Dobanda si rata dobanzii

Rata dobânzii este un fenomen de piaţă. Este preţul plătit pentru a dispune timp
de un an de 100 unităţi monetare. Ea reprezintă raportul procentual dintre mărimea
absolută a dobânzii anuale plătite şi creditul acordat. Mărimea dobânzii totale este
direct proporţională cu mărimea creditului acordat, durata lui în ani şi rata dobânzii.
Mărimea dobânzii se stabileşte pe piaţă în funcţie de cererea şi oferta de capital, şi
depinde de o serie de factori economici şi politici, cum ar fi mărimea procesului
inflaţionist. Din cauza acestui proces, s-a trecut de la dobânda fixă, la dobânda
variabilă, care se calculează periodic (de regulă la 3 luni) în funcţie de evoluţia dobânzii
pe piaţă. În felul acesta creditorul se apară de pierderea care ar rezulta pentru el din
fixarea unei dobânzi neschimbate la acordarea creditului într-o perioadă de ascensiune
a dobânzii.

In sistemul bancar se practica:

-dobanda simpla – este folosita atunci cand perioadele pentru care se calculeaza
aceasta sunt mai mici de un an, in acest caz dobanda aferenta se incaseaza (nu se
capituleaza)

-dobanda compusa- este folosita atunci cand perioadele pentru care se

calculeaza aceasta sunt mai mari de nun an ,in acest caz dobanda se capituleaza ( se
plateste dobanda la dobanda)
Din cauza inflatiei vom intalni o rata nominala a dobanzii (dobanda cuvenita prin
actul de credit ) si rata reala a dobanzii.
In conditiile in care rata nominala a dobanzii este de 50 % iar rata inflatiei este de
40 % rata dobanzii reale va reprezenta 7,14 % ( dobanda reala pozitiva), ceea ce
inseamna ca se recupereaza puterea de cumparare a capitaluilui angajat si o suma c3e
reprezinta dobanda reala , de dimensiuni mult diminuate in raport de nivelul nominal.
Dimpotrivă, în cazul în care rata nominală a dobânzii este de 50%, iar rata
inflaţiei este de 80%, rata dobânzii reale va reprezenta - 16,66% (sau altfel spus
dobânda reală negativă de 16,66%), ceea ce evidenţiază nu numai lipsa oricărui profit
pe seama acestei operaţiuni, dar şi o pierdere substanţială din puterea de cumpărare a
capitalului avansat.

Rata dobanzii este o marime variabila in timp.Nivelul si dinamica ei sunt

rezultatul actiunii concomitente, convergente si contradictorii, a mai multor factori
generali si specifici cu influente directe sau indirecte cum sunt rata profitului, raportul
dintre cererea si oferta de capital de imprumut , riscul pentru cel ce acorda capital de
imprumut , inflatia durata creditului, politica guvernului.

Rata dobanzii este in stransa legatura cu rata profitului , trebuind sa fie mai mica
descat aceasta. In caz contrar , intreprinzatorii nu vor angaja credite deoarece, din
valorificarea lor prin investitiii , ar trebui sa consume intregul profit sau chiar mai mult
pentru a plati dobanda , ceea ce ar face nerentabila activitatea lor.

Cererea şi oferta de capital de împrumut este un factor cu acţiune amplă şi

directă asupra ratei dobânzii. Dacă presupunem că avem situaţia unei pieţe cu
concurenţă perfectă, creşterea cererii de capital atrage o ridicare a ratei dobânzii şi
invers; nivelul dobânzii, în urma confruntării cererii şi ofertei de capital este dat de
punctul de intersecţie dintre curba cererii şi ofertei de capital de împrumut. Punctul de
intersecţie unde cererea este egală cu oferta determină dobânda de echilibru.
Riscul pentru cel ce acorda capitalul de împrumut este un alt factor care
influenţează nivelul dobânzii. Cu cât posibilitatea returnării capitalului de împrumut este
mai mare, cu atât riscul este mai mic şi rata dobânzii mai redusă. Dimpotrivă, cu cât
riscul este mai mare, cu atât şi dobânda este mai ridicată.

