoniuc în lucrarea „Finanţe internaţionale”, ediţia a III-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2000, pag. 57-62
60
III. Configuraţia actualului sistem monetar
internaţional

La o primă analiză, actualul sistem monetar internaţional se

caracterizează prin dominaţia regimului de flotare dirijată a monedelor. Noua
filozofie însă este coordonarea, care vizează o multitudine de aspecte şi
activităţi, de indicatori şi elemente care exced accepţiunilor consacrate de
paritate, curs sau convertibilitate.
Deşi este multipolar, actualul sistem monetar internaţional încă mai
gravitează în jurul dolarului, în baza faptului că, deşi apelează tot mai mult la
refrenele cooperării, SUA îşi menţin încă poziţia cheie în lume în plan
economic, militar şi politic.
Deceniul şocurilor conţine cea mai densă aglomerare a cauzelor care au
favorizat bancarizarea actualului sistem internaţional: băncile comerciale
private au devenit principalii actori pe piaţa unde se formează cursul de
schimb; totodată, ele au impulsionat expansiunea europieţelor, a eurotitlurilor
şi a zonelor off-shore.
Cursul valutar a devenit principal instrument de stabilire a preţurilor
relative ale produselor comercializate şi interne, factor decisiv de influenţare a
echilibrelor reale, precum şi criteriu fundamental de alocare în timp a
cheltuielilor faţă de venituri.
Noul timp monetar internaţional semnifică generalizarea flexibilităţii,
după ce practica fixităţii a eşuat şi a fost abandonată. A fost abandonat şi
conceptul de economie închisă, cu referire la abilitatea autorităţii monetare de
a controla oferta de monedă naţională.
Trecerea de la fixitatea cursului la flexibilitatea acestuia are o profundă
semnificaţie: arată trecerea de la abordarea contului curent din balanţa plăţilor
externe, ca unic flux monetar, la abordarea coordonatelor economice
fundamentale, ca bază de stabilire a cursului. Determinarea financiară a
cursului e motivată de reacţia simultană a cererii şi ofertei de devize faţă de
mişcările din comerţul internaţional şi ale capitalurilor. Indiferent de caracterul
mişcărilor financiare (de investiţii, de speculaţii, de protecţie sau pentru
profit), ansamblul lor reprezintă principalul determinant al cursului de schimb.
Ca „preţ al (tuturor) preţurilor”, cursul de schimb este etalonul
mărimilor macroeconomice în raportarea lor la economia mondială, permiţând

61
comparabilitatea între diferitele unităţi macroeconomice. Cu alte cuvinte,
cursul de schimb este cel care stabileşte:
- preţurile relative ale mărfurilor interne;
- dimensiunea echilibrelor reale;
- dozarea în timp a cheltuielilor funcţie de venituri.
În cazul existenţei dezechilibrelor interne, o primă (şi esenţială) măsură
de politică economică vine în sensul modificării cursului.
Acelaşi deceniu 8, al „şocurilor”, prin care s-a inaugurat noul sistem de
fluctuanţă direcţionată marchează cu necesitate împărţirea aparte a bunurilor
şi serviciilor pentru consum în comercializabile şi necomercializabile.
O economie deschisă are capacitatea de a produce şi de a desface o
mare gamă de produse comercializabile, iar aceste produse sunt (perfect)
substituibile cu produsele străine. Când o serie de economişti au introdus clasa
de necomercializabile, au avut în vedere acele elemente pentru care piaţa
internă rămâne echilibrată, indiferent de nivelul ratei de schimb:
a) cheltuieli de transport, ridicate prin excelenţă, dar fără să afecteze
rentabilitatea exporturilor sau importurilor, şi
b) importurile interzise.
Potrivit teoriei comerţului internaţional, criteriul important de apreciere
a deschiderii economice îl constituie gradul în care mărfurile şi/sau bunurile
sunt substituibile şi comercializabile.
În cazul în care se instalează un conflict între echilibrul intern şi
echilibrul extern, soluţia oferită de cursul (fluctuant) vizează refacerea
echilibrului extern, în sensul că, prin curs, economia naţională se poate elibera
de constrângerile impuse de balanţa de plăţi.
Amploarea fluxurilor de capitaluri a anilor '70 a direcţionat analizele
asupra contului de capital din balanţa de plăţi, pentru că numai prin circuite de
capitaluri se traduceau tranzacţiile. Au şi fost identificate în total şase pieţe de
capital (monetară, a obligaţiunilor şi a capitalurilor, cu variantele internă şi
externă pentru fiecare), iar libera lor combinare semnifică totodată deplina lor
agregare (desigur, agregarea, combinarea pieţelor derivă din gradul de
substituire a diferitelor clase de active interne şi/sau externe, precum şi din
viteza cu care au loc ajustările pe diferite pieţe).
Dezbaterile, controversele şi căutările unui răspuns convingător şi
probabil la întrebarea „ce anume determină cursul/rata de schimb?” s-au
întâlnit şi s-au confruntat în acelaşi deceniu opt, al şocurilor, dar şi al

62
proiecţiilor monetariste pentru realităţile acelor ani. Trebuie amintite în acest
context teoria parităţii puterii de cumpărare, a ratelor de schimb la termen
sau teoria parităţii ratelor dobânzii, precum şi teoria portofoliului, ori teoriile
moderne ale activelor.
Găsim interesantă abordarea unor suporteri ai teoriei PPC prin care se
identifică o legătură între evoluţia ratelor de schimb şi aceea a venitului pe cap
de locuitor30. Faţă de actualele realităţi, concluzia rezultată prin raţionament
logic poate părea cel puţin paradoxală: „Ipoteza verificabilă ce rezultă este
aceea că puterea de cumpărare a unei unităţi monetare (considerată la o rată
de schimb echilibrată) ar trebui să fie mai mare pentru ţările cu un venit mai
redus pe cap de locuitor”31.
Posibilitatea egalizării preţurilor dintre ţări în orice moment, conduce
la analiza diferenţelor între ratele de creştere a preţurilor şi, de aici, necesitatea
comparării unor mărimi ce antrenează indicii preţurilor, cum sunt: indicele
nivelului de trai, al preţului cu ridicata sau al preţurilor interne.

Ca trăsătură concluzivă a actualului sistem monetar internaţional,

cursul de schimb este variabila reală fundamentală în reglementarea tuturor
tranzacţiilor, iar convertibilitatea este calificată după cum această variabilă se
reflectă în conturile balanţei externe:
- relativ liberă, doar pentru contul curent şi relativă pentru contul de
capital;
- liberă, când funcţionează în ambele conturi;
- variabilitate controlată a valorii monedei, când cursul este
determinat pe pieţe valutare cu intervenţii gradate, nuanţate dinspre
autoritatea monetară.
Atâta timp cât prin balanţa comercială se reflectă soldul tranzacţiilor
comerciale ale ţării cu străinătatea, iar prin balanţa de portofoliu se apreciază
poziţia guvernului în funcţie de finanţarea tranzacţiilor internaţionale, cursul
de schimb înregistrează fluctuaţii mult mai ample şi mai surprinzătoare decât
s-a anticipat atunci când s-a statuat şi s-a generalizat flexibilitatea acestuia.
Nu numai economiile tradiţional deschise şi dezvoltate, ci şi
economiile ţărilor recent eliberate de ideologia autarhic-totalitară confirmă un
fapt incontestabil, şi-anume că ratele de schimb (înţelegând suma preţurilor

30
Anne Krueger – Determinarea cursului valutar, Editura Sedona, Timişoara, 1996, pag. 64 şi urm.
31
Anne Krueger, op. cit., pag. 65
63
interne care se regăsesc în cursul de schimb) sunt din ce în ce mai endogen
determinate.
Aşadar, sistemul monetar contemporan este bazat pe flotarea dirijată a
monedelor, este multipolar, bancarizat şi fondat pe determinarea (endogenă)
financiară a cursurilor de schimb.

IV. Eurovalutele: geneză, particularităţi şi operaţiuni

uzuale

Deceniul 8, al principalelor şocuri din economia mondială se

caracterizează şi prin expansiunea eurovalutelor, o categorie nu doar
monetară, ci şi politică şi economică, sub semnul căreia au apărut
comportamente specifice şi s-au dezvoltat operaţiuni şi instituţii cu serios
impact în evoluţia relaţiilor monetare şi financiare internaţionale.
După unii autori, sub ameninţarea de blocare din parte Oficiului
bunurilor străine, deţinerile de dolari aparţinând URSS în SUA au fost forţate
„să migreze” la o altă bancă din Vestul Europei, pentru a fi protejate de
controlul şi vigilenţa autorităţii monetare nord-americane. Aşa au apărut
eurodolarii, ca breşă efectuată de sovietici în sistemul bancar, care, anterior,
nu opera decât cu depunerile în propria monedă naţională.
Aşadar, eurodolarii sunt disponibilităţile în conturi bancare din bănci
aflate în afara SUA şi negociate pe o piaţă internaţională, pentru a fi
împrumutate unor entităţi nebancare.
Ulterior noţiunea s-a extins asupra oricăror depozite de monedă străină
aflate în bănci cu sediul în afara statului emitent, indiferent dacă valuta era
alta, nu numai dolarii, şi dacă banca respectivă era sau nu localizată pe
continentul european. Prefixul „euro” atribuit acestei categorii monetar-
financiare desemna, la rigoare, acceptabilitatea şi convertibilitatea generalizate
pentru anumite monede.
Însă, indiferent de expresia sau traseul urmat de o astfel de monedă, ea
urmează vicisitudinile şi legităţile dictate de climatul politic şi economic al
ţării emitente.
Motivaţia funcţionării şi răspândirii eurovalutelor este legată de unele
probleme referitoare la profit, comoditate şi siguranţă. Operaţiunile cu aceste
monede scapă oricărui control din partea atât a autorităţii emitente, cât şi a

64
autorităţii (bancare) deţinătoare. La aceasta se adaugă dobânzile profitabile pe
care le pot încasa titularii acestor depozite, dar şi comisioanele primite de
bănci pentru garantarea securităţii şi discreţiei. În plus, ele asigură o mult mai
mare mobilitate de acţiune decât (orice) monedă naţională.
Operarea cu eurovalute implică două condiţii sine-qua-non:
- valuta utilizată să fie străină de ţara de operare;
- participanţii să nu fie rezidenţi ai ţării de emisiune.
Sursele primordiale ale eurovalutelor, aşa cum sunt ele general
acceptate de majoritatea analiştilor, se regăsesc în deficitele cronice ale
balanţei de plăţi americane, rezultate prin aglomerarea de creanţe în dolari în
afara graniţelor SUA, adică la dispoziţia nerezidenţilor, ca depozite în bănci
străine. Chiar băncile centrale şi-au constituit multă vreme rezerve de dolari
sub forma conturilor lor obligatorii, potrivit exigenţelor din primii ani post
Bretton Woods, când era în vigoare şi convertibilitatea singulară a dolarilor în
aur.
De mare importanţă au fost plasamentele pe piaţă a obligaţiunilor
exprimate în eurodolari, ca mişcare cu un foarte puternic curs ascendent.
Principala cauză a expansiunii eurovalutelor însă, este socotită
creditarea operată de bănci în baza depozitelor preconstituite de către clienţii
lor şi prin care s-a realizat o spectaculoasă multiplicare a volumului lor. De
altfel, fenomenul de creare a banilor este principalul incriminat pentru inflaţia
generalizată, disponibilităţile de eurovalute fiind considerate ca rezultat al
„peniţei contabililor” (C.C. Kiriţescu), şi mai puţin rezultat al unor reale
fluxuri financiare.
Datorită avantajelor anterior menţionate, eurovalutele au fost preferate
şi folosite într-o tot mai mare varietate de operaţiuni. Schematic, acestea se pot
rezuma la depozitare şi creditare. Chiar dacă nu presupun neapărat existenţa
eurovalutelor, tehnicile cele mai răspândite de creditare sunt următoarele:
a) linia de credit (stand by) – aceasta este o înţelegere fermă între o
bancă şi un client pentru un împrumut stabilit până la un anumit plafon;
specificul constă în eliberarea creditului în tranşe succesive, astfel că pentru
sumele virate se va plăti dobândă, iar pentru cele restante se va percepe
comision de angajament; banca are dreptul să solicite, şi chiar să efectueze
periodic analize şi informări privind destinaţiile creditului, corespondenţa
utilizării lui cu scopurile declarate în solicitare; de asemenea, banca este
îndreptăţită să sisteze virarea tranşelor următoare, dacă din date certe rezultă

65
inadvertenţe la utilizator (acesta este, în mare, principiul de funcţionare al
creditelor acordate de FMI ţărilor membre care se angajează, prin programe de
macrostabilizare, să realizeze în termeni probabili condiţiile de stabilitate şi
soliditate din economie, care să asigure rambursarea datoriilor contractate).
b) creditul/acordul revolving – acesta reprezintă un acord prin care o
bancă se angajează faţă de o persoană juridică să-i pună la dispoziţie o sumă
determinată pe un termen între 3 şi 5 ani; deşi costul unui atare credit este mai
mare, dată fiind exprimarea într-o eurovalută, firma beneficiară are
certitudinea că va dispune de resursele necesare pe perioada stabilită.
Din tendinţa explicabilă a băncilor comerciale de a-şi promova o
politică proprie şi de a ieşi de sub controlul băncii centrale, a rezultat o
adevărată degringoladă a dobânzilor şi condiţiilor de creditare, traduse şi în
disproporţiile cu care lichidităţile sunt dispuse în lume. Cea mai gravă
consecinţă a mişcărilor de eurovalute o reprezintă însă generalizarea
fenomenelor inflaţioniste, motiv pentru care au şi alimentat critici şi îngrijorări
în variate forme de manifestare. Socotite „abces inoperabil”, „cancer al
circulaţiei băneşti occidentale”, sau stimulent al dezechilibrelor şi crizelor,
eurovalutele au catalizat deschiderea şi fluidizarea fluxurilor financiare în
lume, au promovat permeabilizarea spaţiilor naţionale şi au premers
dezvoltarea europieţelor şi globalizarea pieţelor, ca fenomen specific ultimilor
ani.

Succintă retrospectivă a teoriilor despre

cursul valutar

Deceniul 8 a înregistrat furtunoase dezbateri în jurul avantajelor şi

dezavantajelor flotării, chiar şi după generalizarea acestui proces.
Suporterii flotării sunt prin excelenţă exponenţi ai măsurilor de politică
liberală în domeniul valutar, din moment ce au sesizat şi au sprijinit
procesul pentru o varietate de motive:
• eliberarea economiei de efectele nefaste ale operaţiunilor de
devalorizare-revalorizare, întrucât se renunţă la parităţi şi la valori
paritare; totodată, sunt sancţionate spontan măsurile de „dumping
valutar” promovate de unele autorităţi monetare, din moment ce se
instalează o competiţie reală pe piaţa internaţională a schimburilor;
• atenuarea oscilaţiilor speculative de capitaluri între ţări şi
apropierea acestor oscilaţii tot mai mult de justificări economice,
prin suprimarea obligativităţii unui plafon de rezerve oficiale, care
să susţină un anumit nivel al cursului; astfel se dobândeşte

66
 independenţă în politica fiscală şi monetară, funcţie de semnalele
pieţei;
• balanţa plăţilor externe se poate echilibra spontan, chiar dacă
măsurile de liberalizare a comerţului exterior pot fi contracarate
prin bariere netarifare; totuşi este mult diminuată necesitatea unor
rezerve anume pentru acoperirea eventualelor deficite de balanţă;
• relaţiile comerciale între diferiţi parteneri pot fi fluidizate, prin
detensionarea negocierilor comerciale, atâta timp cât este
înlăturată temerea faţă de rezultatul acestora în impact cu evoluţia
balanţei de plăţi externe.
Însă o serie de efecte perverse s-au constituit lesne în realităţi de
durată la nivel internaţional, semnalând dezavantajele flotării:
• mai întâi, s-au accentuat riscurile în schimburile comerciale
internaţionale şi în domeniul investiţiilor, dată fiind necesitatea unei
permanente modificări şi adaptări a opţiunilor oamenilor de afaceri,
fapt deosebit de important asupra întregului proces de alocare a
resurselor;
• apoi, inflaţia a cunoscut valori necontrolabile, fiind cauzată atât din
sensul exportatorilor, care şi-au sporit continuu preţurile în intenţia
de a-şi atenua riscul valutar, cât şi din partea guvernelor, care au
apelat la facilitatea flotării pentru înlăturarea crizelor conjuncturale
sau a efectelor neintenţionate de pe urma unor măsuri de politică
economică;
• în sfârşit, cursul devine un instrument de protecţie cu mult mai
eficient decât barierele tarifare obişnuite, pentru că poate institui un
adevărat „naţionalism economic”, generator de instabilitate şi
tensiune, susceptibile dar şi justificative pentru măsuri netarifare.
Oricare ar fi ponderea avantajelor sau dezavantajelor flotării, realităţile
economice au consacrat două adevăruri:
- întâi, că deşi este o excepţie, cursul fix înlesneşte previziunea şi
- apoi , că deşi comportă incertitudine şi riscuri, cursul oscilant este
o categorie indisolubil legată de funcţionarea economiei de piaţă.
Multitudinea de elemente care se compară şi se confruntă odată cu
trecerea de la o monedă la alta prin intermediul schimburilor a inspirat
mai multe teorii asupra cursului valutar32:
A. Teoria intervalutară (Knapp, Elster) consideră că preţul valutelor
străine ascultă, ca orice alt preţ de legea cererii şi a ofertei; deci cursul
valutar depinde de situaţia creanţelor şi datoriilor unei ţări în relaţiile cu
străinătatea şi de situaţia balanţei de plăţi externe. Rezultă că aspectul
cantitativ prevalează, în această teorie, ca sumă a valutelor şi devizelor
provenite din schimburi.

32
C.C. Kiriţescu – Op. cit., pag. 63-69
67
B. Teoria cantitativă a banilor se explică prin extensie şi în domeniul
valutar; astfel, se consideră masa banilor în circulaţie în diferite ţări
deoarece cantitatea de bani se reflectă în preţurile interne, deci în
puterea de cumpărare a banilor.
C. Teoria parităţii puterilor de cumpărare, impusă de G. Cassel în
perioada interbelică; potrivit acesteia, se consideră două monede
diferite şi se măsoară volumul mărfurilor şi serviciilor ce se pot
achiziţiona prin comparaţie cu fiecare din ele. Astfel, evaluarea
monedei A exprimată în moneda B depinde de puterea relativă de
cumpărare a celor două monede în ţările lor de origine.
Cu alte cuvinte, ar putea exista una din următoarele situaţii:
a) cursul valutar rămâne neschimbat dacă şi preţurile din cele două
ţări rămân neschimbate sau dacă modificarea preţurilor în ambele
ţări respectă acelaşi sens şi aceeaşi proporţie;
b) cursul valutar înregistrează o schimbare pentru a reflecta un nou
raport între puterile de cumpărare, atunci când într-una din cele
două ţări (luate în analiză) se modifică nivelul general al preţurilor
şi tarifelor.
Însă în practică există mari dificultăţi în stabilirea parităţii puterilor de
cumpărare pentru variate monede, pornind de la însăşi fixarea
eşantionului de produse sau de la alegerea indicilor de preţuri, ca
elemente care depind direct de specificul de consum sau de tradiţie,
sau de politicile din fiecare ţară. Astfel de dificultăţi intervin la:
- alegerea produselor reprezentative;
- stabilirea mărfurilor din consumul curent;
- indicele preţurilor la produsele de export
- etalonul calitativ relevant, ca expresie a unei performanţe tehnice
similare;
- diferenţele frapante de preţuri între zone diferite pentru aceleaşi
sortimente de mărfuri.
În plus mai apar dificultăţi şi prin stabilirea raportului de cauzalitate
între preţurile interne şi cursul valutar.
Teoria în sine nu are minusuri, doar că nu este compatibilă cu o
metodologie anume de susţinere, de aplicare a ei, adică de evaluare a
puterilor de cumpărare înseşi.
Pe de altă parte, există o multitudine de influenţe asupra cursurilor
valutare, iar teoria în discuţie ia în calcul doar una: puterea de
cumpărare a monedelor.
D. Teoria psihologică a variaţiei cursurilor valutare enunţată de A.
Aftalion, pentru a compensa perspectiva singulară a precedentei; ca
premisă, se determină acţiunea tuturor factorilor de influenţă asupra
cursului valutar, pe mai multe niveluri:
¾ la nivelul 1 operează raportul dintre cererea şi oferta de
valută, înţeles ca o combinaţie între scara cantităţilor şi scara preţurilor;
68
 ¾ la nivelul 2 se apreciază ansamblul curbelor individuale
de oferte şi cereri, iar cursul valutar dobândeşte o fundamentare
internă, psihologică, subiectivă.
¾ la nivelul 3 încep influenţele de alt ordin decât cantitativ,
cum ar fi balanţa plăţilor, masa banilor în circulaţie, politica statelor,
previziunile, anticipările etc., adică suma tuturor fenomenelor
exterioare şi a mobilurilor psihologice.
Deci, Aftalion oferă o primă recunoaştere a unei pluralităţi de factori
care influenţează cursul valutar. De aceea, după eşecul sistemului
monetar internaţional iniţiat la Bretton Woods această teorie a fost
chemată să explice nu atât cauzele variaţiei cursului valutar, cât mai
ales mijloacele de utilizare a acestor variaţii în scopuri politice.

Dar diferiţi factori, subiectivi şi obiectivi, pot influenţa cursul prin

acţiuni reciproce şi multiple.
Exemplu 1: Balanţa capitalurilor, ca primă serie de influenţe
reciproce.
1. modificarea simultană a exportului de capital şi a exportului de
mărfuri influenţează cursul monedei spre echilibru, dacă se
aplică simultan pentru ambele poziţii: capital şi mărfuri;
2. afluenţa de valută prin importul de capital se diluează prin
importul de mărfuri, iar cursul monedei se echilibrează, dacă
ambele modificări se produc simultan.
Adică: un import sporit de mărfuri şi import sporit de capitaluri, sau:
un export sporit de mărfuri şi un export sporit de capitaluri – menţin stabil
cursul monedei
Deci, diferenţa între preţurile interne şi externe se poate menţine
simultan drept cauză şi efect, dacă mişcarea de mărfuri rezultată va fi
compensată de mişcarea de capitaluri.

Exemplu 2: Cursul valutar şi preţul mărfurilor, ca altă serie de

influenţe reciproce.
a) pentru ţara importatoare:
¾ creşterea cursului valutar determină scăderi ale preţului
mărfurilor de import:
- pronunţate – când cererea este foarte elastică
- constante – când cererea şi oferta sunt neelastice;
- moderate – când cererea este elastică iar oferta neelastică.

69
 ¾ scăderea cursului valutar determină creşteri ale preţului
mărfurilor de import:
- pronunţate – când cererea este foarte neelastică
- constante – când cererea şi oferta sunt relativ elastice;
- moderate – când cererea este foarte elastică (dacă şi oferta este
elastică, scade volumul importului).
b) pentru ţara exportatoare:
¾ dacă scad preţurile (deflaţie):
- exportul scade valoric şi creşte cantitatea pentru o cerere neelastică
- exportul creşte valoric şi creşte cantitatea pentru o cerere elastică
¾ dacă cresc preţurile (inflaţie):
- exportul creşte valoric şi scade cantitatea pentru o cerere neelastică
- exportul scade valoric şi scade cantitatea pentru o cerere elastică.

Aşadar, diluarea treptată a graniţelor geo-politice naţionale a stimulat

circulaţia neîngrădită a mărfurilor, serviciilor şi, îndeosebi, a capitalurilor.
Creşterea spectaculoasă a volumului acestora, mai ales în ultimul deceniu şi
jumătate, reprezintă un fapt obiectiv necontestat şi reflectat sub toate aspectele.
Însă odată cu expansiunea fluxurilor şi a schimburilor, s-a exacerbat
instabilitatea lor, adică incertitudinile şi riscul privind echivalenţa cu care ele
se desfăşoară.
Oamenii de ştiinţă au fost solicitaţi să găsească soluţii; ei au inventariat
cauze, au descoperit legităţi şi, în cele din urmă, au formulat teorii.
Dar internaţionalizarea tot mai multor economii, ca şi fluctuaţiile tot
mai greu previzibile ale monedei nord-americane, au demolat conceptele
tradiţionale şi au semnalizat noi cerinţe în domeniu.
În plus, pe o decisivă suprafaţă a continentului european deja operează
principiile definitorii ale zonei monetare optime, cu o (nouă) monedă unică,
dar şi cu certe perspective de a induce noi mutaţii şi tendinţe în configuraţia
valutar-financiară a lumii.

70
Teme de dezbateri

1. Pornind de la accepţiunea clasică a convertibilităţii,

comentaţi efectele şi elementele ce condiţionează această
operaţiune.
2. Dezbateţi problematica pur terminologică asupra valutei,
pornind de la cele două tipuri de economie.
3. Sintetizaţi particularităţi actuale ale convertibilităţii şi ale
sistemului monetar internaţional.
4. Comentaţi apariţia şi expansiunea eurovalutelor.
5. Argumentaţi specificul uneia sau alteia dintre operaţiunile
cu eurovalute.

71
 TEMA 4
PIAŢA FINANCIAR-MONETARĂ INTERNAŢIONALĂ

Abstract
Deschiderea, dereglementarea şi dezintermedierea sau – aşa cum a intitulat-o literatura de
specialitate – Regula celor 3D, semnifică efectul la scară planetară al deconectării economiei
reale de economia financiară.
Mobilitatea capitalurilor a fost consistent stimulată de relaxarea fiscală şi de liberalizarea şi
a altor fluxuri non-financiare, sporind dimensiunile pieţei monetar-financiare, dar şi
incertitudinile pe care aceasta le implică.
La cei 3D menţionaţi anterior se poate adăuga şi inovarea, ca reacţie logică pentru atenuarea
şi eliminarea riscurilor şi instabilităţii de pe această piaţă globală.

Cuvinte cheie

• piaţă valutară • tranzacţii spot & forward

• fixing/fixaj • arbitraj valutar
• market makers • europieţele
• curtieri • eurobăncile
• euroemisiunile

Funcţie de tipul relaţiilor exprimate, piaţa valutară sau financiar-

monetară internaţională este o categorie complexă constituită din mai multe
segmente33:
a) piaţa financiară internaţională – exprimă relaţiile de repartiţie
financiară care angajează instituţii naţionale şi internaţionale pentru
constituirea şi dirijarea fondurilor de natură financiară;
b) piaţa internaţională a creditului – cuprinde instituţiile şi
organismele antrenate în formarea şi dirijarea fondurilor spre creditul
internaţional şi
c) piaţa monetară internaţională – cuprinde totalitatea relaţiilor prin
care se utilizează valutele şi se realizează circulaţia monetară internaţională;
rolul operatorilor pe această piaţă include:

33
vezi P. Bran – Relaţii valutar-financiare internaţionale, editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1990, pag. 18-20
72
 - mobilizarea şi emisiunea mijloacelor internaţionale de plată;
- formarea şi utilizarea rezervelor valutare;
- stabilirea raporturilor valorice dintre monede.
Funcţionalitatea acestui sistem depinde de următoarele elemente:
- interesele şi, deci, condiţionările promovate de ţările care, pe piaţa
internaţională, furnizează proporţia majoritară a fondurilor;
- locul pe care îl ocupă fiecare ţară în ierarhia dezvoltării;
- conjunctura generală politică şi social economică, aflată sub
impactul propagării interdependenţelor, de forma proceselor
integraţioniste şi a globalizării.
Mişcarea internaţională de bunuri, servicii şi capitaluri reprezintă o
extindere la nivel internaţional a acestei dinamici, condiţionată de distribuirea
neuniformă a resurselor şi dezvoltării, de unde şi implicarea diferită în
fluxurile mijloacelor de plată şi de circulaţie în lume.
Configuraţia actuală a economiei mondiale este consecinţa deconectării
economiei reale de economia financiară, ca sumă a operaţiunilor pe care tot
mai multe firme le efectuează fără legătură cu comerţul propriu-zis: creditarea
investiţiilor, lansarea sau operaţiunile (multiple) cu acţiuni şi obligaţiuni,
arbitraje de trezorerie etc.
Supranumită şi „Regula celor 3D”, suma cauzelor actualei economii a
stocurilor se compune din deschidere, dereglementare, dezintermediere.
Acestea guvernează dirijarea plasamentelor dinspre un orizont spre altul;
deţinătorii de excedente ţin cont de anumite criterii după care dispun orientarea
acestora către cei care semnalează deficite, cum s-a întâmplat cu reciclarea
petrodolarilor, menită să calmeze criza datoriei externe.
Însă dispersia geografică a activităţii financiare, cauzată de relaxarea
fiscală şi liberalizarea mişcărilor de capitaluri, precum şi internaţionalizarea
economiilor constituie principalele mutaţii în sistemul monetar şi financiar
actual şi, în acelaşi timp, cauze ale incertitudinii şi ale unor tot mai greu
previzibile riscuri pe piaţa fluxurilor financiare contemporane.
Mobilitatea capitalurilor a fost accelerată de inovaţii financiare,
preţurile se formează fără o legătură logică cu tranzacţiile curente, iar ratele de
schimb se formează după o logică pe termen scurt, cu anticipări ce pot genera
reacţii rapide, semnificative şi durabile.

73
I. Piaţa valutară

Ca centru al comerţului cu valute, piaţa valutară este amplasamentul în

care se desfăşoară tranzacţiile cu monede, în condiţiile liberalizării
operaţiunilor comerciale (curente) şi monetare (de capital).
Terminologia adecvată ar putea fi de piaţă a schimburilor monetare,
însă pe fondul unei explicabile inerţii în limbaj, vom cantona la aceeaşi
expresie, deşi trendul actual indică deschiderea economiei, internaţionalizarea
şi liberalizarea tuturor operaţiunilor cu monede străine.
Piaţa valutară este cea mai importantă şi mai lichidă piaţă, singura
piaţă globalizată, cu funcţionare unitară şi continuă, graţie legăturilor
neîntrerupte pe care le asigură reţetele telematice la scară mondială.
Evoluţia fără precedent a pieţei valutare a pornit de la schimburile
interbancare, iar după anii '70 s-a extins în afara acestui sistem, prin atragerea
unui număr sporit de operatori, cu o specializare din ce în ce mai sofisticată.
Componentele „clasice” ale acestei pieţe erau alte două pieţe – piaţa la vedere
şi la termen – după care au apărut şi s-au extins pieţele derivate, având ca
subdiviziuni piaţa contractelor standardizate şi, respectiv, nestandardizate.
Operaţiunile de schimb se desfăşoară 24 de ore necontenit, indiferent
de localizarea geografică, piaţa valutară a lumii putând „… să trateze în orice
loc, ordine primite din lumea întreagă”34.
Cotarea pe piaţă angajează sume din ce în ce mai mari, astfel că în
prezent valoarea tranzacţiilor depăşeşte cu mult câteva mii de miliarde dolari,
pe seama mişcărilor de capital, a arbitrajelor şi a tehnicilor complexe de
gestiune a riscurilor de schimb. Liberalizarea fluxurilor financiare a fost
deosebit de accentuată în anii '90, mai cu seamă şi după suspendarea definitivă
a controlului monetar, ca măsură premergătoare constituirii uniunii monetare
europene. Se pot identifica mai mulţi factori datorită cărora piaţa valutară s-a
extins şi, de asemenea, indică o expansiune spectaculoasă şi în perspectivă:
- diluarea diferenţelor naţionale între spaţiile economice, fapt ce a
suprimat segmentarea pieţelor şi a accelerat globalizarea;
- modernizarea şi diversificarea instrumentelor şi tehnicilor de
operare;
- calmarea situaţiei pe piaţa datoriei publice;

34
S. Gaftoniuc – Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995, pag. 131 şi urm.
74
 - expansiunea progreselor tele-informaticii, astfel că prin
comprimarea spaţiilor şi a timpului, s-a realizat o considerabilă
reducere a costurilor de tranzacţie.
Din punct de vedere instituţional, piaţa valutară se compune dintr-o
bursă valutară, de fapt o organizaţie interbancară, şi mai multe (alte) bănci şi
case de schimb, care ţin continuu legătura cu bursa. Trebuie precizat că piaţa
este o organizaţie care aparţine ţării pe teritoriul căreia funcţionează,
personalul şi operatorii săi sunt cetăţeni ai acelei ţări şi respectă legislaţia şi
dreptul acesteia de control. Deşi nu deserveşte interese localizate geografic,
piaţa se supune jurisdicţiei naţionale conform amplasării sale.
Centrele comerţului cu monede (valute) care compun piaţa valutară
centralizează cererile şi ofertele de valute şi devize în funcţie de care fixează
cursul valutar, ca preţ de echilibru în tranzacţiile cu valute şi mijloace de plată.
„Procedeul de fixaj (fixing)” permite unui număr restrâns de operatori
specializaţi să determine la o oră fixă a zilei, sub controlul băncii centrale, un
preţ, un curs mediu, în baza compensaţiilor intervenite înaintea şedinţei de
cotare. Acestea sunt de fapt cursuri oficiale de echilibru interbancar şi, în
funcţie de mărimea lor, se stabileşte cursul de vânzare-cumpărare, pentru
fiecare deviză, faţă de moneda naţională.
Fixingul are un important impact psihologic şi beneficiază de o extinsă
mediatizare, iar în baza acestuia, băncile centrale îşi dozează discret orice
intervenţie pe piaţa valutară pentru susţinerea monedei naţionale.
Cele mai frecvent negociate active pe piaţa valutară sunt cambia,
transferul telegrafic de depozit bancar şi numerarul.
Cambia a evoluat formal faţă de tradiţionala sa utilizare, mai cu seamă
pentru asocierea pe care o permite între funcţia de credit pe termen scurt cu
operaţiunea de schimb pe piaţa valutară. Expansiunea tele-informaticii şi
utilizarea marilor reţele cu acoperire internaţională conferă transferului
telegrafic de depozit bancar o deosebită rapiditate, ca principal avantaj al
operaţiunii în sine. Ca sector marginal al pieţei valutare, numerarul sau piaţa
bancnotelor şi/sau monedelor propriu-zise are o redusă utilizare, de regulă
pentru cheltuieli turistice sau similare. Cursurile de schimb în acest caz diferă
de celelalte active negociate şi date publicităţii prin mass-media; diferenţa
sensibil mai mare se justifică prin cheltuielile mai mari pe care le efectuează
banca cu gestiunea sau transportul şi asigurarea biletelor de bancă străine,
vândute sau cumpărate.

