Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Astfel, finantele ar putea fi definite din trei puncte de vedere complementare intelegand
prin aceasta:
Notiunea de finante, sub cele trei aspecte: fonduri/fluxuri/raporturi sociale, este eterogena
atat in ceea ce priveste complexitatea nevoilor carora trebuie sa li se faca fata, cat si din
punct de vedere al modului de utilizare a fondurilor. Astfel, o parte din ele se constituie in
vederea satisfacerii unor nevoi generale ale intregii populatii de pe un teritoriu delimitat
(judet, tara, chiar U.E., etc). Alte fonduri au in vedere satisfacerea unor nevoi comune
dar, de dimensiuni mult mai restranse, specializate, si care se constituie la nivelul
agentilor economici.
Sistemul financiar are doua componente majore: finantele publice si finantele private.
Finantele publice sunt reprezentate de fondurile care se constituie prin plati obligatorii si
se consuma efectiv in intervalul de timp considerat. O caracteristica esentiala a acestora
este aceea ca implica un transfer de valoare fara echivalent.
-bugetul national public care cuprinde bugetele locale si bugetul administratiei centrale;
Finantele private mai cuprind alaturi de fondurile firmei propriu-zise de care am vorbit
mai sus, fondurile de credit si fondurile de asigurari.
In acceptiunea clasica, finantele publice pot fi definite ca stiinta a mijloacelor prin care
statul isi procura resursele necesare acoperirii cheltuielilor sale, precum si a redistribuirii
intre cetateni a sarcinilor care decurg din modul de procurare al resurselor.
Potrivit viziunii traditionale ceea ce prima era cheltuiala publica si dupa deciderea
marimii ei urma gasirea resurselor de acoperire.
Consecinte ale viziunii traditionale asupra conceptului de finante publice:
Dezvoltarea actiunilor sociale publice au pus tot mai insistent problema modificarii
sarcinilor si functiilor statului. S-a cerut interventia in organizarea si asigurarea
functionarii intregului mecanism social economic. S-a observat ca prin construirea
bugetului prin diverse modalitati si utilizarea lui in diverse moduri, statul ar putea manui
tehnici traditionale pentru a atinge si alte scopuri in afara de cel al constituirii de fonduri.
Pe masura cresterii si diversificarii rolului statului in viata social economica acesta incepe
sa utilizeze vechile mijloace si pentru alte scopuri, astfel incat intr-o viziune moderna
finantele publice ar putea fi definite astfel:
Functia de control, asa cum arata si numele, se refera la controlul atat asupra legalitatii si
oportunitatii obtinerii veniturilor, cat si asupra modului de efectuare a cheltuielilor si, mai
ales, a eficientei acestora.
un obiectiv;
un sistem restrictional in care se actioneaza pentru atingerea acestui obiectiv;
metode corespunzatoare de realizare.
Metodele utilizate pentru indeplinirea politicii financiare sunt, de regula, tehnici fiscale,
reprezentate de o varietate de impozite si taxe, cu o diversitate de dimensionari.
Parghia financiara este un flux financiar existent deja, care se modeleaza de asa natura
incat sa se poata atinge un obiectiv in afara campului financiar. Spre exemplu, daca unui
venit al statului i se traseaza si un alt scop (din afara activitatii financiare), acest fond
devine parghie financiara.
Exista o mare varietate de astfel de parghii pe care le putem grupa sub denumirea mai
generoasa de parghii economico-financiare. Aici includem parghiile non-financiare si
cele cu un pronuntata caracter financiar.
impozitele si taxele;
taxele vamale;
subventiile (pentru export, pentru agricultura, subventionarea dobanzii etc);
dobanda, rata scontului si a reescontului;
cursul valutar etc.
a) institutii ce au si atributii financiare, adica organe centrale si locale ale puterii de stat
(guvernul, parlamentul,presedentia/monarhul, consiliile judetene, municipale, orasenesti,
comunale etc). Aceste organe elaboreaza si aproba politica financiara.
Banca Centrala care apartine de acest aparat financiar prin unele functii pe care doar ea le
indeplineste si care sunt un drept exclusiv al statului. Astfel Banca Centrala organizeaza
si supravegheaza circulatia monetara, participa la elaborarea politicii financiare, emite si
respectiv retrage moneda etc.