Politica guvernului poate influenţa într-un sens sau altul evoluţia ratei dobânzii.
Atunci când pe piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii care
acţionează în direcţia creşterii ratei dobânzii, guvernul poate interveni în sensul stopării
acestui proces, stabilind un plafon maxim al ratei dobânzii. Efectele pot fi însă
contradictorii. Solicitanţii de credite îşi vor spori cererile în condiţiile unei dobânzi mai
reduse, ofertanţii însă care se văd descurajaţi de reducerea ratei dobânzii vor micşora
oferta de credit, ceea ce se va concretiza într-o cerere de credite de împrumut
nesatisfacută, în condiţiile în care există disponibilităţi băneşti în economie.
 Rata dobânzii depinde şi de conjunctura economică. În perioadele de relansare
economică, pentru stimulareaContrar opticii convenţionale, ar trebui spus de la bun
început că rata dobânzii nu este fixată de bănci. Rata dobânzii nu este rezultatul
mecanic al unor factori care, în ultimă instanţă, ţin de voinţa unui om sau a unei
instituţii. Dobânda este un fenomen social mult mai complex. În mod fundamental ea
reflectă modul în care indivizii apreciază bunurile prezente în raport cu bunurile
viitoare. Altfel spus, rata dobânzii rezultă din preferinţa societăţii pentru consumul
imediat în dauna economisirii (consumului viitor). Cu cât indivizii pun un preţ mai
mare pe consum, adică pe bunurile prezente, cu atât bunurile viitoare au o
importanţă mai mică. Invers, cu cât societatea preţuieşte mai mult viitorul şi, în
consecinţă, economiseşte o parte mai mare din venit, cu atât investiţiilor, rata
dobânzii scade, în timp ce în perioade de recesiune aceasta creşte. Dobânda este
un fenomen social mult mai complex. În mod fundamental ea reflectă modul în care
indivizii apreciază bunurile prezente în raport cu bunurile viitoare. Altfel spus, rata
dobânzii rezultă din preferinţa societăţii pentru consumul imediat în dauna
economisirii (consumului viitor). Cu cât indivizii pun un preţ mai mare pe consum,
adică pe bunurile prezente, cu atât bunurile viitoare au o importanţă mai mică.
Băncile acţionează ca intermediar în tranzacţiile bunuri prezente – bunuri viitoare. În
virtutea acestei funcţii băncile îşi opresc o marjă, care să acopere riscul operaţiunilor
de intermediere. Această marjă, care stă la baza profitului bancar se stabileşte pe
piaţă, ca şi rata dobânzii, prin concurenţa dintre bănci. Cu cât numărul băncilor este
mai ridicat, cu atât rata profitului obţinută de acestea va scădea, ceea ce va reduce
diferenţa dintre rata dobânzii la depozite şi rata dobânzii la credite. Din acest punct
de vedere, o posibilă explicaţie pentru rata înaltă a dobânzii active în ţara nostră
este insuficienta concurenţă din industria bancară românească. Dar, pentru acest
fapt, iarăşi responsabile nu sunt băncile, ci statul, care prin reglementări stufoase
sufocă practic libera intrare pe piaţă a unor noi concurenţi.
Un alt factor important în stabilirea nivelului dobânzii pe piaţă este rata anticipată a
deprecierii monedei. Cu cât este mai mare rata inflaţiei, cu atât este mai ridicată rata
dobânzii. Dacă un individ este pregătit să renunţe la 100 u.m astăzi în schimbul a
105 u.m. peste un an, cu siguranţă el nu va mai face tranzacţia dacă se aşteaptă ca
 puterea de cumpărare a banilor să scadă la jumătate în următorul an. În schimb, va
pretinde o dobândă care să compenseze pierderea aşteptată a valorii unităţii
monetare şi să-i ofere câştigul „real” de 5%. Din păcate, nici această consideraţie nu
joacă în favoarea reducerii ratei dobânzii în România.
Nu în ultimul rând, rata dobânzii din economie este afectată de intervenţia directă
a guvernului asupra pieţei creditului. În România, statul s-a împrumutat masiv de la
bănci şi de la populaţie pentru a acoperi deficitul bugetar. Riscul ratei dobânzii îl
constituie riscul pierderilor la care este supusă o bancă în urma modificării ratelor
dobânzii. Acest risc apare când activele băncii (creditele, investiţiile etc.) devin scadente
sau ale căror preţuri noi se stabilesc în altă perioadă de timp decât la pasivele băncii
(depozitele, împrumuturile) care reprezintă sursa de mijloace pentru active. Fluctuaţiile
ratei dobânzii pot afecta profitul unei bănci, valoarea economică de bază a activelor,
pasivelor şi posturile extrabilanţiere ale băncii.