75
 Cele mai tranzacţionate devize pe piaţa valutară sunt principalele
monede liber utilizate, între care, în ciuda numeroaselor avataruri, dolarul îşi
menţine poziţia de leader. Monedele slab convertibile sau pur şi simplu
neconvertibile nu participă la cotaţii, iar cursurile lor sunt stabilite de
(propriile) bănci(le) centrale.
Distribuţia geografică a principalelor centre care compun marea piaţă
valutară poziţionează Londra pe primul loc, secondată de New York şi Tokyo,
ca expresie a dispunerii triadice a economiei mondiale contemporane. Şi în
interiorul continentului european se constată o dezvoltare în adâncime, prin
centrele Zürich, Paris, Frankfurt, Milano etc.

1.1. Participanţii pe piaţa valutară

1. Băncile comerciale şi de investiţii sunt operatorii de bază şi, de

multe ori, singurii participanţi, datorită depozitelor de la instituţiile financiare
străine corespondente. Amplul proces de dematerializare a monedei a
determinat o spectaculoasă creştere a viramentelor bancare la nivelul
tranzacţiilor şi decontărilor internaţionale. Sunt în creştere şi activităţile
filialelor financiare şi bancare ale marilor firme şi grupări industriale, de forma
băncilor de grup sau a băncilor universale, după modelul vest-european. În
SUA este interzisă participarea firmelor industriale sau comerciale în cadrul
băncilor, însă operaţiunile de bancă pot fi desfăşurate de către o categorie
absolut singulară, non-bank banks, ca firme fără statut bancar propriu-zis şi
fără obligaţia de a se supune supravegherii din partea autorităţilor bancare, dar
care pot efectua operaţii prin leasing, valori mobiliare sau efecte negociabile.
2. Operatorii specializaţi pentru sălile de piaţă reprezintă probabil cea
mai dinamică participare. De la rutina dobândită întâmplător, cum se întâmpla
altădată, aceştia sunt în prezent persoane cu o calificare de elită, în cele mai
prestigioase instituţii de învăţământ economic, selectaţi după severe criterii de
profesionalism şi calităţi personale. Remunerarea lor este cu mult peste ceea ce
îndeobşte înseamnă un venit mediu, munca lor implică risc, răspundere şi
uzură, motive pentru care aceşti specialişti beneficiază deopotrivă de protecţia
dar şi de controlul sever din partea conducerii băncilor. Tablourile de schimb
valutar concentrează cele mai recente achiziţii de ordin tehnic în informatică,

76
telecomunicaţii sau transmisiuni de date şi procesare şi necesită multă vigoare,
mobilitate şi viteză în cuplarea elementelor, în luarea şi transmiterea deciziilor.
3. Profitul băncilor este în egală măsură de natură comercială şi
speculativă. Diferenţele între cursuri pe piaţa interbancară determină câştiguri
variate pentru diferiţii participanţi care adaugă o marjă suplimentară când
negociază cu un client. Concurenţa însă, obligă la o diminuare drastică a
acestei marje, pentru că băncile sunt mai interesate în păstrarea clienţilor.
Profitul comercial este astfel în scădere, pentru că băncile devin tot mai
implicate în operaţiuni cu caracter speculativ sau de acoperire anticipativă a
fluctuaţiilor de curs. Ca exponenţi ai clienţilor lor, importatorii sau
exportatorii, băncile sunt cele care fac piaţa (market makers), care-i furnizează
lichidităţile, deoarece ele preiau, gestionează (şi tranzacţionează) riscul de
schimb al clienţilor lor.
4. Băncile centrale îşi realizează implicarea de forma următoarelor trei
funcţii principale:
- execută ordinele propriilor clienţi, adică a guvernelor lor sau ale
anumitor bănci centrale străine, organisme internaţionale;
- controlează schimburile valutare;
- influenţează cursul de schimb al monedei naţionale în funcţie de
imperative specifice de politică internă sau după anumite reguli şi
aranjamente internaţionale.
Cea mai frecventă intervenţie se manifestă pentru controlul propriei
monede naţionale, pentru că banca centrală conduce o anumită politică
monetară. Cele două instrumente folosite sunt vânzările sau cumpărările de
devize, ca intervenţie indirectă, prin care se influenţează variaţia atractivităţii
pentru plasamente sau investiţii.
Despre poziţia băncii centrale în tranzacţiile valutare au existat multă
vreme păreri controversate. Împotriva implicării băncii centrale s-au pronunţat
majoritatea analiştilor şi specialiştilor, pe motivul că în acest fel s-ar
destabiliza piaţa. SUA au susţinut o astfel de optică, însă numai până în 1985,
după care s-a modificat radical din cauza dezechilibrului crescând al balanţei
comerciale americane.
În funcţie de rezervele lor oficiale, băncile centrale pot interveni pe
piaţă, cu condiţia coordonării cu alte măsuri de management guvernamental şi
a valorificării unui termen optim, adecvat de intervenţie. Din datele furnizate
de experienţa intervenţionistă a băncilor centrale vest-europene ante-euro

77
rezultă că reuşita acţiunii lor rezidă strict în coordonarea cu realitatea forţelor
economice.
5. Investitorii instituţionali sunt organismele de plasament colectiv de
valori mobiliare, de forma caselor japoneze de titluri, fondurilor anglo-saxone
de sprijin (trust-funds), societăţilor de asigurări sau organisme de plasament
colectiv de valori mobiliare. Varietatea de denumiri şi activităţi în care se
angajează acestea pornesc de la premiza pragmatică ce susţine că „nu este bine
să se investească întregul capital într-un singur tip de acţiune sau într-o singură
deviză”35.
6. Firmele de export-import sunt în primul rând interesate în
intervenţiile de pe piaţa valutară şi li se adaugă tot mai multe alte firme
creditoare de devize sau implicate în activităţi financiare speculative. Atât
practic, cât şi legislativ se impune pentru aceste firme folosirea cu necesitate a
unor intermediari agreaţi şi specializaţi, fapt pentru care se şi recurge la bănci.
Cele mai uzuale operaţiuni în care se angajează importatorii şi exportatorii
sunt cele de acoperire a riscului provocat de variaţiile monedei de tranzacţie.
„O gestiune dinamică a riscului de schimb presupune trecerea de pe poziţia de
acoperire pe cea speculativă, dacă anticipările de curs sunt favorabile unei
astfel de mişcări”36.
7. Curtierii (brokerii) sunt intermediarii propriu-zişi ai partenerilor
interesaţi. După volumul tranzacţiilor realizate, ca şi funcţie de rapiditatea şi
corectitudinea procesării şi transmiterii informaţiei, aceşti profesionişti pot
dobândi considerabile şi stabile câştiguri. Curtierii informează asupra pieţei şi,
totodată, intermediază într-o manieră specifică şi discretă, fapt care le atrage o
varietate de clienţi. Casa de curtaj este organizată pe sectoare, cu specialişti şi
specializări pe anumite devize sau operaţiuni. Deşi (destul) de puţine la număr,
ele sunt în număr restrâns, au sediile în City-ul londonez şi posedă mai multe
filiale în alte centre financiare.

35
S. Gaftoniuc – op. cit., pag. 165 şi urm.
36
S. Gaftoniuc – op. cit., pag. 176
78
1.2. Operaţiunile specifice pe piaţa de schimb

Reglarea necesarului de valută sau gestiunea riscurilor cauzate de

variaţiile termenilor de schimb sunt scopurile mari spre care se derulează o
diversitate de operaţiuni, procesări date şi viramente.
Continuitatea şi rapiditatea tranzacţiilor au determinat şi multiplicarea
lor explozivă, însă operaţiunile tradiţionale la vedere şi la termen îşi menţin
preponderenţa.
a) Tranzacţiile la vedere (SPOT) se bazează pe conturile
corespondente între bănci. În majoritatea cazurilor dolarul rămâne moneda de
referinţă. Cursul de schimb se poate fixa în două moduri:
• prin cotare indirectă, când preţul monedei străine se exprimă în
moneda naţională, aşa cum se obişnuieşte pe majoritatea pieţelor;
• prin cotare directă, când preţul monedei naţionale se exprimă în
monedă străină, cum este cazul Londrei şi a pieţelor din
Commonwealth.
Diferenţa dintre cursul la cumpărare şi cel de la vânzare reprezintă
marja băncilor, plaja lor de manevră în stabilirea propriului câştig; în situaţiile
de nervozitate a pieţelor, această diferenţă, de regulă redusă, înregistrează
oscilaţii în sensul creşterii.
b) Tranzacţiile la termen (FORWARD) reprezintă, în esenţă,
angajamentul luat între doi parteneri de afaceri că la o dată ulterioară,
tranzacţia va fi finalizată printr-o livrare sau o plată. Cursul de schimb la
termen (outright) este rareori şi cu totul întâmplător – egal cu cel de la vedere
şi nu există o variantă oficială a acestui tip de curs. În funcţie de stabilitatea şi
credibilitatea monedelor, se dilată sau se comprimă termenele de
tranzacţionare şi scadenţele. De pildă, scadenţele spre 24 luni sunt rezervate
dolarului american, în timp ce pentru restul monedelor, acestea sunt mult mai
mici. În perioadele de stabilitate şi acalmie operaţiunile la vedere devin mai
atractive decât cele la termen. De regulă băncile centrale nu intervin pe piaţa la
termen. Prin combinarea între tranzacţiile spot şi forward se limitează
variaţiile cursului de schimb la termen.
Relaţiile internaţionale ca operaţiuni comerciale, necomerciale şi/sau
financiare se finalizează pe piaţa valutară în valuta tranzacţiei. Reglarea
necesarului de valută se realizează prin arbitraj valutar, ca operaţiune în sine
de tranzacţionare a valutelor.
79
 c) Arbitrajul valutar îndeplineşte rolul de a echilibra lichidităţile
valutare, cursurile de schimb şi dobânzile. Cu precădere, este efectuat de către
bănci, însă mai recent se angajează în acţiune atât bursele de valori, cât şi
casele de schimb.
Viteza impusă de mijloacele de telecomunicaţii determină însăşi
rapiditatea deciziei.
După oportunitate, arbitrajul poate fi speculativ, când se urmăreşte un
profit prin valorificarea diferitelor variaţii ale termenelor de schimb, sau
impus, dacă se recurge forţat la vânzare ori cumpărare din necesitatea
echilibrării unor poziţii.
După scadenţă, arbitrajul poate fi spot sau forward, când miza este
riscul valutar rezultat din deprecierea sau aprecierea respectivei valute.
După zona de acţiune, arbitrajul poate fi intern şi extern, însă tendinţa
actuală în tot mai mare răspândire constă în combinarea operaţiunilor de
arbitraj al cursului, dobânzii sau la termen/la vedere.
Ca operaţiuni întâlnite pe piaţa valutară mai sunt:
• creditele fără caracter de finanţare;
• schimburile valutare pentru operaţiuni noncomerciale, cum ar fi:
misiunile diplomatice, drepturile de autor, succesiunile, cotizaţiile
la organisme străine, bursele, ajutoarele, donaţiile etc.
• venituri din dividende, investiţii de portofoliu sau operaţiuni de
credit;
• operaţiuni speciale cu transfer de valută de tipul swap, hedging,
leasing.

1.3. Pieţe specifice în tranzacţii

valutar-financiare internaţionale

Piaţa valutară sau monetară internaţională este o piaţă delocalizată, în

care rapiditatea de circulaţie a informaţiei asigură continuitatea tranzacţiilor
după reguli standardizate şi general acceptate. Odată cu generalizarea flotării
cursurilor, piaţa interbancară s-a extins la scară planetară, gravitând în jurul
principalelor zone: SUA Asia şi Europa.

80
 ™ Piaţa internaţională a creditului
Constituită din instituţii financiare specializate în acordarea de credite,
aceasta este o piaţă a relaţiilor care condiţionează şi reglementează creditul,
în funcţie de participanţi şi obiective, precum şi potrivit unor tehnici şi costuri
expres definite. Tipologia complexă a creditelor operează o compartimentare a
acestei pieţe după:
• modalitate: credite de scont, de cont curent, de rambursare sau/şi
constituire depozite;
• obiect: credite import-export, bancare, pentru necesităţi de balanţă
şi/sau interguvernamentale;
• natură: credite furnizor (de export) şi/sau cumpărător (de import);
• durata de acordare: credite pe termen scurt, mediu şi lung.

™ Piaţa de capital
Cea mai concisă definiţie precizează că piaţa de capital este
amplasamentul de tranzacţionare a capitalurilor materializat în titluri pe
termen variabil, la un curs stabilit după confruntarea cererii şi ofertei de
capital.
Componentele sunt:
• piaţa primară, pentru lansarea şi tranzacţionarea titlurilor nou emise;
• piaţa secundară, unde se negociază titluri deja lansate, dar cu scadenţe
variabile;
• piaţa „cenuşie”, pe care se achiziţionează în bloc titluri, înainte de cotare
sau cu ocazia lansării unui nou împrumut;
• piaţa OTC, ca piaţă privată, nelocalizată şi neinstituţionalizată destinată
titlurilor necotate.
• bursa de valori, ca piaţă strict regelmentată şi organizată;
• pieţele derivate, apărute şi extinse ca efect al liberalizării şi deschiderii
pieţelor naţionale, ca pieţe de risc (adică din necesitatea acoperirii
riscurilor provocate de variaţiile de curs, de dobândă dau de valoare a
titlurilor.
Participanţii pe aceste pieţe sunt purtătorii unor interese
complementare:
• emitenţii, ca exponenţi ai cererii de capital; din nevoia de fonduri, aceştia
se împrumută sau îşi majorează propriul capital prin plasarea titlurilor prin

81
 ofertă publică sau privată, după cum vânzarea lor se adresează unor
investitori cunoscuţi sau necunoscuţi;
• investitorii sunt posesorii de capital doritori de câştig printr-o cât mai
avantajoasă plasare;
• intermediarii, categorie în creştere, pe măsura creşterii şi
diversificării practicilor de pe piaţa de capital; aici se înscriu:
o bursa;
o băncile comerciale care gestionează titlurile;
o băncile de afaceri, care mobilizează fonduri prin alte tehnici
decât creditele;
o băncile universale – pentru intermediere mobiliară;
o societăţile de brokeraj, ca membre ale bursei;
o fondurile mutuale, ca plasamente de capital, concentrat
colectiv şi prin apel public.

™ Piaţa financiară
Definită drept conjunctură în care activele financiare se întâlnesc şi se
reglează ca fluxuri autonome, piaţa financiară reuneşte toată gama de
operaţiuni bancare, de capital şi monetare.
Înseşi activele financiare se regăsesc în conformitate cu tipologia
operaţiunilor în care sunt angajate. Astfel:
a) active bancare, ca active certe, nenegociabile şi cu dobânzi rezultate din
operaţiunile bancare şi de credit;
b) active de capital, sunt negociabile, prezintă un oarecare risc şi rezultă din
plasamente (investiţii) pe termen mediu şi lung;
c) active monetare, ca plasamente negociabile în titluri foarte lichide pe
termen scurt.
Titlurile financiare sunt titluri de valoare nominală sau reală şi cu un
venit fix sau variabil. Cele cu valoare nominală (intrinsecă) au un venit fix, iar
cele cu valoare reală sunt remunerate cu un venit variabil, după cum ar rezulta
din negocieri.
Principalele categorii de titluri financiare sunt acţiunile şi obligaţiunile.
a) Acţiunile sunt titluri de proprietate asupra capitalului, care poate
atrage profit, când se obţin dividende sau indică un risc de faliment pentru
întreaga investiţie. Formele comune sau preferenţiale se disting după modul de
remunerare cu dividende, funcţie de prevederile statutare.

82
 b) Obligaţiunile sunt titluri de creanţă în legătură cu un credit ridicat
de emitentul lor şi care, la o anumită scadenţă, poate asigura o remuneraţie
stabilită (cupon) sau amortizează creditul. Regimul lor juridic le diferenţiază
în nominale şi la purtător.
Ambele categorii mari de titluri financiare se prezintă ca documente
tipizate şi standardizate sau prin înregistrare electronică, fapt care a rezultat
din şi determină expansiunea şi globalizarea pieţei, precum şi viteza de
efectuare a unei diversităţi de operaţiuni financiare.
Originară din SUA anilor '70, titrizarea este o inginerie financiară prin
care creditele se transformă în titluri de creanţă. Startul a fost dat de piaţa
creditelor ipotecare, de la care s-a extins ca formă de mobilizare a economiilor
interne.

II. Integrarea pieţelor sub semnul „euro”

Fenomenul contemporan de deconectare a economiei financiare de

economia reală este consecinţa parcurgerii mai multor etape, distincte doar din
motive analitice sau teoretice, întrucât ele s-au succedat firesc, într-o evoluţie
logică, aşa cum a decurs din însăşi logica lucrurilor:
• activităţile financiare au însoţit schimburile de mărfuri, sub forma
avansurilor sau a plăţilor la livrare; prin credite furnizor sau cumpărător,
fluxurile financiare au fost întotdeauna expresia în oglindă a fluxurilor de
bunuri şi servicii;
• multiplicarea şi diversificarea operaţiunilor financiare
corespunzătoare unei singure operaţiuni comerciale, ca efect rezultat din
necesitatea de acoperire a riscurilor pe care acestea din urmă le-au implicat în
toate timpurile;
• apariţia europieţelor, ca amplasamente ale unor fluxuri financiare
pure, aparţinând unor firme, dar fără legătură cu activitatea propriu-zisă de
comerţ; în acest sens se vorbeşte despre: investiţiile prin credite, arbitrajele de
trezorerie şi despre tranzacţionarea acţiunilor şi/sau obligaţiunilor.
Recenta etapă din cele anterior enumerate coincide cu apariţia şi
dezvoltarea unui sistem monetar privat, foarte activ în operaţiuni de arbitraj şi
de speculare, cu rol decisiv în reciclarea petrodolarilor şi în expansiunea
eurovalutelor, redutabil concurent al sistemului monetar public.

83
 Abolirea succesivă a barierelor politice şi fiscale a accelerat
mobilitatea capitalurilor şi substituirea activelor; investitorii se confruntă pe un
câmp extins de acţiune, în funcţie de randamentul titlurilor, de riscul aferent
monedelor (valutelor) alese şi de regimul fiscal de operare. Creşterea
capilarităţii pieţelor naţionale37 extinde circulaţia internaţională a capitalurilor
şi a acumulării la dimensiunile unei pieţe financiare mondiale, ca
amplasament al tranzacţiilor cu eurovalute, accelerate prin progresele
revoluţiei electronicii şi informaticii, prin integrarea tuturor pieţelor
componente.

™ Europieţele
Categorii financiar-valutare complexe, europieţele sunt pieţele valutare
internaţionale unde se efectuează operaţiuni bancare clasice – depuneri şi
credite – exprimate în eurovalute. Principalele astfel de conjuncturi sunt la
Londra, Paris, Zürich, Milano etc., iar băncile care activează în aceste
împrejurări, de obicei sunt denumite eurobănci.
Operaţiunile uzuale se pot desfăşura pe termen scurt, când
împrumuturile se exprimă în eurodolari, sau pe termen lung, prin euroemisiuni
pe europieţele de capital.
Teoria de specialitate38 propune analiza lor din două perspective:
a) în sens restrâns: băncile comerciale din diferite ţări atrag şi
oferă zilnic fonduri lichide în altă monedă decât cea în care ele îşi află sediul;
astfel rata dobânzii se stabileşte pentru credite în eurodolari;
b) în sens larg: suma depozitelor şi creditelor pe termene şi în
valute diferite, aflate şi tranzacţionate în eurobănci, instituţii financiare şi
bănci centrale, guverne şi agenţii guvernamentale.
Prin urmare, o europiaţă desemnează un complex de operaţiuni
cumulate şi desfăşurate atât între bănci, cât şi între bănci cu alte instituţii
nebancare.
Iniţial, europeieţele au apărut şi au evoluat pe continentul european, de
unde s-au răspândit pe alte meridiane, în funcţie de regimul fiscal şi
liberalizarea operaţiunilor şi operatorilor. De pildă, în Asia, în Singapore,
funcţionează piaţa asiatică de dolari; în Bahamas figurează conturi bancare

37
S. Gaftoniuc – op. cit., pag. 99-164
38
Costin C. Kiriţescu, Em.M. Dobrescu – Op. cit., pag. 137-140
84
speciale pentru evidenţierea tranzacţiilor şi operaţiunilor ca extensie a pieţei
europene de dolari.
Clientela pe europieţe este reprezentată de depunătorii şi, totodată,
creatorii de monedă, implicaţi în tranzacţii de mare anvergură: bănci centrale
din ţări dezvoltate, bănci comerciale cu potenţial recunoscut, diferite firme
publice sau private şi, într-o mai mică măsură, diferite persoane fizice.
Funcţionarea europieţelor a sporit fluiditatea generală a fondurilor şi a
antrenat utilizarea, prin operaţiuni specifice a capitalurilor băneşti private în
circuitul decontărilor internaţionale. Mobilitatea deplină a capitalurilor şi
substitutivitatea activelor tranzacţionate au fost favorizate de lipsa unei
autorităţi monetare anume, ca instanţă abilitată cu decizia şi controlul pe
europieţe.

™ Eurobăncile
Constituite iniţial în Europa, eurobăncile s-au răspândit ulterior şi pe
alte continente, ca instituţii bancare ce şi-au diversificat propriile activităţi.
Operaţiunile bancare clasice, efectuate altă dată în moneda naţională, s-au
îmbogăţit cu practici relativ recente de depuneri şi creditări în monedă străină.
Băncile engleze au inaugurat astfel de tranzacţii în anii '50, prin primiri
şi credite acordate şi în dolari, nu numai în lire sterline, fapt de neconceput
până atunci. Reţeaua de eurobănci s-a extins vertiginos, astfel că prin volumul
afacerilor, 75% se derulează în Europa (din care 35% în
City-ul Londonez), iar 25% se desfăşoară în Extremul Orient şi în numeroase
centre exotice din Marea Caraibilor: Bahamas, Cayman etc., ca afiliate ale
unor bănci engleze. În Hong Kong şi Singapore funcţionează ca afiliate ale
unor bănci americane, iar în Luxemburg – afiliate ale Germaniei.
Potrivit statisticilor Băncii Reglementelor Internaţionale, deşi s-au
înmulţit valutele de operare şi s-au diversificat odată cu impunerea unor
economii emergente, dolarul rămâne moneda preferată în tranzacţiile
eurobăncilor, secondat de marca vest-germană (până la lansarea euro) şi de
yenul japonez.
Motivaţia creării şi expansiunii eurobăncilor este complexă şi include
şi acţiunile fostei URSS care între 1956-1960 şi-a deplasat disponibilităţile de
dolari în afara graniţelor SUA, în favoarea unor bănci comerciale vest-
europene. Trebuie adăugată însă şi politica specifică a SUA, care a impus o
plafonare a dobânzilor la credite şi restricţii în calea exporturilor de capital.

85
Celelalte state au intervenit prin obstacularea exportului de capital pentru
investiţii, precum şi prin exigenţa unor rezerve bancare obligatorii în valute, de
volum ridicat.
Eurobăncile şi-au stabilit sediul activităţii lor în ţări recunoscute pentru
cadrul juridic permisiv, cu un control formal sau pur şi simplu absent faţă de
circulaţia de fonduri şi cererea de credite. Nu este deloc întâmplătoare în acest
sens, prezenţa lor în paradisurile fiscale renumite.
Prosperitatea eurobăncilor este notorie şi cronicizarea deficitului din
balanţa de plăţi a SUA a determinat gonflarea de proporţii a lichidităţilor
internaţionale, însă, totodată, şi distribuţia polarizată şi inegală a acestora în
lume.
Fenomenul eurobancar a stârnit numeroase controverse. unele opinii
surprind rolul pozitiv al lor, având în vedere antrenarea în circuitul
internaţional a unei clientele diversificate şi cu orice monedă. După alte opinii,
eurobăncile au un impact profund negativ, datorită generalizării inflaţiei şi
instabilităţii de pe pieţele valutare. Însăşi evoluţia nocivă a rezervelor oficiale
este pusă pe seama aceluiaşi fenomen nefast, întrucât 39 „volumul mare de
monedă apatridă necontrolată” a generat „norul atomic tot mai cuprinzător de
fonduri lipsite de fundament [economic – precizarea noastră] care se mişcă de-
a lungul lumii întregi în căutarea profitului şi a securităţii”.
Nu este tocmai lipsită de temei incriminarea reţelei de eurobănci pentru
neajunsurile şi perturbaţiile actuale din sistemul monetar internaţional, iar
evenimentele tragice din septembrie 2001 confirmă degringolada fluxurilor
financiare şi în acelaşi timp, reclamă un control vigilent asupra surselor şi
destinaţiilor, cel puţin ale unora dintre acestea.

™ Piaţa emisiunilor străine

O emisiune străină semnifică procurarea de capital prin lansarea unor
titluri (diferite ca titulatură) pe o piaţă naţională, de către un emitent nerezident
al acelei ţări, dar în acea monedă şi cu respectarea legislaţiei şi a procedurilor
valabile locale.
Caracterul sintetic şi expresiv al limbii engleze a răspândit o colorată
nomenclatură, după specificul fiecărei pieţe a emisiunii străine. De pildă, se
numesc yankee-, samurai-, matador-, bulldog-, kiwi-bonds – acele emisiuni

39
Costin C. Kiriţescu, Em.M. Dobrescu – op. cit., pag. 137
86
străine lansate pe piaţa americană, japoneză, spaniolă, din Marea Britanie, şi
respectiv, neo-zeelandeză.

™ Piaţa internaţională a acţiunilor

Ca formă de atragere a capitalului şi a unui număr cât mai mare de
investitori, prin această practică se vizează o varietate de obiective, deopotrivă
cauze şi efecte ale trendului general de globalizare: restructurarea,
modernizarea sau privatizarea.
Primul plasament de acest gen a avut loc în SUA anilor '70, când
grupul industrial canadian ALCAN a intenţionat o lărgire a acţionariatului prin
plasarea simultană de acţiuni pe pieţe din SUA, Canada şi Europa de Vest.
Mai multe ţări au apelat la acest procedeu pentru amplele acţiuni de
privatizare a unor firme considerate altă dată strategice şi rezervate doar
sectorului public.
Din 198740 s-a înfiinţat la Londra o Organizaţie Internaţională a
Comisiilor de Valori Mobiliare (IOSCO), la care în prezent participă şi
România cu CNVM – ca organism specializat şi abilitat să cultive cooperarea
şi armonizarea legislaţiilor şi practicilor în domeniu.

Aşadar, liberalizarea schimburilor monetare şi relaxarea fiscală,

precum şi extinderea tehnicilor moderne de propagare a informaţiilor pot fi
socotite motive majore ale permeabilităţii pieţelor, ale diluării specificului
naţional privitor la circulaţia monetară şi de asemenea, ale apariţiei, dezvoltării
şi integrării financiare sub semnul „euro”.
Tehnic, expansiunea tuturor categoriilor de tranzacţii, pe europieţe,
prin euromonede, cu eurotitluri şi prin eurobănci, a avut loc pe măsură ce se
realiza tot mai clar conversia între finanţarea indirectă şi cea directă: creditele
tradiţionale constituite şi acordate prin colectare şi/sau emisiune au fost treptat
înlocuite prin tranzacţiile cu titluri financiare (diferite) între doi agenţi
specializaţi – vânzător (emitent) şi cumpărător (investitor).
Piaţa globală a activelor financiare este consecinţă mobilităţii şi
substitutivităţii activelor financiare, a amplului proces de titrizare (extins la o
varietate de credite) şi a exploziei de noi şi diverse inovaţii financiare.

40
vezi S. Gaftoniuc – op. cit., pag. 128-139
87
 „Big-Bang”-ul londonez41
(modernizarea pieţelor financiare din Londra)

Printr-o extinsă dereglementare, începând cu octombrie 1986, bursa

londoneză a suferit asemenea mutaţii revoluţionare, încât procedura în
sine a fost etichetată ca adevărat „Big-Bang”.
Înainte, bursa londoneză aducea foarte mult cu un club privat în care,
la ora 10 în fiecare dimineaţă, îşi făceau apariţia anumiţi domni, bine
hrăniţi, spilcuiţi şi cu joben, iar după un prânz tihnit şi prelungit lenevos
aproape două ore din zi, se retrăgeau la ora 16 spre casă. În această
atmosferă relaxantă, dar necompetitivă, brokerii operau şi practicau un
comision fix de 1,65% pe fiecare din numeroasele şi diferitele
tranzacţii, după care tranzacţionările coborau în sală prin detailişti.
Întocmai ca specialiştii de la bursa new-yorkeză, aceştia cotau preţurile
cererii şi ofertei şi îşi procurau profiturile în funcţie de variaţiile
corespunzătoare dintr-o anumită marjă, de asemenea fixă.
Din 1986 a fost permis accesul băncilor străine şi a firmelor străine de
valori mobiliare, aşa încât , în mai puţin de un an, o treime din membrii
bursei erau străini. Au fost abolite comisioanele fixe, tot aşa cum a fost
abandonată şi diferenţa între brokeri şi detailişti. În locul acestei
tradiţionale distincţii s-a interpus activitatea mai multor membri
autorizaţi, care operează ca adevăraţi creatori de piaţă (market
makers), cotând preţurile la care doresc să cumpere ori să vândă
efecte.
Ca să ţină pasul cu preţurile concurente, bursa a investit milioane de
dolari într-un masiv sistem computerizat şi, odată computerizate,
preţurile au stabilit piaţa, iar sala propriu-zisă a bursei nu a mai fost
necesară: acum tranzacţiile se execută prin casele de efecte de către
comercianţi şi operatori care urmăresc doar ecranele computerelor.
Domnii plictisiţi, spilcuiţi şi cu joben au fost înlocuiţi cu puştani ageri cu
mentalitate şi purtare în stil american, care la 7 dimineaţa îşi fac
apariţia descinzând din maşinile lor Porsche, şi muncesc frenetic până
la ora 22 – ora Londrei, adică până la închiderea bursei din New York.
Diversitatea tranzacţiilor pe care le efectuează aceşti operatori cu o
bogată clientelă înregistrată în întreaga lume, fac din Londra bursă
internaţională, adevărată citadelă a comerţului cu monede, eurovalute
şi eurodevize, plus alte câteva mărfuri, cum ar fi: aurul, cositorul,
cauciucul.
Pe lângă acestea, sute de active financiare din SUA se
tranzacţionează pe piaţa londoneză la fel ca efectele din zeci de alte
ţări. De pildă, un an mai târziu de la modificare, în 1987, pe această

41
articol preluat şi adaptat în traducerea autoarei după Gary Smith – Money, Banking and Financial
Intermediation, MIT, USA &Canada, 1991, pag. 259 – n.a.
88
 piaţă se tranzacţiona cca. 15% din comerţul francez de titluri, în timp ce
pentru unele companii olandeze cifrele se apropiau de 40%.

III. Mijloacele şi instrumentele uzuale în

plăţile internaţionale

Stingerea unor obligaţii băneşti între parteneri care desfăşoară diferite

tranzacţii şi activităţi ca rezidenţi ai unor spaţii economice diferite reprezintă
plată internaţională.
Există mai multe forme prin care se realizează această procedură, tot
atât de complexe şi diversificate, pe cât sunt aspectele vieţii economice însăşi.
a) Plăţile efective se realizează în baza unui contract încheiat direct
între cei doi parteneri de afaceri, plătitorul şi beneficiarul, în care se stipulează
şi mijlocul propriu-zis convenit; ele pot apărea în numerar, dacă plata se
efectuează într-un termen foarte scurt, şi prin ordin de plată, în varii forme,
când obligaţiile de plată depăşesc o lună. Acest gen de operaţiuni sunt în
restrângere de utilizare, rămânând forma tipică a unor plăţi în operaţiuni
necomerciale ca: cheltuieli de transport, cazări, donaţii, diurne, succesiuni sau
drepturi de autor, dar şi pentru unele operaţiuni comerciale, cum ar fi plata
mărfurilor de la expoziţii şi târguri internaţionale sau diverse taxe ori plăţi de
mică anvergură, aşa cum sunt diverse operaţiuni accesorii comerţului
internaţional.
b) Plăţile prin compensaţie se efectuează în contrapartidă sau clearing,
fiind un sistem de plată practicat în relaţiile dintre entităţi economice precar
dezvoltate şi cu precare disponibilităţi băneşti.
c) Plăţile prin modalităţi diferite includ acele mecanisme de
transmitere a preţului mărfurilor sau tarifului la serviciile prestate, când
intervin operaţiuni bancare între plătitor şi vânzător.
Cele mai frecvent utilizate modalităţi42 de plată în relaţiile comerciale
internaţionale sunt:
- acreditivul comercial;
- incasso-ul documentar;
- ordinul de plată şi
- scrisoarea de garantare bancară.

