Suport Curs RVFI Partea I 2021 2022

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA

AFACERILOR
PROFIL: ECONOMIC
SPECIALIZAREA: FINANŢE ŞI BĂNCI, ANUL III
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI
RELAŢII VALUTAR-FINANCIARE
INTERNAŢIONALE
SUPORT DE CURS
PROF. UNIV. DR. GHEORGHE M. VOINEA
IAŞI 2021/2022
CUPRINS
Introducere .................................................................................................................... 4
CAP. 1. Conceptul şi sfera relaţiilor valutar-financiare internaţionale ....................... 6
1.1. Conţinutul şi sfera relaţiilor valutar-financiare internaţionale .................... 6
1.2. Mutaţii şi tendinţe în relaţiile valutar-financiare internaţionale .................. 9
CAP. 2. Sisteme de cooperare internaţională în domeniul valutar şi financiar ....... 14
2.1. Sistemul valutar de la Bretton Woods ............................................................ 14
2.2. Uniunea Monetară Europeană ........................................................................ 21
CAP. 3. Valutele şi Drepturile Speciale de Tragere .................................................... 36
3.1. Valutele – concept, forme, regim de schimb ................................................. 36
3.2. Drepturile Speciale de Tragere ................................................................... 45
CAP. 4. Cambiile, biletele la ordin, cecurile şi cardurile – instrumente de plată
internaţionale ........................................................................................................ 53
4.1. Cambia – instrument de plată în relaţiile economice internaţionale ............... 54
4.2. Biletul la ordin ................................................................................................ 63
4.3. Cecul ............................................................................................................... 65
4.4. Cartea de plată (cardul) .................................................................................... 67
CAP. 5. Cursul de schimb şi impactul său în relaţiile economice internaţionale ....... 72
5.1. Cursul valutar: concept, funcţii, forme ........................................................... 72
5.2. Flotarea cursurilor valutare ............................................................................. 76
5.3. Factori care influenţează cursul valutar ........................................................ 79
5.4. Influenţa cursului valutar asupra relaţiilor economice internaţionale ........... 87
5.5. Riscul valutar şi măsuri de protecţie ............................................................... 92
CAP. 6. Pieţele valutare şi pieţele instrumentelor financiare derivate pe
valute...................................................................................................................... 97
6.1. Sfera pieţelor valutare şi participanţii ............................................................. 97
6.2. Operaţiile pe pieţele valutare .......................................................................... 99
6.3. Pieţele contractelor futures pe valute ............................................................. 105
6.4. Pieţele contractelor de opţiuni pe valute ......................................................... 113
CAP. 7. Piaţa valutară din România ............................................................................. 124
7.1. Politica valutară a Băncii Naţionale a României ........................................... 124
7.2. Sfera pieţei valutare din România şi operatiunile valutare ............................ 126
7.3. Organizarea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în România ........... 131
7.4. Operaţiunile pe piaţa caselor de schimb valutar pentru persoane fizice pe
teritoriul României................................ .......................................................... 133
7.5. Politica Băncii Naţionale a României privind cursul de schimb.................... 135
CAP. 8. Piaţa eurovalutelor şi pieţele financiare internaţionale .................................. 140
8.1. Piaţa eurovalutelor .......................................................................................... 140
2
Conceptul şi sfera relaţiilor valutar-financiare internaţionale
8.2. Pieţele financiare internaţionale ..................................................................... 145

8.3. Tehnici financiare de gestiune a riscurilor de pe pieţele financiare
internaţionale .............................................................................................. 156
CAP. 9. Investiţiile străine directe ................................................................................ 167
CAP. 10. Formarea şi utilizarea rezervelor internaţionale .......................................... 174
10.1. Lichiditatea internaţională: sferă şi forme de exprimare ............................. 174
10.2. Rezervele internaţionale ............................................................................... 176
10.3. Rezervele internaţionale ale României ......................................................... 179
CAP. 11. Creditul internaţional: trăsături, forme, garanţii .......................................... 182
11.1. Creditul internaţional: trăsături şi clasificare ................................................ 182
11.2. Formele creditului internaţional ................................................................... 184
11.3. Forfaitingul şi factoringul ............................................................................. 186
11.4. Creditele în valută acordate de băncile comerciale din România ................ 189
CAP. 12. Modalităţi şi acorduri de plată internaţionale .............................................. 194
12.1. Sfera şi gruparea plăţilor internaţionale ........................................................ 194
12.2. Acreditivul documentar ................................................................................ 199
12.3. Incasso documentar ...................................................................................... 217
12.4. Ordinul de plată ............................................................................................ 225
12.5. Decontările internaţionale prin SWIFT şi MONEY GRAM .............................. 227
12.6. Scrisoarea de garanţie bancară ..................................................................... 229
12.7. Compensaţia ................................................................................................. 233
CAP. 13. Balanţa de plăţi ........................................................................................... 237
13.1. Echilibrul extern şi conexiunile sale ............................................................. 237
13.2. Conceptul de balanţă de plăţi şi structurarea datelor .................................. 238
13.3. Capitolele balanţei de plăţi ........................................................................... 244
13.4. Balanţa de plăţi a României .......................................................................... 246
13.5. Impactul politicilor monetare şi bugetare asupra echilibrului balanţei de
plăţi ............................................................................................................. 250
CAP. 14. Riscul de ţară şi importanţa sa pe plan internaţional ................................ 258
14.1. Definirea riscului de ţară şi fapte generatoare de risc de ţară ...................... 258
14.2. Estimarea şi acoperirea riscului de ţară ........................................................ 263
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................... 267
Anexa 1: Lista valutelor şi siglelor internaţionale ale ţărilor membre ale F.M.I. .... 271
Anexa 2: Feţele specifice ale monedei EURO ........................................................ 277
Anexa 3: Momentele integrării monetare europene ................................................ 278
3
INTRODUCERE
Relaţiile valutar-financiare internaţionale reprezintă un domeniu

important şi de actualitate pentru pregătirea la specializarea finanţe-bănci.
Disciplina „Relaţii valutar-financiare internaţionale” are drept obiective:
cunoaşterea principiilor de formare şi utilizare a fondurilor la nivel internaţional,
a teoriilor care explică funcţionarea mecanismelor financiare, dobândirea de
capacităţi pentru a adopta decizii fundamentate şi eficiente în domeniul
financiar, formarea unui comportament de specialitate care să asigure
identificarea factorilor şi a soluţiilor eficiente.
În sfera relaţiilor valutar-financiare s-au produs mutaţii profunde din
punct de vedere al dimensiunii valorice, precum şi pe planul tehnicilor şi
instrumentelor, în ultimii 40 ani, în contextul unor influenţe exercitate de
transformările politice din lume, de şocurile petroliere, de integrare şi
globalizare.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale exercită o influenţă însemnată
asupra programelor de creştere economică ale ţărilor, asupra schimburilor
comerciale internaţionale şi asupra echilibrului extern.
În acest context, cunoaşterea relaţiilor valutar-financiare internaţionale
de către viitorii specialişti în finanţe-bănci prezintă o importanţă deosebită din
perspectiva administrării eficiente a fondurilor la nivel internaţional, a
dezvoltării durabile a ţărilor şi a progresului pe plan economic şi social.
În structura disciplinei „Relaţii valutar-financiare internaţionale” se
încadrează următoarele teme: conţinutul şi sfera relaţiilor valutar-financiare
internaţionale, sisteme de cooperare monetară la nivel internaţional, valutele şi
monedele internaţionale, cambiile , biletele la ordin şi cecurile, cursul de schimb
şi impactul său pe plan internaţional, pieţele valutare şi pieţele derivate de
valute, piaţa eurovalutelor şi pieţele financiare internaţionale, lichiditatea şi
rezervele internaţionale, creditul internaţional, plăţile internaţionale, balanţa de
Conceptul şi sfera relaţiilor valutar-financiare internaţionale
plăţi şi riscul de ţară. Instituţiile financiare internaţionale se vor explica printr-o

altă disciplină cu acest titlu.
Temele din structura disciplinei „Relaţii valutar-financiare
internaţionale” au fost elaborate pornind de la abordările din literatura de
specialitate română precum şi străină.
Sperăm că prin lucrarea Relaţii valutar-financiare internaţionale vom
contribui la aprofundarea cercetării relaţiilor valutar-financiare internaţionale şi
la îmbunătăţirea pregătirii de specialitate.
Iaşi, aug. 2010
5
CAPITOLUL 1
CONCEPTUL ŞI SFERA RELAŢIILOR

VALUTAR-FINANCIARE INTERNAŢIONALE
Termeni-cheie: relaţii valutar-financiare internaţionale, relaţii valutare, relaţii

financiare internaţionale, credit internaţional, globalizare, risc
sistemic, asistenţă financiară pentru dezvoltare.
1.1. Conţinutul şi sfera relaţiilor valutar-financiare interna-

ţionale
Relaţiile valutar-financiare internaţionale mijlocesc schimburile de

bunuri şi servicii dintre ţări prin intermediul valutelor şi a altor
instrumente de plată internaţionale, precum şi formarea şi redistribuirea
unor fonduri în valută necesare echilibrării balanţelor de plăţi, dezvoltării
economiei ţărilor, cooperării tehnice, ştiinţifice, culturale şi sociale.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale reflectă raporturile
economice de schimb şi de transfer de creanţă, care se exprimă şi se
realizează prin intermediul valutelor şi altor mijloace de plată
internaţionale în vederea dezvoltării economice a fiecărei ţări, a
realizării schimburilor comerciale şi a cooperării internaţionale.
Raporturile economice de schimb şi de transfer de creanţă care se
exprimă şi se realizează prin intermediul valutelor, monedelor
internaţionale şi instrumentelor de credit şi de plată, pentru a asigura
dezvoltarea economică a ţărilor, desfăşurarea schimburilor comerciale
internaţionale sunt cunoscute în mod frecvent cu denumirea de finanţe
internaţionale.
Sisteme de cooperare internaţională în domeniul valutar şi financiar
Raporturile economice de schimb şi transfer de creanţă de pe plan

internaţional reflectă trăsătura definitorie a finanţelor, exprimarea în
formă bănească, precum şi transfer de valoare cu titlu definitiv sau pe
baza principiului rambursabilităţii în vederea satisfacerii unor cerinţe cu
caracter colectiv. Finanţele internaţionale reflectă procesele economice şi
relaţiile sociale ce se formează la nivel internaţional pentru susţinerea
schimburilor comerciale, a dezvoltării economice a ţărilor, precum şi
pentru asigurarea cooperării economice şi sociale.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale se deosebesc de alte
componente ale relaţiilor economice internaţionale prin următoarele:
• relaţiile valutar-financiare mijlocesc schimburile economice
internaţionale, colaborarea economică, ştiinţifică, culturală şi socială;
• relaţiile valutar-financiare exprimă raporturi economice de formare,
repartizare şi utilizare a unor fonduri în valută necesare schimburilor
economice internaţionale, dezvoltării economice a ţărilor şi cooperării
internaţionale;
• relaţiile valutar-financiare se manifestă între state suverane şi
independente, între persoane juridice şi fizice din state diferite,
precum şi în raporturile cu organisme financiar-bancare
internaţionale;
• relaţiile valutar-financiare internaţionale se exprimă prin intermediul
unei valute sau al unui instrument de plată internaţional.
a) Relaţiile valutare asigură comensurarea raporturilor economice
de schimb şi de transfer de creanţă la nivel internaţional prin intermediul
valutelor sau al altor instrumente de plată internaţionale. Schimburile
economice internaţionale, prestările de servicii, formarea şi redistribuirea
fondurilor pe plan internaţional, contractarea şi rambursarea unor
împrumuturi pe pieţele bancare şi financiare internaţionale, ce se exprimă
în valută, formează relaţiile valutare.
b) Relaţiile financiare internaţionale reflectă raporturile econo-
mice privind constituirea, repartizarea şi utilizarea unor fonduri în valută
necesare dezvoltării economice, schimburilor şi cooperării internaţionale.
Fondurile în valută se formează pe seama unei părţi din produsul
intern brut, din resursele disponibile în valută ale băncilor, organizaţiilor,
din cotizaţii, ajutoare, donaţii.
7
Relaţii valutar-financiare internaţionale
Transferul de creanţă ce se realizează prin intermediul relaţiilor

financiare internaţionale se exprimă în valută şi se derulează între
persoane fizice şi juridice din state diferite şi în relaţiile cu organismele
internaţionale.
În cadrul relaţiilor financiare internaţionale se individualizează
asistenţa financiară pentru dezvoltare, care îmbracă forme diferite:
ajutorul public pentru dezvoltare acordat de statele dezvoltate ţărilor
sărace, mişcările de capital particular spre ţările în curs de dezvoltare,
investiţii directe de capital din ţările dezvoltate în ţările mai puţin
dezvoltate. Ţările dezvoltate s-au angajat să acorde un ajutor public
pentru dezvoltare (în cadrul deceniilor dezvoltării), într-o anumită
proporţie din produsul intern brut, sub formă de donaţii şi împrumuturi pe
termen lung din surse oficiale sau sub formă de investiţii în sectorul
particular. În cadrul OCDE, Comitetul Asistenţei pentru Dezvoltare
(CAD) monitorizează finanţarea externă a ţărilor în curs de dezvoltare.
c) Creditul internaţional cuprinde raporturile care reflectă
atragerea unor disponibilităţi în valută şi redistribuirea lor în vederea
satisfacerii unor cerinţe ale statelor sau ale societăţilor comerciale din
diferite state. Relaţiile de credit internaţional se caracterizează prin
următoarele:
• resursele de creditare se formează pe seama disponibilităţilor în valută
care provin de la bănci, societăţi comerciale, organisme financiar-
bancare internaţionale şi din alte resurse;
• resursele în valută se mobilizează şi repartizează pe baza
rambursabilităţii şi cu condiţia plăţii unei dobânzi.
Creditele internaţionale se grupează după părţile care le
perfectează în credite guvernamentale ce se acordă de state, credite
bancare ce iau naştere între bănci şi clienţi şi credite comerciale ce se
manifestă între exportatori şi importatori.
Un rol însemnat în mobilizarea disponibilităţilor în valută şi în
acordarea creditelor revine băncilor, organismelor financiar-bancare
internaţionale şi burselor de valori. Creditele internaţionale se perfectează
prin acorduri, convenţii şi contracte externe.
Creditele internaţionale se pot acorda persoanelor juridice care
efectuează importuri, exportatorilor, statelor şi se utilizează pentru
dezvoltarea comerţului exterior şi a serviciilor, a unor ramuri economice,
precum şi pentru modernizarea şi introducerea unor tehnologii noi.
8
Relaţiile valutar-financiare internaţionale au un rol important în

sprijinirea eforturilor ţărilor în vederea modernizării structurilor
economice, în reducerea decalajelor economice dintre state, în stimularea
dezvoltării schimburilor economice internaţionale şi în asigurarea
echilibrului balanţelor de plăţi.
1.2. Mutaţii şi tendinţe în relaţiile valutar-financiare

internaţionale
Relaţiile valutar-financiare internaţionale au înregistrat profunde

transformări din punct de vedere al sferei, mecanismelor şi impactului lor
asupra schimburilor economice şi cooperării internaţionale.
Până la începutul anului 1970, în sfera relaţiilor valutar-financiare
internaţionale se încadrau mecanismele şi tehnicile de formare şi utilizare
a resurselor în valută necesare schimburilor economice şi cooperării
internaţionale şi de asigurare a echilibrului valutar în relaţiile economice
internaţionale. În cadrul mecanismelor valutare şi financiare, aurul avea
misiunea de menţinere a stabilităţii cursurilor de schimb şi de restabilire a
echilibrului în relaţiile economice internaţionale1.
Modificările profunde din structura mecanismelor şi tehnicilor
valutar-financiare internaţionale au fost determinate de abandonarea
cursurilor fixe şi de trecerea la cursurile flotante în anii 1971-1973, de
procesele de integrare economică, de liberalizarea mişcărilor de capital, de
apariţia şi dezvoltarea pieţei eurovalutelor, de reciclarea capitalurilor
provenite din producerea şocurilor petroliere, de renunţarea la aur în
calitate de mecanism central al sistemului valutar, de creşterea schimburilor
internaţionale şi de programele de dezvoltare economică aplicate în diverse
ţări.
Reciclarea petrodolarilor a impus o intensificare a mişcărilor de
capital şi, în acelaşi timp, s-a manifestat o creştere a dezechilibrelor din
plăţile internaţionale.
Integrarea economică favorizând mobilitatea capitalurilor şi
substituţia activelor a contribuit la diversificarea relaţiilor valutar-
financiare.
1
Costin Kiriţescu, Relaţiile valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 220
9
Resursele în valută ce se mobilizează şi repartizează în vederea

derulării schimburilor economice internaţionale, a investiţiilor şi acoperirii
altor cerinţe au înregistrat creşteri importante. Dezvoltarea economică a
ţărilor, adâncirea diviziunii internaţionale a muncii au amplificat fluxurile
financiare şi de credit2.
Creşterea cuantumului resurselor financiare redistribuite pe plan
internaţional şi diversificarea mecanismelor financiare şi valutare au
contribuit la lărgirea sferei relaţiilor valutar-financiare internaţionale.
Evoluţia schimburilor economice internaţionale şi a cooperării,
politicile industriale şi de investiţii, deschiderea spaţiilor comerciale
naţionale şi liberalizarea mişcărilor de capital au generat o tendinţă de
globalizare în domeniul relaţiilor valutar-financiare internaţionale.
Globalizarea în domeniul relaţiilor valutar-financiare a mai fost
determinată şi de impactul exercitat de către decompartimentare,
dereglementare şi dezintermediere3.
Din punct de vedere economic globalizarea înseamnă
accentuarea integrării economiilor naţionale, adâncirea relaţiilor
economice şi extinderea fluxurilor comerciale şi financiare interna-
ţionale. Globalizarea determină schimbări în structurile concurente,
presupune amplificarea iniţiativei private şi a răspunderii în administrarea
resurselor în valută4.
Globalizarea în domeniul relaţiilor financiare internaţionale se
reflectă prin creşterea fluxurilor internaţionale de capital şi prin
modificările profunde în structura mecanismelor de pe pieţele financiare.
Deschiderea spre exterior a pieţelor financiare naţionale, precum şi
modificările din unele compartimente au contribuit la extinderea operaţiilor
pe pieţele financiare. Înlăturarea delimitărilor dintre activităţile băncilor
comerciale şi cele ale băncilor de investiţii, precum şi dintre jobberi şi
brokeri au determinat universalizarea operaţiunilor bancare şi financiare.
Crearea unor instrumente noi în domeniul financiar a influenţat
pieţele financiare internaţionale. Instrumentele financiare au devenit alături
2
Văcărel Iulian, Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1995, p. 20
3
Henry Bourquinat, Finance Internationale, PUF, Paris, 1992, p. 91- 95
4
Annual Report 2000, International Monetary Fund, p. 36
10
de instrumentele de politică monetară mecanisme de influenţare a

operaţiilor pe pieţele financiare internaţionale.
Mobilitatea ratei dobânzii, volatilitatea cursurilor de schimb au
necesitat mecanisme noi de administrare a efectelor instabilităţii valutar-
financiare, cum sunt contractele la termen, opţiunile, operaţiunile swap.
Prin intermediul mecanismelor valutare şi financiare s-a îmbunătăţit
gestiunea instabilităţii ratelor dobânzii şi a cursurilor de schimb, trecerea de
la un compartiment la altul al pieţei şi conversia valutelor.
Mijloacele moderne de prelucrare a datelor şi tehnicile de
transmitere a informaţiilor au favorizat globalizarea în domeniul relaţiilor
valutar-financiare internaţionale.
Dimensiunile operaţiilor de pe pieţele valutare şi financiare au fost
determinate de standardizarea financiară, de diversificarea plasamentelor şi
de tehnicile de acoperire a riscurilor5.
În contextul extinderii şi diversificării operaţiilor în centrele
financiare tradiţionale (Londra, New York, Paris, Frankfurt) se remarcă
dezvoltarea spectaculoasă a pieţelor financiare japoneze şi a centrelor
financiare din Singapore şi Hong Kong. Pieţele valutare, bursele de valori,
pieţele derivate au devenit compartimente ale pieţelor globale. Globalizarea
stimulează dezvoltarea fluxurilor financiare internaţionale, reducerea costu-
lui tranzacţiilor, conexiunea pieţelor financiare, diversificarea riscurilor din
relaţiile economice internaţionale.
Prin intermediul pieţelor globale se măresc şansele de acces la
resurse financiare de pe pieţe mai puternice, la tehnologie, la importuri şi
exporturi. Participarea pe pieţele globale necesită politici raţionale de
valorificare şi sprijinire a ţărilor sărace de către comunitatea internaţională.
Globalizarea a imprimat pieţelor pe lângă capacitatea de a atrage şi
dirija fonduri importante şi pe aceea de a oferi instrumente de prevenire şi
atenuare a riscurilor din relaţiile economice internaţionale.
În acelaşi timp, globalizarea a determinat mutaţii în structura
riscurilor din relaţiile economice internaţionale.
Riscul „sistemic” ce rezultă din funcţionarea sistemului financiar
internaţional nu mai poate fi gestionat individual. Procesul de globalizare în
cadrul relaţiilor valutar-financiare internaţionale poate să genereze efecte
negative datorită volatilităţii cursurilor şi interconectării pieţelor. Efectele
5
Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 17
11
negative ale unor fenomene ce se manifestă pe pieţele valutare şi financiare

se propagă rapid în alte domenii ale economiei sau în alte state.
Globalizarea a expus la risc atât economiile ţărilor dezvoltate, cât şi
pe cele ale ţărilor emergente, dar a oferit prin fluxurile financiare premise
de realizare a creşterii economice. Crizele economice complexe au fost
determinate, pe de o parte, de influenţele politicilor naţionale şi, pe de altă
parte, de mecanismele sistemului financiar internaţional.
Politicile şi programele economice care susţin şi consolidează
stabilitatea macroeconomică, transparenţa şi deciziile eficiente de
guvernare sunt direcţii de acţiune în vederea limitării riscurilor pentru ţările
participante pe pieţele globale.
În acelaşi timp, la nivel internaţional se pot evita unele efecte
negative ale globalizării prin evaluarea corespunzătoare a riscurilor de către
investitori, monitorizarea fenomenelor din principalele centre financiare de
către organismele de reglementare şi supraveghere, valorificarea
informaţiilor asupra unor instituţii financiare.
Procesul de globalizare generează unele efecte pozitive în
domeniul relaţiilor valutar financiare-internaţionale, printre care:
• ţările beneficiază de mecanisme de gestiune a echilibrului extern;
• liberalizarea mişcărilor de capital asigură o alocare mai eficientă a
resurselor datorită instrumentelor de plasament şi de finanţare;
• se diversifică activele financiare;
• modernizarea sistemelor financiare datorită intensificării concurenţei
pe plan internaţional;
• finanţarea diverselor activităţi economice se realizează în aceleaşi
condiţii;
• tehnologiile de transmitere a informaţiilor favorizează dispersia
operatorilor pe pieţele financiare.
Ca urmare a globalizării în domeniul relaţiilor financiare şi valutare
internaţionale au crescut operaţiile de schimb valutar. Schimburile
comerciale, operaţiunile pe pieţele financiare şi derivate au multiplicat
vânzările şi cumpărările de valută.
Procesul de globalizare financiară necesită mecanisme de control
ale autorităţilor monetare şi întărirea controlului prudenţial din partea
băncilor care desfăşoară activităţi pe plan internaţional.
Creşterea împrumuturilor pe bază de emisiuni de titluri a impus
diversificarea mecanismelor şi instrumentelor de pe pieţele financiare
12
internaţionale. Pieţele contractelor la termen şi pieţele opţiunilor au

contribuit la îmbunătăţirea gestiunii riscurilor din relaţiile economice
internaţionale şi la creşterea profitului rezultat din intervenţiile speculative.
Globalizarea impune adaptarea managementului instituţiilor
financiare internaţionale la problemele dezvoltării economiei mondiale.
Întrebări de verificare
1. Care sunt trăsăturile ce individualizează relaţiile valutar-financiar

internaţionale?
2. Ce factori au determinat modificări profunde în structura mecanismelor
şi tehnicilor valutar-financiare internaţionale?
3. Ce efecte generează globalizarea în domeniul relaţiilor valutar-financiare
internaţionale?
4. Care sunt principalele avantaje şi riscuri rezultate din globalizarea
fluxurilor valutar-financiare internaţionale?
Bibliografie
Minică Boajă Relaţii valutar- financiare internaţionale, Editura

Economică, Bucureşti, 2004.
Paul Bran Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura
Michel Drouin Le système financier international, Armand Colin, Paris,
2001.
Simona Gaftoniuc Finanţe Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,
2000.
George Soros Despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
13
CAPITOLUL 2
SISTEME DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ

ÎN DOMENIUL VALUTAR ŞI FINANCIAR
Termeni-cheie: sistem monetar internaţional, sistem valutar, obiectivele

sistemului de la Bretton Woods, universalitate, stabilitate, şarpe
monetar, sistem monetar european, criterii de convergenţă, monedă
unică, zonă monetară, SEBC, BCE.
2.1. Sistemul valutar de la Bretton Woods

a) Obiectivele şi principiile sistemului valutar
Dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale şi extinderea
cooperării dintre state au determinat reconsiderarea locului mecanismelor
financiare şi valutare în deciziile macroeconomice ale ţărilor.
Criza economică din anii 1929-1933 a exercitat o influenţă
însemnată asupra relaţiilor valutare şi financiare internaţionale datorită
faptului că s-au depreciat monedele din peste 20 de ţări, ceea ce a antrenat
scăderea comerţului internaţional de la 65,9 miliarde dolari SUA în 1929 la
21,8 miliarde dolari SUA în 1933. În perioada crizei economice s-a produs
o retragere a capitalurilor din ţările dezvoltate, s-au aplicat măsuri de
administrare a devizelor necesare schimburilor internaţionale.
Blocul aurului format la Conferinţa Monetară şi Economică de la
Londra din anul 1933 urmărea practicarea anumitor parităţi între monedele
ţărilor participante şi promovarea cooperării pe plan monetar6.
6
Dorel Oprescu, Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1983,
p. 19
14
Acordul monetar tripartit din septembrie 1936 (SUA, Anglia şi

Franţa) a vizat eliminarea restricţiilor comerciale şi valutare dintre ţările
participante şi evitarea deprecierii monedelor în scopuri competitive.
Efectele negative ale funcţionării sistemelor băneşti bazate pe
etalonul aur-devize şi dezechilibrele din relaţiile economice şi monetare din
perioada celui de al doilea război mondial au impus organizarea unui
sistem valutar prin care să se prevadă norme de conduită în domeniul
financiar şi valutar şi să se asigure lichidităţile necesare schimburilor
economice7.
Conferinţa monetară internaţională de la Bretton Woods din SUA
din anul 1944, adoptând cu unele amendamente planul delegaţiei SUA de
organizare a relaţiilor valutare şi financiare internaţionale, a însemnat
formarea unui sistem valutar.
Sistemul monetar internaţional a fost definit de unii autori ca
un ansamblu de reguli, aranjamente şi practici prin care se asigură
supravegherea derulării relaţiilor valutare şi finanţarea tranzacţiilor
internaţionale.
După alte opinii8, sistemul valutar constituie un cod de conduită
pentru dirijarea comportamentului monetar în relaţiile specifice unei
lumi interdependente care urmăreşte reglementarea convenită, coerentă a
raporturilor de plăţi şi de lichidare a angajamentelor existente între ţări
determinate de schimburile comerciale, de mişcările de capitaluri şi de
creşterea economică.
În alte accepţiuni, „sistemul monetar internaţional cuprinde
totalitatea principiilor, a normelor, a mecanismelor şi a instituţiilor
care permit persoanelor fizice sau juridice din diferite ţări să efectueze
reglementarea creanţelor reciproce şi să realizeze cooperarea în domeniul
monetar”9 (subl.n.).
7
Marc Bossoni, Problèmes monétaires internationaux, Armand Colin, Paris, 1994, p. 79
8
Costin Kiriţescu, Moneda – mică enciclopedie, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 282
9
Ioan Popa, Tranzacţii internaţionale, Editura Recife, Bucureşti, 1992, p. 78
15
Sistemul valutar se poate încadra în sistemul financiar internaţional,

care include principiile şi mecanismele de derulare a fluxurilor de capital la
nivel internaţional.
Sistemul valutar cuprinde norme şi principii ce se stabilesc şi se
aprobă de către statele membre în vederea cooperării valutare şi
financiare internaţionale, precum şi mecanismele de finanţare a
schimburilor economice internaţionale. În cadrul sistemului valutar
internaţional se încadrează norme şi principii pe baza cărora se derulează
relaţiile de cooperare monetară, principii de formare a raporturilor de
schimb dintre valute, mecanisme de asistenţă financiară şi de reglare a
sistemului valutar.
Normele şi principiile sistemului valutar, mecanismele de finanţare
şi intervenţie sunt tratate în studiile de specialitate sub diverse denumiri,
cum sunt: sistemul monetar internaţional, sistemul valutar. Termenul de
internaţional exprimă faptul că mai multe ţări se angajează să respecte
anumite principii şi să utilizeze mecanismele sistemului valutar în vederea
restabilirii echilibrului valutar.
Sistemul valutar funcţionează în strânsă legătură cu evoluţia
comerţului, a mişcărilor de capital, a investiţiilor şi cu procesul de
dezvoltare economică al ţărilor.
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, create pe baza acordurilor Conferinţei de la
Bretton Woods, funcţionează pe baza unor statute proprii, care cuprind
norme şi principii privind promovarea stabilităţii cursurilor de schimb,
sprijinirea statelor în echilibrarea balanţelor de plăţi, în reconstrucţia şi
dezvoltarea economică şi în cooperarea valutară şi financiară.
Sistemul valutar de la Bretton Woods din anul 1944 a avut
următoarele obiective:
• susţinerea dezvoltării comerţului internaţional şi, implicit, sprijinirea
creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă;
• promovarea cooperării monetare internaţionale, prin mecanisme de
consultare şi colaborare în problemele monetare internaţionale;
• promovarea stabilităţii raporturilor de schimb dintre monede şi evitarea
deprecierilor competitive;
16
• sprijinirea creării unui sistem multilateral de plăţi privind tranzacţiile

curente dintre membri şi eliminarea restricţiilor din schimburile
internaţionale;
• furnizarea de asistenţă financiară ţărilor membre în vederea reducerii şi
înlăturării dezechilibrului din balanţele de plăţi.
Sistemul valutar de la Bretton Woods a fost aşezat pe baza
principiului universalităţii, conform căruia calitatea de membru este
deschisă ţărilor care erau de acord cu prevederile statutului FMI.
Promovarea stabilităţii cursului de schimb presupunea
definirea monedei statului membru în aur sau dolari SUA, formarea
cursului de schimb pornind de la conţinutul în aur şi menţinerea preţului fix
al aurului. Cursul de schimb al monedei unei ţări membre faţă de moneda
altei ţări avea limite de variaţie de  1%. Modificarea valorii parităţii se
efectua la propunerea ţării membre şi cu aprobarea FMI în vederea
corectării unui dezechilibru din relaţiile economice externe.
Parităţile fixe dintre valute erau menite să susţină climatul de
stabilitate necesar dezvoltării schimburilor economice internaţionale şi să
asigure încrederea între ţările membre.
Statele membre se angajau să înlăture restricţiile, discrimină-
rile şi alte practici protecţioniste din schimburile şi plăţile interna-
ţionale necesare echilibrării balanţelor de plăţi.
Monedele ţărilor membre deveneau convertibile dacă ţara nu îşi
însuşea avantajele aranjamentelor de tranziţie prevăzute la articolul XIV,
paragraful 2 din statutul FMI, pe baza cărora se aplicau restricţii la plăţile şi
transferurile provenite din tranzacţiile curente internaţionale pe o perioadă
nedefinită.
b) Caracterizarea evoluţiei sistemului valutar de la Bretton
Woods
Sistemul valutar de la Bretton Woods din anul 1944 şi-a propus să
elimine restricţiile din relaţiile economice internaţionale, să stimuleze
dezvoltarea comerţului şi să ofere mecanisme de asistenţă financiară ţărilor
membre care se confruntau cu deficite ale balanţei de plăţi.
Mecanismele sistemului valutar de la Bretton Woods au
stimulat extinderea comerţului internaţional, au eliminat restricţiile şi
17
au sprijinit statele membre în reducerea cuantumului şi a duratei

dezechilibrului balanţei de plăţi.
În perioada postbelică, ţările vest-europene au beneficiat de resurse
pentru dezvoltarea economică. În condiţiile creşterii fluxurilor de capital
american spre economiile ţărilor vest-europene s-a întărit poziţia dolarului
american în relaţiile economice internaţionale.
Creşterea deficitului balanţei de plăţi a SUA de la începutul anilor
’60, formarea unor depozite în dolari în afara SUA, întărirea puterii
economice a ţărilor occidentale şi a Japoniei au determinat scăderea
încrederii în dolarul SUA şi preferinţa posesorilor de fonduri pentru
plasamente în alte valute.
Lichiditatea internaţională era dependentă de evoluţia balanţei de
plăţi a SUA. În măsura în care deficitul balanţei de plăţi era mai mare se
producea un exces de lichiditate, iar în cazul în care deficitul se reducea nu
se asigurau lichidităţile necesare schimburilor internaţionale.
Ţara emitentă a monedei de rezervă era privilegiată din punct de
vedere al finanţării deficitului balanţei de plăţi. Băncile centrale din alte ţări
care îşi formau rezerve în dolari SUA plasau sumele în bonuri ale
trezoreriei americane şi contribuiau la finanţarea deficitului de plăţi al
SUA.
Mecanismul convertibilităţii altor monede în aur era înlesnit de
dolarul SUA. Convertibilitatea s-a aplicat cu restricţii din punct de vedere
al deţinătorilor, destinaţiei şi mărimii sumelor de schimbat.
Un impact important asupra sistemului monetar internaţional au
exercitat crizele dolarului SUA, a lirei sterline şi a francului francez din
perioada respectivă (a se vedea datele din tabelul nr.1).
Pe baza datelor din tabelul nr. 1 se observă că, dolarul SUA, lira
sterlină, francul francez şi alte valute au înregistrat deprecieri însemnate în
perioada 1961-1971.
În perioada 1944-1964, sistemul valutar de la Bretton Woods a
asigurat cerinţele circuitului economic şi financiar internaţional datorită
convertibilităţii şi principiului cursurilor fixe. SUA se angajau să schimbe
orice sumă în dolari în aur, iar băncile centrale ale ţărilor membre se
obligau să intervină pe piaţă pentru a asigura menţinerea cursului monedei
în limitele unei marje restrânse de variaţie de ±1%.
18
Tabelul 1. Deprecierea monedelor principalelor ţări capitaliste,

