UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA: ECONOMIA COMERŢULUI,
TURISMULUI ŞI SERVICIILOR

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
CONF. UNIV. DR. SILVIA MĂRGINEAN

ABSOLVENT:

SIBIU
2013
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
SPECIALIZAREA: ECONOMIA COMERŢULUI,
TURISMULUI ŞI SERVICIILOR

CRIZA ECONOMICĂ – CAUZE,

EFECTE ȘI RĂSPUNSURI

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
CONF. UNIV. DR. SILVIA MĂRGINEAN

ABSOLVENT:

SIBIU
2013
 CUPRINS

INTRODUCERE...............................................................................................2
CAPITOLUL 1. CRIZELE ECONOMICE ȘI CICLICITATEA LOR.......4
1.1 DEFINIȚII.......................................................................................................................................................4
1.2 CONCEPȚII DOCTRINARE ȘI TEORII REFERITOARE LA CRIZELE ECONOMICE.................................................8
1.3 ISTORIA CRIZELOR ÎN SECOLELE XX ȘI XXI.............................................................................................12
1.4 CAUZE ȘI EFECTE......................................................................................................................................14

CAPITOLUL 2. CRIZA CA ȘI COMPONENTĂ A CICLICITĂȚII

ECONOMICE............................................................................................................16
2.1 FLUCTUAȚIILE ACTIVITĂȚII ECONOMICE...................................................................................................16
2.2 DIVERSITATEA CICLURILOR ECONOMICE..................................................................................................17
2.3 CRIZELE ECONOMICE. CAUZELE EVOLUTIEI CICLICE................................................................................19
2.4 POLITICI ECONOMICE ANTICICLICE...........................................................................................................21

CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ ”CRIZA ECONOMICĂ ÎN

EUROPA”...................................................................................................................23
3.1 CRIZA DIN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ...........................................................................................................23
3.1.1 Introducere..........................................................................................................................................23
3.1.2 Mari crize din trecut............................................................................................................................24
3.2 CAUZELE FUNDAMENTALE ALE CRIZEI ECONOMICE ACTUALE..................................................................28
3.2.1 Introducere..........................................................................................................................................28
3.2.2 Cronologia principalelor evenimente.................................................................................................30
3.2.3 Forțele globale din spatele crizei........................................................................................................32
3.3 EFECTELE CRIZEI ECONOMICE..................................................................................................................34
3.3.1 Introducere..........................................................................................................................................34
3.3.2 Evoluția PIB........................................................................................................................................35
3.3.3 Evoluția ratei șomajului......................................................................................................................37
3.3.4 Inflația.................................................................................................................................................39
3.3.5 Deficit bugetar....................................................................................................................................40
3.4 MĂSURI LUATE PENTRU CONTRACARAREA CRIZEI....................................................................................41

CONCLUZII....................................................................................................44

1
 INTRODUCERE
Criza economică ce a lovit economia mondială începând cu vara anului
2007, este fără precedent în istoria economică de după război. Deși mărimea și
amploarea ei sunt excepționale, criza actuală are multe caracteristici în comun cu
episoade de recesie similare din trecut. Criza a fost precdată de o perioadă lungă de
creștere rapidă a creditelor, a primelor de risc reduse, abundența de lichiditate, pârghia
puternică, creșterea prețurilor activelor și dezvoltarea bulelor în sectorul imobiliar.
Astfel de întâmplări au mai avut loc și în trecut (de exemplu în Japonia și țările
nordice la începutul anilor 1990, criza din Asia de la sfârșitul anilor 1990). Cu toate
acestea, de data aceasta este diferit. Criza actuală este globală și se aseamănă cu
evenimentele care au dus la Marea Depresiune din anii 1930.
In timp ce Marea Depresiune este considerată ca fiind cel mai bun punct de
referință în ceea ce privește declanșatorii financiari, ea servește de asemenea și ca o
lecție bună. In prezent, guvernele și băncile centrale sunt conștienți de necesitatea
evitării greșelilor politice comune în acea perioadă, atât în UE cât și în alte părți. Spre
deosebire de experiența trăită în timpul Marii Depresiuni, țări din Europa și din alte
părți, nu au recurs la protecționism de nivelul celui din anii 1930. Acest lucru
demonstrează importanța coordonării Uniunii Europene, chiar dacă criza actuală oferă
oportunitatea de noi progrese în acest sens.
In stadiile incipiente, criza s-a manifestat ca o lipsă acută de lichidități în rândul
instituțiilor financiare, acestea experimentând condiții tot mai aspre în rostogolirea
datoriilor (de obicei de scurtă durată). In această fază, au crescut preocupările
instituțiilor financiare legate de solvabilitate, dar un colaps sistemic a fost considerat
improbabil. Această convingere s-a schimbat dramatic în 2008, atunci când o mare
bancă americană de investiții (Lehman Brothers) a intrat în incapacitate de plată.
Increderea s-a prăbușit, investitorii și-au lichidat masiv pozițiile și piețele bursiere au
intrat intr-o stare de haos. De atunci, economia Uniunii Europene a intrat în cea mai
abruptă recesiune de la Marea Depresiune încoace. Transmiterea problemelor din
sistemul financiar la economia reală s-a produs cu o viteză record, afectând investițiile
în afaceri și cererea de uz casnic (în special pentru bunuri de folosință îndelungată și
locuințe), prin intermediul restrângerii creditelor și a pierderii încrederii. Transmiterea
în afara granițelor s-a produs și ea extrem de rapid, ca urmare a legăturilor strânse din
cadrul sistemului financiar, și de asemenea, a lanțurilor de aprovizionare puternic
integrate pe piețele de produse la nivel global.
Recesiunea aflată în curs de desfășurare este, așadar, capabilă să lase urme
adânci și de lungă durată asupra performanței economice, și implică dificultăți sociale
de mai multe feluri. Impactul creșterii rapide a șomajului s-au resimțit odată cu crizele
de pe piețele imobiliare.

2
 Rămâne totuși o întrebare, dacă această criză va slăbi stimulentele pentru
reforma structurală și va afecta astfel în continuare în mod negativ creșterea
potențială, sau dacă aceasta va oferi oportunitatea de a întreprinde acțiuni politice de
anvergură.
Am optat pentru alegerea temei ”Criza economică – cauze efecte și
răspunsuri” datorită faptului că este o problemă actuală, cu care ne confruntăm în
momentul de față, iar o aprofundare a acestui subiect mi s-a părut necesară pentru o
mai bună înțelegere a fenomenului de criză în general, și a particularităților crizei
actuale în special. Cum astfel de evenimente sunt considerate ca fiind istorice, am
profitat de faptul că ea este încă în plină desfășurare și am studiat, am aprofundat și
am analizat cauzele, efectele și măsurile de contracarare a efectelor crizei economice
din prezent.
Această lucrare este structurată în trei capitole. Primul capitol sintetizează
aspecte teoretice importante ale noțiunilor și conceptelor de criză economică, doctrine
și teorii economice legate de acest subiect, cât și o scurtă prezentare a celor mai
importante crize economice și financiare din trecut, și a cauzelor care au stat la baza
producerii lor.
In cel de-al doilea capitol am abordat criza ca și o componentă a ciclicității
economice, o formă normală, firească a activității economice. Evoluția vieții
economice este una ciclică, ondulatorie și în general ascendentă. Ciclurile economice
diferă între ele, nu există două cicluri identice prin configurația fazelor sau prin durata
lor, nici în interiorul aceleași țări, dar nici în țări diferite. De aceea, am ales să explic
aceste concepte și să evidențiez particularitățile pe care acestea le pot avea.
Cel de-al treilea capitol reprezintă partea practică a acestei lucrări, și anume
prezentarea principalelor cauze care au stat la baza declanșării crizei economice
actuale globale, a efectelor pe care aceasta le-a avut asupra economiei, și a măsurilor
ce s-au impus sau urmează să fie impuse.
La finalul lucrării se află câteva concluzii și perspective legate de actuala criză,
despre contextul în care se desfășoară și despre modul în care aceasta a afectat
anumite țări și despre modul în care aceasta a fost abordată.

3
 CAPITOLUL 1. CRIZELE ECONOMICE ȘI CICLICITATEA LOR
Situația economică a diverselor țări a reprezentat dintotdeauna un subiect
important pentru oricine dar mai ales pentru economiști.
În zilele noastre, fenomenele economice se desfășoară într-un mod foarte rapid
și profund, evoluție la care iau parte diverși factori cum ar fi: factorii sociali, politici,
culturali, și nu în ultimul rând cei din domeniul tehnicii și tehnologiei informaționale.
Mass-media de exemplu, este capabilă să transmită, în cel mai scurt timp
informații cu privire la ceea ce se întâmplă într-un colț al lumii, în celălalt colț,
indiferent de vreme, timp sau sezon.
Astfel, atunci când primele semne ale crizei actuale au început să se observe,
întreaga lume a fost alertată în doar câteva ore.

1.1 Definiții

În cadrul campaniei electorale pentru președinție din 1980, candidatul Ronald

Reagan, care a devenit ulterior cel de-al 40-lea președinte al Statelor Unite ale
Americii, a amintit o glumă veche ce conține totuși și un sâmbure de adevăr. El a
spus:
„recesie” – este atunci când vecinul tău și-a pierdut locul de muncă.
”depresie” – este atunci când tu ți-ai pierdut locul de muncă.
Această glumă evidențiază faptul ca depresia este mult mai gravă pentru noi
înșine decât regresia care îi afectează pe cei din jur.
Nu există încă o definiție universală care să definească „regresia” deoarece în
elaborarea ei se iau în calcul scopul și momentul prezentării acestei faze economice.
În opinia politicienilor și a mass-media, recesia este efectul scăderii Produsului
Național Brut (PNB) în decurs de două sau trei trimestre consecutive. Această
definiție nu poate fi acceptată deoarece, analizând chiar si unele informații și date
statistice, este foarte greu de realizat dacă și când o economie se află in recesie. Un alt
motiv pentru care această definiție nu poate fi acceptată este faptul că aceasta nu ia în
calcul schimbările ce se produc în variabile economice precum venitul pe cap de
familie, situația șomajului, confidența consumatorului ș.a.
Un exemplu în acest sens este atunci când se realizează o scădere continuă a PNB-
ului timp de câteva luni, iar mai apoi se înregistrează câteva mici modificări pozitive
de scurtă durată datorate influenței conjuncturale a unor factori. În acest caz este
foarte greu de decis dacă această economie se afla sau nu in recesie.
O altă opinie interesantă este cea a Profesorului Dr. Ravi Batra 1, care spune că:
„recesia se produce în momentul în care are loc o scădere a cererii, când Produsul
1
Dr. Ravi Batra – Profesor de ştiinţe economice la Southern Methodist University, SUA. Autor a numeroase articole pe
probleme economice internaţionale şi mai multe cărţi incluzând : Studii în teoria pură a comerţului internaţional şi
Teoria comerţului internaţional în condiţii de incertitudine.
4
Național Brut scade și el în raport cu evoluția ratei șomajului.” iar „depresia are loc
atunci când recesia este însoțită de o cădere a sistemului financiar, iar cererea
continuă să fie într-o puternică scădere pentru mai mulți ani.”.
Există totuși și o definiție oficială dată de Business Cycle Dating Committee, ce își
desfășoară activitatea sub îndrumarea și răspunderea lui National Bureau of Economic
Research (NBER)2, potrivit căreia în analiza recesiei trebuie luați în calcul factori
precum șomajul, volumul producției industriale dar și volumul vânzărilor din
comerțul cu amănuntul. Pornind de la acești indicatori economici NBER, definește
recesia ca fiind „timpul în care activitatea economică după ce a ajuns la un vârf,
începe să scadă până la nivelul în care se reduce complet.”3
Nici această definiție nu este în totalitate completă deoarece în analiza evoluției
economice a unei recesii economice și a momentului în care aceasta a început, este
necesar a se mai lua în considerare și alți factori precum:
 evoluţia preţului diferitelor produse de uz curent şi de trebuinţă
îndelungată şi al celor de pe piaţa imobiliară, în corelaţie cu indicele inflaţiei,
 situația balanței comerciale internaționale,
 situația deficitului bugetar la nivel național,
 evoluţia bursei stocurilor (ca un barometru sensibil al tuturor
evenimentelor politice, economice şi sociale ce au loc pe plan naţional şi
internaţional),
 stadiul şi evoluţia creditelor şi a ratei dobânzilor,
 volumul inventarului din diferite sectoare de activitate (industrie, comerţ,
piaţa imobiliară ş.a.).
Deloc de neglijat este asemănarea puternică dintre viața economică a unei
societăți si viața oricărei persoane, referindu-ne evident la crizele care apar în
economie și cele la care este supus organismul. Dacă comparăm cele două crize,
observăm ca ele apar ca niște tulburări în echilibrul economic (în cazul societăților)
sau în organismul uman (în cazul persoanelor).
Tulburările din interiorul organismului uman pot fi de scurtă durata sau de lungă
durată. Cele de scurtă durată sunt puternice și se manifestă prin temperaturi ridicate,
convulsii ș.a.m.d., putând fi ameliorate doar sub supravegherea atentă a medicului și
prin medicații corespunzătoare, iar cele de lungă durată se caracterizează printr-o stare
de slăbiciune continuă.
La fel este și în cazul cirzelor economice, acestea manifestându-se într-un mod
asemănător: unele sunt de scurtă durată, puternice și provoacă șocuri mari, altele sunt
2
The National Bureau of Economic Research (NBER). Instituţie particulară de cercetări în domeniul economic,
specializată în primul rînd pe economia americane, (creată în 1920). Are sediul de bază în Cambridge, Massacusetts şi
are oficii în Palo Alto, California şi New York City.
3
Definiţia completă prezentată de NBER este următoarea: „O recesie este caracterizată de un declin semnificativ în
activitatea economică ce se manifestă în întreaga economie pe o perioadă ma lungă decât de câteva luni şi care se
manifestă în: a)producţia industrială, b)situaţia forţei de muncă, c)venitul real personal şi d) volumul vânzărilor cu
amănuntul. O recesie implică un declin substanţial cu efect asupra producţiei şi situaţiei forţei de muncă. În ultimile şase
recesii, producţia industrială a scăzut în medie cu 4.6% şi angajarea forţei de muncă cu 1,1%.
5
de lungă durată și mai domoale. Unele apar ca efect al unui singur factor de influență
și se manifestă într-o arie mai restrânsă de activitate, altele ajung să se extindă la nivel
național sau chiar global.
Criza economică actuală se manifestă la scară globală, având simptomele unei
epidemii care se răspândește în întreaga lume.
Făcând referire la rolul pe care il au recesiile în evoluția economiilor, J.A.
Schumpeter afirmă că: „recesiile sunt ca un râu necesar în societatea capitalistă”.4
Cu toate că are o vechime de peste 70 de ani, această afirmație este încă de mare
actualitate.
O altă părere importantă este cea a lui Mark Rostenko, redactorul publicației
Soverign Strategist, care scria în editorialul intitulat „The Dips Don’t See a Double-
Dip”5, „rolul unei recesii este de a curăţa „grăsimea” din cadrul sistemului, de a
spăla excesul şi de a pava drumul spre următoarea expansiune economică”.
Aceste fenomene economice nu sunt specifice numai economiei capitaliste, ele
manifestându-se încă dinaintea apariției și dezvoltării sistemului economic capitalist,
însă nu erau urmărite și analizate cum se întampla în prezent, iar durata, efectele și
proporțiile lor erau nesemnificative.
Majoritatea crizelor din acea perioadă erau provocate de cataclisme naturale
(invazii de insecte distrugătoare sau molimi, inundații, secete etc.) care afectau
producțiile agricole. Aceste crize erau numite crize de subproducție.
De exemplu, în 1874, o invazie masivă de insecte și lăcuste distrugătoare de
cartofi a distrus cea mai mare parte a recoltelor de cartofi, grâu și porumb din vestul și
estul Statelor Unite, constrângându-i pe fermieri să iși găsească de lucru în alte
activități și să iși părăsească fermele.
După 1907 crizele economice au început sa fie urmărite cu mai multă atenție și
s-a constatat că există o ciclicitate în apariția lor.
Mulți economiști sunt de părere că crizele de supraproducție au apărut în
special după revoluția industrială din Anglia (1780 – 1840), când s-a introdus
producția mașinistă și au început să se realizeze producții industriale mari. Acest lucru
a generat extinderea comerțului internațional care, la rândul lui a influențat evoluția
economică și a crizelor economice. Acesta nu este însă singurul factor care a generat
schimbări în economie, industria bancară având și ea un rol și un aport important în
activitatea comercială, industrială și a tranzactiilor imobiliare.
Cu toate acestea, economiștii teoreticieni nu au reușit încă să găseasca o
explicație completă unui aspect care se referă la următoarea idee: „de ce în perioada
4
Joseph A Schumpeter (1883-1950) Economist şi analist politic, în lucrarea: Capitalism, Socialism, Democraţie,
pag.396
5
Din punctul de vedere al unei recuperări de pe urma unei recesii economice, există diferite opinii: unii economişti
optimişti, consideră că recuperarea când este rapidă are aspectul unui V (din recesie se trece rapid în starea de înviorare
şi avînt economic), alţi economişti fac predicţii din care rezultă o evoluţie mai lentă în momentul recesiei şi consideră
refacerea ca un U (în care refacerea este mai lentă înainte de a se revenii la înviorare şi avînt) alţi economişti mai
pesimişti, considera că datorită situaţiei actuale de pe piaţa creditelor, evoluţia crizei economice capătă alura unui W
(“Double-Dip”, adică cu o dublă cădere şi cu o modestă revenire între cele două căderi).
6
de dinaintea declanşării unei crize economice, când se remarcă existenţa unei bune
stări generale, apare o creştere a preţurilor, dacă.de fapt pe piaţă există o supra-
abundenţă de produse ?
Putem oare considera din acest punct de vedere că supraproducţia nu
este cea care generează criza economică, ci supraconsumul determinat de bunăstarea
generală?”6
Competiția de pe piață determină întreprinderile industriale să ofere
cumpărătorilor în permanență produse noi, cu aspect și calități îmbunătățite, cu
performanțe tehnice mai ridicate față de cele ale competitorilor, și în același timp la
prețuri competitive cât mai atractive pentru cumpărători.
Produsele vechi ajung să fie înlocuite de cele noi datorită faptului că
performanțele celor dintâi sunt considerate ca fiind depășite. Acestea sunt ulterior
retrase de pe piață.
La fel se întâmplă și în cazul crizelor economice.
Pentru a rezista în aceste condiții de piață, producătorii scot la vânzare tot felul
de modele de produse noi, în scopul de a atrage cât mai mulți clienți și de a-și menține
volumul vânzărilor la un anumit nivel.
În condițiile în care pe o piață națională se găsesc atât produse noi cât și
produse vechi, depășite din punct de vedere calitativ sau al performanțelor tehnice,
piața devine saturată iar comercianții caută noi piețe de desfacere peste granițele țării,
sau încearcă să-și atragă cumpărătorii prin introducerea a tot felul de oferte speciale 7
sau prin reduceri substanțiale de prețuri.
Această politică comercială le permite, pe de o parte comercianților să își
recupereze (cel puțin parțial) contravaloarea cheltuielilor aferente producției și
distribuției, iar pe de altă parte consumatorilor cu un nivel al veniturilor mai scăzut
(care nu și-au putut permite să achiziționeze bunurile respective la prețurile inițiale)
să își satisfacă nevoile de consum.