Menirea aparatului financiar este aceea de a proiecta bugetule publice, fondurile speciale
si de a le executa conform politicii statului.
Cheltuielile publice au o natura eterogena. Daca sunt judecate dupa efectul lor in viata
social-economica atunci aceste cheltuieli ar putea fi ordonate in trei grupe:
o cheltuieli negative;
o cheltuieli pozitive;
o cheltuieli neutre.
Cheltuielile neutre nu reprezinta un consum efectiv de PIB (Produs Intern Brut), dar nu
au nici o influenta asupra cresterii ulterioare a acestuia. Aici regasim diferite cheltuieli
sociale, dobanzile aferente datoriei publice interne etc.
Cu toate ca cheltuielile publice pot fi considerate din punct de vedere economic ca fiind
pozitive, negative sau neutre, se pune problema daca pot fi considerate total sau partial si
ca productive sau rentabile.
Ca regula generala, orice cheltuiala, daca vizeaza satisfacerea unei nevoi sociale de
natura materiala sau nemateriala, este productiva. Din punct de vedere contabil,
productivitatea unei cheltuieli publice rezulta din compararea valorii sociale a utilitatilor
oferite de Stat ca autoritate publica, cu valoarea bunurilor si serviciilor consumate de
catre acesta. Diferentele in plus sau in minus influenteaza in fiecare tara PIB-ul, in sensul
cresterii sau respectiv a scaderii sale.
Rentabilitatii cheltuielilor publice este mult mai dificil de apreciat pentru ca aceasta
presupune ca ceea ce se obtine sa fie mai valoros decat ceea ce s-a consumat, ori in multe
cazuri serviciile publice sunt mult mai costisitoare decat ceea ce se obtine. Mai mult, daca
consumul de bunuri si servicii poate fi usor si exact cuantificat, nu acelasi lucru se poate
spune si despre efectele activitatii statului, atat ca urmare a defazarii in timp a efectelor
fata de eforturi (consumuri), cat si din cauza faptului ca unele servicii ale statului pot fi
evaluate intr-un mod foarte diferit (controversat).
Orice cheltuiala, privata sau publica, exercita o oarecare influenta asupra circulatiei
monetare. De regula, cheltuielile din domeniul privat (vizeaza profitul), desi au influente
asupra circulatiei monetare, nu au consecinte inflationiste deoarece o asemenea cheltuiala
creeaza utilitati.
Cheltuiala publica prin definitie sporeste cererea solvabila si reclama si punerea de
moneda in circulatie ducand la cresterea masei monetare. O parte din cheltuielile publice
au consecinte inflationiste imediate in sensul ca duc la cresterea cererii solvabile care va
depasi oferta, iar echililibrul va fi restabilit prin cresterea preturilor. Astfel, spre exemplu,
toate cheltuielile de functionare ale aparatului de stat pot avea consecinte inflationiste
deoarece sporesc cererea solvabila fara sa fi determinat si cresterea ofertei.
Anumite cheltuieli publice nu au insa consecinte inflationiste si este vorba, spre exemplu
de subventiile acordate pentru sinistrati etc.
cheltuieli efective si care, la randul lor, se impart in doua categorii: cheltuieli curente si
cheltuieli de capital.
cheltuieli curente (sau cheltuieli de functionare) sunt cele care asigura
functionarea si intretinerea institutiilor publice, cheltuieli cu servicii publice etc
cheltuieli de capital – sunt reprezentate de cheltuielile pentru investitii (investitii
in infrastructura spre exemplu).
cheltuieli de transfer care pot avea fie destinatii economice (subventii pentru anumite
ramuri sau intreprinderi), fie destinatii sociale (pensii, burse).
Astfel, pentru acoperirea cheltuielilor evaluate de catre autoritatea publica este nevoie ca
aceasta sa instituie un sistem de resurse publice ce imbraca trei forme:
a. factori economici;
b. factori monetari;
c. factori sociali;
d. factori demografici;
e. factori politici;
f. factori financiari.