în perioada 1961-1971
Indicele valorii monedelor %
Ritm depreciere %
1960 = 100
1966 1971 1961-1971 1966-1971
Dolarul SUA 92 74 3,6 4,3
Yenul japonez 74 56 5,6 5,4
Marca germană 86 74 2,8 3,6
Francul francez 13 65 4,0 3,4
Lira sterlină 84 64 2,9 2,8
Dolarul canadian 90 75 4,2 4,7
Lira italiană 79 66 4,4 5,4
Florinul olandez 80 63 4,6 4,0
Din anul 1965 s-au manifestat neconcordanţe între funcţionarea

mecanismelor sistemului valutar de la Bretton Woods şi schimburile
comerciale şi cooperarea economică internaţională.
Convertibilitatea principalelor valute vest-europene promovată din
anul 1958 a stimulat creşterea comerţului internaţional şi participarea ţărilor
la schimburile economice internaţionale. În perioada 1962-1972, ponderea
SUA în comerţul total al ţărilor capitaliste a scăzut de la 17% la 13%,
ponderea comerţului ţărilor membre ale Pieţei Comune a crescut de la 38%
la 43%, iar a Japoniei de la 3% la 7%. Modificarea ponderii ţărilor
dezvoltate în comerţul internaţional şi apariţia unor deficite cronice în
balanţa comercială şi de plăţi a SUA au generat o hemoragie de dolari.
Inflaţia a contribuit la scăderea continuă a puterii de cumpărare a
monedelor şi la reaşezarea raporturilor dintre ele prin devalorizări şi
revalorizări.
Mecanismele sistemului valutar de la Bretton Woods nu au asigurat
ordinea în derularea relaţiilor valutar-financiare internaţionale şi
lichidităţile necesare schimburilor internaţionale.
Pe piaţa aurului s-au manifestat presiuni în vederea creşterii preţului
aurului, care au exercitat influenţă asupra stabilităţii cursurilor de schimb.
În anul 1968, piaţa aurului s-a scindat în piaţa oficială a băncilor centrale,
19
pe care se realizau tranzacţii la preţul de 35 dolari SUA/uncie, şi piaţa

liberă pe care cursul se forma în funcţie de cererea şi oferta de aur.
Decizia administraţiei SUA din august 1971 de a renunţa la
convertibilitatea externă a dolarului SUA în aur a contribuit la scăderea
încrederii în aur, respectiv în mecanismul central al sistemului valutar de la
Bretton Woods.
În contextul erodării poziţiei de monedă de rezervă a dolarului SUA
şi a influenţei exercitate de către deficitul balanţei de plăţi a SUA asupra
lichidităţii internaţionale, Consiliul Guvernatorilor din cadrul FMI a hotărât
crearea unei monede de cont şi de rezervă, Drepturile Speciale de Tragere,
în anul 1968/1969, care să asigure funcţionarea sistemului valutar şi
completarea rezervelor internaţionale.
În iulie 1972, Consiliul Guvernatorilor a hotărât crearea
„Comitetului celor 20” în cadrul FMI care avea misiunea să analizeze
evoluţia sistemului valutar de la Bretton Woods, precum şi factorii care au
provocat criza şi să prezinte un plan de reformă. „Comitetul celor 20” a
elaborat o schiţă a reformei sistemului valutar care prevedea: accentuarea
supravegherii politicilor valutare ale ţărilor membre, elaborarea unor
proceduri mai elastice şi eficiente de ajustare a balanţelor de plăţi, conti-
nuarea procesului de înlăturare a restricţiilor asupra plăţilor şi transferurilor
internaţionale şi creşterea rolului Drepturilor Speciale de Tragere.
Modificarea statutului Fondului Monetar Internaţional din anul
1978 a legiferat transformările profunde ale mecanismelor sistemului
valutar de la Bretton Woods.
c) Sistemul valutar de la Bretton Woods după reformele
realizate
În condiţiile reformei graduale a sistemului valutar de la Bretton Woods,
realizată în perioada 1969-1978, reflectată prin modificarea statutului
Fondului Monetar Internaţional, s-au conturat anumite trăsături:
• libertatea ţărilor membre ale FMI în opţiunea pentru un anumit regim de
schimb al monedei, în funcţie de nivelul de dezvoltare economică,
stabilitatea monetară, gradul de deschidere al economiei naţionale,
valoarea schimburilor comerciale cu străinătatea;
20
• adâncirea cooperării ţărilor membre ale FMI în aplicarea regulilor privind

regimul de schimb al monedei;
• intensificarea supravegherii ţărilor membre de către FMI în promovarea
politicilor de schimb pentru a identifica factorii care exercită influenţă
asupra ratei de schimb;
• sporirea rolului Drepturilor Speciale de Tragere în calitate de monedă de
cont şi de rezervă a sistemului valutar;
• amplificarea sprijinului acordat de FMI tuturor ţărilor membre în
reducerea şi eliminarea dezechilibrelor din balanţele de plăţi prin
mecanisme specifice de finanţare;
• racordarea mecanismelor şi regulilor de funcţionare ale sistemului valutar
de la Bretton Woods la problemele lumii contemporane: globalizare,
sărăcie, populaţie, mediu.
2.2. Uniunea Economică şi Monetară Europeană
Tratatul privind Uniunea Europeană a stabilit cadrul necesar

cooperării şi dezvoltării economice în vederea realizării următoarelor
obiective10:
• promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil,
precum şi a unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă, în special, prin
crearea unui spaţiu fără frontiere, prin întărirea coeziunii economice şi
sociale, precum şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare şi a
unei monede unice;
• afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, în special prin
implementarea unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv
prin definirea progresivă a unei politici de apărare comune;
• întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre
prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
• menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca zonă a libertăţii, securităţii şi
justiţiei în cadrul căreia libertatea de mişcare a persoanelor să fie
10
Vezi: Tratatul de la Amsterdam care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană,
în Documentele de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi,
1999, p. 258
21
asigurată împreună cu alte măsuri adecvate în domeniile controlului

graniţelor externe, azilului, emigrării, precum şi în vederea prevenirii
criminalităţii şi a luptei împotriva acestui fenomen.
Tratatul de la Roma a prevăzut crearea unui comitet monetar
în vederea coordonării politicilor monetare (art. 105). În această direcţie
a cooperării monetare a ţărilor din Comunitatea europeană, se înscrie
Acordul Monetar European din anul 1958, care a stabilit o marjă de
fluctuaţie faţă de dolarul SUA, precum şi instituirea Consiliului
Guvernatorilor băncilor centrale ale statelor membre ale CEE din
anul 1964 pentru a dezbate problemele politicilor monetare.
Un moment deosebit în evoluţia integrării monetare europene îl
reprezintă Raportul Werner (1970), care prevedea realizarea unei uniuni
economice în cadrul căreia bunurile, serviciile şi capitalurile să circule
liber, precum şi o uniune monetară care să asigure stabilitatea monetară,
coordonarea politicilor economice şi amplificarea cooperării băncilor
centrale.
Pe baza unei rezoluţii a Consiliului Guvernatorilor din martie 1972
s-au instituit marje de fluctuaţie între monedele ţărilor Comunităţii
Economice Europene, cunoscute sub denumirea de “şarpele monetar”.
Băncile centrale din ţările membre se angajau să intervină pentru a susţine
încadrarea evoluţiei cursurilor monedelor în marjele de fluctuaţie. Decizia
de instituire a unor marje de fluctuaţie între monedele ţărilor din CEE
urmărea limitarea fluctuaţiei devizelor europene faţă de dolarul SUA.
Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), care a
început să funcţioneze din iunie 1973, a reprezentat un instrument la
dispoziţia băncilor centrale ale ţărilor CEE pentru a susţine flotarea
concertată a monedelor ţărilor respective, respectiv să faciliteze
operaţiunile de susţinere între băncile centrale.
În perioada cooperării monetare a ţărilor membre ale CEE pe baza
principiilor “şarpelui monetar” nu s-a asigurat stabilitatea monetară,
deoarece monedele unor ţări au cunoscut oscilaţii mai mari (marca
germană, guldenul olandez, francul belgian).
Consiliul European a adoptat în 1978 o rezoluţie care viza crearea
unui “Sistem Monetar European” ce reprezenta un ansamblu de reguli
22
cu privire la asigurarea stabilităţii cursurilor între monedele ţărilor

membre ale CEE, susţinerea lor pe pieţele valutare, crearea unor
mecanisme de intervenţie şi de cooperare monetară.
Sistemul Monetar European, care a început să funcţioneze la 13
aprilie 1979, era aşezat pe baza următoarelor fundamente:
➢ promovarea unor cursuri de schimb fluctuante între
monedele ţărilor membre, cu o marjă de fluctuaţie de
±2,25%;
➢ fiecare bancă centrală a ţărilor participante la sistem se
angajase să menţină rata de schimb în banda de fluctuaţie
de ±2,25% faţă de cursul pivot;
➢ raportarea monedelor ţărilor participante la sistem la
moneda ECU (compozită) pentru a exprima cursul pivot;
➢ ECU reprezenta o unitate monetară de cont, de rezervă
şi un mijloc de plată între băncile centrale, a cărei emisiune
era garantată cu o parte din rezervele de aur şi devize ale
ţărilor CEE participante la sistem;
➢ asigurarea unui cadru de cooperare monetară între ţările
CEE participante la sistem, prin intermediul Fondului
European de Cooperare Monetară, care administra o parte
din rezervele de aur şi devize ale ţărilor respective;
➢ crearea unui mecanism de creditare pe termen scurt
pentru susţinerea intervenţiilor băncilor centrale ale ţărilor
membre ale sistemului pe pieţele valutare în vederea
susţinerii cursului de schimb;
➢ stabilirea unui nivel al cursului de schimb (indicator de
divergenţă) care semnala apropierea de limitele de fluctuaţie
a monedei faţă de ECU.
Evoluţia Sistemului Monetar European a scos în evidenţă unele
disfuncţionalităţi, cum ar fi: modificări ale cursurilor monedelor ţărilor
membre peste limitele de variaţie, politici monetare autonome menite să
ajusteze influenţele unor fenomene economice şi financiare.
Grupul de experţi din cadrul CEE, care a analizat în 1987 crearea
pieţei unice, a constatat formarea unui triunghi al incompatibilităţilor între
23
laturile reprezentate de fixitatea cursurilor de schimb, libertatea mişcărilor

de capital şi autonomia politicilor monetare naţionale.
Promovarea unor politici monetare naţionale independente era
însoţită de riscul subminării stabilităţii cursurilor de schimb. Aplicarea unor
măsuri în vederea asigurării stabilităţii monetare, în contextul liberalizării
mişcărilor de capital, presupunea renunţarea la autonomia politicilor
monetare naţionale.
În acest context, în anul 1989, Consiliul European a examinat
Raportul Delors cu privire la prima fază a realizării Uniunii Economice şi
Monetare Europene.
Tratatul privind Uniunea Europeană a prevăzut realizarea Uniunii
Economice şi Monetare în următoarele etape:
Prima etapă de la 1 iulie 1990 – decembrie 1993 a cuprins
aplicarea unor măsuri şi reforme preliminare pe următoarele planuri:
• liberalizarea mişcărilor de capital între statele membre;
• pregătirea convergenţei economiilor naţionale prin măsuri corespun-
zătoare;
• lărgirea pieţei unice europene;
• cooperarea inter-europeană în domeniul economic, monetar şi fiscal.
Etapa a doua: de la 2 ianuarie 1994 – decembrie 1998 a
reprezentat faza pregătitoare a monedei EURO, a cuprins:
• înfiinţarea Institutului Monetar European pentru a pregăti activitatea
Băncii Centrale Europene;
• asigurarea independenţei progresive a băncilor centrale naţionale;
• urmărirea convergenţei pe plan economic (inflaţie, dobânzi, deficitul
bugetar şi datoria publică);
• eliminarea barierelor din circulaţia mărfurilor.
Etapa a treia - de introducere a monedei EURO - a început la
1 ianuarie 1999 şi s-a finalizat în 2002 - a inclus:
• intrarea în funcţiune a Băncii Centrale Europene;
• introducerea monedei unice – EURO, în calitate de monedă de cont şi de
rezervă;
• fixarea irevocabilă a parităţilor între monedele participante la EURO.
24
În vederea evaluării respectării criteriilor de convergenţă, Comisia

Europeană adresează un raport Consiliului European cu privire la
progresele statelor în îndeplinirea obligaţiilor care le revin în vederea
realizării Uniunii Economice şi Monetare. Comisia examinează modul de
îndeplinire a criteriilor de convergenţă, prevăzute la articolul 104c, 109j şi
din protocol11, şi anume:
• criteriul stabilităţii preţurilor, prevăzut la articolul 109j paragraful 1,
constă în faptul că un stat membru are o stabilitate durabilă a preţurilor
în condiţiile în care rata inflaţiei în cursul unei perioade de un an
înaintea examinării, nu depăşeşte cu mai mult de 1,5 % rata inflaţiei
acelor state membre – cel mult trei – care prezintă cele mai bune
rezultate în materie de stabilitate a preţurilor;
• criteriul finanţelor publice reflectă faptul că un stat membru nu face
obiectul unei decizii cu privire la existenţa unui deficit excesiv;
• criteriul participării la mecanismul de schimb al Sistemului
Monetar European, care cere ca un stat să se încadreze în marjele
normale de fluctuaţie ale monedei şi să nu înregistreze oscilaţii mari în
ultimii doi ani;
• criteriul convergenţei dobânzilor necesită ca, în cursul unei perioade
de un an înaintea examinării, un stat membru să fi avut o rată medie a
dobânzii nominale pe termen lung care nu a depăşit cu mai mult de 2%
dobânda acelor state membre – cel mult trei – care prezintă cele mai
bune rezultate în ce priveşte stabilitatea preţurilor.
Comisia Europeană supraveghează evoluţia situaţiei bugetare şi a
sumei datoriei publice în statele membre, îndeosebi dacă se respectă
valorile de referinţă12:
• 3% pentru raportul dintre deficitul public prevăzut sau efectiv şi
produsul intern brut la preţurile pieţei;
11
Tratatul instituind Comunitatea Europeană, art. 109j şi Protocolul privind criteriile
de convergenţă prevăzute de art. 109j, în Documente de bază ale Comunităţii şi
Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 83, 21
12
Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Protocolul privind procedura în cazul
deficitelor excesive din Tratatul privind Uniunea Europeană, în Documente de bază
ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 72, 217
25
• 60% pentru raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut la

preţurile pieţei.
În cazul în care un stat membru nu satisface exigenţele criteriilor,
sau unele dintre ele, sau dacă se estimează că există un risc de deficit
excesiv într-un stat membru, Comisia Europeană elaborează un raport care
reflectă factorii ce exercită influenţă asupra deficitului acelei ţări.
Pe baza evaluării globale şi ţinând seama de observaţiile statului
membru vizat, Consiliul decide cu o majoritate calificată, la
recomandarea Comisiei, dacă există deficit excesiv. În situaţia în care
Consiliul menţionează că există un deficit excesiv, adresează recomandări
statului membru pentru a elimina cauzele deficitului într-un termen
determinat. În cazul în care Consiliul constată că în termenul prevăzut nu
a fost întreprinsă nici o acţiune la recomandările sale, poate să le facă
publice.
Prin Pactul de stabilitate s-au prevăzut următoarele măsuri de
corecţie:
• dacă deficitul bugetar depăşeşte 3% pe an, Comisia recomandă statului
membru să acţioneze pentru eliminarea factorilor care au produs
deficitul;
• dacă deficitul persistă în anul următor, Consiliul poate solicita statului
să constituie un depozit la Banca Centrală Europeană;
• în condiţiile în care deficitul bugetar se înregistrează pe o perioadă mai
mare de timp, depozitul se transformă în amendă ce se virează la
bugetul Comunităţii Europene.
Mărimea depozitului ce se cere ţărilor membre se formează astfel:
o parte fixă egală cu 0,2% din PIB şi o parte variabilă de 0,1% din PIB
pentru fiecare 1% din deficit până la 3%.
Ţările care aderă la Uniunea Europeană şi Monetară, respectiv care
vor trece la moneda unică, sunt monitorizate şi din punct de vedere al
convergenţei reale, respectiv: gradul de deschidere a economiei (exporturile
şi importurile în raport cu PIB), structura economiei naţionale, ponderea
comerţului cu ţările UE, PIB pe locuitor.
Principalele obiective ale Uniunii Economice şi Monetare ca
expresie a integrării monetare sunt:
26
• formarea unei pieţe unice, ca urmare a înlăturării incertitudinilor şi

costurilor rezultate din schimburile de monede şi asigurarea
comparabilităţii preţurilor şi costurilor produselor din spaţiul
european;
• adâncirea gradului de integrare pe plan economic şi financiar;
• susţinerea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă;
• amplificarea competitivităţii spaţiului european.
Uniunea Economică şi Monetară, în calitate de formă superioară de
integrare pe plan monetar, se individualizează prin cei trei piloni pe care se
bazează: monedă unică, banca centrală şi politică monetară unică.
Moneda unică reprezintă instrumentul menit să asigure dezvoltarea
schimburilor comerciale, a investiţiilor şi creşterea economică în spaţiul
european.
Procesul de integrare pe plan european reprezintă o modalitate a
Europei de a răspunde provocărilor mondializării schimburilor comerciale
şi intensificării concurenţei.
Teoria zonelor monetare optime, susţinută de Robert Mundell,
este considerată fundamentul teoretic al Uniunii Economice şi Monetare
Europene. Robert Mundell a demonstrat că un şoc asimetric, care ar antrena
o reducere a activităţii economice şi o scădere a numărului locurilor de
muncă, ce implică riscul de restabilire a echilibrului economic prin
reducerea salariilor reale, poate fi gestionat prin mobilitatea activităţilor
economice care asigură deplasarea mâinii de lucru spre regiuni mai
prospere. În acelaşi timp, spaţiul european integrat dispune şi de alte
condiţii pentru trecerea la o monedă unică, şi anume: transferuri
compensatorii de capital, grad de deschidere economică şi diversificarea
producţiei.
EURO - pilonul Uniunii Monetare Europene
a) Funcţiile şi formele monedei EURO13
Emisiunea şi lansarea în circulaţie a monedei EURO este expresia
dorinţei popoarelor europene de a adânci cooperarea pe plan economic,
13
Yves Thibault de Silguy, L’EURO, Libraire Générale Française, Paris, 1998, p. 122-
183
27
monetar şi financiar, de a apropia oamenii şi de a beneficia de avantajele

pieţei europene unice.
EURO în calitate de monedă a ţărilor participante la Uniunea
Economică şi Monetară Europeană îndeplineşte următoarele funcţii:
• funcţia de etalon monetar prin care asigură măsurarea valorii
bunurilor şi serviciilor din relaţiile economice internaţionale;
• funcţia de mijloc de plată în relaţiile comerciale dintre ţările Uniunii
Europene, precum şi în schimburile internaţionale;
• funcţia de mijloc de rezervă.
Bancnotele EURO se emit în valori de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi
500 EURO în culori diferite şi în mărimi crescătoare în funcţie de
valoarea lor. Aceste șapte cupiuri au constituit bancnotele din prima serie,
care au fost emise pentru prima dată în anul 2002. Bancnotele din prima
serie sunt înlocuite treptat de cele din a doua serie, denumită seria
“Europa”, care este formată din șase cupiuri (5, 10, 20, 50, 100, 200
EURO). Bancnota de 500 EUR nu a fost inclusă în seria „Europa” iar, din
data de 27 aprilie 2019, nu mai este emisă14. Grafica de pe bancnote s-a
inspirat din tema „Epoci şi stiluri în Europa” în care sunt reflectate
ferestrele, porţile, podurile şi stilurile arhitecturale ce caracterizează
evoluţia culturii europene: clasicismul, romantismul, renaşterea, arhitectura
barocă, arhitectura rococo, arhitectura care utilizează fierul şi sticla.
Ferestrele şi porţile, care sunt reprezentate pe bancnotele EURO,
ilustrează spiritul de deschidere şi cooperare care domneşte în interiorul
Uniunii Europene. Stelele exprimă dinamismul şi armonia Europei
contemporane. Podurile reflectate pe bancnotele EURO simbolizează
legăturile care unesc popoarele Europei între ele şi Europa de restul lumii.
Bancnotele EURO mai reflectă numele monedei, drapelul U.E.,
iniţialele Băncii Centrale Europene (BCE, ECB, EZB, EKT, EKP) şi
semnătura preşedintelui băncii.
Bancnotele de 5 EURO sunt colorate în gri, 10 EURO în roşu, 20
EURO în albastru, 50 EURO în portocaliu, 100 EURO în verde, 200
EURO în galben şi 500 EURO în violet. Bancnotele au dimensiune
14
https://www.ecb.europa.eu/euro/banknotes/html/index.ro.html
28
crescătoare în funcţie de valoarea lor nominală. Trăsăturile bancnotelor

EURO sunt prezentate în tabelul nr. 2.
Moneda metalică EURO cuprinde piesele de 1, 2 EURO şi 1, 2, 5,
10, 20, 50 cenţi. Fiecare monedă EURO are o faţă naţională şi o faţă
comună.
Tabelul 2. Trăsăturile bancnotelor EURO
Cupiuri Dimensiuni Culoare Perioada

mm predominantă arhitectonică
500 160/82 purpuriu artă modernă sec. XX
200 153/82 galben-maro arhitectură din oţel şi sticlă
100 147/82 verde baroc şi rococo
50 140/77 portocaliu arhitectură renascentistă
20 133/72 albastru gotică
10 127/67 roşu romană
5 120/62 gri clasică
EURO are drept simbol caracterul € care s-a inspirat din epsilonul
grecesc şi de la prima literă a Europei, fiind tăiat de două linii paralele
pentru a reflecta stabilitatea monedei.
La 1 ianuarie 2002 s-au pus în circulaţie monedele şi bancnotele
exprimate în EURO şi a început retragerea din circulaţie a biletelor şi
monedelor ţărilor participante la Uniunea Economică şi Monetară.
b) Efectele introducerii monedei EURO
Moneda unică EURO este concepută să stimuleze realizarea
pieţei unice europene deschisă celor peste 400 milioane consumatori, pe
care circulă liber bunurile, serviciile, persoanele şi capitalurile financiare.
EURO are misiunea să impulsioneze dezvoltarea schimburilor
economice internaţionale în cadrul Uniunii Europene şi în raporturile
cu alte ţări. Prin utilizarea monedei EURO se suprimă unele costuri ale
tranzacţiilor în devize, se îmbunătăţeşte fluiditatea şi transparenţa
tranzacţiilor comerciale.
Moneda EURO în calitate de monedă unică pentru spaţiul
european este chemată să stimuleze cadrul concurenţial între ţările
29
Uniunii Europene. Preţurile mărfurilor şi serviciilor fiind exprimate într-o

singură monedă se pot face comparaţii asupra nivelului şi eficienţei
producţiei din diferite ţări, iar cumpărătorii sunt avantajaţi.
Agenţii economici din ţările Uniunii Europene beneficiază de acces
la credite în aceeaşi monedă. Amplificarea concurenţei în domeniul
serviciilor bancare şi financiare determină îmbunătăţirea calitativă a
serviciilor şi reducerea costurilor.
Înlăturarea fluctuaţiilor monedelor şi reducerea riscului valutar
stimulează activităţile comerciale ale întreprinderilor din Uniunea
Europeană. Stabilitatea economică va favoriza o evoluţie corespunzătoare a
ratelor dobânzii.
EURO favorizează aplicarea unor inovaţii în domeniul
financiar şi ameliorarea serviciilor întreprinderilor. EURO protejează
întreprinderile în cadrul Uniunii Europene împotriva efectelor devalorizării
monedelor din alte state.
EURO stimulează creşterea economică în cadrul Uniunii
Europene. Utilizarea monedei EURO de către ţările Uniunii Europene
contribuie la întărirea climatului de stabilitate, care favorizează creşterea
economică şi investiţiile. Ţările Uniunii Europene, care utilizează moneda
unică, îşi coordonează politicile economice şi concentrează eforturile în
direcţia creşterii economice şi a reducerii şomajului.
Analiza evoluţiei criteriului de convergenţă privind dobânzile şi
adoptarea unor măsuri corespunzătoare sunt de natură să creeze condiţii de
relansare a investiţiilor şi de reducere a şomajului.
Ţările din Uniunea Europeană se angajează să acţioneze în
direcţia îmbunătăţirii gestiunii finanţelor publice. Utilizarea monedei
EURO reprezintă o garanţie a coordonării acţiunilor şi eforturilor în
vederea încadrării în deficitul bugetar şi a asigurării unei gestiuni eficiente
în domeniul finanţelor publice.
Mecanismele instituţionale şi financiare ale Uniunii Europene
urmărind asigurarea stabilităţii preţurilor favorizează îmbunătăţirea repartiţiei
resurselor materiale şi financiare în ţările membre.
Spaţiul european permite întreprinderilor şi băncilor să obţină
avantaje din tranzacţiile internaţionale ce se decontează în EURO şi să
reducă impactul monedelor ţărilor dezvoltate. Moneda unică permite
30
membrilor Uniunii Europene să-şi exprime schimburile comerciale şi să

limiteze dependenţa de dolarul SUA.
Moneda unică susţine afirmarea şi întărirea poziţiei Uniunii
Economice şi Monetare Europene de pool economic în cadrul
economiei mondiale.
Moneda EURO exercită influenţă asupra activităţii întreprinderilor
din ţările Uniunii Europene pe următoarele planuri:
• stabilitatea monetară stimulează dezvoltarea producţiei şi a activităţii
comerciale;
• diminuează riscul valutar şi costul de asigurare;
• elimină costurile generate de schimbul valutar;
• simplifică riscurile în domeniul investiţiilor;
• asigură facturarea, încasarea şi plata în aceeaşi valută;
• îmbunătăţeşte accesul la credite şi reduce dobânzile;
• reducerea costurilor tranzacţiilor şi a costurilor de producţie ca urmare a
concurenţei se va reflecta în rentabilitate şi în competitivitatea
întreprinderilor.
Piaţa unică şi moneda unică sunt de natură să facă mai atractiv
spaţiul european pentru investitorii şi depunătorii europeni sau străini.
EURO permite persoanelor fizice să compare direct preţurile
bunurilor din ţările Uniunii Europene, stimulează concurenţa firmelor în
satisfacerea cerinţelor persoanelor, în reducerea preţurilor, simplifică
operaţiunile la deplasarea persoanelor în străinătate şi protejează
economiile personale.
c) Euro şi suveranitatea naţională
Emisiunea unei monede internaţionale a întâmpinat obstacole
datorită faptului că moneda reprezintă un simbol al suveranităţii naţionale.
Rezervele manifestate faţă de moneda EURO au invocat implicaţiile sale
asupra suveranităţii şi identităţii naţionale a ţărilor membre.
Ţările membre ale Comunităţii Europene au constatat că nu se poate
realiza o piaţă unică fără o monedă unică. Piaţa unică susţinută de ţările
Uniunii Europene poate fi decompartimentată prin suprimarea barierelor în
circulaţia bunurilor şi a unor măsuri de altă natură. În realitate, se manifestă
31
o recompartimentare datorită fluctuaţiilor monedelor ţărilor membre care

reclamă politici protecţioniste.
„Adevărata problemă care se pune este: avem noi interesul să
cedăm o parte din suveranitatea naţională şi să o gestionăm în colaborare cu
partenerii noştri, sau să urmăm politica monetară pe care ei o vor decide,
pentru a păstra integritatea a ceea ce nu ar fi decât o suveranitate iluzorie?
Într-un context al creşterii interdependenţelor dintre economii, adoptarea
unei politici monetare naţionale ar fi o opţiune fără ieşire”15.
Experienţa Comunităţii Economice Europene a demonstrat faptul că
transferul progresiv al unor laturi ale suveranităţii naţionale pentru a fi
gestionate în comun reprezintă un transfer de suveranitate partajată, ceea ce
nu înseamnă diminuarea suveranităţii naţionale.
Presupunând un transfer partajat de suveranitate de la nivel naţional
la nivel european, moneda EURO stimulează promovarea liberului schimb
şi procesul tranziţiei spre o uniune politică.
Banca Centrală Europeană – al doilea pilon al Uniunii
Economice şi Monetare Europene
Creată la 1 iunie 1998, Banca Centrală Europeană are drept obiectiv
principal “menţinerea stabilităţii preţurilor”, definită de Consiliul
Guvernatorilor BCE ca „o creştere anuală a indicelui armonizat al
preţurilor de consum (IAPC) pentru zona euro sub nivelul (dar aproape)
de 2%”.
Sistemul European al Băncilor Centrale, format din Banca
Centrală Europeană şi din băncile centrale naţionale ale statelor membre ale
zonei Euro, are drept misiuni fundamentale:
• definirea şi implementarea politicii monetare unice în zona EURO;
• desfăşurarea operaţiilor de schimb valutar;
• păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
• asigurarea funcţionării sistemelor de plăţi;
• autorizarea şi urmărirea emisiunii monetare în zona EURO;
• promovarea controlului prudenţial de către instituţiile de credit din ţările
membre.
15
Francois Descheemaekere, Mieux comprendre l'Euro, Éditions Organisation, 1998,
p. 36
32
Responsabilităţile între Banca Centrală Europeană şi băncile

centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Economice şi
Monetare se repartizează pe baza indivizibilităţii deciziei de politică
monetară şi a complementarităţii.
Decizia de politică monetară este indivizibilă pentru a fi coerentă
şi continuă. Elaborarea şi aplicarea politicii monetare se realizează de către
Consiliul Guvernatorilor şi Directorat la care participă guvernatorii băncilor
centrale.
Conform principiului complementarităţii, Banca Centrală
Europeană nu intervine în domenii care nu sunt de competenţa sa. În afara
deciziilor de politică monetară care revin Băncii Centrale Europeane,
băncile centrale naţionale au competenţe asupra unor activităţi, în măsura în
care acestea nu interferează cu obiectivele şi misiunile Eurosistemului.
Obiectiv principal – Stabilitatea preţurilor
Consiliul Guvernatorilor analizeză

informaţiile necesare adoptării
deciziilor de politică monetară
Analiza economică: coroborarea Analiza monetară:

analiza evoluţiilor şi a rezultatelor Analiza tendinţelor
şocurilor economice monetare
Set complet de informaţii
Fig. 2.1. Strategia de politică monetară a Băncii Centrale Europene