1.2 Concepții doctrinare și teorii referitoare la crizele economice

6
Alex Berca – ”Crizele economice și ciclicitatea lor” – pag. 33
7
Cînd se cumpără un produs la preţul regulat (fără nici o reducere), un al doilea produs similar, se poate obţine la
jumătate de preţ. Se oferă servicii sau diverse produse fără a se cere plata lor pentru un timp de 6 luni, 1 an sau chiar 2
ani. Pentru anumite bunuri de folosinţă îndelungată (frigidere, maşini de spălat, automobile, mobilă), care se pot
cumpăra în rate, nu se solicită nici un fel de rată iniţială sau nu se solicită nici o dobîndă, pentru restul timpului pînă la
achitarea integrală a valorii produsului respectiv (de exemplu pentru 5 ani). Comerţul a introdus un serviciu de păstrare a
unui produs pînă în momentul în care cumpărătorul are toţi banii necesari pentru cumpărarea produsului respectiv (de
exemplu se păstrează pentru 6 luni, pînă cumpărătorul poate ridica marfa respectivă).
7
 Preocuparea oamenilor de a explica evoluția proceselor și fenomenelor
economice, de a formula unele legotăți care guvernează viața economică, punându-se
astfel bazele constituirii teoriei economice și ale formării științei economice ca un
domeniu al cunoașterii de sine stătător, a fost determinată de dezvoltarea economică a
societății încă din cele mai vechi timpuri.
Astfel, la ora actuală, cel mai cunoscut cod de legi este ”Codul lui
Hamurabi”8. Acest cod de legi stabilea anumite reguli cu privire la împrumuturi,
dobânzi, salariu, drepturi de proprietate și chiar a duratei muncii.
Biblia conține și ea câteva prescripții care favorizează săracii. Un exemplu în
acest sens este obligația de a lăsa la marginea câmpului o parte din recoltă. Ideea de
ciclu economic este și ea prezentată, sub forma visului cu șapte vaci grase și șapte
vaci slabe, semnificând șapte ani buni de recolte (de creștere economică, în termeni
actuali), urmați de șapte ani slabi de recolte (recesiune economică), perioadă în care
oamenii sunt nevoiți să supraviețuiască cu ajutorul economiilor făcute în anii
anteriori.
La evoluția teoriei economice contribuie și gțndirea economică din Grecia
antică, prin intermediu filozofilor Aristotel (384-322 î.e.n.) și Xenofon (430-355
î.e.n.). Xenofon a încercat să definească economia ca știință, să analizeze diviziunea
socială a muncii, să formuleze o definire economică a bunurilor. Aristotel a încercat
să definească obiectul și trăsăturile economiei politice, să demonstreze necesitatea
comerțului maritim cu regiuni îndepărtate, să stabilească faptul că legea schimbului
de mărfuri constituie echivalența după o anumită caracteristică a mărfurilor care se
schimbă, sau să demonstreze teza potrivit căreia apariția banilor decurge din schimbul
produselor. Totuși, economia era total diferită la vremea aceea față de cea pe care o
cunoștem astăzi: prezența pieței nu era necesară întotdeauna, multe prestații aveau
caracter obligatoriu iar întreprinderea avea dimensiuni artizanale.
Sconomia rămâne subordonată moralei în evul mediu. Din această cauză,
dorința câștigului sau a bogăției materiale este respinsă de ideologia dominantă în
epocă. Doar spre sfârșitul evului mediu se evidențiază procesul emancipării gândirii
economice față de biserică, de concepțiile medievale și de morala creștină. Autonomia
puterii de stat față de puterea religioasă este proclamată, iar un prim curent de gândire
economică, numit mercantilism, ia amploare. Aceasta s-a răspândit în Europa la
sfârșitul secolului XV, începutul secolului XVII și a reprezentat un suport un suport
teoretic al politicii de acumulare de capital practicate de mai multe state.
Mercantilismul prezintă două particularități esențiale: prima se referă la faptul că cea
mai importantă ramură a economiei este comerțul, iar cea de-a doua sprijină
implicarea statului în economie cu ajutorul practicării unor politici intervenționist-
protecționiste.
8
Colecţie de legi şi edicte ale regelui babilonian Hamurabi (1792-1750 î.Ch.). O copie a codului, gravată pe un bloc de
piatră de 2,4 m., a fost dezgropată de o echipă de arheologi francezi la Susa, în Irak în 1901-1902 şi se găseşte în prezent
la muzeul Luvru.

8
 Reprezentanții acestui comerț susțin ideea potrivit căreia comerțul constituie un
izvor nemijlocit al avuției, și comerțul exterior constituie un factor care contribuie la
sporirea cantității de bani dintr-o economie națională. Mercantiliștii au fost primii
care au abordat categoria economică de profit și au acordat o deosebită atenție
importurilor de mărfuri străine, prin intermediul politicii vamale. În anul 1616,
rancezul Antoine Montchrestien, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai
mercantilismului, folosește pentru prima dată termenul de economie politică
încercând să denumească știința economică. Recomandările lui presupuneau limitarea
intrărilor de produse manufacturate, interzicerea expotării materiilor prime necesare
industriei naționale și necesitatea înființării manufacturilor de stat sau necesitatea
practicării comerțului doar de cetățenii țării respective.
La începutul secolului al XVIII se afirmă doctrina economică fiziocrată.
Potrivit acestei doctrine, agricultura este singura ramură capabilă să creeze produs net.
Pe de altă parte, aceasta promovează teza existenței ”ordinii naturale”, deci a
necesității descoperirii legilor care guvernează funcționarea societății. Celebra lucrare
”Tabloul economic” (1758) sintetizează concepția fundamentală a fiziocraților.
Autorul acestei opere, Fracois Quesnay (1694-1774), este considerat drept autorul
primei reprezentări din istoria gândirii economice a circuitului macroeconomic.
Susținând importanța concurenței și a unui mecanism liber de prețuri, doctrina
fiziocrată apare în opoziție cu politica intervenționistă a mercantiliștilor.
Revoluția industrială, respectiv trecerea la producția mașinistă de la cea
manufacturieră, și dezvoltarea tendințelor liberale la începutul secolului XIX-lea au
determinat dezvoltarea gandirii economice, care s-a concretizat într-un nou demers
științific redat de teoria economică clasică (școala clasică de economie politică).
Ideea care stă la baza școlii clasice de economie politică se referă la fatul că
munca este încorporată în marfă. Reprezentanții economiei politice clasice au fost cei
care au apărat liberalismul. Datorită faptului că societatea este împărțită în clase
sociale care se confruntă în procesul distribuției rezultatelor activității economice,
reprezentanții au o viziune pesimistă referitoare la evoluția pe termen lung a acesteia.
Din economia politică clasică s-au desprins la mijlocul secolului al XIX-lea
două direcții opuse referitoare la teoriile economice: gândirea marxistă și școala
marginalistă. Ca și fondator al gândirii economice care de altfel îi poartă și numele,
Karl Marx (1818 – 1883) a aprofundat teoria referitoare la valoarea muncii, și a ajutat
la dezvoltarea teoriei plusvalorii, a reproducției capitalului social, a planificării
economice, a crizelor economice etc. Această teorie a avut scopuri ideologice, nu
practica economică. Faptul că aceasta s-a transformat în dogmă a dus la destrămarea
întregului sistem al economiei centralizate care a fost construit pe fundamentele
acesteia, datorită faptului că nu și-a putut dovedi viabilitatea.
Teoria marginalistă reprezintă cea de-a doua direcție deprinsă din școala clasică de
economie politică. Spre deosebire de gândirea marxistă și de teoreticienii clasici, care
susțineau originea valorii prin muncă transformată în bunuri, marginaliștii consideră
9
că originea valorii este dată de om, de nevoile și dorințele sale. Dacă clasicii au creat
teoria obiectivă despre valoare, marginaliștii au fost întemeietorii teoriei subiective
despre valoare.
Marginaliștii s-au remarcat în gândirea economică nu doar prin teoria lor despre
valoare, ci și prin analiza realizată asupra mecanismului economiei de piață. Ideea
care stă la baza acestei teorii este existența unei economii pure, abstracte, care impune
conceptul de ”concurență perfectă”. Ei au urmărit în acest cadru comportamentul unui
agent economic izolat, atât în calitatea sa de consumator cât și în cea de producător
ofertant. Modul în care problemele economice sunt abordate, este inspirat din științele
exacte și se bazează în mod special pe îmbinarea analizei economice cu instrumentul
matematic, și pe calculul marginal. Orizontul activității economice este analizat din
punctul de vedere al agentului economic, ceea ce face ca demersul lor să fie
microeconomic. Marginaliștii sunt apreciați ca fiind apologeții acestei economii,
deoarece aceștia se concentrează asupra studiului pieței și a economiei de piață, fără
să acorde atenție problemelor acumulării și a dezvoltării în perspectivă a activității
economice. Aceste teorii sunt specifice secolului XIX-lea și începutul secolului XX.
Pe această descendență se impune gândirea neomarginalistă. Reprezentanții
acestei gândiri sunt F.A. von Hayek (1899-1922, laureat al premiului Nobel în anul
1974), Ludwig von Mises (1881-1973) și J.R.Hicks (1904-1989, laureat al premiului
Nobel în anul 1972). Datorită lui Alfred Marshall (1842-1924) se impune de
asemenea și efortul de sinteză între punctele de vedere neomarginaliste și cele
marginaliste. Neomarginaliștii substituie conceptul de valoare-dorință cu conceptul de
opțiune (alegere) datorită faptului că au în vedere restricțiile cărora agentul economic
trebuie să le facă față. În cazul bunurilor de producție, opțiunea se bazează pe
însușirile fizice ale acestora (criterii obiective), iar în cazul bunurilor de consum,
opțiunile se bazează pe psihologia consumatorului (criterii subiective).
Dezvoltarea economiilor occidentale ridică, la începutul secolului XX, noi
probleme în fața teoriei economice. Aceste probleme se referă la dominația pieței de
către oligopoluri, monopoluri și monopsonuri. Astfel, piața nu mai poate fi
considerată în totalitate liberă deoarece dependența agenților economici de un preț
exogen și concurența perfectă devin îndoielnice. Ca să fie eficientă, acțiunea agenților
economici trebuie adaptată noilor condiții de ”concurență imperfectă”.
Economiștii englezi Joan Robinson (1903-1983) și Edward Chamberlain (1889-
1967) au fost cei care au dezvoltat această teorie a pieței cu concurență imperfectă
prin lucrările lor9.
Analiza microeconomică care stă la baza teoriei economice a reprezentat și
reprezintă și astăzi un instrument util de analiză a evoluției concurenței și a
fenomenelor pieței, de naaliză a comportamentului consumatorului și a producătorului
atât în condițiile concurenței imperfecte cât și în condițiile pieței perfecte. Aceasta se
dovedește a fi insuficientă pentru o bună înțelegere a unor probleme cum sunt crizele
9
”Economia politică a concurenței imperfecte” și respectiv ”Teoria concurenței monopolistice”, ambele apărute în 1933.
10
economice care au ca efect blocarea atât a activității economiilor naționale cât și
activitatea agenților economici. În plus, această analiză nu oferă idei și instrumente în
scopul descoperirii unor remedii necesare pentru prevenirea, atenuarea sau ieșirea din
criză. O nouă abordare a fenomenului se impunea în fața teoriei economice, o nouă
viziune în înțelegerea activității economice, care reprezintă o interacțiune, nu o sumă
a acțiunii agenților izolați. Activitatea de ansamblu depinde de acțiunea indivizilor și
invers. Un nou câmp de analiză a fenomenului economic se deschide cu ajutorul
viziunii macroeconomice a economiei de piață.
Economistul englez John Maynard Keynes (1883-1946) este fondatorul analizei
macroeconomice10. În opera lui, Keynes definește unele categorii macroeconomice
noi, precum produsul național net și brut, teoretizarea ciclului macroeconomic, o serie
de corelații de echilibru. Analiza macroeconomică keynesiană presupune introducerea
în teoria și practica economiei de piață a unui nou agent economic, statul, și
dezvoltarea teoriei multiplicatorului de cheltuieli bugetare, de consum și de investiții.
Noile politici macroeconomice, bazate pe teoria keynesiană, au scopul de a preveni
sau a atenua efectele crizelor economice, de a combate șomajul, de a înfăptui
creșterea economică și de a asigura sporirea venitului național și a produsului social
ca o tendință fermă și de perspectivă. Keynesismul revine la ideea lansată câteva
secole în urmă de mercantiliști referitoare la intervenția statului în economie.
Neokeynesismul (gândirea postkeynesiană) se dezvoltă după cel de-al doilea
război mondial și domină teoria economică. Neokeynesismul presupune dezvoltarea
teoriei creșterii economice și crearea unor modele de creștere macroeconomică la
nivel național și, ulterior la nivel mondial.
După anul 1960 apare școala economică de la Chicago (gândirea economică
denumită monetarism) ca o ripostă la gândirea economică keynesiană, dezvoltând
teza conform căreia, principala cauză a înstabilității în economie sunt tulburările din
sectorul monetar. Forfesorul american Milton Friedman și colaboratorii săi
sintetizează concepția monetaristă în lucrările sale.
Viața economică ridică însă în continuare noi probleme precum: noi forme de
crize, stagnare economică asociată cu inflație și, în special, apariția unor fenomene
economice globale (mondiale). Este vorba de criza de materii prime, alimentară,
energetică, de creșterea populației, de perspectivele ridicate de noile tehnologii, de
implicațiile ecologice și, în special, problemele referitoare la decalajele economice,
accentuate cu ajutorul noilor economii naționale.
La începutul anilor 1970 se conturează o nouă tendință în gândirea economică
la nivel mondial. Aceasta se referă la apariția teoriilor și a modelelor de creștere
economică, care este determinată de globalizarea unor probleme economice (creșterea
neobișnuită a cheltuielilor militare, poluarea mediului, persistența subdezvoltării,
inflația, accentuarea unor decalaje economice dintre țările lumii etc.) paralel cu

