Supor - Curs - Finante Locale - 2023

Finanțe locale (draft) Cigu Elena
ELENA CIGU
FINANŢE LOCALE
Page0
Cuprins
1. Concepte şi abordări privind finanţele publice locale ......................................................................................... 2

1.1. Conceptul de finanţe publice locale şi funcţiile acestora .................................................................................. 2
1.2. Subsistemul finanţelor publice locale şi corelaţiile sale cu celelalte elemente ale sistemului financiar public
................................................................................................................................................................................ 11
1.3. Arhitectura instituţională specifică manifestării finanţelor publice locale ...................................................... 15
1.4 Bugetul local – expresie sintetică a finanţelor publice locale .......................................................................... 19
1.5 Apariţia şi consacrarea finanţelor publice locale în România ......................................................................... 24
2. Autonomia locală şi descentralizarea – aspecte financiare ............................................................................... 34

2.1. Autonomia administraţiei publice locale şi implicaţiile sale pentru guvernarea colectivităţilor
subnaţionale .......................................................................................................................................................... 34
2.2. Aspecte financiare ale descentralizării ............................................................................................................ 46
2.3 Indicatori de măsurare a autonomiei financiare ............................................................................................... 54
3. Veniturile bugetelor locale.................................................................................................................................... 58

3.1 Sfera și clasificarea veniturilor bugetelor locale .............................................................................................. 58
3.2 Indicatori de caracterizare a veniturilor bugetelor locale ................................................................................. 69
3.3 Impozitele şi taxele locale ................................................................................................................................ 71
3.3.1 Impozitul şi taxa pe clădiri ........................................................................................................................ 74
3.3.2 Impozitul şi taxa pe teren ......................................................................................................................... 79
3.3.3 Impozitul asupra mijloacelor de transport ............................................................................................... 83
3.3.4 Taxe locale pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor ...................................................... 86
3.4 Veniturile nefiscale ale bugetelor locale .......................................................................................................... 89
3.5. Surse alternative de formare a veniturilor bugetelor locale............................................................................. 90
4. Cheltuielile publice locale ................................................................................................................................... 107

4.1. Sfera de cuprindere a cheltuielilor publice locale ......................................................................................... 107
4.2 Indicatori de caracterizare a cheltuielilor publice locale ................................................................................ 116
4.3 Cheltuielile din cadrul secţiunii de funcţionare din bugetele locale............................................................... 118
4.4 Achiziţiile publice şi impactul lor asupra cheltuielilor din bugetele locale ................................................... 125
4.5 Finanţarea investiţiilor în secţiunea de dezvoltare a bugetelor locale ............................................................ 131
5. Procesul bugetar local ......................................................................................................................................... 133

5.1 Principiile bugetelor locale ............................................................................................................................. 133
5.2 Elaborarea şi adoptarea bugetelor locale ........................................................................................................ 137
5.3 Execuţia bugetelor publice locale ................................................................................................................... 149
5.4. Reflectarea reglementării procesului bugetar în echilibrarea veniturilor şi cheltuielilor locale ......... 157
6. Reglementări privind criza financiară și insolvența unităților administrativ-teritoriale ............................ 163

6.1 Criza financiară şi managementul acesteia la nivel local .......................................................................... 163
6.2 Insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale şi planul de redresare .................................................... 165
7. Evidența și controlul financiar la nivelul unităților administrativ-teritoriale .............................................. 168

7.1. Evidenţa veniturilor şi cheltuielilor la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale ............................... 168
7.2 Forme de control aplicabile finanţelor locale............................................................................................. 170
Bibliografie selectivă ............................................................................................................................................... 179

Page1
Concepte şi abordări
privind finanţele
publice locale 1
1.1. Conceptul de finanţe publice locale şi funcţiile acestora

Problematica finanţelor publice, implicit a finanțelor publice locale, este strâns legată de apariţia şi
manifestarea banilor şi a statului, fiind fundamentată obiectiv pe maniera concretă de desfăşurare a
vieţii economico-sociale, în care nevoile individuale coexistă cu cele generale. Conştientizarea de către
membrii societăţii a unor nevoi care nu puteau fi gestionate individual, impunând asumarea lor de către
autorităţile publice, a condus la necesitatea mobilizării şi alocării/utilizării corespunzătoare a unor
resurse financiare, procesele specifice exprimând ceea ce numim generic finanţe publice. În raport cu
specificul nevoilor sociale de satisfăcut şi cu competenţa autorităţilor implicate, poziţionarea acestor
procese şi relaţii economico-financiare la diferite nivele administrative, cu participanţi diferiţi,
generează diferenţierea finanţelor administraţiei centrale (finanţele statului sau finanţe publice
centrale) de finanțele autorităţilor locale (finanţele unităţilor administrativ-teritoriale sau finanţe
publice locale).
Privind din perspectiva concentrării acestor relaţii financiare publice în bugetele corespunzătoare,
pentru întreaga perioadă a Antichităţii şi a Evului Mediu se remarcă permanenţa bugetelor locale şi
preexistenţa lor faţă de bugetul centralizat al statului (care apare odată cu concentrarea acestor
colectivităţi în forma statală), factor care a determinat ca orientarea construcţiei sistemelor bugetare
publice să se realizeze de la bază spre vârf (Oprea, 2011, p. 88). Aşa cum se remarcă în literatura de
specialitate, „comuna a reprezentat o unitate administrativ-teritorială care în unele spaţii teritoriale a
precedat organizarea statului” (Voinea, 2008, p. 11), presupunând, aşadar, şi prezenţa unor relaţii
financiare de redistribuire adecvate. În perioada precapitalistă şi în capitalismul timpuriu, „bugetele”
unităţilor administrativ-teritoriale, dar nu numai, erau adesea desemnate cu termenul de „cutii” (cutia
oraşului, a judeţului, a milei, a breslei etc.), reflectând relaţii financiare de redistribuire la acest nivel.
În ţara noastră, progrese în cristalizarea şi ordonarea finanţelor publice locale, respectiv trecerea de la
Page2
listele de venituri şi cheltuieli de genul „sămilor visteriei” la consacrarea bugetelor publice în