Astfel, volumul cheltuielilor publice depinde atat de marimea PIB-ului si de factorii care
influenteaza repartizarea acestuia, cat si de nivelul preturilor din economie sau de
evolutia demografica a tarii. De asemenea, volumul resurselor publice este in functie si
de marimea cheltuielilor publice.
Cu toate ca structura veniturilor publice poate fi diferita in spatiu sau timp, exista totusi
anumite criterii general valabile de clasificare a acestora.
Veniturile curente sau ordinare sunt cele la care statul apeleaza in mod repetitiv dupa
criterii stabilite prin lege (spre exemplu, veniturile fiscale,contributiile la asigurari sociale
etc).
Veniturile extraordinare sunt acele resurse la care statul apeleaza numai in anumite
momente, de regula, in cele de dificultate (spre exemplu imprumuturile de stat).
c) dupa provenienta:
resurse interne;
resurse externe reprezentate de imprumuturile angajate in alte tari si eventual, de
ajutoare din strainatate.
Cea mai mare parte a resurselor publice sunt prelevari obligatorii si de aceea se impune
definirea impozitului si precizarea continutului sau, atat din punct de vedere juridic si
economic, cat si tehnic.
Asociat impozitelor exista si categoria de taxe. Si taxele sunt instituite prin lege si au un
caracter obligatoriu, dar au obiective precizate colectandu-se in anumite scopuri precise.
In cadrul taxelor exista si taxe care sunt obligatorii numai daca populatia solicita un
serviciu si presupun o contraprestatie, adica sunt conditionate. Putem exemplifica in acest
sens cu unele taxe administrative de genul taxelor notariale sau a taxelor de pasaport.
Prin fiscalitate se intelege preluarea obligatorie pentru bugetul statului a unei parti din
veniturile cetatenilor. In ultimii 50 de ani a intervenit notiunea de parafiscalitate care se
refera la realizarea altor venituri ale statului decat impozitele si taxele obisnuite. Este
vorba aici de taxele administrative despre care am vorbit mai inainte si care sunt
percepute de autoritatea publica pentru un presupus serviciu. Aceste taxe se percep in
folosul unui anumit serviciu al statului si tendinta este de a stabili marimea acestor taxe
mult mai mare decat costul contraprestatiei.
Prezentam mai jos, succint, cateva din modalitatile tehnice de tranformare a impozitului
intr-un instrument al politicii economice si sociale:
Tehnica asezarii si perceperii fiecarui impozit sau taxe presupune precizarea unui anumit
numar de elemente definitorii (comune tuturor tipurilor de impozite sau taxe):
a. subiectul impozabil;
b. suportatorul impozitului;
c. obiectul impozabil;
d. sursa impozitului;
e. unitatea de impunere;
f. cota de impunere;
g. termenul de plata;
h. asieta (modul de asezare a impozitului).
a) Subiectul impozabil numit adesea platitor sau contribuabil este persoana fizica sau
juridica obligata la plata unui impozit catre stat.
b) Suportatorul impozitului este persoana care suporta efectiv impozitul din veniturile
sale. Ca regula absoluta, la impozitele indirecte (TVA, accize) suportatorul difera de
platitor si, acesta din urma transmite presiunea fiscala, iar acest fenomen este cunoscut
sub denumirea de repercursiunea impozitelor. La impozitele directe, de regula, platitorul
si suportatorul sunt aceeasi persoana (vezi impozitul pe avere).
c) Obiectul impozabil reprezinta materia supusa impozitarii, care poate fi: veniturile,
averea, suma vanzarilor etc. Evaluarea materiei impozabile poate fi destul de dificila. De
regula, aceasta se face pe baza declaratiei contribuabilului. In alte cazuri, ea se evalueaza
conform unor norme fixate de catre autoritatea publica sau se face o expertiza fiscala.
d) Sursa impozitului este reprezentata de venit, dar si de avere (sau din venitul procurat
de avere)
progresive;
progresive in transe (la salarii);
proportionale (la profit)
Cota de impunere poate fi aparenta (cea prevazuta de lege) sau reala (care poate fi mai
mica sau mai mare decat cea aparenta, datorita unui sistem de scutiri sau penalizari).
g)Termenul de plata este reprezentat de perioada la care este datorat impozitul (la salarii
lunar, la venituri din chirii trimestrial etc).