Sursa: ECB, The monetary policy of the ECB, 2004
33
Banca Centrală Europeană urmăreşte ca misiunile încredinţate Sistemului

European al Băncilor Centrale să fie îndeplinite prin propriile atribuţii, în
conformitate cu statutul său, şi de către băncile centrale naţionale în limitele
competenţelor prevăzute prin statute proprii.
Din punct de vedere al strategiei de politică monetară a BCE (a se
vedea figura 2.1), aceasta se bazează pe doi „piloni”- analiza economică
şi analiza monetară – şi a fost astfel concepută pentru a se asigura luarea
în considerare a tuturor informaţiilor necesare pentru adoptarea deciziilor
de politică monetară ce vizează menţinerea stabilităţii preţurilor.
Instrumentele de politică monetară ale Eurosistemului sunt
reprezentate de: operaţiunile de open market, facilităţile permanente
(facilităţile de împrumut, facilităţile de depozit) şi rezervele minime
obligatorii.
1. Care au fost condiţiile în care s-a format sistemul valutar de la Bretton

Woods?
2. Cum se defineşte sistemul valutar?
3. Care erau obiectivele sistemului valutar de la Bretton Woods?
4. Care sunt principalele trăsături ale evoluţiei sistemului valutar de la
Bretton Woods?
5. Care sunt obiectivele Uniunii Monetare Europene?
6. Care sunt criteriile de convergenţă solicitate statelor care doresc să adere
la Uniunea Monetară Europeană?
7. Cum se evaluează îndeplinirea criteriului de convergenţă privind situaţia
finanţelor publice?
8. Care sunt formele şi funcţiile monedei EURO?
9. Care sunt principalele efecte ale introducerii monedei EURO în ţările
Uniunii Europene?
10. Care este misiunea Băncii Centrale Europene şi a Sistemului European
al Băncilor Centrale?
34
Bibliografie
Liviu Andrei Euro, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Marc Bossoni, Alain Problemémes monetaires internationaux, Armand Colin,
Beitone Paris, 1998.
Andrew Brociner Europa monetară, Institutul European, Iaşi, 1999.
Ariel Buira Reflections of the International Monetary System,
Princeton University, New Jeresy, 1995.
Silviu Cerna Teoria zonelor monetare optime, Editura Universităţii de
Vest, Timişoara, 2006.
Daniel Dăianu, Radu România şi Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iaşi,
Vrânceanu 2002.
Michel Drouin Le système financier international, Armand Colin, Paris,
2001.
Cheol Eun, Bruce International Financial Management, 8 edition,
Resnick McGraw-Hill Education, New York, 2018.
Paul Krugman, International Finance: Theory and Policy, 11th Edition,
Maurice Obstfeld, Pearson Education Limited, 2018..
Marc Melitz
Dorel Oprescu Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei,
Bucureşti, 1981.
John Pinder Uniunea Europeană, Editura BICALL, Bucureşti, 2005.
Cornelia Pop Relaţii valutar-financiare intenaţionale, Editura Todesco,
Cluj-Napoca, 2005.
Frédérich Teulon Sistemul monetar internaţional, Institutul European, Iaşi,
1997.
35
CAPITOLUL 3
VALUTELE ŞI DREPTURILE SPECIALE

DE TRAGERE
Termeni-cheie: valută, devize, convertibilitate, aranjamente ale ratelor de

schimb, consiliu monetar, rate de schimb târâtoare, flotare
administrată, flotare independentă, monedă internaţională, DST.
Schimburile economice şi prestările de servicii dintre partenerii din

ţări diferite necesită folosirea unor mijloace de plată în vederea lichidării
obligaţiilor în valută sau a încasării creanţelor comerciale.
Mijloacele şi instrumentele de plată reflectă valutele şi devizele ce
se utilizează în vederea lichidării obligaţiilor de plată din tranzacţiile
internaţionale1. În sfera mijloacelor de plată internaţionale se încadrează
valutele, monedele internaţionale, cambiile, biletele la ordin, cecurile şi
cardurile.
Mijloacele şi instrumentele de plată internaţionale depind de
nivelul şi structura schimburilor comerciale, de cooperarea economică, de
interesele părţilor contractante, de locul plăţii, de capacitatea de plată a
debitorilor şi de legislaţia valutară de la locul plăţii.
3.1. Valutele – concept, forme, regim de schimb

3.1.1 Conceptul şi formele valutei
După unele opinii, devizele se referă la titlurile de credit pe termen
scurt care se utilizează în calitate de instrumente de credit şi de plată
internaţionale.
1
Didier Pierre, Monod, Moyens, Techniques de Paiement Internationaux, Edition
ESKA, Paris, 1993, p. 39
Valutele şi monedele internaţionale
În alte accepţiuni, în sfera devizelor se includ alături de metale

preţioase, titlurile de credit pe termen scurt şi valutele.
Disponibilităţile în valută reprezintă principalul mijloc de plată a
obligaţiilor din schimburile economice internaţionale.
Valuta reprezintă moneda naţională a unei ţări, în măsura în
care îndeplineşte funcţiile de instrument de plată şi de rezervă în
relaţiile economice internaţionale.
Conform Regulamentului Băncii Naţionale a României valuta
reprezintă moneda naţională a altui stat, moneda unei uniuni monetare ,
precum şi monedele compuse, cum ar fi Drepturile Speciale de Tragere.
Valuta se poate prezenta sub formă de numerar (bilete de bancă şi
monedă metalică) şi valuta în cont, în cazul în care se află sub formă de
disponibil într-un cont bancar. Valuta în numerar se utilizează pentru plăţile
privind deplasarea persoanelor în străinătate. În vederea evitării riscurilor
ce se manifestă pe perioada deplasării persoanelor, valuta în numerar se
înlocuieşte cu cecul de călătorie sau cartea de credit. Valuta în cont se
păstrează la o bancă din ţara deţinătorului, la o bancă din ţara emitentului
sau la o bancă dintr-o terţă ţară, în funcţie de prevederile legislaţiei
valutare. Valuta în numerar se depune în cont şi devine valută de cont, iar
pe măsură ce se efectuează retrageri, valuta în cont se transformă în valută
în numerar. Depunerile de valută în cont se pot efectua la vedere sau la
termen, în funcţie de opţiunile deţinătorului.
În funcţie de condiţiile de preschimbare a unei valute în altă valută,
se deosebesc valutele convertibile, valute neconvertibile, valute
transferabile şi valute liber utilizabile.
Valuta convertibilă se caracterizează prin faptul că poate fi
preschimbată în mod liber în altă monedă la cursul pieţei, fără restricţie din
punct de vedere al deţinătorului, al mărimii şi al destinaţiei sumelor de
preschimbat.
Statutul Fondului Monetar Internaţional cere fiecărei ţări membre să
nu aplice restricţii asupra efectuării plăţilor şi transferurilor internaţionale
curente fără aprobarea Fondului (art. VIII, sect. 2). În al doilea rând,
statutul FMI solicită ţărilor membre să evite practicile monetare
discriminatorii. În al treilea rând, prin statutul Fondului Monetar
37
Internaţional ţările membre se angajează să cumpere soldurile în monedă

naţională deţinute de un alt stat membru şi care provin din tranzacţii
curente (art. VIII, sect. 4)2.
În accepţiunea statutului Fondului Monetar Internaţional,
moneda unei ţări membre devine convertibilă, dacă ţara nu-şi
însuşeşte avantajele aranjamentelor de tranziţie prevăzute de art. XIV,
sect. 2 şi notifică Fondului Monetar Internaţional că acceptă obligaţiile ce
decurg din prevederile art. VIII din statut.
În condiţiile actuale, convertibilitatea reflectă însuşirea unei monede
de a fi preschimbată în mod liber pe piaţă, respectiv eliminarea restricţiilor
cu privire la suma de schimbat (tranzacţii curente sau mişcări de capital) şi
calitatea persoanei care efectuează schimbul (rezident sau nerezident).
Convertibilitatea monedei poate să îmbrace forme diferite, şi
anume: convertibilitate generală dacă se referă la tranzacţiile curente şi la
mişcările de capital; convertibilitatea externă nelimitată – se aplică la
tranzacţiile curente şi la mişcările de capital ale nerezidenţilor;
convertibilitatea externă limitată – se asigură nerezidenţilor pentru
tranzacţii curente; convertibilitatea internă sau de cont curent –
presupune accesul la valută al agenţilor economici pentru plăţi, precum şi
dreptul persoanelor fizice de a cumpăra valuta la cursul de schimb în
vigoare.
Convertibilitatea asigură reflectarea directă a eficienţei schimburilor
economice internaţionale, stimulează creşterea productivităţii muncii,
ridicarea nivelului tehnic al produselor, îmbunătăţirea activităţii de
producţie şi atragerea investitorilor străini.
Principalele riscuri ale convertibilităţii monedei sunt reprezentate de
epuizarea rezervelor valutare, creşterea preţurilor mărfurilor importate,
pierderea controlului asupra circulaţiei monetare şi amplificarea inflaţiei.
Transferabilitatea reflectă dreptul deţinătorului unui activ bancar
exprimat în moneda unei ţări de a cere transferarea într-un activ exprimat în
altă monedă.
2
Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., 1985, p. 29
38
Valuta de rezervă reprezintă moneda unei ţări în măsura în care se

atrage, păstrează şi administrează de către autoritatea monetară a altei ţări ,
în vederea acoperirii deficitului balanţei de plăţi, a susţinerii cursului de
schimb şi a garantării solvabilităţii externe a ţării.
Eurovalutele reflectă depunerile în monedele unor ţări în conturi la
bănci comerciale ce îşi au sediul în afara ţării emitente a monedei
respective.
Ponderea valutelor în plăţile internaţionale depinde de structura
exporturilor şi importurilor, de serviciile internaţionale, de orientarea
geografică a schimburilor economice, de serviciile bancare, de evoluţia
pieţelor valutare.
Diversificarea disponibilităţilor în valută este de natură să atenueze
influenţele monedelor statelor dezvoltate asupra relaţiilor economice
internaţionale. Controlul asupra procesului diversificării urmăreşte
îmbunătăţirea gestiunii riscului de transfer pe pieţele valutare.
În vederea individualizării valutelor din schimburile internaţionale
se atribuie un anumit cod format din litere şi cifre.
3.1.2. Aranjamentele ratelor de schimb ale monedelor ţărilor

membre ale Fondului Monetar Internaţional
Aranjamentul ratelor de schimb, denumit uneori şi regimul de

schimb desemnează un ansamblu de norme cu privire la formarea cursului
de schimb al monedei unei ţări şi administrarea de către banca centrală.
Pornind de la unul din obiectivele Fondului Monetar Internaţional
şi anume să asigure un cadru pentru dezvoltarea schimburilor comerciale
internaţionale, susţinerea creşterii economice a ţărilor membre, statutul
prevede promovarea unor rate de schimb stabile. În acest scop, fiecare
ţară membră este invitată să acţioneze pe următoarele planuri3:
• politicile economice şi financiare să fie orientate spre
stimularea creşterii economice şi ocuparea forţei de muncă;
3 Articles of Agrement, International Monetary Fund, Article IV

39
• promovarea stabilităţii cursului de schimb să contribuie la

susţinerea creşterii economice şi la dezvoltarea schimburilor comerciale
internaţionale;
• evitarea manifestării cursului de schimb pentru a ajusta balanţa
de plăţi sau a obţine alte avantaje competitive.
Potrivit prevederilor din secţiunea 2 a articolului IV din statutul
FMI fiecare ţară membră poate să opteze pentru un anumit aranjament de
schimb al monedei cu condiţia să îl comunice Fondului, precum şi să
notifice orice modificare.
În perioada iunie 1975-septembrie 1976 s-au identificat politicile de
curs de schimb prin care ţările membre care susţineau o rată de schimb
care varia cu ±2,25% faţă de o altă monedă, sau faţă de o monedă
compozit (DST) ţări membre care practicau o ajustare a parităţii ratei de
schimb în funcţie de un set de indicatori, ţări cu flotare în marjă şi flotare
independentă.
În intervalul noiembrie 1976 – decembrie 1981 s-au practicat
următoarele aranjamente de schimb ale monedelor: paritate în raport cu o
singură monedă, paritate pe baza unei monede compozite; ajustarea
parităţii pe baza unui set de indicatori; aranjamente de schimb de tip
cooperatist.
În cursul perioadei ianuarie 1982 – octombrie 1998, aranjamentele
de schimb ale monedelor ţărilor membre ale FMI erau: Aranjamente de
schimb fără monedă oficială separată; Aranjamente pe baza Consiliului
monetar; Aranjamente convenţionale, de cursuri fixe; Rate de schimb cu
paritate bazate pe benzi orizontale; Paritatea târâtoare, Rate de schimb cu
benzi de variaţie; Flotare administrată şi Flotare.
În intervalul noiembrie 1998-ianuarie 2009 au fost practicate
următoarele aranjamente de schimb ale monedelor ţărilor membre ale
FMI: aranjamentele de schimb fără monedă oficială separate; aranjamente
pe bază de consiliu monetar; alte aranjamente de parităţi fixe
convenţionale; rate de schimb cu paritate pe bază de benzi orizontale;
paritate târâtoare; rate de schimb cu benzi târâtoare; flotare administrată
fără preanunţarea unei rate de schimb; flotare independentă.
După generalizarea cursurilor flotante şi eliminarea aurului de la
baza sistemelor băneşti, Fondul Monetar Internaţional a formulat câteva
40
recomandări cu privire la politicile de curs de schimb ale monedelor

ţărilor membre:
• piaţa reprezintă cadrul cel mai bun pentru stabilirea ratei de
schimb a monedei unei ţări;
• intervenţia băncilor centrale pe piaţa valutară să se realizeze
pentru atenuarea fluctuaţiilor pe termen scurt ale valutelor;
• ţările pot acţiona pentru stabilizarea ratei de schimb a monedei
ţării respective, fără să intervină pentru a modifica tendinţa pe termen
lung;
Criteriile în funcţie de care, ţările pot opta pentru un anumit
aranjament de schimb al monedei sunt4:
✓ nivelul de dezvoltare economică al ţării, populaţia şi suprafaţa;
✓ gradul de deschidere a economiei naţionale, respectiv
exporturile, importurile şi structura lor;
✓ integrarea în circuitul financiar internaţional, respectiv
dimensiunea, maturitatea şi conexiunile pieţei financiare dintr-o ţară cu
celelalte ţări; ţările care dispun de pieţe financiare dezvoltate şi mature
pot opta pentru flotare;
✓ rata inflaţiei din ţara respectivă;
✓ apartenenţa la o zonă monetară sau instituţie financiară
internaţională.
Din anul 1998, Fondul Monetar Internaţional a promovat un sistem
de clasificare a aranjamentelor de schimb a valutelor ţărilor membre
pentru a susţine transparenţa politicilor privind cursurile de schimb ale
ţărilor membre, prin care sunt ordonante aranjamentele în funcţie de
gradul de flexibilitate5.
Sistemul de clasificare al aranjamentelor ratelor de schimb ale
monedelor ţării membre ale Fondului Monetar Internaţional, din anul
2009, cuprinde următoarele categorii 6:
4 C. Paul Halwood, Ronald MacDonald, International Money and Finance, Blackwell,

Cambridge, 1994, p. 323
5 International Monetary Fund, Annual Report, 1999,. P. 164
6
După: Karl Habermeier, Annamaria Kokenyne, Romain Veyrune, Harald Anderson,
Revised System for the Classification of Exchange Rate Arrangements , IMF Working
Paper Monetary and Capital Markets Department, September 21, 2009
41
I. HARD PEGS (Parităţi tari) include: Aranjamentele de schimb

fără monedă oficială separată şi Aranjamentele pe bază de Consiliu
monetar.
1. EXCHANGE ARRANGEMENT WITH NO SEPARATE
LEGAL TENDER (Aranjamente de schimb fără monedă oficială
separată).
Aranjamentele de schimb fără monedă oficială separată implică ca
monedă altei ţări să circule ca mijloc legal de plată pe teritoriul ţării
respective. În cazul opţiunii unei ţări pentru un asemenea angajament de
schimb, autoritatea monetară nu poate să exercite o politică monetară
independentă.
2. CURRENCY BOARD ARRANGEMENT (Aranjament pe
bază de Consiliu monetar) presupune o decizie legislativă cu privire la un
organism care să menţină rata de schimb fixă dată de moneda altei ţări şi
să aplice o serie de restricţii. Potrivit cerinţelor acestui aranjament,
moneda acelei ţări se va emite numai contra unor active în monedă
străină. Banca centrală nu mai poate să îndeplinească funcţiile de creditor
de ultimă instanţă şi de control monetar. Flexibilitatea depinde de regulile
de funcţionare a Consiliului monetar.
II. SOFT PEGS (Parităţi moi) cuprind: Aranjamente cu paritate
convenţională, Aranjamente stabilizate, Parităţi târâtoare, Aranjamente
CRAWL-LIKE, Paritate ale ratelor de schimb cu benzi orizontale.
3. CONVENTIONAL PEGGED ARRANGEMENT ( Aranjament
cu paritate convenţională) se deosebeşte prin faptul că o ţară decide ca
moneda ei să aibă o rată fixă faţă de altă monedă sau un coş de monede.
Moneda în funcţie de care se urmăreşte păstrarea unui curs fix denumită
moneda ancoră sau coşul de valute se notifică către FMI. Autorităţile
monetare sunt pregătite să menţină paritatea fixă faţă de o altă monedă
prin intervenţii directe pe piaţa valutară sau prin intervenţii indirecte (rata
dobânzii, restricţii de schimb / i. Rata de schimb a monedei poate fluctua
cu ± 1% în jurul unei rate centrale;
4. STABILIZED ARRANGEMENT (Aranjament stabilizat),
reprezintă un aranjament care implică ca rata de schimb a monedei unei
ţări pe piaţa “spot” să se menţină într-o marjă de variaţie pentru cel puţin
42
6 luni sau mai mult. Marja de stabilitate a cursului monedei se apreciază

în funcţie de altă monedă sau de un coş valutar.
5. CRAWLING PEG (Parităţi târâtoare) presupune ca rata de
schimb a monedei să se ajusteze în mărimi mici pe piaţa valutară faţă de o
rată centrală sau ca răspuns la modificarea unor indicatori cantitativi
(diferenţa între ţinta de inflaţie şi inflaţia realizată).
6. CRAWL –LIKE ARRANGEMENT (Aranjament CRAWL
LIKE) se deosebeşte prin faptul că ţara urmăreşte ca rata de schimb a
monedei să se menţină într-o marjă de variaţie îngustă de 2 % în raport cu
o tendinţă statistică identificată prin trend pentru şase luni sau mai mult.
7. PEGGED EXCHANGE WITHIN HORIZONTAL BANDS
(Parităţi ale ratelor de schimb cu benzi orizontale)
Un asemenea aranjament al ratei de schimb implică ca valoarea
monedei să se menţină în anumite limite ale fluctuaţiei în jurul unui curs
favorabil, sau între o valoare maximă şi minimă a ratei de schimb.
Lăţimea benzii de variaţie a monedei şi rate de schimb centrală se notifică
către FMI.
III. FLOATING ARRANGEMENTS (Aranjamente de flotare)
includ: flotarea, flotarea liberă şi alte aranjamente administrate.
8. FLOATING (Flotare). Aranjamentul de schimb pe bază de
flotare se deosebeşte prin faptul că rata de schimb se formează pe piaţă,
prin intervenţia băncii centrale (directe sau indirecte). Rata de schimb a
monedei este influenţată de banca centrală în funcţie de poziţia balanţei
de plăţi, rezervele internaţionale şi evoluţia pieţelor financiare.
Volatilitatea cursului de schimb în cadrul aranjamentului pe bază de
flotare depinde de şocurile care se înregistrează în economia ţării
respective.
9. FREE FLOATING ( Flotare liberă) presupune ca rata de schimb
a monedei să se stabilească pe piaţa valutară, iar intervenţia băncii
centrale pe piaţa valutară pentru a influenţa cursul de schimb să fie
excepţională, respectiv de cel mult trei ori în ultimele şase luni.
IV. OTHER MANAGED ARRANGEMENT (Alte aranjamente
administrate) se caracterizează prin faptul că ţările înregistrează schimbări
frecvente în politicile de curs de schimb.
43
Aranjamentele privind ratele de schimb ale statelor membre ale

Fondului Monetar Internaţional se aplică în contextul unor strategii de
politică monetară ale ţărilor respective, care cuprind criterii şi proceduri
ce sunt avute în vedere la adoptarea şi implementarea deciziilor băncii
centrale în vederea realizării obiectivului fundamental al politicii monetare.
Ancora ratei de schimb

În situaţia în care o ţară îşi alege drept ancoră rata de schimb,
autoritatea monetară se angajeză să cumpere sau să vândă valută la anumite
cursuri pentru a menţine rata de schimb la nivelul preanunţat. Rata de
schimb serveşte drept ancoră nominală sau ţintă intermediară a politicii
monetare. Cursul de schimb fiind ţinta politicii monetare se urmăreşte
valoarea ratei de schimb a monedei naţionale faţă de moneda unei ţări, care
prezintă stabilitate monetară. Ţările care adoptă ancora ratei de schimb
optează pentru aranjamente de schimb fără monedă oficială separată,
aranjamente în cadrul consiliilor monetare, rate de schimb fixe cu sau fără
intervale de fluctuaţie, rate de schimb târâtoare.
Ancora agregat monetar
În cadrul unei asemenea strategii de politică monetară, autoritatea
monetară utilizează instrumente specifice pentru a urmări o ţintă – evoluţia
unui agregat monetar, iar agregatul devine ancoră nominală sau ţinta
intermediară a politicii monetare a băncii centrale. Prin această strategie de
politică monetară, banca centrală urmăreşte corelaţia dintre cantitatea de
monedă şi produsul intern brut.
Cadrul ce vizează inflaţia
Reprezintă o strategie de politica monetară caracterizată prin
adoptarea publică a unei ţinte cantitative de inflaţie pentru unul sau mai
multe orizonturi de timp şi asumarea explicită a stabilităţii preţurilor în
calitate de obiectiv fundamental al politicii monetare. Banca centrală
acţionează pentru realizarea obiectivului în domeniul inflaţiei, urmăreşte
evoluţia pieţelor financiare şi impactul inflaţiei asupra stabilităţii
economice. Transparenţa comunicării dintre banca centrală, agenţii
44
economici şi populaţie scoate în evidenţă acţiunea băncii centrale în

realizarea obiectivului fundamental – stabilitatea preţurilor.
Programe monetare sprijinite de Fondul Monetar Internaţional
sau alte programe monetare
Un program sprijinit de Fondul Monetar Internaţional sau un alt
program monetar implică implementarea unei politici monetare şi a ratei de
schimb într-un cadru care stabileşte niveluri minime pentru rezervele
internaţionale şi plafoane pentru deţinerile nete de active ale băncii
centrale.
Altele
Ţara nu recurge la o ancoră nominală specificată explicit, ci
monitorizează anumiţi indicatori, în funcţie de care îşi orientează politica
monetară.
3.2. Drepturile Speciale de Tragere
Creanţele şi obligaţiile din schimburile economice internaţionale se

încasează sau se plătesc şi prin intermediul monedelor internaţionale.
În anul 1582, bancherul italian Gasparo Scaruffi a susţinut ideea
emiterii unei monede internaţionale cu denumirea „lira imperială” cu o
anumită greutate în aur7.
John Maynard Keynes a propus, în cadrul planului de reorganizare a
relaţiilor valutare internaţionale publicat în anul 1943, emiterea unei
monede cu denumirea „bancor” care să fie furnizată ţărilor participante în
schimbul aurului.
Planul american de reorganizare a relaţiilor valutar-financiare
internaţionale publicat înainte de Conferinţa de la Bretton Woods menţiona
emiterea unei monede cu denumirea „unitas” echivalentă cu aurul
exprimat de 10 dolari SUA, care urma să fie distribuită ţărilor în vederea
mijlocirii schimburilor economice internaţionale.
7
Costin Kiriţescu, Relaţiile valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, p. 45
45
În contextul dezbaterilor asupra crizei sistemului valutar

internaţional din anii 1960-1970, Robert Triffin a propus emiterea de către
Fondul Monetar Internaţional a unei monede echivalente cu aurul care să
asigure derularea tranzacţiilor internaţionale.
Raportul grupului Ossola susţinea crearea unei unităţi monetare
internaţionale cu denumirea Colective Reserve Unit (CRU) ce urma să fie
obţinută de statele membre ale Fondul Monetar Internaţional în schimbul
monedei proprii.
M. Stemp a susţinut emiterea unor certificate de către Fondul
Monetar Internaţional care să fie cumpărate de către ţările membre cu
anumite sume în monedă naţională şi cu ajutorul lor să se achiziţioneze
mărfurile şi serviciile necesare ţării respective.
Moneda internaţională se individualizează prin anumite trăsături:
• serveşte în proporţie însemnată schimburile comerciale
internaţionale ale altor ţări şi ale operatorilor privaţi;
• moneda fiind convertibilă generează mai multă încredere
partenerilor din schimburile comerciale internaţionale.
Spre deosebire de monedele unor ţări care pot dobândi un statut de
monedă internaţională în contextul trăsăturilor menţionate, moneda
internaţională se individualizează prin faptul că decizia de emisiune nu mai
este componentă a suveranităţii naţionale ci este adoptată de un organism
supranaţional gestionată în comun de mai multe ţări.
Drepturile Speciale de Tragere pot fi considerate monedă
internaţională deoarece se emit de către Fondul Monetar Internaţional.
Gestiunea emisiunii şi utilizării Drepturilor Speciale de Tragere revine
reprezentanţilor ţărilor membre, respectiv Consiliului Guvernatorilor.
Consiliul Guvernatorilor în calitate de organ suprem de decizie din
cadrul Fondul Monetar Internaţional a hotărât, în anii 1968-1969, crearea
Drepturilor Speciale de Tragere în calitate de monedă de cont şi de rezervă
a sistemului valutar.
Drepturile Speciale de Tragere au fost create pentru a contribui la
extinderea comerţului internaţional, la susţinerea stabilităţii cursurilor
valutare şi a lichidităţii internaţionale.
46
a) Definirea, emisiunea şi evaluarea Drepturilor Speciale de

Tragere
Drepturile Speciale de Tragere (Special Drawing Right)
reprezintă o unitate monetară de cont şi de rezervă8 emisă şi utilizată
de Fondul Monetar Internaţional în vederea susţinerii lichidităţii ţărilor
membre, pe baza următoarelor principii:
• operaţiunile de emisiune şi utilizare a Drepturilor Speciale de
Tragere se efectuează printr-un cont special, diferit de contul ce
reflectă operaţiile curente ale Fondului Monetar Internaţional;
• ţările membre ale Fondului Monetar Internaţional care participă la
contul DST devin eligibile să primească alocări în această monedă şi
o pot utiliza în operaţiile dintre ele; Consiliul Guvernatorilor FMI este
îndreptăţit prin statut să decidă asupra deţinerii de DST de către
nemembri.
• Drepturile Speciale de Tragere se emit în urma constatării
insuficienţei de lichidităţii internaţionale de către Consiliul
Guvernatorilor din cadrul FMI.
Drepturile Speciale de Tragere sunt considerate active create de
Fondul Monetar Internaţional pentru a suplimenta activele de rezervă
existente. Drepturile Speciale de Tragere se aseamănă cu drepturile de
tragere ale membrilor din contul resurselor generale, dar se deosebesc
datorită expresiei „special” care reflectă caracterul acestei monede
internaţionale9.
Emisiunea Drepturilor Speciale de Tragere se fundamentează pe
baza cerinţelor globale de lichidităţi internaţionale pe termen lung şi se
aprobă de către Consiliul Guvernatorilor cu o majoritate de 85% din total.
În statutul Fondului Monetar Internaţional din anul 1969 era
prevăzut că o unitate DST era echivalentă cu 0,888671 gr. aur fin, respectiv
cu greutatea şi fineţea dolarului SUA de la 1 iulie 1944. Din anul 1974,
8
Articles and Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., art.
9
Vezi Anand G Chandavacar, The International Monetary Fund, Its Financial
Organisation and Activities, International Monetary Fund, Washington D.C., 1984,
p. 62
47
Drepturile Speciale de Tragere s-au evaluat pe baza unui coş format din 16
valute ale ţărilor a căror participare la exportul mondial de bunuri şi servicii
era mai mare de 1%.
De la 1 ianuarie 1981, numărul valutelor din coş s-a redus de la 16
la 5, şi anume dolarul SUA, marca germană, francul francez, lira sterlină şi
yenul japonez.
Valoarea unui DST în dolari americani se calculează în funcţie de
cantitatea de monedă ce se include în coşul DST, care se transformă în
dolari SUA pe baza cursurilor de schimb de pe piaţă. Dolarii echivalenţi se
însumeză şi se obţine valoarea unui DST în dolari SUA.
Cursurile monedelor din coş faţă de dolarul SUA ce se folosesc la
evaluarea DST reprezintă media între cursurile de vânzare şi cursurile de
cumpărare de pe piaţa din Londra. În cazul în care piaţa din Londra este
închisă se utilizează cursurile de pe piaţa din New York, iar dacă şi această
piaţă era închisă, se aplică cursurile de pe piaţa din Frankfurt.
De la 1 ianuarie 1999, Fondul Monetar Internaţional a înlocuit
cantitatea de mărci germane şi franci francezi din structura compozită a
DST cu o cantitate echivalentă de EURO pe baza ratelor de schimb dintre
EURO, marca germană şi francul francez. De la 1 octombrie 2016, yuanul
chinezesc (Renminbi- RMB) intră in coșul DST.
Modul de evaluare a DST poate fi urmărit pe baza datelor din
tabelul nr. 3.
Tabelul 3: Evaluarea DST la 4 octombrie, 2021
Cantitate Rata de schimb Dolari echivalenţi
Yuanul chinezesc 1.0174 6.45150 0.157700
EUR* 0.38671 1.16195 0.449338
JPY 11.900 111.29500 0.106923
GBP* 0.085946 1.35905 0.116805
USD 0.58252 1.00000 0.582520
1 DST = 1.413286 USD
1USD= 0.707571 DST
*EUR şi GBP cotează indirect
Sursa: http://www.imf.org/external/np/fin/data/rms_sdrv.aspx
48
b) Participanţi şi deţinători de DST

Fiecare membru care încheie un acord cu Fondul Monetar
Internaţional îşi asumă obligaţiile faţă de Departamentul DST şi adoptă
măsurile necesare, devine participant la Departamentul DST.
Fondul Monetar Internaţional poate deţine Drepturi Speciale de
Tragere în contul de resurse generale, poate accepta şi utiliza DST în
operaţiile şi tranzacţiile dirijate prin cont împreună cu participanţii şi în
conformitate cu prevederile statutului.
Fondul Monetar Internaţional poate desemna şi alţi deţinători de
DST din rândul altor instituţii oficiale. Termenii şi condiţiile în care
deţinătorii desemnaţi pot deţine, accepta şi utiliza Drepturi Speciale de
Tragere în operaţiile şi tranzacţiile cu participanţii la contul DST sau cu alţi
deţinători desemnaţi se aprobă de către Consiliul Guvernatorilor cu
majoritate de 85% din puterea totală de vot.
Prin decizia Consiliului Guvernatorilor, în cadrul deţinătorilor de
DST, printre nemembri, se înscriu Banca Africană de Dezvoltare, Fondul
African de Dezvoltare, Banca Centrală a Statelor Americane, Banca
Reglementelor Internaţionale, BIRD, AID, Fondul Internaţional de
Dezvoltare Agricolă, Banca Asiatică de Dezvoltare, Banca de Dezvoltare
Islamică, Banca de Investiţii Nordică.
c) Alocarea şi utilizarea Drepturilor Speciale de Tragere
Emisiunea şi alocarea Drepturilor Speciale de Tragere de către
Fondul Monetar Internaţional sunt dependente de cerinţele globale de
lichidităţi internaţionale necesare schimburilor comerciale şi dezvoltării
economice a ţărilor membre.
Suma în Drepturi Speciale de Tragere ce se alocă unei ţări
membre participante la cont depinde de cota de contribuţie a acesteia.
Ţările membre care beneficiază de alocaţii de Drepturi Speciale de Tragere,
pot obţine în schimbul lor sume în valută de la alte ţări participante la
contul DST prin tranzacţiile de desemnare. Fondul Monetar Internaţional
poate să desemneze o ţară membră pentru a ceda valută în schimbul
Drepturilor Speciale de Tragere, în funcţie de rezervele valutare şi de
capacitatea de a asigura echilibrul valutar.
49
Ţări care au DST Ţări care au

nevoie de disponibilităţi în
resurse în FMI DST şi echilibru
DST extern
Moneda liber utilizabilă
Ţările membre pot obţine cu acordul unei alte ţări participante la

contul DST sume echivalente în monedă naţională sau în moneda altei ţări,
în schimbul Drepturilor Speciale de Tragere în vederea derulării operaţiilor
comerciale internaţionale.
Conform prevederilor art. XIX din statut, participanţii la contul
DST ale căror balanţe sunt echilibrate pot fi solicitaţi de Fondul Monetar
Internaţional să furnizeze valută convertibilă în schimbul unor sume
exprimate în DST. Mecanismul de desemnare permite ca, în caz de
necesitate, participanţii să folosească DST pentru a obţine valute liber
utilizabile necesare reducerii deficitului balanţei de plăţi.
Ţările membre ale căror deţineri în DST depăşesc alocările
cumulative nete primesc dobândă, iar ţările la care deţinerile sunt mai mici
decât alocările cumulative nete plătesc dobândă.
Ţările membre ale FMI pot utiliza DST în diverse operaţii pe care le
realizează:
• în aranjamentele SWAP prin care un stat membru al FMI
transferă DST unui alt stat membru, în schimbul unor sume
echivalente în valută;
• ţările membre pot cumpăra sau vinde DST cu cedarea la o dată
viitoare (operaţie la termen), în schimbul unor sume în valută sau a
altui activ monetar la o rată de schimb convenită;
• contractarea unor împrumuturi în DST, la o rată a dobânzii şi
scadenţe stabilite de părţi;
• ţările membre ale FMI pot constitui garanţii în DST pentru
îndeplinirea unor obligaţii contractuale.
Fondul Monetar Internaţional poate să primească DST de la ţările
membre drept plăţi pentru folosirea resurselor, răscumpărări şi subscrieri de
50
cotă. La rândul său, Fondul Monetar Internaţional poate să transfere DST

către ţările membre cu ocazia cumpărărilor prin diverse acorduri,
rambursărilor şi perceperii dobânzilor.
Drepturile Speciale de Tragere în calitate de monedă de cont şi de
rezervă prezintă mai multă stabilitate şi completează rezervele valutare
internaţionale ale ţărilor membre ale Fondului Monetar Internaţional.
1. Prin ce se individualizează conceptul de valută?