accepţiunea lor modernă s-au realizat odată cu adoptarea Regulamentelor Organice. Aceste acte au
consacrat delimitarea sferei finanţelor locale în cadrul finanţelor publice (generic, ale statului),
stabilindu-se şi sursele de venituri ale bugetelor locale. Fondul propice al cristalizării şi evoluţiei
moderne a bugetelor publice (inclusiv locale) a fost reprezentat global de evoluţia generală a organizării
şi a relaţiilor politice, un reper esenţial fiind în acest sens reprezentat de Unirea Principatelor, prin dubla
alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Complexitatea crescândă a relaţiilor social-politice a fost însoţită de o
complexitate în creştere a relaţiilor financiare şi îndeosebi a celor de natură bugetară, corespondent
noului nivel de dezvoltare al societăţii. Un aport deosebit la consacrarea finanţelor publice moderne,
respectiv la consolidarea bugetului ca act public şi ca fond utilizabil pentru satisfacerea nevoilor publice
l-au avut, în contextul reformelor iniţiate de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, legea rurală din anul
1864, considerată una dintre cele mai controversate măsuri legislative ale timpului şi procesul de
modernizare statală, iniţiat în acelaşi an. Promulgarea legilor referitoare la organizarea administraţiei,
între care legea comunală a ocupat un loc important, a consacrat administraţia locală (la nivelul
comunelor rurale, conduse de primari, al plăşilor, conduse de subprefecţi sau pretori, respectiv al
judeţelor, conduse de către Prefecţi), reprezentată prin consilii alese pe baza votului cenzitar,
consolidând nevoia de bugete locale mai consistente şi antrenând astfel noi relaţii financiare la nivel
local.
Din perspectiva ştiinţei financiare, se afirmă că în concepţie modernă finanţele publice locale vizează
activitatea administraţiilor locale în calitatea lor de utilizatoare a unor tehnici speciale, financiare, cum
ar fi: bugetul, taxele, impozitele, alocaţiile, cheltuielile, împrumuturile etc. (Duverger, 1978, pp. 31 –
38).
Gaston Jèze (1936, p. 2) precizează cu privire la etimologia cuvântului finanţe că “[…] vine de la cuvântul
latin finis care înseamnă sfârşit, termen. În materie de drept, cuvântul finis marchează sfârşitul
operaţiunilor juridice, adică efectuarea plăţii. În felul acesta, cuvântul finis a dat naştere la o serie
întreagă de expresii vizând plata unor sume de bani. Finanţele publice vizează banii publici şi, prin
extindere, achiziţionarea, administrarea şi utilizarea banilor publici”. Conform acestuia, finanţele
publice au trei “obiecte” esenţiale, legate de bani: cheltuielile (determinarea destinaţiilor şi a
cuantumului acestora); veniturile (determinarea surselor şi a cuantumului acestora); şi aplicarea
veniturilor la cheltuieli (balansarea veniturilor cu cheltuielile bugetare). Aceste demersuri tipice sunt
poziţionate de Jèze în contextul imperativului de îndeplinire de către stat, provincii şi comune, ca forme
de organizare în societate, a sarcinilor care le revin şi pentru care sunt necesare în mod obiectiv
mijloace materiale şi băneşti adecvate, acoperitoare.
Page3
Potrivit lui Adolf Wagner (1909, p. 15), ştiinţa finanţelor este „...ştiinţa economiei administrate de stat
sau de un corp public (cu administraţie autonomă) în vederea procurării şi utilizării bunurilor (în special
a banilor) care le sunt necesare pentru funcţiile lor de comunităţi economice obligatorii”.
Francesco Saverio Nitti considera că ştiinţa financiară caută modalităţile după care statul şi puterile
locale procură bogăţiile material necesare existenţei şi funcţionării lor, precum şi modalităţile lor de
utilizare. Cu alte cuvinte, ştiinţa financiară studiază activitatea economică a statului şi a organelor
colective, comune, provincii, departamente etc. (Văcărel, 2003, p. 36 după Saverio Nitti, 1904).
Privind din perspectiva finalităţii activităţii financiare publice (implicit locale), George N. Leon afirma că
„activitatea economică, aranjată după o ordine anumită, care urmăreşte procurarea şi întrebuinţarea de
bunuri pentru nevoile colective se numeşte economie financiară, iar studiul economiei financiare se
numeşte ştiinţă financiară” (Leon, 1925, 1930, pp. 5-6). Ion Răducanu considera că statul şi celelalte
corporaţii politice publice (ţinuturile, judeţele şi comunele) trebuie să ducă o gospodărie deosebită care
să le dea mijloacele economice pentru îndeplinirea atribuţiunilor lor într-o anumită societate. „Această
gospodărie este obiectul ştiinţei financiare; gospodăria aceasta se numeşte economie financiară publică
sau finanţe, ea este gospodăria organizaţiunilor publice, subiectul ei este guvernul, iar ştiinţa financiară
este ştiinţa acestei gospodării... Ştiinţa financiară ne dă regulile şi principiile după care Statul şi celelalte
organizaţiuni publice subordonate sau supraordonate lui îşi procură, administrează bunurile economice
şi mai ales banii într-o epocă unde predomină schimbul în viaţa economică” (Răducanu, 1939, pp. 5-6).
După al doilea război mondial, ştiinţa finanţelor a cunoscut abordări mult mai complexe. În cadrul clasic
al valorilor şi instituţiilor liberale, finanţele publice aveau ca obiect finanţarea serviciilor statului (sau ale
altor colectivităţi publice), preocuparea principală vizând modalităţile (economicoase) şi tehnicile de
asigurare a resurselor necesare furnizării bunurilor publice minimale (regaliene), iar reprezentanţii
naţiunii autorizau simultan cheltuielile şi veniturile, asigurând echilibrul bugetului, ca principiu politic în
sens deplin. Această concepţie clasică asupra finanţelor publice, bazată pe considerente politice, s-a
transformat atunci când considerente economice şi sociale au condus la extinderea semnificaţiilor
bugetului de stat, care a fost interpretat ca instrument de intervenţie publică, finanţele publice
îmbrăcând “întreaga viaţă economică şi socială a naţiunii şi devenind un element al planificării
economice şi sociale” (Văcărel, 2003, p. 37 după Grand Larousse enciclopédique en dix volumes, tome
cinquième, Librarie Larousse, Paris).
Perioada modernă a consacrat delimitarea clară a finanţelor publice locale şi ştiinţei corespondente în
raport cu celelalte ştiinţe, considerându-se (Honadle, Costa, Cigler, 2004, p. 12) că acţiunile care se află
sub controlul oficialilor locali sau sunt întreprinse de aceştia au efecte majore asupra finanţelor publice.
Page4
În literatura actuală, finanţele publice locale sunt tratate ca “o parte componentă a finanţelor publice,
alături de finanţele publice ale administraţiei centrale de stat, ce exprimă relaţiile economice prin care
se mobilizează şi utilizează resurse băneşti la nivelul unităţilor administrative-teritoriale pentru
satisfacerea unor cerinţe colective reprezentate de învăţământ, cultură, asistenţă socială, servicii
publice, dezvoltare locală” (Voinea, 2008, p. 28).
Finanţele publice locale se individualizează în cadrul finanţelor publice prin anumite trăsături (Voinea,
2008, pp.28-29 ):
a) Relaţiile economice prin care se mobilizează, repartizează şi utilizează resursele financiare la nivel
local se exprimă în formă bănească. Între raporturile economice prin care se mobilizează, repartizează şi
utilizează resurse băneşti şi procesele în formă materială se manifestă relaţii de interconexiune.
Procesele materiale generează raporturi economice exprimate în bani prin care se formează şi utilizează
fonduri băneşti, iar acestea la rândul lor influenţează asupra proceselor materiale.
b) Finanţele publice locale exprimă un transfer de valoare ce se realizează între participanţii la relaţiile
economice prin care se constituie şi utilizează fonduri băneşti la nivel local. Astfel, se modifică
patrimoniul deţinut de participanţii la relaţiile economice de mobilizare şi repartizare a fondurilor
băneşti, respectiv de persoanele juridice, persoanele fizice şi autorităţile administraţiei publice locale
deoarece participarea prin impozite şi taxe la bugetul local, contribuie la reducerea disponibilităţilor
băneşti şi a puterii de cumpărare la persoanele fizice sau juridice şi la creşterea puterii de cumpărare a
unităţii administrativ-teritoriale.
c) Transferul de valoare prin finanţele locale se realizează, fără o contraprestaţie directă şi imediată,
ceea ce înseamnă că persoana fizică sau juridică de la care se transferă resurse băneşti sub formă de
impozite şi taxe la bugetul local nu primeşte în mod direct şi imediat un echivalent în bunuri și servicii.
Transferul de valoare fără o contraprestaţie directă şi imediată realizat în cadrul finanţelor publice
locale nu presupune o anumită corelaţie între contribuţiile prin impozite şi taxe şi sumele de care
beneficiază o persoană fizică sau juridică de la bugetul local.
d) Transferul de valoare prin intermediul finanţelor locale urmăreşte satisfacerea unor cerinţe colective
reprezentate prin servicii publice furnizate de administrația publică locală cum sunt cele privind
învăţământul, cultura, ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială, servicii publice şi dezvoltare.
Evoluţia finanţelor publice locale este strâns legată de cea a autonomiei locale, a cărei efectivitate
impune în mod necesar reglementarea şi asigurarea unei minime “independenţe financiare” (bugetare)
a colectivităţii subnaţionale. Realizarea practică a autonomiei decizionale locale este condiţionată de
înfăptuirea corelată a autonomiei financiare, iar acceptarea “mega-tendinţei” de descentralizare (şi
Page5
implicit autonomie) locală ca vector al dezvoltării în profil teritorial conduce la amplificarea sferei şi la
diversificarea formelor de manifestare a finanţelor publice locale. Finanţele publice locale au menirea
primară de a concentra (mobiliza) şi repartiza în condiţii de echilibru resursele, respectiv fondurile
băneşti necesare desfăşurării activităţii socio-economice pe plan local, susţinând şi stimulând această
activitate, în scopul mediat al dezvoltării generale a comunităţii locale. Totodată, autonomia financiară
locală, care constituie garanţia unei autonomii administrative reale, oferă şi premisele necesare
satisfacerii particularizate a necesităţilor sociale diferite ale comunităţilor subnaţionale, în procesul de
furnizare a bunurilor publice, conectându-se efortul, capacitatea şi performanţa financiară locală cu
preferinţele cetăţenilor în materia utilităţilor în cauză. În România, autonomia financiară a unităţilor
administrativ-teritoriale, prefigurată constituţional din anul 1991 şi legal din anul 1994 (prin
reglementarea impozitelor şi taxelor locale), a fost consolidată odată cu adoptarea Legii nr. 189/1998
privind finanţele publice locale şi a căpătat noi valenţe prin reglementările adoptate în ultimii ani (mai
ales 2006 și 2010), bugetele publice corespondente înregistrând mutaţii corespunzătoare (Fîrţescu,
2010, pp. 285-286).
Din perspectiva reflectării relaţiilor financiare publice locale în bugete publice corespondente, se poate
constata, corelativ tendinţei enunţate, o extindere a sferei acestor acte juridice şi instrumente de
gestiune economico-financiară la nivel local. Astfel, fluxurile financiare locale se regăsesc în bugetul
unităţii administrativ-teritoriale, bugetul instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele
locale, bugetul instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor externe
nerambursabile sau bugetul împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata
dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele locale şi care provin din:
împrumuturi externe contractate de stat şi subîmprumutate autorităţilor administraţiei publice locale
şi/sau agenţilor economici şi serviciilor publice din subordinea acestora; împrumuturi contractate de
autorităţile administraţiei publice locale şi garantate de stat; împrumuturi externe şi/sau interne
contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale.
Organizarea distinctă a finanţelor publice locale, în consonanţă cu cerinţele normative şi cu raţiunile

principiilor descentralizării, subsidiarităţii şi autonomiei locale, permite degrevarea finanţelor
administraţiei centrale de o seamă de cheltuieli bugetare, reducerea numărului şi amplorii fluxurilor
băneşti între cele două paliere administrative (central şi local) şi asigură premise favorabile pentru o mai
clară urmărire a modului în care sunt utilizate resursele financiare din fondurile bugetare constituite.
Principial, finanţele locale sunt de natură să asigure o satisfacere mai eficientă a cerinţelor de bunuri
publice în profil teritorial, pe de o parte pentru că decidenţii locali pot cunoaşte mai bine potenţialul şi
preferinţele locale, iar pe de altă parte, pentru că cetăţenii pot controla mai bine prin vot “guvernarea
locală”, în general controlul opiniei publice având şanse mai mari de reuşită la acest nivel (de exemplu,
pe calea participării în procesul decizional bugetar sau a informării publice, mecanisme care sunt
Page6
teoretic mai simplu de valorificat în relaţia cu autoritatea locală şi din raţiunea apropierii spaţiale).
Exprimarea adecvată a manifestării finanţelor publice locale în contextul practicării descentralizării,

subsidiarităţii şi autonomiei administrative a colectivităţilor subnaţionale trebuie regăsită în conceperea
şi implementarea unor politici locale eficiente, rezultate din asumarea unei atitudini proactive a
actorilor implicaţi. O imagine de ansamblu privind manifestarea finanţelor publice locale şi conceperea,
respectiv implementarea politicilor la acest nivel este prezentată în figura de mai jos.
Figura nr. 1.1: Cadrul generic de manifestare a finanţelor locale în condiţii de autonomie
FORMULEAZĂ DEZVOLTĂ PROGRAME ATRAGE RESURSE