Scopul dirijării riscului ratei dobânzii este:

De a obţine un venit net aferent dobânzii stabil şi de a optimiza profitul băncii, în

acelaşi timp menţionând capitalul normativ total;
De a controla nivelul ratei dobânzii şi al riscului termenelor de scadenţă la o
bancă;
De a menţine o lichiditate suficientă.
Rapoartele cu privire la analiza diferenţelor indică suma activelor şi pasivelor
sensibile la rata dobânzii ale unei bănci (atât posturile bilanţiere cât şi
extrabilanţiere) al căror preţ va fi stabilit din nou în decursul unei perioade
specificate de timp. Pentru a stabili valoarea riscului la care este supus profitul
băncii, este necesar ca în fiecare perioadă din activele sensibile la rata dobânzii
de scăzut pasivele sensibile la rata dobânzii pentru a obţine “diferenţa” de la
stabilirea noilor preţuri pentru acea perioadă.
Relaţia dintre dobânda nominală şi cea reală este un element esenţial al teoriilor
contemporane asupra dobânzii ,având ca susţinător pe Milton Friedman .Teoriile
contemporane pornesc de la constatarea că rata dobânzii nominale îşi menţine tendinţa
de creştere ,chiar în condiţiile în care rata de creştere a masei monetare revine la nivelul
anterior ,iar preţurile încetează a mai creşte.

În momentul în care rata de creştere a masei monetare depăşeşte rate de

creştere a produsului intern ,cererea de bunuri şi servicii devine excedentară şi anticipă
inflaţia.Ca urmare,deponenţii vor solicita o dobândă nominală cel puţin egală cu rata
reală a dobânzii ,majorată cu rata anticipată a inflaţiei .La rândul lor, debitorii vor fi
dispuşi să plătească dobânzi majorate,deoarece ştiu că sporirea preţutilor le va accesa
plata acesteia. o cantitate mare de lichiditate şi cu un cost redus este posibilă în
condiţiile unei rate reduse a dobânzii şi invers,o lichiditate mai mică cantitativ ,sau cu un
cost mai mare îşi are originea într-o rată a dobânzii mai mare.

Relaţia dintre dobânda nominală şi cea reală este un element esenţial al teoriilor
contemporane asupra dobânzii ,având ca susţinător pe Milton Friedman .Teoriile
contemporane pornesc de la constatarea că rata dobânzii nominale îşi menţine tendinţa
de creştere ,chiar în condiţiile în care rata de creştere a masei monetare revine la nivelul
anterior ,iar preţurile încetează a mai creşte.