In ceea ce priveste egalitatea in fata legii apar doua notiuni care se impun a fi corelate:
-egalitatea matematica;
-egalitatea personala.
Un impozit este stabil daca el nu urmeaza intocmai toate variatiile conjuncturale care
afecteaza materia impozabila.
Pentru clasificarea impozitelor se folosesc mai multe criterii deoarece unul si acelasi
impozit poate avea diferite implicatii in viata social-economica, in functie de pozitia de
pe care a fost apreciat. Asemenea criterii de clasificare sunt:
impozite federale;
impozite ale statelor;
impozite ale colectivitatilor locale.
Repercursiunea fiscala are loc ori de cate ori presiunea fiscala se transmite altei persoane.
Ca regula, impozitele directe nu pot fi repercutate asupra altei persoane decat aceea a
platitorului. Repercursiunea fiscala apare la impozitele indirecte unde platitorul si
suportatorul nu sunt aceeasi persoana.
Impozitele pot fi eludate total sau partial in anumite circumstante. Punctul de plecare in
aparitia evaziunii fiscale este presiunea fiscala.
Orice contribuabil cauta sa scape mai ales cand el considera ca statul exagereaza. El
compara efortul pe care il face cu ceea ce beneficiaza de pe urma autoritatii publice si
daca rezultatul este negativ, atunci apare rezistenta la impozite.
Impozitul poate fi ocolit fara ca platitorul sa intre in conflict cu legea. Acest lucru se
poate realiza pe doua cai:
evaziunea permisa in mod voit (adica printr-un sistem de scutiri, exceptii si
inlesniri);
evaziunea ce are loc ca rezultat a unor lacune ale legii; nu este provocata voit, ci
de neglijenta formularii legii.
Evaziunea ilicita (frauda fiscala) are loc atunci cand se comite o incalcare flagranta a legii
(varietatea este infinita).
Amploarea fraudei variaza de la o tara la alta si chiar in interiorul aceleasi tari. Chiar intre
tarile cu economie de piata dezvolatata evazionismul poate fi diferit: in tarile din Nordul
Europei, Anglia, SUA proportia fraudei fiscale este mult mai redusa decat in celalte state
dezvoltate, precum si in cadrul aceleasi tari pot apare dirente semnificative spre exemplu
intre Nordul si Sudul Frantei sau a Italiei. De asemenea, proportiile sunt diferite si pe
categorii sociale: evaziunea fiscala in randul salariatilor este mai redusa decat la cei cu
profesiuni liberale.
Prevenirea evaziunii fiscale este foarte dificila pentru ca presupune instituirea unui sistem
costisitor si a unui aparat numeros de supraveghere a colectarii impozitelor.
6. IMPOZITELE DIRECTE
6.1 Caracterizarea generala a impozitelor directe
6.2 Impozitul pe venit
6.3 Impozitul pe avere
Impozitele directe reprezinta contributii banesti ale celor care realizeaza venituri sau
poseda avere si care se particularizeaza prin impactul imediat si direct asupra platitorului.
Ca regula generala, impozitele indirecte nu pot fi repercutate asupra altei persoane.
Impozitele directe constituie forma de impunere nu doar cea mai veche si mai simpla, ci
si forma de impunere care poate asigura echitatea fiscala.
Indiferent ca este pe venit sau pe avere, acest tip de impozite are o incidenta directa, adica
platitorul este aceeasi persoana cu suportatorul.
Impozitele directe se manifesta sub doua forme: impozite reale si impozite personale.
Impozitele personale se definesc prin aceea ca, la asezarea lor se tine seama si de situatia
personala a platitorului (conteaza nu doar veniturile si averea dar si obligatiile personale
etc). Cel mai bun exemplu de impozit personal este impozitul pe venitul global.
Impozitele pe venit sunt acele impozite la care platitorul (una si acceesi persoana cu
suportatorul) sunt persoana fizica sau juridica care realizeaza venit.
a) impunerea separata a fiecarui tip de venit realizat din surse si locuri diferite;
Impozitul pe venitul global este suma datorata de contribuabil pentru toate veniturile sale
realizate in anul fiscal.