10
Lucrarea de bază dedicată acestui tip de analiză intitulându-se ”Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
și a banilor” (1936).
11
realizarea unor progrese referitoare la desfășurarea unor cercetări interdisciplinare și
la analiza creșterii economice la nivel macro și mondoeconomic.
Crearea ”Clubului de la Roma” în 1968, din inițiativa economistului italian
Aurelio Peccei. Acest club reprezenta o organizație internațională și avea ca și scop o
mai bună înțelegere a interdependențelor dintre domeniile economic, social, politic și
natural la nivel global. De asemenea, organizația și-a propus elucidarea aspectelor
complexe devenite îngrijorătoare pentru întreaga omenire, inițierea unor noi direcții
politice, astfel încât situațiile grave, care nu pot fi abordate și soluționate eficient de
către organizațiile tradiționale la nivel național, să fie preîntâmpinate și depășite.
Pe lângă acestea, la sfârșitul secolului XX, se adaugă încă o problemă majoră:
tranziția de la o economie centralizată la o economie de piață.

1.3 Istoria crizelor în secolele XX și XXI

Cele mai importante crize din ultima sută de ani, menționate în literatura de
specialitate sunt următoarele:

”The 1907 Bankers’ Panic” – Această criză a fost generată de prăbușirea

sistemului bancar. Sistemul economic existent în momentul respectiv a avut de-a face
cu retrageri masive de bani, fapt ce a condus la falimentul mai multor banci.
Încrederea populației în bănci a scăzut drastic.
Din dorința de a salva situația, Trezoreria americană irosește miliarde de dolari.
Miliardarul J. Pierpont Morgan a venit cu soluția, salvând astfel situația națiunii. El a
convocat o reuniune a bancherilor, în cadrul căreia s-a decis să se creeze un fond
federal de rezervă, la care puteau să apeleze băncile care se confruntau cu retrageri
masive de numerar. În 1913 acest fond a fost transformat de către Congresul SUA în
Rezerva (Banca) Federală a SUA.

Marea Depresiune interbelică 1929-1933 – Această criză a afectat toate

ramurile de activitate și a zguduit întreaga lume. A izbucnit în Wall Street în 24
octombrie 1929, care se mai numește și ”Joia Neagră”, din cauza scăderii
considerabile a acțiunilor bursei din New York. După prăbușirea acțiunilor,
falimentele au început să apară.
Cauzele care au generat acest declin economic au fost:
- Ciclicitatea tehnologică din procesul de producție, generată de înlocuirea
mijloacelor tehnice vechi cu unele mai performante.
- Producția fără acoperire și blocajul financiar
- Distrugerea produselor pentru a evita o scădere prea mare a prețurilor.
Pe perioada acstei crize, producția industrială a mai multor state a avut de
suferit. Alături de criza industrială s-a manifestat și o criză în agricultură.

12
 În SUA s-a observat o scădere a producției de 65%, în Anglia cu 86,1%, în
Germania cu 65% iar în Franța cu 77%. Abia după anul 1933 s-a observat o redresare
a economiei.

Criza Petrolului 1973 – A început la data de 15 octombrie 1973 și a fost

generată de decizia țărilor membre OAPEC (Organisation of Arab Petroleum
Exporting Countries) de a stopa livrările de petrol către SUA și alte țări care au
sprijinit Israelul în războiul de Yom Kippur. Țările furnizoare de petrol au folosit
această resursă naturală pe post de armă, ridicând prețul barilului de la 3 dolari la 12
(o creștere de 300%).

Souk Al-Manakh Kuwait 1982 – Souk Al-Manakh Kuwait este o bursă care
funcționează în paralel cu cea oficială și pe care se tranzacționau instrumente
financiare riscante. În 1973, dupa ce prețul petrolului a explodat, indicii bursieri au
crescut considerabil și multi arabi s-au îmbogățit. În 1977 bursa oficială din Kuwait a
clacat. O consecință a acestui fapt a fost adoptarea de către Guvern a unor reguli de
tranzacționare foarte rigide. Această situație i-a determinat de speculatori să
tranzacționeze pe bursa neoficiala Souk Al-Manakh. În urma acestui crash, toate
băncile comerciale din Kuwait, cu excepția uneia, au dat faliment sau au fost
naționalizate.

Lunea Neagră 1987 - Data de 19 octombrie 1987 a rămas în istorie drept ziua
cu cele mai mari scăderi bursiere din toate timpurile. În această perioadă, economia
Statelor Unite ale Americii a început să dea rateuri, dar în ciuda acestui fapt, DJIA
(The Dow Jones Industrial Average) a ajuns în luna august a anului 1987 la un nivel
maxim, de 2722 de puncte, adică cu 44% mai mult decât la finele anului precedent.
DJIA a scăzut într-o singură zi cu 22,6%, în data de 19 octombrie, generând
pierderi de 500 de miliarde $ din capitalizare în rândul companiilor.

Criza din Mexic 1994 – Înainte ca această criză să se manifeste, în Mexic s-a
înregistrat o creștere economică foarte mare, iar datorită faptului că cursul valutar era
ținut strict sub control, dezechilibrele economice creșteau și ele foarte repede. Înainte
de algeri, președintele Administrației, Carlos Salinas de Gortari, a hotărât să injecteze
foarte mulți bani în creșterea salariilor și a pensiilor, mărind astfel și deficitul bugetar
până la un nivel nesustenabil. Gotari a pierdut alegerile, iar noul președinte Ernesto
Zedillo, a hotărât că este mai bine să lase moneda națională să fluctueze liber. Din
cauza tensiunilor ce s-au acumulat anterior în economie, moneda națională s-a
devalorizat cu 80% (de la 4 la 7.2 peso/dolar) față de dolar în decurs de doar o
săptămână. Situația a revenit la normal peste trei săptămâni, când SUA a intervenit
prin cumpărarea de peso direct din piață și prin garantarea unui împrumut de 50
miliarde $. Moneda s-a stabilizat la 6 peso/dolar.
13
 Criza asiatică 1997 – în iulie 1997, în Thailanda, moneda locală (bath-ul) s-a
devalorizat masiv după ce Guvernul a decis să lase cursul liber. Thailanda aproape că
a intrat în faliment deaorece deținea și o datorie externă uriașă la momentul acela.
Criza s-a răspândit foarte repede în zonă și a cuprins toată Asia de Sud-Est, inclusiv
Japonia. Cele mai afectate țări au fost însă Thailanda, Korea de Sud și Indonezia.
Aceste țări au fost ajutate de FMI cu un împrumut de 40 miliarde $ alocat stabilizării
cursurilor valutare. După doi ani, economiile afectate au început să își revină.

Criza financiară rusă 1998 – Această criză a fost provocată de criza asiatică
ce a avut ca efect scăderea prețurilor materiilor prime de al căror export Rusia era
dependentă în proporție de 80%. Această țară a decis să nu își mai onoreze datoriile
externe, intrând în încetare de plăți. Înainte de 1998, Guvernul a emis bonduri în
scopul acoperirii deficitelor, dar în momentul în care acestea ajungeau la maturitate,
erau plătite prin emiterea unor noi bonduri, datoria fiind astfel ”rostogolită”. Dobânda
pentru aceste bonduri ajunsese la 150% pe an. În 13 august 1998, această schemă
piramidală a căzut, după ce bursa și cursul valutar s-au prăbușit. Recuperarea
economiei a început în 1999-2000.

Criza economică din Argentina 1999-2002 – La începutul anilor 80-90,

Argentina a trecut printr-un război cu Anglia (războiul insulelor Falklands), printr-o
dictatură militară, printr-o inflație care atinsese în iulie 1989 un nivel de 200% pe
lună, iar datoria publică se afla la un nivel nesustenabil. Populația a început să își
retragă masiv banii din bănci în anul 1999, să îi schimbe în dolari și să îi transfere
dincolo de graniță. Situația a degenerat în momentul în care depozitele au fost
înghețate pentru un an de către Guvern. Revolte populare extrem de violente au avut
atunci loc.
1.4 Cauze și efecte
La baza transmiterii efectelor negative ale crizei dintr-o țară precum SUA în
alte țări, mai mici sau mai mari, stă interdependența aflată în creștere a economiilor
naționale în contextul intensificării globalizării tuturor piețelor, inclusiv a piețelor
financiare. Economia unei țări nu mai e capabilă să funcționeze normal dacă sistemul
financiar al acesteia este paralizat sau se blochează. Acest fapt se datorează
interferențelor multiple cu celelalte sisteme financiare naționale și internaționale.
Cunoașterea în profunzime a cauzelor care au generat o criză este absolut
necesară pentru a putea acționa asupra efectelor negative ale crizei. De asemenea este
necesară instrumentarea de politici și mijloace racordate organic pe termen scurt,
mediu și lung, la toate nivelurile (locale, regionale, naționale și internaționale).
Criza pe care o traversează economia mondială în momentul de față, scoate în
evidență împletirea unor cauze specifice, netradiționale ale fenomenelor de criză, cu
unele comune, tradiționale.
14
 Principalele cauze tradiționale ale crizelor economico-financiare se regăsesc:
-perioada de boom a creșterii rapide a creditării, în proporții foarte mari
-creșterea puternică a prețurilor activelor, în special pe piața imobiliară
-creditarea în mod necontrolat a agenților economici mai puțin sau deloc
solvabili.
Cauzele particulare, netradiționale care au condus la declanșarea crizei în
octombrie 2008 au fost:
-o extindere necontrolată a unui model unic de origine și distribuire a riscului
transferabil
-alimentarea creșterii cererii pentru activele cu grad ridicat de risc, prin
intermediul apetitului exagerat pentru profit
-ignoranța și incertitudinea în ceea ce privește caracteristicile riscului hârtiilor
de valoare
-stimulente manageriale necorespunzătoare și guvernarea neadecvată a
corporațiilor în instituțiile financiare
-rolul agențiilor de rating și al factorilor de reglementare.
În țările dezvoltate, în SUA, dar și în țările cu economii emergente, aceste
cauze specifice se regăsesc în măsuri diferite. Trebuie făcută analiză atentă a cauzelor,
cu privire la profunzimea și amploarea fenomenelor de criză, nu doar pentru a
identifica și sancționa vinovații individuali și/sau colectivi și pe cei direcți și/sau
indirecți, ci și pentru o înțelegere mai bună a mecanismelor și a cauzalităților
complexe ale fenomenului.
Efectele provocate de criza financiară internațională sunt multiple și se reflectă
în măsuri diferite în țările afectate. O enumerare în acest sens, a efectelor economic-
financiare, oferă o bază în acest domeniu pentru aprofundarea cercetării, dar și pentru
clarificarea și clasificarea după mai multe metode și criterii de analiză. Mă voi referi
la câteva aspecte în ceea ce privește efectele pe termen lung ale crizei.
Până în prezent, efectul cel mai important îl constituie falimentul unor instituții
bancare și de credit din Statele Unite ale Americii și din țările membre ale Uniunii
Europene, ca și o consecință a intrării în incapacitate de plată, în special în domeniul
imobiliar, și de recuperarea a creanțelor.
FMI preconizează că pierderile la nivel mondial, cauzate de criza financiară vor
fi de circa 1400 miliarde de dolari. Această cifră este una preliminară, supusă
permanent revizuirii, datorită activelor negarantate și a creditelor neperformante.
Cifra se află deja la cea de-a doua revizuire din partea FMI, aceștia estimând o
pierdere de 1300 miliarde de dolari în septembrie 2008 și în aprilie una de 945
miliarde de dolari.
Datorită acestor pierderi, analiștii economici prevăd o încetinire în creșterea
economică globală ca urmare a unui declin în producție în statele dezvoltate și a unei
încetiniri a dinamicii economice din economiile emergente.