2. Care sunt formele pe care le îmbracă valuta?
3. Ce condiţii sunt necesare pentru asigurarea convertibilităţii unei valute
după statutul FMI?
4. Care sunt factorii care influenţează regimul de schimb al monedei unei
ţări?
5. Care sunt aranjamentele de schimb mai rigide ale monedelor ţărilor
membre ale FMI şi prin ce se diferenţiază ele ?
6. Prin ce se deosebesc aranjamentele de schimb mai flexibile ale ţărilor
membre ale FMI ?
7. Care sunt principiile aşezate la baza emisiunii şi utilizării de FMI a
Drepturilor Speciale de Tragere?
8. Care sunt momentele în evoluţia definirii Drepturilor Speciale de
Tragere?
9. De cine depinde suma alocată în DST de către FMI unei ţări membre?
10. Cum se utilizează Drepturile Speciale?
Bibliografie
Henri Bourguinat, Finance Internationale, Dalloz, Paris, 2007.

Jérôme Teïletche,
Michel Dupuy
Paul Bran Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura
International Monetary Annual Report on Exchange Arrangements and
51
Fund Exchange Restrictions 2020, Washington, DC: IMF,

August, 2021, disponibil la
https://www.imf.org/en/Publications/Annual-Report-
on-Exchange-Arrangements-and-Exchange-
Restrictions/Issues/2021/08/25/Annual-Report-on-
Exchange-Arrangements-and-Exchange-Restrictions-
2020-49738
Cătălin Mihăilescu Aspecte ale regimurilor valutare în ţările din Europa
Centrală şi de Est, Editura Spectra Medis Press,
Bucureşti, 2001.
Josette Peyrard Gestion financière internationale, Vuibert, Paris,
1995.
Gheorghe Voinea Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007.
52
CAPITOLUL 4
CAMBIILE, BILETELE LA ORDIN, CECURILE

ŞI CARDURILE – INSTRUMENTE DE PLATĂ
INTERNAŢIONALE
Termeni-cheie: cambie internaţională, deţinător protejat, trăgător, tras, girant,

garant, protest, bilet la ordin, cec, transfer, dezonorare prin
neacceptare, dezonorare prin neplată.
Plăţile ce decurg din schimburile internaţionale se pot efectua şi cu

ajutorul titlurilor de credit pe termen scurt, cunoscute uneori şi sub
denumirea de devize.
Titlurile de credit reprezintă documente sau înscrisuri care îi
conferă titularului dreptul de a încasa sumele din textul lor la scadenţă
şi se caracterizează prin următoarele trăsături:
• titlurile de credit se exprimă printr-un înscris sau document, prin care se
reflectă formarea, transmiterea şi exercitarea unui drept de creanţă;
• dreptul de creanţă cuprins în titlurile de credit se poate exercita pe baza
condiţiilor stabilite, respectiv de către persoana care se legitimează ca
titular al documentului (literalitate);
• titularul documentului dobândeşte un drept propriu şi autonom de raportul
economic care îl generează.
Titlurile de credit pe termen scurt se utilizează în calitate de
instrumente de plată internaţionale datorită următoarelor elemente1:
• reflectă certitudinea efectuării plăţii la termen deoarece reflectă
angajamentul de plată la scadenţă al trasului;
1
Imireanu M. Gh., Instrumente şi modalităţi de plată în schimburile economice
internaţionale, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1982, p. 22
• sunt negociabile, beneficiarii le pot transmite prin scontare băncilor şi pot

încasa sumele prevăzute înainte de scadenţă;
• pot circula prin girare sau andosare în favoarea unui beneficiar,
deţinătorul titlului având posibilitatea să plătească o datorie prin cedarea
documentului către o altă persoană faţă de care avea o obligaţie de plată;
4.1. Cambia – instrument de plată în relaţiile economice

internaţionale2
În calitate de instrument scris, cambia internaţională cuprinde
ordinul necondiţionat prin care trăgătorul cere trasului să plătească o
sumă de bani beneficiarului sau la ordinul acestuia, la cerere sau la un
moment definit, este datată şi semnată de trăgător.
Utilizarea cambiei în relaţiile de plăţi internaţionale este prezentată
în figura 4.1.
Fig. 4.1. Utilizarea cambiei în plăţile internaţionale
În schema de mai sus se observă că firma „A” îşi achită obligaţia de

plată internaţională către firma „C” prin predarea cambiei. La scadenţă,
firma „C” prezintă cambia trasului (firma „B”) şi încasează suma înscrisă
2
Convenţia Naţiunilor Unite asupra Cambiilor Internaţionale şi Biletelor la Ordin
Internaţionale (UNCITRAL) art. 1 şi Legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la
ordin (Geneva 1930)
54
Cambiile, biletele la ordin, cecurile şi cardurile
în document. Prin utilizarea cambiei, firma „A” îşi lichidează obligaţia de

plată din schimburile economice internaţionale. Cambia îndeplineşte
funcţia de instrument de plată deoarece contribuie la încasarea unor creanţe
din schimburile comerciale internaţionale.
Cambia internaţională se individualizează prin următoarele3:
• are caracter internaţional deoarece menţionează cel puţin două dintre
locurile prevăzute şi indică faptul că oricare dintre locurile specificate
sunt situate în state diferite, fie locul unde este trasă cambia, fie locul
indicat lângă semnătura trăgătorului, fie locul indicat lângă numele
trasului, fie locul indicat lângă numele beneficiarului plăţii, fie locul
plăţii.
• necesită promovarea uniformităţii în aplicarea sa;
• presupune buna credinţă în respectarea obligaţiilor din tranzacţiile
internaţionale derulate prin asemenea instrumente.
Cambiile internaţionale cuprind următoarele clauze: denumirea de
cambie, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată în valută,
numele şi adresa persoanei care trebuie să plătească suma, numele şi adresa
beneficiarului, scadenţa, locul plăţii, data şi locul emiterii, semnătura
trăgătorului.
În cambie se pot înscrie clauze facultative, cum sunt: clauza fără
protest, interzicerea de a trage contracambii, excluderea duplicatelor de
cambie, clauza documentară, clauza privind dobânzile cuvenite
deţinătorului legal al cambiei, clauza de absolvire a trăgătorului de
răspundere de plată.
a) Interpretarea cerinţelor formale din cambie
Suma plătibilă4 prin cambie necesită o definire concretă deoarece
suma se poate plăti cu dobândă, în tranşe la date succesive, în tranşe la date
succesive cu stipularea pe instrument ca, în cazul neplăţii oricărei tranşe,
suma restantă să devină scadentă, conform unei rate de schimb indicate pe
instrument sau care va fi determinată aşa cum menţionează instrumentul
3
Convenţia UNCITRAL, art. 2
4
Convenţia UNCITRAL, art. 7
55
sau într-o altă valută, alta decât cea în care este exprimată suma în
instrumentul respectiv.
În situaţia în care există o discrepanţă între suma exprimată în
cuvinte şi suma exprimată în cifre, suma plătibilă prin instrument este suma
menţionată în cuvinte.
În cazul în care un instrument de plată menţionează că suma trebuie
plătită cu dobândă, fără a specifica data de la care curge dobânda, aceasta
curge de la data instrumentului. Dobânda poate fi exprimată fie ca o rată
definită, fie ca o rată variabilă.
Un instrument se consideră a fi plătibil la cerere dacă menţionează
că este plătibil la vedere, la cerere sau la prezentare, precum şi în cazul în
care nu este exprimat nici un moment de plată în instrumentul respectiv.
Instrumentul este considerat plătibil la un moment definit, dacă
prevede că este plătibil la o scadenţă specificată sau la o perioadă fixă după
o dată specificată sau la o perioadă fixă după vedere.
Momentul plăţii unui instrument plătibil la o perioadă fixă este
determinat prin referinţa la data menţionată în instrumentul respectiv.
Momentul plăţii unei cambii plătibile la o perioadă fixă după vedere
este determinat după data acceptării sau, în cazul în care cambia este
dezonorată prin neacceptare, după data protestului sau după data
dezonorării.
Momentul plăţii unui instrument plătibil la cerere este data la care
instrumentul este prezentat la plată de către deţinătorul său.
Dacă un instrument este tras sau emis, plătibil la una sau mai multe
luni după o dată menţionată sau după data instrumentului sau după vedere,
instrumentul este plătibil la data corespunzătoare a lunii când trebuie făcută
plata conform menţiunii din document.
b) Transfer
Un instrument este transferat prin gir, care presupune livrarea
instrumentului de către girant giratarului sau simpla livrare a instrumentului
(dacă girul este în alb).
Girul trebuie scris pe instrument sau pe un adaos ataşat la acesta şi
poate fi în alb sau special („plin”). Girul în alb se reflectă prin semnătura
singură sau printr-o semnătură însoţită de o declaraţie în sensul că instru-
56
mentul este plătibil persoanei care este în posesia lui. Girul special („plin”)
presupune o semnătură însoţită de indicarea persoanei căreia i se va plăti
suma din instrumentul respectiv.
Dacă girul conţine expresiile „pentru încasare”, „pentru depozit”,
„valoare în încasare”, „prin procură”, „plăteşte oricărei bănci” sau alte
expresii prin care se autorizează giratarul să încaseze instrumentul, giratarul
este un deţinător care poate exercita toate drepturile izvorâte din
instrument, poate gira instrumentul numai în cazul încasării5.
În cazul în care girul conţine cuvintele „valoare în garanţie”,
„valoare în gaj” sau alte cuvinte similare, giratarul este un deţinător care
poate exercita toate drepturile izvorâte din acest instrument, poate gira
instrumentul numai în scopul încasării sumei.
c) Drepturile unui deţinător al unui instrument de natura
cambiei sau a biletului la ordin
Deţinătorul unui instrument are toate drepturile care îi sunt conferite
prin Convenţia internaţională faţă de părţile la instrument şi poate transfera
instrumentul către o altă persoană.
Deţinătorul „protejat” este deţinătorul unui instrument care era
complet când l-a luat, sau care era incomplet şi a fost completat conform
autorităţii sale sau dacă atunci când a devenit un deţinător nu avea
cunoştinţă despre o apărare contra obligaţiei privind instrumentul sau nu
avea cunoştinţă despre o revendicare valabilă a vreunei persoane asupra
instrumentului sau nu avea cunoştinţă despre faptul că a fost dezonorat prin
neacceptare sau neplată6.
Drepturile unui deţinător protejat asupra unui instrument nu sunt
supuse nici unei revendicări asupra instrumentului din partea nici unei
persoane, cu excepţia unei revendicări ce rezultă din tranzacţia de bază,
dintre el însuşi şi persoana care ridică revendicarea.
Drepturile unui deţinător neprotejat sunt supuse oricăror revendicări
valabile asupra instrumentului din partea oricărei persoane, numai dacă a
luat instrumentul având la cunoştinţă despre o astfel de revendicare sau
5
Ibidem, art. 21
6
Ibidem, art. 27-29
57
dacă instrumentul a fost obţinut prin fraudă sau furt sau a participat în orice
moment la fraudă sau furt în privinţa lui.
Transferul unui instrument de către un deţinător protejat investeşte
orice deţinător ulterior cu drepturile asupra instrumentului pe care le avea
deţinătorul protejat.
d) Obligaţiile părţilor la un instrument de natura cambiei şi
biletului la ordin
Conform prevederilor Convenţiei internaţionale, o persoană nu este
obligată printr-un instrument decât dacă îl semnează.
Trăgătorul7 se angajează ca, la dezonorarea cambiei prin
neacceptare sau prin neplată şi la orice protest, să plătească suma din
cambie deţinătorului, oricărui girant sau garant al girantului care preia şi
plăteşte suma din cambie. Trăgătorul poate exclude sau limita propria sa
obligaţie pentru acceptare sau plată a sumei printr-o menţiune expresă pe
cambie. O asemenea stipulare, care exclude sau limitează obligaţia de plată
din cambie, este efectivă numai dacă o altă parte este sau devine obligată
prin cambie.
Trasul8 devine obligat prin cambie dacă o acceptă, ceea ce
înseamnă că după acceptare se angajează că va plăti suma din cambie,
conform termenilor acceptării sale, deţinătorului sau oricărei părţi care
preia şi plăteşte suma din cambie. Acceptarea se menţionează în scris pe
cambie prin semnătura trasului însoţită de expresia „acceptat” sau de
cuvinte cu sens similar sau prin semnătura trasului.
Girantul9 reprezintă persoana care se angajează ca la dezonorarea
cambiei prin neacceptare sau neplată şi la orice protest adresat să plătească
suma din instrument deţinătorului sau oricărui girant ulterior, sau oricărui
garant al girantului, care preia şi plăteşte instrumentul. Girantul poate
exclude sau limita propria sa răspundere printr-o menţiune expresă pe
instrument.
7
Ibidem, art. 38
8
Ibidem, art. 40
9
Ibidem, art. 44
58
Garantul10 constituie persoana care garantează plata unui

instrument, indiferent dacă a fost sau nu acceptat pentru întreaga sumă sau
numai pentru o parte a ei. Garanţia se înscrie pe instrument sau pe o
prelungire ataşată şi se exprimă prin cuvintele „garantat”, „aval”, „bun ca
aval” sau alte cuvinte cu sens similar însoţite de semnătura garantului, pe
faţa instrumentului. Garantul poate specifica persoana pentru care
garantează. În lipsa unor asemenea menţiuni, persoana pentru care
garantează este acceptantul sau trasul în cazul unei cambii. Răspunderea
unui garant asupra instrumentului este de aceeaşi natură ca şi aceea a părţii
pentru care a devenit garant.
Dacă persoana pentru care a devenit garant este trasul, garantul se
angajează să plătească la scadenţă suma din cambie deţinătorului sau
oricărei părţi care preia şi plăteşte cambia, sau dacă cambia este plătibilă la
un moment definit, la dezonorare prin neacceptare şi la orice protest
necesar să plătească deţinătorului sau oricărei părţi care preia şi plăteşte
cambia.
e) Prezentarea cambiei pentru acceptare şi dezonorarea prin
neacceptare
În principiu, o cambie trebuie prezentată pentru acceptare dacă
trăgătorul a stipulat în instrument că trebuie prezentată pentru acceptare,
precum şi în cazurile în care cambia este plătibilă la o perioadă fixă după
vedere sau cambia este plătibilă în alt loc decât la rezidenţa trasului, cu
excepţia cazului în care este plătibilă la cerere.
Cambia este considerată a fi dezonorată prin neacceptare, dacă
trasul, la prezentarea instrumentului în timp, refuză expres să accepte
cambia, sau acceptarea nu poate fi obţinută cu stăruinţa rezonabilă sau dacă
deţinătorul nu poate obţine acceptarea la care este îndreptăţit.
În cazul în care cambia este dezonorată prin neacceptare, deţinătorul
poate să exercite dreptul imediat de recurs împotriva trăgătorului, giranţilor
şi garanţilor.
10
Ibidem, art. 46
59
f) Prezentarea cambiei pentru plată şi dezonorarea prin neplată

Un instrument se consideră a fi prezentat corespunzător pentru plată
dacă se respectă anumite reguli11:
• deţinătorul prezintă instrumentul trasului sau acceptantului într-o zi de
lucru şi la o oră rezonabilă;
• dacă trasul, acceptantul sau emitentul sunt morţi, prezentarea se face per-
soanelor care sunt moştenitori sau persoanelor îndreptăţite să-i
administreze averea;
• prezentarea pentru plată poate fi făcută unei persoane sau autorităţi alta
decât trasul, acceptantul sau emitentul dacă acea persoană este
îndreptăţită prin lege să plătească instrumentul;
• instrumentul care nu este plătibil la cerere se prezintă pentru plată la
scadenţă sau într-una din cele două zile de lucru care urmează după
scadenţă;
• instrumentul care este plătibil la cerere se prezintă pentru plată în
termen de un an de la data emiterii lui;
• instrumentul se prezintă pentru plată la locul de plată specificat pe
document. În cazul în care nu este menţionat nici un loc de plată,
instrumentul se prezintă pentru plată la adresa trasului sau a
acceptantului sau a emitentului, indicată în document..
Întârzierea la prezentarea pentru plată a unui instrument este scuzată
dacă este cauzată de circumstanţe care sunt în afara controlului
deţinătorului şi pe care nu le-a putut evita sau depăşi.
În cazul în care instrumentul nu se prezintă corespunzător pentru
plată, trăgătorul, giranţii şi garanţii nu sunt răspunzători, dar nu sunt eliberaţi
de răspunderea care rezultă din documentul respectiv.
Instrumentul este considerat a fi dezonorat prin neplată în
următoarele situaţii12:
• dacă plata sumei din instrument este refuzată la prezentarea la timp sau
dacă deţinătorul nu poate obţine plata la care este îndreptăţit;
11
Ibidem, art. 55
12
Ibidem, art. 58
60
• dacă prezentarea pentru plată a instrumentului nu este necesară pentru

că s-a renunţat la aceasta.
Recursul
Dacă o cambie este dezonorată prin neplată, deţinătorul poate să-şi
exercite dreptul de recurs împotriva trăgătorului, giranţilor şi garanţilor.
În cazul în care un instrument este dezonorat prin neacceptare sau
neplată deţinătorul îşi poate exercita dreptul de recurs numai după ce instru-
mentul a fost protestat corespunzător pentru dezonorare.
Protestul reprezintă o declaraţie de dezonorare, întocmită la locul
unde a fost dezonorat instrumentul, semnată şi datată de o persoană
autorizată care cuprinde: persoana la cererea căreia este protestat
instrumentul, locul protestului, cererea făcută şi răspunsul dat13. Protestul
poate fi făcut pe instrument sau pe un adaos ataşat la acesta sau ca
document separat care menţionează instrumentul care a fost dezonorat.
În cazul dezonorării unui instrument prin neacceptare sau neplată,
deţinătorul are obligaţia să transmită înştiinţări trăgătorului şi ultimului
girant, tuturor celorlalţi giranţi şi garanţi care la rândul lor trebuie să
transmită înştiinţare de dezonorare ultimei părţi care este obligată prin
instrument14. Înştiinţarea de dezonorare poate fi făcută sub orice formă şi în
orice termen care identifică instrumentul şi declară că acesta a fost
dezonorat prin neacceptare sau neplată.
h) Suma plătibilă din instrument
Deţinătorul poate exercita drepturile sale asupra instrumentului
împotriva oricărei părţi, sau a unora, sau a tuturor părţilor obligate prin ea, şi
nu este obligat să respecte ordinea în care părţile au devenit obligate.
Oricare parte care preia şi plăteşte instrumentul îşi poate exercita drepturile
sale în acelaşi mod contra părţilor obligate faţă de ea.
Partea care plăteşte un instrument şi care se eliberează complet sau
parţial de obligaţia sa poate recupera de la părţile obligate faţă de ea
întreaga sumă, dobânda de la acea sumă şi orice cheltuieli de înştiinţare.
13
Ibidem, art. 60
14
Ibidem, art. 64
61
i) Eliberarea prin plată a sumei din instrument

Persoana care primeşte plata unui instrument trebuie să cedeze
instrumentul trasului care efectuează plata sau oricărei persoane. În cazul
unui instrument plătibil în tranşe la date succesive, trasul sau partea care
efectuează plata unei sume, alta decât ultima tranşă, poate cere ca
menţiunea plăţii să fie făcută pe instrument sau pe un adaos ataşat şi să-i fie
dat documentul de justificare a plăţii.
Deţinătorul nu este obligat să primească plata parţială, iar dacă i se
oferă şi nu acceptă, instrumentul devine dezonorat prin neplată. În situaţia
în care deţinătorul primeşte plata parţială de la tras, de la garant, acceptant
sau emitent, aceştia din urmă se eliberează de obligaţia de plată numai în
măsura sumei plătite din totalul înscris în instrumente.
Dacă deţinătorul primeşte plata de la o altă persoană decât
acceptantul, emitentul sau garantul trasului, partea care a plătit se eliberează
de obligaţia de plată, iar deţinătorul trebuie să dea acelei părţi o copie
certificată a instrumentului. Trasul sau partea care efectuează plata parţială
poate cere ca plata să fie menţionată pe instrument şi să primească un
document de justificare a plăţii.
Deţinătorul are dreptul să refuze să primească plata într-un alt loc
decât cel din instrument, iar dacă plata nu se face la locul unde instrumentul
a fost prezentat pentru plată, se consideră dezonorat prin neplată.
Plata unui instrument se efectuează în conformitate cu anumite
prevederi din Convenţia UNCITRAL15:
• un instrument trebuie plătit în moneda în care este exprimată suma de
plată;
• dacă suma de plată este exprimată într-o anumită unitate monetară de
cont care este transferabilă, între persoana care face plata şi persoana
care o primeşte, plata se face prin transfer de unităţi monetare de cont,
dacă se specifică moneda de plată. În cazul în care unitatea monetară de
cont nu este transferabilă între acele persoane, plata se va face în
moneda specificată pe instrument, sau, dacă aceasta nu este
menţionată, în moneda locului de plată;
15
Ibidem, art. 74
62
• trăgătorul sau emitentul pot menţiona în instrument faptul că trebuie

plătit într-o monedă specificată, alta decât moneda în care este
exprimată suma de plată.
Suma de plată se calculează conform cursului de schimb prevăzut în
instrument. Dacă cursul nu este indicat pe instrument, suma de plată se
calculează conform cursului de schimb la vedere sau cursului de schimb
din data scadenţei.
Dacă instrumentul este dezonorat prin neacceptare, suma de plată se
calculează în funcţie de rata de schimb indicată în instrument. În cazul în
care nu este indicată nici o rată de schimb, la opţiunea deţinătorului, suma
de plată se calculează conform ratei de schimb în vigoare la data
dezonorării sau la data plăţii efective.
În cazul instrumentului dezonorat prin neplată, suma de plată se
calculează pe baza ratei de schimb indicate sau, dacă nu este menţionată o
rată, la opţiunea deţinătorului conform ratei de schimb în vigoare la data
dezonorării sau la data plăţii efective.
În situaţia unui instrument tras într-o monedă care nu este aceea a
locului de plată şi trebuie plătit în moneda locală, suma de plată se
calculează conform ratei de schimb pentru trate la vedere din data
prezentării sau în vigoare la locul unde trebuie prezentat instrumentul
pentru plată16.
Cambiile din relaţiile economice internaţionale pot îmbrăca forma
cambiilor comerciale, cambiilor bancare şi cambiilor documentare.
Cambiile comerciale se completează la contractele comerciale pe credit în
vederea garantării îndeplinirii obligaţiei de plată de către importator.
Cambiile bancare se utilizează în cazul în care trasul este o bancă
comercială. Cambiile documentare prevăd să fie însoţite de documente
comerciale.
4.2. Biletul la ordin
Biletul la ordin reprezintă un instrument de plată din relaţiile

economice internaţionale prin care emitentul se angajează să plătească
16
Ibidem, art. 76
63
beneficiarului sau la ordinul acestuia o sumă de bani la data şi locul

din document.
Un bilet la ordin internaţional reprezintă un înscris care specifică cel
puţin două dintre următoarele locuri şi indică faptul că oricare două astfel
de locuri specificate sunt situate în state diferite, şi anume: locul unde este
întocmit biletul, locul indicat lângă semnătura emitentului, locul indicat
lângă numele beneficiarului plăţii, locul plăţii, dacă este specificat pe bilet
şi este situat într-un stat contractant.
Efectuarea plăţilor internaţionale prin bilet la ordin este prezentată
în figura 4.2.
Fig. 4.2. Efectuarea plăţilor internaţionale prin bilet la ordin
Biletul la ordin este un înscris care conţine o promisiune

necondiţionată prin care emitentul se obligă să plătească o sumă de bani
beneficiarului sau la ordinul acestuia, este plătibil la cerere sau la un
moment definit, este datat şi semnat de emitent.
Caracterul internaţional al biletului la ordin rezultă din faptul
că este reglementat de principiile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra
Cambiilor Internaţionale şi Biletelor la Ordin Internaţionale (UNCITRAL)
şi părţile se angajează să respecte prevederile din documentul menţionat.
Biletul la ordin cuprinde următoarele clauze: denumirea de bilet
la ordin, promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată,
64
scadenţa, locul plăţii şi adresa beneficiarului, data şi locul emiterii,

semnătura emitentului.
Funcţia de instrument de plată a biletului la ordin se manifestă
datorită faptului că emitentul se angajează să plătească suma la scadenţă
către beneficiar.
Emitentul se obligă că va plăti biletul la ordin, conform termenilor
săi, deţinătorului sau oricărei alte părţi care preia biletul la ordin. Emitentul
nu poate exclude sau limita propria răspundere printr-o menţiune pe biletul
la ordin. Biletul la ordin semnat de către doi sau mai mulţi emitenţi poate fi
prezentat oricăruia dintre ei, cu excepţia cazului în care biletul la ordin
indică în mod clar persoana care trebuie să plătească.
Dacă un bilet la ordin este dezonorat prin neplată, deţinătorul poate
să-şi exercite dreptul de recurs împotriva giranţilor şi garanţilor.
4.3. Cecul
Constituie un instrument de plată din relaţiile economice

internaţionale prin intermediul căruia titularul unui cont creditor sau
beneficiarul unui credit dă ordin unei bănci să achite suma înscrisă în
document. Trăgătorul sau emitentul titlului dispune trasului să plătească o
sumă de bani beneficiarului.
Cecul se trage asupra unei bănci în limita fondurilor emitentului şi
cuprinde: denumirea de cec, ordinul de efectuare a plăţii, numele beneficia-
rului, suma care trebuie plătită, numele şi adresa trasului, locul de plată, data
şi locul emiterii, semnătura trăgătorului.
Efectuarea plăţilor internaţionale prin intermediul cecului este
prezentată în figura 4.3.
65
Fig. 4.3. Efectuarea plăţilor internaţionale prin intermediul cecului
În calitate de instrument de plată din relaţiile economice

internaţionale, cecul se caracterizează prin proviziunea (acoperirea) cu
disponibil care se constituie din disponibilităţi bancare sau din credit
bancar. Proviziunea cecului presupune îndeplinirea unor condiţii: să se
constituie înainte de emitere, la o valoare cel puţin egală cu cea a cecului,
să fie certă, lichidă, exigibilă şi disponibilă.
Cecul nominativ indică expres beneficiarul, respectiv persoana
îndreptăţită să încaseze suma prevăzută în document. Cecul la purtător este
un document care nu indică numele persoanei către care urmează să se
efectueze plata, beneficiarul fiind persoana care se află în posesia
documentului.
Cecul la ordin reprezintă un instrument de plată care menţionează ]
După modul de încasare se pot emite şi utiliza cecuri nebarate,
barate, cecul de virament, cecul documentar, cecul certificat, cecul de voiaj
şi cecul circular.
Cecul nebarat sau cecul în alb se caracterizează prin faptul că se
plăteşte în numerar. Cecul barat reprezintă un instrument la care suma se
plăteşte prin virarea din contul emitentului în contul beneficiarului,
respectiv prin înregistrarea într-un cont bancar (bararea cecului se
realizează prin două linii paralele trase pe faţa documentului).
66
Cecul cu barare generală nu cuprinde menţiuni între liniile trase

pe document şi poate să circule prin girare. Cecul cu barare specială
cuprinde între liniile de pe document condiţiile de plată.
Cecul de virament este un instrument de plată ce cuprinde ordinul
de virare a sumei într-un cont deschis la o bancă.
Cecul documentar reprezintă un instrument de plată prin care
emitentul solicită efectuarea plăţii în favoarea beneficiarului în schimbul
prezentării unor documente cu privire la expedierea sau prestarea
serviciilor.
Cecul certificat se deosebeşte prin faptul că presupune existenţa
expresă a proviziunii ceea ce obligă trăgătorul să prezinte cecul băncii la
care are cont şi disponibil, iar banca certifică în scris existenţa sumei de
plată din document.
Cecul de călătorie reprezintă un instrument de plată ce se foloseşte
pentru achitarea cheltuielilor din cursul unei călătorii turistice a
persoanelor.
Cecul este plătibil la vedere ceea ce înseamnă că banca îl achită la
prezentare sau la un termen scurt de la vedere. Prin această trăsătură se
individualizează funcţia de instrument de plată a cecului deoarece
contribuie la compensarea unor obligaţii de plată din relaţiile economice
internaţionale.
4.4. Cartea de plată (cardul)
Cartea de plată (cardul) reprezintă un instrument pe baza

căruia deţinătorul are dreptul la o procedură de autorizare şi plată a
unor bunuri şi servicii sau de retragere a unor sume de la automatele
bancare.
Cardul are forma unei cărţi de vizită confecţionată din material
plastic rezistent cu dimensiuni tipizate şi standardizate, care cuprinde
următoarele menţiuni:
• denumirea şi sigla băncii, în cazul cardurilor bancare;
• holograma tridimensională care reflectă autenticitatea;
67
• numărul cardului;
• numele posesorului autorizat;
• durata de valabilitate;
• semnătura trăgătorului;
• sfera de aplicabilitate.
Instrumentele de plată sub forma cardurilor se pot emite de către
bănci, comercianţi sau alte organisme care au sisteme proprii de decontare
cu clienţii (companii telefonice)17.
În funcţie de modul de stocare a caracteristicilor de securizare se
emit carduri cu bandă magnetică şi carduri cu microprocesor.
În raport de sursa de acoperire a cheltuielilor, cardurile pot îmbrăca
forma cărţilor de debit (debit-carduri) şi a cărţilor de credit (credit-carduri).
Cărţile de debit (debit-carduri) se emit în calitate de instrumente de plată în
sumă egală cu disponibilităţile din cont sau în limita unui descoperit de
cont pe care banca îl acordă clientului. Debit-cardul se întemeiază pe
existenţa unor resurse într-un cont pe baza cărora utilizatorul are dreptul de
a efectua cheltuieli în limita soldului disponibil sau de a retrage numerar.
Cărţile de credit (credit-carduri) asigură dreptul deţinătorului de a
achita bunuri şi servicii cumpărate sau retragerea unor sume pe seama unui
credit sau a unei linii de credit acordate.
În calitate de instrument de plată din relaţiile economice
internaţionale, cardul se individualizează prin anumite avantaje:
• diminuează riscurile şi greutăţile în colectarea şi folosirea numerarului;
• simplifică operaţiile clientului la cumpărarea şi plata mărfurilor;
• reduce perioada de efectuare a decontărilor;
• stimulează clienţii să cumpere mărfuri din anumite reţele de magazine şi
implicit promovează vânzările;
• băncile percep comisioane mai mici datorită cheltuielilor reduse cu
efectuarea decontărilor prin intermediul cardurilor;
17
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Operaţiuni bancare – Instrumente şi tehnici de plată,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 132
68
• cărţile de credit oferă clienţilor dreptul de a obţine linii de credit de la

bănci în vederea efectuării unor cheltuieli.
Plăţile pe care le efectuează persoanele fizice prin intermediul
cardurilor se derulează astfel (a se veda figura 4.4):
• persoana se adresează unei bănci sau organizaţii care emite şi pune la
dispoziţie carduri, încheie un contract pe baza disponibilităţilor din cont
sau a creditului aprobat şi primeşte un card;
• deţinătorul cardului poate cumpăra mărfuri şi servicii;
• deţinătorul cardului prezintă instrumentul de plată comerciantului în
vederea achitării mărfurilor şi serviciilor;
• comerciantul verifică cardul din punct de vedere formal, respectiv
autenticitatea, valabilitatea şi concordanţa datelor;
• comerciantul transmite centrului de autorizare numărul cardului, datele
de identificare şi suma ce trebuie plătită;
• centrul de autorizare transmite cererea de autorizare a plăţii băncii
emitente a cardului;
• banca verifică contul deţinătorului de card şi autorizează operaţia de
efectuare a plăţii;
• centrul de autorizare transmite comerciantului că se acceptă plata din
contul deţinătorului de card;
• comerciantul eliberează marfa însoţită de un document ce reflectă
suma plătită, emis în trei exemplare, din care unul se remite plătitorului,
unul se păstrează în evidenţa comerciantului şi al treilea se prezintă
băncii pentru decontare.
69
Fig. 4.4. Efectuarea plăţilor prin intermediul cardului
Cardurile mai pot asigura retragerea numerarului de la

distribuitoarele automate sau obţinerea de informaţii asupra soldului
contului şi a transferurilor efectuate de posesor din contul său.
Promovarea şi globalizarea plăţilor prin carduri se realizează prin
anumite organizaţii, cum sunt „Visa International”, „Europay
International”, „American Express Master Card International”18.
1. Prin ce se individualizează cambia internaţională?