Venitul anual global impozabil este reprezentat de suma veniturilor anuale nete realizate
din activitati independente, din salarii si din cedarea folosintei bunurilor, din care se scad
pierderile fiscale si deducerile personale.
In afara acestor venituri ale persoanelor fizice care se globalizeaza exista si alte venituri,
cum sunt cele din dividende si dobanzi si altele, a caror impunere este finala si se
impoziteaza separat, asupra carora vom reveni.
unde:
Dp – deduceri personale.
Veniturile din activitati independente (V1) provin din trei surse principale:
o activitati comerciale;
o profesii liberale (medici, avocati, consultanti etc);
o drepturi de proprietate intelectuala (brevete, marci, drepturi de autor etc).
Exista insa si cheltuieli care nu sunt deductibile si dintre acestea prezentam cateva,
selectiv:
In vederea determinarii venitului net impozabil, din venitul brut din salarii se scad o serie
de cheltuieli deductibile:
Venitul net impozabil se obtine scazand din venitul brut (format din suma incasata de la
chiriasi plus cheltuieli facute de chiriasi care ar fi in sarcina proprietarului) cheltuielile
aferente deductibile in suma egala cu 30% din venitul brut:
V3 = Venituri brute + Cheltuieli - Cheltuieli deductibile
incasate in bani ce cad in sarcina (30% din venitul brut
si/sau natura proprietarului dar recalculat)
efectuate de chirias
Deducerile personale care se acorda personalului imbraca doua forme: deduceri personale
de baza si deduceri personale suplimentare.
Perioada impozabila este anul fiscal care, corespunde in fapt anului calendaristic.
Impozitul anual se determina prin aplicarea asupra venitului anual impozabil a
urmatorului barem de impunere1:
Transe de venit lunar Impozit lunar-lei
impozabil-lei
In baza datelor din declaratia de venit global organul fiscal determina venitul anual
impozabil dupa formula prezentata mai sus.
impozitul pe profit;
impozitul pe dividende;
impozitul pe venituri din vanzarea activelor.
Dintre acestea, impozitul pe profit este cel mai important avand in vedere ca profitul este
principala forma de venit a societatilor comerciale.
In sens, larg profitul reprezinta diferenta dintre veniturile unui agent economic realizate
din activitatile pe care le desfasoara si cheltuielile aferente obtinerii lor.
Obiectul impunerii este profitul anual impozabil care este reprezentat de diferenta dintre
veniturile obtinute de agentul economic intr-un an fiscal si cheltuielile deductibile
aferente efectuate. Daca exista si cheltuielile nedeductibile acestea nu pot fi scazute din
venituri, ci se insumeaza acestora in vederea determinarii profitului anual impozabil.
Impozitul pe profit se obtine prin aplicarea cotei de impunere asupra bazei de impozitare
astfel determinate.
c) Impozitul asupra cresterii averii are ca obiect plus-valuta imobiliara, castigul de capital
si averea dobandita in conditii cu totul speciale (spre exemplu imbogatitii de razboi).
[1]
Impunerea globala in Romania este reglementata prin Ordonanata privind Impozitul pe
Venit, nr. 73 din 27 august 1999
7. IMPOZITELE INDIRECTE
7.1 Caracterizarea generala a impozitelor indirecte
7.2 Taxele de consumatie
7.3 Taxele vamale
7.4 Monopolurile fiscale
7.5 Taxele de inregistrare si de timbru
Alaturi de impozitele directe orice tara apeleaza si la cele indirecte care imbraca forma
impozitelor pe cheltuieli (pe consum).
Din punct de vedere stiintific, o prima deosebire reiese din aceea ca, daca in cazul
impozitelor directe obiectul acestora il reprezinta existenta venitului/averii, in cazul celor
indirecte obiectul impunerii il constituie cheltuirea/consumul venitului/averii.
In cazul impozitelor indirecte, incidenta (sarcina fiscala) este indirecta, acest lucru fiind
prevazut prin lege.
Din punct de vedere juridic-administrativ se distinge o alta diferenta importanta intre cele
doua categorii de impozite.
Astfel, in cazul impozitarii directe a venitului sau averii exista asa numitul rol nominativ
(o pozitie, un fisier in memoria calculatorului); orice platitor are o pozitie deschisa la fisc.