POLITICA Dezvoltă programe Impozite/Taxe
Elaborarea/adoptarea pentru implementarea Vărsăminte
politicii financiare locale politicilor Venituri din exploatarea
pe baze ştiinţifice bunurilor publice
Transferuri
Subvenţii
Penalităţi/amenzi
ANTICIPEAZĂ SCHIMBĂRILE Donaţii
Demografice Ajutoare
Politice Sponsorizări
Economice etc. Împrumuturi
Etc.
CE
face administraţia publică
locală cu propriile resurse ABSOARBE RESURSELE
Utilizează resursele
financiare atrase pentru
furnizarea de bunuri publice
CÂT DE BINE locale
gestionează resursele
GESTIONEAZĂ RESURSELE
Gestionarea bugetului local/
NIVELUL CURENT DE Management financiar al
ACTIVITATE colectivităţii subnaţionale
(venituri, cheltuieli, sold)
Sursa: prelucrare după Honadle, Costa , Cigler, 2004, p. 12, adaptată după Honadle, pp. 575-580
Problema care rămâne de studiat este până unde se poate întinde autonomia financiară, cu alte
cuvinte, cât să reprezinte centralizarea şi cât descentralizarea în domeniul finanţelor publice locale,
raport care este determinat atât obiectiv (de exemplu, prin rezonanţa teritorială a nevoilor sociale şi
bunurilor publice corespondente), cât şi subiectiv (de exemplu, prin concepţia asumată privind forma
dezirabilă a puterii publice sau nevoia şi limitele “identităţii locale”). În prezent, sfera finanţelor publice
locale este destul de extinsă, ca urmare a tendinţelor şi proceselor de regrupare a relaţiilor
administrative către palierele intermediare de guvernare, în spiritul regionalizării, descentralizării,
subsidiarităţii etc., respectiv al „noului management public” (Bercu, 2009, p. 43; Hinţea, 2011), această
magnitudine a „guvernelor locale” determinând corespondent şi o concentrare a formării şi utilizării
fondurilor băneşti la acest nivel.
Page7
Sfera de manifestare a finanţelor publice locale poate fi pusă în discuţie atât în sens restrâns (relaţiile
financiare specifice bugetului local), cât şi în sens larg (incluzând finanţele instituţiilor publice locale, ale
regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale constituite cu aportul autorităţilor administraţiei publice
locale). Vom avea în vedere în principal sensul restrâns al finanţelor publice locale, exprimat sintetic
prin bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, făcând însă trimiterile cuvenite şi la finanţele publice
ale instituţiilor, regiilor autonome şi societăţilor comerciale locale.
Menirea socială a finanţelor publice locale este exprimată de funcţiile şi rolul asociat acestora,
surprinzând aspecte de distribuţie a veniturilor şi averilor între diverşii participanţi la relaţiile sociale,
aspecte de urmărire şi evaluare a fluxurilor financiare şi proceselor corespondente (consum, producţie,
circulaţie, repartiţie), precum şi elemente specifice stimulare sau inhibare a anumitor activităţi socio-
economice de rezonanţă locală, în limitele sarcinilor şi competenţei autorităţilor publice locale. Regăsite
ca o componentă importantă a finanţelor publice, finanţele locale îndeplinesc şi ele, la scală
corespunzătoare, funcţiile tradiţional atribuite acestora, precum cea de repartiţie, cea de control şi, în
manieră mai specifică şi limitată, o funcţie de reglare socio-economică.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice locale, având ca finalitate asigurarea suportului financiar şi
materializării competenţelor de drept public ale autorităţilor locale, se exprimă în două faze
intercorelate, cu desfăşurare concomitentă şi continuă, în care fiecare dintre ele joacă atât rol de factor
determinant, cât şi de factor determinat: faza de constituire a fondurilor financiare publice locale şi faza
de distribuire a acestora.
Faza de constituire a fondurilor financiare publice locale exprimă procesele de mobilizare a resurselor
băneşti la dispoziţia autorităţilor administrative de la acest nivel, sub forme ale prelevărilor fiscale
(impozite şi taxe locale) sau nefiscale (vărsăminte, transferuri interadministrative, împrumuturi, venituri
din privatizări, donaţii, sponsorizări, dobânzi, penalităţi, amenzi etc.). Dimensiunile fondurilor de
constituit sunt condiţionate în principal de nevoile de cheltuieli publice ce ar trebui efectuate în cea de-
a doua fază a repartiţiei, pe de o parte, iar pe de altă parte de baza/starea economică locală.
Constituirea fondurilor publice locale se realizează cu resurse provenite din toate sectoarele: public,
privat, mixt, în proporţii diferite, în raport cu capacitatea celor vizaţi de a contribui şi criteriile de politică
fiscală asumate/reglementate. În acest proces al mobilizării resurselor, se atrage la bugetele locale o
anumită parte din acumulările băneşti realizate de agenţii publici şi privaţi în economia locală, impozite
şi taxe de la populaţie, venituri din exploatarea bunurilor publice, la care se adaugă (la nevoie) resursele
financiare de echilibrare a bugetelor locale (provenite, în special, din bugetul de stat), alte categorii de
transferuri interadministrative (de exemplu, transferuri de regularizare sau de întrajutorare),
Page8
împrumuturi, donaţii, sponsorizări etc. În asemenea condiţii, redistribuirea resurselor financiare şi

dezvoltarea economico-socială în profil teritorial nu se limitează la resursele generate, mobilizate şi

repartizate în jurisdicţia locală, colectivitatea locală neputând funcţiona “închis”, ci angajează şi sume
provenite din bugete publice, fonduri sau resurse private, respectiv participanţi din afara colectivităţii
(inclusiv externi). Sub aspectul resurselor de echilibrare, în planul Uniunii Europene se constată (Oprea,
2011, p. 142) o tendinţă de trecere în plan secund a sistemului de transferuri interadministrative,
concomitent cu cedarea unor surse de venit mai consistente autorităţilor locale, dar care ar trebui
considerată prudent, luând în calcul factori de influenţă particularizaţi pe diferite state, precum gradul
de dezvoltare economică, conjunctura economico-socială, solidaritatea naţională, gradul de cultură,
instrucţie sau civilizaţie al naţiunii respective (din care derivă responsabilitatea individuală şi colectivă
faţă de exploatarea efortului financiar local sau naţional) etc.
În faza de distribuire, fondurile constituite şi repartizate pe destinaţii sunt dirijate spre utilizarea
propriu-zisă în activităţi publice. Dimensiunile înfăptuirii acestei faze a repartiţiei financiare publice
locale sunt în mod firesc condiţionate de nivelul realizărilor concrete din faza constituirii, context în care
se relevă şi importanţa gradului de colectare a veniturilor bugetare locale, dependent de gradul de
conformare al contribuabililor la plata impozitelor şi taxelor şi posibil de interpretat ca o măsură
(parţială) a performanţelor administrative locale. Formele sub care se înfăptuieşte această fază a
funcţiei de repartiţie a finanţelor publice locale sunt reprezentate de cheltuielile bugetelor locale,
pentru diferite activităţi de interes şi rezonanţă la acest nivel (servicii publice generale, ordine publică,
educaţie, cultură, religie, recreere etc.), reprezentând, după caz, cheltuieli curente şi cheltuieli de
capital. Modul în care opţiunile publice locale configurează distribuirea în această fază a repartiţiei a
fondurilor mobilizate nu este indiferent proceselor ulterioare de mobilizare, care pot fi potenţate diferit
(de exemplu, prin manevrarea raportului dintre cheltuielile curente şi cele de capital).
În principiu, funcţia de repartiţie financiară publică a finanţelor locale angrenează resursele create de
diferiţii participanţi în jurisdicţia respectivă, în activităţi de manifestare, interes sau subordonare locală,
dar integrarea colectivităţilor locale în organizarea etatică determină şi redistribuirea de resurse cu altă
arie de formare (a altor colectivităţi locale, naţională sau internaţională), pe calea transferurilor între
unităţi administrativ-teritoriale, a celor pentru echilibrare, a împrumuturilor sau ajutoarelor etc. În
manieră similară, cheltuielile efectuate la nivelul bugetelor locale ar trebui să se răsfrângă principial
doar asupra jurisdicţiei autorităţilor care le efectuează, dar complexitatea funcţionării statului şi
particularităţile unor bunuri publice (precum infrastructura, de exemplu), impun ca redistribuirea să
urmeze o arie mai largă (inter-municipală sau regională).
Prin funcţia de control atribuită finanţelor publice locale, este desemnată capacitatea acestora de a
mijloci exercitarea controlului bănesc asupra utilizării fondurilor financiare destinate funcţionării şi
Page9
dezvoltării economico-sociale a unităţilor administrativ-teritoriale, în scopul general al prevenirii unor