2. Care sunt cerinţele formale ale unei cambii?
3. Care sunt obligaţiile părţilor la o cambie internaţională?
4. În ce constă acceptarea şi dezonorarea cambiei prin acceptare?
18
Radu Popescu şi alţii, Cardul – instrument modern de plată, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 1998, p. 18-32
70
5. În ce constă prezentarea cambiei pentru plată şi dezonorarea prin

neplată?
6. Prin ce se deosebeşte biletul la ordin internaţional şi ce clauze conţine?
7. Prin ce se caracterizează cecul în calitate de instrument de plată
internaţional şi care sunt variantele sale?
8. Prin ce se individualizează CARDUL în calitate de instrument de plată
internaţional şi cum se derulează o plată prin CARD?
Bibliografie
Cezar Basno, Nicolae Operaţiuni bancare – Instrumente şi tehnici de plată,

Dardac Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
Minică Boajă Relaţii valutar- financiare internaţionale, Editura
Roland J. Mann Payment Systems and Other Financial Transactions:
Cases, Materials, and Problems, 6 edition, Wolters
Kluwer, New York, 2016.
Radu Popescu ş.a. Cardul, instrument modern de plată, Tribuna Economică,
Bucureşti, 1998.
Vasile Turliuc, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Vasile Cocriş ş.a. Cuza”, Iaşi, 2013.
Gheorghe Voinea, Finanțe internaționale, Editura Tehnopress, Iași, 2014.
Bogdan Gabriel
Zugravu, Nicolae
Ghiba
*** Convenţia Naţiunilor Unite asupra Cambiilor şi Biletelor
la Ordin (UNICTRAL).
71
CAPITOLUL 5
CURSUL DE SCHIMB ŞI IMPACTUL SĂU

ASUPRA RELAŢIILOR ECONOMICE
INTERNAŢIONALE
Termeni-cheie: curs de schimb, curs fix, curs flotant, flotare, aprecierea

monedei, deprecierea monedei, coeficient de fluctuaţie valutară,
cerc vicios, cerc virtuos, risc valutar, clauză valutară, curba în J,
zonă obiectiv, factori care influenţează cursul de schimb.
5.1 Cursul valutar: concept, funcţii, forme
Schimburile economice internaţionale fiind exprimate în valută

presupun cunoaşterea raportului de schimb dintre monede şi a factorilor ce
exercită influenţă asupra lui.
Cursul valutar reprezintă raportul valoric dintre moneda unei
ţări şi moneda altei ţări sau preţul unei valute exprimat în altă valută.
Într-o altă formulare, cursul valutar exprimă preţul la care o monedă
naţională se schimbă cu altă monedă1. Raportul de schimb dintre valute are
un caracter sintetic deoarece permite compararea produsului intern brut, a
preţurilor, a salariilor şi a productivităţii muncii din cele două ţări ale căror
monede se compară.
Cursul de schimb al valutei îşi exprimă menirea prin
următoarele funcţii2:
1
Anne O. Krueger, Determinarea cursului valutar, Editura Sedona, Timişoara, 1996,
p. 22
2
Daniel Dăianu, Funcţionarea economiei şi echilibrul extern, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1992, p. 77
Cursul de schimb şi impactul său în relaţiile economice internaţionale
• funcţia de instrument de evaluare a bunurilor şi a serviciilor din

relaţiile economice internaţionale;
• funcţia de instrument de conversie şi de comparare a puterii de
cumpărare a monedelor din diferite ţări;
• funcţia de mecanism de influenţă în relaţiile economice interna-
ţionale prin care pot fi stimulate exporturile, restrânse importurile şi
modificat echilibrul valutar.
Cursul de schimb se determină în mod diferit, în funcţie de anumite
condiţii, astfel:
• în condiţiile în care valorile paritare ale monedelor se exprimau în aur,
cursul valutar (Cv) se calcula în funcţie de cantităţile de aur reflectate de
monede:
P Am
Cv = B , unde:
P m
PAm – paritatea aur a monedei A;
PBm – paritatea aur a monedei B
• cursul valutar poate fi stabilit în mod convenţional de autoritatea

monetară a unei ţări;
• cursul valutar se formează prin confruntarea cererii şi a ofertei de
valută pe piaţa valutară;
• cursul valutar se calculează în funcţie de raporturile a două
monede faţă de o altă monedă (cross-rate);
• cursul valutar se poate determina pornind de la puterea de
cumpărare a unei monede (Pc1) care se raportează la puterea de
cumpărare a altei monede (Pc2) (curs real). Din acest raport rezultă
numărul unităţilor monetare naţionale (n Mn) pentru o unitate monetară
străină (Ms), care poate fi diferit de cursul de schimb nominal.
73
Pc1 n  Mn
Cv = ; Cv =
Pc 2 Ms
Puterea de cumpărare a unei monede depinde de bunurile şi
serviciile oferite şi de nivelul preţurilor. Paritatea puterii de cumpărare
reflectă bunurile şi serviciile ce se pot achiziţiona cu unităţile monetare din
două ţări.
În relaţiile economice internaţionale, raportul de schimb al valutei
diferă în funcţie de locul de formare, mărime şi de alţi factori.
Cursul oficial se caracterizează prin faptul că se stabileşte de
autoritatea monetară a unei ţări, fie la paritate, fie la un nivel convenţional.
În perioada exprimării valorii monedelor în aur, cursul de schimb se forma
în funcţie de cantitatea de aur a monedelor, iar banca centrală se angaja să îl
menţină mai multă vreme la acelaşi nivel, fiind cunoscut sub denumirea de
curs fix.
Cursurile fixe se menţineau la acelaşi nivel prin intervenţia
autorităţii monetare pe piaţa valutară, respectiv prin intervenţia băncii
centrale pe piaţa valutară.
Cursurile flotante se individualizează prin faptul că se formează pe
piaţa valutară, în funcţie de influenţele factorilor economici, monetari şi
financiari, având nivel variabil şi flexibil.
Cursurile fluctuante exprimă formarea raporturilor de schimb
dintre valute în anumite limite în mod liber (limite de fluctuare mai mari
decât cele din perioada cursurilor fixe), iar pe măsura atingerii lor,
autoritatea monetară intervine pe piaţă pentru a limita variaţia cursului de
schimb.
Sistemul valutar de la Bretton Woods (SUA) din anul 1944 a
funcţionat pe baza mecanismului cursurilor fixe. Cursurile de schimb ale
monedelor ţărilor membre ale F.M.I. oscilau în jurul parităţii în limita de 
1%. Ţările membre ale F.M.I. se angajau să menţină cursurile monedelor în
limitele marjelor de fluctuaţie prin intervenţii pe pieţele valutare.
74
Mecanismul cursurilor de schimb fixe aplicat de ţările membre

ale FMI în relaţiile economice internaţionale a fost justificat prin
următoarele argumente3:
• mecanismul cursurilor de schimb fixe urmărea să formeze şi să menţină
stabilitatea în schimburile economice internaţionale;
• riscurile reduse din contractele comerciale internaţionale;
• mecanismul cursurilor fixe era menit să asigure o administrare eficientă
şi echitabilă a resurselor valutare.
În perioada aplicării mecanismului cursurilor fixe s-au manifestat unele
efecte negative, printre care:
• în măsura în care se modifica cursul de schimb peste limitele stabilite se
manifesta incertitudine în derularea tranzacţiilor comerciale
internaţionale;
• banca centrală îşi dirija rezervele valutare spre susţinerea cursului de
schimb şi se diminua influenţa lor în asigurarea echilibrului valutar;
• uneori, politicile economice ale ţărilor erau orientate spre susţinerea
cursului de schimb şi nu spre stimularea schimburilor economice
internaţionale.
Evoluţia economică a statelor capitaliste în anii 1950-1970,
presiunile de pe piaţa aurului şi alţi factori economici şi monetari au
exercitat influenţă asupra funcţionării mecanismului cursurilor de schimb
fixe.
Acordul Smithsonian din decembrie 1971 a prevăzut un sistem de
cursuri raportate la dolarul SUA cu marje mai mari de fluctuare de până la
 2,25% denumit sistemul cursurilor centrale, ce s-a aplicat până în martie
1973, după care ţările dezvoltate au trecut la flotarea cursurilor valutare.
În acest context, cea de a doua modificare a statutului Fondului
Monetar Internaţional din anul 1978 a prevăzut principiul potrivit căruia
ţările membre se bucură de libertate în alegerea politicii de curs. În
conformitate cu prevederile art. IV din statutul Fondului Monetar
3
Philippe d’Arvisent, Thiery Schowb, Finances Internationale, Hachette Supérieure,
Paris, 1995, p. 24-25
75
Internaţional, ţările membre sunt invitate să colaboreze cu Fondul şi cu

celelalte ţări membre în aplicarea flotării cursurilor valutare4. Ţările
membre se mai angajează să nu manevreze cursul de schimb pentru a
obţine avantaje unilaterale şi să nu aplice măsuri care să împiedice ajustarea
balanţei de plăţi.
5.2. Flotarea cursurilor valutare
Flotarea cursurilor valutare exprimă formarea raportului de

schimb al unei valute pe piaţa valutară, în funcţie de cererea şi oferta
de valută şi de alţi factori economici, monetari şi financiari. Flotarea se
realizează în mai multe variante:
• flotarea concertată se aplică în cazul în care unele ţări se angajează ca
între monedele lor să menţină anumite marje de fluctuare, iar în
comparaţie cu monedele altor state cursul monedei se formează liber pe
piaţă;
• flotarea neconcertată se manifestă în cazul în care cursul unei valute
în raport cu altă valută se formează pe piaţa valutară;
• flotarea pură (curată) se realizează în situaţia în care cursul unei valute
se formează pe piaţa valutară fără intervenţia autorităţii monetare;
• flotarea impură (murdară) se caracterizează prin faptul că raportul de
schimb al valutei de pe piaţă se formează prin intervenţia autorităţii
monetare, respectiv a băncii centrale.
Determinarea cursului valutei pe piaţa valutară generează unele
efecte pozitive în relaţiile economice internaţionale:
• flotarea favorizează echilibrarea spontană a balanţei de plăţi, dacă
raportul de schimb al valutei se situează la nivelul de echilibru al cererii
şi ofertei de pe piaţa valutară;
• flotarea poate să determine reducerea necesarului de rezerve valutare în
cazul în care banca centrală nu se mai angajează să intervină pe piaţa
valutară pentru susţinerea cursului de schimb;
4
Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington DC, 1985, art. IV, p. 6
76
• formarea cursului de schimb pe piaţa valutară asigură ajustarea

economiei naţionale în funcţie de influenţele factorilor economici,
monetari şi financiari;
• flotarea descurajează intervenţiile speculative deoarece variaţiile
cursurilor sunt mai greu de anticipat;
• flotarea contribuie la formarea unui nivel fundamentat al cursului de
schimb dacă nu se aplică anumite măsuri pentru echilibrarea balanţei de
plăţi.
În favoarea generalizării cursurilor flotante din anii ’70 s-au
invocat următoarele argumente:
a) Autonomia politicii monetare;
În condiţiile abolirii obligaţiei băncilor centrale de a interveni pe
pieţele valutare pentru a menţine cursurile de schimb fixe, autorităţile
ţărilor membre ale FMI promovau politici monetare care să asigure
ajustarea cursului de schimb;
b) Eliminarea asimetriilor din sistemul de la Bretton Woods,
care au provocat dezechilibre în relaţiile economice internaţionale;
Rolul principal în determinarea ofertei de monedă revenea
Sistemului Rezervelor Federale datorită faptului că dolarul SUA
reprezenta monedă de rezervă a sistemului valutar de la Bretton Woods.
Băncile aveau posibilităţi limitate de a influenţa oferta proprie de monedă
naţională. De asemenea, ţările membre aveau posibilitatea să deprecieze
moneda în cazul unui dezechilibru fundamental.
c) Cursul de schimb era considerat ca instrument de reglare
automată a economiei naţionale.
Prin cursurile de schimb flotante s-a apreciat că se poate asigura o
ajustare a economiei naţionale. Pe baza raportului dintre cerere şi ofertă
sporesc exporturile şi se reduc importurile.
Principalele dezavantaje ale cursurilor flotante sunt
reprezentate de:
- băncile centrale nu mai au obligaţia de a menţine cursurile la
nivel fix, astfel că ar putea să promoveze politici cu efecte inflaţioniste;
77
- speculaţiile pe piaţa valutară ar putea genera instabilitate pe

piaţa valutară şi efecte negative asupra raportului dintre echilibrul intern
şi extern;
- accentuarea imprevizibilităţii cursurilor de schimb şi
influenţarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale;
- abandonarea coordonării politicilor economice, care ar putea
genera restricţii reciproce în relaţiile economice internaţionale;
- nu se asigură o autonomie reală în promovarea politicilor
macroeconomice.
Cursurile flotante generează şi unele efecte negative în relaţiile
economice internaţionale:
• cursurile flotante amplifică riscurile din comerţul internaţional;
• flotarea cursurilor presupune imobilizarea unor sume pentru acoperirea
pierderilor din producerea riscului valutar;
• cursurile flotante propagă inflaţia ca urmare a tendinţei participanţilor
la schimburile internaţionale de a majora preţurile în vederea acoperirii
pierderilor din modificarea cursului de schimb;
• cursurile flotante influenţează asupra raportului dintre export, import şi
producţia internă;
• cursurile flotante pot determina aplicarea unor măsuri protecţioniste.
Reuniunile reprezentaţilor ţărilor industriale au dezbătut efectele
negative ale cursurilor flotante asupra relaţiilor economice internaţionale şi
au susţinut armonizarea politicilor monetare pentru a limita fluctuaţiile
cursului de schimb.
În vederea înlăturării efectelor negative ale cursurilor flotante
asupra relaţiilor economice internaţionale s-au formulat unele opinii:
• unii specialişti au susţinut revenirea la paritatea aur şi adaptarea ei la
condiţiile actuale din relaţiile economice internaţionale;
• altă soluţie presupune aplicarea unor parităţi pe durate mai mari de timp
şi susţinerea lor prin politici monetare convergente ale statelor
participante;
• politica de flotare controlată pe baza unor indicatori macroeconomici
care asigură coordonarea politicilor economice şi valutare;
78
• alţi specialişti au apreciat că se pot institui zone obiectiv (target zone)

care să limiteze perioadele în afara cărora autorităţile monetare nu sunt
pregătite să intervină pe pieţele valutare pentru stabilizarea cursului de
schimb.
Zonele-obiectiv reprezintă un sistem hibrid de cursuri în care se
îmbină unele laturi ale cursurilor fixe cu cele ale cursurilor flotante, şi
anume5:
• evoluţia cursului de schimb are o marjă de variaţie pe o perioadă
determinată;
• abaterile cursului de la marjele de variaţie se corectează prin
intermediul instrumentelor de politică monetară;
• zonele-obiectiv implică intervenţii pe pieţele valutare, dar acestea nu
sunt obligatorii;
• funcţionarea zonelor-obiectiv poate fi susţinută prin coordonarea
strategiilor economice şi a politicilor monetare;
• zonele pot fi modificate ca urmare a impactului factorilor economici şi
financiari;
• în interiorul zonei, cursurile de schimb pot fi influenţate de politica
monetară şi prin controlul mişcării capitalurilor.
Susţinătorii soluţiei zonelor-obiectiv consideră că volatilitatea ce
exprimă variaţia cursului de schimb pe termen scurt se deosebeşte de
dereglare care reflectă îndepărtarea cursului de schimb de nivelul de
echilibru pe termen lung. Zonele-obiectiv se pot aplica în varianta dură sau
moale în funcţie de mărime, frecvenţă, schimbări şi grad de intervenţie.
5.3 Factori care influenţează asupra cursului valutar
Raportul de schimb dintre valute este o variabilă care depinde de

factori interni şi externi. Din punct de vedere al naturii lor, factorii care
5
Ioan Popa, Tranzacţii internaţionale, Editura Recif, Bucureşti, 1992, p. 82
79
influenţează cursul de schimb pot fi economici, monetari, financiari şi

psihologici6.
Factori fundamentali de influenţă asupra cursului de schimb

a) Unul din factorii cei mai importanţi care influenţează cursul
valutar îl constituie situaţia balanţei de plăţi. Echilibrul balanţei de plăţi
este dependent de valoarea exporturilor şi a importurilor, de gradul de
eficienţă şi competitivitate al produselor, de nivelul preţurilor, de serviciile
internaţionale şi de conjunctura de pe pieţele internaţionale. Relaţia dintre
cursul valutar şi balanţa de plăţi este prezentată în figura 5.1.
Fig. 5.1. Relaţiile dintre cursul valutar, balanţa de plăţi,

cererea şi oferta de monedă
În cazul în care o ţară înregistrează un deficit al balanţei de plăţi,

economia naţională nu poate să asigure exporturi corespunzătoare sumelor
în monedă naţională existente în străinătate. Deţinătorii de monedă din
6
Paul Bran, Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,
1995, p. 79-83
80
străinătate vând sumele pe piaţa valutară, oferta de valută depăşeşte cererea

şi moneda se depreciază.
Dacă ţara realizează un excedent al balanţei de plăţi, sumele în
valută se pot utiliza pentru cumpărarea mărfurilor şi a serviciilor din
străinătate, cererea de valută este mai mare decât oferta şi moneda se
apreciază.
La rândul său, cursul de schimb influenţează echilibrul balanţei de
plăţi externe ca urmare a relaţiei de conexiune dintre ele. Deprecierea
valutei stimulează creşterea exporturilor, restrânge importurile şi determină
o tendinţă de echilibrare a balanţei de plăţi. Aprecierea valutei contribuie la
descurajarea exporturilor, la stimularea creşterii importurilor şi generează
dezechilibru în balanţa de plăţi.
Balanţa de plăţi Cursul de schimb
Teoriile de orientare keynesistă au susţinut că raportul de schimb al

monedei unei ţări este influenţat îndeosebi de fluxurile din balanţa
comercială şi din balanţa contului de capital.
Creşterea produsului intern atrage creşterea importurilor, formarea
unui deficit în balanţa comercială şi deprecierea monedei ţării respective.
ΔY > 0 Import > 0 → Deficit comercial → Deprecierea monedei
În condiţiile în care cresc preţurile într-o ţară, pierderea de
competitivitate determină reducerea exporturilor, formarea unui deficit
comercial şi deprecierea monedei.
ΔP > 0 → Export < 0 Pierdere de competitivitate → Deficit →
Depreciere
Creşterea ratei dobânzii într-o ţară în comparaţie cu dobânda din
alte ţări stimulează intrările de capital, creşterea cererii pentru moneda ţării
respective şi aprecierea monedei.
Δi > 0 → Intrări de capital → Cerere de monedă → Aprecierea
monedei
81
Exporturile unei ţări ca factor de influenţă asupra balanţei

comerciale sunt dependente de cererea de bunuri din ţările în care se
exportă bunurile respective. Creşterea cererii de bunuri din anumite ţări
pentru bunurile unei ţări implică sporirea exporturilor şi asigurarea
echilibrului balanţei comerciale. Scăderea cererii de bunuri din străinătate
pentru o ţară atrage reducerea exporturilor, apariţia deficitului comercial şi
deprecierea monedei.
Importurile reprezintă un alt factor de influenţă asupra balanţei
comerciale şi depind de produsul intern al ţării respective.
În teoriile de orientare keynesistă cursul de schimb este considerat
ca o expresie a influenţei fluxurilor cu străinătatea, iar principalele canale
de transmisie sunt balanţa comercială şi balanţa contului de capital.
b) Raportul dintre cererea şi oferta de monedă este considerat
factor fundamental de influenţă asupra cursului de schimb în teoriile
monetariste
Oferta de monedă (M), care reflectă raportul dintre oferta nominală
de monedă şi nivelul general al preţurilor (P) dintr-o ţară, se află în
concordanţă cu cererea de monedă (α), care este dependentă de rata
dobânzii (i) şi de produsul intern (Y).
M
=  (i, Y )
P
În concepţia monetaristă, cursul de schimb fiind expresia raportului

dintre nivelul general al preţurilor din două ţări, poate fi reflectat şi de
raportul dintre oferta de monedă sau cererea de monedă din ţările
respective.
P M  (i, Y )
CV = * = * = *
P M  (i, Y )
Excedentul de ofertă de monedă faţă de cererea dintr-o anumită
ţară, antrenează o depreciere a monedei naţionale.
Sporirea cererii de monedă a unei ţări ca expresie a creşterii
produsului intern în raport cu oferta atrage aprecierea monedei ţării
respective.
82
ΔY > 0 → ΔMc > 0 → Excedent Mc → Apreciere

c) Dobânda reprezintă un alt factor fundamental de influenţă
asupra cursului de schimb
Potrivit teoriei efectului FISHER există o relaţie directă între
diferenţele de dobândă din două ţări şi nivelul cursului de schimb.
O creştere a ratei dobânzii în ţara „A” în raport cu dobânda din ţara
„B” atrage o deplasare a capitalurilor din ţara „B” către ţara „A”. Operatorii
din ţara „B” cumpără sume în moneda ţării „A” în vederea plasării şi a
obţinerii unei dobânzi mai mari.
Creşterea cererii de monedă a ţării „A” contribuie la formarea unui
excedent în contul de capital şi la aprecierea monedei ţării respective.
Moneda ţării „B” din care capitalurile se transferă în ţara „A” se depreciază
ca urmare a deficitului din contul de capital.
Ţara „A” Ţara „B”
Dobândă ridicată Intrări de valută
Creşterea cererii
de monedă Deficit în contul de
capital
Excedent în
contul de capital
Deprecierea
Aprecierea monedei
monedei
Fig. 5.2. Impactul dobânzii asupra cursului valutar
Politica monetară a băncii centrale de scădere sau de creştere a ratei

dobânzii, care implică creşterea, respectiv scăderea cererii interne de bunuri
83
şi servicii şi implicit un nivel al produsului intern şi al importurilor va

influenţa şi cursul de schimb.
Creşterea sau scăderea ratei dobânzii promovată de o bancă centrală
determină modificări ale masei monetare în circulaţie şi influenţe asupra
cursului de schimb.
d) Cursul de schimb al unei monede este dependent de
cantitatea de bunuri şi servicii, care se poate procura cu o unitate
monetară a unei ţări comparativ cu unitatea monetară a altei ţări, în
viziunea teoriei parităţii puterilor de cumpărare, fundamentată de
Gustav Cassel, în lucrarea publicată în anul 1923 „Moneda şi schimbul
după 1914”.
Paritatea puterilor de cumpărare presupune ca o unitate monetară a
unei ţări să se compare din punct de vedere al valorii bunurilor care se pot
procura cu unitatea monetară a altei ţări. În compararea puterilor de
cumpărare a monedelor din două ţări exercită influenţă fundamentală
preţurile din ţările respective.
În condiţiile în care raportul dintre preţurile unui produs omogen,
exprimate în monedele a două ţări reflectă un curs de schimb, paritatea
globală a puterilor de cumpărare dintre monedele a două ţări este expresia
raportului dintre nivelul general al preţurilor din cele două ţări (P).
Pt
Cv =
P*t
Potrivit teoriei parităţii puterilor de cumpărare cursul de schimb
dintre monedele a două ţări se modifică pe măsură ce se înregistrează
creşterea sau scăderea nivelului general al preţurilor în ţările respective.
Alţi factori ce exercită influenţă asupra cursului de schimb

a) Raportul dintre cererea şi oferta de valută de pe piaţă
exercită influenţă asupra cursului valutar. Cererea de valută depinde de
valoarea importurilor, de serviciile internaţionale necesare, de termenele de
rambursare a creditelor, de nivelul dobânzilor şi de ieşirile de capitaluri.
Oferta de valută este determinată de exportul de mărfuri, de încasările din
servicii internaţionale, încasările din rambursări de credite şi dobânzi,
84
precum şi de intrările de capital. Unele influenţe ale factorilor care

determină cererea şi oferta de valută se pot compensa între ele. De
exemplu, influenţa ieşirilor de capital se atenuează prin majorarea
exportului de mărfuri sau dezvoltarea serviciilor internaţionale. Creşterea
importului de mărfuri se compensează cu influenţa intrărilor de capital.
b) Extinderea sau restrângerea creditului neguvernamental în
economie influenţează asupra cursului de schimb. Politica de creştere a
creditului neguvernamental în economie implică creşterea masei monetare
în circulaţie, care poate să determine deprecierea monedei ţării respective.
Pe de altă parte, politica de credit stimulează creşterea cererii de bunuri şi
servicii în cadrul economiei naţionale, din care o parte provine din import,
contribuind la creşterea importurilor, la formarea unui deficit comercial,
care va influenţa şi cursul de schimb al monedei.
Politica de restrângere a creditului neguvernamental se reflectă în
reducerea cererii de bunuri şi servicii în economie, implicit, şi a
importurilor, la înregistrarea unui echilibru în contul curent şi la o influenţă
pozitivă asupra cursului de schimb al monedei. Restrângerea creditului
neguvernamental în economie, atrage reducerea masei monetare în
circulaţie şi exercitarea pe această cale a unei influenţe asupra cursului de
schimb.
c) Creşterea deficitului bugetar necesită contractarea unor
împrumuturi de către guvern pentru finanţare, care pot exercita influenţă
asupra cursului de schimb al monedei.
d) Politica de impozite exercită influenţă indirectă asupra cursului
de schimb. În condiţiile unei politici care vizează creşterea impozitelor se
poate manifesta tendinţa ca întreprinzătorii privaţi să-şi restrângă producţia,
ceea ce determină creşterea importurilor de bunuri şi formarea unui deficit
al balanţei comerciale, care va influenţa cursul de schimb al monedei.
Politica de relaxare fiscală, contribuie la stimularea creşterii
producţiei de către întreprinzătorii privaţi, la satisfacerea în mai mare
măsură a cererii interne de bunuri din producţia internă, la reducerea
importurilor şi la echilibrarea balanţei comerciale.
e) Politica de creştere a cheltuielilor poate antrena creşterea
cererii de bunuri şi servicii în economie, sporirea produsului intern brut. În
85
condiţiile în care cererea de bunuri şi servicii nu poate fi satisfăcută din

producţia internă se importă mai multe bunuri, care vor accentua deficitul
din balanţa comercială şi indirect se va reflecta asupra cursului de schimb.
f) Investiţiile reprezintă un factor indirect de influenţă asupra
cursului de schimb. În condiţiile în care cresc investiţiile în ramurile
productive se creează capacităţi de producţie, care asigură creşterea
producţiei interne de bunuri şi servicii, satisfacerea în proporţie mai mare a
cererii interne din producţia internă, creşterea exporturilor, restrângerea
importurilor, asigurarea echilibrului balanţei comerciale şi o influenţă
pozitivă asupra cursului de schimb al monedei.
Datorită investiţiilor mai reduse în economia unei ţări se pot
importa mai multe bunuri pentru a satisface cererea internă, se accentuează
deficitul şi, implicit, va fi influenţat cursul de schimb.
g) Impactul exercitat de productivitatea muncii asupra
importului, exportului şi balanţei comerciale a unei ţări a fost abordat de
Mihail Manoilescu în teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional.
Din punct de vedere al structurii economice a unei ţări, Mihail
Manoilescu a identificat următoarele situaţii:7
a) Ţări industriale (dezvoltate din punct de vedere economic) care
exportau mărfuri industriale şi importau materii prime şi alimente la care
productivitatea medie aferentă mărfurilor de export (pe) era mai mare decât
productivitatea generală (pg) şi decât productivitatea muncii aferentă
mărfurilor de import (pi).
pe > pg > pi
În condiţiile în care asemenea ţări schimbă un cuantum mediu al
exportului contra unui cuantum mediu al importului înregistrează avantaje
pozitive din schimburile comerciale internaţionale.
În acelaşi timp, productivitatea medie aferentă mărfurilor de export
contribuie la creşterea exporturilor, la echilibrarea balanţei comerciale şi la
aprecierea monedei.
7
Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria
protecţionismului şi schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986, p.311-321
86
b) Ţările agricole (respectiv ţările mai puţin dezvoltate din punct de

vedere economic) care exportau cereale, materii prime cu productivitate
mai redusă şi importau produse industriale cu productivitate ridicată.
pe < pg < pi
Ţările din această categorie înregistrează dezavantaje din
schimburile comerciale internaţionale deoarece pentru mărfurile industriale
importate cedează mărfuri cu productivitate mai redusă.
În condiţiile în care o ţară importă mărfuri industriale cu
productivitate mai mare şi exportă materii prime se va confrunta cu un
deficit al balanţei comerciale, care atrage deprecierea monedei;
h) Măsurile de politică economică care vizează creşterea
schimburilor comerciale internaţionale pot exercita influenţă şi asupra
cursului de schimb;
i) În perioada de avânt economic din cadrul ciclului economic,
creşterea producţiei şi a exporturilor, se reflectă în aprecierea monedei. În
perioadele de recesiune, scăderea producţiei, creşterea şomajului, care
exercită influenţă asupra cererii de bunuri şi servicii, vor influenţa negativ
asupra cursului de schimb al monedei;
j) O influenţă asupra cursului de schimb exercită intervenţia
băncii centrale pe piaţa valutară, precum şi vânzările şi cumpărările
de valută de către băncile comerciale;
k) Cursul de schimb al monedei reflectă şi impactul exercitat de
către estimările individuale şi aşteptările de la moneda unei ţări.
5.4. Influenţa cursului valutar asupra relaţiilor economice

internaţionale
Efectele fluctuaţiei cursului de schimb depind de structura

schimburilor comerciale, de prestările de servicii, de valuta în care sunt
exprimate relaţiile economice internaţionale, de conjunctura de pe pieţele
valutare, de situaţia economico-financiară a participanţilor la schimburile
internaţionale.
În perioada practicării cursurilor de schimb fixe, devalorizarea era
expresia deciziei autorităţii monetare de diminuare a puterii de cumpărare a
monedei în raport cu aurul şi alte valute (devalorizarea explicită), iar
87
revalorizarea reflecta creşterea puterii de cumpărare a monedei faţă de aur