Acest lucru nu se regaseste insa si la impozitele indirecte unde nu se cunoaste dinainte
contribuabilul.
Printre avantajele impozitelor directe putem aminti echitatea fiscala si faptul ca asigura
statului venituri relativ stabile.
Impozitarea directa are marele dezavantaj al perceperii lente, la mari intervale de timp a
impozitului. De asemenea, impozitarea directa este vizibila si, mai ales, iritabila pentru
contribuabili si, nu independent de acestea, prezinta un randament destul de scazut.
taxele de consumatie;
taxele vamale;
monopolurile fiscale;
taxele de inregistrare si de timbru.
Taxele de consumatie se aseaza in doua moduri: fie ca taxa generala pe consum – taxa pe
valoarea adaugata -, fie ca un impozit (taxa) special asezat numai pe vanzarea anumitor
bunuri – accizele.
Forma sub care exista in prezent taxa generala de consumatie este taxa pe valoarea
adaugata (TVA).
Taxa pe valoarea adaugata (impozitul unic incasat fractionat cum mai este denumit) se
calculeaza asupra cresterii de valoare, adaugata de fiecare agent economic care participa
la ciclul realizarii unui produs sau la executarea unei lucrari care intra sub incidenta
acestui impozit.
Platitori de TVA sunt toti agentii economici care vand produse, executa lucrari sau
presteaza servicii.
Pentru a determina sumele de plata catre autoritatea publica orice agent economic
infiinteaza cel putin patru conturi: TVA colectata, TVA deductibila, TVA de plata, TVA
de recuperat.
TVA are o mare elasticitate fata de procesele economice in sensul ca, daca afacerile se
dezvolta si TVA colectata, respectiv TVA de plata vor fi mai mari. Daca vanzarile
stagneaza si cuantumul TVA va fi mai mic si in consecinta si incasarile statului. Astfel,
TVA ca de altfel toate impozitele indirecte "copiaza" mersul economiei.
TVA este un impozit cu un randament fiscal ridicat, insa ca orice impozit indirect este
inechitabil. Acest lucru se traduce prin aceea ca devine regresiv in raport cu cresterea
veniturilor si nici nu se preteaza la un minim neimpozabil. Astfel, TVA afecteaza mai
pronuntat persoanele cu venituri mici si pe cele care isi afecteaza o mare parte a
veniturilor lor pentru cheltuieli de consum (de multe ori independent de vointa lor fiind
vorba de cheltuieli de stricta necesitate).
In tara noastra TVA a fost introdus in urma ca catava ani, din urmatoarele considerente:
7.2.2 Accizele
Distinct de TVA in toate statele exista taxe speciale de consumatie care "lovesc" numai
anumite produse. Accizele sunt aceste taxe speciale de consumatie si se aseaza, de regula,
pe vanzarea acestor grupe aparte de produse.
In prezent, aceste grupe speciale de produse care fac obiectul accizelor sunt reprezentate,
in principal, de bunurile care dauneaza sanatatii si de produsele considerate de lux.
Spre exemplu, in tara noastra se platesc accize pentru urmatoarele grupe de produse:
Scopul accizelor este unul fiscal, desigur, si anume formarea de resurse la dispozitia
statului. Cel putin la fel de importanta este insa si motivatia de ordin social a accizelor,
prin faptul ca aceste pot fi folosite ca si parghii fiscale pentru controlarea consumurilor,
in sensul descurajarii acelora care, spre exemplu, dauneaza sanatatii.
Platitorii accizelor sunt agentii economici care importa produsul respectiv pentru vanzare,
producatorii sau vanzatorii acestuia. Ca si in cazul TVA, suportatorul este insa, cel care
cumpara produsul respectiv, adica consumatorul final.
Acciza se calculeaza de regula in doua moduri, in functie de cum este exprimata cota de
impunere pentru fiecare produs accizat in parte. Astfel, cota de impunere poate fi:
fie o cota fixa in lei sau in euro pe unitatea de masura specifica (de exemplu pe
litru, pe gradul de concentratie, pe cifra octanica etc);
fie o cota procentuala care se aplica asupra bazei de impozitare.