utilizări necorespunzătoare şi al identificării şi reparării eventualelor pagube deja create. Suportul

obiectiv al manifestării funcţiei de control în cadrul finanţelor publice locale este asigurat de
manifestarea funcţiei de repartiţie cu cele două faze ale sale, pentru care exercitarea controlului este
indispensabilă şi poate crea, la rândul său, noi forme de manifestare (de exemplu, recalcularea unor
obligaţii fiscale la bugetul local). În practicarea sa însă, sunt întâlnite multe elemente de ordin subiectiv,
precum cele privind alegerea metodelor şi tehnicilor de contriol, a momentului efectuării acestuia, a
stabilirii cuantumului sancţiunii etc. Funcţia de control a finanţelor publice locale are o sferă de
cuprindere mult mai largă decât funcţia de repartiţie a acestora, deoarece vizează, pe lângă constituirea
şi repartizarea fondurilor locale şi procesele de consum, producţie şi circulaţie implicate.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor locale decurge din faptul că fondurile locale de resurse
financiare aparţin unităţilor administrativ-teritoriale şi acestea sunt interesate în asigurarea resurselor
financiare necesare acoperirii nevoilor comunităţii, dirijarea resurselor respective cu luarea în
consideraţie a priorităţilor stabilite (adoptate), utilizarea resurselor în condiţii de eficienţă maximă,
economică şi socială. Faptul că aceste fonduri financiare publice materializează o bună parte din
produsul intern brut constituie un argument în plus care pledează pentru organizarea şi derularea unui
control riguros asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare
publice. Controlul şi auditul financiar favorizează luarea de măsuri care adaugă un plus de valoare
patrimoniului public, împiedică irosirea avutului public, previne efectuarea de cheltuieli ilegale,
inoportune sau ineficiente.
Fondurile care se formează şi se repartizează prin relaţiile financiare publice locale, respectiv
întrepătrunderea specifică dintre fluxurile financiare aferente lor şi cele materiale corespunzătoare,
constituie suportul obiectiv pentru manifestarea unui rol activ al finanţelor locale în dezvoltarea
economică şi socială a colectivitătilor subnaţionale, evidenţiind calitatea finanţelor publice locale de
pârghie prin intermediul căreia se poate exercita o influenţă dezirabilă asupra construcţiei şi dinamicii
economice şi social-culturale la acest nivel.
Similar categoriilor economico-financiare ce aparţin finanţelor publice centrale (bugetului, impozitelor,

cheltuielilor), dar la scală mai redusă şi cu accente specifice, finanţele publice locale pot asuma o funcţie
de reglare a activităţilor economico-sociale la acest nivel, realizabilă principial prin manevrarea
adecvată a impozitelor şi cheltuielilor locale. Pentru această ultimă funcţie, limitele apar prin faptul că
particularităţile de îndeplinire derivă din faptul că sarcina macro-stabilizării economice este logic
asociată nivelului central de guvernare, iar pârghiile financiare şi fiscale cele mai adecvate de îndeplinire
(de exemplu, impozitele pe venit şi cele indirecte, cheltuielile pentru asistenţă socială) sunt, de
principiu, sub competenţa decizională a acestui palier de guvernare. Cu toate acestea, îndeplinirea
Page10
acestei funcţii a finanţelor publice locale se află în strânsă legătură cu autonomia locală (administrativă
şi financiară), care nu trebuie interpretate pasiv, în sensul unor simple drepturi de gestionare a
diverselor activităţi de rezonanţă locală, ci proactiv, ca o posibilitate de a exprima capacitatea de
inovare, creativitatea şi dezvoltarea personalizată a colectivităţii administrativ-teritoriale. Se poate
invoca în acest sens posibilitatea autorităţilor locale de a încuraja (prin exonerări fiscale, parteneriate,
crearea de infrastructură adecvată etc.) realizarea de investiţii în propria jurisdicţie, cu impact atât în
ocuparea forţei de muncă şi în planul veniturilor ulterioare ale bugetelor locale, cât şi în cel al dezvoltării
locale generale. Similar, dar adaptată conţinutului proceselor specifice, are loc şi intervenţia reglatoare
prin cheltuielile publice, considerată o variabilă financiară cu impact asupra mărimii consumului total, al
cererii agregate şi prin acesta asupra ofertei (Filip, Voinea, 2002, p. 40).
Un bun exemplu, în context, se referă la modul de interpretare a veniturilor locale rezultate din cote
defalcate ale unor venituri ale bugetului central, despre care se afirmă uneori că nu sunt venituri
“proprii” ale bugetelor locale şi nu permit aşadar obţinerea de venituri marginale, deşi legislaţia le
tratează ca atare. Subliniem că atât timp cât baza impozabilă pentru aceste prelevări fiscale se creează
în jurisdicţia locală şi poate fi influenţată în consecinţă prin “politici locale”, iar atribuirea sumelor
colectate se bazează pe criterii şi procentaje legal prestabilite, veniturile respective trebuie tratate ca
venituri locale, diferenţiindu-se de alte categorii (de exemplu, de impozitele locale pe avere) doar prin
tehnica mobilizării lor, ale cărei raţiuni sunt fundamentate pe existenţa discrepanţelor locale, pe
solidaritatea colectivităţii statale şi pe coerenţa politicii fiscale.
1.2. Subsistemul finanţelor publice locale şi corelaţiile sale cu

celelalte elemente ale sistemului financiar public
Complexitatea sistemului financiar rezidă în conţinutul său, fiind interpretat ca un sistem de relaţii
economice, în expresie bănească, prin care se vehiculează resurse financiare, ca un sistem de instituţii,
ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie şi ca un sistem de planuri
financiare (instrumente de conducere şi reglare), care reflectă anumite procese prevăzute a se produce
în economie (Filip, Voinea, Mihăescu, ş.a., 2002, p. 73). Astfel, aceste componente sau categorii
financiare sunt caracterizate prin acele „legături organice care-i imprimă un caracter unitar, de sistem”
(Filip, ş,a., 2010-2011, p. 34). Evoluţia societăţii româneşti democratice, începând cu sfârşitul anului
1989, a presupus reconsiderarea sistemului financiar public odată cu organizarea administraţiei publice
pe baza principiilor autonomiei locale, descentralizării şi deconcentrării (Constituţia României, art. 120
alin. 1). În acest context, în cadrul general al sistemului financiar public s-a conturat ca şi sistem specific,
extrem de complex, subsistemul finanţelor publice locale, definit ca ansamblu de procese şi relaţii
financiare la care participă autorităţile administraţiei publice locale, pe de o parte, şi persoane fizice sau
Page11
juridice, pe de altă parte, pentru constituirea şi distribuirea sau utilizarea de fonduri băneşti necesare
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale publice.
După unele opinii, „finanţele publice locale reprezintă o parte componentă a finanţelor publice alături
de finanţele publice ale administraţiei centrale de stat, ce exprimă relaţiile economice prin care se
mobilizează şi utilizează resurse băneşti la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale pentru satisfacerea
unor cerinţe colective reprezentate de învăţământ, cultură, asistenţă socială, servicii publice, dezvoltare
locală” (Voinea, 2008, p. 28). Astfel, finanţele publice locale reprezintă un subsistem din cadrul
sistemului financiar, care se individualizează din punct de vedere al modului de formare a resurselor
precum şi pe planul cerinţelor care se pot satisface la nivelul localităţilor. În calitate de componentă a
sistemului financiar, finanţele publice locale au o serie de interdependenţe cu celelalte componente ale
sistemului financiar (Voinea, suport de curs 2011-2012, p. 4).
Figura nr. 1.2. Interdependențele finanţelor locale cu alte componente ale sistemului financiar
Sursa: Voinea, suport de curs 2011-2012, p. 4
Principalele interrelaţii se manifestă între finanţele publice locale şi finanţele administraţiei centrale de
stat, deoarece autorităţile administraţiei publice locale la care veniturile proprii nu acoperă cheltuielile
prevăzute în bugetul propriu beneficiază de cote defalcate din TVA şi de transferuri. De asemenea, în
corelaţie cu bugetul de stat, ca efect al procesului de descentralizare, implicarea bugetului local în
Page12
mobilizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor publice a crescut şi implicit cea a bugetului de stat s-a
diminuat în favoarea bugetelor locale. În aceste condiţii, creşterea semnificativă a bugetelor locale
reflectă importanţa crescută a acestora în sistemul financiar public ca urmare a autonomiei de care
dispun autorităţile locale în satisfacerea interesului public local. Din aceste considerente, bugetul local
deţine o greutate specifică importantă în bugetul general consolidat fiind devansat de bugetul de stat şi
urmat de bugetul asigurărilor sociale de stat.
În contextul existent, finanţele publice locale se deosebesc de finanţele publice prin anumite trăsături
(Voinea, 2008, pp. 29-30):
§ fondurile băneşti se constituie şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale;
§ fondurile băneşti depind de împărţirea administrativ-teritorială a unui stat deoarece se