15
 Declinul de pe piața imobiliară din SUA (care va continua), va avea efecte
precum deteriorarea sectorului de credite, o creștere a delictelor cu privire la ipoteci și
tranzacții imobiliare (credite pentru corporații sau de retail), va influența economia
europeană, fapt ce va conduce la înăsprirea condițiilor de stagnare economică și de
creditare, și la ieftinirea locuințelor.
O stagnare/scădere a PIB se preconizează în unele țări membre ale Uniunii
Europene, în special în Franța, Germania, Italia, Estonia și Lituania.
Șomajul, creșterea ratei dobânzii, devalorizarea monedelor naționale, creșterea
presiunii inflaționiste și mărirea datoriei publice și cea a deficitelor de cont curent
sunt alte efecte cauzate de criza economico-financiară.

CAPITOLUL 2. CRIZA CA ȘI COMPONENTĂ A CICLICITĂȚII ECONOMICE

2.1 Fluctuațiile activității economice

Ciclicitatea
Într-o întreprindere, ramură sau economie națională, activitatea umană este
marcată periodic de puternice oscilații. Astfel, activitatea economică este fluctuantă,
caracterizându-se prin creșteri, scăderi și stagnări. Se pot remarca fluctuații sezoniere,
accidentale sau ciclice:
- fluctuații sezoniere – sunt în general previzibile și explicabile, derulându
se de regula pe parcursul unui an, ca urmare a influenței unor factori sociali sau
naturali.
- fluctuațiile întâmplătoare sau accidentale – sunt determinate de
evenimente neașteptate sau de factori aleatori: evenimente politice și sociale
deosebite, cataclisme naturale, o anumită stare de spirit a populației etc.
- fluctuațiile ciclice – sunt determinate de factori ce țin de
interdependențele dintre parțile activității economice. Aceste fluctuații se reproduc cu
regularitate dar nu pot fi încadrate în temene riguroase. Principalele fenomene
economice au o evoluție pulsatorie ce se derulează sub formă ondulatorie, având un
caracter ciclic. În sens larg, cilcicitatea reprezintă forma de mișcare a activității
economice dintr-o țară în care perioadele de ascensiune alternează cu cele
descendente.

Cele mai importante tipuri de cicluri sunt:

a) ciclurile scurte – au o durată de la 6 luni la 3 ani iar din rândul lor se
detașează ciclul variației stocurilor și ciclul inflaționist.
b) ciclurile propriu-zise – Au o durată care variză de la 4-5 ani la 10-12 ani.
Mai sunt numite și cicluri decenale sau cicluri Juglar11.
11
De la numele economistului care le-a studiat (”Des crises comerciales et leur retour periodique en France, en
Angleterre et aux Etats-Units”, Paris, 1860).
16
 c) ciclurile lungi – de regulă se defășoară pe o perioadă de 40-60 de ani. Se
mai numesc și cicluri seculare sau Kondratieff12.
În a doua parte a secolului XIX s-au făcut numeroase referiri la crizele
economice decenale, explicate prin factori endogeni (K. Marx) sau prin factori
exogeni (Juglar) de natură climatică. Economiștii au trecut ulterior la studiul ciclurilor
seculare (Kondratieff) și au anunțat diversificarea continuă a formelor de crize (de
supraproducție, de subconsum, mondiale, structurale etc.).

2.2 Diversitatea ciclurilor economice

Ciclurile lungi
Orice economie cuprinde în evoluția sa două mari faze: faza ascendentă și faza
descendentă, fiecare având o durată de 20-30 de ani. Faza ascendentă este
caracterizată prin ritmuri relativ înalte de creștere și prosperitate economică, pe când
faza descendentă este caracterizată prin încetinirea ritmurilor de creștere și
înrăutățirea gradului de ocupare.
În ultimii ani, teoria conform căreia principala cauză a ciclului lung este
evoluția ciclică a cercetării științifice și a inovației tehnologice, în legătură organică
cu ciclul schimbărilor structurale din economie, capătă o tot mai mare recunoaștere.
Modul tehnic de producție se schimbă din temelii la fiecare 40-60 de ani.
Pe lângă durata sa, o altă caracterstica a crizei structurale este și faptul că aceste
modificări în tehnologiile și tehinicile de fabricație, înlocuiesc rolul omului în
activitatea economică, mai ales în producție.

Ciclurile decenale
Ciclurile decenale se desfășoară pe fondul celor seculare, iar un ciclu lung
cuprinde în țările mai dezvoltate, de regulă 2-3 cicluri decenale, fiecare având o
configurație și o amplitudine proprie.
Prima fază a unui ciclu decenal este cea de expansiune, perioada în care situația
economică este favorabilă. În acastă fază afacerile sunt înfloritoare și se obsrevă o
cerere dinamică pentru bunurile de consum. Băncile acordă cu ușurință credite, iar
cererea este stimulată artificial pe multiple căi. Cererea aflată în creștere, generată de
stimularea artificială și cu ajutorul măririi masei monetare și a vitezei de rotație a
monedei, provoacă o tendință de creștere a prețurilor lentă, dar de durată.
În vederea frânării cererii globale, se adoptă măsuri care duc la o frânare a
investițiilor. Aceste evenimente conduc economia într-o nouă fază a evoluției ciclice:
recesiunea. În această perioadă, multe întreprinderi întâmpină dificultăți datorită
creșterii costurilor și/sau scăderii cererii, iar întreprinderile mai slabe își îcheie sau își
restrâng activitatea. Cererea are tendința să se contracte, iar dinamica producției se
încetinește sau poate deveni negativă.
12
De la numele economistului care le-a studiat primul, în 1962.
17
 Agenții economici se văd nevoiți să recurgă la reducerea costurilor și
promovarea vânzărilor, apelând masiv la reînnoirea capitalului fix. Acest lucru
generează un nou moment de cotitură în evoluția economiei, înviorarea, iar mai apoi o
nouă fază a ciclului decenal, cea de expansiune.
Evoluția ciclurilor economice reale nu este însă una simplă și lineară conform
descrierii de mai sus. Există cazuri în care apar dereglări sau scăderi parțiale de
producție în faza de recesiune, însoțite de recuperări rapide, sau cazuri în care apar
creșteri parțiale de producție în faza de recesiune. Cauzele și intensitatea cu care
acționează sunt diferite pentru fiecare ciclu în parte, fapt pentru care nu s-a întamplat
niciodata ca un ciclu să sa identifice cu un altul.

Ciclul decenal poate fi reprezentat astfel:

Figura 1.1 Ciclul economic mediu și fazele sale

Sursa: www.stiucum.com

Ciclul economic este reprezentat prin curba care reflectă evoluția ieșirilor cu
apogeele în punctele B și F (și cu nivel minim în D). Durata ciclului sau perioada lui
este dată de timpul scurs între cele două puncte (de la punctul A la puctul E; de la
punctul B la punctul F). Un ciclu nu cuprinde două momente sau două faze de același
fel.
Înălțimea sau vârful (crizei) față de linia trendului redă amplitudinea ciclului (în
grafic, distanța exprimată de BG sau de DD’).
Ciclul poate fi împărțit în două faze: faza expansiunii și faza contracției. De
regulă faza expansiunii este mai lungă decât cea a contracției. În ceea ce privește
amplitudinea, ciclul poate fi divergent, convergent sau constant.

18
 2.3 Crizele economice. Cauzele evolutiei ciclice
Criza este o tulburare bruscă a echilibrului economic, o manifestare a unor
perturbări şi dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi inversarea
de la faza ascendentă la cea descendentă a ciclului afacerilor exprimată prin creşterea
stocurilor de produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor (până
la cel de-al doilea război mondial), prin şomaj şi scăderea cursurilor bursiere. În
primele decenii postbelice s-au accentuat modificările în desfăşurarea ciclului
afacerilor şi a crizelor prin abateri de la mecanismele şi schemele anterioare, prin
atenuarea profunzimii oscilaţiilor şi scăderii producţiei, prin desincronizarea ciclului
etc. Cu toate acestea, ne aflăm în prezenţa unui fenomen care, dacă s-a transformat nu
este mai puţin prezent13.
Crizele economice reflectă în general o dereglare a economiei, și se manifestă
sub următoarele forme:
a) crize de subproducție, care sunt cauzate de unele fenomene naturale
(inundații, secetă etc.), epidemii, războaie, migrații masive ale populației etc. Toate
aceastea pot cauza la rândul lor un deficit de producție sau lipsă de bunuri. Aceste
crize au fost caracteristice secolului al XIX-lea, dar ele mai pot fi întâlnite și în
prezent în țătile subdezvoltate.
b) crize de supraproducție, care se manifestă la anumite intervale de timp
ca faze ale ciclului decenal. Începând cu secolul XIX, până în prezent au avut loc 18
crize ciclice de supraproducție, cu o durată, intensitate și întindere diferite. Cele mai
cunoscute dupa efectele negative pe care le-au produs, sunt crizele din perioadele:
-1929-1933
-1973-1975
-1980-1982
c) crize neciclice, care nu se manifestă cu o anumită regularitate. Ele pot fi:
- parțiale, funcție de ramura în care se manifestă (agricultură,
siderurgie, construcții, industria extractivă, ecologie etc.)
- intermediare, cum ar fi: criza energetică, criza materiilor prime,
criza financiar-valutară etc. Acestea se caracterizează prin insuficiența unor asemenea
resurse, în raport cu șansele de acces spre obținerea lor.

Crizele economice sunt caracterizate prin următoarele trăsături:

- în condițiile actuale nu mai întâlnim crize de subproducție ca acum
aproximativ 100 de ani, ci crize de supraproducție. Există șanse ca aceste crize să
apară totuși în alte condișii sau în țări subdezvoltate.
- crizele ciclice, în actualele condiții, cuprind mai multe ramuri sau
sectoare, economia națională sau, în anumite condiții chiar și economia mondială, nu
doar o ramură sau un sector de activitate ca în trecut.

13
Lect. univ. dr. Daniel GHERASIM, Macroeconomie, Universitatea George Bacovia Bacău, pag. 142
19
 - crizele sunt periodice şi definesc ciclurile economice, indiferent dacă în
analiza teoretică ele sunt situate la începutul sau la sfârşitul acestora 14. Acestea s-au
manifestat odata la 8-11 ani.

Cauzele evoluției ciclice și ale crizelor

Pentru înțelegerea evoluției ciclice a crizelor și a afacerilor în general, s-au
conturat două teorii în gândirea economică: endogene și exogene, care se referă la
cauze interne, respectiv cauze externe ale sistemului economic, care provoacă sau
influențează ciclurile economice.
Teorii exogene: factorii care influenșează ciclul economic sunt de natură
extraeconomică, cum ar fi: invențiile și inovațiile, creșterea demografică, conflice
militare, factori naturali-climatici, fenomene de migrație, aspecte social-politice,
descoperiri de resurse naturale noi ș.a.
Teorii endogene: factorii care influențează ciclul economic sunt de natură
economică, manifestând, în mod alternativ, efecte de stimulare sau de frânare a
activității economice. Cele mai cunoscute teorii endogene în literatura de specialitate
sunt:
a) teoria monataristă, care presupune explicarea evoluțiilor ciclice prin
intermediul evoluției volumului creditului. Creșterea exagerată a acestuia stimuleaza
dezvoltarea economică impetuoasă, dar distruge echilibrul economic, provocând faza
de recesiune. Această teorie caracterizează ciclul economic ca fiind un fenomen pur
monetar, provocat exclisuv de greșeli ale autorităților responsabile cu politica
monetară.
b) teoria subconsumului, potrivit căreia inegalitatea veniturilor oprește
expansiunea, adică blochează oferta și creșterea producșiei, prin insuficiența
consumului la unii și excesul de economisire la alții.
c) teoria suprainvestiției, conform căreia evoluția ciclică este caracterizată
prin supraacumulare de capital, într-un timp scurt, inundând piața cu produse noi, pe
care, treptat, cererea nu mai este capabilă să o absoarbă. Astfel, apare necesitatea
diminuării producției și a costurilor, fapt ce va provoca o capacitate de producție
excedentară care este subutilizată, și extinderea șomajului, fapt ce îndepărtează
investițiile noi și demoralizează activitatea economică.
d) în concepția keynesistă, succesiunea stadiilor de expansiunea și recesiune
poate fi analizată ca fiind o cauză a evoluției productivității marginale a capitalului, în
strânsă legătură cu rata dobânzii. Pornind de la concepția keynesiană, P. Samuelson a
realizat modelul evoluției ciclice bazat pe interdependența multiplicatorului și
acceleratorului, cu ajutorul căruia se poate determina expansiunea sau recesiunea
ciclică. Indiferent de interpretările și analizele date ciclurilor economice de anumite
concepții și teorii macroeconomice, elementele comune pe care se axează acestea
sunt: consumul și investișiile.
14
Lect. univ. dr. Daniel GHERASIM, Macroeconomie, Universitatea George Bacovia Bacău, pag. 143
20
 Pe lângă categoriile de cauze menționate, care pot influența sau determina
evoluția ciclică a economiei, un factor foarte puternic care are implicații în mișcarea
economică dintr-o țară este guvernul (autoritatea publică). Prin intermediul măsurilor
de politică economică, activitatea autorității publice influențează într-o mare măsură
ciclul economic. Folosindu-și puterea bugetar-fiscală (de a cheltui și de a impozita) și
apoi puterea monetară (de a regla oferta de bani și volumul creditului aflate în
circulație), guvernul poate influența amplitudinea sau intensitatea fazelor unui ciclu
economic.
2.4 Politici economice anticiclice
Pentru a putea atenua fenomenele de instabilitate din viața actuală a țărilor
lumii, agenții economici specializați și guvernele crează și adoptă măsuri pentru
limitarea acestora. Astfel de măsuri s-au realizat încă di secolul trecut, dar au fost
perfecționate și întregite pe măsura unei mai bune cunoașteri a interdependențelor din
cadrul economiei, evidențiate de teoria economică.
Politicile anticiclice se pot grupa, în funcție de modalitățile diferite de
percepere a cauzelor fluctuațiilor ciclice, în următoarele două mari categorii: politici
de influențare a cererii agregate și politici de influențare a ofertei agregate.
Pentru influențarea cererii agregate15 este nevoie ca statul să intervină prin
intermediul politicii cheltuielilor publice, politicii monetare și de credit și politicii
fiscale. Aceste politici sunt funadamentate teoretic de către economistul englez J.M.
Keynes în lucrarea ”Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a
banilor”. Conform acestei teorii, fluctuațiile agregate ale activității economice sunt
cauzate de modificările nedorite ale cererii agregate, în raport de posibilitățile de
evoluție a ofertei agregate. În scopul atenuării efectelor negative ale fluctuațiilor
ciclice, J.M. Keynes a realizat o serie de mijloace și instrumente de politică
economică, precum: cheltuielile publice, rata dobânzii și masa monetară, sistemul de
impozite și taxe, sistemul asigurărilor sociale de stat etc., care de-a lungul timpului au
fost perfecționate și întregite, devenind astfel componente ale politicii economice pe
termen scurt.
a) Politica cheltuielilor publice, presupune creșterea cheltuielilor bugetare
ale administrației centrale în faza de recesine, în scopul stimulării producției în
vederea trecerii în faza de expansiune (impulsionarea cererii aregate). În urma acestei
acțiuni, cererea globală aflată în creștere va antrena creșterea producției de bunuri de