Taxele vamale sunt un impozit indirect care apar ca urmare a interventiei statului in
comertul international. Aceasta interventie a statului in economie se realizeaza pe doua
cai: direct si indirect.
Pe cale directa statul poate interveni, fie prin masuri cantitative asupra importurilor sau
exporturilor (este vorba de contingentari, prohibitii etc), fie prin reglementarea
schimburilor. Interventia directa ridica probleme destul de delicate, deoarece poate
conturba relatiile dintre state si poate avea efecte paguboase asupra raporturilor
economice in perioadele urmatoare.
Interventia indirecta se realizeaza prin taxele vamale, adica prin impozitarea schimburilor
internationale. Ceea ce se impune este valoarea in vama a produselor care fac obiectul
tranzactiei externe. Cota de impunere, adica nivelul taxei vamale, este prevazuta prin
lege.
Deoarece taxele vamale sunt multiple ca numar, ca mod de asezare si fiecare avand efecte
diferite, pentru a elabora o politica vamala corespunzatoare intereselor generale ale
statului se impune o clasificare a lor. Multimea taxelor vamale poate fi ordonata dupa cel
putin patru criterii:
Taxele vamale cu ponderea cea mai mare sunt cele de import si acestea se platesc de catre
importatori o data cu depunerea documentelor ce atesta efectuarea tranzactiei. Aceasta
taxa vamala se adauga la pretul de cumparare, sporind astfel pretul la care se vor vinde
aceste produse in interiorul tarii importatoare. In final taxa va fi suportata de
consumatorul individual, ca de altfel, in cazul tuturor impozitelor indirecte.
Taxele de export se intalnesc rar, deoarece statele sunt interesate in general in incurajarea
exporturilor. Ratiunea lor este una fiscala si se intalneste in tarile care au nevoie
stringenta de venituri si le pot obtine in principal doar prin taxarea exporturilor (spre
exemplu in tarile care exporta masiv bogatii naturale: minereuri, cafea, cacao etc). Un alt
scop al acestor taxe vamale ar fi acela al descurajarii exporturilor de materii prime
neprelucrate.
Taxele vamale de tranzit sunt introduse doar cu scop fiscal, deoarece nu afecteaza nici
productia, nici consumul, dar fiind utilizat teritoriul national, statul impune taxa. Sunt
practicate in cazuri foarte rare deoarece statele sunt interesate in general in tranzitarea
teritoriului lor, obtinand diverse beneficii de pe urma acestui lucru.
Taxele vamale autonome se aplica la importurile din tarile cu care nu exista acorduri
privind "clauza natiunii celei mai favorizate".
Taxele vamale conventionale au un nivel mai redus decat cele autonome si se aplica
asupra relatiilor comerciale intre tarile care fac parte din anumite uniuni vamale. Se mai
numesc si taxe vamale preferentiale.
Taxele vamale asimilate sunt temporare, ele fiind introduse cu ocazia preluarii sistemului
vamal al unei alte tari.
Taxele vamale ad-valorem presupun utilizare unei cote procentuale definite care se aplica
asupra bazei de impozitare (valoarea in vama). Acest tip de taxe vamale sunt cel mai
intalnite. Utilizarea lor are avantajul simplitatii, dar prezinta neajunsul fiscal al variatiei
randamentului, ca urmare a modificarilor frecvente a preturilor pietele mondiale.
Taxele vamale specifice sunt stabilite ca suma fixa pe unitatea de masura a utilitatii
importate.
Taxele vamale preferentiale sunt determinate de negocierile intre guverne si constau intr-
o reducere reciproca a taxelor vamale.
Valoarea in vama cuprinde pretul extern transformat in moneda nationala la cursul oficial
al zilei, la care se adauga cheltuielile de transport, cheltuielile de asigurare si alte
cheltuieli efectuate pentru transportul marfii pana la vama.
Asupra acestei valori in vama se aplica taxa vamala. Dupa achitarea acesteia se primeste
in scris "liberul de vama" si operatia de vamuire s-a incheiat. Vamuirea se face de obicei
la punctele vamale de frontiera, dar se poate face si la vamile de interior cu respectarea
anumitor conditii privind garantarea efectuarii platii taxelor.