mobilizează şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale;
§ formele de participare prin impozite şi taxe la constituirea fondurilor băneşti locale sunt
dependente de materia impozabilă şi de obiectele asupra cărora se aplică impozite şi taxe locale;
§ contribuabilii de impozite şi taxe locale pot fi persoanele fizice şi juridice prevăzute de legi
generale sau prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale;
§ fondurile băneşti ce se constituie şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale se

administrează de autorităţile administraţiei publice locale;
§ resursele financiare ce se mobilizează şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale

depind de competenţele şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale. Competenţele şi
atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale se stabilesc numai prin lege. Exercitarea
competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin lege revine autorităţilor administraţiei publice locale care se
găsesc cel mai aproape de cetăţean.
Interrelaţii apar şi prin prisma faptului că firmele private plătesc impozit pe clădiri, impozit pe terenuri şi
taxe locale către bugetele locale pentru serviciile publice locale de care beneficiază. Firmele cu capital
de stat şi regiile autonome locale plătesc impozit pe profit la bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale. De asemenea, autorităţile administraţiei publice locale pot contracta împrumuturi prin
emisiuni de obligaţiuni municipale şi de la bănci în anumite condiţii.
Funcţionalitatea subsistemului finanţelor publice locale reprezintă o premisă a autonomiei locale.

Astfel, abordarea sa ca şi componentă distinctă este absolut necesară deoarece devine cadrul în care se
manifestă autonomia locală sau altfel spus, reprezintă suportul funcţional al manifestării autonomiei.
Page13
Pe fondul procesului de descentralizare, se produc mutaţii importante în cadrul raportului finanţe

publice – finanţe publice locale prin prisma reconsiderării competenţelor şi a surselor de venit la nivelul
autorităţilor centrale şi a autorităţilor locale, în sensul transferului de competenţe de la nivel central
către cel local şi asigurarea veniturilor pentru acoperirea lor. Astfel, se impune delimitarea clară şi
stabilă a competenţelor autorităţilor publice pe nivele de guvernare şi domenii ale acesteia. Existenţa
paralelismelor administrative, adică autorităţi, organe sau instituţii publice care îndeplinesc atribuţii
similare până la confuzie, fenomen cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de „dublă
întrebuinţare” (Onofrei, 2007, p. 53), presupune o repartizare a veniturilor bugetelor pentru aceleaşi
cheltuieli suportate de bugete publice diferite, astfel încât unele componente bugetare publice se pot
dovedi ineficiente faţă de scopul instituirii lor. În acest cadru, componenta principală a subsistemului
finanţelor publice locale, bugetul local, se constituie ca buget autonom din punct de vedere juridic fiind
elaborat, adoptat şi executat la nivelul autorităţilor publice locale.
Box
Bugetul local intră în corelaţie cu celelalte componente ale subsistemului financiar public (Filip, 2010-2011, pp. 34-
35). Privite în dinamică, ponderea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat în totalul veniturilor şi cheltuielilor
bugetului general consolidat a scăzut, pe când în cazul bugetelor locale, ponderea veniturilor sau a cheltuielilor în
veniturile, respectiv cheltuielile bugetului general consolidate, a crescut Pentru a evidenţia rolul însemnat al
bugetelor locale în sistemul financiar public şi respectiv, creşterea importanţei subsistemului finanţelor publice
locale în perioada 1992-2016, prin comparaţie cu bugetul asigurărilor sociale de stat, observăm că acesta din urmă
şi-a menţinut cu aproximaţie greutatea specifică în bugetul general consolidat de-a lungul timpului, aşa cum se
poate observa în tabelul următor:
Tabelul nr. 1.1: Mărimea şi ponderile veniturilor şi cheltuielilor bugetelor publice raportate la bugetul general
consolidat în România, în perioada 1992-2016
Ani BGC BS BL BASS
Venituri Cheltuieli Venituri BS Cheltuieli BS Venituri BL Cheltuieli BL Venituri BASS Cheltuieli BASS
BGC BGC
Mil. RON Mil. RON Mil. RON % în Mil. RON % în Mil. RON % în Mil. RON % în Mil. RON % în Mil. RON % în
BGC BGC BGC BGC BGC BGC
1992 221,67 249,77 136,39 61,53 162,70 65,14 19,97 9,01 19,94 7,98 46,85 21,14 40,43 16,19
1996 3159,70 3681,00 1837,28 58,15 2373,22 64,47 499,85 15,82 495,52 13,46 591,02 18,70 609,69 16,56
2000 25109,54 28314,05 12034,20 47,93 14916,80 52,68 3344,50 13,32 3.321,70 11,73 5101,60 20,32 5562,70 19,65
2004 70994,62 73423,17 32195,40 45,35 34073,50 46,41 15955,80 22,47 15.540,70 21,17 16167,10 22,77 16166,50 22,02
2008 161266,58 193128,50 61151,00 37,92 80886,40 41,88 43629,10 27,05 42210,20 21,86 32832,6 20,36 33704,60 17,45
2012 193148,2 207922,1 87171,5 45,13 104569,8 50,29 53441,7 27,67 56080,8 26,97 48858,3 25,30 48609,1 23,38
2015 209675,7 210582,9 97868,9 46,68 104322,6 49,54 59955,1 28,59 57653,5 27,38 50425,3 24,05 50121,8 23,80
2016 251819,7 276.080,4 113021,9 44,88 144418,7 52,31 74653,6 29,65 75056,7 27,19 58018,1 23,03 57695,3 20,90
Sursa: prelucrare după date ale Ministerului Finanțelor Publice, cuprinse în Buletinele Ministerului Finanţelor
Publice, http://www.mfinante.gov.ro/execbug.html?pagina=buletin
Conform datelor din tabel, prin veniturile şi cheltuielile mobilizate, bugetele locale reprezintă în anul 2016
aproximativ jumătate din greutatea specifică a bugetului de stat în bugetul general consolidat, ceea ce arată totuşi
Page14
că autorităţile centrale păstrează încă un număr însemnat de competenţe şi atribuţii. De asemenea, datele
cuprinse în tabel arată că şi bugetul asigurărilor sociale de stat a reprezentat, de-a lungul perioadei analizate, o
componentă importantă în sistemul bugetar, comparabilă cu bugetele locale.
1.3. Arhitectura instituţională specifică manifestării finanţelor publice

locale
Desfăşurarea relaţiilor financiare publice la nivel local într-o manieră dezirabilă impune crearea unui
cadru instituţional cu o arhitectură adecvată, care să exprime un raport benefic între tendinţele de
centralizare şi descentralizare. Acest sistem instituţional, care include atât agenţi specializaţi, cât şi
nespecializaţi în activitatea financiară, trebuie să ofere suportul necesar manifestării raţionale a
finanţelor publice locale, fără a le îngreuna nejustificat şi evitând un impact negativ în randamentul
fiscal printr-o „densitate instituţională” prea mare .
În România, există o arhitectură instituţională la nivel local concepută democratic similară celei
centrale, integrând autoritatea deliberativă locală (Consiliul local la nivel de comună, oraş şi municipiu şi
Consiliul judeţean la nivel de judeţ) şi autoritatea executivă (Primarul la nivel de comună, oraş şi
municipiu şi Preşedintele Consiliului judeţean la nivel de judeţ), asociate cu diferite structuri de
specialitate (Comisia de buget, Direcţia de Finanţe Publice Locale, Serviciul Financiar-Contabil etc.).
Executivul local nu este lipsit ca legătură directă de organismul specializat în materia financiară
corespondent Guvernului, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, deoarece prin prevederile legale se
stabileşte că în procesul bugetar local autorităţile deconcentrate ale ministerului enunţat (Direcţiile
Generale Regionale ale Finanţelor Publice) sunt obligate să acorde asistenţă de specialitate în
efectuarea lucrărilor specifice (potrivit reglementării actuale, aceste autorităţi asigură asistenţa tehnică
privind elaborarea şi executarea bugetelor locale, colaborând în acest scop cu autorităţile administrativ-
teritoriale).
Preşedintele Consiliului judeţean exercită funcţia de ordonator principal de credite, care întocmeşte
proiectul bugetului judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare
Consiliului judeţean, în condiţiile şi la termenele prevăzute de lege, urmăreşte modul de realizare a
veniturilor bugetare şi propune Consiliului judeţean adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea
acestora la termen şi iniţiază, cu aprobarea Consiliului judeţean, negocieri pentru contractarea de
împrumuturi şi emisiuni de titluri de valoare în numele judeţului.
Consiliului judeţean, în calitate de autoritate deliberativă, aprobă, la propunerea preşedintelui

consiliului judeţean, bugetul propriu al judeţului, virările de credite, modul de utilizare a rezervei
bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor,
Page15
precum si contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele judeţului,
stabileşte impozite şi taxe judeţene, aprobă documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de