În momentul în care rata de creştere a masei monetare depăşeşte rate de

creştere a produsului intern ,cererea de bunuri şi servicii devine excedentară şi anticipă
inflaţia.Ca urmare,deponenţii vor solicita o dobândă nominală cel puţin egală cu rata
reală a dobânzii ,majorată cu rata anticipată a inflaţiei .La rândul lor, debitorii vor fi
dispuşi să plătească dobânzi majorate,deoarece ştiu că sporirea preţutilor le va accesa
plata acesteia.

Teoriile dobânzii îşi îndreaptă atenţia asupra forţelor ”reale” ale productivităţii .
Acţiunea autorităţilor monetare în ultimele decenii şi absenţa şomajului au diminuat
considerabil impactul forţelor reale prezentat de teoria neoclasică. Drept rezultat,
economiştii au abandonat pista teoriilor reale ale dobânzii. Teoria dobânzii este fie o
teorie a preferinţelor pentru lichiditate, în care rata bănească a dobânzii depinde de
cererea şi oferta stocului de bani şi acţiuni, fie o teorie a fondurilor împrumutabile, în
care rata bănească a dobânzii depinde de cererea şi oferta fondurilor totale
împrumutate. S-a sugerat uneori conflictul dintre teoriile reale şi monetare ale dobânzii.
În concordanţă cu teoriile reale, dobânda este produsul capitalului şi un rezultat al
abstinenţei de la consumul prezent.

Rata dobânzii în sistemul Keynesian nu este determinată de cantitatea de bani şi

stadiul lichidităţii, ci de forţele ”reale” exprimate în raportul investiţii - cerere şi funcţie de
consum. Pe scurt, economiştii clasici au neglijat influenţa forţelor monetare asupra ratei
dobânzii, dar progresul analitic real s-a realizat când ei au respins ipoteza că explicaţiile
asupra ratei dobânzii se pun în evidenţă singure sub forma cantităţii de bani.

Hicks este considerat adevăratul fondator al ideii conform căreia cererea de bani
este pur şi simplu un aspect al problemei de alegere a portofoliului optim de active
demonstrând că banii deţinuţi parţial sub forma de depozit de valoare trebuie
consideraţi un fel de activ de capital. Deci, ecuaţia cererii de bani trebuie să includă
întreaga avuţie şi ratele aşteptate ale venitului asupra activelor nemonetare ca variabile
explicative. Pentru că indivizii pot opta pentru păstrarea portofoliilor averii sub formă de
Cash, variabila avuţiei reprezintă restricţia bugetului deţinerilor de bani. Indivizii îşi
optimizează balanţele lor de portofoliu prin compararea veniturilor.

Teoria preferinţei pentru lichiditate a fost dezvolatată de către John Maynard

Keynes,în cadrul acesteia ,echilibrul ratei dobânzii stabilindu-se în termenii cererii şi
ofertei de monedă.

Punctul de pornire al acestei analize îl constituie considerarea a două categorii

principale de active preferate de populaţie pentru conservarea averii : banii şi titlurile
pieţei de capital.

Pe ansamblul economiei ,cantitatea totală de avere trebuie să fie egală cu

cantitatea de obligaţiuni oferite plus cantitatea de monedă oferită.De
asemenea ,cantitatea de obligaţiuni şi de monedă pe care populaţia doreşte să le deţină
(şi care reprezintă cererea) trebuie să fie egale cu suma totală a averii deţinute.

Dacă se notează :-oferta de titluri cu Ot;

-oferta de monedă cu Om;

-cererea de titluri cu Ct;

 -cererea de monedă cu Cm;

Se poate scrie : Ot+Om=Ct+Cm

Dacă se separă termenii monetari de cei care exprimă titluri,atunci:

Ot-Ct=Cm-Om, ceea ce înseamnă că ,dacă piaţa monetară este în

echilibru ,respectiv cerera de monedă este egală cu oferta de monedă(Cm=Om) ,se va
produce un echilibru şi pe piaţa obligaţiunilor,respective Ot=Ct.