15
Atenuarea fluctuaţiilor ciclice din economiile ţărilor dezvoltate, până la jumătatea anilor '70, a sădit încredere în
viabilitatea politicilor anticiclice care vizează influenţarea cererii agregate, în raport cu starea generală a economiei. În
plus, în aceste ţări s-au produs o serie de schimbări structurale, care au favorizat atenuarea fluctuaţiilor cererii
agregate, prin apariţia unor stabilizatori automaţi ai cererii agregate cum ar fi: sistemul fiscal progresiv asupra
veniturilor; modul de acordare a indemnizaţiilor şi alocaţiilor pentru şomaj şi asistenţă socială; relativa rigiditate a
preţurilor; modul de stabilire a salariilor şi a altor categorii de venituri prin contractele colective de muncă; creşterea
rolului firmelor mari şi puternice, prin care se asigură politica de gestiune a stocurilor şi a programelor de investiţii pe
termen lung şi de asigurare a resurselor de finanţare, independent de faza ciclului decenal etc. (J. M.Albertini, A. Silem,
Compendre les tehories economiques, tom 1, Ed. du Seuil, Paris, 1986, pg.127-128).
21
consum în special, marcând astfel începutul unei relansări economice. Cheltuielile
bugetare ale statului au în vedere achiziții de stat, investiții în întreprinderi publice,
investiții social-culturale etc.
b) politica monetară și de credit folosește ca principale instrumente:
creditul, rata dobânzii și masa monetară. Aceste instrumente sunt utilizate funcție de
starea conjuncturii economice. Astfel, în faza de boom prelungit, când rata inflației
ajunge la un nivel ingrijorător, și există pericolul ca în economie să apară și alte
dezechilibre, se aplică, în mod normal, o politică monetară restrictivă, prin folosirea
instrumentelor specifice: restricționarea creditelor, sporirea ratei dobânzii, controlul
masei monetare etc. aceste măsuri au ca efect reducerea investițiilor si a cererii
bunurilor de consum, deci și frânarea activității economice, alături de o stabilizare a
prețurilor, dar și de o majorare a șomajului. Procedura este inversă în faza de
recesiune: rata dobânzii scade, determinând sporirea masei monetare în circulație și
volumul creditelor, astfel cererea de investiții și de bunuri de consum este stimulată,
având efecte asupra creșterii producției și a gradului de ocupare a forței de muncă.
c) politica fiscală se referă la utilizarea în scopuri anticiclice a sitemului de
impozite și taxe.

Influențarea ofertei agregate16 are la bază aplicarea următoarelor două grupe de

măsuri:
a) realizarea de reforme structurale, prin extinderea concurenței și a
prețurilor libere, eliminând centrele de putere economică, cum ar fi oligopolurile sau
centrele sindicale.
b) Manevrarea unor pârghii economice, care să ofere producătorilor
perspective bune de profit, stimulându-i în felul acesta să mențină sau să crescă oferta
de bunuri. Atât influențarea cererii agregate, cât și influențarea ofertei agregate, se
bazează pe funcționarea integrală și normală a mecanismelor pieței. Atunci când
mecanismele pieței libere sunt alterate, se creează dereglări între crere și ofertă,
fluctuații ciclice, instabilitate, șomaj și inflație.
În fond, politicile anticiclice bazate pe cerere și ofertă, fac referire la raportul
dintre economie și stat, dintre intervenție și nonintervenție în viața economică,
inclusiv pentru a răzbi situațiile de criză. În condițiile economiei contemporane, statul
intervine în mod indirect în economie, alături de politicile cheltuielilor publice,
monetare si de credit și fiscale, și prin alte instrumente precum: politica subvențiilor,
programarea economică, planificarea activității economice în sectorul public etc.

16
După anii '70, când a început să fie pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor keynesiste de a asigura soluţii
pentru echilibrul sistemelor economice, s-au revigorat, în forme noi, politicile anticiclice de influenţare a ofertei
agregate, politici orientate spre producători. În acest sens, se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii va încuraja
producătorii să producă mai mult, iar volumul total al veniturilor şi cheltuielilor statului şi al altor categorii de agenţi
economici va creşte, asigurând evoluţia corespunzătoare a cererii agregate (J. M. Albertini, A. Silem, Compendre les
tehories economiques, tom 1, Ed. du Seuil, Paris, 1986, pg.127-128).
22
 CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ ”CRIZA ECONOMICĂ ÎN EUROPA”

3.1 Criza din perspectivă istorică

3.1.1 Introducere
O furtună perfectă. Aceasta este metafora care caracterizează criza
globală actuală. Nici o altă recesiune economică manifestată după cel de-al Doilea
Război Mondial nu a fost atât de severă ca recesiunea de astăzi. Deși un număr mare
de crize au avut loc în ultimele decenii în întreaga lume, aproape toate dintre ele au
rămas evenimente naționale sau regionale, fără a avea un impact global.
De data asta este diferit. Criza actuală nu are nici o potrivire recentă 17. Pentru a
găsi un declin de o profunzime și amploare asemănătoare, trebuie să fie evocat
recordul din 1930. Un nou interes în criza din 1930, clasificată de obicei drept Marea
Depresiune, a apărut ca un rezultat al crizei actuale. Până acum, a fost frecvent
utilizată drept referință pentru evaluarea declinului mondial actual.
Scopul acestui capitol este de a reda perspectiva istorică a crizei actuale. În
prima parte vor fi subliniate asemănările și deosebirile, cu privire la cauzele, durata,
impactul și originile geografice dintre depresia din 1930 și criza actuală. Având în
vedere că ambele depresiuni s-au manifestat la nivel global, sunt analizate
mecanismele de transmitere și canalele de propagare a crizei în diferite țări. Apoi sunt
precizate asemănările și deosebirile dintre politicile de răspuns în ambele cazuri. În
cele din urmă, o serie de lecții din trecut sunt luate în considerare.
Înainte de a face comparațiile în timp, trebuie precizat că deși statistic, datele
din epocile anterioare sunt departe de a fi complete, conturile naționale istorice de
cercetare și statisticile întocmite de către Liga Națiunilor oferă dovezi amănunțite
pentru acest capitol.18 Desigur, orice comparație istorică ar trebui să fie tratată cu
prudență. Există diferențe fundamentale între epocile anterioare, referitoare la
structura economiei, gradul de globalizare, natura inovației finainciare, starea
tehnologiei, gandirea și politicile economice etc. Acordarea atenției cuvenite acestor
diferențe este foarte importantă atunci când se deprind concluzii utile.

3.1.2 Mari crize din trecut

De la Marea Depresiune din 1930, actuala criză este cea mai profundă și cea mai
răspândită la nivel mondial, manifestându-se simultan în majoritatea țărilor. Aceasta
marchează revenirea fluctuațiilor economice de o amplitudine ne mai întâlnită încă
din perioada interbelică, și a stârnit din nou interesul pentru experiența trăită pe durata
Marii Depresiuni. De precizat este însă și faptul că, pe langă criza din 1930, actuala

17
Criza actuală nu are încă o denumire comună acceptată. ”Marea Recesiune” a fost propus dar rămâne de văzut dacă va
fi acceptat.
18
Vezi de exemplu Smits, Woltjer și Ma (2009).
23
criză se mai aseamănă de asemenea și cu crizele de înaintea Primului Război
Mondial, 1873, 1893 și în mod special cu panica financiară din 1907.
Există asemănări clare între crizele din 1907-1908, 1929-1935 și 2007-2009 în
ceea ce privește condițiile inițiale și originea geografică. Toate au avut loc în urma
unei expansiuni susținute, caracterizată prin bani și expansiunea creditelor, creșterea
activelor prețurilor și încrederea mare a investitorilor și optimismul excesiv în
asumarea riscurilor. Toate acestea s-au declanșat în primă instanță în urma
evenimentelor din Statele Unite ale Americii, deși dezechilibrele și cauzele care stau
la bază au fost mai complexe și mai răspândite, afectând profund economia mondială.
În toate cele trei episoade, dificultățile din sectoarele financiare cu repercusiuni
la nivel mondial au fost cheia unui canal de transmisie pentru economia reală, alături
de contracțiile puternice din comerțul mondial. În fiecare dintre cazuri, dificultățile
financiare de la originea crizei au fost urmate de o recesiune profundă în economia
reală.
Panica financiară din 1907 se aseamănă în unele privințe cu recenta criză, deși
unele țări din Europa au reușit să evite în mare parte dificultățile financiare. Aceste
dificultăți se referă la acumularea de credite și creșterea prețurilor activelor în
perioada premergătoare a crizei, conduse de un sector financiar insuficient
supravegheat, amintind de expansiunea în mare parte necontrolată de ”umbra”
sistemului bancar în ultimii ani, și rolul important al deficitului de lichiditate în
perioada de vârf a panicii.
Tot în 1907, în perioada de glorie a clasicului standard de aur, și prima perioadă
a globalizării,țările au fost puternic conectate prin intermediul finanțelor și a
comerțului internațional. Prin urmare, evenimentele petrecute pe piețele financiare din
Statele Unite au fost transmise rapid către alte economii. Fluxurile de capital și
economia mondială au fost negativ afectate, iar economia mondială a intrat într-o
recesiune dură dar relativ scurtă, urmată de o recuperare puternică. ( Vezi figura 2.1 ).

Figura 2.1 Nivelul PIB-ului pe parcursul celor trei crize economice globale

24
 Sursa: Eurostat (http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication15887_en.pdf)

În perioada premergătoare a crizei și a depresiei din 1930, mai multe dintre

aceste caracteristici au fost identificate. Cu toate acestea, au existat de asemenea
diferențe esențiale, în special în ceea ce privește gradul redus al integrării financiare și
comerciale de la început. La sfârșitul anilor 1920, economia mondială nu a depășit
rupturile și distrugerile din comerț și sectorul financiar rezultate din Primul Război
Mondial, chiar dacă noile invenții tehnologice precum electricitatea și motorul cu
ardere internă au condus la transformări structurale și creșterea productivității.
Gradul de integrare economică la nivel mondial și mărimea fluxurilor
internaționale de capital au decăzut în mod semnificativ. Revenirea treptată la un
standard de schimb al aurului în 1920, după Primul Război Mondial, a fost
insuficientă pentru restabilirea credibilității și a ordinii financiare internaționale. (Vezi
graficul ...). Controversele legate de reparațiile germane prevăzute în Tratatul de la
Versailles modificate în 1920, au fost sursa principală a tensiunilor financiare și
internaționale.
Recesiunea de la începutul anilor 1930 s-a accentuat dramatic din cauza
eșecurilor masive ale băncilor din SUA și Europa și a reacților politice inadecvate. O
creștere a gradului de protecționism (figura 2.2) și ajustarea asimetrică a cursului de
schimb a provocat ravagii asupra comerțul mondial și asupra fluxurilor internaționale
de capital. Prin intermediul mecanismelor multiple de transmisie, criza, care a apărut
prima dată în Statele Unite în 1929-1930, s-a transformat într-o depresie la nivel
mondial, cu pierderi drastice pe durata a mai multor ani consecutivi a PIB-ului și a
producției industriale, înaintea stabilizării și a recuperării fragile sesizate în jurul
anului 1933 (figura 2.3).

25
 Figura 2.2 Media mondială a tarifelor proprii pentru 35 de țări, 1865-1996, medie
neponderată ca procent din PIB.

Sursa: Eurostat

Statisticile de înaltă frecvență sugerează că derularea recesiunii din anii 1930 a

fost ceva mai întinsă, iar răspândirea ei asupra economiilor majore a fost mai lentă în
comparație cu criza actuală. Colapsul actual din comerț, scăderea prețurilor activelor
și recesiunea din economia reală sunt rapide și sincrone, la un nivel cu doar cateva
paralele istorice.
Pe baza celor mai recenți indicatori și a celor mai recente previziuni, impactul
negativ al Marii Depresiuni se dovedește a fi mai sever și mai durabil decât impactul
crizei actuale. De asemenea, parțial din cauza contextului politic, gradul de decuplare
în unele regiuni ale lumii (parti din Asia, Uniunea Sovietică, și America de Sud) a fost
mai mare în anii 1930. Poate surprinzător este faptul că, în timp ce în mijlocul anului
1930 și țările periferice din economia mondială au avut tendința de a fi afectate intr-o
măsură similară, în contextul crizei actuale, cele mai negative efecte asupra economiei
reale par să apară nu neapărat în tările care stau la originea crizei, ci în unele economii
emergente a căror creștere a fost extrem de dependentă de intrările de capital străin,
Europa de astăzi fiind cel mai bun exemplu.

Figura 2.3 Producția industrială mondială în timpul Marii Depresiuni și criza actuală

Sursa: Eurostat
26
 O altă diferență crucială este faptul că anii `30 au fost caracterizați de scăderi
puternice și persistente in ceea ce privește nivelul global al prețului, cauzând un
impuls deflaționist sever prezis de politicile restrictive promovate. În ciuda scăderii
puternice a presiunilor inflaționiste, un astfel de șoc este posibil să fie evitat în
contextul crizei actuale.
În cele din urmă, anii 1930 au înregistrat creșteri ale șomajului la un nivel fără
precedent atât în SUA, unde rata șomajului a atins 38% în 1933, cât și în Europa unde
a ajuns la 43% în Germania și 30% în alte țări. În ciuda creșterii ulterioare a șomajului
prognozat pe 2010, se pare că o creștere similară a șomajului și scăderea în utilizarea
resurselor pot fi evitate astăzi, datorită politicilor anticiclice mai puternice și a
stabilizatorilor automați promovate astăzi la nivel mondial (vezi figura 2.4).
Recesiunea actuală este evident cea mai severă din 1930 încoace, dar până
acum mai puțin severă în ceea ce privește declinul producției. În ceea ce privește
gradul subit al stresului financiar, și claritatea scăderii comerțului mondial, activitatea
economică și prețul activelor, actuala criză s-a dezvoltat mai repede decât în timpul
Marii Depresiuni.