investiţii de interes judeţean, precum şi vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate
privată a judeţului.
Ca autoritate executivă la nivel local, Primarul exercită funcţia de ordonator principal de credite pentru
bugetul local, întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le
supune spre aprobare consiliului local, iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de
împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale, verifică, prin
compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial,
atât a sediului social principal, cât şi a sediului secundar.
Consiliul local în calitate de autoritate deliberativă, aprobă, la propunerea primarului, bugetul local,
virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar,
contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor, precum şi contractarea de datorie publică locală prin
emisiuni de titluri de valoare, în numele unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile legii, stabileşte şi
aprobă impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii, aprobă, la propunerea primarului, documentaţiile
tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes local, în condiţiile legii.
Administrarea veniturilor şi cheltuielilor bugetelor locale se realizează cu implicarea unor servicii sau
compartimente de specialitate, fie din categoria celor deconcentrate (aflate în subordinea Ministerului
de Finanţe), fie organizate la nivelul autorităţilor locale. Astfel, Direcţiile Generale Regionale ale
Finanţelor Publice are următoarele atribuţii, sarcini şi răspunderi:
• desfăşoară ansamblul activităţilor de administrare fiscală a contribuabililor, respectiv:
înregistrarea fiscală, declararea, stabilirea, colectarea şi verificarea impozitelor, taxelor,
contributiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, soluţionarea contestaţiilor
împotriva actelor administrative fiscale, precum şi asistenţa şi îndrumarea contribuabililor în
aplicare legislaţiei fiscale şi a prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri;
• organizează în conformitate cu prevederile legale activitatea de trezorerie şi contabilitate
publică la nivel teritorial asigurând încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor pe bugete
precum şi exercitarea controlului prevăzut de normele legale;
• verifică şi avizează, potrivit legislatiei, documentele justificative prezentate de agenţii economici
în care se solicita acordarea de subvenţii, prime, diferente de preţ de la bugetul general
consolidat;
• desfăşoară acţiuni de control financiar la regii autonome, societăţi şi companii naţionale şi la
societăţi comerciale cu capital integral sau majoritar de stat;
• administrează contul curent al trezoreriei judeţene deschis la Sucursala judeţeana a Băncii
Page16
Nationala a României, urmărind în mod deosebit încasarea veniturilor statului, efectuarea

decontării cheltuielilor instituţiilor publice, existenţa soldului precum şi a angajamentelor

asupra acestuia;
• organizează şi urmăreşte derularea activităţii privind vânzarea şi răscumpărarea certificatelor de
trezorerie, asigurând efectuarea la timp a tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi;
• asigura primirea, centralizarea si verificarea potrivit normelor legale a situatiilor financiare,
respectiv a darilor de seama intocmite si depuse de agentii economici, respectiv de institutiile
publice si organizatiile obstesti si analizeaza rezultatele financiare pe ansamblul judetului.
• asigura asistenta tehnica privind elaborarea si executarea bugetelor locale, colaborand in acest
scop cu autoritatile administrativ-teritoriale;
• asigura functia de audit public intern, conform legii;
• reprezinta interesele statului in fata instantelor de judecata in litigiile legate de activitatea pe
care o desfasoara, participa potrivit actelor normative in vigoare sau a mandatului primit din
partea MFP si/sau a ANAF ca reprezentant al acestuia;
• publica, in conditiile legii, pe portalul ANAF, bunurile confiscate sau intrate, potrivit legii, in
proprietatea privata a statului si contribuabilii care inregistreaza obligatii restante la bugetul
general consolidat;
• asigura centralizarea si transmiterea informatiilor solicitate de catre ANAF si MFP;
• realizeaza indicatorii de performanta si programele de incasari a veniturilor bugetare si
reducere a arieratelor bugetare transmise anual de ANAF;
• verifica aspectele procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor care intra sub
incidenta legislatiei privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de
concesiune de lucrari si a contractelor de concesiune de servicii.
Organizate la nivelul primăriilor, Direcţiile de Finanţe publice locale au ca atribuţii organizarea şi

coordonarea activităţii de impunere, constatare, control fiscal şi executare silită, gestionarea dosarelor
fiscale şi a celorlalte documente referitoare la controlul fiscal al contribuabililor, aplicarea legislaţiei
fiscale cu privire la impozitele şi taxele locale datorate de contribuabili, precum şi a sancţiunilor
prevăzute de Codul Fiscal şi dispun, în condiţiile legii, măsuri de executare silită.
În mod similar, servicii interne organizate la nivelul primăriilor (de ex. Serviciul Financiar sau cel de
Buget) au atribuţii privind respectarea legalităţii operaţiunilor economice, acordă viza de control
financiar preventiv, răspund de urmărirea şi întocmirea execuţiei bugetului local pe parcursul unui an
bugetar în condiţiile de echilibru bugetar pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare, asigură deschiderea şi
repartizarea de credite bugetare, efectuează modificările care intervin în structura bugetului local ca
urmare a aprobării unor acte normative în sfera finanţelor publice, urmăresc execuţia bugetului,
Page17
sesizează eventualele nereguli referitoare la buna gospodărire şi utilizare a creditelor bugetare etc.
Curtea de Conturi îndeplineşte o funcţie de control financiar ulterior extern exercitat asupra modului de
formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public,
precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale. Astfel, se urmăreşte formarea şi utilizarea resurselor bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale, formarea şi gestionarea datoriei publice, utilizarea alocaţiilor bugetare pentru
investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a altor forme de sprijin financiar din partea unităţilor
administrativ-teritoriale, utilizarea fondurilor provenite din asistenţa financiară acordată României de
Uniunea Europeană şi din alte surse de finanţare internaţională.
O implicare mai puţin directă în procesul decizional financiar-bugetar local, dar cu importanţă şi efecte
potenţiale consistente, revine şi altor autorităţi de nivel local sau central (de exemplu, Comisia pentru
autorizarea împrumuturilor locale), mai ales din perspectiva exercitării controlului asupra actelor
autorităţilor locale. Ne referim aici în primul rând la Instituţia Prefectului, ca titular al controlului
administrativ de tutelă, care poate sesiza instanţa de contencios administrativ cu privire la legalitatea
actelor autorităţilor administraţiei publice locale, putându-se ajunge în cazuri extreme (şi indezirabile,
totodată) pe calea suspendării executării actelor administrative atacate, până la blocarea fluxurilor
financiar-bugetare şi proiectelor cărora acestea le corespund.
Instituţia Prefectului cu atribuţii ce relevă implicaţii pentru manifestarea finanţelor publice locale se
orientează către prerogativele sale de a acţiona pentru realizarea în judeţ a obiectivelor cuprinse în
Programul de guvernare şi dispunerea măsurilor necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu
competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii, de a dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale
hotărâte de Guvern, de a verifica măsurile întreprinse de către primar sau preşedintele consiliului
judeţean în calitatea lor de reprezentanţi ai statului în unitatea administrativ-teritorială, de a verifica
legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de către consiliul judeţean, preşedintele
consiliului judeţean, consiliul local sau primar şi de a acţiona pentru apărarea ordinii de drept, a liniştii
publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile
prevăzute de lege.
Page18
1.4 Bugetul local – expresie sintetică a finanţelor publice locale

Sub aspect economic, bugetele locale concentrează relaţiile economice prin care se mobilizează şi
utilizează resurse băneşti la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale pentru satisfacerea unor interese
ale colectivităţilor publice locale. Abordarea ştiinţifică a conceptului de „buget local” evidenţiază
calitatea acestuia de principală componentă a finanţelor publice locale şi totodată de instrument de
realizare a autonomiei locale. Astfel, raportat la relaţia cu finanţele publice locale, unii autori folosesc
expresia de „verigă principală în ansamblul finanţelor locale” (Popeangă, 2002, p. 111), iar raportat la
relaţia cu autonomia locală, „instrumentul principal de asigurare a autonomiei decizionale a
autorităţilor administraţiei publice locale” (Voinea, 2008, p. 33). În acest context, bugetele locale
reprezintă „instrumentele de planificare şi de conducere a activităţii financiare a unităţilor
administrativ-teritoriale care au personalitate juridică, structura acestora reflectând gradul de
autonomie a administraţiei locale faţă de puterea centrală şi legăturile existente între diferitele
administraţii teritoriale” (Dascălu, 2006, p. 159). Bugetele locale, în această calitate de instrument
principal al finanţelor publice locale, reflectă „cerinţele de resurse financiare necesare realizării
acţiunilor sociale, culturale, economice, serviciilor publice şi dezvoltare aflate în competenţa
autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi modul de procurare a resurselor financiare din
cursul unui exerciţiu financiar” (Voinea, 2008, p. 33).
Bugetul local reflectă documentul prin care se prevăd şi se aprobă pentru fiecare an veniturile şi
cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale, adică actul (juridic) în care se înscriu veniturile şi
cheltuielile colectivităţilor locale, pe o perioadă de un an. Elaborarea, adoptarea, execuţia şi controlul
asupra bugetelor locale se desfăşoară în spirit democratic, pornind de la principii si valori general
recunoscute: autonomia locală, descentralizarea, colaborarea administrativă, transparenţa,
responsabilitatea, participarea şi informarea publică etc.
Din perspectiva dinamicii economico-sociale locale, bugetul local reprezintă instrumentul principal al
autorităţilor administraţiei publice din teritoriu în vederea selectării priorităţilor de finanţare din
strategiile de dezvoltare economico-socială ale localităţilor. Fundamentarea priorităţilor şi a opţiunilor
privind acţiunile social-culturale, economice, serviciile publice care urmează să se finanţeze din bugetul
local, precum şi măsurile necesare în vederea încasării veniturilor se realizează în procesul elaborării şi
adoptării bugetului local. Conţinutul tipic al bugetului local, de evidenţiere a fluxurilor de venituri şi
cheltuieli publice ale colectivităţii subnaţionale, creează suportul manifestării sale ca instrument de
gestiune economico-financiară, indispensabil procesului decizional public local. Astfel, “prin conţinutul
previzional al bugetului se creează premisele unei gestiuni eficiente a resurselor şi a patrimoniului
fiecărei entităţi, incluzând şi posibilităţile de procurare a eventualelor resurse financiare suplimentare
Page19
sau de plasare a eventualelor excedente de resurse financiare” (Filip, 2002, p. 95).