şi alte valute (revalorizare explicită).
În condiţiile cursurilor flotante, devalorizarea are caracter implicit
datorită reducerii puterii de cumpărare a monedei pe piaţă, în funcţie de
cerere şi ofertă, fiind numită depreciere, iar revalorizarea implicită reflectă
creşterea puterii de cumpărare a monedei pe piaţă, ceea ce înseamnă că
moneda se apreciază.
Deprecierea reflectă scăderea puterii de cumpărare a monedei
pe piaţă, în funcţie de cerere şi ofertă şi se calculează în funcţie de noul
(CV1) şi vechiul curs de schimb (CV0) al monedei faţă de o altă
monedă.
CV1 − CV0
K dp =
CV0
Aprecierea sau revalorizarea implicită a valutei exprimă

creşterea puterii de cumpărare faţă de alte valute şi se determină pe baza
cursurilor de schimb de dinainte şi de după momentul producerii variaţiei
cursului.
CV0 − CV1
K ap =
CV0
Deprecierea (devalorizarea implicită) monedei stimulează

exporturile şi frânează importurile deoarece importatorii având nevoie de
sume mai mari pentru a-şi procura mărfurile necesare îşi reduc cantităţile.
Deprecierea îi avantajează pe debitori, care îşi achită datorii în monedă
depreciată şi îi dezavantajează pe creditori.
Aprecierea monedei îngrădeşte exporturile şi stimulează
importurile unei ţări. Importurile sporesc ca urmare a efortului valutar
mai redus pentru achitarea lor. Aprecierea monedei dezavantajează
debitorii, care îşi achită datoriile în monedă mai puternică, iar creditorii
sunt avantajaţi în urma încasării creanţelor în moneda respectivă.
Teoria elasticităţii a susţinut că devalorizarea sau deprecierea
monedei influenţează balanţa de plăţi prin preţurile bunurilor şi serviciilor.
Efectele deprecierii monedei asupra echilibrului balanţei de plăţi externe
88
depind de elasticitatea preţurilor bunurilor destinate exporturilor şi

elasticitatea preţurilor bunurilor importate.
Raportul dintre modificarea relativă a cantităţii de bunuri şi
modificarea relativă a preţurilor reflectă fie o cerere relativ elastică la
preţ (Ec  1), fie o cerere unitar elastică (Ec = 1), fie cerere relativ inelastică
la preţ (Ec < 1).
În condiţiile în care elasticitatea cererii pentru import şi export este
mai mare decât unu, devalorizarea contribuie la îmbunătăţirea situaţiei
balanţei de plăţi. În cazul în care suma elasticităţii cererii este real mai mică
decât unu, devalorizarea influenţează negativ balanţa comercială.
După teoria „absorbţiei”, devalorizarea poate să determine
modificarea soldului balanţei comerciale prin efectele asupra venitului
naţional (Y) şi asupra absorbţiei interne8.
Teoria absorbţiei a considerat că devalorizarea are efecte
pozitive asupra balanţei comerciale în cazul creşterii produsului
naţional brut şi a scăderii absorbţiei interne. Devalorizarea poate să
încurajeze utilizarea resurselor interne în vederea creşterii producţiei
destinate exportului şi a producţiei necesare acoperirii cererii interne în
vederea diminuării importurilor.
În cazul în care efectele pozitive ale devalorizării monedei asupra
echilibrului balanţei de plăţi externe nu se manifestă imediat ci după o
anumită perioadă de timp se reprezintă grafic prin „Curba în J”9(a se
vedea figura 5.3).
După devalorizare, importurile cresc datorită influenţei preţurilor de
import deşi cantitatea nu se modifică. Pe măsură ce trece o anumită
perioadă de timp de la momentul devalorizării, importurile scad,
exporturile cresc şi se manifestă tendinţa de echilibru în balanţa comercială.
Efectele pozitive ale devalorizării monedei asupra echilibrului
balanţei comerciale se manifestă după o anumită perioadă de timp, în
condiţiile creşterii competitivităţii mărfurilor, a extinderii relaţiilor
8
Ion Stoian, Aurel Berea, Balanţa de plăţi externe, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
9
Anne O. Krueger, Determinarea cursului de schimb, Editura Sedona, Timişoara, 1996,
p. 41
89
comerciale cu alţi parteneri, a dezvoltării capacităţilor de producţie pentru

export şi a transferării ofertei de produse de pe o piaţă pe alta.
Fig. 5.3. Efectele devalorizării valutei sub forma curbei în „J”
Uneori, deprecierea unei monede nu stimulează în suficientă măsură

exporturile şi nu descurajează importurile, manifestându-se efectul
„pervers”10 sau un efect negativ, opus celui aşteptat.
În măsura în care deprecierea monedei nu stimulează creşterea
exporturilor şi nu restrânge şi descurajează importurile, care se menţin sau
cresc, ţara se încadrează într-un „cerc vicios”(a se vedea figura 5.4).
Dezechilibrele structurale din economie şi consumurile mai mari
decât resursele contribuie la formarea cercului vicios dintre depreciere şi
dezechilibrul balanţei de plăţi, care se propagă prin inflaţie.
Profesorul Anghel Rugină consideră devalorizarea ca o sabie cu
două tăişuri: „pe de o parte, se pare că ar ajuta momentan la creşterea
exporturilor şi ar aduce valută, care ar îmbunătăţi situaţia balanţei de plăţi.
În realitate însă, după un scurt timp, situaţia se inversează, şi un nou val de
inflaţie opreşte creşterea exporturilor şi încurajează importurile, anulând
orice avantaj şi, în plus, are ca o consecinţă deficite bugetare şi şomaj"11.
10
Lexique d’ Economie, Dalloz, Paris, 1991, p. 226- 227
11
Anghel Rugină, Un miracol economic în România este încă posibil!, Editura Porto
Franco, Galaţi, 1992, p. 67
90
Fig. 5.4. Cercul vicios dintre deprecierea valutei

şi deficitul balanţei de plăţi
Dacă aprecierea valutei determină o restrângere moderată a

exporturilor şi menţinerea sau creşterea importurilor în limite controlabile,
starea de echilibru a balanţei de plăţi se menţine şi ţara se încadrează într-un
„cerc virtuos”(a se vedea figura 5.5).
Fig. 5.5. Cercul virtuos dintre aprecierea valutei şi balanţa de plăţi echilibrată
Deprecierea valutei exercită influenţă în direcţia restabilirii

echilibrului extern dacă este însoţită de programe care vizează creşterea
producţiei şi a exportului, stimularea intrărilor de capital străin, a
investiţiilor, descurajarea importurilor şi consolidarea rezervelor valutare.
91
5.5. Riscul valutar şi măsuri de protecţie
Riscul valutar reflectă probabilitatea de a se înregistra pierderi din

contractele comerciale internaţionale sau din alte raporturi economice
datorită modificării cursului de schimb al valutei în perioada de la
încheierea contractului şi până la scadenţă.
Exportatorii sunt supuşi riscului valutar în cazul în care, la data
încasării contravalorii mărfurilor, valuta de contract se depreciază faţă de
momentul încheierii contractului comercial internaţional. La rândul lor,
importatorii suportă efectele riscului valutar dacă valuta de contract se
apreciază în perioada de la încheierea contractului şi până la scadenţă.
Poziţia de schimb exprimă diferenţa între devizele primite şi de
primit, pe de o parte, şi devizele care urmează să fie predate pentru
acoperirea unor obligaţii de plată din relaţiile economice internaţionale, pe
de altă parte. Poziţia de schimb poate fi lungă, dacă devizele primite şi de
primit sunt mai mari decât devizele ce urmează să fie predate (R > D),
scurtă în cazul în care devizele primite sunt mai mici decât devizele care
urmează să fie predate (R < D) şi fermă dacă cele două mărimi sunt egale
(R = D).
Variaţia cursului valutei influenţează rezultatele financiare ale unui
agent economic astfel12:
Poziţia de schimb Efecte financiare

Apreciere Depreciere
lungă câştig pierdere
scurtă pierdere câştig
fermă neutră neutră
Efectele riscului valutar pot fi prevenite sau atenuate prin aplicarea

unor măsuri contractuale, care cuprind: alegerea valutei de contract,
înscrierea în contract a unei clauze valutare sau a unei clauze de revizuire a
preţurilor. Măsurile extracontractuale constau în contractarea unor
12
Christian et Mirelle Zambotta, Gestion financière, Finance de marché, Dunod, Paris,
1997, p. 86
92
credite paralele, recurgerea la operaţiuni la termen, hedging valutar şi

operaţii de acoperire pe pieţele derivate.
În momentul negocierii contractului, părţile analizează legislaţia
valutară din ţările de origine, evoluţia pieţei valutare şi impactul previzibil
al cursului valutei de contract.
La încheierea contractului comercial internaţional, părţile pot
acţiona pentru corelarea plăţilor pentru importuri cu momentul realizării
încasărilor din exporturi, pentru includerea în contracte a clauzelor de
consolidare valutară şi a unor marje de siguranţă în preţuri.
A. Măsuri contractuale de atenuare a efectelor negative

ale riscului valutar
a) În contractele comerciale internaţionale încheiate până în anul
1971, s-a aplicat clauza aur, care însemna precizarea conţinutului în aur al
monedei din momentul încheierii contractului şi a faptului că, în măsura în
care se modifică conţinutul în aur al monedei, plata se efectua la noul raport
de schimb rezultat din modificarea conţinutului în aur. Din momentul
renunţării la definirea valorilor paritare ale monedelor în aur, clauza aur nu
se mai aplică în contractele comerciale internaţionale;
b) Clauza valutară constă în corelarea valutei de contract cu o
valută mai stabilă şi agreată de părţile la contract. Contractul comercial
internaţional menţionează cursul dintre cele două valute de la data
încheierii şi prevede faptul că, în situaţia în care la scadenţă raportul de
schimb dintre valute se modifică peste anumite limite, plata se realizează în
funcţie de noul raport de schimb dintre valute.
Variaţia cursului valutei de contract faţă de valuta de referinţă se
reflectă cu ajutorul unui coeficient (K), care depinde de cursul valutar
dintre cele două valute din momentul plăţii (CV1) şi de cursul de la data
încheierii contractului (CV0).
CV − CV0 CV1
K= 1 ; K= −1
CV0 CV0
93
Suma de plată la scadenţă (S1) se determină pornind de la valoarea

prevăzută la data încheierii contractului (S0) la care se aplică coeficientul
fluctuaţiei cursului de schimb, astfel:
S1 = S 0 + ( S 0  K ); S1 = S 0 (1 + k )
c) Clauza coşului valutar se deosebeşte prin faptul că valuta în
care se exprimă contractul comercial internaţional se raportează la mai
multe valute (coş valutar). Pe baza clauzei coşului valutar, abaterea
cursurilor dintr-un coş este moderată datorită faptului că unele efecte
negative la unele valute se compensează cu efecte pozitive la alte valute.
Dacă valutele din coşul valutar deţin ponderi egale, coeficientul
de fluctuaţie a cursului valutei de contract faţă de valutele din coş (K)
depinde de cursurile valutei de plată faţă de valutele din coş din momentul
scadenţei (c1, c1’, c1’’, c1’’’..., c1n), de cursurile valutei de contract faţă de
valutele din coş de la data încheierii contractului (c0, c0’, c0’’, c0’’’..., c0n) şi
de numărul valutelor din coş (n).
1  c 1 c 1, c 1,, c 1n 
K=  + , + ,, + ... + n  − 1
n c0 c0 c0 c0 
În cazul în care valutele din coşul valutar deţin ponderi diferite

(p1, p2,...,pn), coeficientul de fluctuaţie a cursului valutei de contract faţă de
valutele din coş se determină astfel:
 c c, c ,, cn 
K =  p1 1 + p2 1, + p3 1,, + ... + pn 1n  − 1
 c0 c0 c0 c0 
d) Clauza Drepturilor Speciale de Tragere presupune raportarea

valutei din contractul comercial internaţional la Drepturile Speciale de
Tragere şi recalcularea drepturilor şi obligaţiilor contractuale în funcţie de
evoluţia cursului de schimb de la scadenţa contractului faţă de cursul
valutar de la data încheierii contractului.
e) Clauza de revizuire a preţurilor se înscrie în contractele
comerciale internaţionale în vederea atenuării efectelor rezultate din
modificarea preţurilor în perioada de la data încheierii contractului şi până
la încasarea contravalorii mărfurilor contractate.
94
B. Măsuri extracontractuale de atenuare a efectelor negative

ale riscului valutar
În cazul în care în contractele comerciale internaţionale nu se
înscriu clauze de protecţie, efectele negative ale riscului valutar se pot
atenua prin aplicarea unor măsuri extracontractuale:
• metoda creditelor paralele, conform căreia creditorul, a cărui creanţă
la termen se exprimă într-o valută cu tendinţă de depreciere, se împru-
mută cu o sumă egală şi în aceeaşi valută pe care o utilizează în
momentul respectiv. La data scadenţei creanţei comerciale, creditorul
încasează suma în valută depreciată şi rambursează împrumutul;
• acoperirea la termen presupune ca operatorul, care este supus riscului
pierderii din cauza fluctuaţiei cursului de schimb al valutei în care se
exprimă tranzacţia comercială, să iniţieze o operaţie de vânzare sau
cumpărare pe piaţa valutară la termen;
• efectele riscului valutar se mai pot atenua prin solicitarea amânării plăţii
sumelor datorate sau solicitarea încasării sumelor în valută din
exporturi şi alte operaţii cu anticipaţie;
• riscul generat de majorarea preţurilor la produsele schimburilor
economice internaţionale se gestionează prin preţuri, care includ
rezerve.
1. Cum se defineşte cursul de schimb al unei valute şi ce funcţii

îndeplineşte el?
2. Ce forme îmbracă cursul valutei, în funcţie de locul de formare, mărime
şi factori?
3. Ce efecte negative s-au manifestat în perioada aplicării cursurilor fixe?
4. Care sunt efectele pozitive şi negative ale cursurilor flotante?
5. Ce factori monetari şi de credit influenţează cursul de schimb?
6. Care sunt principalii factori economici şi financiari ce exercită influenţă
asupra cursului de schimb?
7. Care este relaţia dintre balanţa de plăţi şi cursul de schimb?
8. Cum se calculează gradul de depreciere şi ce efecte generează asupra
relaţiilor economice internaţionale?
95
9. Cum se calculează gradul de apreciere al unei monede şi ce efecte

generează asupra relaţiilor economice internaţionale?
10. Ce reflectă curba în „J” din punct de vedere al impactului deprecierii
valutei asupra balanţei de plăţi a unei ţări?
11. Prin ce se deosebeşte riscul valutar de alte riscuri din relaţiile
economice internaţionale?
12. Care sunt principalele clauze de protecţie împotriva riscului valutar şi
cum se aplică acestea?
Bibliografie
Tarsem Bhogal, Arun International trade finance: A pragmatic approach, 2nd
Trivedi Edition, Springer Nature Switzerland AG, 2019.
Silviu Cerna ş.a. Economie monetară şi financiară internaţională,
Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005.
Simona Gaftoniuc Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,
2000.
Giancarlo Gandolfo, International finance and open-economy
Daniela Federici, macroeconomics, Springer-Verlag Berlin Heidelberg,
2016.
John N. Kallianiotis Exchange Rates and International Financial
Economics: History, Theories, and Practices, Palgrave
Macmillan, US, 2013.
Anne O. Krueger Determinarea cursului de schimb, Editura Sedona,
Timişoara, 1996.
Felix I. Lessambo International Finance: New Players and Global
Markets, Springer Nature Switzerland, 2021.
Jeff Madura International financial management, 14th Edition,
Cengage Learning, Boston, USA, 2020.
Gheorghe Voinea Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007.
96
CAPITOLUL 6
PIEŢELE VALUTARE ŞI PIEŢELE

INSTRUMENTELOR FINANCIARE DERIVATE
PE VALUTE
Termeni-cheie: piaţa valutară, intermediari pe piaţa valutară, cotaţie,

operaţiuni la vedere, curs “spot”, operaţiuni la termen, curs la
termen (forward), deport, report, arbitraj, speculaţie, swap,
hedging, contract futures, bază, contract de opţiuni, opţiune CALL,
opţiune PUT, preţ de exercitare, prima.
6.1. Sfera pieţelor valutare şi participanţii
Pieţele valutare reprezintă centrele sau locurile în care se

confruntă cererea şi oferta de valută şi se stabileşte cursul de schimb.
Piaţa valutară este formată din băncile şi casele de schimb care sunt
autorizate să vândă şi să cumpere valută în numele clienţilor sau pentru
cont propriu.
Pieţele valutare au mărimi diferite în funcţie de operaţiile pe care le
realizează şi de localităţile în care sunt amplasate. Principalele pieţe
valutare funcţionează la Londra, New York, Tokyo, Frankfurt, Paris,
Zurich.
Pieţele valutare mijlocesc accesul persoanelor juridice şi fizice la
valuta necesară schimburilor economice internaţionale, deplasării în
străinătate, oferă deţinătorilor de valută cadrul de piaţă pentru a fi vândută,
iar din confruntarea cererii şi a ofertei de valută rezultă cursul de schimb.
Pe pieţele valutare participă băncile comerciale, curtierii, băncile

centrale, societăţile comerciale care realizează operaţii de comerţ exterior1
(a se vedea figura 6.1).
Banca centrală Banca centrală

Oferta Cererea
de de
Bănci comerciale valută valută Bănci comerciale
Societăţi comerciale Societăţi

comerciale
Curs valutar
Instituţii publice şi organizaţii Instituţii publice şi
organizaţii
Fig. 6.1. Participanţii pe piaţa valutară
Băncile comerciale intervin pe piaţa valutară sub forma vânzărilor

şi cumpărărilor de valută în cont propriu sau în contul clienţilor,
intermediază operaţiunile de transformare a valutelor, realizează operaţii de
arbitraj şi speculative în vederea obţinerii unor câştiguri. Băncile
comerciale pot îndeplini rolul de MARKET MAKER, de formator de piaţă
şi de susţinere a lichidităţii pieţei valutare.
Curtierii de schimb sunt intermediarii care centralizează ordinele
de cumpărare şi vânzare, asigură executarea lor conform cerinţelor
clienţilor şi furnizează informaţii asupra evoluţiei cursurilor de schimb.
Primirea şi transmiterea ordinelor de vânzare şi cumpărare de
valută, precum şi realizarea unor operaţii speculative reprezintă activitatea
de Front-office din cadrul băncilor. Back office reflectă activităţile de
realizare a contractelor negociate şi gestionarea rezultatelor schimbului de
valută de către intermediarii pe piaţa valutară.
Băncile centrale intervin pe piaţa valutară în vederea limitării
fluctuaţiei cursului, a protejării monedei naţionale, precum şi pentru
satisfacerea unor ordine ale clienţilor. Banca centrală reglementează
organizarea pieţei valutare şi supraveghează funcţionarea acesteia.
1
Yves Simon, Techniques Financières Internationale, Economica, Paris, 1993, p. 10-12
98
Pieţele valutare şi pieţele derivate pe valute
Societăţile comerciale care realizează importuri şi exporturi

adresează ordine de cumpărare şi vânzare de valută prin intermediarii de pe
piaţa valutară.
Operaţiile de pe pieţele valutare au evoluat sub impactul unor
factori, printre care:
• extinderea relaţiilor internaţionale, care s-a reflectat în multiplicarea
fluxurilor de valută şi în creşterea cerinţelor de conversie prin
intermediul pieţelor valutare;
• tendinţele de liberalizare a politicilor valutare, eliminarea
restricţiilor valutare şi promovarea convertibilităţii;
• generalizarea cursurilor flotante, care a determinat diversificarea
operaţiunilor speculative şi recurgerea la tehnici specifice de
prevenire sau atenuare a efectelor riscurilor din schimburile
economice internaţionale;
• amplificarea mişcărilor de capital a impulsionat operaţiile valutare
provenite din plasamente, schimburi şi repatrierea capitalurilor;
• perfecţionarea tehnicilor şi a modalităţilor de efectuare a plăţilor
internaţionale;
• intervenţiile băncilor centrale sub forma vânzărilor şi a
cumpărărilor de valută în vederea influenţării cursului de schimb;
• îmbunătăţirea serviciilor bancare de gestionare a sumelor în valută
ale clienţilor.
6.2. Operaţiile pe pieţele valutare
Pe pieţele valutare se efectuează operaţii la vedere, operaţii la

termen, operaţiuni de arbitraj valutar, operaţiuni speculative şi operaţii
speciale de acoperire la termen (hedging valutar).
a) Operaţiile la vedere (operaţii pe piaţa la vedere sau pe piaţa
spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de sume în valută cu
cedarea imediată sau la cel mult 48 ore. Cursul la care se realizează
operaţiile la vedere este expresia raportului dintre ordinele de cumpărare şi
de vânzare de valută adresate de participanţii pe piaţa valutară. În cazul în
care sporesc ordinele de cumpărare se majorează cursul valutei, iar dacă
ordinele de vânzare sunt mai mari decât cele de cumpărare scade cursul
99
valutei. Raportul de schimb la vedere al valutei este determinat şi de alte

operaţii ce se efectuează pe piaţa valutară. Cursul valutei se formează şi sub
influenţa operaţiilor de pe alte pieţe valutare.
Cursul de pe piaţa la vedere rezultă din confruntarea cererii şi a
ofertei de valută în fiecare moment, precum şi din operaţiile de pe alte pieţe
valutare. Tranzacţiile la vedere cu valută se realizează la cursul „Spot”.
Pe piaţa valutară la vedere se stabilesc cursuri pentru operaţiile de
cumpărare şi cursuri pentru operaţiile de vânzare. Diferenţa între cursul de
vânzare şi cursul de cumpărare al unei valute pe piaţa la vedere este
cunoscută sub denumirea de Spread.
Spread = (curs de vânzare – curs de cumpărare)/ curs de
vânzare x 100
b) Operaţiile la termen (operaţii pe piaţa la termen, Forward
Market) reflectă tranzacţiile de cumpărare sau vânzare de valută ce se
realizează pe baza predării sumelor la un termen viitor şi la un curs
determinat. În general, cursul la termen ar trebui să fie mai mare decât
cursul la vedere (CVT > CVS) deoarece la cursul la vedere se adaugă
dobânda la valută pentru un termen. Cursul la termen al unei valute este
mai bun decât cursul la vedere plus dobânda, în cazul în care se prevede o
apreciere a monedei respective. Diferenţa dintre cursul la termen şi cursul
la vedere plus dobânda la o valută este cunoscută sub denumirea de „Agio”.
În situaţia în care se întrevede o depreciere a valutei, cursul la termen poate
fi mai slab decât cursul la vedere şi dobânda, diferenţa fiind numită
„Disagio valutar” sau se apreciază că valuta cotează disagio la termen.
Diferenţialul valutar reflectă diferenţele între cursurile la termen şi
cursurile la vedere ale monedelor pe pieţele valutare.
Cursul operaţiilor la termen de pe piaţa valutară depinde de cursul
„Spot” (CVS), de diferenţa de dobândă la valute (ΔDb) şi de termenul de
negociere (T, exprimat în zile sau luni) a tranzacţiei valutare.
CVS  Db  T
CVT ( Fwd ) =
360(12)  100
100
Cotarea report şi deport

În cazul în care cursul monedei străine exprimat în monedă
naţională este mai ridicat la termen decât cursul la vedere se înregistrează
un Report sau se apreciază că moneda străină cotează Premium. Reportul
unei valute reflectă dobânda mai mică de pe piaţa valutară din ţara emitentă
a monedei străine faţă de dobânda de pe piaţa monetară naţională.
Curs la termen (CT) = Curs la vedere (CS) + Report (R)
CT = CS + R
R = CT – CS
Dacă cursul la termen al monedei străine în raport cu moneda
naţională este mai scăzut decât cursul la vedere se înregistrează un Deport
sau moneda străină cotează Discont. Deportul unei valute exprimă
diferenţa de dobândă în plus pe piaţa valutară a valutei respective faţă de
dobânda de pe piaţa monetară naţională.
Curs la termen (CT)= Curs la vedere (CS)- Deport (D)
CT= CS- D
D = CS – CT
Reportul şi deportul valutelor exprimat în procente pe an se
calculează astfel:
R( D) 360(12)  100

Cs T
Pe piaţa valutară la termen, valutele cotează la termen de 1 lună, 3
luni, 6 luni, 9 luni şi 1 an. Cotaţiile monedelor la termen se reflectă şi prin
intermediul punctelor swap înregistrate faţă de o anumită perioadă. Cursul
la termen se poate menţiona direct sau prin punctele swap (de report sau
deport).
101
Tranzacţiile la termen cu valută pe piaţă influenţează operaţiile din

comerţul internaţional astfel2:
Curs la termen > Curs la termen <

Curs la vedere Curs la vedere
Importatorii care plătesc în valută Pierdere Câştig
Exportatorii care încasează sume în valută Câştig Pierdere
Importatorii, care urmează să plătească sume în valută, sunt
avantajaţi dacă cursul la termen va fi mai mic decât cursul la vedere şi
înregistrează pierderi, dacă moneda cotează mai bine la termen decât la
vedere. Exportatorii, care urmează să încaseze sume în valută din
contractele comerciale internaţionale, înregistrează diferenţe favorabile
dacă cursul la termen este mai bun decât cel la vedere şi pierderi în situaţia
în care moneda cotează mai slab la termen decât la vedere.
c) Operaţiile de arbitraj valutar
Arbitrajul valutar reprezintă o operaţie care constă în vânzarea şi
cumpărarea de valută, uneori simultan pe pieţele valutare, în vederea
protejării împotriva fluctuaţiei cursurilor valutare, precum şi pentru a
beneficia de diferenţele de curs. Operaţiile de arbitraj valutar asigură
câştiguri din diferenţele de curs la aceeaşi valută pe o piaţă la două momente
diferite, din diferenţele de curs la aceeaşi valută pe două pieţe diferite şi din
diferenţele de curs între două valute şi două pieţe.
Termenul de arbitraj3 reflectă operaţiunea prin care se obţine profit
din cumpărarea acţiunilor, monedelor şi mărfurilor la un preţ de pe o piaţă
şi vânzarea simultană a activelor respective pe altă piaţă la un preţ mai
ridicat.
Una din trăsăturile care individualizează arbitrajul o constituie
atenuarea diferenţelor de preţ între diferite pieţe.
2
Phillippe d’Arvisent, Thierry Schowb, op. cit., p. 61
3
Thomas P. Fitch, Dictionary of Banking Terms Barron’s, Educational Series, USA,
2000, p. 23
102
O a doua trăsătură a arbitrajului o constituie obţinerea unui câştig de

către cel care realizează tranzacţiile de cumpărare şi vânzare a activelor pe
diferite pieţe cu un risc minim.
Arbitrajul valutar poate fi direct, la termen şi combinat cu arbitrajul
dobânzilor. Arbitrajul valutar direct constă în vânzarea unei sume în
valută pe piaţa pe care cotează mai bine şi cumpărarea în acelaşi timp a
unei sume în aceeaşi valută pe piaţa pe care cotează mai slab.
Arbitrajul valutar la termen se deosebeşte în funcţie de pieţele pe
care se realizează tranzacţiile cu valută de către bănci. Arbitrajul la
termen pe o singură piaţă urmăreşte obţinerea unui câştig din diferenţa de
curs a valutei pe aceeaşi piaţă la momente diferite. Arbitrajul la termen
pe două pieţe urmăreşte valorificarea diferenţelor la cursul la termen al
unei valute de pe două pieţe.
Arbitrajul valutar combinat cu arbitrajul dobânzilor presupune
să se compare diferenţele de curs valutar cu diferenţele de dobândă la un
plasament egal de capital pe cele două pieţe. Operaţiunea de arbitraj valutar
devine avantajoasă în măsura în care diferenţa de curs valutar este mai
mare decât diferenţa de dobândă.
Arbitrajul valutar realizat de către bănci contribuie la echilibrarea
cererii şi a ofertei de valută pe piaţă, la exercitarea unei influenţe asupra
cursului valutar, la protejarea sumelor în valută deţinute de clienţi la bănci
şi la obţinerea unor câştiguri din diferenţele de curs.
d) Operaţiile speculative pe pieţele valutare
Speculaţia valutară reprezintă intervenţia unui operator pe piaţa
valutară în vederea realizării unui câştig din diferenţele de curs ale valutelor
ca urmare a asumării riscului ce se manifestă în evoluţia cursului de
schimb.
Termenul de speculaţie exprimă operaţia de cumpărare a unui
activ în vederea vânzării într-un timp scurt sau a vânzării în vederea
cumpărării unei valute şi a obţinerii un câştig rapid4. Spre deosebire de
importatori şi exportatori, care cumpără şi vând valuta pe piaţă în scopuri
4
Tim Hindle, Finance, Ghid propus de The Economist Books, Editura Nemira,
103
comerciale, speculatorii urmăresc să obţină profit exclusiv din cumpărarea

şi revânzarea monedelor pe piaţă valutară. Trăsătura fundamentală a
operaţiilor speculative pe piaţa valutară o constituie obţinerea câştigului din
cumpărarea şi vânzarea sumelor în valută prin asumarea riscului.
Speculaţia activă la vedere pe piaţa valutară se practică în cazul în
care valuta „x” se află în depreciere. Operatorul împrumută o sumă în
valuta „x” pentru o anumită scadenţă. Suma împrumutată în valuta „x” o
foloseşte pentru cumpărarea unei sume echivalente în valuta „y”, care este
mai stabilă. La termenul de rambursare a împrumutului în valuta „x”,
operatorul vinde suma în valuta „y” pentru care obţine o sumă mai mare în
valuta „x”, rambursează împrumutul şi înregistrează un câştig din diferenţa
respectivă.
Speculaţia activă la termen se realizează pentru a beneficia de
diferenţele dintre cursul la termen şi cursul la vedere pe piaţa valutară.
Dacă se estimează faptul că, la un anumit termen, cursul valutei „x” faţă de
valuta „y” va fi mai bun decât cursul la vedere, operatorul cumpără o sumă
în valuta „x” la termen în schimbul unei sume în valuta „y”. La termen,
operatorul vinde suma în valuta „x” pentru care obţine o sumă mai mare în
valuta „y”.
Speculaţia pasivă la vedere sau la termen se practică pe pieţele
valutare în vederea prevenirii şi gestionării efectelor negative ale riscului
valutar. În cazul în care un exportator are de încasat, peste 3 luni, o sumă în
valuta „x” şi se estimează o depreciere, acesta vinde la termen suma în
valuta „x”. La scadenţă, exportatorul încasează o sumă mai mare în valuta
„y” în schimbul sumei în valuta „x”. Dacă un importator are de achitat o
sumă în valuta „x” peste 3 luni şi se estimează o apreciere, acesta cumpără
la termen suma în valuta „x” pentru care plăteşte o sumă în valuta „y” la un
curs mai avantajos.
e) Operaţiile Swap reprezintă îmbinarea a două operaţiuni valutare
simultane şi opuse, una de vânzare de valută şi alta de cumpărare la
scadenţe diferite.
f) Operaţii speciale de acoperire la termen – hedging valutar
Operaţiile speciale de acoperire la termen pe piaţa valutară
sunt cunoscute şi sub denumirea de hedging valutar. Exportatorul, care
104
estimează că valuta în care se exprimă creanţele din contractul comercial

internaţional îşi va modifica puterea de cumpărare, încheie o tranzacţie cu o
bancă comercială prin care cumpără la termen o sumă într-o altă valută
decât aceea în care se exprimă contractul comercial, dar egală cu valoarea
acestuia. Prin operaţiunea specială de acoperire la termen, exportatorul are
certitudinea că suma în valută pe care o va încasa de la importator după
primirea şi recepţionarea mărfurilor este egală cu suma necesară achitării
obligaţiei valutare contractate la termen.
Intervenţia Băncii Centrale pe piaţa valutară