42
vezi şi P. Bran – Finanţe internaţionale, editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 79
89
 Acreditivul documentare este o modalitate de plată prin care
importatorul dă ordin băncii sale să-i pună la dispoziţie o anumită sumă
bănească, o plată ulterioară către exportator, după ce acesta face proba
cu documente că a expediat mărfuri sau a prestat servicii în baza unui
contract.
¾ Elementele acreditivului documentar
Din participarea celor patru subiecţi decurg elementele:
a) definitorii, constând în date referitoare la părţile implicate, cum ar fi
data şi locul emiterii, durata de valabilitate etc.; participanţii la acreditiv se
implică şi se succed după următorul traseu:
• importatorul – dă instrucţiuni băncii sale pentru deschiderea acreditivului
conform condiţiilor din contractul de vânzare cumpărare;
• banca emitentă – care deschide acreditivul documentar;
• banca avizatoare – înştiinţează clientul despre deschiderea acreditivului
documentar prin copie după deschidere;
• exportatorul – expediază mărfurile/prestează serviciile şi apoi depune la
bancă documentele care atestă acest fapt, conform condiţiilor din acreditiv.
Scrisoarea de deschidere a acreditivului trebuie să conţină toate
elementele formale, inclusiv specificarea unor utilizări parţiale legate de preţ,
valută, loc de încărcare, termen de expediţie etc.
De importanţă decisivă sunt locul şi data:
• emiterii, pentru că astfel se marchează condiţiile ca acreditivul să fie
operaţional, şi
• expirării, care marchează condiţiile de valabilitate obligatorii pentru
exportator.
b) obligatorii – factura şi documentele de transport cu/fără poliţă de
asigurare, certificate de origine, calitate, fitosanitar, recepţie etc.
c) pentru decontare – referitoare la rambursare a contravalorii
mărfurilor cât şi a cheltuielilor bancare ocazionate de operaţiunile de derulare
a acreditivului, inclusiv eventualele modificări.
¾ Clasificarea acreditivelor documentare poate respecta următoarele
criterii:
a) din punct de vedere operaţional, acreditivul poate fi:

90
• revocabil – poate fi modificat/anulat în orice moment până la prezentarea
documentaţiei la banca executoare a acreditivului; întrucât nu prezintă
garanţii, acest tip de acreditiv este nerecomandabil;
• irevocabil – nu poate fi modificat/anulat în timpul valabilităţii, decât cu
acordul expres formulat de părţile implicate; este o variantă care oferă
garanţii şi avantaje pentru ambele părţi.

b) din punct de vedere al certitudinii de plată: în anumite situaţii

exportatorul nu are suficientă încredere în banca emitentă, şi atunci el poate
solicita confirmarea acreditivului de către o bancă de prim rang; în acest caz,
acreditivul ar deţine angajamentul ferm a două bănci, iar banca confirmatoare
devine solidară la plată cu banca emitentă; legătura dintre cele două bănci este
una juridică şi serveşte pentru a susţine apelul în orice instanţă judecătorească
pentru onorarea acreditivului confirmat.
Ca atare, acreditivul poate fi:
• confirmat, când presupune şi o bancă de confirmare; aceasta se va îngriji
ca din disponibilităţile sale existente în străinătate să constituie la una din
băncile externe un depozit de susţinere de valoare egală cu cea a
acreditivului (cash collateral) pentru a-şi proteja situaţia în caz de
insolvabilitate;
• neconfirmat este, de regulă, un acreditiv irevocabil care nu include în
derulare şi angajamentul de plată suplimentar al unei alte bănci decât cea
emitentă.

c) din punct de vedere al domicilierii adică, din punct de vedere al

băncii abilitate să verifice documentele şi să dispună achitarea contravalorii
documentelor, întâlnim în acest caz:
• domiciliat în ţara cumpărătorului, când acreditivul va putea fi onorat
numai după ce banca emitentă, primind documentele, le verifică, le găseşte
corespunzătoare şi dispune plata; este un tip de acreditiv care prezintă avantaje
pentru cumpărător, pentru că vânzătorul primeşte contravaloarea cu destulă
întârziere;
• domiciliat în ţara vânzătorului, când acreditivul este onorat după ce
documentele sunt depuse la banca sa notificatoare; de astă dată este avantajat
vânzătorul, deoarece se scurtează timpul între livrarea mărfii şi încasarea
propriu-zisă a contravalorii.
91
 Alegerea domiciliului şi, deci, a tipului de acreditiv, depinde de
rezultatul confruntării la piaţă a celor doi parteneri.

d) din punct de vedere al momentului plăţii, acreditivul poate fi:

• plătibil la vedere, când documentele se prezintă la banca stabilită de
domiciliu şi se plăteşte în 4 sau 5 zile din momentul depunerii pentru
control;
• plătibil la termen, când indiferent de prezentarea documentelor, plata se
face la termenul indicat; astfel i se permite cumpărătorului să beneficieze
de un „termen de graţie” în plata contravalorii acreditivului până la
scadenţa stabilită în acreditiv şi independent de valabilitatea creditului.
Practica bancară în derularea acreditivelor documentare a generat o
serie de situaţii particulare, din care s-au desprins următoarele tipuri frecvente
de acreditive:
a) transferabil: beneficiarul îşi exprimă dreptul său ca banca notificatoare
să-i transfere acreditivul unui alt beneficiar; se aplică în cazul comisionarilor,
când furnizorul real devine al doilea beneficiar; menţiunea (de transferabil)
trebuie să fie expresă, iar transferul poate avea loc doar o singură dată;
b) back to back: presupune acţiunea a doi exportatori, cu un acreditiv
suplimentar faţă de cel iniţial; primul acreditiv devine sursă de plată pentru cel
de-al doilea acreditiv; este un tip de document care comportă riscuri privind
nerespectarea obligaţiilor de livrare de către părţile contractante şi, de aceea,
această formulă nu este agreată de bănci;
c) stand-by: seamănă cu o garanţie bancară, servind la asigurarea plăţii în
cazul neîndeplinirii contractului; se aplică pentru garantarea rambursării de
credite şi este tipic în cazul SUA, pentru că aici legislaţia nu permite emiterea
unei garanţii bancare de tip european;
d) revolving: suma este reîntregită automat, fără modificare specială, iar
livrările sunt admise parţial, după un grafic prestabilit;
ex: „valoarea A – 10.000$ - revolving de două ori până la 3.000.000$;
e) red-clause: documentul are înscrisă clauza (cu cerneală) roşie, prin
care banca notificatoare poate acorda avansuri înaintea prezentării
documentelor cerute de acreditiv: în situaţia prezentării documentelor sau a
nerespectării contractului, această bancă îşi solicită sumele, plus dobânzile şi
comisioanele legale.

92
 B. Incasso documentar este modalitatea de plată între acei parteneri
care se bucură reciproc de mai multă încredere, băncile intervenind doar
pentru a gestiona documentele, şi nu se angajează la plată, chiar dacă
importatorul nu vrea sau dacă este insolvabil. De aceea este recomandat numai
în următoarele situaţii:
• când vânzătorul şi cumpărătorul se cunosc şi au deplină încredere unul în
celălalt;
• când capacitatea cumpărătorului de plată este asigurată şi
• când ţara importatorului prezintă stabilitate sub toate aspectele şi condiţii
legale permisive sau când aceasta pur şi simplu nu impune restricţii la
plăţi.
Părţile implicate în procedura specifică incasso-ului sunt:
- vânzătorul (exportator), ca trăgător;
- banca sa (remitentă), care are încredinţarea dată de vânzător pentru
încasare;
- banca colectoare (a importatorului);
- cumpărătorul (importator) – tras.
Tipurile de incasso variază după gradul de încredere între parteneri.
Vânzătorul va stabili dacă documentele se eliberează contra plată, contra
acceptare sau contra angajament şi tot el transmite băncii sale instrucţiunile ca
atare.
Derularea operaţiunilor cu incasso implică două faze: în faza întâi se
emite ordinul de încasare însoţit de documente în care exportatorul, banca
emitentă, banca colectoare şi importatorul au sarcini specifice, obligatoriu de
îndeplinit, după care urmează faza a doua, încasarea propriu-zisă
Uzanţele privind acest mijloc de plată consacră necesitatea expresă a
îndeplinirii condiţiilor de mai sus, pentru evitarea riscurilor posibile, cu atât
mai mult cu cât banca nu poate interveni decât ca simplu administrator al
documentelor, şi nu garant al plăţii.

C. Ordinul de plată este o dispoziţie de plată dată de o bancă altei

bănci, din iniţiativă proprie sau la cererea unui client, de a plăti unui beneficiar
o sumă de bani care acoperă obligaţii ale debitorului (ordonator) faţă de
creditor (beneficiar). Este o modalitate foarte răspândită, deşi are caracter

93
revocabil (până la executarea deplină), dar acest motiv îl face recomandabil
numai în cazul unei încrederi depline între parteneri.
Ca tipologie, ordinul de plată poate fi simplu când cuprinde doar
elementele care, oricum, sunt necesare la orice înscris de plată, sau ordin de
plată documentar, când se prevede obligaţia băncii de a plăti doar în momentul
prezentării unor documente justificative de către beneficiar sau conform unor
instrucţiuni de la banca ordonatoare. Are similitudini şi cu acreditivul
documentar, doar că este revocabil, iar plata se face înaintea expedierii mărfii
de la vânzător.

D. Scrisoarea de garanţie bancară43 este cea mai asiguratorie

modalitate de decontare în relaţiile de plăţi externe. Garanţia bancară este
obligaţia irevocabilă a unei bănci pentru situaţia în care nu se îndeplinesc
condiţiile contractuale. Este un angajament de plată separat şi independent de
relaţia contractuală dintre ordonator şi beneficiar. Scrisoarea de garanţie
bancară poate fi emisă direct, de către banca ordonatorului, sau indirect, de
către o altă bancă, pe baza instrucţiunilor de la banca emitentă (a
ordonatorului).
Referitor la constituirea garanţiei, se impun următoarele aspecte
esenţiale: în primul rând este necesară cunoaşterea temeinică a unor reguli şi
legi din ţara importatorului, precum şi specificarea expresă a valabilităţii, a
datei la care expiră obligaţiile garantorului; neprimirea nici unei reclamaţii
până la această dată suprimă automat orice obligaţie a băncii faţă de
beneficiar; de asemenea, suma indicată ca garanţie bancară poate apărea şi ca
procent din valoarea contractului, fapt important, mai ales când preţul este
variabil.
Tipurile de garanţii bancare se deosebesc după obiectul contractului
respectiv. Cele mai importante tipuri sunt, după cum urmează:
a) pentru licitaţii, când garanţia bancară este iniţiată de o firmă care
participă la licitaţie pentru valoarea ofertei sale, pentru 1-5% din preţul
licitaţiei; valabilitatea sa durează doar până la semnarea contractului sau
până la emiterea unei garanţii de bună execuţie;
b) de bună execuţie, când garanţia bancară are valoarea asiguratorie pentru
livrarea mărfurilor/prestarea serviciilor, în concordanţă cu condiţiile din

43
vezi şi C. Floricel – Relaţii valutar-financiare internaţionale, ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1996, pag. 108-111
94
 contract; suma este de obicei 10% din valoarea contractului şi are
valabilitate până la onorarea completă a contractului;
c) de restituire a avansului, este o garanţie constituită pentru cazul în care
furnizorul, deşi a primit un avans de la cumpărător, nu-şi respectă
obligaţiile ce decurg din acreditivul documentar; valabilitatea garanţiei
expiră când contractul este onorat, de obicei între 6 şi 12 luni; pe măsură
ce au loc livrări de mărfuri, valoarea garanţiei se micşorează automat.

Alte modalităţi de plată

a) Vinculaţia este folosită cu oarecare frecvenţă, deşi este o practică
greoaie şi costisitoare pentru export. Plata se face direct, contra marfă, adică
prin vincularea mărfii expediată de furnizor. Concret, furnizorul trimite marfa
nu pe adresa cumpărătorului, ci pe a unei bănci corespondente sau la un
depozit general cu dispoziţia de a nu o elibera importatorului decât contra
plată. Aşadar, nu se creează nici o posibilitate cumpărătorului de a intra în
posesia mărfurilor fără să le fi plătit, iar vânzătorul se poate prevala în contract
de variate clauze pentru a evita riscul refuzului de plată a mărfii sale. Pe
perioada dintre expedierea mărfii de către exportator şi încasarea sumei
cuvenite de la importator, exportatorul acordă credit importatorului.
b) Compensaţia şi Clearingul reprezintă forme evoluate de troc, prin
care comerţul internaţional se desfăşoară pe baza unor aranjamente implicând
marfă contra marfă. Este supranumit şi comerţ în contrapartidă (barter), pentru
că o marfă exportată „plăteşte” o marfă importată de aceeaşi valoare. Se
aplică în relaţiile dintre ţări sau parteneri care dispun de fonduri valutare
modeste şi care, deşi sunt solvabili, nu-şi pot procura valuta necesară plăţii.
Desfăşurată pe baza unei convenţii interguvernamentale, compensaţia globală
este cunoscută sub denumirea de clearing, care poate fi bi- sau/şi multilateral.
Un acord de clearing trebuie să cuprindă numeroase indicaţii şi
precizări privitoare la mărfuri, pe sortimente şi grafice de livrare, organismele
abilitate din fiecare ţară şi moneda convenţională de exprimare a operaţiunilor
etc. Toate acestea prezintă o importanţă esenţială pentru corecta derulare a
întregului acord.
Cel mai ilustrativ exemplu de clearing interstatal îl oferă fosta piaţa
CAER, compusă din statele fostului lagăr comunist, iar moneda de exprimare
a schimburilor comerciale era rubla transferabilă. După 1991, când această

95
piaţă s-a dezmembrat, interesul faţă de o atare procedură a rămas doar unul de
ordin istoric.

* *
*

Dezvoltarea explozivă a comerţului internaţional din ultimii ani a

determinat o firească diversificare a modalităţilor de achiziţie şi decontare a
bunurilor şi serviciilor tranzacţionate. Internetul a transformat întreaga
configuraţie a pieţei şi este intermediarul cel mai rapid al tranzacţiilor, fiind
abordat de un tot mai mare număr de companii şi firme.
Înainte însă ca extinderea sa vertiginoasă să acopere tot mai multe
domenii, Internetul reprezintă o modalitate cu destule dificultăţi în ceea ce
priveşte viabilitatea afacerilor. Lipsa de confidenţialitate, expunerea logisticii
la o varietate de disfuncţii (virusurile ar fi doar una dintre acestea), precum şi
greutatea reală cu care se efectuează sau se primesc plăţi prin Internet,
reprezintă numai o parte, ce-i drept semnificativă, din problemele care
obstaculează comerţul electronic.
Deşi are un potenţial fantastic, comerţul electronic nu este încă o formă
suficient de accesibilă şi de populară încât să ocupe un segment semnificativ
de comerţ exterior.
Încrederea şi siguranţa continuă să fie dezideratele esenţiale pentru
practicarea acestui gen de comerţ şi, în scopul prevenirii fraudelor sau
furturilor atât de posibile pe Internet, la mijlocul anului 1997 a fost elaborat un
cod de standarde privind siguranţa tranzacţiilor electronice – SET44. Acesta
este un standard unic de protejare a achiziţiilor cu plata prin cărţi de credit,
adică un protocol internaţional conţinând în detaliu modul în care, folosindu-se
tehnologia de codificare şi certificarea digitală, se protejează tranzacţiile
comerciale efectuate pe Internet.
SET este elaborat de un consorţiu format din IBM, VISA, MasterCard,
Microsoft, Netscape Communications, VeriSign &VeriFone, GTE şi alte
companii interesate şi implicate în asigurarea unui eficient serviciu global de
autentificare.
Publicarea standardului SET se intenţionează a netezi calea pentru
extinderea credibilităţii şi ariei de operare pentru comerţul electronic.

44
Edward G. Hinkelman – Plăţi internaţionale, ed. Teora, Bucureşti, 2001, pag. 147-150
96
 Teme de dezbateri

1. Surprindeţi şi discutaţi premizele internaţionalizării mişcării bunurilor

şi capitalurilor.
2. Caracterizaţi piaţa valutară, operaţiunile şi participanţii pe această
piaţă, având în vedere specificul condiţiilor care i-au favorizat apariţia
şi dezvoltarea.
3. Descrieţi celelalte pieţe internaţionale: credit şi capital.
4. Analizaţi configuraţia actuală sub semnul „euro” a tuturor categoriilor
de pieţe şi operaţiuni financiare.
5. Analizaţi şi comparaţi trăsăturile caracteristice ale celor mai uzuale
mijloace şi instrumente în plăţile internaţionale.
6. Efectuaţi o paralelă între acreditiv, incasso şi alte modalităţi de
compensare.

97
 TEMA 5
IMPLICAREA STATULUI ÎN RELAŢIILE
VALUTAR-FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Abstract
Spaţiul financiar-monetar internaţional este în mare măsură rezultatul intervenţionismului
statal, al cărui scop este, în ultimă analiză, favorizarea propriei monede. Zona de legătură a
unui spaţiu economic cu lumea se localizează, ca reflectare şi interpretare, în balanţa de plăţi
externe, document de interes macroeconomic care exprimă sintetic cauzele, dar şi efectele şi
potenţialele soluţii la îndemâna analistului macroeconomic. Structura acestui document
permite abordarea multiplă a numeroaselor legături dintr-o economie, multă vreme urmărite
din perspectiva (şi aspiraţia către) echilibru(lui). Deschiderea economiei româneşti după
1989 a permis o renovare a tuturor abordărilor de ordin economic şi monetar, fapt reliefat de
însăşi evoluţia monedei româneşti.

Cuvinte cheie

• intervenţia statului • invizibile

• restricţii valutare
• control valutar şi
comercial global
• mărfuri vizibile
• dumping valutar
• balanţa plăţilor externe
• deficit şi excedent de
balanţă
• tranzacţii
• balanţă activă/favorabilă şi
pasivă/nefavorabilă

În egală măsură motiv şi consecinţă a propagării accelerate a

interdependenţelor, implicarea statului în rosturile societăţii moderne se
manifestă şi pe pieţele financiar-monetare45, întrucât acestea reprezintă
circumstanţele în care se confruntă diferitele politici economice naţionale.
Interese strict reglementate geografic vin în contact pe această piaţă cu
numeroase reglementări de ordin zonal sau mondial, de natură economică,
financiară şi politică.
Obiectivele urmărite de managementul guvernamental ca exponent al
statului-naţiune ori economie sunt diverse, după cum şi instrumentarul folosit

45
pieţe valutare, în accepţiunea metodologică impusă de prezentul discurs – n.a.
98
vizează corectarea sau consolidarea unor poziţii anume în plan
mondoeconomic ori regional. În esenţă, fiecare participant-stat la fluxurile de
bunuri, servicii ori capitaluri, ori la fluxurile de plăţi – cum se poate defini
concis sistemul relaţiilor valutar-financiare internaţionale – urmăreşte
instaurarea unui climat de echilibru, de securitate şi echitate. De unde şi
mijloacele folosite în scopuri ofensive sau defensive, aplicate combinat sau
singular, din iniţiativă proprie sau ca răspuns la iniţiative deja implementate.
Principala justificare a implicării statului pe pieţele valutare constă în
asigurarea unui curs optim pentru moneda proprie în raporturile cu celelalte
monede. Motivele de acţiune, precum şi mijloacele punctuale pe care să le
valorifice statul în intervenţiile sale rezultă din configuraţia balanţei de plăţi
externe. Astfel:
• dacă balanţa tinde să fie activă, creşte oferta de valută şi va determina
micşorarea cursului; astfel va deveni necesară cumpărarea valutei pentru a
restabili echilibrul;
• analog, dacă balanţa tinde să fie pasivă, creşte cererea de valută,
pulverizând cursul (îndreptându-l spre valori ridicate) şi devine necesară
vânzarea de valută.
Raporturile valorice între monede se pot deteriora din diferite cauze:
speculaţiile şi arbitrajele valutare, motive de politică economică sau socială,
anumite semnale direcţionate dinspre sau către mişcările de capitaluri etc.
Oricare ar fi cauzele, este imperios necesară implicarea autorităţii statului pe
pieţele valutare, în scopul restabilirii raporturilor valorice.
Intervenţia statului se exercită prin modalităţi:
• indirecte, când se urmăresc şi obiective care privesc activitatea economică
internă; este cazul, de pildă, al creşterii taxei scontului, când se măreşte
oferta de valută, creşte nivelul general al dobânzilor, deci se atrage capital
străin în ţară;
• directe, când oferta sau cererea de valută devine insuficientă, iar statul se
va implica pentru a o completa; coloratura intervenţiei de acest gen poate fi
discreţionară, când se exercită continuu, sau limitată, când statul este
constrâns să respecte anumite perioade sau niveluri de curs, aşa cum
rezultă din angajamentele internaţionale încheiate.
De reţinut este că din varietatea de mijloace şi instrumente, statul va
putea apela numai la acelea compatibile cu obiectivele şi constrângerile

99
rezultate dintr-o anumită conjunctură, în scopul restabilirii sau consolidării
propriei poziţii în competiţia internaţională.

I. Intervenţia statului prin măsuri valutar-financiare

Complexul de măsuri cu care statul intervine în domeniul valutar-

financiar conţine, cel mai adesea, restricţii46 şi măsuri de control. Riscurile şi
incertitudinile care însoţesc constant toate activităţile unei ţări cu exteriorul
presupune fluctuaţie de împrejurări, de factori şi costuri, adică instabilitate.
Deşi convertibilitatea monedei naţionale comportă reale diferenţieri de
la o ţară la alta. flotarea liberă generalizată înseamnă totuşi o supraveghere
atentă a cursului valutar, cu atât mai mult în condiţiile prezentului, când
determinarea cursului este tot mai endogen explicată.
Astfel de măsuri sunt întreprinse de către toate statele, indiferent de
gradul de convertibilitate a monedei.
¾ Restricţiile asupra plăţilor din import şi export se aplică în
situaţiile unor dezechilibre din balanţa de plăţi şi în scopul protejării
economiei autohtone faţă de concurenţa străină. Ponderea acestui gen de
restricţii se referă la importuri, ca surse principale a ieşirilor de valută. Aici se
încadrează:
- contingentarea importurilor prin diverse reglementări administrative de
licenţiere, suprataxare sau prohibire;
- constituirea obligatorie a unor depozite bancare în valută, de regulă destul
de mari şi din care plăţile să se efectueze „la vedere”, nu „la termen” (deci,
care să nu fie purtătoare de dobândă);
- instituirea monopolului de stat asupra unor activităţi sau chiar asupra
comerţului exterior în ansamblu, pentru a stopa plăţile particulare.
Tot în ansamblul restricţiilor de comerţ exterior se înscrie şi limitarea
exporturilor prin acelaşi sistem administrativ, în scopul protejării pieţei şi
producţiei interne, cum ar fi protejarea rezervelor naţionale de metal preţios. În
plan financiar, măsurile restrictive faţă de fluxurile comerciale externe se
regăsesc în valorile taxelor vamale, eliminarea subvenţiilor şi garanţiilor sau
plafonarea creditelor pentru importuri sau exporturi.

46
vezi şi C.C. Kiriţescu – op. cit., pag. 194-199
100
 ¾ Restricţiile asupra plăţilor pentru invizibilele curente se aplică
selectiv, în regimuri diferenţiate. Aici intră limitările alocaţiilor valutare pentru
călătoriile în străinătate, indiferent de obiectivul lor (vizite, studii sau afaceri),
limitarea transferurilor de venituri în valută ca retribuţii ale celor angajaţi în
străinătate, sistarea plăţilor în contul datoriei externe.
¾ Practicarea cursurilor valutare multiple se manifestă în situaţiile
funcţionării unor pieţe paralele, cu specializare restrânsă. De pildă, piaţa
valutară pentru tranzacţiile curente diferă de aceea pentru tranzacţiile de
capital. Sau, în cazul deplasărilor şi turismului, moneda are un curs de piaţă, în
timp ce un curs stabilit oficial se va practica pentru alte categorii de plăţi în
valută.
¾ Restricţiile asupra mişcărilor de capitaluri se aplică îndeosebi
pentru mişcările de capital pe termen scurt, caz în care controlul vizează
deopotrivă intrările şi ieşirile de valută. Cazul Elveţiei rămâne ilustrativ pentru
restricţiile impuse la importurile de capital, de forma dobânzii negative,
aplicată la depozitele nerezidenţilor. Dintre măsurile multiple în acest sens,
sistarea accesului nerezidenţilor la piaţa internă de capital rămâne ca mod
eficient de protejare a pieţei interne, mai ales în contextul actual al deschiderii
spre exterior, deci al riscului de propagare şi a crizelor financiare, destul de
virulente în ultimul deceniu47.
¾ Controlul valutar şi comercial global presupune un set de măsuri
de natură financiară şi comercială, prin care se limitează sau se obstaculează
buna funcţionare a pieţei. În acest caz se urmăreşte cu precădere stoparea
scurgerilor de valută în afara graniţelor, precum şi efectuarea unor importuri
considerate excentrice sau substituibile, în timp ce pentru altele se acordă
înlesniri.
O mare parte din aceste măsuri se practică încă de către anumite state,
în ciuda „deschiderii” declarate sau a susţinerilor faţă de libertatea pieţei şi a
fluxurilor comerciale sau valutar-financiare. Funcţie de interesele
conjuncturale, controlul şi restricţiile se aplică nuanţat, selectiv sau punctual,
cele mai „vizibile” forme manifestându-se prin practicile unui stufos aparat
administrativ şi birocratic.

47
Pe lângă alte cauze incriminate pentru izbucnirea şi răspândirea lor cu repeziciune, fluxurile de hot
money sunt un motiv-numitor comun. Trebuie menţionată vigilenţa autorităţii monetare române, care a
rămas impermeabilă la insistentele propuneri de „deschidere” a pieţei interne de capital în ultimul
deceniu – n.a.
101
II. Balanţa de plăţi externe – reflectare
a implicării managementului guvernamental în plan
financiar-valutar

Totalitatea fluxurilor unei ţări cu străinătatea se regăsesc în balanţa de

plăţi externe (denumită balanţă în contextul prezentului curs). Instrument
economic în expresie valutar-financiară cu care se evidenţiază, se controlează
şi se pot analiza încasările şi plăţile unei economii din raporturile sale cu restul
lumii, balanţa oferă reflectarea valorică a legăturilor şi schimburilor pe care le
au rezidenţii unui stat cu mediul economic exterior.
Balanţa reflectă ansamblul tranzacţiilor convenite, indiferent de
momentul în care se realizează transferul dreptului de proprietate prin plata
acelor obligaţii asumate. Întrucât cuprinde ordinea grupată a input-urilor şi
output-urilor, balanţa exprimă modul de racordare a unei economii naţionale
la circuitul internaţional, poziţia pe piaţa externă a acelei entităţi economice şi
naţionale.
Balanţa reprezintă expresia bănească a unei multitudini de activităţi:
- comercială – pentru importurile şi exporturile de bunuri şi servicii;
- financiară – pentru mişcările de capitaluri pe termen lung;
- de creditare – pentru mişcările de capitaluri pe termen scurt;
- monetară – când arată mişcările masei monetare.
Semantic, termenul de balanţă indică o situaţie recapitulativă periodică
a totalurilor şi soldurilor conturilor debitoare şi creditoare, în scopul evaluării
rezultatelor pe o anumită perioadă.
În conformitate cu Manualul FMI, balanţa este „documentul statistic
care rezumă sistematic tranzacţiile unei economii cu restul lumii într-o
perioadă anume, de regulă un an”.
Balanţa cuprinde într-o formă esenţializată totalitatea tranzacţiilor
grupate în fluxuri comerciale şi financiare.
Fluxurile comerciale semnifică tranzacţiile de comerţ exterior cu
produse corporale, incorporale şi prestări servicii, iar soldul lor reflectă
competitivitatea industriilor interne ale unei ţări, realitatea şi tendinţele din
schimburile comerciale ale acelei ţări cu străinătatea.
Fluxurile financiare sunt independente de cele anterioare şi/sau au ca
scop compensarea activităţii comerciale. Ele reflectă suma tranzacţiilor care se
realizează prin mijloacele de plăţi şi de credit.
102
 Orice deplasare a elementelor ce ţin de economia reală este secondată,
în sens invers însă, de un flux de plăţi în echivalent. Evidenţierea creditelor
primite sau acordate, precum şi investiţiile directe sau financiare au consecinţe
de forma veniturilor din plasamente financiare externe.
O categorie aparte în componenţa balanţei o reprezintă invizibilele, ca
tranzacţii ce nu se referă la o marfă tangibilă sau un transfer de capital. Ele
grupează fluxurile de servicii şi financiare, ocazionate de circulaţia
internaţională a mărfurilor, persoanelor, ideilor şi capitalurilor.
Aşadar, balanţa conţine şi reflectă tranzacţiile dintre agenţii rezidenţi
şi cei nerezidenţi, de unde şi importanţa centrului de interes economic al unei
persoane fizice sau juridice, precum şi a teritoriului economic al unei ţări.
În calitatea sa de bilanţ anual al schimburilor cu străinătatea, balanţa
conţine:
• un activ (credit), în care se înscrie orice operaţie care generează
intrări de devize/valute;
• un pasiv (debit), în care se evidenţiază orice operaţie ce generează
ieşiri de devize/valute.
Există şi operaţiuni care nu implică o contraprestaţie, ele sunt
„transferurile unilaterale” de genul ajutoarelor, donaţiilor, burselor, premiilor
sau trimiterile în ţara de origine a sumelor economisite de muncitorii din
străinătate.
Ca înregistrări, balanţa conţine:
- în activ (credit) aportul de resurse provenit din exporturi;
- în pasiv (debit) diminuarea de resurse ocazionată de importuri.
Perspectiva de compunere a balanţei poate fi:
a) globală sau parţială, când sunt incluse toate sau numai o parte din
fluxurile şi tranzacţiile economice şi financiare ale ţării cu străinătatea;
b) bilaterală, când se referă la relaţiile dintre două entităţi economice;
c) regională, atunci când se analizează schimburile comerciale şi
financiare dintr-o grupare de mai multe ţări.
La elaborarea balanţei trebuie să se ţină cont de unele principii care, în
acelaşi timp, servesc ca bază de interpretare şi analiză a acestui document:
• evaluarea tranzacţiei, care are loc la preţul pieţei şi semnifică suma de
bani care circulă între vânzător şi cumpărător, ca parteneri independenţi cu
interese strict comerciale;

103
 • momentul înregistrării, care s-a stabilit să fie data la care se înscrie
operaţiunea valutară în evidenţele contabile ale băncii; acesta este propriu-zis
momentul în care se realizează schimbul de proprietate şi poate fi fie cel real,
fie unul estimat;
• dubla înregistrare a tranzacţiilor în balanţă reflectă compensarea
printr-o încasare, dacă exprimă o furnizare de resurse reale ori financiare, sau
printr-o plată, când indică achiziţia unor astfel de resurse; în situaţia lipsei unei
compensări, operaţiunea va reflecta un transfer unilateral de resurse.
Structura bipartită a balanţei separă contul curent, sau balanţa de plăţi
externe curente, şi contul de capital şi financiar, sau balanţa mişcărilor de
capital.
A. Contul curent conţine următoarele rubrici principale:
• bunuri şi servicii, unde se subsumează alte două balanţe, comercială şi
a serviciilor; aici se includ exporturile şi importurile de bunuri corporale
(tangibile, vizibile) evaluate la valoarea FOB după preţurile de la frontiera
vamală a exportatorului; ca servicii sunt considerate (încasări şi plăţi din):
turismul, transporturile, serviciile bancare;
• venituri sau balanţa veniturilor, provenite din investiţii şi din deţinerea
de active financiare;
• transferurile curente reprezintă intrările şi/sau ieşirile de resurse reale
şi financiare fără compensare; acestea pot fi:
o ale guvernului, ca subvenţiile acordate sau primite pentru bugetul
curent, contribuţii şi cotizaţii la bugetul organizaţiilor şi instituţiilor
internaţionale;
o private, unde se înscriu economiile lucrătorilor angajaţi în
străinătate etc.
o alte transferuri între entităţi neguvernamentale, deopotrivă
rezidente sau nerezidente.
B. Contul de capital şi financiar grupează următoarele:
• contul de capital, ca sumă a încasărilor şi plăţilor pentru transferul
internaţional de capitaluri; aici intră tranzacţiile cu active nefinanciare care nu
provin din activitatea oamenilor (ex.: solul sau resursele solului etc.), precum
şi tranzacţiile cu active intangibile, dintre rezidenţi şi nerezidenţi (ex.: brevete,
mărci de fabrică, drepturi de autor, redevenţe, chirii etc.);

104
 • contul financiar, cuprinde suma tranzacţiilor rezultate din schimbarea
proprietăţii (asupra) activelor financiare străine; potrivit Manualului FMI
pentru întocmirea şi analizarea balanţei, în categoria tranzacţii intră:
o investiţiile directe, ca plasament financiar al unui nerezident în
limita inferioară de 10% din activele unităţii vizate; aici se are în
vedere atât fluxul iniţial, cât şi câştigul reinvestit;
o investiţiile de portofoliu, ca tranzacţii cu valori mobiliare;
o alte investiţii, unde intră împrumuturile de la FMI, depozitele
bancare şi creditele comerciale;
o activele de rezervă, compuse din disponibilităţile în valute,
rezervele FMI, aurul monetar şi DST; acestea se află la dispoziţia şi
sub controlul băncii centrale, cu scopul regularizărilor
conjuncturale ale debalanţelor şi pentru susţinerea monedei
naţionale.
După o altă regrupare a acestui cont, în componenţa mişcărilor de
capital pot fi intrările şi ieşirile de capital:
a) pe termen lung (peste un an): investiţiile (directe şi de portofoliu),
creditele angajate sau acordate şi finanţarea externă de filiale ale unei firme-
mamă;
b) pe termen scurt (sub un an): credite comerciale şi plasamentele
financiare în scop speculativ;
c) transferurile unilaterale cu caracter excepţional, de regulă ca donaţii,
sau reparaţii ce însoţesc un conflict armat48.
Balanţa de plăţi externe reflectă valoric efectele rezultate din
modificările petrecute în cursurile de schimb precum şi preţurile de evaluare a
angajamentelor şi creanţelor dintr-o economie la sfârşitul perioadei de
referinţă.
Calitatea soldurilor califică balanţa în activă (favorabilă, excedentară)
şi pasivă (nefavorabilă, deficitară), după cum totalitatea încasărilor din
exporturi depăşeşte sau, respectiv, este depăşită de plăţile pentru importuri.
Situaţia unei balanţe echilibrate când cele două variabile pot coincide,
reprezintă, desigur, un caz cu totul ipotetic, formulat în prezent din motive pur
didactice, întrucât acceleraţia şi instabilitatea, ca indicative ale vieţii
economice actuale, nu pot asigura decât teoretic o astfel de situaţie.