Bugetele locale sunt caracterizate în teoria finanţelor publice (Văcărel, 2004, pp. 576-577) prin asimilare
cu accepţiunile acordate bugetului de stat, relevând ipostaza de “act în care se înscriu veniturile şi
cheltuielile colectivităţilor locale, pe o perioadă de un an”, la care se adaugă perspectiva juridică a
împuternicirii lor, reprezentând în acest sens “un act juridic ce îmbracă forma unui act administrativ
normativ adoptat de autorităţile deliberative locale, la propunerea autorităţii executive locale, prin care
sunt autorizate şi executate veniturile şi cheltuielile colectivităţilor locale pe un an” (Oprea, 2011, p. 57).
Din această perspectivă, bugetele locale sunt asociate cu conceptul de autonomie locală, care
presupune că autorităţile gestionează pe baza propriei răspunderi şi în numele colectivităţilor locale o
parte importantă a treburilor publice. Sintetizând, bugetele locale asigură dimensionarea cheltuielilor şi
încadrarea lor în limitele veniturilor publice ale colectivităţii subnaţionale, fundamentarea resurselor
financiare, stimularea iniţiativei locale, afirmarea autonomiei locale şi exercitarea controlului asupra
utilizării fondurilor locale.
În calitate de instrument de conducere şi reglare a activităţii financiare, bugetele locale se manifestă în

următoarele direcţii:
- determinarea volumului şi structurii resurselor financiare aferente diverselor activităţi, inclusiv

în fundamentarea deciziilor din punct de vedere financiar şi stabilirea condiţiilor în care se apelează la
diferitele surse de finanţare;
- exercitarea controlului financiar asupra activităţilor economice şi sociale prin prisma cerinţelor
de oportunitate şi eficienţă în angajarea resurselor;
- fundamentarea condiţiilor de realizare a echilibrului financiar la nivelul diferitelor entităţi,

având în vedere corelarea raţională a nevoilor de resurse financiare şi a posibilităţilor de procurare a
resurselor acoperitoare. În aceste sens, este de luat în considerare căutarea de soluţii alternative pentru
favorizarea echilibrului financiar şi a capacităţii de plată în condiţiile folosirii eficiente a resurselor
financiare. Având în vedere acest rol al bugetelor, în cadrul finanţelor publice locale se urmăresc
corelaţii între veniturile şi cheltuielile bugetelor locale, urmărind echilibrul financiar în contextul
cerinţelor de minimizare a cheltuielilor şi maximizare a veniturilor, pentru un anumit nivel de furnizare a
serviciilor publice.
Modernizarea finanţelor publice presupune în practică utilizarea tipurilor de bugete publice concepute
după anumite criterii de reflectare a veniturilor şi cheltuielilor publice, ca instrumente moderne
specifice managementului financiar, care să servească ordonatorilor de credite în fundamentarea
deciziilor de constituire şi alocare a resurselor, în categoria acestora încadrându-se: bugetul (general) al
unităţii administrativ-teritoriale, bugetul pe programe, planul de finanţare a cheltuielilor, bugetul
Page20
funcţional şi cel de capital, bugetul multianual.

Bugetul (general) al unităţii administrativ-teritoriale reprezintă o însumare a bugetelor fiecărui

ordonator de credite, finanţat integral sau parţial din bugetul local, echivalentul unei consolidări, cu
scopul de a asigura o imagine de ansamblu a performanţei financiare la nivelul fiecărui comunităţi
locale. Bugetul unităţii administrativ-teritoriale se va obţine prin însumarea veniturilor totale a fiecărei
componente de buget (propriu-zis, finanţare mixtă, integrală din venituri proprii, credite externe sau
interne şi finanţare nerambursabilă) şi însumarea cheltuielilor totale după acelaşi raţionament, urmând
ca după deducerea din total venituri a cheltuielilor să se reflecte dimensiunea efortului financiar public,
în anul respectiv, în unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială şi starea de echilibru sau
dezechilibru.
Bugetul pe programe este un instrument al managementului financiar stabilit ca fiind „obligatoriu” în

documentele oficiale ale Uniunii Europene. Acesta este definit ca un ansamblu coerent de acţiuni ce se
referă la acelaşi ordonator principal de credite, proiectate pentru a realiza un obiectiv sau set de
obiective definite şi pentru care sunt stabiliţi indicatorii de program, care să evalueze rezultatele
obţinute în limitele de finanţare aprobate.
Valoarea programului se obţine prin însumarea costurilor pe obiective şi urmăreşte respectarea unor
reguli precum:
- la consumul de resurse umane, indicatorii principali luaţi în calcul sunt numărul de persoane,
norma de timp şi salariul tarifar orar, informaţii adesea cunoscute pe seama normativelor existente sau
a statelor de plată utilizate ca documente justificative.
- la consumul de resurse materiale şi servicii se iau în considerare două elemente care

fundamentează acest consum: normele de materiale şi preţul existent pe piaţă al acestora. În categoria
serviciilor, se încadrează costurile cu transporturile şi utilajele utilizate mai ales în executarea lucrărilor
de construcţii şi infrastructură publică. Atunci când programele nu se execută în regie proprie, trebuie
luate în calcul cheltuielile indirecte ale executanţilor, exprimate ca procent din total cheltuieli directe, şi
profitul, exprimat ca procent din total cheltuieli directe şi indirecte.
Bugetul pe programe este un instrument util pentru elaborarea programelor de investiţii şi a celor de
reparaţii capitale.
Planul de finanţare a cheltuielilor este pasul premergător pentru elaborarea bugetului funcţional şi a
celui de capital prin intermediul căruia autorităţile locale îşi evaluează necesarul de finanţare a
cheltuielilor operaţionale din surse proprii şi al cheltuielilor de capital din surse proprii, împrumuturi sau
transferuri din bugetul de stat. Planul de finanţare este conceput pentru cheltuielile operaţionale şi
Page21
separat pentru cheltuielile de capital, pe structura clasificaţiei funcţionale.

Bugetul funcţional şi cel de capital au la bază conectarea veniturilor grupate în venituri curente şi de
capital cu partea de consumuri ale resurselor bugetare în cheltuieli curente (cheltuieli de personal,
cheltuieli materiale şi servicii) şi de capital.
Bugetul funcţional este destinat nevoilor şi activităţilor curente ale comunităţilor locale, cuprinzând
ansamblul de venituri şi cheltuieli operaţionale generate de funcţionarea instituţiilor publice, precum şi
de activitatea de încasare şi administrare a impozitelor şi taxelor locale. Acesta oferă imaginea de
ansamblu a costurilor „fixe” pe care le antrenează funcţionarea serviciilor publice de interes local.
Bugetul de capital, cunoscut şi sub denumire de buget de dezvoltare, asigură o imagine de ansamblu
referitoare la dezvoltarea locală prezentă şi viitoare, fiind bugetul care determină implicaţii directe sau
indirecte asupra realizării veniturilor bugetare. Bugetul de capital evidenţiază modul în care veniturile
acoperă nevoile de cheltuieli în infrastructura publică, oferind informaţii referitoare la: nivelul
veniturilor disponibile pentru a finanţa cheltuielilor de capital; valoarea cheltuielilor de capital care
finanţează în cursul unui exerciţiu bugetar şi în exerciţiile bugetare următoare; valoarea împrumuturilor
care urmează a se contracta pentru finanţarea cheltuielilor de capital, în limita posibilităţilor existente;
nivelul surselor proprii utilizate pentru finanţarea cheltuielilor de capital constând în venituri de capital,
venituri din amortizarea mijloacelor fixe şi soldul rezultatului net operaţional.
Bugetul multianual presupune detalieri etapizate ale formării şi utilizării resurselor financiare locale pe
parcursul mai multor exerciţii bugetare, în funcţie de priorităţile politicilor de investiţii formulate de
autorităţile locale. Problema-cheie pentru bugetarea multianuală o constituie costul şi rezultatele
multianuale ale noilor propuneri, uneori dificil de anticipat, fie din cauza naturii obiectivului vizat (care
cuprinde multe aspecte nefinanciare, îngreunând învederarea raportului cost-beneficii), fie din cauza
fluctuaţiilor unor indicatori de interes (de exemplu fluctuaţia dobânzilor, a ratei inflaţiei, a preţurilor
materiilor prime şi materialelor, a salariilor minime/medii pe economie) sau a inconsecvenţelor politice,
care nu pot fi anticipate, mai ales în context de criză sau al ciclurilor electorale.
Dincolo de aceste dificultăţi principiale, utilizarea ca instrumente de gestiune economico-financiară în