Banca centrală intervine pe piaţa valutară, fie sub forma
cumpărărilor sau a vânzărilor de valută în vederea protejării monedei
naţionale, fie pentru executarea unor ordine ale administraţiei centrale, ale
băncilor centrale străine sau ale organismelor financiare internaţionale.
Banca centrală poate să influenţeaze şi indirect operaţiile de pe
piaţa valutară prin intermediul taxei oficiale a scontului (a ratei dobânzii de
referinţă), care are efecte asupra intrărilor şi ieşirilor de valută.
În cazul în care banca centrală completează oferta de valută
insuficientă sau influenţează cererea, realizează o intervenţie directă.
Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară se poate produce la orice curs şi
în orice moment sau poate fi limitată la o anumită perioadă de timp sau la
un anumit nivel de curs.
Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară se realizează pe seama
rezervelor valutare, a operaţiilor SWAP şi a împrumuturilor pe termen
scurt de la alte bănci centrale.
Operaţiile SWAP realizate de băncile centrale reprezintă înţelegeri
între acestea sau între bănci centrale şi Banca Reglementelor Internaţionale
prin care părţile se angajează ca în anumite situaţii să împrumute o sumă în
moneda naţională, pe termen scurt, pentru intervenţii pe piaţa valutară.
6.3. Pieţele contractelor futures pe valute
Pieţele contractelor futures şi pieţele contractelor de opţiuni pe

valute sunt cunoscute sub denumirea de pieţe derivate deoarece produsele
105
(contractele) au o valoare dependentă de fluctuaţiile cursului activelor pe

pieţele la vedere şi la termen.
Dezvoltarea schimburilor comerciale, instabilitatea cursurilor
valutare, nevoile de valută, perfecţionarea tehnicilor de negociere de pe
pieţele valutare, amplificarea riscului valutar au determinat apariţia şi
evoluţia operaţiilor pe pieţele instrumentelor derivate.
Pieţele instrumentelor financiare derivate s-au creat pornind de la
practica de pe pieţele de mărfuri, care asigurau protecţia împotriva variaţiei
preţurilor.
Pieţele contractelor futures şi pieţele contractelor de opţiuni pe
valute au diversificat accesul la surse de finanţare, au oferit mecanisme de
protecţie împotriva riscului valutar şi de transfer a riscului şi obţinerea unor
câştiguri din intervenţiile realizate pe aceste pieţe.
„Contractele futures” au fost lansate în anul 19725 în cadrul
departamentului „International Money Market” (IMM) din cadrul pieţei
Chicago Mercantile Exchange (CME). Contractele futures pe valute se
mai negociază pe următoarele pieţe: Philadelphia Board of Trade
(PBOT), London International Financial Exchange (LIFFE), New
York Futures Exchange (NYFE), Tokyo International Financial
Exchange (TIFE), Singapore International Monetary Exchange
(SIMEX), Sidney Future Exchange (SFE), precum şi pe pieţele
financiare din Elveţia, Germania, Franţa, Australia, Italia, Danemarca,
Canada, Suedia, Olanda, Luxemburg, Belgia, Spania şi Portugalia.
a) Participanţii pe pieţele futures pe valute
Pe pieţele contractelor futures pe valute participă: băncile şi
instituţiile care utilizează contractele „futures” în operaţiunile lor; firmele
de curtaj care acţionează în numele clienţilor; brokerii care participă în
nume propriu sau pentru clienţi; cumpărătorii şi vânzătorii de contracte
„futures”; speculatorii care operează cu orizonturi apropiate şi termene
scurte.
5
Josette Peyrard, Les marchés de changes, Operations et couverture, Vuibert Gestion,
Paris, 1995, p. 83
106
Fig. 6.2. Participanţii pe piaţa contractelor futures pe valute
Pieţele contractelor futures pe valute se deosebesc de pieţele la

termen prin trăsăturile reprezentate de mărimea contractului, localizare,
curs şi garanţii.
Diferenţele între pieţele futures pe valute şi pieţele la termen
Trăsături Pieţele futures pe Pieţele la termen

valute
•Mărimea contractului •Standardizată •Negociere
•Scadenţa •Standardizată •Negociere
•Localizare •Piaţă •Relaţii directe
•Preţ (curs) •Stabilit pe piaţă •Cotaţie
•Garanţii •Depozit de garanţie • --
Vezi: Josette Peyrard, Les marchés de changes, Operations et couverture.
Vuibert Gestion, Paris 1995, p.97
Pieţele futures pe valute se individualizează prin faptul că mărimea

contractelor şi scadenţele sunt standardizate. Pe pieţele la termen sumele şi
scadenţele se negociază de părţile respective.
În vederea participării pe piaţa contractelor futures pe valute
operatorii depun o garanţie iniţială, care depinde de valoarea contractului,
107
de variabilitatea valutei, precum şi garanţii suplimentare, în funcţie de

evoluţia cursurilor valutelor.
Părţile la contractele futures pe valute îşi închid poziţiile iniţiale
până la scadenţa contractului prin poziţii inverse. Cumpărătorii de contracte
futures pe valute de pe această piaţă le revând, iar vânzătorii de contracte
futures răscumpără valoarea acestora.
b) Trăsăturile contractelor futures pe valute
Contractele futures pe valute exprimă întelegeri scrise între două
părţi, de a preda sau de a primi o anumită sumă într-o valută la o dată
menţionată şi la un preţ stabilit (preţ futures) în momentul încheierii şi se
caracterizează prin:
a) au o mărime standardizată (lire sterline 62.500, dolari canadieni
100.000, etc);
b) Pe pieţele contractelor futures pe valute se negociază şi se încheie
contracte la scadenţe fixe: martie, iunie, septembrie, decembrie,
pentru durate de doi ani, ceea ce înseamnă cotaţii la opt termene;
c) Valutele care se negociază pe pieţele contractelor la termen sunt
dolarul SUA, euro, yenul japonez, lira sterlină, francul elveţian,
dolarul canadian şi dolarul australian;
d) Fluctuaţia minimă a valorii contractului futures este cuprinsă între
10-12,5 dolari americani pe contract;
e) Livrările efective de valută la contractele futures sunt reduse
deoarece poziţiile deţinute de cumpărători/vânzători se închid, până
la scadenţă, printr-o poziţie inversă în vederea evitării riscului
valutar şi a obţinerii unui câştig.
Cursul valutelor din contractele futures pe valute se formează în
corelaţie cu raportul de schimb de pe piaţa valutară la vedere. Diferenţa
dintre cursul valutar „Spot” şi cursul de pe piaţa futures este cunoscută sub
denumirea de „bază”.
Baza = Cursul spot - Cursul „futures”
În cazul în care, cursul de pe piaţa la vedere este mai mare decât
cursul de pe piaţa futures pe valute, baza are o valoare pozitivă. Diferenţa
dintre cursul de pe piaţa la vedere şi cursul de pe piaţa futures (baza) tinde
către zero pe măsură ce se apropie scadenţa contractului futures (a se vedea
figura 6.3.).
108
Fig. 6.3. Evoluţia cursului futures faţă de cursul spot
Baza de echilibru (BE) depinde de cursul de pe piaţa valutară la

vedere (CV), de dobânda de pe piaţa eurodolarilor (IUSD), de dobânda de pe
pieţele valutelor (IV) şi de perioada de timp (T).
T
BE = CV ( I USD − I V )
360
Contractele futures pe valute se deosebesc prin anumite trăsături de
contractele forward aşa după cum se observă din tabelul 4.
Tabelul 4: Diferenţe între contractele futures pe valute şi

contractele forward:
Contract futures Contract forward

Contracte standardizate cu privire la Contracte negociate de părţi cu privire
mărimea activelor monetare şi scadenţă la mărimea şi data livrării activelor
monetare
Contract standard pentru fiecare partidă Contract privat încheiat între două
şi camera de compensaţie părţi: cumpărător şi vânzător
Posibilitatea de a negocia o poziţie Dificultate în a adopta o poziţie inversă
inversă la scadenţă şi lichiditate mai la scadenţă pentru soldarea contului şi
bună lichiditate redusă
Contractele sunt valorizate la preţul din Profitul sau pierderea unei poziţii se
fiecare zi, ce reflectă un câştig sau o realizează la data livrării activelor
pierdere monetare
Marja poate fi menţinută pentru a Marja se fixează în prima zi a
reflecta mişcarea preţului activelor tranzacţiei
monetare
109
c) Operaţiile pe pieţele contractelor futures pe valute

Participanţii pe pieţele contractelor futures pe valute adresează
ordine de cumpărare sau de vânzare de valută la anumite termene, prin
intermediul brokerilor sau curtierilor agreaţi de organismele de
supraveghere a burselor. Brokerii sau curtierii negociază tranzacţiile de
vânzare sau cumpărare a contractelor futures pe valute în numele clienţilor,
conform ordinelor primite. La scadenţă, se determină efectele operaţiunilor
de cumpărare sau vânzare a contractelor futures pe piaţă şi se reglează
diferenţele prin intermediul camerelor de compensaţie.
Floor traders reprezintă bănci şi instituţii, care intervin pe piaţă în
cont propriu şi în scop speculativ.
Floor brokers sunt firmele de curtaj, care acţionează în numele şi
contul clienţilor şi primesc un comision.
Brokers-traders acţionează atât în nume şi cont propriu cât şi în
numele şi contul clienţilor.
Ordinele de cumpărare sau de vânzare de contracte pe pieţele
futures pe valute se pot formula în două variante:
• ordine la curs limită (limit order), conform cărora clientul îi
menţionează brokerului un curs la care va executa operaţia, dacă se
înregistrează un anumit nivel pe piaţă;
• ordine la preţul pieţei (market order).
Cotaţiile contractelor de pe pieţele futures pe valute se realizează
prin licitaţii din care rezultă cursurile de deschidere, cursurile cele mai
ridicate, cursurile cele mai scăzute şi cursurile de închidere. Diferenţa din
revânzarea contractului futures la scadenţă la un anumit curs (Δc) se poate
determina altfel:
• pornind de la numărul de contracte (n), ţinând seama de preţul
contractului futures în momentul lichidării lui (Pf1), contractului futures
în momentul încheierii (Pf0) şi de valoarea standardizată a contractului în
valuta respectivă (Vs), ∆c = n×Vs× (Pf1- Pf0)
• dacă se ţine seama de numărul de contracte (n), de punctele care
reflectă diferenţele de curs (p), de limita minimă a fluctuaţiei valorii
contractului în valuta respectivă (fm):  c = n  p  fm
110
În fiecare zi, pe piaţa contractelor futures se realizează o marcare

la piaţă a contractelor futures, în funcţie de preţul înregistrat la sfârşitul
zilei de tranzacţionare, prin care se asigură obţinerea unui câştig sau se
înregistrează pierdere de către vânzătorii sau cumpărătorii contractelor de
această natură.
Acoperirea riscului valutar al unui exportator pe piaţa contractelor futures

pe valute
Număr Valoarea contractului de exp ort (Vce )

n=
contracte Valoarea s tan dardizată a contractului futures (Vs )
futures
Vce
vândute n=
(n): Vs
• Exportatorul vinde un număr (n) de contracte futures pe valută la

o scadenţă standardizată şi la un curs futures (Pf0);
• La scadenţa creanţei comerciale, exportatorul îşi inversează poziţia
iniţială de vânzător, respectiv cumpără n contracte futures pe valuta
respectivă la aceeaşi scadenţă şi la un curs futures (Pf1). Din această
participare pe piaţa contractelor futures, exportatorul înregistrează o
diferenţă (Df ).
Df = n x Vs x (Pf0 – Pf1)
În măsura în care exportatorul încasează, la data scadenţei creanţei
comerciale, suma în valută de la importator şi o vinde pe piaţa la vedere
poate să rezulte o altă diferenţă de pe această piaţă (Ds).
Ds = Vc(Cs1 – Cs0), unde: Vc – valoarea creanţei comerciale din contract;
Cs1- cursul la vedere (spot) la momentul scadenţei creanţei comerciale;
Cs0- cursul la vedere (spot) la data încheierii contractului comercial.
Participarea exportatorului pe piaţa contractelor futures pe valute
îi asigură o diferenţă totală (Dt), care reflectă diferenţele de la contractele
futures (Df) şi diferenţele de curs de pe piaţa la vedere (Ds).
Dt = Df ± Ds
111
După cum se poate constata, exportatorii care vând contracte

futures pe valute ce reprezintă creanţe din export se pot proteja de
modificarea cursului de schimb al valutei până la scadenţa contractului.
Acoperirea riscului valutar al unui importator pe piaţa contractelor

futures pe valute
Număr contracte futures Vc

cumpărate (n) n=
Vs
• Importatorul cumpără un număr (n) de contracte futures în valută
la o scadenţă standardizată şi la un curs futures (Pf0);
• La data plăţii mărfurilor, importatorul îşi închide poziţia futures
iniţială, prin vânzarea a (n) contracte futures pe valuta respectivă, la
aceeaşi scadenţă, la un preţ futures (Pf1), obţinând o diferenţă (Df)
calculată astfel:
Df = n x Vs x (Pf0 – Pf1)
În acelaşi timp, cumpără la vedere suma în valută în vederea achitării
datoriei comerciale.
Ds = Vc (CS1 – Cs0), unde: Vc – valoarea datoriei comerciale;
Cs1- cursul la vedere (spot) la momentul scadenţei datoriei comerciale;
Cs0- cursul la vedere (spot) la data încheierii contractului comercial.
Intervenţia importatorului pe piaţa contractelor futures pe valută îi
asigură o diferenţă care să compenseze eventuala diferenţă de curs pe care
o înregistrează la cumpărarea valutei de pe piaţa la vedere.
Dt = Df ± Ds
Importatorii care cumpără contracte futures pe valute pot obţine diferenţe
favorabile, care să le compenseze eventualele pierderi de pe pieţele la
vedere sau la termen.
112
6.4. Pieţele contractelor de opţiuni pe valute
a) Sferă, forme, participanţi pe pieţele contractelor de opţiuni

pe valute
Pieţele contractelor de opţiuni pe valute realizează operaţii
importante pentru derularea schimburilor comerciale şi a cooperării
internaţionale. Pieţe ale opţiunilor de valute funcţionează în SUA, Japonia,
Marea Britanie, Singapore, Elveţia, Germania, Franţa, Canada, Australia,
Danemarca, Suedia, Belgia, Luxemburg, Italia, Spania, Olanda, Portugalia.
Pieţele contractelor de opţiuni pe valute sunt formate din
următoarele componente6:
• piaţa „en detail” la care participă clienţii, care cumpără sau vând
contracte de opţiuni pentru a se proteja de efectele riscurilor din relaţiile
economice internaţionale;
• piaţa „en gross” la care acţionează băncile comerciale şi băncile
de investiţii, care urmăresc întărirea poziţiilor clienţilor şi preluarea unor
poziţii speculative;
Contractele pe opţiuni de valute se deosebesc după modul de
negociere astfel:
• contracte de opţiuni negociate pe pieţele interbancare, care se
deosebesc prin faptul că se schimbă pe bază de înţelegere între bănci şi
întreprinderi;
• contracte de opţiuni standardizate, care se negociază pe pieţele
opţiunilor şi diferenţele se decontează prin camerele de compensaţie.
Opţiunile europene se pot exercita la scadenţă, iar opţiunile
americane asigură dreptul de exercitare pe durata valabilităţii contractului.
Pe pieţele contractelor de opţiuni pe valute participă exportatori,
importatori, investitori, arbitragişti, bănci şi speculatori. Pieţele opţiunilor
pe valute reflectă tranzacţiile de vânzare şi cumpărare a contractelor
standardizate dintre diferiţi participanţi.
6
Josette Peyrard, Les marchés de changes, Operations et couvertoure, Vuibert Gestion,
Paris, 1995, p. 102
113
b) Trăsăturile contractelor de opţiuni pe valute7

Contractul de opţiuni pe valute exprimă un raport între două părţi
prin care se asigură dreptul de cumpărare sau de vânzare a unei sume în
valute la un preţ determinat, precum şi de renunţare la o anumită scadenţă.
• cumpărătorul unui contract de opţiuni dobândeşte dreptul de a
cumpăra (opţiunea call) sau de a vinde (opţiunea put) suma în
valută la scadenţă (opţiuni europene) sau până la scadenţă
(opţiuni americane) la un anumit curs, precum şi dreptul de a
renunţa la tranzacţie;
• vânzătorul unei opţiuni are obligaţia să vândă (în cazul opţiunii
call) sau să cumpere (în cazul opţiunii put) suma în valută la
scadenţă (opţiuni europene) sau până la scadenţă (opţiuni
americane) la un anumit curs;
• valoarea contractului de opţiuni diferă în funcţie de pieţele pe
care se negociază opţiunile pe valute;
• valutele ce se vând sau cumpără pe pieţele opţiunilor sunt
reprezentate de monedele ce se negociază pe pieţele valutare la
vedere şi la termen;
• preţul de exercitare sau cursul la care se vând sau cumpără
valutele se stabileşte de cele două părţi ale contractului de
opţiune;
• preţul opţiunii denumit „primă” reprezintă suma ce se plăteşte de
cumpărătorul opţiunii vânzătorului pentru a compensa o parte
din risc;
• durata unei opţiuni este limitată prin contract, valutele fiind
cotate după data exerciţiului;
• opţiunile pot fi revândute sau răscumpărate şi astfel părţile la
contract se pot elibera de obligaţii sau pot pierde drepturile din
contract.
Opţiunea de cumpărare – CALL asigură dreptul cumpărătorului
să-şi exercite opţiunea la scadenţă (opţiuni europene) sau până la scadenţă
7
Yves Simon, Techniques Financières Internationales, Economica, Paris, 1993, p. 57
114
(opţiuni americane), respectiv să primească o sumă în valută la un curs

determinat sau să renunţe la cumpărarea sumei respective.
Opţiunea de vânzare – PUT oferă cumpărătorului dreptul de a
vinde o sumă în valută la o anumită scadenţă (opţiuni europene) sau până la
scadenţă (opţiuni americane) la un curs determinat sau să renunţe la
vânzarea sumei din contract.
Cumpărătorul unei opţiuni CALL dobândeşte dreptul (nu şi
obligaţia) de a cumpăra o anumită sumă în valuta A contra unei sume în
valuta B în schimbul unei prime sau de a renunţa la opţiunea de cumpărare.
PRIMA
Cumpărător Vânzător
CALL CALL
poziţie long poziţie short
exercită opţiunea la
scadenţă (sau până la
scadentă) ori renunţă
Vânzarea unei opţiuni de cumpărare CALL obligă vânzătorul să

predea suma în valută la scadenţa prevăzută şi la cursul stabilit prin
contractul de opţiune.
PRIMA
Vânzător Cumpărător
CALL CALL
Cedează suma în valută din

contract
Cumpărarea unei opţiuni PUT îi dă cumpărătorului dreptul să

vândă suma în valuta A în schimbul unei sume în valuta B la cursul din
contract sau să renunţe la vânzare, la o anumită scadenţă, sau până la
scadenţă.
115
PRIMA
Cumpărător Vânzător
PUT PUT
poziţie short
poziţie long
Exercită opţiunea sau
renunţă
Vânzarea unei opţiuni PUT presupune ca vânzătorul să primească

suma în valuta din contract la cursul stabilit, la o anumită scadenţă sau până
la scadenţă.
PRIMA
Vânzător Cumpărător
PUT PUT
Primeşte suma în valută
Prima care se plăteşte la contractele de opţiuni pe valute este formată

din valoarea propiu-zisă a unei opţiuni pe valute şi valoarea perioadei.
Valoarea propiu-zisă (sau valoarea intrinsecă) a unei opţiuni pe valute
reflectă câştigul care se poate obţine dacă opţiunea se exercită imediat.
Valoarea propriu-zisă (intrinsecă, Via) a unei opţiuni de
cumpărare americane pe valută rezultă ca diferenţă între cursul valutei la
vedere (CVs) şi preţul de exercitare (PE) din contract, deoarece opţiunea se
poate exercita în orice moment până la scadenţă.
Via = CVs - PE
Valoarea propriu-zisă (intrinsecă) a unei opţiuni de cumpărare
europene pe valută (Vie) este egală cu diferenţa între cursul valutei la
termen (CVt) şi preţul de exercitare din contract datorită faptului că
opţiunea se exercită la scadenţă.
Vie = CVt - PE
116
Valoarea propriu-zisă (intrinsecă) a unei opţiuni de vânzare

americane pe valută se determină prin diferenţa dintre preţul de exercitare
din contract şi cursul valutei la vedere.
Via = PE - CVs
Valoarea propriu-zisă (intrinsecă) a unei opţiuni de vânzare
europene reflectă diferenţa dintre preţul de exercitare din contract şi cursul
valutei la termen.
Vie = PE - CVt
Valoarea perioadei, care reflectă diferenţa dintre preţul opţiunii
(primă) şi valoarea intrinsecă, depinde de următorii factori: durata rămasă
până la scadenţă (deoarece, pe măsura apropierii de termen, valoarea
perioadei se diminuează), de diferenţele între ratele de dobândă la valute şi
de volatilitatea cursului valutei.
Diferenţele între preţul de exercitare al opţiunii pe valută şi cursul
de schimb de pe piaţa la vedere se reflectă astfel:
a) Opţiuni In the Money (în bani):
- cumpărătorul opţiunii de cumpărare (CALL) realizează
câştig (C) în cazul în care preţul de exercitare este mai
mic decât cursul de pe piaţa la vedere (PE<CVs)
C=CVs – PE
- cumpărătorul opţiunii de vânzare (PUT) obţine un câştig
în situaţia în care preţul de exercitare este mai mare
decât cursul de pe piaţa la vedere (PE>CVs)
C= PE – CVs
b) Opţiuni Out of the Money ( fără bani):
- cumpărătorul opţiunii de cumpărare (CALL)
înregistrează pierdere (Pi) în cazul în care preţul de
exercitare (PE) este mai mare decât cursul de pe piaţa la
vedere (PE>CVs)
Pi = PE – CVs
- cumpărătorul opţiunii de vânzare (PUT) poate înregistra
pierdere dacă preţul de exercitare este mai mic decât
cursul de pe piaţa la vedere (PE<CVs)
117
Pi=CVs – PE
c) Opţiuni At the Money (la bani): cumpărătorul opţiunii nu
înregistrează nici câştig, nici pierdere, deoarece, în cazul
opţiunii CALL, cursul de pe piaţa la vedere este la nivelul
preţului de exercitare plus prima, iar în cazul opţiunii PUT,
cursul de pe piaţa la vedere este la nivelul preţului de exercitare
minus prima.
Contractarea unei opţiuni de cumpărare asigură obţinerea unui
câştig în cazul în care cursul valutei pe piaţa la vedere depăşeşte preţul de
exercitare plus prima (CVs>PE+p)
Cursul la
vedere
Fig. 6.4. Contractarea unei opţiuni de cumpărare pe valută
Cumpărătorul unei opţiuni CALL îşi asumă un risc de pierdere care

se limitează la primă, dar poate obţine câştig, dacă cursul valutei depăşeşte
punctul critic.
Câştig = Curs la vedere – (Preţ de exercitare + Prima)
Vânzarea unei opţiuni de cumpărare poate să asigure
vânzătorului un câştig limitat la valoarea primei sau o pierdere, în funcţie
de evoluţia cursului de schimb al valutei din contractul de opţiune.
118
Cursul la
vedere
Fig. 6.5. Vânzarea unei opţiuni de cumpărare pe valută
Vânzătorul unei opţiuni de cumpărare pe valută poate să

înregistreze pierdere dacă cursul la vedere al valutei din contractul de
opţiuni depăşeşte punctul critic.
Cumpărarea unei opţiuni de vânzare pe valută poate să asigure
câştig în cazul în care cursul de pe piaţa la vedere este mai mic decât preţul
de exercitare minus prima la valuta din contractul de opţiuni (CVs < PE -p).
la vedere
Punct critic
Fig. 6.6. Cumpărarea unei opţiuni „PUT” pe valută
Câştig = Preţ de exercitare– (Curs la vedere + Prima)

Cumpărătorul opţiunii „PUT” riscă să piardă prima pe care o
plăteşte vânzătorului, dar poate să câştige dacă cursul valutei depăşeşte
punctul critic.
119
Vânzarea unei opţiuni „PUT” permite obţinerea unui câştig

limitat la primă sau asumarea unui risc de pierdere, în funcţie de evoluţia
cursului valutei din contractul de opţiune.
la vedere
Punct
critic
Fig. 6.7. Vânzarea unei opţiuni „PUT” pe valută
Pierderea care se poate înregistra de către vânzătorul unei opţiuni

„PUT” depinde de raportul dintre cursul de pe piaţa valutară la vedere şi
preţul de exercitare din contractul de opţiune.
Exportatorii, care urmează să încaseze sume în valută din exporturi
la anumite termene, cumpără opţiuni de vânzare pentru a se proteja
împotriva riscului valutar. Dacă valuta de contract a exportatorului se
apreciază până la scadenţă, exportatorul renunţă la opţiunea de vânzare şi
vinde valuta din contract la cursul la vedere de pe piaţa valutară. În cazul în
care valuta de contract se depreciază până la scadenţă, exportatorul exercită
opţiunea de vânzare, deoarece obţine un curs mai bun prin contractul de
opţiune decât cel de pe piaţa valutară la vedere.
Acoperirea riscului valutar al unui exportator pe piaţa contractelor de

opţiuni pe valute
• La încheierea contractului de • Mărime standardizată sau negociată

export, cumpără opţiuni • Preţ de exercitare (PE)
„PUT” • Plăteşte o primă (P)
• La scadenţa sau până la a) Curs Spot (CVs) < Preţ de exercitare
scadenţa contractului de (PE)
opţiune: Cumpărătorul exercită opţiunea de
vânzare.
120
Rezultatul financiar = PE- (CVs+P)

b) Curs Spot (CVs) > Preţ de exercitare
(PE)
Cumpărătorul renunţă la opţiunea PUT şi
pierde prima. Vinde suma în valută din export
pe piaţa la vedere.
Importatorii, care au de plătit sume în valută pentru mărfurile
cumpărate din străinătate la anumite termene, contractează opţiuni de
cumpărare pentru a se apăra împotriva riscului valutar. Dacă valuta de
contract se depreciază la termen, importatorul renunţă la opţiunea de
cumpărare deoarece îşi procură suma în valută necesară, la un curs mai
avantajos, de pe piaţa la vedere. În cazul în care valuta de contract tinde să
se aprecieze, importatorul exercită opţiunea de cumpărare datorită faptului
că îşi procură valuta prin contract la un curs mai bun decât cel de pe piaţa la
vedere.
Acoperirea riscului valutar al unui importator pe piaţa contractelor de

opţiuni pe valute
• La încheierea contractului • Mărime standardizată sau negociată

comercial, importatorul • Preţ de exercitare (PE)
cumpără opţiuni “CALL” • Plăteşte o primă (P)
pe valută
• La scadenţa sau până la a) Curs Spot (CVs) > Preţ de exercitare

scadenţa contractului de (PE)
opţiune: Cumpărătorul exercită opţiunea şi
cumpără valuta prin contract
Rezultatul financiar = CVs- (PE+P)
b) Curs Spot (CVs) < Preţ de exercitare
(PE)
Cumpărătorul renunţă la opţiune, pierde
prima şi cumpără valuta de pe piaţa la
vedere.
121
Opţiunile pe valută oferă cumpărătorilor şansa să îşi exercite

dreptul de opţiune sau să renunţe, în funcţie de cursul de schimb de pe piaţa
la vedere.
1. Cum se definesc pieţele valutare şi care sunt participanţii?