48
În balanţele din primii ani ai tranziţiei au persistat încă două poziţii, conturile de tranzit şi conturile de
clearing, unde s-au evidenţiat angajamentele şi creanţele contractate anterior anului 1990 – n.a.
105
 Din punct de vedere contabil, balanţa este întotdeauna echilibrată;
activul coincide întotdeauna cu pasivul, în sensul că soldul net al contului
curent este egal şi de sens contrar cu soldul contului de capital.
Un post relevant în componenţa balanţei este postul de „erori şi
omisiuni”, a cărui utilitate se dovedeşte necesară în condiţiile unor
imperfecţiuni ale dublei înregistrări, aşa cum rezultă din înregistrarea diferită a
preţurilor la tranzacţii, ce variază de la ţară la ţară. Chiar şi momentul lor diferă
din mai multe motive, fapt pentru care, cel puţin în ultimul deceniu, atât FMI,
cât şi alte instituţii financiare s-au implicat în elaborarea şi formularea unor
îndrumări armonizate menite să uniformizeze practicile privind balanţa49.
Cu privire la interpretarea acestui document, ne mărginim la
precizarea că balanţa comercială a reprezentat multă vreme cea mai importantă
şi mai relevantă componentă a balanţei. În prezent însă, pe măsură ce se
adânceşte procesul de financiarizare a economiei, aceasta îşi păstrează rolul de
cea mai timpurie informaţie asupra tendinţelor balanţei integrale şi măsura
competitivităţii industriilor unei ţări.
În analiza balanţei se trasează o linie orizontală care corespunde unui
nivel din balanţa cumulativă. Interpretarea poziţiilor de deasupra indică o
finanţare a deficitului sau o absorbire a excedentului, în timp ce tranzacţia de
dedesubt arată modalitatea de neutralizare a dezechilibrului (potenţial) de sus
printr-un dezechilibru de sens invers. De regulă, numai anumite elemente
prezintă dezechilibre, iar analiza în cauză urmează să le detecteze şi să le
înlăture. De pildă, un deficit se va acoperi dintr-o acumulare de mijloace de
plată externe constituite anterior sau pe seama unui credit extern.
De mare importanţă este şi valoarea datelor înscrise la „erori şi
omisiuni”, unde diferenţe prea evidente afectează însăşi credibilitatea
întregului document.
Dat fiind riscul ca ţara să piardă o parte din rezervele sale
internaţionale oficiale sau să rămână îndatorată faţă de străinătate, se ridică
problema calităţii echilibrului proiectat pentru ajustarea balanţei. De altfel,
politica de echilibrare a balanţei a cunoscut o succesiune de manifestări,
corespunzătoare succesiunii de modele, etaloane monetare şi principii din
relaţiile valutar-financiare internaţionale.

49
O incursiune complexă în problematica acestui document de importanţă statistică şi analitică se află în
lucrarea „Balanţa de plăţi externe a tranziţiei româneşti” – teza de doctorat a autoarei prezentei lucrări.
106
 De pildă, persistenţa îndelungată a etalonului aur a permis
automatismele de compensaţie prin exportul de aur propriu-zis. Practicile
postbelice au cunoscut răspândirea devalorizării monetare din ţara deficitară,
tot după o analogie cu situaţia specifică sistemului automat de echilibrare cu
aur, acţiune care s-a dovedit că poate induce unele efecte pozitive. De
exemplu, prin devalorizări sau deprecieri susţinute ale monedei proprii se
stimulează exporturile unei ţări, în sensul că se ieftinesc mărfurile autohtone
pentru străini, dar se ieftineşte totodată şi propria monedă. În acelaşi timp, se
scumpesc şi mărfurile importate. Astfel a operat dumpingul valutar, ca
artificiu monetar care produce un echilibru precar, însă şi alte efecte, îndeobşte
nefavorabile economiei pe ansamblu.
Dar fiecare poziţie de balanţă implică analize subtile şi nuanţate,
pentru o corectă evaluare a realităţilor. De aceea, măsurile de ajustare a
balanţei presupun adoptarea unei politici globale, care să se răsfrângă asupra:
- preţurilor, dobânzilor şi/sau creditului;
- finanţării eterne pentru stimularea capacităţilor de export;
- domeniilor monetar, fiscal, bugetar, precum şi asupra
- principiului de flotare a cursurilor.

* *
*

Creşterea volumului comerţului internaţional în ritmuri superioare

producţiei a antrenat implicit deschiderea tot mai mare a economiilor cfătre
exterior.
Comerţul şi finanţele întreţin, adâncesc, diversifică şi accelerează
interdependenţele, spulberă şi ignoră diferenţele naţionale între entităţi
economice şi monede, obligă statele să-şi concentreze permanent eforturile şi
atenţia pentru sustenabilitatea ajustării şi echilibrelor.
Din moment ce toată planeta s-a transformat într-o imensă piaţă
înconjurată de ban prin intermediul reţelelor informatice, managementul
guvernamental este constrâns să-şi mărească receptivitatea în egală măsură la
stimulii interni şi externi. Filozofia timpurilor monetare moderne obligă la
macrostabilizare ca ajustare coordonată, şi sancţionează măsurile singulare de
politică şi de implicare în sistemul relaţiilor valutar-financiare internaţionale.

107
III. Echilibrul: divergenţele teoriei cu realitatea
economică

3.1. Conotaţii teoretice

Filozofic, echilibrul este situaţia finală la care ajung forţe angajate în

interacţiune şi când, prin schimbări şi compensări reciproce, efectul algebric al
acestor permutări este nul.
În economie50, echilibrul se înfăptuieşte ca stare proprie a pieţei şi este
generată de acţiunea producătorilor – vânzători, în demersurile lor pentru
maximizarea profitului, fiind totodată complementară cu acţiunea
consumatorilor – cumpărători, interesaţi în satisfacerea trebuinţelor.
Conceptual, echilibrul este raportul dintre cerere şi ofertă pe toate
pieţele aflate în unitate şi interdependenţă, ca formă de funcţionare a
echilibrului macroeconomic, către care tinde piaţa naţională în ansamblu.
Raportul este de concordanţă relativă, compatibilă unor anumite limite,
considerate admisibile, a modificărilor sau abaterilor.
Polemicile pe tema echilibrului au continuat cu acuitate sporită pe
măsura aglomerării situaţiilor de criză şi incertitudine care au caracterizat
deceniile de la mijlocul secolului trecut, concretizându-se în două viziuni nu
doar opuse, ci extreme:
• teoria echilibrului general, care încearcă optimizarea sistemului
economic de pe premizele consacrate ale unei entităţi cu caracter static şi cert,
fără incertitudini sau contradicţii, cu participanţi care se comportă unitar şi
previzibil; fără a insista pe temeinicia sau şubrezenia criticilor acestei teorii, se
cuvine evidenţiat meritul de a fi semnalat şi fundamentat o constrângere mai
viguroasă în aceste vremi ca oricând: imperativul maximei raţionalităţi în
gestionarea resurselor, mai ales a celor naturale limitate;
• teoria dezechilibrelor economice, care susţine alternanţa succesivă,
ciclică sau pregătită, a unor forme diferite de dezechilibru economic, care se
manifestă prin existenţa în orice moment a unor surplusuri din partea cererii
şi/sau a ofertei şi care nu îngăduie coexistenţa unor bunuri sau a unor servicii
cu preţ zero; nu numai că nu este permis echilibrul, dar economia este
dominată de dezechilibre al căror conţinut vizează modificarea limitelor
50
Extrase din teza de doctorat, p. 77-83 şi p. 85-89, n.a.
108
pentru resurse şi tehnologii, vizează restricţii şi raţionalizări impuse
consumului pentru unele bunuri şi servicii, precum şi erori de politică generală
a autorităţii publice pe termen lung.
Antamarea echilibrului balanţei de plăţi ocazionează atragerea în
analiză a conceptului de echilibru extern, prefigurat într-o dublă ipostază, de
rezultat şi de componentă a echilibrului intern.
În plan teoretic51, modificarea realităţilor aşa cum sunt percepute
acestea în multe scrieri din deceniile recente, se regăseşte în modificarea
opticii finanţiştilor versus echilibrul financiar: clasicii considerau că
echivalenţa veniturilor cu cheltuielile publice reprezintă un element constant şi
de neînlăturat din atenţia statului, iar neoclasicii, faţă de caracterul global al
mobilităţii fondurilor şi capitalurilor, socotesc că statul trebuie să acorde
importanţă faţă de:
a) echilibrul ofertelor şi cererilor de capital, şi faţă de
b) echilibrul intrărilor şi ieşirilor de devize.
Echilibrul de pe piaţa bunurilor impune o anumită rată a schimbului şi,
în contextul interesului pentru procesele economice reale, deseori se justifică
insistenţa şi primordialitatea pe care decidenţii macroeconomici o atribuie
balanţei comerciale: aceasta pune explicit în evidenţă productivitatea medie
relativă a economiei naţionale.
Pleiada de monetarişti „crescuţi” sub oblăduirea programelor de
analiză şi prognoză din practica FMI au preluat de la J. Meade distincţia
dintre mişcările „autonome” şi „de acomodare” a capitalurilor. Tranzacţiile
autonome, care se realizează indiferent de situaţia celorlalte componente ale
balanţei, pot lăsa o zonă care trebuie completată; pentru aceasta au loc
mişcările de acomodare, care, în mod planificat, anticipat, compensează
dezechilibrul balanţei de plăţi. Aşadar, funcţionează o anumită elasticitate a
capitalului de acomodare, după regulile relaţiei care există între nivelul
ajutorului financiar solicitat şi contractat cu străinătatea, şi bonitatea şi
solvabilitatea solicitantului. Din nou se revine la imperativul de îmbunătăţire a
tranzacţiilor autonome, până la un nivel care să diminueze, chiar să inhibe
restricţiile impuse pentru capitalul de acomodare.
În planul politicilor economice fluxurile de acomodare îndeplinesc
rolul de semnalizator al dezechilibrului extern, mai cu seamă pentru o

51
T. Moşteanu, Buget şi Trezorerie publică, Ed. DuStyle, Bucureşti, 2000,
pag. 199-201
109
acomodare care se face pe termen scurt şi care ar putea implica o radicală
schimbare a tuturor jaloanelor de politică economică.
Mobilitatea structurilor de decizie macroeconomică influenţează direct
proporţional „acomodarea”, în sensul că uzitarea unui stufos sistem de
restricţii şi măsuri administrative diminuează corespunzător şansele de
reducere a deficitului balanţei de plăţi, pentru că aglomerarea măsurilor
autoritare reprezintă o serioasă şi profundă constrângere care se exercită
asupra structurii însăşi de politică economică.
Prin urmare, funcţionarea economiei naţionale conţine determinarea
echilibrului extern cu referire la balanţa de plăţi, motiv pentru care schimburile
de bunuri şi servicii deţin postul important în acest document, pentru că aceste
fluxuri indică productivitatea relativă a efortului naţional, iar configuraţia lor
pe termen lung, oferă dimensiunea echilibrului sau/şi dezechilibrului extern.
Pe fondul evoluţiei generale a economiei naţionale, echilibrul extern
este un concept dinamic, în relaţie directă cu dinamica fluxurilor comerciale şi
financiare, de unde şi singularizarea – nu izolarea – în obiectivele de politică
macroeconomică, dincolo de interferenţele în creştere cu echilibrul intern.
În sens restrâns, realizarea echilibrului extern semnifică echilibrarea
propriu-zisă a balanţei de plăţi, obiectiv căreia uzanţa mondială îi consacră
următoarele practici de aplicare:
a) ajustarea, cu referire prin excelenţă la deficit, în funcţie de starea
generală a economiei, de felul politicii economice şi de sistemul monetar în
vigoare, întrucât este un efect de proporţii semnificative al dezechilibrelor
fundamentale:
b) cvasiajustarea şi
c) finanţarea externă pentru ajustare, care se utilizează ca modalităţi
temporare de abordare a dezechilibrelor, când există intenţia de a le masca sau
de a le amâna corecţia, întrucât ambele tehnici comportă un plus de
certitudine, conferită de apropierea mai evidentă faţă de sfera controlului şi a
deciziei centrale.
Ordonarea acestor practici de ajustare este strict metodologică şi
arbitrară, deoarece managementul macroeconomic consideră cu totul altele
priorităţile de acţiune, dintr-un complex şi cuprinzător set de obiective
simultan urmărite; nu doar ierarhizările, ci şi distincţiile între mecanismele de
ajustare sunt relative şi riscate, în lumea modernă a interdependenţelor

110
accelerate, când orice perturbări din economia mondială se reverberează
valoric în balanţele de plăţi ale statelor.

3.2. Formalizarea relaţiei intern-extern

Compatibil deopotrivă cu economiile prospere ca şi cu cele eficiente,

deficitul de cont curent a încetat să mai fie incriminat drept cauză exclusivă a
racilelor dintr-o economie, dar rămâne în atenţia analiştilor şi decidenţilor
pentru potenţialul de disparităţi pe care le poate ascunde din distincţia între
tranzacţiile actuale (curente) şi cele viitoare (dorite).
Reconcilierea celor două tipuri de tranzacţii presupune manevrarea
cursului de schimb şi a ratei dobânzii, ca mărimi cheie în întreaga configuraţie
a balanţei de plăţi, adică factori determinanţi ai echilibrului extern şi a celui
intern.
Din moment ce viteza de deschidere a economiilor spre exterior este
diferită, rămân subiecte interesante de analiză abordările legate de poziţia unei
economii (ca net creditoare sau debitoare) după specificul fluxului net al
activelor financiare în relaţiile internaţionale. În aceste cazuri este, de
asemenea, vizibilă interconexiunea între cele două laturi ale echilibrului.

Abordarea formalizată a echilibrului intern

Persistenţa inerţială a dihotomiei între intern şi extern justifică
abordarea separată a echilibrului intern pe premiza modelului bisectorial al
economiei52 româneşti actuale:
a) sectorul mărfurilor comercializabile (tradables), unde se includ
mărfurile exportabile, ca obiect al schimburilor comerciale
internaţionale;
b) sectorul mărfurilor necomercializabile (non-tradables), care
cuprinde acele mărfuri destinate strict consumului din interiorul
economiei.
Pieţele acestor două sectoare sunt diferite, de unde şi configuraţiile
specifice ale echilibrului specific. Mărfurile din prima categorie sunt supuse
concurenţei internaţionale, iar pe măsură ce îşi vor mări ponderea în PIB ,vor

52
„Corelaţii între evoluţia cursului de schimb valutar şi balanţa de plăţi externe”, art. de L. C. Ionescu, în
Revista Financiară, martie 1997, pag. 82
111
determina o reducere corespunzătoare a ponderii mărfurilor din a doua
categorie, conform adâncirii integrării.
Astfel, pieţele celor două categorii de mărfuri se echilibrează în
următoarele situaţii:
a) pentru comercializabile (tradables):

Y = Apv(Rds, W, Tx) + App + BC(Apv, Apb, e)

unde: Apv = absorbţia din sectorul privat;

Apb = absorbţia din sectorul public;
e = cursul de schimb;
Rds = rata reală a dobânzii în străinătate;
Bc = balanţa comercială;
Tx = nivelul impozitelor;
W = valoarea netă a activelor monetar-financiare, Y fiind
totalitatea bunurilor şi serviciilor create în economie.

b) pentru necomercializabile (non-tradables):

ON(e) = CN(e, Rds, W, Tx) + GN

unde: ON = oferta de necomercializabile;

GN = absorbţia necomercializabilelor în sectorul controlat de stat;
CN = cererea de necomercializabile, restul variabilelor fiind
cunoscute.
Factorul decisiv în echilibrul ambelor pieţe este „e”, cursul de schimb
real, care aici rezultă din compararea preţurilor mărfurilor străine cu preţurile
mărfurilor autohtone.
Fondul comun în ambele cazuri rămâne echilibrul general al
economiei, dar particularităţile fiecăruia determină cu necesitate calcularea
cursului de schimb în două ipostaze:
ere = ca preţ relativ extern, deci al mărfurilor din sectorul a)
eri = ca preţ relativ intern, pentru mărfurile din celălalt sector.
Dacă este duală economia, cursul de schimb real va rezulta din
produsul a două tipuri de preţuri relative:

112
 e = ere × eri
unde ere este preţul relativ extern al produselor comercializabile ce fac obiectul
fluxurilor din balanţa comercială, iar eri este preţul relativ intern al aceloraşi
produse, prin raportarea preţului lor la necomercializabile.

Abordare formalizată a echilibrului extern

Dedublarea rezultatelor activităţii economice şi a indicatorilor
economici în „nominali” şi „reali” se sprijină, şi este cauzată de impactul
inflaţionist al realităţilor care direcţionează interesul analizei spre valoarea
reală a cursului sau, mai nuanţat în termeni de balanţă a plăţilor externe, spre
valoarea efectivă.
Din variantele de curs care s-au manifestat în practica anilor din urmă,
opţiunile pentru o ancoră monetară sau un regim valutar anume s-au focalizat
către următoarele două tipuri de curs:
a) curs fix legat (fixed peg), când cursul este ancoră, masa monetară
devine variabilă endogenă, iar politica monetară nu poate fi
autonomă, şi
b) curs administrat (managed float), când masa monetară devine
ancoră, iar cursul de schimb este variabilă endogenă.
Evoluţia pe termen lung a cursurilor de schimb a fost multă vreme
explicată prin teoria parităţii puterii de cumpărare (PPC), în mod constant
”uitată” în epocile de stabilitate monetară, dar sistematic „dezgropată” în
situaţiile de instabilitate şi inconvertibilitate (Simona Gaftoniuc). Această
teorie a pus în evidenţă nivelul general de productivitate dintr-o economie în
comparaţia cu celelalte. Fenomenele integraţioniste a timpurilor recente, pe
fondul interdependenţelor şi globalizării, au diluat substanţial valoarea acestei
teorii şi au determinat abordarea cursului de schimb în termeni de
competitivitate a fluxurilor comerciale.
Toate mişcările monetare ce ţin de relaţiile cu exteriorul influenţează
formarea cursului de schimb şi se regăsesc în balanţa de plăţi, într-o prezentare
statistică şi periodică a multitudinii de fluxuri (ca relaţii) între economii
individuale.
Echilibrul extern se poate defini prin soldul zero al balanţei
comerciale sau al contului curent, dacă fluxul veniturilor din activele
financiare deţine o pondere însemnată.

113
 Formalizat, acesta (echilibrul extern) poate lua una din formele
următoare:
a) prin balanţa comercială (Bc = 0):

X(e) – M(Apv, Apb, e) = Bc(Apv, Apb, e) = 0

b) prin contul curent (Cc = 0):

Bc(Apv, Apb, e) + Rds × e × Fnet = 0

unde variabilele sunt cele anterior definite, iar Fnet = fluxul net al activelor
financiare în relaţiile internaţionale.
De la aceste expresii, economia se poate afla într-una din următoarele
poziţii:
¾ net creditoare, când Fnet > 0, iar ţara beneficiază de numeroase
oportunităţi de valorificare a potenţialului pe care-l asigură excedentul de
resurse financiare şi pe care le poate orienta fie pentru a acoperi un (alt)
eventual deficit de balanţă, fie pentru investiţii (directe sau de portofoliu) în
străinătate;
¾ net debitoare, când Fnet < 0, iar ţara este constrânsă să facă faţă
unor restricţii de genul îndatorării externe sau în scopul atragerii de investiţii
externe sau al unui deficit în balanţa veniturilor.
Fiecare nivel al deficitului impune abordarea plenară a tuturor
variabilelor, pentru că, de dorit, este un nivel sustenabil în condiţiile unui
anumit plafon al datoriei externe şi prin intensificarea fluxurilor de intrare a
investiţiilor străine. Cronicizarea deficitului din contul curent însă, obligă la
elaborarea şi respectarea unei strategii dure a datoriei externe, concomitent cu
realizarea echilibrului intern.
Aceste fapte justifică importanţa ratelor de schimb care au ajuns cauză
şi efect al politicilor macroeconomice naţionale, orientate obiectiv către centre
de convergenţă geo-economică şi politică.
O dată cu generalizarea efectelor cauzate de şocurile energo-petroliere
ale anilor '70 s-au modificat şi raporturile din economia mondială; în paralel s-
au realizat noi abordări şi în teorie, principalele dispute desfăşurându-se între
două grupe, distincte după percepţia ponderii politicilor guvernamentale în
corectarea sau (cel puţin) atenuarea efectelor de criză din economie, precum şi
114
în blocarea unor efecte exogene care să-şi propage ramificaţiile peste barierele
geo-politce.
Non-intervenţioniştii susţin primatul pieţei complet libere, ca premisă
şi fundal pentru cea mai convenabilă şi satisfăcătoare performanţă economică
(unele scrieri invocă chiar „fundamentalismul de piaţă”, cu reprezentanţii
ultraliberali încolonaţi după teoriile şi argumentările lui F. von Hayek).
Intervenţioniştii recunosc numeroasele imperfecţiuni ale politicilor
interne, însă consideră totuşi că acestea ar fi suficient de potrivite ca
instrumentar şi sarcini, să asigure îmbunătăţirea funcţionării economiei.
Deceniul zece al secolului trecut a adus complicaţii în plus la realităţile
lumii, astfel că polemicile nu numai că nu s-au putut finaliza, dar au intrat într-
o fază de superioară complexitate.

3.3. Evoluţia monedei româneşti

a) Istoric şi etimologie
Denumirea monedei româneşti provine din denumirea unei monede
olandeze de argint aflată în circulaţie în sec. XVI-XVIII (din 1591 datează
prima atestare documentară a acestui taler-leu). Între sec. XVIII şi mijlocul
sec. XIX dispare din circulaţie şi nu se mai emite de ţara de origine, însă
denumirea de leu persistă în acte normative, documente de vistierie,
exprimarea preţurilor şi a cursurilor diferitelor monede.
În 1867 are loc adoptarea legală a primului sistem monetar al
României cu leul ca unitate monetară, divizat în 100 bani şi cu o definire
bimetalistă, iar în 1877 s-au emis primele bilete ipotecare, ca semne băneşti cu
valoare nominală exprimată în lei.
În 1880 BNR emite primele bancnote convertibile în aur/argint, la
alegerea băncii şi care au înlocuit biletele ipotecare, pentru ca mai târziu, în
1890 să se treacă la sistemul monometalist (aur), conform definirii din 1867.
Între 1916-1919, anii primei mari conflagraţii mondiale, au rămas în
circulaţie doar bancnotele şi banii divizionari, ca urmare a tezaurizării
monedelor de aur şi argint, precum şi banii de război emişi de ocupanţii
germani şi puşi în circulaţie pentru necesităţile lor.
Între 1920-1921 s-a realizat unificarea monetară, care a extins
circulaţia leului pe întreg teritoriul regatului.

115
 În 1929 deprecierea a fost recunoscută oficial prin devalorizarea şi
stabilizarea conform căreia leul s-a definit de 33 ori mai puţin ca în 1867-
1890. Totodată, s-a restabilit convertibilitatea în aur şi valute la alegerea
băncii, dar numai până în 1932; ca dovadă a devalorizărilor camuflate a leului,
s-au acordat prime valutare şi s-a majorat corespunzător preţul aurului.
Reforma monetară din 1947 a lichidat inflaţia din al doilea război
mondial, iar moneda românească postbelică s-a definit prin 0,00594 gr. aur fin.
A urmat în 1952 definirea de 0,079346 gr. aur fin, şi apoi în 1954 – redefinirea
de 0,148112 gr. aur fin.

b) Categoria leu-valută
Termenul de leu-valută ca ban de calcul utilizat la exprimarea valutelor
străine cu care se lucra în comerţul exterior al României, a fost răspândit după
al doilea război mondial, ca urmare a condiţiilor de desfăşurare a relaţiilor
valutare. Statul deţinea monopolul valutar, iar valutele erau administrate de
autorităţi anume desemnate. Valutele străine se transformau în lei-valută şi
exprimau astfel rezultatele sau necesarul în tranzacţiile internaţionale ale
României.
Categoria leu-valută exprima cursul oficial pentru: toate valutele
străine, balanţa plăţilor externe, planul de comerţ exterior şi autorizaţiile
pentru export şi import. În acelaşi timp, înlesnea aducerea la un numitor
comun a preţurilor şi tarifelor tuturor mărfurilor tranzacţionate în exterior,
putând servi ca bază de referinţă şi comparaţie în toate calculele statistice.
Chiar şi la exprimarea eficienţei economice a comerţului exterior era folosit
leul-valută astfel:
a) la export: preţul extern transformat în lei-valută se compara cu
preţul intern, iar suma reflecta cheltuielile de lei „interni” pentru obţinerea
unui leu valută;
b) la import: suma de valută cheltuită se transforma în leu-valută şi se
compara cu preţul de vânzare la intern a mărfii.
Începând cu 1981 s-a trecut la cursul comercial unic, prin care s-a
încetat utilizarea leului-valută, dar s-a accentuat monopolul statului în
domeniul valutar, ceea ce însemna absenţa convertibilităţii şi formalismul
cursului monedei naţionale.

116
 c) Politica valutară în România
Până în 1989 monopolul statului în domeniul valutar s-a bazat pe un
curs oficial stabilit din anii '50, deşi existau cursuri diferenţiate după diferitele
operaţiuni. De pildă, pentru operaţiunile necomerciale funcţiona cursul
turistic: 1$ = 9-12 lei, iar pentru cele comerciale, cursul comercial unic: 1$ =
17-18 lei. Pentru o armonizare a datelor s-a folosit cursul de revenire, adică
cursul aplicat unitar în practică şi stabilit anual de ministerul aferent. Nivelul
său varia cu oscilaţii foarte mari între cota planificată şi cea de peste 100 lei/$.
De altfel, încă din 1980 a funcţionat un sistem de cursuri multiple,
compus din:
• cursurile declarate (oficial, comercial, necomercial) şi
• cursul de revenire (la care se operau tranzacţiile externe.
În realitate, dezechilibrele crescânde din economia de comandă au
generat nenumărate disfuncţii, cu efecte persistente pe termen lung, a căror
primă tentativă de relevare s-a produs abia din toamna anului 1990.
Din ianuarie 1990 s-a trecut la un curs oficial unic: 1$ = 22 lei, urmând
ca decontarea exporturilor să se facă la preţul intern. Efectul acestei măsuri
pripite s-a reflectat în izolarea exacerbată a preţurilor externe de cele interne.
Ca soluţie s-a propus sporirea subvenţiilor pentru acoperirea diferenţei
flagrante între preţurile externe şi preţurile interne. Diferenţa dintre preţul real
obţinut la extern (prin transformarea preţului extern în lei) şi preţul intern
plătit era preluată de buget.
Din noiembrie 1990 s-a adoptat un curs unic pentru toate tranzacţiile
internaţionale ca măsură de soluţionare a diferenţei între cele două categorii de
preţuri.
Astfel, exporturile se decontau la un preţ intern de decontare având ca
bază cursul de 1$ = 35 lei; noul curs de schimb al leului era indexat la un coş
valutar şi s-au întreprins, totodată, o serie de măsuri pregătitoare pentru
trecerea la convertibilitate. Printre acestea, se menţionează:
- dreptul firmelor de a deţine 30% din încasările în valută;
- dreptul băncilor de a deschide licitaţii valutare, în perspectiva de a
se crea o piaţă valutară.
Scopul urmărit prin aceste măsuri era aproximarea unui curs de schimb
real, care să poată fi menţinut în limite acceptabile de fluctuare. De aceea, în
august 1991 a avut loc deschiderea caselor de schimb valutar, unde şi

117
persoanele fizice pot tranzacţiona cantităţi limitate de valută la un curs stabilit
de piaţă.
În noiembrie 1991 s-a trecut la eliminarea cursului dual şi s-a adoptat
trecerea la convertibilitate limitată a leului; cursul leului este fixat prin licitaţii
zilnice valutare. Simultan însă, depozitele în valută ale persoanelor juridice au
fost transformate în lei, dând aparenţa de confiscare. Efectul imediat a fost că
piaţa valutară a înregistrat o gripare, iar cursul leului s-a depreciat puternic.
În mai 1992 se renunţă la măsura de „confiscare” a valutei, iar cursul
se fixează tot prin licitaţii zilnice la BNR. Piaţa intră într-un echilibru real, iar
la casele de schimb se constată o întărire a leului, prima după o relativ lungă
perioadă.
Anul 1993, al introducerii unor măsuri de politică fiscală (introducerea
TVA) influenţează licitaţia cu semnale extra economice; astfel, cursul se
menţine supraevaluat faţă de nivelul pieţei, iar cererea de valută înregistrează
creşteri sistematice faţă de oferta de valută. În plus, agenţii economici îşi pot
păstra depozitele de valută, dar percepţia semnalului anterior îi îndepărtează de
piaţa valutară oficială şi, în aceste împrejurări, apare o adevărată „piaţă gri”.
Din august 1994, BNR renunţă la licitaţia valutară. Tranzacţiile sunt
efectuate de bănci pe tot timpul unei zile, în funcţie de cererea şi oferta reală
de valută, iar BNR anunţă cursul de referinţă ca medie a tranzacţiilor de pe
piaţă. Deteriorarea condiţiilor din economie incită însă din nou la
supraevaluarea cursului şi reapariţia „pieţei valutare cenuşii”.
În martie 1996 rămân doar 4 bănci autorizate de BNR să fixeze cursul.
Totodată, se recunoaşte puternica presiune politică pentru supraaprecierea
leului. Oficial piaţa valutară se blochează, dându-se un impuls tot „pieţei
valutare cenuşii”.
Ca moment de referinţă în politica valutară postdecembristă, momentul
februarie 1997 înseamnă liberalizarea completă a pieţei valutare. BNR
renunţă, la cursul de referinţă şi, după o vreme, intervine cu cursul mediu de
piaţă. Piaţa valutară se echilibrează rapid şi durabil, fapt constatat şi confirmat
de mai multe efecte:
- funcţionare neîntreruptă;
- creşterea lichidităţii;
- intrări mari de capital şi, fapt menţinut o bună perioadă de timp,
- tendinţa de apreciere a leului.

118
 Rezultatul cel mai spectaculos al liberalizării din acel an îl reprezintă
creşterea rezervelor valutare ale BNR, în valoare de 2,5 mld. $ la sfârşitul
anului 1997.
Pe această premiză a fost posibil ca în februarie 1998 să se elimine
orice restricţii, inclusiv limita de 500$/an pentru cumpărare a persoanelor
fizice, şi să se statueze în fapt convertibilitatea de cont curent, ca aranjament
cu numeroase semnificaţii:
- convertibilitatea neîngrădită a leului pentru tranzacţii curente;
- eliminarea oricăror restricţii privitoare la depozite şi/sau plăţi;
- practicarea unui curs unic (de piaţă) a leului;
- schimbarea în valută a sumelor în lei deţinute de străini şi rezultate
din tranzacţii curente.
De asemenea, este oficializată măsura ca valuta să se poată păstra
efectiv sau în conturi la oricare din băncile comerciale, fapt care confirmă
deplina liberalizare a pieţei valutare. Doar tranzacţiile de capital (cumpărări de
titluri de valoare şi acţiuni) continuă să se supună unor restricţii legale în
vigoare, privitor la nerezidenţi. Trebuie reţinut totuşi, că liberalizarea
tranzacţiilor de conturi curente impulsionează şi tranzacţiile de capital, întrucât
confirmă şi stimulează atractivitatea acelei ţări faţă de capitalul străin.

Teme de dezbateri

1. Specificaţi principalele direcţii în care se manifestă intervenţionismul

statal privitor la relaţiile valutar-financiare internaţionale.
2. Descrieţi valenţele balanţei de plăţi externe, ca document de majoră
valoare cognitivă pentru managementul guvernamental.
3. Comentaţi evoluţia în interpretarea balanţei, ţinând cont de stadiul
actual de financiarizare a economiei.
4. Dezbateţi tema echilibrului şi nuanţaţi, pe bază de formule, corelaţia
între intern şi extern cu privire la acest concept.
5. Analizaţi cauzele dispunerii bisectoriale a economiei.
6. Caracterizaţi principalele momente din evoluţia monedei româneşti, în
relaţie cu ampla reconversie societăţii şi economiei româneşti la
capitalism.