Figura 2.4 Ratele șomajului în timpul Marii Depresiuni și actuala criză din SUA și
Europa

Sursa: Eurostat

Declinul comerțului mondial este mai puternic decât în anii 1930. În ciuda
scăderii inițiale mai accentuate din 2008-2009, stabilizarea și redresarea promit să fie
mai rapide în contextul crizei actuale decât în cel din anii 1930. În cazul în care cele
27
mai recente previziuni ale Comisiei Europene vor fi confirmate, acest lucru va
reprezenta o diferență crucială între perioada actuală și perioada interbelică.
Totuși, riscurile negative considerabile înconjoară perspectiva. Acestea se
referă la riscurile gradului ridicat de îndatorare financiară în comparație cu anii 1930,
la antrenamentul proeminenței datoriei și rezoluția dezechilibrelor globale care se
numără printre factorii care stau la baza modelării transmisiei și profunzimii crizei
actuale.
3.2 Cauzele fundamentale ale crizei economice actuale
3.2.1 Introducere
Adâncimea și suflul actualei crize financiare globale sunt fără precedent
în istoria economică de după război. Criza fost precedată de o perioadă relativ lungă
de creștere rapidă a creditelor, abundență de lichiditate, prime de risc reduse, pârghie
puternică, creșterea prețurilor activelor și dezvoltarea bulelor în sectorul imobiliar.
Poziția levierului întins și nepotrivirea scadențelor au condus la vulnerabilitatea
instituțiilor financiare la corecțiile de pe piețele activelor, la deteriorarea performanței
împrumuturilor și tulburarea piețelor de finanțare en-gros. Astfel de episoade s-au mai
întâmplat și înainte iar exemplele în acest sens sunt numeroase (Japonia și țările
nordice la începutul anilor 1990; criza din Asia de la sfârșitul anilor 1990). Diferența
esențială dintre aceste episoade și actuala criză este dimensiunea sa globală.
Atunci când criza a izbucnit, în vara anului 2007, nesiguranța din rândul
băncilor cu privire la solvabilitatea omologilor lor s-a evaporat odată ce au investit în
produse financiare foarte complexe, opace și supraevaluate. Ca urmare, piața
interbancară și primele de risc la creditele interbancare au crescut. Băncile s-au
confruntat cu o problemă serioasă în ceea ce privește lichiditățile, deoarece au
întâmpinat dificultăți majore în derularea datoriei pe termen scurt. În acel stadiu,
factorii de decizie politică încă percepeau criza ca o problemă de lichiditate. De
asemenea au apărut și temeri cu privire la solvabilitatea instituțiilor financiare
individuale, însă colapsul sistemic era considerat improbabil. Pe lângă asta, s-a
considerat că economia europeană ar fi, spre deosebire de economia Statelor Unite, în
mare parte imună la turbulențele financiare. Această convingere a fost alimentată de
percepția că economia reală, deși încetinită, a înflorit pe baza unor fundamente solide,
cum ar fi creșterea rapidă a exporturilor și poziția financiară solidă a gospodăriilor și a
întreprinderilor.
Aceste percepții s-au schimbat dramatic în septembrie 2008. Falimentul
Lehman Brothers și temerile legate de gigantul în asigurări, AIG (care a fost în cele
din urmă salvat), asociate cu salvarea lui Fannie Mae și Freddy Mac, au tras după ei
instituții financiare importante din SUA și UE. Panica a izbucnit pe piețele bursiere,
evaluările de piață ale instituțiilor financiare s-au evaporat, investitorii s-au grăbit spre
singurele refugii care păreau că au mai rămas (de exemplu obligațiuni suverane), iar
topirea completă a sistemului financiar a devenit o reală amenințare. Criza a început
28
astfel să se hrănească singură cu băncile forțate să restrângă creditele, activitatea
economică prăbușindu-se, cărțile de credit deteriorându-se, băncile reducând creditele
în continuare și așa mai departe. Recesiunea din piețele activelor s-a răspândit rapid în
întreaga lume. Deoarece creditele comerciale au devenit rare și scumpe, comerțul
mondial a scăzut iar întreprinderile industriale au înregistrat scăderi în vânzări și
stocuri din ce în ce mai mari.
Acest set de lanțuri de evenimente au realizat cadrul pentru cea mai adâncă
recesiune din Europa după anii 1930. Previziunile de creștere economică au fost
revizuite descendent într-un ritm record (figura 2.5 și2.6). Deși contracția părea să fie
la fund, o scădere de 4% s-a prezis pentru anul 2009 în zona euro și în întreaga
Uniune Europeană, iar pentru anul 2010 s-a prezis o modestă creștere în activitate.
Retele dobânzilor au fost reduse semnificativ, băncile au acces aproape
nelimitat la creditele cu facilități de ultimă instanță, cu băncile lor centrale, ale căror
bilanțuri s-au extins masiv, și s-au acordat capitaluri noi sau garanții din partea
guvernelor lor. Au fost introduse sau ridicate garanții pentru depozitele de economii,
iar guvernele au oferit stimulente fiscale substanțiale.

Figura 2.5 Prognoza PIB-ului pe 2009

Sursa: Eurostat

29
 Figura 2.6 prognoza PIB-ului pe 2010

Sursa: Eurostat

3.2.2 Cronologia principalelor evenimente

Expunerea largă a unui număr mare de state membre a Uniunii Europene
la problema Statelor Unite s-a descoperit în vara anului 2007, când BNP Paribas a
înghețat răscumpărările pentru trei fonduri de investiții, invocând incapacitatea sa de a
valorifica produsele structurate. Ca urmare, riscul contrapartidei dintre bănci a crescut
dramatic, așa cum se reflectă în creșterea ratelor practicate reciproc între bănci pentru
creditele pe termen scurt19. În acel moment, cei mai mulți observatori nu au fost
avertizați că criza sistemică ar putea reprezenta o amenințare. Acest lucru a început să
se schimbe în primăvara anului 2008, odată cu eșecurile băncii Bear Stearns din
Statele Unite și băncile europene Northern Rock și Landesbank Sachsen. Aproximativ
o jumătate de an mai târziu, lista cu băncile aflate în prag de faliment a crescut destul
de mult încât să se tragă un semnal de alarmă cum că ne-am afla în pragul unui
colaps sistemic. Lista cuprindea: Lehman Brothers, Fannie May și Freddie Mac, AIG,
Washington Mutual, Wachovia, Fortis, băncile din Islanda, Bradford & Bingley,
Dexia, ABN-AMRO și Hypo Real Estate. Pagubele ar fi fost devastatoare daca
guvernele nu ar fi intervenit cu numeroase operațiuni de salvare.
În septembrie 2008, când banca Lehman Brothers a intrat în faliment, indicele
TED Spread20 s-a ridicat la un nivel fără precedent. Asta a făcut ca investitorii să
19
Schimbarea creditelor implicite, prima de asigurare pe portofoliile băncilor a crescut. Cea mai mare parte e acestei
creșteri s-a datorat unui factor sistemic comun.
20
Este diferenta dintre ratele dobanzii la creditele interbancare pe 3 luni (eurodollar) si pe 3 luni la US datoria publica
( “T-facturi”). TED este un acronim format din T-Bill and ED (simbolul pentru contractul futures eurodollar). Initial,
TED spread a fost diferenta dintre ratele dobanzilor la contractele futures pe 3 luni la US Treasuries si Eurodollars de la
London Interbank Offered Rate (LIBOR). TED este acum calculat ca diferenta intre rata dobanzii la contractul de trei
luni T-factura si contractul LIBOR. Marimea este, de obicei exprimata in puncte de baza (bps). De exemplu, in cazul în
care rata T-este de 5,10% si LIBOR ED de 5,50% atunci TED SPREAD este de 40 bps. El fluctueaza insa cel mai mult,
istoric, a ramas in intervalul de 10 - 50 bps (0,1% şi 0,5%), pana in 2007. O crestere a TED spread semnifica o recesiune
30
devină și mai precauți cu privire la riscul portofoliilor bancare, iar pentru bănci a
devenit mai dificil să acumuleze capital cu ajutorul acțiunilor și a depozitelor.
Instituțiile expuse la risc, nu se mai puteau finanța și a trebuit să vândă activele și să-
și restricționeze împrumuturile. Prețul activelor au scăzut, fapt ce a condus la
reducerea capitalului iar mai apoi a creditării.
Principala măsură luată de marile bănci centrale din Statele Unite dar și din
Europa, a fost de a reduce ratele dobânzilor oficiale la minime istorice, astfel încât să
conțină costurile de finanțare a băncilor. De asemenea au asigurat lichidități
suplimentare garantate, pentru a se asigura că instituțiile financiare nu trebuie să
recurgă la vânzări fulger. Aceste măsuri, care au dus la o extindere masivă a
bilanțurilor băncilor centrale, au fost în mare parte de succes. Cu toate acestea,
împrumuturile bancare acordate sectorului corporativ nefinanciar au continuat să se
reducă progresiv (figura 2.7). Stocurile de credit nu s-au contractat, dar acest lucru
poate reflecta pur și simplu faptul că debitorii corporativi au fost forțati să
maximizeze utilizarea liniilor de credite bancare existente, iar accesul lor la piețele de
capital a fost tăiat.
Guvernele au descoperit în curând că furnizarea de lichidități nu era suficientă
pentru restabilirea funcționării normale a sistemului bancar, din moment ce mai exista
de asemenea o problemă profundă, a unei potențiale insolvențe asociată cu
subcapitalizarea. Deprecierile băncilor sunt estimate la peste 300 de miliarde de dolari
în SUA (peste 10% din PIB), iar în zona euro între 500 și 800 de miliarde de euro
( până la 10% din PIB). În octombrie 2008, în Washington și în Paris, țările
importante au convenit să conceapă programe financiare care să asigure faptul că
pierderile de capital ale băncilor să fie contracarate. Inițial, guvernele au continuat să
furnizeze capital nou sau garanții privind activele toxice. Ulterior, concentrarea s-a
mutat asupra salvării activelor, cu ajutorul activelor toxice schimbate în bani sau
active sigure cum ar fi titlurile de stat. Prețul activelor toxice a fost în general fixat
între prețul de vânzare fulger și prețul la maturitate, pentru a oferi instituțiilor
stimulente pentru a vinde guvernului, oferind în același timp așteptări rezonabile
contribuabililor că vor beneficia pe termen lung. Instituțiile financiare care ar fi intrat
în insolvență datorită noilor prețuri a activelor toxice, au fost recapitalizate de către
guvern. Toate aceste măsuri au ca scop menținerea instituțiilor financiare pe linia de
plutire, oferindu-le răgaz să prevină o reducere dezordonată a gradului de îndatorare.

in piata de valori din SUA, caz in care llichiditatea/masa monetara se retrage din piete.
31
 Figura 2.7 Împrumuturile bancare a economiei private în zona euro, 2000-09

Sursa: Eurostat

3.2.3 Forțele globale din spatele crizei

Cauza principală a crizei financiare a fost spargerea blei imobiliare din
Statele Unite și contaminarea ulterioară a bilanțurilor instituțiilor financiare din
întreaga lume. Această observație nu explică însă de ce în primul rând s-a dezvoltat o
bulă imobiliară, și de ce explozia ei a avut un impact devastator și în Europa. Trebuie
luați în considerare factorii care au dus la o îndatorare excesivă, atât în Statele Unite
cât și în Europa.
După cum am menționat, cele mai multe crize financiare majore din trecut au
fost precedate de o perioadă îndelungată și optimistă de creștere a creditului și a
primelor reduse de risc, iar criza actuală nu este o excepție în acest sens. Optimismul
agresiv a fost alimentat de credința că instabilitatea macroeconomică a fost eredicată.
”Marea Moderație”, cu un nivel scăzut și stabil a inflației și a creșterii economice
durabile, a condus la o percepție a unui risc scăzut și a unui profit mare a capitalului.
Parțial, aceste evoluții au fost susținute de schimbări structurale reale din mediul
economic, inclusiv oportunități de creștere pentru partajarea riscurilor internaționale,
o mai mare stabilitate în elaborarea politicilor și o cotă mai mare a serviciilor în
activitatea economică.
Persistența dezechilibrelor globale a jucat de asemenea un rol important.
Excedentele nete de economii a Chinei, Japoniei și a economiilor producătoare de
petrol au ținut randamentele obligațiunilor scăzute în Statele Unite, a cărei profundă și
lichidă piață de capital a atras fluxurile de capital asociate. În ciuda creșterii prețurilor
la materile prime, inflația a fost oprită de condițiile favorabile de aprovizionare,
asociate cu o expansiune puternică a forței de muncă în economiile de piață
emergente, transferate din mediul rural în sectorul exporturilor. Acest lucru a permis
politicii monetare din SUA să fie acomodativă pe fondul condițiilor de boom
economic. Politica monetară din China a fost de asemenea acomodativă deoarece s-a
32
luptat cu consecințele ”economiei balon” din 1980. Acest lucru a contribuit la
creșterea rapidă a prețurilor activelor, în special a stocurilor și a imobilarelor, nu doar
în Statele Unite, ci și în Europa (vezi figura 2.8).

Figura 2.8 Prețurile reale 2000-09

Sursa: Eurostat

La prima vedere s-ar putea să nu fie evident faptul că excesul de lichiditate la

nivel mondial ar putea duce la o creștere rapidă a prețurilor activelor și în Europa, dar
într-o lume cu capital deschis de conturi este inevitabil acest lucru. Pentru a rezuma,
există trei canale principale de transmisie. În primul rând, presiunea ascendentă
asupra ratelor europene de schimb vis-a-vis de dolarul american, a redus inflația
importată și a permis o atitudine mai puțin severă a politicii monetare. În al doilea
rând, așa numitul ”carry trade”, prin care investitorii realizează împrumuturi cu
monede ale căror rate ale dobânzii sunt scăzute, și investesc în valute cu randament
ridicat (ignorând în mare parte riscul cursului de schimb), a implicat excedentul de
lichiditate la nivel mondial pe piețele financiare europene. În al treulea rând și poate
cel mai important, fluxurile mari de capital realizate datorită integrării piețelor
financiare, au fost redirecționate spre piețele imobiliare din mai multe țări, în special
cele care au înregistrat creșteri rapide ale venitului pe cap de locuitor la nivelul inițial
relativ scăzut. Deci nu este surprinzător faptul că stocurile de bani și prețurile
imobiliare au crescut în paralel și în Europa, fără să antreneze nici o tendință de
creștere a inflației prețurilor de consum.