Determinarea ratei dobânzii în condiţii de echilibru urmează acelaşi

raţionament ,atât prin luarea în considerare a cererii şi ofertei de titluri ,precum şi prin
scrierea ecuaţiei cererii şi ofertei de monedă.

. Efectul veniturilor se manifestă în următoarele situaţii:

-atunci când economia se află în expansiune şi nivelul veniturilor

sporeşte,populaţia va manifesta o preferinţă pentru deţinerea de monedă ,
ca rezervă a valorii;
-în aceleaşi condiţii de creştere economică ,populaţia realizează un volum
mai mare de tranzacţii utilizând moneda ,de unde rezultă preferinţa pentru
deţinerea acestui tip de active;
-rezultă că un nivel înalt al veniturilor generează creşterea cererii de
monedă ;din punct de vedere grafic ,influenţa acestui factor se traduce
printr-o deplasare a curbei cererii de monedă spre dreapta.
Nivelul preţurilor .Pentru a demonstra efectul acestei variabile,Keynes ia în
considerare cantitatea de monedă care poate fi achiziţionată .Atunci când
nivelul preţurilor creşte,cu aceeaşi cantitate de monedă se va achiziţiona un
volum mai scăzut de bunuri şi servicii.

Pentru restabilirea echilibrului ,populaţia va prefera să deţină o cantitate de

monedă (în expresie nominală) mai mare.

Concluzia este următoarea:creşterea nivelului preţurilor conduce la creşterea

cererii de monedă.
 În cadrul analizei preferinţei pentru lichiditate este luată în considerare majorarea
ofertei de monedă ,produsă ca urmare a acţiunilor băncii de emisiune.La modul
general,orice majorare a ofertei de monedă ,dirijată de banca centrală ,conduce la
deplasarea curbei ofertei spre dreapta.

Analiza preferinţei pentru lichiditate şi a modului de influenţare a ratei dobanzii

prezintă importanţă practică ,întrucât pe baza acestor aspecte este posibil de evaluat
care sunt efectele politicii monetare asupra ratei dobânzii.

Oferta de
monedă
Rata
dobânzii
Om

2
rd2
Cm2
1
rd1
Cm1

Nivelul ratei dobânzii este determinat de punctul de intersecţie „i” (punctul de

echilibru) al cererii şi ofertei fondurilor de împrumut.Cererea de credite este determinată
de nevoia de bani a tuturor participanţilor pe piaţă.Oferta reprezintă disponibilul celor
care dau cu împumut.
 %
O

Rata
dobânzii

i
C

lei
q

Curba cererii de fonduri are o evoluţie descrescătoare ,deoarece solicitanţii de fonduri

preferă sume mari de fonduri de împrumut la un nivel scăzut al ratei dobânzii.

Curba oferetei de fonduri are o evoluţie crescătoare ,indicând faptul că ,cei care
oferă fondurile sunt dispuşi să ofere la un nivel ridicat al ratei dobânzii.Volumul ofertei
şi al cererii fondurilor de împrumut este determinat de o serie de factori care
influenţează comportamentul participanţilor pe piaţă astfel:

Oferta de fonduri de împrumut:

-Persoanele fizice pot avea exces de venituri faţă de cheltuielile pentru bunurile de
consum sau pot să-şi reducă sumele de bani în cash prin transformarea acestora în
active financiare cu grad ridicat de lichiditate sau vor să-şi investească stocul de bogăţie
în active financiare ,fie economisirea în prezent pentru cheltuielile viitoare cu
sănătatea ,achiziţii de bunuri;
Oferta de fonduri de împrumut ale persoanelor fizice este determinată de nivelul
ratei de recuperare a investiţiei în active financiare
 Potrivit lui Adam Smith, acumularea capitalului este cauza principală a
progresului economic. Smith înţelege prin capital un stoc de mărfuri nefinisate care
permite producătorului să treacă peste intervalul de timp dintre aplicarea intrărilor şi
apariţia producţiei finale. El face distincţie între capital fix şi capital circulant şi atrage
atenţia asupra proporţiilor diferite ale capitalului fix de muncă în diverse ramuri
industriale.Aşa cum arată Mark Blaug în ,la Smith capitalul circulant este format din
acele mărfuri care produc un câştig proprietarilor prin vinderea în cursul unui ciclu de
producţie, în contrast cu mărfurile de capital fix, care iau parte la procesul productiv fără
a suferi modificări.