2. Prin ce se deosebesc operaţiile la vedere pe piaţa valutară?
3. În ce constă cotarea DEPORT şi REPORT pe piaţa la termen?
4. Ce reprezintă arbitrajul valutar şi care sunt variantele sale?
5. Ce exprimă speculaţia valutară şi care sunt formele ei principale?
6. Care sunt trăsăturile operaţiunilor SWAP şi de hedging?
7. Ce trăsături prezintă contractele futures pe valută?
8. Care sunt diferenţele între contractele futures pe valute şi contractele
forward?
9. Cum se acoperă riscurile exportatorilor pe piaţa futures?
10. Cum se acoperă riscurile importatorilor pe piaţa futures?
11. Ce trăsături prezintă contractele de opţiuni pe valute?
12. Care sunt strategiile de bază de pe piaţa opţiunilor pe valute?
13. Cum se acoperă riscurile exportatorilor şi importatorilor pe piaţa
opţiunilor pe valute?
Bibliografie
Minică Boajă Relaţii financiare şi valutare internaţionale, Editura

Economica, Bucureşti, 2004.
Silviu Cerna Economie monetară şi financiară internaţională, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara, 2005.
Giancarlo Gandolfo International finance and open-economy
Daniela Federici, macroeconomics, Springer-Verlag Berlin Heidelberg,
2016.
122
Felix I. Lessambo International Finance: New Players and Global Markets,

Springer Nature Switzerland, 2021.
Jeff Madura International financial management, 14th Edition,
Cengage Learning, Boston, USA, 2020.
Paul Krugman, International Finance: Theory and Policy, 11th Edition,
Maurice Obstfeld, Pearson Education Limited, 2018.
Marc Melitz
Cornelia Pop Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura
Todesco, Cluj – Napoca, 2005.
Yves Simon, Finance internationale, 10 édition, Economica, Paris,
Delphine Lautier, 2009.
Christophe Morel
Gh. M. Voinea Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2007.
*** Introducere în studiul pieţelor valutare, Editura
123
CAPITOLUL 7
PIAŢA VALUTARĂ DIN ROMÂNIA
Termeni-cheie: politică valutară, piaţa valutară interbancară, brokeri, dealeri,

operaţiuni valutare curente, operaţiuni de capital, măsuri de
salvgardare, operaţiuni forward, operaţiuni swap, front office, back
office, case de schimb.
7.1. Politica valutară a Băncii Naţionale a României
Politica valutară în calitate de componentă a politicilor promovate

de Banca Naţională a României cuprinde reglementările şi deciziile cu
privire la politica de curs de schimb, de organizare şi funcţionare a pieţei
valutare, de administrare a rezervelor internaţionale şi de asigurare a
echilibrului balanţei de plăţi.
Banca Naţională a României elaborează şi aplică politica de curs de
schimb, componentă importantă a politicii valutare.
În vederea realizării politicii cursului de schimb, Banca Naţională a
României este abilitată:
a) să elaboreze balanţa de plăţi şi alte lucrări privind poziţia
investiţională internaţională;
b) să stabilească cursurile de schimb pentru operaţiile proprii pe
piaţa valutară, să calculeze şi să publice cursurile medii pentru evidenţa
statistică.
c) să păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului.
În calitate de bancă centrală, Banca Naţională a României are
misiunea să organizeze şi să monitorizeze funcţionarea pieţei valutare
din România.
Banca Naţională a României reglementează şi supraveghează
funcţionarea pieţei valutare, autorizează şi supraveghează intermediarii
pieţei valutare.
Banca Naţională a României poate elabora reglementări ce
vizează controlul valutar pe teritoriul ţării, care se referă la1:
- autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea
persoanelor care au obţinut aprobarea de a efectua tranzacţii valutare;
- stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active
externe, operaţiuni cu acestea pentru persoane juridice şi fizice;
- stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a
persoanelor fizice şi juridice care intră sub incidenţa regimului valutar.
Banca Naţională a României elaborează reglementări privind
monitorizarea, controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării şi emite
autorizaţii pentru transferuri în străinătate, tranzacţii pe pieţele valutare.
În vederea monitorizării tranzacţiilor valutare, persoanele juridice
autorizate să desfăşoare operaţiuni valutare raportează Băncii Naţionale a
României asupra tranzacţiilor efectuate.
Piaţa valutară interbancară din România a început să funcţioneze
din februarie 1991, sub forma licitaţiei organizate de Banca Naţională a
României, cu participarea băncilor comerciale. De asemenea, din anul 1991
s-au autorizat operaţiile de schimb de valută în numerar contra monedei
naţionale de către persoanele fizice. Din anul 1994, sistemul de vânzare-
cumpărare a valutei prin licitaţie a fost înlocuit de vânzarea-cumpărarea la
nivelul băncilor comerciale. Organizarea şi funcţionarea pieţei valutare din
România s-a îmbunătăţit prin reglementările Băncii Naţionale a României
din perioada 1997-2005.
1
Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României, art. 10, în M. Of. nr.
582/2004
125
7.2 Sfera pieţei valutare din România şi operaţiunile valutare
Piaţa valutară din România reprezintă o piaţă pe care se

efectuează operaţiuni de schimb valutar la cursuri de schimb
determinate liber de către intermediarii autorizaţi de Banca Naţională
a României.
Piaţa valutară din România este formată din piaţa valutară
interbancară şi piaţa caselor de schimb valutar şi a altor entităţi.
Banca Naţională a României
Intermediari
Cerere de Bănci Oferta de valută a Piaţa

valută persoane comerciale persoanelor valutară
juridice şi juridice şi fizice interbancară
fizice
Cererea de Case de Oferta de Piaţa caselor de

valută a schimb de valută a schimb valutar şi a
persoanelor valută persoanelor altor entităţi
fizice fizice
Fig. 7.1. Organizarea pieţei valutare din România
Operaţiunile valutare cuprind încasările, plăţile, compensările,

transferurile, creditările, precum şi orice alte tranzacţii exprimate în valute
şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de
plată sau prin alte modalităţi de plată, practicate de instituţiile de credit, în
funcţie de natura operaţiunii respective. În sfera operaţiunilor valutare se
cuprind operaţiunile valutare curente şi operaţiunile de capital2.
Operaţiunile valutare curente – includ raporturile în valută dintre
rezidenţi şi nerezidenţi care decurg din:
2
Regulamentul nr. 4 /2005 al BNR privind regimul valutar, în M.Of. nr. 616/5.09.2007,
art. 2
126
a) tranzacţii de comerţ internaţional cu bunuri şi servicii şi alte
asemenea tranzacţii, care presupun o contraprestaţie imediată, inclusiv
operaţiunile efectuate în scopul acoperirii riscurilor rezultate din tranzacţiile
de comerţ internaţional;
b) alte operaţiuni care nu sunt de natura operaţiunilor de
capital, cum ar fi: plăţi/încasări impozite şi taxe – cu excepţia taxelor
succesorale – comisioane, onorarii, cheltuieli de judecată, amenzi, asistenţă
tehnică, sume decurgând din drepturi de asigurări sociale, inclusiv pensii
într-un sistem public sau privat, câştiguri din jocuri de noroc, leasing
operaţional, cheltuieli cu întreţinerea proprietăţilor deţinute în străinătate,
cheltuieli de reprezentare, cheltuieli guvernamentale, abonamente la
publicaţii, participare la organizaţii, cluburi;
c) repatrierea veniturilor nete sub formă de dividende, dobânzi,
chirii, provenind din operaţiunile curente şi de capital;
d) remiteri de sume reprezentând cheltuieli curente ce decurg din
obligaţii legale de întreţinere a membrilor familiei – soţ, soţie, copii ori alte
persoane aflate în întreţinere;
e) cheltuielile care nu sunt de natura operaţiunilor de capital
făcute de rezidenţii deplasaţi în străinătate în scop educaţional sau religios,
de recreere, vacanţă, sport, afaceri, vizite la rude sau la prieteni, misiuni,
întâlniri, conferinţe, îngrijirea sănătăţii.
Operaţiunile de capital cuprind raporturile în valută între rezidenţi
şi nerezidenţi care decurg din3:
A. Investiţii directe în România ale nerezidenţilor şi investiţii
directe în străinătate ale rezidenţilor;
B. Investiţii imobiliare în România ale nerezidenţilor şi în
străinătate ale rezidenţilor;
C. Operaţiunile cu instrumente financiare tranzacţionate în
mod curent pe piaţa de capital. Acestea se referă la: a) admiterea
instrumentelor financiare româneşti pe o piaţă de capital străină şi b) la
admiterea instrumentelor financiare străine pe piaţa de capital românească
(emisiune prin ofertă publică sau vânzare către emitent în mod direct sau
prin intermediar şi cotarea în cadrul bursei).
3
Regulamentul nr. 4 /2005, Anexa 1, Nomenclator
127
D. Operaţiuni cu instrumente financiare tranzacţionate în mod
curent pe piaţa monetară:
a) admiterea instrumentelor financiare româneşti pe o piaţă
monetară străină prin: emisiune de ofertă publică sau vânzare de către
emitent în mod direct sau printr-un intermediar, acces pe o piaţă monetară
pe baza procedurilor specifice;
b) admiterea instrumentelor financiare străine pe piaţa monetară
românească, prin: emisiune de ofertă publică sau vânzare de către emitent
în mod direct sau printr-un intermediar, acces pe piaţa monetară;
c) tranzacţii privind achiziţionarea de către nerezidenţi a
instrumentelor financiare româneşti pe piaţa monetară;
d) tranzacţii privind achiziţionarea de către rezidenţi a
instrumentelor financiare străine de pe pieţe monetare străine.
E. Operaţiunile cu unităţi ale organismelor de plasament
colectiv – OPC – au ca obiect titlurile de natură participativă la fonduri de
investiţii, fonduri mutuale sau la alte entităţi cu sau fără personalitate
juridică constituite în scopul realizării de investiţii colective în valori
mobiliare. Operaţiunile de această natură cuprind:
a) admiterea unităţilor organismelor de plasament colectiv
româneşti pe o piaţă de capital străină (emisiune prin ofertă publică sau
vânzare de către emitent în mod direct sau prin intermediar, cotarea în
cadrul bursei);
b) admiterea unităţilor organismelor de plasament colectiv străine
pe piaţa de capital românească;
c) tranzacţii ale nerezidenţilor cu unităţi ale organismelor de
plasament colectiv româneşti pe piaţa de capital;
d) tranzacţii ale rezidenţilor cu unităţi ale organismelor de
plasament colectiv străine pe piaţa de capital;
F. Credite legate direct de comerţul internaţional la care
participă un rezident şi care se acordă de nerezidenţi către rezidenţi sau
invers, de rezidenţi către nerezidenţi;
G. Credite şi împrumuturi financiare acordate de rezidenţi
nerezidenţilor sau invers;
H. Garanţii acordate de nerezidenţi către rezidenţi şi invers;
128
I. Operaţiuni în conturi curente deschise de nerezidenţi la
instituţii de credit din România (în monedă naţională şi în valută), precum
şi de rezidenţi la instituţii de credit din străinătate;
J. Operaţiuni în conturi de depozite deschise de nerezidenţi la
instituţii de credit din România, precum şi de rezidenţi la instituţii de credit
din străinătate;
K. Transferuri aferente derulării contractelor de asigurare, care
constau din prime, anuităţi, sume asigurate, indemnizaţii ce decurg din plăţi
aferente asigurărilor de viaţă, prime şi plăţi aferente asigurărilor de credite,
alte transferuri aferente contractelor de asigurare;
L. Transferuri de capital cu caracter personal sub formă de
împrumuturi, cadouri şi donaţii, dote, moşteniri şi legate, achitarea de către
imigranţi a datoriilor în ţara în care au avut stabilită anterior reşedinţa,
transferuri de active ale rezidenţilor realizate în cazul emigrării acestora în
perioada premergătoare plecării, transferuri de sume reprezentând economii
ale imigranţilor depuse pe perioada şederii în România având ca destinaţie
ţara în care au avut stabilită anterior reşedinţa;
M. Import şi export fizic de active financiare, respectiv valori
mobiliare şi alte titluri negociabile şi instrumente de plată.
N. Alte mişcări de capital reprezentate de: impozite şi taxe
aferente moştenirilor; despăgubiri rezultate din operaţiuni de capital;
restituiri de sume în cazul anulării ori rezilierii contractelor sau restituiri de
sume necuvenite, decurgând din operaţiuni de capital; drepturi de autor
(redevenţe) decurgând din patente, desene, mărci, invenţii, precum şi
transmiterea, cesionarea şi transferurile decurgând din acestea.
Ca urmare a măsurilor de liberalizare a operaţiunilor de capital,
nerezidenţii au dreptul să dobândescă, să deţină şi să utilizeze active
financiare exprimate în valută şi în monedă naţională. Sumele în monedă
naţională şi în valute deţinute de nerezidenţi pot fi convertite prin
intermediul pieţei valutare. Nerezidenţii pot deschide şi menţine conturi în
valută şi în monedă naţională la instituţii de credit şi pot repatria şi transfera
activele financiare deţinute.
Rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active
financiare exprimate în valută. Sumele în monedă naţională şi în valute
129
cotate, deţinute de rezidenţi, pot fi convertite prin intermediul pieţei
valutare. Rezidenţii pot deschide conturi în valută şi în moneda naţională la
instituţii de credit şi alte instituţii asimilate acestora.
Măsurile de salvgardare ce se pot aplica de Banca Naţională a
României, în situaţiile în care fluxuri de capital pe termen scurt de o mai
mare amploare ar exercita presiuni puternice asupra pieţei valuare şi ar
provoca perturbări grave în aplicarea politicii monetare şi a cursului de
schimb, nu pot depăşi maxim 6 luni şi includ4:
• obligarea rezidenţilor şi nerezidenţilor de a notifica Băncii
Naţionale a României cu 10 zile înainte, intenţia de a efectua operaţiuni
valutare de capital pe termen scurt;
• stabilirea de plafoane şi alte limite pentru operaţiuni
valutare de capital pe termen scurt ale nerezidenţilor/rezidenţilor, care
generează intrări/ieşiri de capital.
• reţinerea în cont la Banca Naţională a României, pe o
perioadă determinată, a unei părţi din sumele în valută/monedă
naţională, care provin din operaţiuni valutare de capital pe termen scurt şi
care generează intrări/ieşiri de capital ale nerezidenţilor/rezidenţilor;
• aplicarea unui comision la iniţierea tranzacţiilor de pe piaţa
valutară interbancară în scopul efectuării de operaţiuni valutare de
capital care au ca obiect cumpărarea/vânzarea de valută;
• stabilirea unei rate mai mari a rezervelor minime obligatorii
pentru sumele reprezentând intrări de capital pe termen scurt, care sunt
deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi la instituţiile de credit;
• instituirea unor restricţii de scadenţă pentru unele operaţiuni
valutare de capital pe termen scurt;
• introducerea de măsuri suplimentare de monitorizare a
operaţiilor valutare de capital şi/sau de măsuri de control valutar.
Banca Naţională a României informează Comisia Europeană şi
celelalte state membre asupra adoptării unor astfel de măsuri până cel mai
târziu la data intrării lor în vigoare.
4
Regulamentul nr. 4 /2005, cap. III, art. 6, Norma nr. 7/2005 a B.N.R.
130
7.3. Organizarea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în
România
Piaţa valutară interbancară reprezintă acel segment al pieţei valutare

care asigură operaţiunile de schimb valutar derulate prin intermediari
autorizaţi ai pieţei valutare, respectiv instituţiile de credit, atât în nume
propriu şi cont propriu, cât şi în nume propriu şi contul clienţilor, precum şi
între acestea şi banca centrală.
a) Intermediarii pe piaţa valutară interbancară
Operaţiunile de vânzare şi/sau cumpărare de valută se pot efectua pe
piaţa valutară interbancară numai prin intermediari autorizaţi de Banca
Naţională a României, respectiv, instituţiile de credit.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru participarea pe piaţa
valutară interbancară sunt:
• existenţa unei structuri organizatorice distincte şi a unui spaţiu specific
securizat pentru activitatea de intermediere valutară;
• delimitarea atribuţiilor şi departajarea activităţilor pe piaţa valutară pe
compartimente distincte (front office, back office);
• reglementarea prin norme proprii a procedurilor de lucru cu clienţii, a
relaţiilor cu alţi intermediari, competenţele şi limitele valorice până la
care se pot angaja arbitrajiştii, limitele de lucru cu ceilalţi intermediari,
penalizările convenite în relaţia cu clienţii şi alţi intermediari, în cazul
nerespectării termenelor de decontare ale tranzacţiilor, sistemul de
evidenţă contabilă a tranzacţiilor;
• desemnarea persoanelor implicate în activitatea de schimb valutar,
respectiv prezentarea listei arbitrajiştilor;
• relaţii de corespondent stabilite prin conturi deschise în străinătate
pentru cel puţin două valute: dolar SUA (USD), euro (EUR);
• existenţa unui sistem operaţional specific reprezentat de echipament
informaţional tip Reuters, Bloomberg, echipamente tehnice specifice
pentru plăţi şi comunicaţii (linii telefonice interne şi internaţionale,
sistem de înregistrare a convorbirilor telefonice, telex, SWIFT, fax).
131
Brokerul reprezintă intermediarul autorizat care participă pe piaţa
valutară în nume propriu, dar în contul clienţilor, pe baza ordinelor primite
în schimbul unui comision.
Dealerul constituie un intermediar care participă pe piaţa valutară
atât în nume propriu şi în cont propriu, cât şi în nume propriu şi în contul
clienţilor săi.
b) Operaţiuni pe piaţa valutară interbancară din România
Pe piaţa valutară interbancară din România se efectuează operaţiuni
la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni SWAP.
Tranzacţia valutară exprimă o vânzare sau cumpărare de valuă
contra monedei naţionale sau contra altei valute.
Operaţiunile la vedere (spot) reflectă vânzările şi cumpărările de
valută cu decontarea după două zile de la data încheierii tranzacţiei, la cursul
de schimb stabilit între părţi.
Operaţiunile la termen (forward) se referă la vânzările sau
cumpărările de valute cu decontare după mai mult de două zile de la data
încheierii tranzacţiei, la cursul de schimb negociat de părţi (curs forward).
Intermediarii autorizaţi să acţioneze pe piaţa valutară interbancară
sunt obligaţi să afişeze permanent în timpul de funcţionare a pieţei valutare
interbancare cursurile de schimb la vedere (spot) şi la termen (forward)
exprimate în lei pentru următoarele valute: euro (EUR), dolarul american
(USD), lira sterlină (GBP), francul elveţian (CHF).
Cotaţia pe piaţa valutară interbancară este directă şi are la
bază unitatea monetară a României, leul.
Data tranzacţiei reflectă data la care se încheie tranzacţia şi poate fi
diferită de data la care se decontează tranzacţia (value date) sau poate fi
aceeaşi cu data decontării (value today).
Operaţiunile swap constau în tranzacţii simultane de cumpărare şi
vânzare a aceleiaşi sume în valută, cu aceiaşi contrapartidă, cu decontare la
două date (de regulă, spot şi forward), la cursuri de schimb diferite (spot,
forward).
Cursul de schimb informativ la termen se cotează la scadenţă de o
lună (1M), trei luni (3M), şase luni (6M), nouă luni (9M), douăsprezece
luni (12M).
132
Cotaţia fermă presupune stabilirea unui preţ ferm care angajează
banca, iar cotaţia orientativă (for info only) fixează un preţ orientativ.
Cotaţia fermă la care suma în valută şi data valutei sunt acceptate de client
sau de intermediarul autorizat presupune ca tranzacţia să se considere
încheiată şi se execută necondiţionat.
Marja dintre cursurile de vânzare şi cele de cumpărare se determină
liber pe piaţa valutară interbancară. Cursurile cotate de bănci diferă în
funcţie de natura operaţiei (operaţie în cont sau numerar), de raportul dintre
cerere şi ofertă, de relaţiile cu clienţii, precum şi de politica proprie de
trezorerie.
Operaţiile de schimb valutar derulate de băncile comerciale implică
elemente de risc din cauza evoluţiei cursurilor de schimb.
În vederea limitării riscului valutar, băncile comerciale au obligaţia
să dispună de un sistem de evidenţă, care să asigure înregistrarea
operaţiunilor cu valute şi determinarea poziţiilor valutare individuale.
Băncile comerciale autorizate să participe pe piaţa valutară sunt angajate să
aplice norme şi proceduri interne în vederea supravegherii şi gestionării
riscului valutar. De asemenea, procedurile de control ale băncilor
comerciale urmăresc respectarea normelor cu privire la riscul valutar.
Banca Naţională a Romaniei supraveghează riscul valutar în cadrul
băncilor comerciale pe baza poziţiei valutare într-o anumită valută, care
reflectă sumele din conturile din cadrul bilanţului şi din afara bilanţului.
Poziţia valutară poate fi lungă, atunci când rezultatul este pozitiv şi scurtă,
în situaţia în care rezultatul este negativ.
În vederea bunei funcţionări a pieţei valutare interbancare şi a
armonizării cu practicile internaţionale, Banca Naţională a României
recomandă utilizarea de către intermediarii pieţei valutare interbancare a
prevederilor Codului de conduită adoptat de ACI – Asociaţia Pieţelor
Financiare.
7.4. Operaţiunile pe piaţa caselor de schimb valutar pentru

persoane fizice pe teritoriul României
Operaţiunile de schimb valutar cu numerar şi substitute de numerar

pentru persoane fizice pe teritoriul Romaniei pot fi efectuate de următoarele
133
entităţi: instituţii de credit autorizate de Banca Naţională a Romaniei, case
de schimb valutar organizate sub forma persoanelor juridice, conform
prevederilor Legii 31/1990 privind societăţile comerciale, persoane
juridice şi alte entităţi ce deţin în administrare unităţi hoteliere şi au în
obiectul de activitate cumpărarea de valută convertibilă sub formă de
numerar şi substitute de numerar.
Instituţiile de credit şi casele de schimb valutar pot efectua
operaţiuni de schimb valutar cu numerar şi substitute de numerar prin
intermediul punctelor de schimb valutar.
Entităţile care deţin în administraţie unităţi hoteliere pot desfăşura
operaţiuni de schimb valutar cu numerar şi substitute de numerar la recepţia
hotelului, care este considerată punct de schimb valutar.
Organizarea operaţiunilor de schimb valutar cu numerar şi
substitute de numerar pentru persoane fizice
Instituţiile de credit şi casele de schimb pot efectua următoarele
operaţiuni de schimb valutar:
• cumpărare de valute cotate sub formă de numerar şi substitute de numerar
contra monedei naţionale de la persoane fizice;
• vânzare de valute cotate sub formă de numerar şi substitute de numerar
(cecuri de călătorie) contra monedei naţionale persoanelor fizice;
• cumpărare de valute cotate sub formă de numerar contra monedei
naţionale de la persoane fizice prin intermediul aparatelor automate de
schimb valutar.
Entităţile care deţin în administrare structurile de primire turistice
cu funcţiuni de cazare turistică pot efectua următoarele operaţiuni:
➢ cumpărare de valute cotate sub formă de numerar şi
substitute de numerar contra monedei naţionale de la
persoane fizice, clienţi ai acestora;
➢ cumpărare de valute cotate sub formă de numerar contra
monedei naţionale de la persoane fizice prin intermediul
aparatelor automate de schimb valutar.
Entităţile autorizate să desfăşoare operaţiuni de schimb valutar au
obligaţia să comunice clienţilor:
134
• cursul de schimb pentru operaţiunile de vânzare şi cumpărare de valută
prin afişare în interior şi exterior;
• cursurile de schimb afişate trebuie să includă şi comisioanele practicate de
entitatea respectivă.
Schimbul de valută în numerar de către persoane fizice se reflectă în
buletinul de schimb ce se emite fiecărei persoane.
7.5.Politica Băncii Naţionale a României privind cursul de

schimb
În momentul deschiderii pieţei valutare interbancare din februarie

1991, Banca Naţională a României a stabilit un curs oficial şi un curs
pentru operaţiunile pe piaţa valutară legate de dolarul SUA.
Decizia Băncii Naţionale a României de a promova două cursuri de
schimb a urmărit să diminueze impactul cursului de schimb asupra
preţurilor într-o economie care era marcată de începerea procesului
tranziţiei la economia de piaţă.
Sistemul dual de cursuri a favorizat creşterea importurilor, a
determinat o tendinţă a exportatorilor de a păstra disponibilităţile băneşti în
cont, plata cu întârziere a obligaţiilor faţă de furnizori şi amplificarea
blocajului financiar.
Datorită efectelor negative menţionate, în noiembrie (H.G. 763/9
noiembrie 1991)5 s-au unificat cele două cursuri şi s-au adoptat alte măsuri
în vederea extinderii convertibilităţii interne a leului la operaţiunile valutare
curente.
Potrivit Regulamentului privind efectuarea operaţiunilor valutare
din 4.05.19926, piaţa valutară interbancară era deschisă tuturor persoanelor
juridice române cu ofertă liberă sau cu cerere justificată de valută, precum
şi persoanelor juridice nerezidente numai în calitate de ofertanţi de valută.
5
H.G.R. nr. 763/9.11.1991 cu privire la unificarea cursurilor de schimb ale leului şi
extinderea compatibilităţii interne a leului la operaţiunile valutare apărută în M.of. nr.
23/19.11.1991
6
Regulament nr. 3616/4.05/1992 privind efectuarea operaţiunilor valutare în M.of. nr.
92/13.05.1992
135
Piaţa valutară interbancară a funcţionat sub forma licitaţiei valutare
pentru ordine de vânzare sau de cumpărare de valută egale sau peste 50.000
dolari SUA desfăşurată în şedinţele organizate în fiecare zi lucrătoare la
sediul Băncii Naţionale a României, în cadrul cărora cursul de referinţă al
leului faţă de dolarul SUA se determina ca un curs de echilibru între cererea
şi oferta de valută.
Cursul de referinţă era stabilit la nivelul la care cea mai mare parte
din cererea şi oferta de valută era satisfăcută. În cazul în care cererea şi
oferta de valută nu se întâlneau la un curs de echilibru, cursul de referinţă
era stabilit de Banca Naţională a României în limita pasului de licitaţie +/-
5% faţă de cursul de referinţă al zilei şi în sensul raportului cerere-ofertă.
Operaţiile în afara licitaţiilor valutare respectiv operaţiunile de
vânzare sau cumpărare de valută pentru ordine până la 50.000 dolari SUA
se efectuau de băncile comerciale la cursuri care să se încadreze într-un
interval de abatere +/-2% faţă de cursul de referinţă în vigoare.
Conform Regulamentului nr. 7/19947 privind efectuarea
operaţiunilor valutare, piaţa valutară interbancară a devenit o piaţă continuă
pe care se efectuau vânzări şi cumpărări de valute la vedere (Spot) şi la
termen (Forward) contra monedei naţionale la cursuri de schimb
determinate liber de intermediarii autorizaţi de Banca Naţională a României
să participe în nume şi în cont propriu sau în nume propriu şi în contul
clienţilor.
Prevederile din Regulamentul nr. 7/1994 au contribuit la creşterea
autonomiei şi flexibilităţii pieţei valutare interbancare în determinarea
cursului de schimb de către intermediarii autorizaţi de Banca Naţională a
României. Banca Naţională a României avea obligaţia să publice zilnic un
curs de referinţă al leului.
Intermediarii autorizaţi aveau misiunea să contribuie la creşterea
standardului profesional şi a reputaţiei pieţei valutare interbancare.
7
Regulament nr. 7/18/1994 privind efectuarea operaţiunilor valutare în M.of. nr.
263/19.09.1994
136
Un moment important în politica Băncii Naţionale a României
privind cursul de schimb îl constituie cel din anul 1997 când s-au emis
reglementări cu privire la operaţiunile valutare.8
Măsurile prevăzute prin Regulamentul nr. 3/1997 au contribuit la
crearea unei pieţe continue pe care se efectuau vânzări şi cumpărări de
valută contra monedei naţionale la cursuri de schimb determinate liber de
intermediarii autorizaţi de Banca Naţională a României.
În anul 1998, România a notificat în scris Fondului Monetar
Internaţional, faptul că a acceptat obligaţiile prevăzute la art. VIII, respectiv
a eliminat restricţiile la tranzacţiile internaţionale curente şi s-a angajat să
asigure convertibilitatea pentru tranzacţiile curente. Notificarea oficială a
acceptării obligaţiilor prevăzute la articolul VIII din statutul FMI a
contribuit la creşterea încrederii în politica de curs de schimb a Băncii
Naţionale a României.
Din a doua jumătate a anului 2001, Banca Naţională a României a
renunţat la pasul zilnic de depreciere a cursului de schimb promovând
libertatea intermediarilor în formarea cursului de schimb.
În anul 2001, Banca Naţională a României a elaborat şi aplicat un
program gradual de liberalizare a operaţiunilor de capital, care s-a derulat
în anii 2001-20069.
Din martie 2003, Banca Naţională a României a modificat baza de
referinţă în formarea cursului de schimb, respectiv EURO, datorită faptului
că o parte însemnată din relaţiile comerciale ale României se realizau cu
ţări din Uniunea Europeană.
Măsurile adoptate de Banca Naţională a României din anul 2005 au
urmărit întărirea flexibilităţii politicii cursului de schimb, limitarea
intervenţiilor şi crearea unui mecanism valutar compatibil cu ţintirea
inflaţiei.
Strategia operaţională a Băncii Naţionale a României privind
politica cursului de schimb din anul 2005 se individualizează prin:
8
Regulament nr. 3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare în M.of. nr.
353/31.12.1997
9
Circulara BNR nr.26/20.11.2001 pentru modificarea şi completarea Regulamentului nr.
3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare în M.of. nr. 769/3.12.2001
137
flexibilitatea cursului de schimb, în contextul menţinerii regimului de
flotare controlată, sporirea rolului pieţei valutare în determinarea cursului
de schimb şi intervenţii mai puţin frecvente ale BNR pe piaţa valutară.
Decizia Băncii Naţionale a României de a promova o politică mai
flexibilă a cursului de schimb (limitarea intervenţiilor băncii centrale pe
piaţa valutară) s-a justificat prin creşterea investiţiilor străine directe, a
încasărilor din privatizare, prin majorarea intrărilor de valută de la
rezidenţii români care lucrează în străinătate şi a rezervelor valutare, prin
sporirea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea structurii exporturilor.
Strategia operaţională a Băncii Naţionale a României mai
presupune accentuarea rolului pieţei valutare în determinarea cursului de
schimb şi intervenţii mai reduse ale băncii centrale.
Flexibilitatea cursului de schimb este menită să susţină promovarea
cadrului de politică monetară de ţintire a inflaţiei şi liberalizarea contului de
capital. În acelaşi timp se poate manifesta o amplificare a influenţei
fluxurilor financiare externe asupra cursului de schimb.
Promovarea unui curs mai flexibil al leului generează unele efecte
pe termen scurt, asupra importurilor şi creşterea deficitului comercial.
Pe termen lung, promovarea unui curs de schimb mai flexibil
accentuează imprevizibilitatea raportului de schimb şi gradul de
incertitudine pentru exportatori şi importatori.
1. Ce misiune are Banca Naţională a României pe piaţa valutară şi care

sunt principalele sale atribuţii în administrarea regimului valutar?
2. Ce tranzacţii se încadrează în sfera operaţiunilor valutare?
3. Ce cuprind operaţiunile valutare curente?
4. Prin ce se deosebesc operaţiunile de capital?
5. Ce operaţiuni se realizează pe piaţa valutară interbancară?
6. Care sunt condiţiile specifice de autorizare a caselor de schimb valutar
pentru schimbul de valută în numerar pentru persoane fizice şi ce
operaţii se efectuează?
138
7. Care sunt măsurile de salvalgardare prevăzute de Regulamentul valutar
al BNR care pot atenua efectele unor factori pe piaţa valutară
interbancară?
Bibliografie
Nicolae Dardac, Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Economica,

Teodora Barbu Bucureşti, 2005.
Vasile Turliuc, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Vasile Cocriş ş.a. Cuza”, Iaşi, 2013.
Gheorghe Voinea, Finanțe internaționale, Editura Tehnopress, Iași, 2014.
Bogdan Gabriel
Zugravu, Nicolae
Ghiba
*** Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a
României, în M. Of. nr.582/2004.
*** Regulament nr. 4/2005 privind regimul valutar, în M. Of.
nr. 616/5.09. 2007.
*** Regulament nr. 6/2012 privind modificarea şi
completarea Regulamentului Băncii Naţionale a
României nr. 4/2005 privind regimul valutar, M. Of. nr.
341/19.05.2012.
*** Regulamentul BNR nr. 7/2020 pentru modificarea şi
completarea Regulamentului Băncii Naţionale a
României nr. 4/2005 privind regimul valutar, în M. Of.
Nr. 711 din 7 august 2020.
139

Suport Curs RVFI Partea I 2021 2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs RVFI Partea I 2021 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA

PROF. UNIV. DR. GHEORGHE M. VOINEA

8.2. Pieţele financiare internaţionale ..................................................................... 145

Relaţiile valutar-financiare internaţionale reprezintă un domeniu

plăţi şi riscul de ţară. Instituţiile financiare internaţionale se vor explica printr-o

Iaşi, aug. 2010

CONCEPTUL ŞI SFERA RELAŢIILOR

Termeni-cheie: relaţii valutar-financiare internaţionale, relaţii valutare, relaţii

1.1. Conţinutul şi sfera relaţiilor valutar-financiare interna-

Relaţiile valutar-financiare internaţionale mijlocesc schimburile de

Raporturile economice de schimb şi transfer de creanţă de pe plan

Transferul de creanţă ce se realizează prin intermediul relaţiilor

Relaţiile valutar-financiare internaţionale au un rol important în

1.2. Mutaţii şi tendinţe în relaţiile valutar-financiare

Relaţiile valutar-financiare internaţionale au înregistrat profunde

Resursele în valută ce se mobilizează şi repartizează în vederea

de instrumentele de politică monetară mecanisme de influenţare a

negative ale unor fenomene ce se manifestă pe pieţele valutare şi financiare

internaţionale. Pieţele contractelor la termen şi pieţele opţiunilor au

1. Care sunt trăsăturile ce individualizează relaţiile valutar-financiar

Minică Boajă Relaţii valutar- financiare internaţionale, Editura

SISTEME DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ

Termeni-cheie: sistem monetar internaţional, sistem valutar, obiectivele

2.1. Sistemul valutar de la Bretton Woods

Acordul monetar tripartit din septembrie 1936 (SUA, Anglia şi

Sistemul valutar se poate încadra în sistemul financiar internaţional,

• sprijinirea creării unui sistem multilateral de plăţi privind tranzacţiile

au sprijinit statele membre în reducerea cuantumului şi a duratei

Tabelul 1. Deprecierea monedelor principalelor ţări capitaliste,

Din anul 1965 s-au manifestat neconcordanţe între funcţionarea

pe care se realizau tranzacţii la preţul de 35 dolari SUA/uncie, şi piaţa

• adâncirea cooperării ţărilor membre ale FMI în aplicarea regulilor privind

2.2. Uniunea Economică şi Monetară Europeană

Tratatul privind Uniunea Europeană a stabilit cadrul necesar

asigurată împreună cu alte măsuri adecvate în domeniile controlului

cu privire la asigurarea stabilităţii cursurilor între monedele ţărilor

laturile reprezentate de fixitatea cursurilor de schimb, libertatea mişcărilor

În vederea evaluării respectării criteriilor de convergenţă, Comisia

• 60% pentru raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut la

• formarea unei pieţe unice, ca urmare a înlăturării incertitudinilor şi

monetar şi financiar, de a apropia oamenii şi de a beneficia de avantajele

crescătoare în funcţie de valoarea lor nominală. Trăsăturile bancnotelor

Cupiuri Dimensiuni Culoare Perioada

Uniunii Europene. Preţurile mărfurilor şi serviciilor fiind exprimate într-o

membrilor Uniunii Europene să-şi exprime schimburile comerciale şi să

o recompartimentare datorită fluctuaţiilor monedelor ţărilor membre care

Responsabilităţile între Banca Centrală Europeană şi băncile

Obiectiv principal – Stabilitatea preţurilor

Consiliul Guvernatorilor analizeză

Analiza economică: coroborarea Analiza monetară:

Set complet de informaţii

Fig. 2.1. Strategia de politică monetară a Băncii Centrale Europene

Banca Centrală Europeană urmăreşte ca misiunile încredinţate Sistemului

1. Care au fost condiţiile în care s-a format sistemul valutar de la Bretton

VALUTELE ŞI DREPTURILE SPECIALE

Termeni-cheie: valută, devize, convertibilitate, aranjamente ale ratelor de

Schimburile economice şi prestările de servicii dintre partenerii din

3.1. Valutele – concept, forme, regim de schimb

În alte accepţiuni, în sfera devizelor se includ alături de metale

Internaţional ţările membre se angajează să cumpere soldurile în monedă

Valuta de rezervă reprezintă moneda unei ţări în măsura în care se

3.1.2. Aranjamentele ratelor de schimb ale monedelor ţărilor