119
 TEMA 6
INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU IMPACT
ASUPRA RELAŢIILOR VALUTAR FINANCIARE

Abstract
Prin relaţiile financiar-valutare se realizează internaţionalizarea relaţiei de repartiţie.
Conţinutul economic al acesteia reflectă faptul că se promovează dezvoltarea şi modernizarea
economiei naţionale, a acţiunilor social-culturale şi dezvoltarea ţărilor în curs de dezvoltare
prin angrenarea în diferite organizaţii şi instituţii internaţionale. Pe de altă parte se
realizează internaţionalizarea relaţiilor de creditare, conform cărora constituirea şi dirijarea
relaţiilor financiar valutare urmează norme în vigoare consemnate în acorduri şi tratate
internaţionale. Sistemul financiar-valutar internaţional este format din FMI, BIRD, BERD,
Banca Reglementelor Internaţionale, la care se adaugă şi sistemul financiar-bancar de la
nivelul fiecărei ţări membre la unul din aceste organisme.
Experienţele dramatice ale conflictelor armate desfăşurate în prima jumătate a secolului XX a
provocat nenumărate pierderi materiale şi umane, care au marcat evoluţia economică a lumii
o bună perioadă de timp. Din necesitatea tratării gravelor efecte, pentru reconstrucţia unei
noi lumi cu perspective de dezvoltare şi progres în condiţii de cooperare şi toleranţă, s-au
înfiinţat o serie de instituţii şi organizaţii al căror principal obiectiv l-a constituit fluidizarea
şi liberalizarea fluxurilor comerciale şi financiare. Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Mondială continuă să-şi menţină importanţa şi influenţa covârşitoare în rosturile şi
configuraţia nu doar economică a lumii de azi, cu care conlucrează dincolo de orice critici şi
asperităţi.

Cuvinte cheie

• războiul rece • drepturi speciale de

tragere
• cooperare • tragerea asupra fondului
internaţională
• dezvoltare echilibrată • finanţare compensatorie
• Fondul Monetar • finanţarea stocurilor
Internaţional tampon
• contul de subsidii

După primul război mondial a fost reintrodusă „cota aurului”

(convertibilitatea în aur a monedelor), abandonată ulterior de Anglia, deşi lira
sterlină suferise o reevaluare. În acelaşi timp, mai multe ţări au procedat la

120
devalorizări competitive ale monedei, iar altele au adoptat măsuri
protecţioniste pentru a-şi salva propriile industrii.
Acestea sunt, în esenţă, racilele majore ale primilor ani interbelici care
au culminat cu prăbuşirea drastică a comerţului internaţional, de peste 60% în
anii Marii Depresiuni (1929-1933). Deteriorarea gravă a întregii conjuncturi
prin creşterea şomajului şi a inflaţiei a stârnit îngrijorarea tuturor
contemporanilor acelor momente, deopotrivă guvernaţi sau guvernanţi.
Au fost convocate diferite întruniri şi conferinţe pe teme monetare şi
ale comerţului internaţional, însă lipsa de cooperare şi divergenţele de ordin
politic au împiedicat realizarea unui consens. În locul unor soluţii corectoare
pentru starea financiară şi economică, s-a instaurat o ordine improprie
schimburilor şi cooperării, s-au format blocuri şi enclave a căror politică era
profund marcată de intoleranţă, iar izolaţionismul se adâncea şi pregătea noi
dezastre.
Parcelarea în zone sau blocuri a generat numeroase conflicte şi reacţii
ostile din partea partenerilor de schimburi. Acutizarea acestor disensiuni şi
animozităţi s-a concretizat în volumul paroxistic al distrugerilor şi victimelor
provocate de cel de-al doilea război mondial. Tragicul experiment al acestuia a
conferit atributul de imperativ pentru eforturile de redresare şi dezvoltare
postbelică. Concret, s-a considerat la unison necesară organizarea unui sistem
internaţional de plăţi şi rezerve, menit să reinstaureze stabilitatea prin evitarea
gravelor dezechilibre, să consolideze schimburile reciproc avantajoase între
state şi economii.
Decidenţii acelei epoci au stabilit consensual şi cauzele cumulării de
factori negativi, dar şi măsurile de întreprins pentru înlăturarea blocurilor şi
decalajelor, drept premiză esenţială în programarea şi construirea unei lumi
mai bune, alături de armonizarea practicilor şi comportamentelor, printr-un
sistem instituţionalizat de relaţii economice şi financiar-valutare
internaţionale.
Pe acest fundal şi pentru astfel de perspective, încă din ultimii ani ai
războiului s-au impus şi ulterior s-au dezvoltat o serie de organisme şi
instituţii cu vocaţie internaţională, a căror funcţionare se întemeiază pe
cooperare şi relaţii mutuale pentru grupări cât mai cuprinzătoare de ţări.
A. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), organizaţie cu vocaţie
mondială, implicată într-o varietate de domenii: politic, economic şi social.
Sub egida sa au apărut şi s-au dezvoltat instituţii specializate:

121
a) Fondul Monetar Internaţional (FMI), în 1944, ca promotor al stabilităţii în
relaţiile valutar-financiare internaţionale şi analist documentat şi
responsabil pentru sprijinirea financiară a acelor ţări membre care necesită
credite şi asistenţă în scopul ajustării macroeconomice;
b) Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), în 1944, în
calitate de creditor calificat pentru finanţarea investiţiilor în infrastructura
şi economia ţărilor în dezvoltare;
c) General Agreement on Trade and Tariffs (GATT, devenit ulterior OMC),
începând din 1948, ca organism promotor al schimburilor nediscriminatorii
între state şi economii, prin reducerea gradată şi eliminarea barierelor
vamale.
B. Comunitatea Economică Europeană (CEE), ca piaţă comună a
ţărilor şi economiilor vest-europene, interesate în crearea şi dezvoltarea unei
uniuni economice şi monetare; evoluţia către aceste deziderate s-a realizat prin
aranjamente şi tratate specializate, ca Asociaţia Economică a Liberului Schimb
(AELS) şi Pactul Andin, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică (CEEA) ş.a.
C. Bănci regionale de dezvoltare, ca instituţii înfiinţate pentru
deservirea unor extinse zone, prin promovarea investiţiilor şi dezvoltării în
arealurile unde funcţionează: Banca Europeană de Investiţii, Banca
Internaţională pentru Dezvoltare, Banca Africană/Asiatică etc. – de Dezvoltare
s.a.m.d.
D. Acorduri şi tratate încheiate între ţări cu menirea de a-şi susţine
reciproc relaţiile de schimb şi dezvoltarea în domenii punctuale, cum ar fi:
evitarea dublei impuneri, reciprocitate în reducerea sau eliminarea fiscalităţii,
a barierelor tarifare, reglementări comune pentru impozitarea veniturilor şi/sau
a cheltuielilor, a consumului, precum şi măsuri armonizate de organizare şi
dezvoltare a transporturilor şi telecomunicaţiilor.
E. Organisme şi instituţii financiare şi de credit, înfiinţate iniţial
pentru deservirea principalelor ţări dezvoltate, în scopul promovării relaţiilor
comerciale bilaterale, a investiţiilor externe, precum şi pentru asigurarea
împotriva riscurilor de natură politică, economică, valutară etc.
Primii ani postbelici s-au scurs şi pe fondul segmentării în două
sisteme politice şi economice, cu interese şi viziuni antagonice, implicate în
ceea ce a fost şi a însemnat „războiul rece”.

122
 „În martie 1947, preşedintele Harry Truman enunţă doctrina numită
containment (abandon), care pleacă de la o constatare simplă:
popoarele supuse ocupaţiei sovietice sunt abandonate în voia sorţii,
căci eliberarea lor ar provoca un nou război mondial, dar trebuie să se
facă totul pentru a ţine în frâu intenţiile imperialiste ale lui Stalin în
celelalte ţări aparţinând « lumii libere ». Această doctrină de natură
defensivă face ca Statele Unite să ajute Grecia şi Turcia şi apoi să
lanseze planul Marshall. Este începutul războiului rece. Acesta va
structura orientarea geografică a schimburilor; el subordonează
relaţiile economice internaţionale [în favoarea] existenţei unei ordini
politice superioare, bazată pe opoziţie ideologică între blocurile din
Vest şi din Est. În această perspectivă, diferendele comerciale dintre
ţările dezvoltate sunt aplanate în numele intereselor geostrategice.” 53

Deşi înfiinţate pentru o comunitate mondială de state şi economii

solidare, instituţiile şi organizaţiile de mai sus au evoluat şi au activat, în
principal, pentru susţinerea blocului democratic. Blocul ţărilor satelite ale
Kremlinului şi-au constituit alte organizaţii, pe o altă ideologie şi cu alte
scopuri, dar operaţionalitatea acestora a încetat odată cu căderea zidului
berlinez.
Evenimentul a semnificat o extindere a importanţei şi implicării
instituţiilor tradiţionale în redresarea şi dezvoltarea unui cuprinzător pluton de
ţări, înscrise de atunci pe calea tranziţiei, adică a reconversiei unei economii, a
unui sistem falimentar, către perspectiva prosperităţii şi civilizaţiei capitaliste.
La fel ca în trecut, şi poate mai importantă a devenit în prezent
principala contradicţie din activitatea acestor organizaţii şi instituţii:
concilierea între caracterul naţional al mijloacelor de plată şi al organizării
politice şi economice, şi caracterul internaţional al schimburilor sub toate
aspectele, ca factor care imprimă un dinamism ascendent şi unificator.

I. Momentul Bretton Woods

Deşi armele mai continuau încă să facă legea în lume, în vara anului
1944 s-a convocat la Bretton Woods Conferinţa monetară şi financiară a
Naţiunilor Unite şi Asociate, cu scopul programării viitorului cadru
instituţionalizat de funcţionare a relaţiilor economice şi financiare dintre state.

53
Fr. Teulon – Comerţul internaţional, editura Institutul European Iaşi, 1997, pag. 10-11
123
 Ca participanţi la Conferinţă au mai fost şi următoarele ţări, retrase
ulterior însă, după începerea războiului rece:
- Uniunea Sovietică, retrasă prin neratificarea acordurilor;
- Polonia, care s-a retras în 1950, din ambele organisme înfiinţate;
- Cehoslovacia, după 1954 a încetat să mai fie membru;
- Cuba, asociată în 1945 la organismele înfiinţate, dar cu statut şi
activitate de membru numai până în 1964, când s-a retras54.

SUA şi-au continuat singular evoluţia lor economică, accentuată în anii

războiului, iar în momentul Consfătuirii şi în primele decenii postbelice şi-au
adjudecat statutul de centru financiar al întregii lumi, toate celelalte ţări fiind
serios vlăguite de război. Cu o economie avariată serios şi cu circulaţia
bănească dezorganizată, acestea „au digerat” din mers dolarul SUA ca
monedă etalon în schimburile şi relaţiile economico-financiare internaţionale.
Obiectivele principale ale Consfătuirii au fost stabilizarea ratelor de
schimb şi relansarea comerţului liber, acestea fiind socotite premizele
fundamentale pentru reluarea creşterii economice şi extinderea ocupării forţei
de muncă.
Nu numai potenţialul economic şi militar au susţinut puterea SUA şi a
dolarului, ci şi imensele rezerve de aur ale ţării care, în acei ani, reprezentau
cca. 2/3 din totalul rezervelor de aur ale ţărilor dezvoltate.
Confruntarea s-a dus între cele două principale concepţii:
- cea nord-americană, reprezentată de H.D. White;
- cea britanică, având ca exponent pe însuşi lordul J.M. Keynes.
Ambii au conceput planuri, diferite ca viziune şi construcţie, dar cu
scopul comun de stabilizare a cursurilor de schimb şi de liberalizare a
schimburilor comerciale internaţionale.
Noul sistem proiectat pornea din necesitatea funcţionării unui organism
internaţional permanent, care să îndeplinească următoarele obiective:
a) promovarea cooperării monetare internaţionale;
b) premize pentru dezvoltarea echilibrată a comerţului internaţional;
c) politici de stabilitate a cursurilor valutare şi evitarea
devalorizărilor ca mijloc de concurenţă internaţională;

54
vezi C. Kiriţescu – Relaţii valutar-financiare internaţionale, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978, pag. 216-222
124
 d) crearea unui sistem multilateral de plăţi prin înlăturarea
restricţiilor valutare care stânjenesc schimburile comerciale
internaţionale.
Finalizarea celor două teorii se regăseşte în statutul, structura şi
atribuţiile FMI (IMF) care, îmbinând trăsăturile ambelor proiecte (1) creează
masă monetară după metoda Keynes şi (2) distribuie această monedă în sistem
de cooperare, după metoda White.
Începând cu iulie 1944, FMI a pornit la drum cu 145, câte participaseră
la negocierile finale. Ulterior doar 39 de ţări au activat ca membre, iar după
mutaţiile de la sfârşitul războiului rece, are 182 de ţări membre.
Din 1972 România a devenit ţară membră, cu toate drepturile şi
obligaţiile ce decurg de aici, şi-a sistat participarea cu puţin timp înainte de
1989, iar în prezent se numără printre semnatarele unor acorduri şi programe
de macrostabilizare economică.
Sistemul constituit după proiectele negociate la Consfătuirea de la
Bretton Woods a menţinut aurul ca etalon şi mijloc de rezervă, iar alături de
acesta, în relaţiile financiar-valutare internaţionale a fost admis dolarul
american, deşi monedă naţională, însă cu vocaţie internaţională dobândită prin
convenţie.
Faţă de evoluţia ulterioară a evenimentelor, din perspectiva
momentului Bretton Woods, cu dezideratele şi instituţiile sale, se impune
sublinierea următoarelor chestiuni, confirmate o dată în plus de toate
realităţile succedate în ultimii 50 de ani de la Consfătuirea internaţională pe
teme monetare:
a) Multă vreme a fost atacată şi controversată titulatura sistemului:
monetar sau valutar. Problema se poate clasa numai prin clarificarea celor
două tipuri de economie, închisă şi deschisă, şi prin accepţiunea libertăţii de
mişcare a monedelor, pentru conceptul de convertibilitate.
b) Prin întrunirea marilor puteri s-a realizat o oarecare convergenţă a
statelor occidentale, puternic interesate în disciplinarea raporturilor valutar-
financiare, foarte răvăşite din cauza războiului şi aflate în situaţii tensionate
încă dinaintea acestuia;
c) În acelaşi timp, convergenţa marilor puteri s-a realizat şi în ceea ce
priveşte recunoaşterea supremaţiei SUA în noua conjunctură; prin dominaţia
dolarului în relaţiile de plăţi internaţionale, SUA şi-au asigurat o lungă
perioadă de avantaje materiale şi politice în toate colţurile lumii. Întregul

125
potenţial industrial, tehnic şi militar, precum şi statutul de principal creditor
internaţional, au fost elemente de natură să pregătească superioritatea SUA pe
termen lung.
d) Organismele financiare şi de credit înfiinţate la Bretton Woods au
luat fiinţă şi au funcţionat ca organisme interstatale de sprijin reciproc între
ţări, ca instituţii specializate ale ONU şi sub o pertinentă înrâurire a SUA în
privinţa implementării acţiunilor şi facilităţilor de credit.
e) Ambele instituţii au promovat liberalismul comercial şi financiar,
pe un fundament constituit din principiile clasice ale democraţiei
reprezentative, ale concurenţei şi dezvoltării.
Iniţial, FMI s-a implicat în plan monetar , sub aspectul stabilităţii
cursurilor, înlăturarea restricţiilor şi barierelor din calea schimburilor
internaţionale de bunuri şi valori.
Pe de altă parte, BIRD s-a lansat în acordarea şi garantarea unor credite
pentru reconstrucţia productivă şi pentru proiecte de dezvoltare. Sursa este
constituită prin: aportul propriu al ţărilor membre, mobilizări de capital
particular şi emisiune de obligaţiuni. S-au mai creat încă două instituţii
financiare afiliate BIRD, şi anume:
- Corporaţia Financiară Internaţională, din 1956 (CFI);
- Asociaţia Internaţională pentru Deuvoltare, din 1960 (AID).
Împreună, acestea constituie Grupul Băncii Mondiale.
În baza contribuţiei maxime cu care a subscris la formarea fondurilor
proprii ale acestor organisme, SUA au beneficiat şi de cea mai mare putere de
decizie şi, decenii la rând, a imprimat o anumită turnură politicilor proprii
acestor instituţii.

II. Fondul Monetar Internaţional

În mod oficial, începând cu 1 martie 1947 Fondul Monetar îşi începe

activitatea, iar din data de 15 noiembrie 1947, devine instituţie specializată
ONU.
Din punct de vedere juridic, FMI este un organism interstatal în care
relaţiile se asigură cu ţările membre prin ministerele de finanţe, băncile
centrale şi o serie de alte organisme interne.

126
 Documentul de consemnare a înfiinţării FMI se intitulează „Declaraţia
comună a experţilor privind crearea unui Fond Monetar Internaţional al
Naţiunilor Unite şi Asociate”, care s-a publicat concomitent la Washington,
Londra şi alte ţări vest-europene, şi Moscova.
Statutul iniţial a fost modificat în mai multe rânduri, ca urmare a
modificărilor din economia mondială.
Spre exemplu, în 1969 s-au introdus noi articole şi anexe în baza
rezoluţiei adoptate de Consiliul guvernatorilor privitoare la DST ( Drepturi
Speciale de Tragere – Special Drawing Rights), din care mai importante ar fi:
- folosirea acestora este identică cu a aurului şi a valutelor convertibile;
- reprezintă o linie automată de credit de la FMI în sprijinul ţărilor cu
balanţă deficitară de a obţine credite de la ţările cu balanţă excedentară
prin intermediul FMI, pentru a le echilibra;
- schimbul de la ţările cu balanţa excedentară: dau moneda lor naţională
contra echivalentului în DST pe care băncile lor centrale le pot utiliza
atunci când există necesităţi; astfel se creează un nou activ de rezervă în
cadrul FMI care sporeşte posibilităţile ţărilor membre de tragere asupra
Fondului: sumele nou alocate sunt 70% cu caracter nerambursabil şi doar
30% rambursabile.
DST a fost adoptat ca valută de cont, exprimată într-un conţinut de aur
egal cu al dolarului din 1944, dar neconvertibil în aur. Acesta iniţiază etapa
aur-hârtie, DST fiind un izvor suplimentar de finanţare a deficitului din
balanţa de plăţi pe lângă dolar şi lira sterlină.
În 1976 s-au operat modificări multiple şi de fond în baza unei rezoluţii
a Consiliului guvernatorilor vizând mai multe domenii, cele mai importante
fiind:
a) cursul valutar: se consfinţeşte libertatea statelor membre de a opta
pentru un regim valutar zonal/general numai cu acceptarea de către stat a
supravegherii FMI pentru a nu prejudicia interesele celorlalţi membri; a fost o
măsură menită să confere elasticitate şi operativitate statelor în protecţia lor
contra efectelor inflaţioniste generate de deficitele cronice şi să consolideze
situaţia monedei lor naţionale;
b) utilizarea aurului: a fost prevăzută restrângerea rolului aurului în
stabilirea parităţii monedelor şi a conţinutului DST, astfel: încetează rolul de
etalon al aurului, acesta putând fi cumpărat/vândut la preţul pieţei, iar rolul de
etalon a fost preluat de DST;

127
 c) drepturile speciale de tragere: ţările membre care participă la
sistemul DST au dreptul de a efectua direct tranzacţii cu această monedă
convenţională, fără a mai fi necesară intermedierea FMI; în schimb FMI urma
să autorizeze şi alte operaţii cu DST pe lângă cele prevăzute în statutul iniţial;
d) operaţiile şi tranzacţiile FMI: s-a prevăzut extinderea şi
simplificarea tuturor categoriilor de operaţii financiare cu lărgirea
posibilităţilor de creditare ale FMI; astfel s-a dispus instituirea tranşelor de
credit curent, pe lângă modalităţile permanente cu scopuri specifice, ex. –
finanţarea compensatoare a fluctuaţiilor exportului stocurilor tampon de
materii prime.
Prin aceste modificări s-a avut în intenţie conferirea unui plus de
mobilitate în noile condiţii.
Ca semn al acutizării în epocă a multor situaţii de criză datorată
decalajelor, s-a avut în vedere suplimentarea acestor modificări de reformă şi
cu altele, propuse şi susţinute din partea ţărilor în dezvoltare, şi care vizau
democratizarea FMI prin modificarea sistemului de vot, precum şi modificarea
cotelor de participare.

2.1. Structura organizatorică a FMI

Organul conducător al Fondului este Consiliul Guvernatorilor, compus

dintr-un guvernator şi un supleant din ţările membre, desemnaţi pe 5 ani.
Consiliul Guvernatorilor îşi alege un preşedinte al său şi delegă o parte
din puteri directorilor executivi. Există 20 directori executivi:
• 5 de la ţările cu cotele cele mai mari;
• 15 de la celelalte ţări membre, fiecare aparţinând de un grup de ţări
membre.
România face parte din grupa ţărilor Iugoslavia, Israel, Cipru, Olanda,
iar reprezentantul Olandei este director executiv.
Directorii executivi aleg Directorul General al FMI care, pe baza unui
consens, este dintr-o ţară europeană.
Numărul de voturi este direct proporţional cu mărimea cotei de
participare, astfel: 250 voturi din oficiu pentru fiecare membru, şi în plus, se
adaugă câte un vot pentru fiecare parte din cotă, echivalentă cu 100.000$.

128
 Deciziile se adoptă cu 80% din puterea totală de vot. Trebuie
menţionat că SUA dispun de drept de veto, în baza proporţiei de peste 20% din
dreptul de vot, dobândită prin propriile cotizaţii.

2.2. Structura financiară a FMI

Disponibilităţile FMI au fost create prin vărsăminte de cote, efectuate

integral la aderare, conform aşa-zisei „Formula Bretton Woods”, aplicată până
în 1963. Ulterior, sistemul a devenit mai elastic, prevalând comparaţia între
ţările membre cu o dezvoltare economico-financiară apropiată cu a ţării
aderente.
De mărimea cotei depinde numărul de voturi, precum şi dreptul de a
trage credite asupra Fondului (de a beneficia de credite FMI). De pildă, prin
„Acordul general de împrumut” din 1962, principalele 10 mari puteri
financiare şi Elveţia s-au angajat să finanţeze FMI cu sume exprimate în
monedele lor naţionale în situaţiile când FMI are nevoie de resurse
suplimentare, cum a fost acordarea de credite pe termen scurt semnatarelor
acestui acord. Acordul, iniţiat temporar, a devenit permanent în valabilitate
datorită cronicizării deficitelor unor balanţe de plăţi, Anglia fiind una din
beneficiarele constante ale prevederilor şi creditelor astfel dispuse.
Dobânda a fost iniţial de 1,5% pe an, dar din 1975 s-a stabilit la 4% pe
an.

2.3. Utilizarea resurselor financiare ale FMI

În principal Fondul intervenea cu sume din resursele sale financiare

pentru echilibrarea financiară a balanţei de plăţi când aceasta era deficitară
temporar. Operaţiunile respectau şablonul operaţiilor între băncile centrale,
însă prin intermediul FMI s-au extins posibilităţile unor ţări de a-şi acoperi
mai operativ (deşi pe termen limitat) deficitul temporar din balanţa lor de plăţi.
Frecvente au fost operaţiunile SWAP, care, din punct de vedere tehnic, se
desfăşurau în două etape.
În prima etapă ţara membră cu deficit în balanţa de plăţi şi cu nevoie
de (o) valută străină, o poate cumpăra de la Fond, dând în schimb (la
rambursarea acestui sprijin) echivalentul în moneda naţională proprie.
129
 A doua etapă era la expirare, când ţara debitoare îşi „răscumpără” de la
Fond propria-i monedă şi restituie fie valuta primită, fie o alta, după cum a
convenit în acordul cu FMI.
Până în 1958 tragerile erau exclusiv în dolari, dar ulterior s-au admis şi
alte monede ale acelor ţări cu pondere în creştere în comerţul internaţional.
Tragerile (creditele) asupra FMI respectă strict mărimea cotei de
subscriere a membrului respectiv, adică ţările dezvoltate au drepturi de tragere
mult mai mari decât ţările în dezvoltare pentru utilizarea resurselor FMI.
Explicaţia constă în aceea că Fondul se baza pe următorul principiu
fundamental: cu cât suma împrumutată cumulativ de o ţară membră este mai
mare comparativ cu cota sa de participare, cu atât Fondul va trebui mai
insistent şi mai ferm să se asigure că:
a) politica economică a acelei ţări membre are ca scop echilibrarea
balanţei de plăţi şi că
b) acea ţară este capabilă să-şi constituie disponibilităţi şi să
efectueze răscumpărarea monedei sale în termenul stabilit.
Tehnica tragerilor (creditele) asupra Fondului cuprinde creditarea:
¾ în tranşe: prima tranşă era vărsată în aur şi apoi patru tranşe
succesive, una pe an, reprezentând 25% din cotă; pentru tranşa aur ţările
membre nu depun condiţii suplimentare, aceasta fiindu-i cota totală de aur,
deci se beneficiază automat de ea cu condiţia ca ţara să facă eforturi rezonabile
pentru echilibrarea balanţei sale. Pentru tranşele următoare, prudenţa Fondului
se intensifică, fapt desprins şi din numărul şi natura mai multor condiţii, a
căror complexitate creşte de la o tranşă la alta;
¾ stand by: este un acord de credit confirmat pe baza căruia
beneficiarul dispune de o linie de credit (adică, există un plafon aprobat
anterior pentru un anumit scop, cu dreptul de a fi utilizat succesiv potrivit
nevoilor, în limita perioadei convenite, de regulă un an).
Dobânda percepută de FMI este de 4-6% anual, independent de
condiţiile de piaţă şi este însoţită de un comision, ambele plătibile în aur şi,
ulterior, conform modificărilor adoptate, în dolari şi DST.
După modificarea de fond din 1976, s-a lărgit activitatea de creditare,
precum şi aria operaţiilor şi tranzacţiilor financiare ale FMI.
Intervenind în structura însăşi a lichidităţilor internaţionale, FMI a
propus şi a abordat implicit metode chiar de influenţare sub aspect financiar-
economic, a mediului specific ţărilor membre.

130
Concret, printre modalităţile de orientare şi dimensionare a resurselor
FMI se înscriu următoarele:
1. tragerea este operaţia prin care o ţară membră cumpără de la FMI
monede ale altor ţări membre, cu propria sa monedă; această ţară
va „răscumpăra” moneda sa la perioade de 3-5 ani, în monede
acceptate de fond; tragerile de acest gen (după metodologia
explicată anterior) sunt atent examinate de Fond, privind
respectarea de către statul solicitant a statutului Fondului adică,
dacă au ca scop efectiv realizat şi urmărit sprijinirea măsurilor
economice preconizate pentru înlăturarea deficitului din balanţa de
plăţi; tragerea poate fi directă (odată toată suma) sau stand-by
pentru un an, dar răscumpărarea poate fi în 3 ani, cu prelungiri
acordate după verificarea balanţei de plăţi şi a rezervei monetare
internaţionale;
2. finanţarea compensatorie este un supliment de sprijin financiar
pentru acele ţări membre producătoare de materii prime şi care
suferă datorită fluctuaţiei încasărilor din exporturi, cu condiţia însă
ca aceste dificultăţi ce-au dezechilibrat balanţa lor de plăţi externe
să fie temporare, din motive obiective, neimputabile lor sau contra
unei cooperări cu FMI pentru soluţionarea problemelor; procedural,
compensările de acest gen se adaugă la tragerile curente, iar
dispoziţiile referitoare la răscumpărare sunt identice;
3. finanţarea stocurilor tampon se constituie pentru a degreva piaţa
de cantităţi prea mari de acele materii care ar putea să preseze
asupra preţurilor internaţionale şi implicit, asupra veniturilor din
exporturi; volumul acestor stocuri este inclus în cadrul principiilor
ONU şi se prevede în reglementări interguvernamentale;
4. modalitatea extinsă este posibilitatea de a acorda asistenţă unui
membru pe o perioadă mai mare, în sume mai mari comparativ cu
cota; se acordă pentru deficite cronice în balanţa de plăţi a unor
ţări membre, datorate în principal unor deficienţe structurale în
producţie, comerţ, preţuri; statul astfel sprijinit trebuie să adopte un
program viabil şi credibil pentru revitalizare economică în 2-3 ani;
5. fondul de sprijin (TRUST) este destinat asistenţei speciale a ţărilor
în curs de dezvoltare pentru echilibrarea balanţei lor de plăţi; FMI
este mandatar al acestui fond pe care-l gestionează şi-l
direcţionează către cele mai sărace ţări, astfel:
- dobânda minimă: 0,5%/an;
- termen de graţie: 5 ani;
- rambursarea: în rate timp de cinci ani;
- garanţia: dovada concretă a unei politici credibile de redresare a
propriei situaţii economice;
6. Contul de subsidii a fost înfiinţat pentru a prelua o parte din
dobânda percepută de la unele ţări ce au beneficiat de facilitatea
131
 petrolului (lichidată în 1976); în acest fel, ţările beneficiare din
acest cont au avut de plătit doar 5% dobândă (fondurile au fost
împrumutate la dobânda pieţei).

2.4. Comentarii concluzive

Crearea Sistemului Monetar Internaţional după Conferinţa

internaţională de la Bretton Woods – 1944 a însemnat primul mare succes al
cooperării internaţionale în domeniul monetar, stimulând creşterea echilibrată
a comerţului internaţional, dar şi dezvoltarea economică a fiecărei ţări membre
a FMI, ca organism de acţiune.
În perioada în care sistemul a funcţionat normal schimburile
internaţionale s-au intensificat puternic, multe din ţările membre FMI reuşind
să realizeze convertibilitatea monedelor lor naţionale. Dar aceste rezultate au
fost insuficiente pentru asigurarea viabilităţii sistemului şi anihilarea unor
efecte negative care, conform principiilor consacrate de feed-back, au
influenţat o aplicare necorespunzătoare a principiilor fundamentale, inclusiv
abandonarea lor.
SUA a fost singura ţară din acest sistem care şi-a finanţat deficitul din
balanţa de plăţi, prin emisiunea propriei monede (conform statutului avut de
dolar, care a determinat formarea lichidităţii internaţionale, dar şi creşterea
rolului dolarului în structura rezervelor monetare ale ţărilor membre.
Cu timpul însă, deficitul balanţei de plăţi americane,considerat ca un
rău necesar în primii ani de funcţionare a sistemului, s-a cronicizat, prin
acumularea unor tot mai mari sume de dolari la băncile centrale şi băncile
comerciale din diferite state. Astfel, presiunile lor către Sistemul Rezervelor
Federale ale SUA de convertire în aur a sumelor deţinute în dolari s-au
accentuat, diminuând aproape la jumătate rezervele oficiale de aur ale SUA;
ex.: 1944: 24,6 mld. $, iar în 1970: 10 mld. $.
Aşadar, existenţa unor importante sume de dolari în circuitul
internaţional şi rezerva autorităţilor USA pentru convertirea dolarului în aur au
fost principalii factori ce au diminuat încrederea deţinătorilor de dolari în
moneda americană, dar au şi generat perturbarea sistemului.
Prin cumularea mai multor fenomene şi evenimente, dereglările
sistemului au fost decisive; ca atare sistemul a fost restructurat şi apoi abolit.

132
 a) Scindarea pieţei aurului într-o piaţă oficială cu 35 dolari uncia, şi o
piaţă liberă, unde preţul aurului varia conform cererii şi ofertei; rezervele de
aur ale SUA au fost sistematic depăşite de RFG şi Japonia; se face o breşă în
funcţionarea sistemului bazat pe aur-devize, iar la 15 august 1971 are loc
suspendarea oficială a convertibilităţii în aur a dolarului.
b) Devalorizarea oficială a dolarului, s-a adoptat ca urmare, dar şi ca
soluţie contra scurgerii aurului în afara graniţelor SUA. În 1971 a avut loc
prima măsură de acest gen: de la 35 $ uncia de aur, la 38 $ uncia de aur, iar în
1973 a doua: 42,2 $ uncia de aur. Deci, se renunţă la cursurile fixe pentru a se
trece la cursurile flotante şi se abandonează principiul stabilităţii cursurilor de
schimb;
c) Rezerve monetare într-un volum adecvat – încă un principiu
încălcat pentru că lipsa acută de rezerve de la început a fost înlocuită ulterior
cu un exces, inflaţionist însă.
Distribuţia internaţională de rezerve a fost defectuoasă, generând
probleme complicate la nivelul necesarului de lichidităţi internaţionale.
a)Deficitul cronic al balanţei americane de plăţi, în paralel cu
excedentele realizate de celelalte state, au amplificat conflictele comerciale,
financiare şi monetare. Criza energiei din 1973-1974 s-a suprapus ca fenomen
negativ, care a făcut imposibilă supravegherea echilibrului balanţei de plăţi
pentru majoritatea statelor economii.

* *
*
Fondul Monetar Internaţional s-a imaginat ca instanţă de localizare şi
corecţie a acelor condiţii specifice unui areal economic care, printr-un firesc
efect de contagiune, ar putea produce o criză economică generalizată.
Pentru reformarea întregului sistem monetar internaţional au fost
propuse o serie de soluţii-pârghie care însă au stârnit vii dezbateri şi
furtunoase polemici în rândul tuturor membrilor:
¾ asistenţă financiară, pe baza unui Fond de stabilizare creat sub
egida Naţiunilor Unite şi asociate, cu un capital iniţial de 9 miliarde dolari, şi
¾ ajustarea economică, o procedură în care, prin constrângeri
adecvate de politică economică, ţările cu deficite grave în domeniul
schimburilor externe îşi diminuau treptat importurile.