Analiştii consideră că schimbările în nivelul ratei dobânzii sunt consecinţa inflaţiei

actuale sau a inflaţiei prognozate.Există o relaţie directă între nivelul ratei dobânzii şi
nivelul ratei inflaţiei.Ratele dobânzii scad când nivelul ratei inflaţiei este mic.Dacă rata
inflaţiei creşte ,băncile vor avea reţineri în acordarea creditelor ,deoarece câştigurile
viitoare din dobânzi vor scădea.Clienţii, dimpotrivă,vor solicita mai multe credite,pentru
a plăti o dobândă care se devalorizează în timp.

Relaţia lui Irving Fisher

In 1896 Fisher a publicat un articol în care prezenta relaţiile dintre rata dobânzii
nominale (de piaţă ) şi rata dobânzii reale :

i =r+pe

în care : i - rata dobânzii nominale (de piaţă) 

r – rata dobânzii reale 

pe – premium de inflaţie 

Rata dobânzii reale reprezintă câştigul investitorului pentru a-şi compensa

consumul amânat.

Această rata este ex-ante –înainte ca rate inflaţiei actuale să fie cunoscută.

Premium de inflaţie reprezintă câştigul necesar compensării investitorilor pentru

pierderea puterii de cumpărare datorită creşterii inflaţiei pe perioada investiţiei.
 Dacă rata reală ex-ante este constantă.atunci schimbările în nivelul ratei inflaţiei
vor determina schimbări în nivelul ratei dobânzii nominale .

Cu o rată a dobânzii ex-ante constantă ,din relaţia lui Fisher rezultă că rata
dobânzii nominale se va modifica în aceeaşi direcţie ,cu acelaşi procent al ratei inflaţiei.

Relaţia lui Mundell-Tobin

Relaţia lui Fisher a provocat o serie de critici aduse de unii economişti.

Criticile cele mai recente au fost cele ale lui Robert Mundell şi James Tobin,care
susţin că schimbările în nivelul ratei inflaţiei modifică nivelul ratei reale ex-ante în
direcţia opusă.

Dacă rata inflaţiei creşte descreşte şi invers .

Creşterea ratei inflaţiei diminuează valoarea reală a investiţiei.Pentru a

contracara diminuarea valorii investiţiei ,investitorii vor trebui să economisească mai
mult.Creşterea econoimiilor în condiţiile creşterii ratei inflaţiei micşorează câştigul
pentru compensarea consumului amânat şi deci rata dobânzii reale ex-ante
descreşte.Inflaţia scăzută produce efectul opus,deoarece valoarea reală a investiţiei
creşte şi economiile scad.

Oricare persoana ,in special daca vrea sa contracteze un credit , doreste ca

banca sa ii ofere o rata a dobanzii anuala cat mai mica pentru a plati o dobanda lunara
cat mai mica posibila . Insa , daca bancile ar scadea ratele dobanzilor cat mai mult
posibil , acest lucru ar avea un efect negativ asupra economiei tarii.Avand in vedere ca
pietele se construiesc pe baza cererii si ofertei , pentru a mentine echilibrul ca efect al
scaderii ratei dobanzii va trebui sa creasca masa monetara pe piata.Acest lucru ar
conduce la deprecierea monedei nationale.In schimb , o rata a dobanzii mai mare are
efecte mai pozitive asupra economiei nationale conducand si la o apreciere a monedei
nationale.