Ansamblul taxelor vamale ale unei tari se constituie in tariful vamal. Tariful vamal
stabileste modul concret de aplicare al taxelor vamale pe fiecare produs in parte. Practic
este reprezentat de o lista vamala care cuprinde toate produsele ce fac obiectul comertului
international si contine precizari precise privind modul de percepere al taxelor vamale.
Prin monopol fiscal se intelege dreptul statului de a produce si/sau comercializa, in regim
de exclusivitate, anumite produse.
Veniturile realizate stat din monopolurile fiscale sunt reprezentate de profitul obtinut din
activitatea de productie sau comercializare in regim exclusiv si de taxa cuprinsa in pretul
de vanzare incasat de la consumatori. Practic, acest impozit (taxa) fixat asupra pretul de
vanzare si care se include in acesta, se numeste monopol fiscal.
7.5 Taxele de inregistrare si de timbru
Aceste taxe sunt obligatorii numai in cazul in care cetateanul solicita un serviciu din
partea statului.
In prezent exista o multitudine de astfel de taxe si cateva dintre ele le vom prezenta mai
jos.
Taxele judecatoresti si notariale sunt printre cele mai des intalnite si se platesc pentru
diferite procese. Taxele notariale reprezinta o taxa datorata bugetului statului pentru
diferite inregistrari.
Pe langa taxele de inregistrare mai exista si sase tipuri de taxe de timbru: timbrul literar,
cinematografic, teatral, muzical, folcloric si al artelor plastice, care alimenteaza diferite
fonduri publice destinate sustinerii unor activitatidin domeniul culturii etc.
8. SISTEMUL BUGETAR
8.1 Continutul conceptului de buget
8.2 Principiile bugetare
8.3 Elaborarea bugetului de stat
8.4 Executia bugetului
In domeniul financiar autoritatea publica este obligata sa intocmeasca un plan anual prin
care sa prevada suma veniturilor si cheltuielilor publice. Acest program este supus apoi
discutiei si aprobarii puterii legislative. Principala motivatie pentru intocmirea bugetului
este una de natura financiara si consta in aceea ca, prin structurarea si dimensionare
veniturilor ce urmeaza a se colecta si a cheltuielilor publice, se asigura o gestionare
rationala a fondurilor publice si se vizeaza o cheltuire eficienta a acestora.
In conditiile finantelor clasice, bugetul public era considerat, ca act legislativ, doar o lista
a cheltuielilor si a veniturilor publice, fara specificare vreunei legaturi cu starea si
perspectivele economiei nationale.
In conditiile tot mai complexe ale vietii economico-sociale de astazi, doctrina financiara a
completat imaginea despre buget si a legat existenta acestuia de mersul si starea intregii
economii nationale. Astfel, in toate tarile dezvoltate notiunea de buget se refera la doua
structuri diferite:
Bugetul public (de stat) se elaboreaza pornind de la bugetul economiei nationale, insa
cuprinde numai resursele si cheltuielile autoritatii publice. Bugetul public se supune in
mod obligatoriu discutiei amanuntite a Parlamentului si aprobarii acestuia. Dupa
aprobarea de catre Parlament, bugetul de stat devine lege si astfel, este posibila incasarea
veniturilor si efectuarea cheltuielilor publice.
In statele federale sistemul bugetar este structurat pe trei nivele mari: bugetul federatiei,
bugetele statelor membre, ale provinciilor sau ale landurilor si bugetele locale.
Ordonatorii principali sunt ministrii pentru toate cheltuielile care cad in sarcina
ministerelor lor si in limita creditelor aprobate.
Ordonatorii secundari sunt secretarii de stat sau directorii generali din ministere si sarcina
acestora este repartizarea creditelor bugetare pe executantii directi.
Deosebit de important este controlul bugetar care se realizeaza la trei nivele: politic
(exercitat de Parlament), administrativ (realizat de catre Guvern prin organisme
specializate ale Ministerului Finatelor) si jurisdictional (exercitat de Curtea de Conturi,
numita de Parlament) .
[1]
Legea Finantelor Publice nr. 72 din 12 iulie 1996
Bibliografie
Inceu Adrian, Pop Florin, Lazar Dan, - Elemente de finante publice, C.F.C.I.D.,
Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2000