133
 Statele lumii au înţeles că politicile privind cursul de schimb şi cele
privitoare la comerţul internaţional afectează interesele tuturor şi, ca atare, se
impune instaurarea unui regim coerent al cursurilor de schimb şi adoptarea
acelor măsuri de politică economică menite să inducă evoluţii predictibile ale
schimburilor cu străinătatea.
Înfiinţarea şi a altor organisme55 a determinat aglomerarea unor
paralelisme păguboase la nivel internaţional şi totodată diminuarea influenţei
şi importanţei activităţii FMI.
Planurile Marshal au fost o alternativă redutabilă a anilor '50, care a
afectat serios credibilitatea Fondului de creditor potenţial al ţărilor vest-
europene. De altfel, odată cu iniţiativa de înfiinţare a Uniunii Europene de
Plăţi, ţările vest-europene se puteau dispensa de FMI pentru ajustarea
economiilor proprii, întrucât îşi creaseră această cameră proprie de
compensare a decontărilor. Franţa şi Marea Britanie au încălcat frecvent
regulile Fondului privind paritatea şi devalorizările, asumându-şi cu bună
ştiinţă blocarea accesului lor la resursele acestuia. De altfel, anul 1977 este
ultimul an în care aceste ţări au mai apelat la Fond.
După programele finalizate de redresare economică a Europei de vest,
FMI şi-a justificat existenţa şi activitatea prin criza datoriei externe, acutizată
de cvadruplarea preţului la ţiţei de către ţările membre OPEC, în 1982.
Implicarea Fondului a vizat, printr-un set de principii şi tehnici, evitarea
propagării globale a dezechilibrelor locale.
Noua viziune a intervenţiilor FMI este datorată în mare măsură
evenimentelor din ultimul deceniu al secolului XX, când prăbuşirea
comunismului a mărit cu încă 23 de state numărul ţărilor membre FMI.
Din 1995, Fondul a adoptat o politică reformată de acţiune, bazată pe
transparenţa indicatorilor şi fluxurilor de capitaluri, precum şi pe eforturi
susţinute de mobilizare a unor sume substanţiale, destinate unor alocări
simultane.
În faţa numeroaselor critici la adresa soluţiilor şi reţetelor propuse de
specialiştii Fondului, ideea comună este că programele de macrostabilizare nu
sunt universal valabile şi că se impune o adaptare a acestora, ţinând cont de
specificul local al fiecărui membru asistat.

55
mai multe precizări despre acestea urmează prezentei teme – n.a.
134
III. Grupul Băncii Mondiale

Întrucât practicile inerţiale de devalorizare competitivă a monedei ar fi

putut obstacula schimburile externe şi ar fi putut favoriza reinstaurarea
izolaţionismului economic şi comercial, Consfătuirea de la Bretton Woods a
propus înfiinţarea şi a altor organisme:
¾ Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
¾ Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT).
Menirea lor expresă era accesul la credite şi finanţare, respectiv,
liberalizarea schimburilor comerciale şi a regimului valutar.
Evoluţia firească a conjuncturii mondiale s-a concretizat în extinderea
şi specializarea acestor instituţii, care în cea mai mare măsură, şi-au realizat
obiectivele şi principiile pentru care s-au înfiinţat.
Cunoscut sub titulatura de Grupul Băncii mondiale, acest sistem
include şi alte două organisme cu funcţionare în regim de filiale:
¾ Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), operativă
începând cu 1960, când a acordat primele credite conform normelor şi
principiilor BIRD, dar numai către ţările în dezvoltare şi în condiţii
excepţional de avantajoase faţă de regula generală a împrumuturilor;
¾ Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), operativă din anul
1956, pentru credite acordate sectorului particular din ţările în dezvoltare şi tot
în asemenea condiţii.
Atât membrii AID cât şi ai CFI sunt recrutaţi în exclusivitate din
rândurile BIRD.

3.1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare

Cunoscută şi sub numele de Banca Mondială, această instituţie are

caracter interstatal şi a fost înfiinţată în baza aceloraşi acorduri încheiate la
Consfătuirea internaţională de la Bretton Woods.
Obiectivul său comun cu FMI constă în crearea unor mecanisme
monetare şi financiare necesare bunei cooperări economice între statele lumii.
Ca specializare, Banca viza finanţarea investiţiilor din ţările membre şi

135
garantarea unor credite destinate realizării unor proiecte de reconstrucţie şi
dezvoltare.
Ca surse, Banca foloseşte atât capitalurile proprii, cât şi fondurile
atrase de pe pieţele financiare internaţionale.
La 25 iunie 1946 şi-a început oficial activitatea, în baza prevederilor
statutare de la Bretton Woods, prin plasarea subscripţiilor de capital.
După structura sa financiară, poate depăşi riscurile inerente generate de
atari investiţii, împărţindu-le de fapt între statele membre după puterea lor
economică relativă, exprimată în participarea la capitalul social al Băncii.
Scopul – conform propriului statut – vizează doar obiective productive
de acută importanţă, bine determinate şi justificate.
Când beneficiarul unui astfel de credit NU este statul, împrumutul
trebuie să fie garantat de către guvernul statului membru pe teritoriul căruia se
află obiectivul de finanţat, de către banca centrală sau de un alt organ
specializat.
Termenul de acordare este, de regulă, lung (15 – 25 ani), cum este
pentru ţări în curs de dezvoltare.
Împrumutul se acordă în tranşe şi în valutele necesare pe măsura
apariţiei nevoilor de plată.
La BIRD pot adera doar ţări membre ale FMI, în baza respectării
unitare şi a consensului asupra unei conduite maxim agreate prin semnarea
protocoalelor de aderare la FMI.
Subscripţiile de capitaluri de la ţările membre se fac după situaţia
economică şi financiară a acestora.
Vărsămintele reprezintă doar 10% din suma subscrisă, restul rămânând
în posesia respectivelor guverne, dar la dispoziţia BIRD pentru virare în caz de
nevoie.
Din acest vărsământ 1% se varsă în aur sau $, restul în moneda ţării
respective.
Organizarea este similară cu cea a FMI, doar că în frunte există un
preşedinte, convenit de statele membre a fi cetăţean al Statelor Unite, aşa cum
directorul general al FMI să fie un cetăţean european.
Împrumuturile acordate trebuie să reprezinte o sarcină suportabilă
pentru ţările debitoare, şi o soluţie singulară de creditare în condiţii
convenabile.

136
 Destinaţia iniţială viza lucrări de infrastructură, ulterior şi-a extins aria,
incluzând şi echilibrarea balanţei de plăţi a ţării debitoare.
În ultimele decenii Banca a lansat practica unor împrumuturi pe bază
de program, pentru acoperirea unor nevoi urgente de valută urmare fie a unui
cataclism de exemplu, fie pentru alte cheltuieli implicate de finanţarea
importurilor. Rambursarea acestui gen de credite se face în maxim 1 an.
Dobânda percepută se aliniază, de regulă, la nivelul dobânzii pe piaţă,
deoarece şi furnizorii de fonduri ai BIRD pretind o valorificare competitivă a
sumelor cedate. Este, totuşi, mai mică decât cea de pe piaţa capitalului
destinate creditării externe, deosebit de atractivă şi avantajoasă, pentru că, în
fapt, multe dintre ţările în curs de dezvoltare debitoare ale BIRD, nici nu au
acces pe piaţa internaţională de capital.
Dobânda se percepe numai pentru ceea ce efectiv a cheltuit
beneficiarul.
Beneficiul realizat de Bancă se reinvesteşte tot în creditarea ţărilor în
dezvoltare.
Între principalele preocupări ale Băncii figurează coordonarea
ajutorului pentru dezvoltare. În scopul accelerării ritmului de dezvoltare. în
acest scop s-au constituit grupuri de ţări exportatoare de capitaluri, precum şi
instituţii financiare internaţionale, coordonând astfel fluxurile de capitaluri
pentru dezvoltare. De asemenea, s-au iniţiat şi numeroase contacte strânse cu
Comitetul pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), organism al
ţărilor industrializate.
BIRD colaborează cu băncile regionale de investiţii, pentru a evita
paralelismele sterile sau păguboase.

3.2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID)

Înfiinţată în 196056 cu sediul la Washington, principala sa destinaţie o

constituie asistenţa financiară a ţărilor slab dezvoltate în condiţii care să
greveze mult mai puţin asupra balanţei de plăţi decât cele impuse de BIRD:
fără dobândă, eşalonarea rambursării pe 50 de ani, perioada de graţie de 10
ani, şi un comision de 0,75% perceput numai pentru sumele utilizate efectiv.

56
vezi şi C.C. Kiriţescu, Em.M. Dobrescu – Op. cit., pag. 29, 56 şi 96
137
 Asistenţa acordată prin AID vizează prioritar cele mai sărace ţări, al
căror PNB variază puţin în jurul nivelului de 625 dolari tip 1978. Aici se
includ aproape 50 de ţări.
Sursele sale de finanţare se compun din: subscripţiile iniţiale ale
membrilor, subvenţiile acordate de ţările industrializate şi dezvoltate,
contribuţiile speciale ale unor ţări nemembre (Elveţia) şi transferurile de la
BIRD din beneficiile nete.
Membrii AID se împart în două categorii:
¾ prima include pe membrii plătitori ai tuturor subscrierilor şi a
sumelor suplimentare în monedă convertibilă utilizabilă în mod liber sau prin
preschimbare în cadrul operaţiunilor Asociaţiei;
¾ a doua se compune din plătitorii a 10% din subscrierea iniţială, în
monedă convertibilă, iar 90% plătesc în moneda proprie; condiţia este ca
finanţarea proiectelor Asociaţiei pe seama acestor sume să se facă numai cu
acordul expres al acelui membru (plătitor).
Procurarea de fonduri a fost foarte dificilă.
Creditele sunt acordate unor organisme guvernamentale, publice sau
private, şi vizează toate domeniile: agricultură, infrastructură, educaţie,
sănătate, urbanizare, energie etc.
Asociaţia participă şi la creditare alături de BIRD sau de alte
organisme finanţatoare.
Deşi distinctă de BIRD, Asociaţia funcţionează şi este administrată de
chiar acelaşi personal cu aceasta

3.3. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI)

La 20 iulie 1956, această instituţie s-a înfiinţat la Washington, ca

afiliată a BIRD şi având 113 membri. Obiectivul său constă în sprijinirea
financiară a firmelor productive din sectorul privat al ţărilor celor mai sărace,
pe baza capitalurilor mobilizate de pe piaţa externă şi autohtonă.
Ca şi AID, deşi este o entitate aparte, beneficiază totuşi de aceeaşi
structură administrativ-organizatorică şi de acelaşi personal cu al BIRD.
Iniţial capitalul subscris de 110 mil. dolari a provenit de la BIRD şi a
fost majorat în 1977 la cca. 700 mil. dolari.

138
 Destinaţiile asistenţei prin CFI sunt complexe, însă în principal se
urmăreşte:
¾ investiţii în economie, rentabile şi fără garantare guvernamentală,
pentru termene cuprinse între 7-12 ani şi în condiţii mai avantajoase ca
dobândă decât din partea BIRD;
¾ participaţii la capital din partea unor investitori străini, drept
catalizator al penetrării capitalului străin în firme locale;
¾ participaţii la capitalul institutelor locale de finanţare a investiţiilor.

3.4. Banca Reglementelor Internaţionale

Înfiinţată la Basel în 1930, BRI este un organism financiar

internaţional, însărcinat şi specializat în reglementarea definitivă a plăţii
reparaţiilor datorate de Germania faţă de aliaţi, după primul război mondial şi
conform propunerilor comisiei de experţi condusă de Owen D. Young („Planul
Young”).
Criza economică a anilor '30 a determinat moratoriul Hoover din 1931,
prin care Germania a fost scutită de acele plăţi. În consecinţă, BRI şi-a
modificat obiectivul de activitate spre cooperarea cu băncile centrale. În
prezent efectuează operaţii bancare curente pentru contul băncilor centrale ale
ţărilor membre. De asemenea, sprijină acţiunile de cooperare interbancară, ca
mandatar sau agent ale băncilor centrale (din ţările membre), lansează titluri de
credit pe pieţele vest-europene şi are dreptul să deţină DST.
BRI este o societate pe acţiuni, cu un capital de 1,5 mld. franci
elveţieni aur (cu conţinut de 0,29032258 gr aur) subscris de 30 de ţări din
Europa şi din restul lumii. Participă inclusiv Sistemul Rezervei Federale
(FED) din SUA.
Conducerea BRI este asigurată de către un Consiliu de administraţie
compus din 13 membri: 10 membri sunt numiţi de către cele 5 bănci centrale
fondatoare – Belgia, Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia; 3 membri
provin din Olanda, Suedia şi Elveţia.
Consiliul alege un director căruia i se subordonează cele 3
departamente: bancar, valutar şi economic.
După prăbuşirea sistemului model Bretton Woods, BRI a fost
principalul organism de coordonare a cooperării băncilor centrale.

139
 În anii '50 a jucat rolul casei de clearing pentru Uniunea Europeană de
Plăţi, ca „bancă a băncilor centrale”. Anual organizează reuniuni cu
guvernatorii băncilor centrale din G10. Este un observator calificat al pieţelor
şi furnizează statistici şi rapoarte anuale, în calitatea dobândită de cel mai
credibil şi mai important centru de documentare şi informare financiară.
BRI este unul din cei mai serioşi consultanţi şi furnizori de asistenţă
tehnică şi operativă pentru băncile centrale ale ţărilor ex-comuniste.
Prin BNR, România participă la BRI din 1930.

Teme de dezbateri

1. Evaluaţi din punct de vedere economic şi politic conjunctura care a

favorizat reunirea Consfătuirii internaţionale de la Bretton Woods -
1944.
2. Argumentaţi desemnarea dolarului ca principală cauză a sistemului
bazat pe etalonul aur-devize după Bretton Woods.
3. Analizaţi structura organizatorică şi financiară a Fondului.
4. Comentaţi împrejurările şi scopurile pentru care s-a înfiinţat Banca
Mondială, precum şi resorturile care condiţionează funcţionarea
împreună cu celelalte instituţii.
5. Motivaţi şi comentaţi statutul şi atribuţiile pe care în prezent le are
Banca Reglementelor Internaţionale.

140
 TEMA 7
INTEGRAREA – ETAPA ACTUALĂ ÎN EVOLUŢIA RELAŢIILOR
VALUTAR-FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Abstract
Pe măsură ce procesul de globalizare, ca finalitate deja palpabilă a proceselor
integraţioniste, atinge şi atrage zone tot mai îndepărtate, o crescândă amploare cunosc
tensiunile între mondial şi naţional, ca noi dimensiuni ale fenomenului financiar şi monetar
contemporan.
Ca mijloc explicit de atingere a unui scop precis – integrarea, procedurile de coordonare a
politicilor guvernamentale evoluează către stabilitatea, cât mai extinsă în spaţiu, a cursurilor
de schimb, în perspectiva pieţei şi a monedei unice.
În ultimă instanţă, aceasta defineşte situaţia în care coordonarea se focalizează asupra
politicilor monetare, pentru a se asigura menţinerea libertăţii de mişcare a capitalurilor

Cuvinte cheie

• integrare • uniunea monetară

• coordonarea politicilor • proces integraţionist
• sistemul monetar • convergenţa
european performanţelor
• zona monetară optimă macroeconomice

I. Integrarea monetară europeană

Mai multe evenimente au concurat la consolidarea desei reţele de

operaţiuni a căror desfăşurare se exprimă într-o uriaşă piaţă financiară, de
dimensiune planetară.
Deopotrivă verticală şi orizontală, integrarea este aceea care
determină globalizarea pieţei financiare, stimulată de faze întrepătrunse firesc
în succesiunea lor, cu o viteză de derulare din ce în ce mai accelerată:
a) deschiderea spaţiilor (economice) naţionale;
b) expansiunea multiformă a progresului tehnic şi a tehnologiilor, ca fapt
care a comprimat spaţiul şi timpul;

141
c) generalizarea cursurilor flotante, fenomen care a însemnat şi generalizarea
accepţiunilor unui singur limbaj: competiţie tot mai dură, pentru o
performanţă tot mai ridicată.
Deşi proces inevitabil şi inexorabil, globalizarea avansează sistematic,
pe un traseu tradiţional binar, aşa cum se caracterizează viaţa însăşi:
¾ pe de o parte, se confruntă cu nevoia firească de integrare a
ansamblului de state-economii;
¾ pe de altă parte, este constrânsă de nevoia fiecăruia – dar în acelaşi
timp şi a ansamblului – de menţinere a unei oarecari autonomii.

1.1. Succint istoric al integrării europene

Pentru termenul de integrare literatura de specialitate (şi nu numai)

oferă o multitudine de accepţiuni al căror efectiv rivalizează probabil cu al
celor referitoare la conceptul de echilibru.
Faţă de structura prezentei lucrări, din raţiuni didactice şi
metodologice, considerăm îndeajuns de cuprinzătoare definiţia conţinută în
Manualul ASE de Economie din 1995, unde se sintetizează integrarea ca
proces de dezvoltare a economiei mondiale contemporane, bazat pe o
superioară calitate a interdependenţelor şi rezultată din conjugarea mai multor
factori, în special pe seama progresului tehnic.
Este un truism recunoaşterea complexităţii procesului de integrare
europeană. Totuşi, această realitate palpabilă a ultimilor ani a debutat cu
formularea unui vis, considerat: utopic în secolul XIX (Saint-Simon, 1814 sau
Victor Hugo, 1842, când se „imagina o societate a popoarelor europene”
fondată pe „alianţa Franţei cu Germania drept constituţie a Europei”57; prea
puţin posibil sau îndepărtat la mijlocul secolului XX (în 1946 la Zürich,
legendarul prim-ministru englez W. Churchill solicită fondarea Statelor Unite
ale Europei).
Efectele nefaste ale naţionalismelor şi extremismelor, ale rivalităţilor
comerciale şi politice s-au grevat, în memoria colectivă sub forma
consecinţelor dezastruoase ale celui de-al doilea război mondial. Astfel, ideea

57
G.C. Pascariu – Uniunea Europeană. Politici şi pieţe agricole, editura Economică, Bucureşti, 1999,
evocaţi la pag. 15-19
142
unei Societăţi europene sau a unei federaţii de State Unite Europene a
dobândit conturul şi dimensiunile unui imperativ al istoriei.
Pe măsură ce persistenţa şi adâncirea conflictului dintre Est şi Vest
concura la demolarea sistemului monetar unipolar (tip Bretton Woods), a
devenit stringentă necesitatea creării şi impunerii unui nou pol monetar în
Europa. Pe lângă interesul major de consolidare a echilibrului mondial, ca
argument pentru realizarea uniunii monetare europene figura şi premiza
incontestabilă a existenţei mijloacelor şi oportunităţilor din acest spaţiu, deplin
comparabile cu cele ale SUA.
Prin Conferinţa de la Haga din 1969 s-a pus pe tapet problema uniunii
economice şi monetare europene, adoptându-se mai multe etape premergătoare
şi o serie de obiective punctuale, conform propunerilor înaintate de premierul
luxemburghez. „Planul Werner” conţinea o ţintă destul de hazardată în epocă:
adoptarea unei monede internaţionale unice la care să se refere toate celelalte
monede din uniune. Aspiraţie era însă de înţeles, dacă avem în vedere şi
mersul ideilor economice în epocă, şi ne referim aici la primele tatonări şi
formulări ale teoriei despre zona monetară optimă, a lui R.A. Mundell.
În plus, planul Werner a susţinut:
- crearea unei rezerve monetare comunitare prin concentrarea
celorlalte;
- coordonarea politicilor monetare ale membrilor din organismul
supranaţional;
- impunerea noului pol monetar în structura FMI prin activitatea
statelor membre ale Pieţei Comune.
Ca garanţie a succesului acestor propuneri, s-a recomandat şi unificarea
politicilor economice şi financiare într-una singură, comunitară, pe care să o
conceapă şi să o dirijeze un aparat suprastatal, anume constituit şi abilitat.
Dar recrudescenţa vechilor animozităţi dintre Germania şi Franţa a
diluat entuziasmul stârnit de planul de la Haga şi a deplasat priorităţile spre
alte ţinte.
Totuşi, teama faţă de supremaţia SUA a incitat un grup restrâns de ţări
membre CEE să se constituie într-un dispozitiv monetar58, defensiv în raport
cu dolarul american.

58
funcţionarea şi regulile valutare specifice „Şarpelui monetar” beneficiază de ample detalieri şi
explicaţii în mai multe lucrări, semnate de deja „clasicii” C. Basno, N. Dardac şi C. Floricel – astfel încât
în prezenta lucrare ar fi de prisos orice altă referire suplimentară – n.a.
143
 Această tentativă de creare a Uniunii Economice şi Monetare pe
structura CEE a reprezentat o replică la dezordinea cauzată de crizele repetate
din deceniul 8, precum şi abandonarea oficializată de practică a principiilor de
la Bretton Woods.
Însă, începând cu 1973, principalele valute din „şarpe” au trecut la
flotarea liberă, iar dispozitivul şi-a anulat atribuţiile de „oază a stabilităţii”.
Criza sa denotă triumful universalităţii faţă de regionalism, prin prisma
opţiunii între suveran şi supranaţional.
De altfel, începând cu 1979 şarpele şi-a încheiat existenţa, urmare a
eforturilor incipiente de constituire a Sistemului Monetar European.

1.2. Sistemul Monetar European

Deşi acest spaţiu s-a constituit sub această titulatură abia în 1979,
geneza şi evoluţia Sistemului Monetar European s-au bazat pe decizia Uniunii
Europene de plăţi de a regrupa ţările membre OCDE într-un sistem generalizat
de compensaţie, centralizat la Banca Reglementelor Instituţionale. Aceasta
(uniunea) avea la dispoziţie o unitate monetară de calcul, de aceeaşi paritate în
aur/cu dolarul SUA.
Această primă fază59 este cuprinsă între 1950 – 1958.
A doua fază debutează în 1958, prin înlocuirea Uniunii Europene de
plăţi cu Acordul Monetar European, în baza căruia s-a constituit şi Fondul
Monetar European. Principalele sale obiective aveau mari similitudini cu cele
ale FMI şi se refereau la:
- creditarea contractanţilor în situaţia dificultăţilor de balanţă;
- constituirea unor mijloace de finanţare temporară, destinate să regleze
periodic creanţele şi să faciliteze tranzacţiile monetare;
- negocierea acordurilor de schimb între băncile centrale pentru reducerea
marjelor de fluctuaţie a cursurilor monedelor europene la doar 75%
dintre ele.
A treia fază semnifică un set de etape iniţiate în 1970 prin strategia
expusă în Planul Barre, când se decide crearea Uniunii Economice şi
Monetare, iar căile tactice de parcurgere a acestor etape se regăsesc în
documentul numit Raportul Pierre Werner. Ca obiective principale se includ:

59
calificată astfel de către aceeaşi analişti – n.a.
144
- libertatea deplină de mişcare a capitalurilor;
- armonizarea politicilor monetare;
- reducerea marjelor de fluctuaţie între monedele europene;
- convertibilitate totală în fixitatea monedelor între ele.
Evenimentele anilor '70, în speţă – suspendarea convertibilităţii în aur a
dolarului şi generalizarea flotării cursurilor, au impus negocieri şi eforturi
concertate pentru constituirea unui sistem monetar mai performant.
Cea de-a patra fază îşi are începutul în 1979, când ţările CEE, cu
excepţia Angliei, au creat un spaţiu monetar; denumit Sistemul Monetar
European. Acesta era bazat pe ECU, ca unitate convenţională de cont, şi
funcţiona ca o combinaţie între cursurile fixe şi cele fluctuante (adică, integrat
regiunilor de schimb cu flexibilitate limitată).
SME a funcţionat pe două direcţii:
1. ca sistem de intervenţii pe pieţele de schimb, şi
2. ca acord de concentrare a finanţării acestor intervenţii.

Istoricul şi evoluţia ECU

European Currency Unit (ECU) a fost adoptat cu destul de mare

rapiditate, şi chiar simpatie, dată fiind sinonimia între pronunţarea
simbolului său şi cuvântul „écu,-s”, întâlnit în limba franceză arhaică în
sensul de „para, parale”.
Deşi a urmat un traseu propriu, ECU prezenta asemănări evidente cu
DST. A fost conceput pentru a contrabalansa inechităţile monetare.
Iniţial era constituit prin metoda coş valutar, cu condiţia revizuirii
periodice a definiţiei. Cursul său de schimb era teoretic, dar şi
instantaneu calculat atât pentru monedele europene, cât şi faţă de
dolarul american. Istoricul său consemnează o evoluţie de la ECU
public sau oficial, la ECU privat după însăşi evoluţia propriei sale
definiţii şi utilizări.
Astfel, ECU oficial avea utilitate numai pentru autorităţile monetare şi
era raportat la dolar, în timp de ECU privat valorifica stabilitatea sa,
superioară tuturor monedelor incluse în coş, motiv pentru care, în anii
în care a funcţionat, ajunsese să se impună ca cea de-a doua mare
deviză folosită în împrumuturile obligatare de pe piaţa financiară
internaţională.
ECU s-a utilizat concret ca unitate de calcul la întocmirea bilanţului şi a
facturilor la schimburi, precum şi ca mijloc de plată prin cărţi de credit
(carduri), cecuri, viramente.

145
 Din 1989 însă ambele categorii de ECU au intrat într-un ireversibil
proces de desuetitudine.

1.3. Zona monetară optimă

Procesul tranzacţional accelerat prin intermediul sofisticatelor reţele

telematice au determinat dematerializarea monedei. Toate pragurile (anterior
depăşite) ale convertibilităţii au apropiat omenirea de momentul în care,
exacerbarea caracterului fiduciar al monedei, permite încheierea şi
desfăşurarea unei (oricărei) tranzacţii în baza încrederii că moneda de
expresie are putere garantată de cumpărare.
Ca argument am putea aduce transferurile de monedă prin operaţiuni
de înregistrare contabilă, efectuate în Olanda capitalismului timpuriu, graţie
multinaţionalizării bancare, şi care, dacă stăm bine să chibzuim, au premers
modernelor reţele infotelematice care operează cu viramente.
Conceptul de zonă monetară optimă a apărut în anii '50, însă abia
târziu, în anii '60, autorul său60 l-a făcut public.
În plină eră a flotării generalizate a cursurilor, Mundell era tot mai
convins de uşurinţa ajustării (macroeconomice) în condiţiile cursurilor de
schimb fixe.
Ca argument, el sublinia cazul grupărilor de state în care fixitatea
(stabilitatea) cursurilor reprezenta o barieră redutabilă în calea escaladării
fenomenelor inflaţioniste.
Ca argument suplimentar, Mundell a invocat diferitele tipuri de
economii de scară aflate în formaţiunea zonelor monetare.
Astfel:
a) când o ţară mică fixează moneda faţă de o ţară mare, cu o rată a
inflaţiei acceptabilă, ea stabileşte cursul (şi) pentru restul politicilor sale
macroeconomice: politică monetară de acomodare şi disciplină bugetară;
exemplul este dat de Iugoslavia anilor '70 când M. Friedman i-a făcut acesteia
recomandarea de a-şi fixa dinarul în raport cu marca, pentru că Germania,
susţinea el, are o politică monetară mai bună;
b) cu cât mai multe ţări aderă la o zonă monetară, cu atât este mai mică
proporţia tulburărilor interne sau externe.

60
A. Taşnadi, C. Doltu, - Robert A. Mundell şi zonele monetare optime, Ed. ASE, Bucureşti, 2000, p.
25-43.
146
 „Zona monetară va fi cu atât mai eficientă 61 cu cât mai multe ţări aderă
la ea. Din punct de vedere al acestor factori, zona monetară optimă este
Pământul!”. Chiar dacă optimul teoretic l-ar reprezenta o monedă mondială, R.
Mundell atrage atenţia că este imperios necesară anticiparea tuturor costurilor
implicite.
Zona monetară optimă (ZMO) reprezintă „cea mai bună grupare de
regimuri sau ţări, în vederea atingerii unor obiective şi ajustări economice, ca
răspuns la modificarea condiţiilor din economie”62.
Analizarea raportului avantaje-dezavantaje oferă un plus de relevanţă
prin evaluarea beneficiilor (evidente la nivel microeconomic) şi a costurilor
(reflectate mai ales la nivel macroeconomic). Beneficiile, sau rolul ZMO la
nivelul microeconomic constau în următoarele împrejurări:
a) eliminarea incertitudinilor legate de mişcarea cursurilor este de
natură să favorizeze activităţile productive, comerciale şi investiţionale;
b) stabilitatea preţurilor inhibă, sau chiar înlătură, tranzacţiile
ineficiente care s-ar desfăşura în condiţii inflaţioniste; de aceea, ar fi posibilă o
sensibilă economisire a resurselor;
c) firmele mici grupate pe o piaţă unică vor putea realiza economii de
scară, pentru că, odată reduse costurile de tranzacţie, sunt eliminate şi fluxurile
speculative (implicit, costurile aferente de protecţie faţă riscuri şi speculaţii).
Costurile, sau rolul ZMO la nivel macroeconomic se referă la:
a) pierderea autonomiei politicilor valutare şi monetare, întrucât băncile
centrale vor fi absorbite de o singură bancă centrală, supranaţională; indicatorii
individuali evoluează în diferite trenduri, făcând dificilă armonizarea;
b) posibila creştere a şomajului necesită atenţie sporită, pentru că
armonizarea se face funcţie de ţările cu cele mai evidente performanţe (şomaj-
inflaţie); în consecinţă, ţările cu atari rezultate au tot dreptul să impună
ajustările de rigoare (nu întotdeauna comode), pentru adaptarea politicilor
inflaţioniste.
Concret, condiţiile de formare a zonei monetare optime presupun:
a) maximizarea eficienţei în alocarea resurselor şi
b) maximizarea oportunităţilor de ajustare (= compatibilizare) a
proceselor economice.

61
A. Taşnadi, C. Doltu, - Op. cit., p. 29.
62
S. Gaftoniuc – Finanţe internaţionale, editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 46-47
147
 Flexibilitatea şi mobilitatea tuturor factorilor anulează ineficienţa şi
permite adoptarea unor ajustări cu maximă operativitate.
Deşi a fost dificilă cuantificarea exactă a ponderii beneficiilor sau
costurilor, cert este că, în realitate, opţiunea pentru ZMO a dobândit întâietate
şi s-a realizat de forma uniunii monetare.

II. Uniunea Monetară Europeană

Lansat în 1989, Raportul Comitetului Delors reprezintă un veritabil

punct de cotitură în tranziţia spre Uniunea Monetară Europeană. Etapizată
concret, cu ţinte şi delimitări punctuale, acest proces fusese prefigurat încă din
decembrie 1985, când Consiliul Comunităţii a adoptat Actul Unic, expresie a
dorinţei ţărilor membre CEE de a desăvârşi integrarea.
Raportul Delors apreciază setul de condiţii care s-au creat pe baza
triplei libertăţi de circulaţie (persoane, bunuri şi servicii, capitaluri), şi a oferit
o mai accentuată focalizare a obiectivelor de atins în anii imediat următori.
Faţă de evoluţiile de la începutul anilor '90, procesul integraţionist a
dobândit o accelerare evidentă.
Prima etapă (1990-1993), angajamentul confirmă în fapt nivelarea
diferenţelor şi armonizarea orgoliilor. Reuniunea cu adevărat revoluţionară din
decembrie 1991 de la Maastricht s-a încheiat cu hotărârea membrilor
participanţi şi semnatari ai Tratatului de a crea o reală unificare a pieţelor şi
monedelor, pe seama creşterii performanţelor economice şi pe baza diluării
controlului şi restricţiilor în circulaţia capitalurilor. Din perspectiva financiar-
bancară se consfinţeşte recunoaşterea reciprocă a autorizaţiilor bancare şi a
legislaţiei bancare63 în baza căreia statele membre renunţă să impună propriile
condiţii de acces la activitatea bancară. Sucursalele băncilor străine sunt
supuse numai reglementărilor din ţara/ţările lor de origine, considerate în fapt
echivalente.
A doua etapă (1993-1997), ucenicia, a însemnat pregătirea propriu-
zisă a participanţilor prin armonizarea instituţiilor. Progresiv, au fost
transferate prerogativele naţionale ale instituţiilor proprii financiar-bancare, la
nivel de instituţie centrală europeană. S-a propus constituirea unui sistem

63
vezi şi descrierile amănunţite oferite de C. Basno şi N. Dardac în „Integrarea Monetar Bancară
Europeană”, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999
148
european al băncilor centrale din ţările membre (SEBC), care în timp urma să
fie înlocuit de către Institutul Monetar European, acesta, la rândul său, fiind
precursor al Băncii Centrale Europene.
Principiile fundamentale după care acţionează şi funcţionează SEBC
sunt principiile tradiţionale ale economiei de piaţă, deschisă şi cu concurenţă
neîngrădită, capabilă să stimuleze alocarea eficientă a resurselor comunitare şi
să adopte operativ ajustări macroeconomice.
Printre obiectivele acestui organism s-au înscris:
- dezvoltarea echilibrată şi armonioasă a activităţii economice;
- creşterea durabilă şi neinflaţionistă, în deplin respect faţă de mediul
natural;
- orientarea către parametrii definitori ai convergenţei
performanţelor macroeconomice.
Ca participant activ implicat în conducerea politicilor promovate de
autorităţile competente, SEBC a reunit consensual sarcina de păstrare şi
administrare a rezervelor valutare oficiale ale statelor membre, cu dreptul lor
de a deţine şi gestiona fondurile de rulment în valută.
Privită ca premisă obligatorie şi necesară pentru atingerea obiectivelor
propuse, independenţa băncilor centrale a concentrat numeroase eforturi şi
dispute. A fost instituit chiar un indice de apreciere a gradului de independenţă
al băncilor centrale, cu valori între 0 şi 1, semnificând gradul de desprindere
faţă de guvern. Astfel, valoarea 0 indică o subordonare totală, în timp ce 1
arată independenţă maximă a băncii centrale. Etalonul a fost considerat
Bundesbank (BUBA), banca centrală a Germaniei, care, după intrarea în
vigoare a Tratatului pentru Uniunea Europeană, se apropia de 0,90 din acest
indice (pornind de la 0,65).
Unul din scopurile finale ale integrării este asigurarea progresului
economic comun, prin armonizarea ritmurilor de dezvoltare şi a nivelurilor de
trai în ansamblul comunităţii. De aici şi imperativul de supraveghere regulată a
situaţiei economice din fiecare ţară, precum şi de coordonare a politicilor pe
care fiecare ţară le desfăşoară. Din art. 102A al Tratatului de la Maastricht
decurge principiul coordonării politicilor macroeconomice ale statelor
membre, în scopul atingerii obiectivelor necesare înfăptuirii Uniunii
Economice şi Monetare.