33
 În afara problemei legate de nedumerirea dacă politica monetară americană de
înainte de criză a fost prea lejeră față de flotabilitatea activității economice, mai există
o problemă mai amplă, și anume dacă plitica monetară ar trebui să sprijine împotriva
creșterii prețurilor activelor pentru a preveni formarea de bule. Politica monetară ar
putea fi acuzată pentru că a acționat prea restrictiv și nu reacționează destul de
puternic la indicii de creștere a vulnerabilității financiare. Același lucru este valabil și
pentru politica fiscală, care ar putea fi prea restrictiv concentrată pe ciclul obișnuit de
afaceri, spre deosebire de ciclul activelor. O accentuare mai puternică asupra
elaborării de politici macroeconomice privind riscul financiar ar putea aduce beneficii
de stabilizare. Acest lucru ar putea necesita includerea în mandatele băncilor centrale
a unor preocupări explicite pentru stabilitatea macro-financiară. Instrumentele macro-
prudențiale ar putea ajuta la rezolvarea problemelor din piețele financiare și ar putea
ajuta la limitarea necesității de a reacționa prin politici monetare foarte agresive.
Condițiile financiare optimiste au avut de asemenea rădăcini microeconomice
iar lista de factori care au contribuit este lungă. Modelul ”inițiază și distribuie”, prin
care au fost acordate credite și ulterior ambalate (”securizate”) și vândute în piață, a
însemnat că bonitatea debitorilor nu a mai fost evaluată de către ordonatorii de
credite. Mai mult, schimbările tehnologice au permis dezvoltarea de noi produse
financiare complexe garantate de valori mobiliare ipotecare, iar agențiile de rating de
credit judecau de multe ori greșit riscul, asociat cu aceste noi instrumente. Ca urmare,
riscul inerent a acestor produse a fost subestimat, fapt ce l-a făcut să pară mai
atractive pentru investitori.
Ca urmare a acestor evoluții macroeconomice și microeconomice, instituțiile
financiare au fost induse să-și finanțeze portofoliile cu tot mai puțin capital.
Rezultatul a fost o combinație de inflație a prețurilor activelor și o deteriorare care stă
la baza calității creditelor. Un balon s-a format într-o serie de piețe de active
interconectate, inclusiv pe piața imobiliară și piața titlurilor ipotecare garantate.
Marile bănci americane de investiții au atins un grad de îndatorare de 20 până la 30,
dar unele bănci europene au avut un grad de îndatorare și mai mare.
Cu un grad de îndatorare atât de ridicat, o scădere a valorii portofoliului cu doar
câteva procente poate fi suficientă pentru a aduce o instituție financiară în stare de
insolvență. Mai mult, asimetria dintre scadență
3.3 Efectele crizei economice
3.3.1 Introducere
Criza financiară a avut un impact generalizat asupra economiei reale a UE, iar
acest lucru a condus la rândul său la efecte negative asupra cărților de credit,
evaluarea activelor și a ofertei de credite. Unele țări din UE au fost mai vulnerabile
decât altele, reflectâd printre altele, diferențe între pozițiile de cont curent sau
expunerea la bule imobiliare. Nu numai activitatea economică a fost afectată de criză,
ci și potențialul de ieșire (nivelul producției în conformitate cu utilizarea deplină a
34
factorilor de producție disponibili: forța de muncă, capital și tehnologie), iar acest
lucru are implicații majore pentru perspectiva creșterii pe termen lung și a situației
fiscale.
3.3.2 Evoluția PIB
Potrivit estimărilor publicate de Eurostat (biroul de statistică al Uniunii
Europene), PIB-ul a scăzut cu 0,2% în zona euro (EA17) 21 și cu 0,1% în UE2722 în
primul trimestru al anului 2013. În al patrulea trimestru al anului 2012, ratele de
creștere au fost -0,6% și, respectiv -0,5%.
Comparativ cu același trimestru al anului precedent, PIB-ul a scăzut cu 1,1% în zona
euro și cu 0,7% în UE27 în primul trimestru al anului 2013, după -1.0% și 0.7% în
trimestrul precedent.
Pe parcursul primului trimestru al anului 2013, PIB-ul Statelor Unite ale Americii a
crescut cu 0.6% comparativ cu trimestrul anterior (după +0.1% în al patrulea trimestru
al anului 2012). Comparativ cu același trimestru al anului precedent, PIB-ul a crescut
cu 1.8% (după +1.7% în trimestrul anterior).
Creșterea PIB-ului pe statele membre
Dintre statele membre pentru care sunt disponibile date pentru primul trimestru
al anului 2013, Lituania (+1.3%), Letonia (+1.2%), Ungaria și România (ambele
+0.7%) au înregistrat cea mai mare creștere comparativ cu trimestru anterior, iar
Cipru (-1.3%), Republica Cehă (-1.1%) și Estonia (-1.0) au înregistrat cele mai mari
scăderi.
Componentele PIB-ului și contribuțiile la creșterea economică
Pe parcursul primului trimestru al anului 2013, cheltuielile pentru consumul
final al gospodăriilor23 populației au crescut cu 0.1% atât în zona euro și UE27 (după -
0.6% și -0.3% în trimestrul precedent). Formarea brută a capitalului fix a scăzut cu
1.6% în zona euro și cu 1.4% în UE27 (după -1.4% și -1.2%). Exporturile au scăzut
cu 0.8% în zona euro și cu 0.6% în UE27 (după -0.9% în ambele zone). Importurile
au scăzut și ele cu 1.1% în zona euro și cu 0.8% în UE27 (după -1.2% și -1.0%).
Atât în zona euro cât și în UE27, formarea brută a capitalui fix a contribuit negativ la
creșterea PIB-ului (-0.3 puncte procentuale, respectiv -0.2 puncte procentuale), în
timp ce contribuțiile cheltuielilor pentru consumul final al gospodăriilor și variația
stocurilor au fost neutre în zona euro (0.0 puncte procentuale fiecare) și ușor pozitivă
în UE27 (0.1 puncte procentuale fiecare).

Figura 2.9 Evoluția PIB 2008-20013

21
Zona euro (EA17) include Belgia, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia, Cipru Luxemburg, Malta,
Olanda, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia și Finlanda.
22
UE27 include Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia,
Cipru, Letonia, Lituania, Luxemburg, Ungaria, Malta, Olanda, Austria, Polonia, Portugalia, Romania, Slovenia, Slovacia,
Finlanda, Suedia și Marea Britania.
23
Sunt incluse IFSLSGP (Instituții fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor).
35
 Evoluția PIB
1.5
Modificarea procentuală față de perioada anterioară

1.0

0.5

0.0

-0.5 Uniunea Europeană (27 țări)

Zona euro (17 țări)
-1.0
Statele Unite
-1.5

-2.0

-2.5

-3.0
1 3 1 3 1 3 1 3 1 3 1
-T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T
08 08 09 09 10 10 11 11 12 12 13
20 20 20 20 20 20 20 20 20 20 20

Sursa: Eurostat

Figura 2.10 Nivelul PIB 2013 în statele din Europa

Sursa: Eurostat

36
 3.3.3 Evoluția ratei șomajului
Ocuparea forței de muncă și șomajul din Uniunea Europeană au fost
considerabil afectate de la începutul crizei, deși în raport cu scăderea din activitate, s-
a observat un impact mai redus pe piața muncii, în medie în UE, în comparație cu
episoadele anterioare de recesiune. Cu toate acestea, un grad ridicat de eterogenitate
se regăsește în țările din UE. Muncitorii tineri și muncitorii necalificați au fost grav
afectați de recesiune. Țările membre ale Uniunii Europene au adoptat un spectrum
larg de măsuri politice pentru a contracara consecințele crizei, cu scopul de a influența
fie oferta de muncă, fie cererea.

Figura 2.11 Evoluția ratei șomajului în Europa 2007-2013

Evoluția ratei șomajului

10.8 11
10.1 10.310.510.6
9.4 9.5 9.7 9.6 9.6 9.6 9.4 9.5 9.8
9.1
8.6
7.4 7.2 7.1 7.7
6.9 6.8 7 7.1

1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4 1
-T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T -T
07 0 7 07 07 0 8 08 0 8 08 0 9 0 9 09 0 9 1 0 10 1 0 10 11 1 1 11 1 1 12 12 1 2 1 2 13
2 0 20 2 0 2 0 20 2 0 20 2 0 20 20 2 0 20 20 2 0 20 2 0 2 0 20 2 0 20 2 0 2 0 20 20 2 0
Sursa: Eurostat
După începerea crizei economice în 2008, aproape 4 milioane de locuri de muncă au
fost pierdute pe piețele muncii din Europa, cu o scădere de 2,5% în primul trimestru
din 2008.
În zona euro, rata șomajului a crescut în aprilie 2013 la 12.2% de la 12.1% în martie
2013. În UE rata șomajului a fost de 11.0%, neschimbată în comparație cu luna
precedentă. În ambele zone, ratele au crescut semnificativ comparativ cu luna aprilie a
anului precedent, când au fost 11.2% respectiv 10.3%.
Eurostat estimează că 26.588 de milioane de bărbați și femei din UE, dintre care
19.375 de milioane din zona euro, au fost șomeri în aprilie 2013. Comparativ cu luna
martie 2013, numărul șomerilor a crescut cu 104.000 în UE27 și cu 95.000 în zona
euro. Comparativ cu luna aprilie 2012, șomajul a crescut cu 1.673 milioane în UE27
și cu 1.644 milioane în zona euro.

37
Statele membre
Dintre statele membre cele mai mici rate ale șomajului au fost înregistrate în
Austria (4.9%), Germania (5.4%) și Luxemburg (5.6%), iar cele mai ridicate în Grecia
(27.0% în luna februarie 2013) Spania (26.8) și Portugalia (17.8). comparativ cu un an
în urmă, rata șomajului a crescut în optsprezece state membre și a scăzut în nouă. Cele
mai mari creșteri au fost înregistrate în Grecia (de la 21.9% la 27.0% între februarie
2012 și februarie 2013), Cipru (11.2% la 15.6%), Spania (24.4% la 26.8%) și
Portugalia (15.4% la 17.8%). Cele mai mari scăderi au fost înregistrate în Letonia
(15.5% la 12.4% între primele trimestre ale anului 2012 și 2013), Estonia (10.6% la
8.7% între martie 2012 și martie 2013) și Irlanda (14.9% la 13.5%).
În aprilie 2012 rata șomajului în Statele Unite a fost de 7.5%, în scădere de la 7.6% în
luna precedentă, și de la 8.1% în aprilie 2012.

Figura 2.12 Rata șomajului în Europa în 2013

Sursa: Eurostat

Șomajul în rândul tinerilor

În aprilie 2013, 5.627 de milioane de tineri (sub 25 de ani) au fost șomeri în
UE27, dintre care 3.624 sunt din zona euro. Comparativ cu luna aprilie 2012, șomajul
în rândul tinerilor a crescut cu 100.000 în UE și cu 188.000 în zona euro. În aprilie
2013, rata șomajului în rândul tinerilor a fost de 23.5% în UE27 și 24.4% în zona
euro, comparativ cu 22.6% în ambele zone în aprilie 2012. În aprilie 2013, cele mai
mici rate au fost obsrevate în Germania (7.5%), Austria (8.0%) și Olanda (10.6%), iar
cea mai mare în Grecia (62.5% în luna februarie 2013), Spania (56.4%), Portugalia
(42.5%) și Italia (40.5%).

38
 3.3.4 Inflația
Rata anuală a inflației din zona euro a fost de 1,4% în mai 2013, de la 1.2% în
luna aprilie. Una an mai devreme rata a fost de 2.4%. inflația lunară a fost de 0.1% în
luna mai 2013. Inflația anuală a Uniunii Europene a fost de 1.6% în mai 2013, de la
1.4% în luna aprilie. Un an mai devreme rata a fost de 2.6%. Inflația lunară a fost de
0.1% în luna mai 2013.
În mai 2013 cele mai mici rate anuale au fost observate în Grecia (-0.3%), Letonia (-
0.2%) și Cipru (0.2%), iar cea mai ridicată în România (4.4%), Estonia (3.6%) și
Olanda (3.1%). Comparativ cu aprilie 2013, rata anuală a inflației a crescut în
șaisprezece state membre, a rămas stabilă în șase și a scăzut în patru. Cele mai scăzute
rate medii pe 12 luni, până la mai 2013 s-au înregistrat în Grecia (0.3%), Suedia
(0/7%) și Letonia (1.1%), iar cea mai mare în Ungaria și România (ambele 4.3%) și
Estonia (3.9%).

Figura 2.13 Rata inflației în Europa 2008-2013

Sursa: Eurostat

Cele mai mari efecte ascendente asupra inflației anuale din zona euro au venit
din fructe și legume (0.11% fiecare) și energie electrică (0.09%), în timp ce
combustibilul pentru transporturi (-0.028%), telecomunicațiile (-0.18%) și serviciile
medicale și paramedicale (-0.08%) au avut cel mai mare impact negativ.

39
 Figura 2.14 Rata inflației În Europa în 2012

Sursa: Eurostat

3.3.5 Deficit bugetar

În 2012, deficitul bugetar atât în zona euro cât și în UE au scăzut în termeni

absoluți comparativ cu 2011, în timp ce datoria publică a crescut în ambele zone. În
zona euro, deficitul bugetar raportat la PIB a scăzut de la 4.2% în 2011 la 3.7% în
2012, iar în UE27 de la 4.4% la 4.0%. în zona euro, datoria publică raportată la PIB a
crescut de la 87.3% la sfârșitul anului 2011 la 90.6% la sfârșitul anului 2012, iar în
UE27 de la 82.5% la 83.3%.
În 2012 cele mai mici deficite bugetare ca procente din PIB au fost înregistrate
în Estonia (-0.3%), Suedia (-0.5%), Bulgaria și Luxemburg (ambele -0.8%) și Letonia
(-1.2%), în timp ce Germania a înregistrat un excedent bugetar (+0.2%). Șaisprezece
state membre au înregistrat deficite mai mari de 3% din PIB: Spania (-10.6), Grecia (-
10.0%), Irlanda (-7.6%), Portugalia (-6.4%), Cipru și Marea Britanie (ambele -6.3%),
Franța (-4.8%), Republica Cehă (-4.4%), Slovacia (-4.3%), Olanda (-4.1%),
Danemarca și Slovenia (ambele -4.0%) Belgia și Polonia (ambele -3.9%), Malta (-
3.3%), Lituania (-3.2%) și Italia (-3.0%). În total, treisprezece state membre au
înregistrat o ameliorare a soldului bugetar în raport cu PIB-ul în 2012, comparativ cu
2011, doisprezece o agravare iar două au rămas stabile.

40
 Figura 2.15 Deficitul bugetar al Europei 2008-2012

Sursa: Eurostat

La sfârșitul anului 2012, cele mai mici rate ale datoriei publice ca procent din
PIB au fost înregistrate în Estonia (10.1%), Bulgaria (18.5%), Luxemburg (20.8%),
România (37.8%), Suedia (38.2%), Letonia și Lituania (ambele 40.7%). Paisprezece
state membre au avut rate ale datoriei publice mai mari de 60% din PIB: Grecia
(156.9%), Italia (127.0%), Portugalia (123.6%), Irlanda (117.6%), Belgia (99.6%),
Franța (90.2%), Marea Britanie (90.0%), Cipru (85.8%), Spania (84.2%), Germania
(81.9%), Ungaria (79.2%), Austria (73.4%), Malta (72.1%) și Olanda (71.2%). În
total, șase state membre au înregistrat o îmbunătățire a datoriei publice ca procent din
PIB în 2012 comparativ cu 2011 și douăzeci și unu o agravare.
În 2012, cheltuielile guvernamentale din zona euro au fost echivalente cu
49.9% din PIB iar veniturile publice cu 46.2%. Cifrele pentru UE27 au fost 49.4% și,
respectiv 45.4%. în ambele zone, cheltuielile guvernamentale și veniturile publice au
crescut între 2011 și 2012.
3.4 Măsuri luate pentru contracararea crizei
Cunoscând cauzele care au dus la apariția crizei economice actuale (o
expansiune necontrolată a creditului), este necesară căutarea unor remedii în acest
sens. Unele remedii au avut deja tentative de aplicare, iar altele se afla sub observarea
atentă a organismelor financiare și a celor de reglementare financiară.
Ca și o primă măsură pentru contracararea crizei a fost abordarea TARP
(Troubled Assets Relief Program) de către organismele financiare (Federal Reserve și
Trezoreria SUA). Această măsură presupune urmărirea și preluarea din bilanțul
băncilor ”slăbite” a activelor toxice, și licitarea acestora pe piața liberă, pentru a
descoperi (și totodată a valida) prețul real al acestora și în vederea construirii unei
41
piețe destinate acestor active. În primă fază, acest tip de operațiune a fost utilizat în
mod predilect de către administrația americană (350 miliarde de dolari din cei 700 de
miliarde de dolari alocați planului de ajutorare propus de Henry Paulson au fost
dedicați acestui scop). Planul a fost abandonat în cele din urmă deoarece prezența
unei cantități atât de mari de astfel de active în bilanțurile mai multor instituții
financiare, ar fi creat riscul stabilirii unui preț de piață foarte mic pentru respectivele
active. Acest lucru ar fi condus la operațiuni de recapitalizare și la deprecierea
activelor din parte instituțiilor financiare. Principalul dezavantaj la acest nivel ar fi
fost dificultățile care ar fi stat în calea atragerii de noi capitaluri private. Un alt
dezavantaj ar fi fost acela că ar fi condus la costuri pulice mult prea ridicate, din cauza
cantității mari de astfel de active toxice, și ar fi favorizat acționarii respectivelor
instituții financiare, prin înlăturarea riscului de faliment, dar și prin adaosul de câștig
pe care l-ar fi adus achiziția activelor toxice din fonduri publice, la o valoare mai
mare decât cea de piață (cu scopul de a evita deprecierea activelor).
Astfel s-a trecut la cea de-a doua alternativă, cea a recapitalizării băncilor și
preluarea de participațiuni la aceasta de către stat. Spre deosebire de soluția precizată
anterior, cei care aveau de pierdut în acest caz erau acționarii băncilor respective,
datorită faptului că participațiunile acestora erau puternic diluate în urma
recapitalizării. Ar mai fi rămas totuși o problemă nerezolvată, și anume cea legată de
creșterea (neechitabilă și incorect fundamentată față de ceilalți actori economici) a
valorii de piață a creanțelor.
Cea de-a treia intervenție utilizată a fost aceea de a oferi garanții de stat pentru
acele creanțe de o calitate slabă. În scopul prevenirii abuzurilor în acest sens, s-au
introdus costuri pentru oferirea de garanții. Costurile erau fie sub forma unor taxe
speciale, fie sub forma unor reglementări mai stricte, fie prin stabilirea unei francize
până la care pierderile erau suportate de instituția financiară respectivă. Alte guverne,
cum ar fi cel francez, au ales varianta creării unor vehicule de investiții sub forma de
fonduri suverane care, acționează pe baze independente, deși sunt capitalizate de stat.
Una din măsurile luate la nivelul reglementărilor financiare, a fost
restricționarea vânzării de tip ”short” a acțiunilor. De exemplu, Security and
Exchange Commission din SUA a interzis, la data de 19 septembrie 2008, vânzarea
de acest fel a unui număr de 799 de companii, în scopul protejării integrității și
calității piețelor de capital și întăririi încrederii investitorilor 24. Inițial anunțată ca fiind
valabilă până pe data de 2 octombrie 2008, măsura a fost reconfirmată până la data de
17 octombrie 2008. Restricționarea explicită a operațiunilor de acest gen nu este însă
singura modalitate de a reduce operațiunile de short-selling, aceasta restrângându-se
uneori natural, datorită reticenței (de a împrumuta acțiuni investitorilor care adoptă
poziții short în cazul trendurilor descrescătoare prelungite, deoarece sunt conștienți
că aceste operațiuni vor avea ca și efect deprecierea valorii propriilor dețineri) din
rândul acționarilor companiilor financiare aflate în dificultate.
24
Comunicat de presă al Security and Exchange Commission din data de 19.09.2008.
42
 Au mai fost propuse și alte reforme pe lângă aceste măsuri. Una dintre ele este
legată de sistemul financiar, și are ca scop ameliorarea funcționării acestuia și
înlăturarea posibilităților producerii de blocaje cum este criza economico-financiară
din prezent. Institute of International Finance a propus următoarele măsuri25:
-reconsiderarea practicilor de management al riscurilor (redefinirea
ponderilor guvernanței corporative, a culturii riscului, a rolului managerului pentru
risc și a complexității produselor derivate și titrizate)
-reconsiderarea politicilor de compensare (prin alinierea intereselor
acționarilor cu cele ale companiei de management), de evaluare, de acordare a
creditelor, a ratingurilor
-asigurarea transparenței activităților, atât la nivelul instrumentelor
financiare (standardizarea acestora, armonizarea reglementărilor, adoptarea unor
platforme și tehnologii comune, reglarizarea utilizării și tranzacționării acestora) cât și
la nivel de instituții financiare (stabilirea unor coduri de conduită, obligativitatea
publicării expunerii pe produse titrizate, a strategiei de managemnt a riscurilor
adoptate).
În același timp, Financial Stability Forum a prezentat guvernatorilor băncilor
centrale și miniștrilor de finanțe din G-7 un raport. Acest raport conține recomandări
cu privire la cinci domenii de acțiune:
1.Ranforsarea supravegherii prudențiale a capitalizării, lichidității și sistemului
de management al riscului (prin stabilirea de condiții legate de capital, de
managementul lichidității, de considerarea activelor extrabilanțiere în stabilirea
riscului, asigurarea calității structurii operaționale pentru instrumentele derivate.
2.Ameliorarea transparenței și a procesului de evaluare (decalarea riscurilor,
standardizarea procedurilor de contabilizare și declarare a activelor extrabilanțiere,
utilizarea generalizată a standardelor internaționale de evaluare, asigurarea
transparenței proceselor de titrizare).
3.Reconsiderarea rolului și a finalității ratingului de creditare (ameliorarea
calității procesului de notare, stabilirea de ratinguri diferențiate pentru instrumentele
financiare complexe, asigurarea calității datelor utilizate în notare, schimbarea
percepției investitorilor și a autorităților de reglementare asupra importanței
ratingurilor și conștientizarea relativității acestora.
4.Ranforsarea celerității (rapidității) răspunsurilor autorităților la risc (prin
definirea de proceduri de acțiune imediată în funcție de rezultatul analizei de risc,
ameliorarea gradului de informare reciprocă între diversele organisme de control și de
reglementare, angajarea acestora în stabilirea de politici internaționale în domeniu).
5.Realizarea unor acorduri solide de cooperare în cazul apariției situațiilor de
urgență în sistemul financiar (la nivelul băncilor centrale, variația ratelor rezervelor

25
Măsuri preluate din”Economie teoretică şi aplicată” Volumul XVIII (2011), No. 1(554), pp. 131-153 (de
Felix-Costinel TOTIR și Ingrid-Mihaela DRAGOTĂ).
43
minime obligatorii în raport cu gradul de solvență și lichiditate al băncilor și cu
situația globală a sistemului financiar)26.

CONCLUZII

Deși în ultimii ani au avut loc nenumărate încercări de rezolvare a problemei

referitoare la crizele economice, de restabilire a ritmului de creștere, recesiunea a
cuprins multe state. Declanșată inițial în SUA, aceasta s-a extins rapid în întreaga
lume, efectele resimțindu-se diferit în fiecare țară, în funcție de particularitățile
fiecăreia.
Economiile care au fost cel mai grav afectate, sunt cele în care speculațiile se
adeveriseră încă dinaintea izbucnirii crizei. Lipsa de lichidități și îndatorarea excesivă
au adus multe bănci în faliment. Sectorul imobiliar și sectorul de servicii financiare au
fost cele mai afectatate de șomaj și concedieri. Cauza crizei subprime a creditelor din
SUA, constă în ușurința de acordare a creditelor. Cererea a scăzut rapid datorită
scumpirii bruște a creditelor. Puterea de cumpărare a indivizilor a fost diminuată, iar
băncile erau amenințate de faliment. Astfel s-a format un cerc vicios: în perioadele în
care vânzările scădeau, întreprinderile aveau nevoie de lichidități, iar băncile care
ofereau finanțare acestor întreprinderi, își retrăgeau sprjinul.
În al doilea rând, instalarea temerii de a cheltui și scăderea puterii de cumpărare
au lăsat multe țări care se bazau pe exportul produselor proprii fără cumpărători.
Acest lucru a condus la nașterea unei crize bruște de supraproducție, asemănătoare
cuc ea din 1929-1933. China și japonia se numărăr printre cele mai afectate țări de
acest tip de criză. Acest lucru se datorează faptului că economiile lor erau sprijinite
foarte mult de export.
În al treilea rând, o mare parte dine conomia reală din câteva state precum
Islanda, Marea Britanie și SUA a fost înlocuită cu un sistem financiar
supradimensional. Acesta devenise încă de mai mulți ani un mediu speculativ, ce era
autosusținut de continua supraevaluare a activelor tranzacționate, luând astfel forma
unei bule.
Datorită cauzelor diverse, efectele asupra fiecărei țări sunt diferite. SUA de
exemplu se luptă cu anii de bulă financiară și greutatea provocată de un sistem
financiar supradimensionat, dar încă deține o industrie importantă și înalt competitivă
la nivel global. Pentru Marea Britanie lucrurile sunt mai dificile, deoarece se adaugă
efectele devastatoare ale perioadei de dezindustrializare și delocalizare.
Statele mici nu sunt ferite de criză. Economia Islandei (și parțial cea a Elveției)
de exemplu, este strivită de datoriile contractate de cetățenii săi și de greutatea
sectorului bancar supraextins. Populația limitată a țării nu poate suporta datoria
imensă care a rezultat în urma naționalizării băncilor, iar acest lucru agravează
26
”Economie teoretică şi aplicată” Volumul XVIII (2011), No. 1(554), pp. 131-153 (de Felix-Costinel TOTIR și Ingrid-
Mihaela DRAGOTĂ).
44
problemele. În plus, Elveția și Islanda nu sunt sprijinite sau protejate de Uniunea
Europenă. Din această cauza, monedele lor naționale au tendința de a se devaloriza.
Existența monedei unice prezintă atât avantaje cât și constrângeri pentru
Uniunea Europeană și în special în zona euro. La scară globală, existența acesteia a
reprezentat un element stabilizator în economie. Un element salvator pentru economie
il reprezintă potențialul de creștere al fostelor state socialiste, care au devenit membre
ale UE și chiar ale zonei euro. Salvarea provine din faptul că aceste state furnizează o
cerere de servicii și produse care ajută economia UE.
Se poate concluziona faptul că, deși punctul comun il reprezintă prezența
efectelor în majoritatea statelor, acestea variază de la țară la țară. La fel diferă și
soluțiile posibile în acord cu manifestările. Pentru economiile supreaîndatorate,
prioritare sunt reducerea deficitelor și stabilizarea. Acest lucru poate să se realizeze
prin devalorizarea monedelor naționale. Pentru țările care se bazează în mod special
pe exporturi, este indicată creșterea nivelului intern de consum sau ajustarea
capacităților de producție (fapt ce va duce la creșteri ale șomajului și la concedieri). ]n
ansamblu, lumea pare să își bazeze dezvoltarea și creșterea viitoare pe economiile
emergente. Înaintea acestora se prezintă ani de creștere a nivelului de trai, de
construire a infrastructurilor și de avantaj forței de muncă ieftine. În combinație cu
niște nevoi financiare reduse, acestea asigură premisele nei creșteri susținute în
economie.
La nivel ideologic, actuala criză, ca de altfel și celelalte crize, a provocat o
dezbatere între teoria lui Keynes a intervenționismului statal, teoria ”mâinii
invizibile” ultraliberală a lui Adam Smith, teoriile neomarxiste etc. Dezbaterea s-a
focalizat pe ideea de autoreglare autonomă a pieței, mai exact dacă actuala criză
infirmă sau nu acest principiu. Un sistem intervenționist conduce, din punct de vedere
economic, la apariția unui cost. Aparatul de stat este dezvoltat extensiv, sunt necesare
identificarea și studierea priorităților economice și sociale, reajustări ale planurilor și
ale deciziilor etc. Altfel spus, sistemele de acest tip generează un cost preponderent
administrativ. Abordarea ultraliberală presupune însă o reducere a costurilor
administrative, recomandând diminuarea rolului statului la funcțiile regaliene
(securitatea internă, securitatea externă, furnizarea justiției și definirea dereptului 27
etc.). Și în acest caz, finanțarea aparatului de stat semnifică colectarea unor impozite,
însă valorile acestora ar trebui să fie mai mici. O asemenea abordare mai creează, pe
lângă reducerea costurilor administrative, și premisele alocării optime a resurselor,
plecând de la principiul că resursele trebuie alocate în așa fel încât să satisfacă
cererea. Abordarea ultraliberală generează cu toate acestea, apariția unui cost
sistematic și subtil, mai exact costul de fragmentare pe care îl implică sincopele ce
apar în sistemul economic.

27
Asigurarea suveranitîții economice și emiterea de monedă, este uneori contestată.
45
 Se poate concluziona că atât sistemele liberale cât și cele intervenționiste
generează costuri comparabile, ele fiind diferit distribuite între sectorul privat și cel
public.

46
 Bibliografie

- Alex Berca ”Crizele economice și ciclicitatea lor” 2010 pp 27-42

- Cristian Păun, ” Cauzele, propagarea şi efectele crizelor într-o lume din ce în ce mai
globalizată”, Sfera Politicii, VOLUMUL XVIII, NUMĂRUL 6 (148), iunie 2010,
pp11-22
- Dan Popescu, curs ”Macroeconomie”, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu,
Facultatea de Științe Economice, 2007, pp 75-86
- Felix-Costinel Totir, Ingrid-Mihaela Dragotă, ”Criza economică şi financiară
actuală – aspecte noi sau revenirea la vechile probleme? Paradigme, cauze, efecte şi
soluţii adoptate”, Economie teoretică şi aplicată, Volumul XVIII (2011), No. 1(554),
pp. 131-153
- George Haralambie, ” Criza globală şi teoria ciclicităţii”, Economie teoretică şi
aplicată, Volumul XVIII (2011), No. 11(564), pp. 67-77
- Silvia Mărginean, Ramona Orăştean, Globalization and Economic Crisis in
European Countries, International Journal of Economics and Finance Studies, Vol.3,
No.1, 2011, pp. 209-218
- Silvia Mărginean, “Patterns of economic growth in European Union. A post-crisis
evaluation”, Revista economica, nr. 2 (55)/2011, pp. 446-452
- Silvia Mărginean, Roberta Mihaela Stanef, Alina Ștefania Crețu, The Crisis of
Economic Theory in the Middle of the Economic Crisis, Theoretical and Applied
Economics, Volume XVIII (2011), No. 5(558), pp. 159-168

Pagini WEB:
- http://www.stiucum.com/economie/economie-generala/Ciclicitatea-activitatii-econo22275.php
- http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-22042013-AP/EN/2-22042013-AP-EN.PDF
- http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-14062013-AP/EN/2-14062013-AP-EN.PDF
- http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/3-31052013-BP/EN/3-31052013-BP-EN.PDF
- http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-05062013-BP/EN/2-05062013-BP-EN.PDF
- http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication15887_en.pdf
- http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?
tab=table&init=1&plugin=1&language=en&pcode=tec00115
- http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?
tab=table&language=en&pcode=teilm020&tableSelection=1&plugin=1
- http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?
tab=table&language=en&pcode=tec00118&tableSelection=1&footnotes=yes&labeling=labels&plugi
n=1

47