149
 Chintesenţa acestui proces se regăseşte în formularea punctuală a unor
criterii de convergenţă, asupra cărora s-a convenit, date fiind discordanţele
greu de evitat ale începutului:
a) lipsa integrării politice regăsită într-o redusă solidaritate financiară;
b) politică monetară centralizată, faţă de politicile independente la
nivel economic şi bugetar.
Răspândirea acestor aspecte ca discordanţe variază în ţările grupate,
dar pentru beneficiul comun al uniunii, ca entitate determinată, prin consens s-
au fixat o serie de valori ale anumitor indicatori de apreciere a eficienţei
economice şi sociale:
1. rata inflaţiei să nu depăşească mai mult de 1,5% nivelul mediu al
inflaţiei înregistrat în trei ţări membre cu ritmul inflaţiei cel mai scăzut;
calculele se bazează pe indicele preţurilor de consum;
2. rata dobânzii nominale pe termen lung să nu depăşească mai mult
de 2% nivelul dobânzii din cele trei state cu ritmul inflaţiei cel mai scăzut; se
iau în calcul obligaţiile de stat pe termen lung sau titlurile comparabile;
3. deficitul finanţelor publice să fie inferior sau cel mult egal sumei
care reprezintă 3% din Produsul Intern Brut. Aici se are în vedere deficitul
consolidat al statului, aşa cum rezultă din bugetul central, al colectivităţilor
locale şi ale organismelor de securitate socială; însă acest criteriu se referă şi la
datoria publică şi se cere ca valoarea acesteia să fie inferioară sau egală cu
60% din PIB;
4. respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute de
mecanismul valutar al Sistemului Monetar European timp de cel puţin doi ani,
fără devalorizări faţă de monedele altor state membre.
Prin relaţie consecutivă, din criteriile enunţate se desprind încă altele
două, care susţin realizarea plenară a condiţiilor de bază şi, de aceea, deşi sunt
subordonate, rămân esenţiale:
• independenţa băncilor centrale naţionale;
• absenţa finanţării monetare a cheltuielilor publice.
Aceste criterii nu trebuie considerate doar ca simple condiţii pentru
trecerea unui prag, al selecţiei iniţiale. Ele sunt limite şi trebuie respectate ca
atare, pentru a împiedica derapajele, care sunt nocive nu doar pentru o ţară, ci
pentru întregul sistem al uniunii. De aceea, respectarea lor a necesitat şi a
suscitat numeroase dezbateri, însă conştientizarea semnificaţiei lor asigură
permanentizarea performanţelor.

150
 Cea de-a treia etapă (după 1997) finala, urma să valorifice avantajele
unor premize deja create pentru a se trece la moneda unică. Mai întâi s-a
efectuat trecerea la parităţi fixe şi irevocabile, pe baza cărora să se progreseze
spre înlocuirea monedelor naţionale cu o monedă unică. Dezvoltarea în
continuare a instituţiilor s-a axat pe o creştere a competenţelor lor şi prin
cuplarea deciziilor de politică monetară sub o coloratură unică, şi anume,
politica monetară a Institutului Monetar European.
Înfăptuirea pieţei unice europene prin eliminarea barierelor şi
restricţiilor administrative din calea tranzacţiilor şi comerţului asigură un
mediu prielnic afacerilor, prin îmbunătăţirea accesului la oportunităţile de pe
pieţele ţărilor partenere. Creşterea concurenţei a fost, la rândul său,
stimulatoare pentru competitivitatea producţiei şi pentru creşterea gradului de
ocupare (absorbţia şomajului).
Scenariul trecerii la moneda unică s-a compus din paşi concreţi
parcurşi cu viteză controlată şi accelerată îndeosebi din a doua jumătate a
anului 1998. După adoptarea statutului monetar al Euro şi nominalizarea
directorului Băncii Centrale Europene, s-a trecut la imprimarea biletelor de
bancă şi baterea monedelor divizionare. Faza operaţională s-a consumat pe tot
parcursul anului 1999, cu următoarele măsuri adoptate şi aplicate:
- Definirea şi aplicarea politicii monetare a (zonei) euro;
- Conducerea operaţiunilor valutare cu euro;
- Intrarea în funcţiune a sistemului de plăţi TARGET64;
- Schimb valutar la paritate, prin aplicarea cursurilor fixe de manieră
irevocabilă.
Cu toate aceste măsuri a fost însărcinat SEBC, iar pentru
supravegherea propriu-zisă a procesului de trecere la moneda unică, SEBC a
primit susţinerea şi a autorităţilor publice din fiecare ţară membră UE. Tot în
acest mod s-a realizat şi emisiunea propriu-zisă, punerea în circulaţie şi
retragerea monedelor libelate în valutele naţionale.
Data de 1 ianuarie 2002 se poate aprecia ca fiind sfârşitul perioadei de
tranziţie şi lansarea pe piaţă a monedei unice, euro, cu toate răspunderile şi
consecinţele care decurg din acest fapt, eroic asumate atât de protagonişti, cât
şi de aspiranţi – ţările candidate la integrare.

64
TransEuropean Automated Real Time Gross Settlement Express Transfer – n.a.
151
 Euro-creatorii

Moneda europeană este mai mult decât un eveniment economic şi

financiar de dimensiuni epocale.
Faţă de numeroasele reacţii pe care le-a stârnit, se poate conchide că
EURO, ca simbol general acceptat pentru tranzacţii şi schimburi de
valori, este totodată şi emblema înţelepciunii şi pragmatismului, forma
concretă în care s-a sublimat „cultura stabilităţii”, străvechi ideal al
culturii şi civilizaţiei europene însăşi.

Austria a votat masiv în favoarea aderării ţării lor la UE, deşi decidenţii
politici au clarificat că acest fapt înseamnă şi acceptarea Uniunii
Monetare Europene. Gruparea extremistă condusă de Jörg Heider nu
a reuşit să se impună, chiar dacă neutralitatea ţării şi schilingul au fost
ambele socotite temelie a statului şi mândriei naţionale. Legarea
monedei austriece de marca vest-germană a apropiat foarte mult
economia de însăşi politica Bundesbank şi a calmat majoritatea
traumelor cauzate de tranziţie. În plus, a beneficiat şi de un loc rezervat
în BCE, cu drept de cuvânt şi decizie, fapt de natură să flateze enorm
orgoliul euroscepticilor austrieci.
Populaţie: 8,1 mil.; PIB/loc.: 22.256 euro; Creştere economică în 1997:
2,0%; Şomaj: 7,1%, iar cca. 15% se estimează a fi lucrători cu orar
redus.
Supranumit şi Alpendollar, schilingul austriac a cumulat permanente
eforturi din partea clasei politice pentru menţinerea forţei sale,
indiferent de ciclurile economiei, de unde şi dictonul: „Puternic, sigur,
dar nimeni nu-l are”.

Belgia găzduieşte forurile conducătoare ale Uniunii şi, în această

calitate, şi-a identificat deseori propriile priorităţi cu ale întregii
comunităţi europene. De altfel, este cea mai îndatorată ţară faţă de
Uniune, de cca. 124,7% din PIB, iar acest fapt a generat deseori
temerea că va fi exclusă din clanul eurocreatorilor. Ca mijloace
persuasive, a aplicat şi a militat pentru o politică socială, cu măsuri
comune antişomaj, pe care, odată acceptată la uniunea monetară, va fi
constrânsă de propria-i populaţie să o aplice în continuare.
Populaţia: 10,2 mil.; PIB/loc.: 20.497 euro; creştere economică în 1997:
2,7%; Şomaj: 9,5%, iar 14% populaţie cu orar redus.

Finlanda este supranumită „cavalerul singuratic”, datorită provenienţei

nordice singulare în uniune, spre gelozia şi ranchiuna Suediei şi a
Danemarcei. Ea însă a străpuns gheaţa unităţii nordice pentru
satisfacţia de a fi admisă în curtea „granzilor”. Răsplata a constat în

152
numirea guvernatorului băncii sale în fotoliul de director al BCE, fiind şi
singura femeie a supremului staff european monetar.
Populaţia: 5,1, mil.; PIB/loc.: 19.066 euro; creştere economică în 1997:
4,9%; Şomaj: 14,5%, iar 11,6% lucrători cu orar redus.

Franţa a adus o demonstraţie grăitoare despre aspiraţia naţională

pentru unitatea monetară. Mai mult: tranziţia s-a efectuat relativ lejer şi
în ciuda multelor accente de politică austeră impuse de diriguitori
pentru menţinerea criteriilor şi pentru revenirea la creştere.
Populaţie : 58,7 mil.; PIB/loc: 20.750 euro; creştere economică în 1997:
2,4%
Şomaj: 12,6%, 16% lucrători cu orar redus.
Voltaire, se pare, a sintetizat peste secole, fenomenul euro din ţara sa
(şi nu numai): „Poporul primeşte religia, legile, ca pe o monedă, fără a
le examina”.

Germania a încheiat o dureroasă perioadă de europenizare prin votul

cvasiunanim din Bundestag prin care s-a aprobat abandonare mărcii în
favoarea euro. Totuşi, reticenţa cetăţenilor şi nostalgia faţă de marcă
au fost satisfăcute prin organizare BCE după modelul Bundesbank şi
prin împodobirea noii monede unice europene cu virtuţile
DeutschesMark.
Populaţia: 82,1 mil; PIB/loc: 22.642 euro; Creştere economică în 1997;
2,4%
Şomaj: 12,6% din care: 10,5% în Vest şi 21,1% în Est.
Cifrele alarmante despre şomaj şi piaţa neagră suferă o consistentă
„contribuţie” din partea landurilor de Est unde, cu toate că s-au pompat
cca. 800 miliarde euro, nu s-au putut elimina complet viciile perverse
ale deceniilor de totalitarism sovietic. Poate şi ca răzbunare a unui eres
de pragmatism german: „Să nu crezi decât ceea ce vezi şi este
palpabil”.

Irlanda este supranumită „tigrul Europei” pentru cifrele record la

creşterea economică – 8,8%, ca şi pentru excedentul bugetar şi de
finanţe. În ciuda unor nelinişti cauzate de o posibilă inflamare a inflaţiei,
trecerea la euro se anunţă a fi un succes.
Populaţia: 3,6 mil.; PIB/loc: 15.348 euro; creştere economică '97:
10,8%
Şomaj: 10,2% şi 11,6% lucrătorii cu orar redus.
Urmaşii vikingilor au învăţat în felul lor lecţiile istoriei: „Giulgiul nu are
buzunare!”. Prin urmare, totul se dobândeşte şi se consumă aici, pe
pământ…

153
Italia a început cursa pentru euro printr-o distanţare de Sistemul
Monetar European în 1992. Deficitele abisale din buget au alimentat
reticenţele afişate de ceilalţi parteneri ai uniunii. Germania, de pildă, şi-
a făcut publică îndoială în capacităţile Italiei de a se redresa, iar Spania
s-a opus cererilor Italiei de „a îndulci” criteriile de convergenţă.
Premierul Romano Prodi a selectat dur priorităţile naţionale şi, în 1996,
după o profundă ordine în finanţele publice, a provocat scăderea
inflaţiei şi a deficitelor, a impulsionat redresarea spectaculoasă a lirei,
precum şi reintrarea acesteia în 1996 în SME.
Populaţie: 57,2 mil.; PIB/loc: 16.357 euro; Creştere economică în 1997;
1,2%;
Şomaj: 12,2%, cu 6,5% în nord şi 22,4% în Mezzogiorno.
Expresivă pentru peninsulari este următoarea formulare a aspiraţiei
către veridic: „Cât timp nu vor apărea euro falşi, nu pot să cred în
moneda unică!!!

Luxemburg a colectat discret şi tenace un mare potenţial de influenţe

şi chiar vocaţia unui respectabil şi respectat arbitru. Poziţia sa
geografică, de ministat înghesuit între clasicii adversari – Franţa şi
Germania, şi-a valorificat-o cu prisosinţă în propriu-i beneficiu. Din
logica firească a angajamentului său european a decurs şi calitatea de
eurofondator.
Problema dură însă vine din ambiţiile comunitare de armonizare a
politicii fiscale. Or, tocmai datorită dumping-ului fiscal, marele ducat îşi
asigură impresionanta sa prosperitate: în proporţie de 65% din PIB
provine din serviciile înfloritoare şi diverse care se bucură de laxitatea
fiscală notorie.
Populaţia: 400.000 loc.; PIB/loc.: 33.248 euro; Şomaj: 3,7%, adică
6.000 şomeri

Portugalia îşi face acum bilanţul îndestulător al unui drum sinuos şi

dificil început în 1986. Pe seama fondurilor structurale de la Bruxelles
cheltuite cu raţionalitate şi eficienţă, ţara a cunoscut creşterea
economică, a nivelului de trai şi o extindere fără precedent a unor
infrastructuri modernizate. Scepticii îşi recoltează materialul din
prognoze voit negative: Cât de mult va rezista ţara în clubul bogaţilor
dacă după 2000 se sistează ajutoarele comunitare?!
Populaţia: 9,9 mi.; PIB/loc.: 8.272 euro; creştere economică în 97:
3,6%
Şomaj: 6,7%, Ajutoare comunitare: 700 miliarde escudos, adică 26,7
mld. Fr.F.; Cheltuieli comunitare: 250 miliarde escudos, adică 8,3 mild.
Fr.F
Ca soră de gintă latină, Portugalia se pare că gândeşte la fel despre
riscul de a greşi când munceşti, însă a riscat şi constată că „Cine nu
154
 are bani nu are nici vicii” sau: virtutea este inutilă dacă te ţine în
sărăcie!...

Olanda a fost gazda semnării istoricului Tratat într-un moment când

asigura şi preşedinţia UE. Extrem de receptivă la nou şi la schimbare,
aşa cum a obişnuit-o seculara sa condiţie de ţară a tranzitului pentru
mărfuri şi servicii, ţara aşteaptă tihnită moneda euro: la ora lansării
monedei unice preşedintele UE era unul şi acelaşi cu clarvăzătorul
guvernator al Băncii Centrale olandeze, Wim Duisenberg, adică cel
care a legat din timp florinul olandez de marca germană, riscând să-şi
aţâţe răzbunarea franceză.
Populaţia: 15,6 mil.; PIB/loc.: 19.920 euro; Creştere economică în '97:
3,3%; Şomaj: 4,2%
Calculele exacte şi reci, induse cu un plus de eficienţă de un riguros
politician monetar, transpar şi în zicerea olandeză despre bani: „Banii
nu-mi încovoaie spinarea”. Cu alte cuvinte, dacă este prosperitate, sunt
motive, dar şi posibilităţi să fii trufaş!

Spania şi-a primit titulatura de eurocreator cu un soi de satisfacţie

firească, tipică celui convins de mult că va câştiga. Într-un fel, pe bună
dreptate: jugularea unei inflaţii agresive şi „tăierea” unor deficite
cronice au făcut de prisos dezbaterile populare despre integrare.
Populaţie: 39,3mil.; PIB/loc: 11.669 euro; Creştere economică în 1997;
3,3%;
Şomaj: 20,32%, iar 8% lucrători cu orar redus.
Şi de parcă ar sintetiza cheia succesului, o veche urare de anul nou
recomandă „Amor, salud y pesetas”, adică: „Dragoste, sănătate şi
bani!”.

III. Extinderea proceselor integraţioniste

în centrul şi estul Europei

Dezvoltarea economiilor naţionale a dus la adâncirea

interdependenţelor şi la dezvoltarea schimburilor economice internaţionale.
Faptul a determinat propagarea incidenţelor politicii monetare a unor state
asupra celorlalte şi respectiv, asupra schimburilor internaţionale.
Problema monetară internaţională are, din acest motiv, o importanţă
capitală, pentru că, prin dimensiunile sale – structurale, de reglementare şi
instituţionale – reflectă, transmite şi menţine (sau nu) parametrii de stabilitate
generală. Coordonarea politicilor monetare ale diferitelor naţiuni a devenit o
155
practică uzuală a ultimilor ani, pentru coerenţa şi armonizarea diferitelor
politici economice.
În acelaşi sens se impune şi organizarea unei arii unice de plăţi, cu o
valută unică, astfel încât să se poată garanta (realizarea) binelui public
reprezentat de bani.
Istoria65 consemnează mai multe principii şi epoci în care s-a organizat
şi a funcţionat coexistenţa valutelor, în scopul, mai mult sau mai puţin
oficializat, de respectare a unor parametri de stabilitate generală:
a) principiul ierarhiei presupune desemnarea unei singure monede
cheie, astfel micşorându-se concurenţa între monede; stabilitatea se realizează
funcţie de stabilitatea economică a ţării emitente pentru respectiva monedă,
după eficienţa corelaţiei între volumul emisiunii şi necesarul de lichidităţi
pentru desfăşurarea tranzacţiilor.;
b) principiul coresponsabilităţii implică un forum de negociere între
autorităţi monetare emitente a valutelor pe piaţă, care să ajungă la un consens
de stabilitate globală, prin respectarea anumitor principii şi linii directoare;
aşadar, ţările în discuţie formează zone speciale pentru cursul de schimb şi rata
creşterii agregatelor monetare şi a cererii nominale, capabile să acopere
cerinţele pieţei; stabilitatea se realizează pe baza unor aranjamente financiare
de coordonare a intervenţiilor şi care adoptă în cele din urmă, un compromis
negociat, compatibil cu multe situaţii particulare, dar şi vulnerabil la
configuraţiile generate de conflicte între variate interese naţionale.
c) principiul supranaţionalităţii derivă din combinarea primelor două
principii anterioare, urmărindu-se un scop comun.
Primul principiu a susţinut fondarea şi funcţionarea FMI, însă UEM
este o formulă exemplară de stabilitate realizată după mai multe etape de
negociere a compromisurilor, de compatibilizare a particularităţilor şi de
implicare pe baza coresponsabilităţii.

* *
*

Prăbuşirea blocului totalitar de comandă economică a antrenat, cum era

de aşteptat, mutaţii revoluţionare în geopolitica europeană, al căror impact
depăşeşte perimetrul ţărilor foste satelite ale Kremlinului.

65
D. Drosu-Şaguna – Tratat de drept financiar şi fiscal, editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 449-456
156
 Uniunea Europeană s-a prezentat întărită economic când războiul rece
a luat sfârşit.
Totodată, ea reprezenta cel mai apropiat exemplu de garanţie pentru
succesul repurtat de principiile şi practicile democratice ale economiei de
piaţă, cea mai credibilă soluţie şi singura viabilă pentru viitorul statelor
eliberate din est.
Întrucât continentul a fost divizat în două jumătăţi foste antagonice,
apropierea între Est şi Vest a necesitat eforturi suplimentare de investigare a
unor soluţii rapide şi eficiente care să asigure punţile de legătură între cele
două blocuri.
Date fiind numeroasele nepotriviri şi decorelări tipice unei asimetrii
extreme ca dezvoltare şi civilizaţie, decidenţii de politici economice au adoptat
în consecinţă principiul asimetriei de concesii: pentru impulsionarea
dezvoltării şi progresului în ţările est-central europene, ţările occidentale le vor
acorda înlesniri fiscale şi vamale mai mari.
Semnarea Tratatului de la Maastricht a determinat o vizibilă accelerare
a evenimentelor şi etapelor, iar după intrarea în vigoare a Acordurilor de
asociere, aceste ţări şi-au formulat succesiv cererile de aderare la UE.

3.1. Integrarea ţărilor est-central europene (TECE)

Încă din 1988 Ungaria a încheiat Acordul comercial şi de cooperare cu

CEE, prefigurând parcă şi paşii celorlalte colege de tranziţie: în 1989 –
Polonia şi în 1990 – Bulgaria şi România.
Anii de început ai procesului de tranziţie au fost marcaţi de variate
crize cauzate de caracterul conflictual al obiectivelor propuse: regimul
proprietăţii, natura şi funcţiile instituţiilor şi a managementului, finanţele
publice, sistemul de alocare-distribuţie, reacţia statelor industrializate.
Deşi s-a dezlănţuit o adevărată frenezie în descifrarea procesului de
tranziţie, dar mai ales în formularea celor mai sigure reţete de reajungere la
capitalism, managementul tranziţiei s-a desfăşurat după legităţile sale proprii,
prea puţin diferite de la o ţară la alta în cadrul blocului răsăritean. Singura
deosebire care ar justifica în parte şi evoluţiile ulterioare diferite, ar consta în
data la care aceste ţări s-au înscris în procesul propriu-zis.

157
 În principal însă, toate ţările în cauză au fost victime ale unei erori
comune: neînţelegerea modului de funcţionare a capitalismului de piaţă. Din
această greşeală s-au desprins altele, cu specificul firesc pentru fiecare ţară şi
care s-au reflectat apoi în multitudinea carenţelor din programele de
transformare abordate.
Efectele reformelor66 din ţările europene est-centrale se propagă în
cercuri concentrice ce depăşesc arealul post-sovietic, antrenând întregul
continent european şi semnalând anvergura perspectivei mondiale.
Fosta URSS este locul lansării iniţiale a programului de stimulare a
concurenţei şi iniţiativei prin înlăturarea (sau pentru început, diluarea)
monopolului de stat asupra proprietăţii. Gradual au fost introduse mecanisme
care să favorizeze economia de piaţă, considerându-se, ca semn de maturizare,
că doar astfel are cale liberă şi concurenţa, şi libera iniţiativă. Odată cu
acutizarea problemelor legate de alinierea internaţională şi a celor politice
privind dezmembrarea ex-URSS, reformele instituţional-funcţionale nu numai
că s-au încetinit, dar s-a generalizat o atitudine de respingere din partea
populaţiei faţă de proprietatea şi întreprinderea privată; după osificarea
tradiţiei de egalitarism, crizele procesului tranziţional îmbracă adesea forma
ostilităţii explicite faţă de bunăstarea distribuită diferenţiat. Amploarea – tipică
pentru toate ţările – a fenomenelor de corupţie şi violenţă reprezintă o serioasă
frână în mersul reformelor.
Polonia a cunoscut cele mai abrupte transformări sub dirijarea
renumitei mişcări sindicale clandestine Solidaritatea, care, devenită partid
politic de conducere după 1989, a preluat şi a gestionat o dezastruoasă
„zestre”. Impulsul social – democrat de perpetuare a subvenţiilor pentru
preţuri în scopuri de protecţie socială s-a suprapus cu constrângerile imanente
unei economii concurenţiale şi cu o împovărătoare îndatorare externă a ţării
(cca. 40 mld. $).
S-a trecut la liberalizarea preţurilor şi la controlul riguros al salariilor,
care, împreună cu stimulente pentru investiţii de capital străin, privatizare şi
devalorizare, să deschidă larg drumul comportamentelor sociale şi economice
către dezvoltare şi concurenţă. Programul intitulat „terapie de şoc” a pulverizat
consensul social agonisit înainte de 1990, a demonstrat eşecul măsurilor
şovăitoare şi ezitante, însă, totodată, a determinat eşuarea într-o criză
multiformă, accentuată şi de pierderea încrederii în infailibilitatea unor repere.

66
M. Susanu – Balanţa de plăţi externe a tranziţiei româneşti, Teza de doctorat, pag. 158-160
158
 Ungaria a păşit cu tot atâta determinare spre economia de piaţă încă
din anii '70, când s-au legalizat băncile comerciale private, într-un context
practic generalizat de privatizare a economiei. Se apreciază că acest
„ingredient” a asigurat stabilitatea socială a măsurilor reformiste, deşi în
ultimii ani s-au aplicat măsuri de austeritate privind îngheţarea salariilor, iar
datoria externă a ţării este semnificativă. Deja ritmul reformelor nu mai
necesită o viteză crescută, surmontarea dificultăţilor are perspective noi,
palpabile de realizare, pe seama asistenţei străine, atrasă de plusul de
credibilitate.
Fosta Cehoslovacie avea cel mai ridicat PIB dintre toate ţările est-
central europene, cu o datorie externă modică; cu toate avantajele consensului
general şi ale relativei prosperităţi, solicitările guvernului pentru ca populaţia
să consimtă la o serie de sacrificii au declanşat perturbări ale echilibrului,
finalizate în sciziunea – deşi consensuală şi paşnică – a ţării în două entităţi
statale distincte: Cehia şi Slovacia.
Bulgaria a trecut la reforme din februarie 1990, când prin programul
guvernamental de flexibilizare a întreprinderilor de stat s-a formulat de fapt
opţiunea pentru gradualismul tranziţiei. Liberalizarea preţurilor a fost doar
parţială – pentru articole de lux mai ales; preţurile pentru produsele alimentare
de bază şi cele considerate strategice – petrolul şi oţelul, au continuat să
opereze centralizat şi prin subvenţionare publică, tocmai pentru a nu periclita
precaritatea stabilităţii şi suportului social.
Germania de Est a urmat o traiectorie complet diferită, având în
vedere poziţia de maxim avantaj conferită de „sora” sa occidentală; acest fapt
i-a favorizat şi intrarea în Uniunea Europeană, prin adopţie necondiţionată şi
protejată de tribulaţiile programelor austere tipice celorlalte procese
tradiţionale.
Tranziţia este un proces de durată în care obiectivele deschiderii
economiilor necesită măsuri pe termen scurt, indisolubil legate de măsuri şi
strategii pe termen lung, dozate şi combinate în funcţie de consecinţele
opozabile fiecărui grup social, dar, în acelaşi timp, şi societăţilor pe ansamblu.
Deşi în ritmuri lente, ţările est-central europene, aflate în procesul
tranziţional au cunoscut în 1999 creşteri inferioare a PIB faţă de ratele
celorlalte grupe ţări. În majoritatea dintre ele cererea internă de consum a
susţinut într-o anumită măsură activitatea economică, în timp ce investiţiile au
pierdut din ritm, aşa cum s-a întâmplat în Cehia şi România.

159
 Seria de factori externi nefavorabili a produs efecte adverse asupra
celorlalţi indicatori. Şomajul a prezentat o tendinţă generală de creştere;
inflaţia s-a redus în majoritatea statelor europene, însă s-a aprins în spaţiul ex-
sovietic.

Mix-ul de politici economice aplicate în ţările est-central europene

aflate în tranziţie au avut un obiectiv similar: calmarea inflaţiei. Aproape toate
candidatele la aderare au reuşit un control ferm al inflaţiei, strunită până la
niveluri exprimate într-o singură cifră – excepţii fiind România (45,8%),
Slovacia (10,6%), Ungaria (10%). Politicile antiinflaţioniste au indus tendinţe
de calmare a inflaţiei şi în cazul producţiei industriale. Media generală a
regiunii însă a fost alterată de creşterile preţurilor din spaţiul sovietic.
Eforturile de calmare a inflaţiei în toate ţările în tranziţie a evidenţiat
funcţionarea inevitabilă a unui cerc vicios: deprecierea monedei naţionale se
reflectă în preţuri, a căror detonare incită salariile spre noi şi noi indexări şi
majorări, care conduc la reluarea spiralei inflaţioniste, cu volute din ce în ce
mai mari şi cu impact asupra cursului.
Politica monetară s-a subordonat obiectivului antiinflaţionist, deşi
creşterea masei monetare a depăşit ritmul de creştere a preţurilor de consum.
Politica valutară s-a orientat către refacerea echilibrului extern:
reducerea deficitelor comerciale şi de cont curent prin refacerea
competitivităţii exporturilor. De aceea – şi frecventele deprecieri monetare în
termeni reali a majorităţii monedelor naţionale. După lansarea monedei EURO
însă multe din partenerele de tranziţie au trecut, pentru ancoraj, la EURO – de
exemplu, Ungaria, care astfel a înlocuit coşul valutar de referinţă a forintului.

3.2. Despre demersurile României privind integrarea

Una din prevederile primului executiv post-decembrist se referea la

focalizarea eforturilor pentru integrare şi aderare la structurile euro-atlantice,
înţelegându-se prin aceasta deplina adeziune faţă de principiile tradiţionale ale
democraţiei reprezentative şi implicit ale economiei de piaţă.
La 8 iunie 1990 a fost semnat Acordul comercial şi de cooperare a
CEE cu ţara noastră, iar în octombrie 1993 a avut loc prima întâlnire a
Comisiei reunite România-UE.

160
 Începând cu 1 februarie 1995 un grup de ţări est-central europene, între
care şi România, au intrat sub incidenţa Acordului de Asociere (a acestor ţări)
la Uniunea Europeană, iar în luna iunie a aceluiaşi an a depus cerere de
aderare.
La 26 aprilie 1996 România a primit chestionarul privind pregătirile de
aderare şi la 25 iulie formulează un răspuns.
Trebuie arătat că în decembrie 1994, s-a reunit la Essen Consiliul
European pentru ţările asociate din Europa Centrală şi de Est. Scopul său l-a
reprezentat ajutorarea acestor ţări să-şi pregătească economia pentru a
funcţiona în conformitate cu regulile pieţei interne a Uniunii Europene. Acest
fapt implică acceptarea aquis-ului comunitar în totalitate, potrivit strategiei de
preaderare înscris în Cartea Albă. Document elaborat şi adoptat la Essen cu
adresabilitate precisă faţă de cele şase ţări partenere în Acordurile (anterioare)
de Asociere: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria şi România.
Cartea Albă identifică măsuri cheie din fiecare sector al pieţei interne
şi propune o ordine în abordarea apropierii legislative, dar nu o transpunere
formală a dispoziţiilor comunitare. Ceea ce se urmăreşte în principal este
crearea unor structuri care vor permite să se pună în aplicare şi să se facă
respectate prevederile legislaţiei; ca sarcină prealabilă, aceasta este în acelaşi
timp şi cea mai dificilă.
La acest aspect esenţial, se adaugă includerea unor domenii legislative
care ţin de politica socială, de concurenţă sau referitoare la mediu, domenii
care sunt esenţiale pentru funcţionarea pieţei interne şi care vor asigura o
abordare echilibrată. Însă ţărilor asociate le revine responsabilitatea stabilirii
propriilor priorităţi între diferite sectoare.
Uniunea sprijină strategiile statelor asociate prin dialogul politic amplu
desfăşurat cu fiecare în parte şi pe baza unui cuprinzător program de asistenţă
tehnică, financiară şi economică, orientată spre variate domenii. Ţinta acestor
eforturi este crearea premizelor necesare realizării obiectivului final –
integrarea.
A fost propus un Program Naţional de Aderare la UE, cu valori precise
ale parametrilor ce trebui atinşi pentru a înfăptui dezvoltarea economică pe
termen scurt. Acest program se (re)actualizează anual în funcţie de progresele
înregistrate şi urmărindu-se îndeaproape criteriile recomandate de Consiliul
Europei.

161
 Demersul şi structura Cărţii Albe67

Carta Albă tratează în principal despre legislaţia care este esenţială

pentru funcţionarea pieţei interne. Ea prezintă această legislaţie astfel
încât să fie puse în relief măsurile – cheie pentru fiecare sector,
măsurile care ar trebui să fie tratate cu prioritate, dar fără a încerca să
stabilească o ordine de prioritate între sectoare. De asemenea, ea
descrie cu unele detalii structurile administrative şi organizarea care
trebuie realizată în fiecare sector pentru ca această legislaţie să fie
implementată şi aplicată efectiv.
Cartea Albă se adresează celor şase ţări cu care au fost încheiate deja
Acordurile de Asociere (Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia,
Bulgaria şi România), dar ea se va aplica şi ţărilor care negociază în
prezent acordurile Europene cu Uniunea (este vorba, deocamdată, de
cele trei republici baltice care au semnat acorduri şi de Slovenia).
Cartea Albă este un document general de referinţă care nu îşi
adaptează recomandările la nevoile particulare ale unei ţări anume.
Fiecare ţară din Europa Centrală şi de Est îşi va defini propriile sale
priorităţi şi va redacta propriul său calendar în funcţie de propria sa
situaţie economică, socială şi politică, cât şi de progresele deja
realizate.
Cartea Albă cuprinde două părţi. Prima parte analizează, în termeni
politici, obiectivul, contextul şi natura acestui exerciţiu şi indică urmările
posibile. Cea de-a doua parte, care constituie anexa, conţine o
prezentare detaliată a legislaţiei comunitare în domeniul pieţei interne.
Capitolul 1 descrie contextul, întinderea şi demersul Cărţii Albe.
Capitolul 2 prezintă cadrul general al exerciţiului. În el se subliniază
caracteristicile esenţiale ale pieţei interne şi se explică importanţa
acesteia. De asemenea, se descrie modul în care dreptul comunitar a
permis eliminarea diferitelor bariere din calea liberei circulaţii şi se
examinează rolul fundamental al politicii de concurenţă în cadrul pieţei
interne.
Capitolul 3 descrie modul în care au fost selectate şi aranjate într-o
ordine de priorităţi dispoziţiile legislative necesare pentru crearea şi
menţinerea pieţei interne pentru nevoile Cărţii Albe. Se explică, de
asemenea, modul în care au fost stabilite, sector cu sector, fişele din
anexă şi care este obiectivul lor.
Capitolul 4 descrie în termeni generali situaţia din ţările din Europa
Centrală şi de Est, în ceea ce priveşte legislaţia şi structurile şi
evidenţiază anumite dificultăţi speciale cu care aceste ţări se vor

67
aceste precizări sunt selectate şi extrase din capitolele Anexe intitulate „Documente europene ale
integrării” din lucrarea Prof. univ. dr. Emilian M. Dobrescu, „Integrarea economică”, Ediţia a II-a, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2001 – pag. 211-213, 219-220 – n.a.
162
confrunta în procesul de aliniere la reglementările şi practicile
comunitare.
Capitolul 5 tratează despre asistenţa pe care Uniunea va continua să o
acorde ţărilor din Europa Centrală şi de Est pentru a le ajuta să se
pregătească pentru piaţa internă şi are în vedere un nou sistem de
îndrumare care va permite ca măsurile comunitare actuale să fie
întărite, completate şi, în acelaşi timp, să devină mai coerente. O
atenţie deosebită se acordă întăririi coordonării cu programele de
asistenţă tehnică ale statelor membre.
Capitolul 6 indică avantajele de care se speră că vor beneficia ţările din
Europa Centrală şi de Est în urma aplicării recomandărilor Cărţii Albe şi
măsurile care vor trebui să fie luate de către Comisie, ţările asociate şi
statele membre pentru ca aceste avantaje să se concretizeze.

Anexă

Cel de-al doilea tom, mai voluminos, conţine o analiză sector cu sector
a elementelor cheie ale legislaţiei comunitare respective, care explică
obiectivul şi dezvoltarea legislaţiei în fiecare sector, descrie structurile
care sunt necesare pentru aplicarea ei efectivă şi propune o ordine
pentru adoptarea măsurilor din fiecare sector. Comisia este convinsă
că, punându-se accentul pe modul de a se asigura aplicarea efectivă a
legislaţiei, se trimite ţărilor asociate un mesaj important care le va ajuta
şi care va ajuta, de fapt, şi Uniunea lărgită să realizeze o aliniere care
să fie reală şi nu pur formală.

CARTEA ALBĂ A COMISIEI COMUNITĂŢII EUROPENE

CUPRINS
Partea A – Cartea Albă: provocările şi căile pentru intrarea în secolul
XXI
Partea B – Condiţiile creşterii, ale competitivităţii şi ale utilizării depline
a forţei de muncă (lucrări pregătitoare).
Creşterea
Capitolul 1: Cadrul macroeconomic
Competitivitatea
Capitolul 2: Condiţiile creşterii şi ale unei competitivităţi sporite
A. Către competitivitatea globală
B. A profita la maximum de piaţa internă
Capitolul 3: Reţelele transeuropene
Capitolul 4: Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică
Capitolul 5: O societate în transformare, tehnologii noi
A. Societatea informatizată
163
B. Biotehnologia şi răspândirea ei
C. Sectorul audiovizual
Utilizarea forţei de muncă
Capitolul 7: Adaptarea sistemelor educaţionale şi de formare
profesională
Capitolul 8: Transformarea creşterii în capacităţi noi de utilizare a forţei
de muncă
Capitolul 9: Prelevările obligatorii asupra muncii
Către un model nou de dezvoltare
Capitolul 10: Consideraţii privind un model nou de dezvoltare
Partea C – Contribuţiile statelor membre

Perspectivele de integrare a României în UE conform

documentului „AGENDA 2000” al comisiei Europene - selecţii

• România nu a cunoscut o schimbare adevărată de guvern

până la alegerile din 1996. Sistemul politic s-a caracterizat, de
mult, prin persistenţa practicilor moştenite de la sistemul
comunist, cu prea multă interferenţă din partea guvernului în
presă şi în sistemul juridic. Schimbările care au avut loc în
urma alegerii unui nou preşedinte şi a unei noi majorităţi
guvernamentale au modificat considerabil situaţia ţării: astfel
ea şi-a îmbunătăţit funcţionarea şi stabilitatea instituiţilor.
Reforma serviciilor secrete de poliţie şi a sistemului juridic a
fost încheiată foarte repede.
• Consiliul Europei întrunit la Copenhaga a tras concluzia că
pentru a fi membru este nevoie de a avea „capacitatea de a-şi
asuma obligaţiile de membru, inclusiv adeziunea la obiectivele
economice, politice şi monetare”.
• România, în ciuda eforturilor pe care le face pentru
respectarea obligaţiilor stipulate în Acordul European, încă nu
a implementat porţiuni-cheie din Cartea Albă şi din
acquis-ul comunitar şi nu va fi în măsură să-şi asume
obligaţiile acquis-ului pe termen mediu.
• Rezultatele studiului privind „efectele lărgirii în contextul
politicilor actuale ale Uniunii şi al evoluţiei lor viitoare” confirmă
faptul că lărgirea Uniunii la 25 de ţări şi 475 de milioane de
locuitori va aduce avantaje politice şi economice considerabile
şi va promova politice Uniunii dacă sunt îndeplinite anumite
condiţii.

* *
*
164
Extrase din documentul Agenda 2000 conţinând punctele de vedere
ale Comisiei Europene în legătură cu solicitarea României de aderare
la Uniunea Europeană:
• România mai are de străbătut un drum lung, atât în ce priveşte
adoptarea şi aplicarea legislaţiei, cât şi eliminarea obstacolelor
actuale în calea accesului pe piaţa sa (pg. 45)
• Nu va posibilă recunoaşterea, pe termen mediu, a diplomelor
şi calificărilor româneşti în cadrul Uniunii Europene (pg. 46)
• După cum stau lucrurile în prezent, România nu va fi capabilă
sub nici o formă să participe legal, pe termen mediu, la piaţa
internă a Uniunii (pg. 48)
• Cu condiţia implementării adaptărilor structurale necesare
industriei audiovizualului şi a depuneri unor eforturi susţinute
pentru adaptarea cadrului legislativ, România ar putea, pe
termen mediu, să îndeplinească exigenţele Uniunii Europene
în sectorul audiovizualului
• Cu condiţia promovării unor progrese în continuare, România
ar trebui să poată îndeplini criteriile comunitare aplicabile
statisticilor oficiale în decursul următorilor câţiva ani.
• Până în prezent, România nu a realizat decât progrese limitate
în domeniul juridic şi al afacerilor interne, în încercarea de a se
conforma obligaţiilor impuse de acquis-ului comunitar. Pe
termen mediu îi va fi greu să îndeplinească cerinţele (prezente
şi viitoare) ale acquis-ului comunitar. În acest domeniu nu vor
putea fi obţinute progresele necesare decât cu condiţia
generalizării reformei instituţionale.
• România va trebui să depună eforturi suplimentare în cursul
următorilor ani dacă doreşte să satisfacă exigenţele Uniunii
Europene în domeniul programelor de dezvoltare.
• Este greu de crezut că, în anii viitori, România va fi în măsură
să îndeplinească sarcinile care cad în competenţa unei
administraţii vamale comunitare.
• Structurile administrative din România vor trebui să facă
obiectul unor reforme importante, concertate şi susţinute, dacă
se doreşte să existe, pe termen mediu, capacitatea
corespunzătoare pentru administrarea eficientă a
acquis-ului.
• Pe termen mediu, România ar întâmpina dificultăţi serioase în
momentul în care ar trebui să se facă faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii Europene.

165
 Ca dovadă a deschiderii României la UE stau valorile de 62,7% - şi
respectiv 55,4%, care arată ponderea exporturilor şi, respectiv, a importurilor
către şi dinspre UE în totalul fluxurilor româneşti de comerţ exterior.
Referitor la bilanţul demersurilor pentru integrarea României în UE,
Raportul anual al BNR pe 2001 furnizează o serie de date statistice,
revelatoare prin multitudinea de aspecte abordate şi credibile, dată fiind
certificarea şi valoarea acestui document.
Mai întâi obiectivele majore ale politicilor macroeconomice din
ultimii ani au vizat stimularea creşterii economice şi reducerea ratei inflaţiei,
ţinând cont de programul de aderare şi de încetinirea creşterii economice în
principalele ţări din UE. Politica monetară şi cea valutară s-au desfăşurat sub
semnul prudenţei, până la clarificarea celorlalte componente de politică
guvernamentală.
Pentru degrevarea politicii valutare de sarcina conservării
competitivităţii externe, rata inflaţiei a devenit criteriu de convergenţă
nominală, iar nivelul PIB/locuitor exprimat în valută a devenit criteriu de
convergenţă reală.
Politica fiscală a fost programată şi aplicată în cea mai mare parte cu
intenţia de aliniere la legislaţia UE în materie. Însă întârzierile şi ezitările în
aplicarea constrângerilor bugetare tari şi în comprimarea volumului
arieratelor de la nivelul economiei reale au diminuat considerabil eficienţa pe
ansamblu a sistemului fiscal. Se apreciază că cca. 10% din PIB sunt practic
pulverizate din cauza slabei discipline a colectării veniturilor fiscale, deşi în
România ar exista aproximativ cote similare de impozitare ca şi în alte ţări
central europene. Mai mult, ordonanţele guvernamentale de amnistiere a unor
mari datornici la bugetul public îngreunează situaţia deficitului fiscal şi
cvasifiscal, cu efecte inflaţioniste greu de controlat. De altfel, programul iniţial
a prevăzut 25% pentru rata inflaţiei, dar în realitate, media anuală a depăşit 30
de procente.
Din date rezultă perpetuarea mediului inflaţionist, „stimulat” de mai
mulţi factori, între care principalii ar fi:
a) evoluţia contradictorie a arieratelor şi insuficienta ajustare structurală
din economia reală;
b) preţuri disproporţionate pentru unele servicii şi utilităţi, deoarece
ajustarea lor propriu-zisă s-a orientat către alte ţinte decât cea ropusă;

166
 legat de aceasta, se poate conchide că menţinerea monopolurilor la
utilităţi rămâne cauza fundamentală a menţinerii inflaţiei.
Restructurarea sectorului real nu presupune doar spargerea
monopolurilor societăţilor naţionale şi al regiilor autonome, ci şi un amplu
program de rentabilizare a acelor sectoare neperformante, precum şi o corelare
a politicilor salariale în funcţie de performanţele reale obţinute.
Socotită cauză a tuturor cauzelor care deteriorează întregul spectru
economic şi social, inflaţia68 poziţionează România pe ultimul loc în
clasamentul ţărilor candidate la aderare, cu valori de 34,5%, adică mult după
Federaţia Rusă (21,5%) şi chiar după Ucraina (12%).
Privatizarea marilor energofagi şi a firmelor bugetivore este soluţia
unică de aplicat pentru ameliorarea situaţiei economice generale. Exemplul
SIDEX este cel mai concludent: după ce la sfârşitul anului 200069 a înregistrat
5.694 mld. lei pierderi, adică peste 88% din totalul pierderilor provenite de la
societăţi neprofitabile, a fost aplicat un amplu program de privatizare şi
restructurare care, la un an de la preluarea Combinatului de către patronii
anglo-indieni, a resorbit o însemnată cantitate de pierderi şi a reuşit şi
realizarea unui profit. Reţeta a constat într-o vigilenţă constantă faţă de
obligaţiile economice şi sociale ale firmei, coroborată cu colaborarea cu
oficialităţile pentru respectarea prevederilor legate de „pacea socială”.
Procesul de aderare al României la UE prezintă un plus de dificultate
caracteristic tuturor ţărilor est-central europene: parcurgerea concomitentă a
traseului de reclădire a societăţii capitaliste, conformă valorilor şi principiilor
democraţiei tradiţionale.
Deşi nu se pot califica reguli absolute sau reţete perfecte de urmat
pentru atingerea acestui scop, faţă de realitatea ultimilor ani se poate aprecia
că ceea ce deteriorează întregul mediu economic şi, în acelaşi timp, provoacă
disperarea colectivă, este instabilitatea preţurilor aşa cum se desprinde din
rata inflaţiei, dar şi din valorile deprecierii monedei româneşti.
În sinteză, cauza aceste situaţii70 este conjunctura internă inflaţionistă,
pentru că:
1) favorizează importul de inflaţie prin costuri (şi aici sunt simptomatice
„actualizările” periodice ale preţurilor la energie şi combustibili, ca

68
din Raportul anual BNR pentru 2001
69
Raportul anual BNR – 2001, pag. 42
70
M. Vatté – Leçons d’économie politique, Editura Economica, 8e édition, Paris, 1995, pag. 436-446
167
 principali inductori de inflaţie, pe lângă creşterile salariale
disproporţionate în monopoluri);
2) determină creşterea cererii cu un exces de exporturi care poate
împovăra cererea internă;
3) compromite schimburile în sine cu străinătatea, prin deteriorarea
raporturilor export-import şi respectiv, agravarea deficitului comercial.
Simpla enumerare a criteriilor de convergenţă şi compararea imediată a
fiecărui pas făcut nu este de natură să apropie statele implicate de obiectivul
final. Fiind în grade diferite de apropiere faţă de obiectivele propuse, ele
trebuie să aplice cu rigoare un mix de politici axate pe constrângeri total
focalizate pe obiectivul intrării în zona euro.
Specificul românesc al aderării la UE şi la zona euro cumulează
aceleaşi trăsături care se desprind din tot dramatismul şi durata întregii
tranziţii: ezitări, mişcări retractile, paşi timizi înainte, însoţiţi de zgomotoase
declaraţii, după care din nou înapoi, cu „oblojirea” rănilor sociale prin noi şi
noi măsuri de protecţie … inflaţionistă!...
Chiar dacă ne asumăm diagnosticul71 atâtor autori din vasta literatură
care tratează tranziţia, consider potrivită metoda aplicată de ţările dezvoltate
pentru constituirea EUROLAND-ului: convergenţa forţată, pe seama unui cost
colectiv, prin care se compară economiile şi beneficiile asigurate de unificarea
sistemului de plăţi.
Însă o esenţializare a multiplelor cerinţe pe care România ar trebui să le
satisfacă atât pentru aderare, prin comprimarea tranziţiei, cât şi pentru
progresul său pe termen lung – ne este oferită de A Smith prin condeiul
urmaşului72 său citat anterior: „…societatea nu se reduce la o aglomerare de
indivizi care, fiecare urmăreşte să câştige cât mai mult, indiferent de
mijloacele folosite. Acolo unde este un fenomen de masă, munca stăruitoare
combinată cu grija pentru ziua de mâine şi respect pentru ceea ce înseamnă
regulile de convieţuire socială conferă suportul cultural [al] activităţii
aducătoare de progres economic şi social (s.n.).

71
D. Dăianu – Încotro se îndreaptă ţările post comuniste, editura Polirom, Iaşi, 2000, pag. 233-237
72
D. Dăianu, op. cit. pag. 235
168
 Opinii73 ale experţilor români în legătură cu
perspectiva actuală a integrării României în UE

Timpul va arăta în ce măsură Tratatul de la Maastricht va declanşa

acele forţe democratice indicate pentru realizarea Uniunii Politice,
Economice şi Monetare a Europei. În definitiv, Tratatul de la Maastricht
nu este decât bunul simţ economic, au afirmat unii comentatori. Alţii au
afirmat, dimpotrivă, că el reprezintă un castel clădit pe nisip. Alegerea
între aceste două teze nu ne aparţine. Ea aparţine viitorului Europei …
Prin integrarea în Europa, dar mai ales prin eforturile proprii ale
poporului nostru, România se va înscrie într-o altă etapă superioară a
devenirii sale istorice.
acad. Costin Kiriţescu

Momentul în care ne aflăm are un grad înalt de periculozitate,

deoarece cumulează următoarele elemente de o gravitate extremă:
atingerea celui mai înalt grad de sărăcire a populaţiei din perioada
1989-1997, punând sub semnul întrebării însăşi fiinţa poporului român;
dispariţia tuturor factorilor interni necesari unei relansări economice,
creşterea rapidă a decalajului dintre România şi celelalte ţări asociate
la UE, ceea ce interzice pe termen lung o posibilă integrare în
structurile europene.
prof. dr. Mircea Coşea

… lupta pentru împărţirea şi reîmpărţirea sferelor de influenţă între

diversele centre de putere este tot mai evidentă. Însăşi extinderea UE
către răsăritul Europei este, în fond, o manifestare a luptei pentru
împărţirea sferelor de influenţă, chiar dacă nu se recunoaşte oficial
acest lucru.
prof. dr. Nicolae Sută, ASE Bucureşti
Când trebuie să înţelegem că numai economia ne salvează? Prin ea
realizăm locuri de muncă, protecţie socială, intrarea în UE, în NATO şi
aşa mai departe.
Ion Raţiu, deputat PNŢ-CD

Aspectele pur economice ale teoriei integrării vest-europene îşi

intensifică interferenţa cu cele de natură socială şi politică (…) vizând
prerogativele independenţei şi suveranităţii naţionale şi ale unor
organisme suprastatale.
prof. dr. Gheorghe Zaman, directorul
Institutului de Economie Naţională

73
Emilian M. Dobrescu, Ibidem, anexa 25, pag. 222-223
169
 Ceea ce trebuie să fie însă destul de limpede pentru toţi cei ce bat la
porţile Uniunii este că „sentinţa” va veni nu din negocieri, ci din
dezvoltarea economico-socială reală a fiecărei ţări, din nivelul acestei
dezvoltări.
Ion Mitran – Lungul drum al aderării
în Economistul, nr. 956, 1997, pag. 4

… procesul de integrare nu este un moment, el este un proces care va

dura o lungă perioadă de negociere, de 3-4 ani, va mai fi o perioadă de
tranziţie, 4-5- ani, ceea ce arată clar că problema atingerii acquis-ului
comunitar se pune abia peste 10 ani de zile. Cred că aceasta este o
perioadă suficientă şi pentru economia românească pentru adaptarea
la contextul european.
Mihai Berinde, director general,
Direcţia Generală de Integrare şi Relaţii
Multilaterale din Ministerul Industriei şi
Comerţului

Teme de dezbateri

1. Abordaţi principalele momente care au premers constituirii

Sistemului Monetar European.
2. Definiţi şi caracterizaţi conceptul de zonă monetară optimă.
3. Argumentaţi trăsăturile UE de zonă monetară optimă.
4. Comentaţi etapele succedate până în momentul EURO.
5. Analizaţi principalele atuuri şi trăsături care i-au ajutat pe euro-
creatori să constituie o ZMO.
6. Analizaţi progresele înregistrate şi restanţele de depăşit pe care
România le poate raporta la capătul celor 13 ani de tranziţie.
Efectuaţi această proiecţie în contextul întregului bloc ex-comunist.

170
 TESTE GRILĂ

1. Monede internaţionale sunt:

a) unele monede naţionale acceptate şi în tranzacţii internaţionale;
b) monede convenţionale acceptate în locul unor monede
naţionale;
c) monede artificiale care exprimă unitar raporturi valorice
apărute în relaţiile comerciale şi non-comerciale internaţionale.
2. Valutele sunt doar acele monede naţionale care:
a) se utilizează în turism deplasări şi hoteluri în străinătate;
b) pot constitui o componentă a rezervelor de lichidităţi
internaţionale;
c) se prezintă la disponibilităţi şi conturi bancare şi au ca
destinaţie tranzacţii curente.
3. Sistemul monetar tip Bretton Woods a constituit
următoarele practici şi principii, opozabile ţărilor membre FMI:
a) participarea dolarilor USA la constituirea rezervei monetare
oficial;
b) acceptarea aurului şi argintului ca mijloace de plăţi externe;
c) controlul exercitat de Trezoreria SUA asupra tuturor
operaţiunilor cu dolari pe piaţa mondială a valutelor.
4. Fondul Monetar Internaţional:
a) reprezintă organismul cu funcţionare paralelă faţă de funcţiile şi
rolul Trezoreriei SUA cu atribuţii pentru restul lumii;
b) dispune emisiunea şi circulaţia tuturor monedelor naţionale;
c) asigură cadrul instituţional de funcţionare a operaţiunilor
valutar financiare la nivel internaţional.
5. Prin rezerva monetară oficială internaţională se realizează:
a) plăţi sau/şi încasări aferente tuturor tranzacţiilor curente;
b) plasamente durabile în beneficiul statului deţinător;
c) deţineri în valută şi devize la dispoziţia persoanelor fizice şi
juridice.

171
 6. Lichiditatea internaţională are în componenţă şi:
a) orice numerar în valute sau devize deţinut de banca centrală;
b) deţinerile în valute şi devize aflate la dispoziţia tuturor băncilor
comerciale a persoanelor fizice şi/sau juridice dintr-o ţară;
c) numai hârtiile de valoare mobilizabile pe termen lung
7. Petrodolarii reprezintă:
a) sumele în dolari aflate în posesia şi la dispoziţia tuturor
agenţilor economici care operează în exploatările de ţiţei şi
produse petroliere;
b) sumele în dolari dobândite prin exporturile de petrol ale ţărilor
OPEC, urmare creşterilor succesive a preţurilor la aceste
produse;
c) deţinerile în dolari ale cetăţenilor şi băncilor care se află în zona
petrolieră a Golfului Piersic.
8. Prin devize se înţeleg:
a) toate titlurile de credit pe termen scurt;
b) diverse efecte de comerţ care înlesnesc tranzacţiile
internaţionale;
c) numai operaţiunile care privesc plăţi şi încasări în afara ţării.
9. Creanţele scadente faţă de străinătate se numesc:
a) valute de rezervă;
b) devize;
c) unităţi internaţionale de cont.
10. Sistemul monetar tip Bretton Woods a consfinţit
următoarele practici şi principii valabile pentru toţi membri FMI:
a) raportarea valorică a tuturor monedelor doar faţă de USD;
b) rezerve monetare internaţionale în volum acceptabil pentru
fiecare ţară pentru a se putea echilibra automat balanţa de plăţi
externe a SUA;
c) convertibilitatea tuturor monedelor doar faţă de USD.
11. Banca Mondială:
a) a fost înfiinţată după Conferinţa de la Bretton Woods, prima
bancă din lume, care a avut dreptul de operare cu orice monedă,
în afara celei din propria evaluare;

172
 b) este finanţatorul propriu-zis a investiţiilor destinate
reconstrucţiei şi dezvoltării conform politicilor dispuse de FMI;
c) asigură necondiţionat disponibilităţi în valută pentru redresarea
economică şi financiară a oricărei ţări din lume.
12. Rezerva monetară internaţională sau oficială asigură:
a) intervenţiile pe piaţa valutară pentru controlul monedei
naţionale;
b) baza de creditare a întreprinderilor mici şi mijlocii;
c) stingerea obligaţiilor de plată de străinătate în caz de
insolvabilitate a agenţilor economici autohtoni.
13. Conceptul de lichiditate internaţională vizează:
a) totalitatea mijloacelor de plată străine pe care le deţine doar
autoritatea monetară, indiferent de gradul de lichiditate;
b) active pentru plăţi externe, imediat şi necondiţionat lichide,
indiferent de faptul că sunt deţinute de bănci comerciale sau de
banca centrală;
c) hârtii de valoare mobilizabile ca lichidităţi pe termen lung.
14. În faza de „reciclare a petrodolarilor băncile comerciale
particulare au desfăşurat cu precădere următoarele activităţi:
a) constituirea de depozite şi acordarea de credite condiţionat de o
anumită cantitate de petrol exportat;
b) distribuiri de dolari în excedent despre ţările cu plus de balanţă
către ţările cu deficite în propria balanţă;
c) plasamentul avantajos al sumelor în dolari rezultate în balanţă,
excedentare ale exportatorilor de petrol, sub forma unor credite
în dolari pe piaţa internaţională a creditului.
15. Prin definiţie valutele sunt:
a) monedele care circulă şi sunt folosite în interiorul ţării
emitente;
b) monedele naţionale ale unei ţări acceptate în circulaţie şi
operare pe teritoriul altei ţări;
c) toate monedele naţionale care circulă pe teritoriul altei ţări
decât cea de emisiune.

173
 16. Moneda transferabilă (sau colectivă), cum este cazul rublei
transferabile, este acea monedă care:
a) este emisă de ţara-metropolă a unei anumite regiuni;
b) exprimă raporturile valorice dintr-o grupare de state;
c) are drept de transfer de la cetăţenii unei ţări către ai alteia.
17. Sistemul monetar tip Bretton-Woods a consfinţit următoarele
practici şi principii, opozabile tuturor ţărilor membre ale FMI:
a) cursuri fixe între toate monedele ţărilor membre;
b) reglarea deficitelor din balanţa SUA prin participarea tuturor
celorlalte monede pe piaţa valutară;
c) libera convertibilitate în aur a tuturor monedelor.
18. Fondul Monetar Internaţional are următoarele atribuţii:
a) crearea condiţiilor propice pentru trecerea la convertibilitate a
monedelor tuturor ţărilor membre;
b) ajută la aplicarea unor politici adecvate de echilibrare a
balanţelor de plăţi externe a ţărilor solicitante;
c) virează sume în valută pentru întrajutorarea ţărilor sărace.
19. Rezerva monetară internaţională sau oficială se caracterizează
prin următoarele elemente:
a) se constituie la bănci comerciale din valute şi devize necesare
efectuării unei multitudini de tranzacţii curente;
b) se compune numai din aur, valute, devize şi DST sau alte
unităţi monetare cu liberă circulaţie şi acceptare;
c) semnifică deţinerile de mijloace de plată internaţionale aflate la
dispoziţia autorităţii monetare
20. Lichiditatea internaţională cuprinde numai:
a) numai lichidităţile primare şi cele secundare;
b) numai lichidităţile terţiare, din hârtii mobilizabile pe termen
lung;
c) numai anumite facilităţi de credit, după variate condiţionări.
21. Prin „reciclarea petrodolarilor” se înţelege:
a) activitatea bancară cu dolari care se desfăşoară în zona statelor
principale exportatoare de petrol;
b) distribuirea excedentului de balanţă dinspre marii exportatori de
petrol către deficite din alte balanţe externe ale altor ţări;
174
 c) majorările succesive ale preţurilor la petrol şi produse
petroliere.
22. Drepturile speciale de tragere reprezintă:
a) deficitele cronice din balanţa de plăţi a SUA rezultate prin
decalajele între exporturile şi importurile de capital;
b) drepturile cetăţenilor americani de a-şi trage conturi în orice
bancă din alte state;
c) mijloace de plată şi rezervă instituite pentru a înlocui aurul.
23. Unităţile de cont internaţionale sunt:
a) unităţile monetare emise şi lansate în circulaţie de FMI;
b) monede compozite rezultate prin ponderarea în coş a unor
monede aparţinând unui grup de state;
c) unităţi monetare abstracte care măsoară depunerile la Banca
Mondială a clienţilor acesteia.
24. Sistemul monetar tip Bretton-Woods a consfinţit următoarele
practici şi principii, opozabile membrilor FMI:
a) libera emisiune şi circulaţie a DST în decontările internaţionale;
b) convertirea singulară în aur doar a dolarului american;
c) echilibrarea balanţei de plăţi a SUA prin atragerea dolarilor de
la fosta Uniune Sovietică.
25. Banca Mondială şi instituţiile afiliate are următoarele atribuţii:
a) asigură fonduri pentru înlăturarea decalajelor dintre ţări;
b) finanţează zone şi ţări analizate şi evaluate de experţii FMI în
baza unor ample programe de dezvoltare şi restructurare;
c) controlează volumul circulaţiei dolarilor USA la nivel mondial.
26. Specific rezervei oficiale este următorul fapt:
a) garantează solvabilitatea externă a unui stat;
b) permite deţinătorilor deponenţi la bănci comerciale diferite să
efectueze tranzacţii în orice monedă;
c) omologhează calitatea aurului cu care se bate moneda ţării.
27. Optimul volumului de lichidităţi internaţionale reflectă
maximum necesar pentru acoperirea importurilor aferente:
a) unei perioade estimate la 1-3 ani;
b) unui interval de până la 6 luni;

175
 c) pe o perioadă cuprinsă între 3-5 luni, după exigibilitate.
28. Băncile comerciale particulare au influenţat lichiditatea
internaţională prin reciclarea petrodolarilor prin:
a) distribuind inegal dolarii în lume prin majorările preţurilor la
ţiţei şi alte produse petroliere;
b) acordând credite preferenţiale numai exportatorilor de petrol;
c) operaţiunile specifice de depozit şi de creditare, care s-a
amplificat spectaculos după şocurile energo-petroliere din anii
'70.

ÎNTREBĂRI
1. Enunţaţi efectele care, în acelaşi timp, sunt şi condiţiile pentru care
se optează pentru convertibilitate!
2. Ce a reprezentat „cursul de referinţă" anunţat de BNR în 1994 şi ce
efecte a generat pe piaţa valutară românească?
3. Ce este „piaţa financiară" şi descrieţi fluxurile pe care această piaţă
le conţine!
4. Numiţi intermediarii, care participă alături de emitenţi şi
investitori, pe piaţa financiară (a tranzacţiilor cu titluri)! Indicaţi succint
atribuţiile specifice ale fiecăruia!
5. În ce constă intervenţia directă a statului în pieţele valutare?
6. Ce este revalorizarea/reprecierea monetară şi care sunt efectele
acestei acţiuni în plan intern şi extern?
7. Enunţaţi condiţiile care, în acelaşi timp sunt şi efectele trecerii la
convertibilitate.
8. Când s-a trecut la eliminarea oricăror restricţii legate de
schimburile valutare, în ce au constat acestea şi ce semnificaţie are
„convertibilitatea de cont curent"?
9. În seria titlurilor financiare ca titluri de valoare se înscriu acţiunile
şi obligaţiunile . Specificaţi elementele distincte ale acestora.
10. Care este sorgintea (presupusă sau adevărată) a eurodolarilor şi
care sunt avantajele operaţiunilor cu acestea?
11. În ce constă intervenţia indirectă a statului pe pieţele valutare?

176
 12. Definiţi devalorizarea şi care sunt efectele acesteia pe plan interior
şi exterior.
13. Numiţi 3 (trei) dintre cauzele datorită cărora cursul valutar este cel
mai sintetic dintre preţuri!
14. Ce a însemnat măsura de „confiscare a valutei” şi în ce perioadă s-
a aplicat din evoluţia monedei româneşti?
15. Ce sunt „pieţele valutare”? Care sunt operaţiunile specifice ce se
desfăşoară pe aceste pieţe?
16. Care evenimente şi realităţi reprezintă totodată şi sursa primordială
a eurodolarilor în lume?
17. Definiţia şi particularităţile scrisorii de garanţie bancară.
18. În ce mod o configuraţie ce tinde să pasivizeze balanţa de plăţi
externe – induce o anumită acţiune, o intervenţie aparte a statului?
19. Numiţi 3 (trei) dintre cauzele datorită cărora cursul valutar este cel
mai sintetic dintre preţuri!
20. Care au fost efectele liberalizării complete a pieţei valutare
adoptată în 1997 şi cu ce s-a înlocuit „cursul de referinţă” al BNR?
21. Definiţi activele financiare şi descrieţi cele trei tipuri de astfel de
active, cu consecinţele specifice fiecăruia!
22. Care este reala sursă primordială a eurodolarilor ca şir de
evenimente aglomerate în anii '70?
23. Definiţia şi particularităţile acreditivului documentar.
24. În ce mod, o configuraţie ce tinde să activizeze balanţa de plăţi
externe – induce o anumită intervenţie a statului?

177
178
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Bran P. – Relaţii valutar-financiare internaţionale,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1990
2. Dăianu D. – România şi Uniunea Europeană, Editura
Vrânceanu R. Polirom, Iaşi, 2002
3. Dăianu D. – Încotro se îndreaptă ţările post comuniste?,
Editura Polirom, Iaşi, 2000
4. Dobrescu, Em. M. – Integrarea economică, Ed. a II-a, ed. All Beck,
Bucureşti, 2001
5. Floricel C. – Relaţii valutar-financiare internaţionale,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996
6. Gaftoniuc S. – Finanţe internaţionale, Editura Economică,
Bucureşti, 1995
7. Gaftoniuc S. – Finanţe internaţionale, Ed. a III-a, Editura
Economică, Bucureşti, 2000
8. Hinkelman, E. G. – Plăţi internaţionale, Ed. Teora, Bucureşti,
2001
9. Kiriţescu C.C. – Moneda. Mică Enciclopedie, Editura
Dobrescu Em. D. Enciclopedică, Bucureşti, 1998
10. Kiriţescu, C. C. – Relaţii valutar-financiare internaţionale,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1978
11. Krueger A. – Determinarea cursului valutar, Editura
Sedona, Timişoara, 1996
12. MacMillan – Dicţionar de economie modernă, Editura
Codecs, Bucureşti, 1999
13. Manolescu G. şi – Politici economice, Ed. Economică, Bucureşti,
colectiv 1998
14. Moşteanu T. – Buget şi Trezorerie publică, Editura Style,
Bucureşti, 2000
15. Pascariu G.C. – Uniunea Europeană. Politici şi pieţe agricole,
Editura Economică, Bucureşti, 1999
16. Smith G. – Money, Banking and Financial Intermediation,
Editura MIT, USA&Canada, 1991

179
17. Susanu M. – Balanţa de plăţi externe a tranziţiei româneşti
– Teza de doctorat, ASE Bucureşti, 2002
18. Şaguna Drossu D. – Tratat de drept financiar şi fiscal, editura ALL
Beck, Bucureşti, 2001
19. Taşnadi A. – Robert A. Mundell şi zonele monetare optime,
Doltu C. Ed. ASE, Bucureşti, 2000
20. Téulon Fr. – Comerţul internaţional, editura Institutul
European Iaşi, 1997
21. Vaté M. – Leçons d’économie politique, editura
Economica, 8e édition, Paris, 1995
22. *** – Raportul anual BNR – 2001
23. *** – Colecţia Capital

180