finanţele publice locale a bugetelor multianuale constituie un suport favorabil fundamentării procesului
de gestionare a resurselor publice, luându-se în considerare o serie de ipoteze care privesc: politicile
fiscale pentru următorii 3-5 ani; politicile de investiţii publice, mai ales în infrastructură; politicile de
cheltuieli operaţionale, inclusiv cele din domeniul social-cultural; politicile care privesc serviciul datoriei
publice locale. De exemplu, în Germania bugetul se întocmeşte pe o perioadă previzionată de 5 ani, iar
în Franţa sau România pe o perioadă de 3 ani.
Bugetul local se prezintă ca o balanţă financiară operativă în care sunt reflectate veniturile şi
Page22
cheltuielile. Diferenţele care apar la nivel de state, sunt legate de detalierea veniturilor şi a cheltuielilor.
Nivelul detaliilor poate influenţa flexibilitatea în utilizarea bugetului local. Dacă bugetul este întocmit
conform metodei „managementul prin obiective”, fondurile sunt alocate autorităţilor locale pe
departamente pentru realizarea unui anumit obiectiv stabilit, având un anumit grad de libertate de
decizie în utilizarea fondurilor pentru a îndeplini acele obiective propuse. Astfel, în calitate de balanţe
financiare, bugetele locale cuprind, pe de o parte, venituri şi pe de altă parte, cheltuieli, iar pentru
fundamentarea şi operaţionalizarea lor, la nivelul tuturor statelor Uniunii Europene s-au constatat
câteva reguli general valabile, precum:
- este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate, cu excepţia cazurilor în care
legea prevede altfel;
- cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările

conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale;
- nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din aceste
bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială;
- nici o cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu
este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare;
- după aprobarea bugetelor locale pot fi aprobate acte normative cu implicaţii asupra acestora,
dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor
bugetare aferente exerciţiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele locale respective.
Considerat ca instrument principal de gestiune economico-financiară al managerilor financiari locali,

bugetul unităţii administrativ-teritoriale permite celor interesaţi formarea unei imagini asupra direcţiilor
de dezvoltare locală şi efectuarea unor aprecieri privind modul de abordare a acestora, inclusiv din
perspectivă comparativă. Pe baza indicatorilor de venituri şi cheltuieli înscrişi şi aprobaţi prin bugetele
locale, se pot construi, calcula şi valorifica indicatori care să reflecte situaţia locală, efortul, peformanţa
şi dinamica unităţii administrativ-teritoriale.
Page23
Box
Figura 1.3: Sistemul bugetar local în România
bugetelor locale ale comunelor,

oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, judeţelor şi
municipiului Bucureşti
bugetelor instituţiilor publice

bugetului fondurilor externe finanţate integral sau parţial din
SISTEMUL
nerambursabile bugetele locale, după caz
BUGETAR
LOCAL
bugetului împrumuturilor externe şi interne,
pentru care rambursarea, plata dobânzilor,
comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se
asigură din bugetele locale şi care provin din:
împrumuturi externe contractate de stat şi
subîmprumutate autorităţilor administraţiei bugetelor instituţiilor publice
publice locale şi/sau agenţilor economici şi finanţate integral din venituri
serviciilor publice din subordinea acestora; proprii
împrumuturi contractate de autorităţile
administraţiei publice locale şi garantate de
stat; împrumuturi externe şi/sau interne
contractate sau garantate de autorităţile
administraţiei publice locale

1.5 Apariţia şi consacrarea finanţelor publice locale în România
Cucerirea Daciei de către romani s-a reflectat în planul organizării administrativ-teritorială prin crearea
provinciilor şi dezvoltarea de noi oraşe pe lângă cele existente, conturându-se premise favorabile
extinderii finanţelor publice locale. Aceste noi entităţi, cu structurile şi nevoile sociale corespondente,
au determinat instituirea de impozite şi taxe pentru acoperirea cheltuielilor pentru drumuri, amfiteatre,
apeducte. Astfel, în această perioadă se colectau: impozitul funciar, capitaţia, birul pentru moştenitori
sau eliberări de sclavi, taxe de barieră, taxe de circulaţie (Văcărel, 1963, p.31).
După formarea principatelor Moldovei şi Munteniei, judeţele, ţinuturile, oraşele şi satele au fost
Page24
organizate după anumite reguli, iar activitatea administrativă la nivel local includea întreţinerea
drumurilor, îngrijirea islazurilor şi a pădurilor comunale şi alte servicii. Sub aspectul statutului unităţilor
administrativ-teritoriale, cu implicaţii directe în manifestarea finanţelor publice locale, în perioada
respectivă existau sate domneşti (pe care domnii puneau stăpânire şi reprezentau o parte a
patrimoniului lor), sate boiereşti (pe care domnii le dăruiau boierilor), sate mănăstireşti (formate prin
dăruirea lor de către domn mănăstirilor) şi sate libere. Oraşele, în schimb, aveau o organizare
autonomă, prin faptul că posedau “averi proprii” şi se bucurau de unele privilegii pe plan fiscal.
Organele de conducere aveau obligaţia să repartizeze impozitele între locuitori şi să urmărească
încasarea lor (Leon, 1940, pp.39-40).
În această perioadă, interesele generale nefiind expres delimitate de cele locale, finanţele locale s-au
manifestat “în umbra” finanţelor generale. Dintre veniturile de natură locală ce se încasau la nivelul
oraşelor şi târgurilor sunt cunoscute, din anul 1612, darea numită „banii judeţului”, din anul 1627 darea
specială‚ „cheltuiala oraşului Bucureşti”. De asemenea, în această perioadă se încasau o serie de
impozite şi taxe locale, cum sunt „zlotul” (din anul 1635), ce reprezenta un impozit pe case, „fumăritul”,
un impozit pe case sau gospodării. În oraşe se percepeau unele dări cu caracter local, ca „pârcălăbia” în
Moldova şi „vama domnească” în Muntenia. Impozitele se percepeau în monede diverse, iar perceptorii
se numeau după monedele în care încasau impozitele zlotaşi, taleraşi, ortaşi (Filitti, nr.1-3/an.VIII,
Ian.1935).
Prin Regulamentele Organice s-au stabilit principiile organizării finanţelor locale în Muntenia (1 iulie
1831) şi Moldova (1 ianuarie 1832). Astfel, în capitolul III anexa 1 pentru Moldova şi capitolul IV anexa 2
pentru Muntenia, se prevedea organizarea finanţelor locale prin perceperea unor (cote) adiţionale la
impozitele directe ale statului şi a unor accize asupra tutunului şi băuturilor.
„Cutia” oraşelor şi cea a satelor reprezentau două fonduri comunale din care urmau să se acopere
anumite cerinţe ale oraşelor şi satelor din cele două principate. La „cutia” oraşelor se încasa o zecime
asupra capitaţiei datorate de locuitori, o zecime asupra patentei şi accize asupra vinului, rachiurilor,
spirtului şi tutunului (Aslan, 1905, pp.28-29), iar la „cutia” satelor, o zecime asupra capitaţiei şi un
impozit ce se încasa de la cei însuraţi. De asemenea, conform Regulamentelor Organice, se prevedea
crearea a două fonduri speciale pentru oraşele Bucureşti şi Iaşi, care se alimentau din cote-adiţionale la
impozitele percepute de stat la exportul seului, asupra vinurilor străine, pe tutunul turcesc şi asupra
monopolului cărţilor de joc. Ulterior s-au constituit şi alte fonduri locale, ca „fondul şcoalelor săteşti” şi
„fondul drumurilor”. După Unirea Ţărilor Române, finanţele locale s-au bazat pe zecimile adiţionale la
unele impozite directe ale statului.
Constituţia României din anul 1866 a prevăzut principiul descentralizării care contribuia la întărirea
Page25
autonomiei judeţelor, oraşelor şi comunelor. Ion Ionescu de la Brad arăta importanţa finanţelor locale
pentru mobilizarea resurselor necesare unităţilor administrativ-teritoriale, motivând: „Cheltuielile locale

se află în strânsă legătură cu atribuţiile administraţiei locale, fiind necesare şi utile colectivităţii” (Tătaru,
nr. 6/1968). Legea L. Catargi din 1871 asupra maximului taxelor şi contribuţiilor comunale stabilea
obiectele asupra cărora se aşezau impozite şi taxe locale şi precum limita lor. La nivelul oraşelor, se fixau
35 obiecte supuse la accize, 32 taxe şi contribuţii şi 2 zecimi adiţionale asupra contribuţiilor directe către
stat. La sate se stabileau 7 obiecte supuse la accize, 10 taxe şi contribuţii şi 2 zecimi adiţionale asupra
contribuţii directe ale statului.
Legea din anul 1871 a fost modificată în anul 1893, când s-au instituit noi impozite şi taxe comunale şi s-
a lărgit aria produselor pentru care se percepeau accize. Sistemul impozitelor şi taxelor locale a asigurat
astfel o anumită parte a resurselor necesare comunităţilor locale, dar genera şi unele efecte negative.
Impozitele şi taxele locale împiedicau desfăşurarea schimbului de mărfuri, influenţau preţurile şi
sprijinul reciproc între comune. Accizele fiind aşezate asupra articolelor de primă necesitate,
contribuiau la scumpirea vieţii şi la inechităţi fiscale.
În anul 1903 se adoptă noi reglementări privind formarea veniturilor locale. Prin prevederile acestei legi
s-au desfiinţat barierele vamale dintre comune; s-au desfiinţat accizele fără productivitate şi
randament; accizele se percepeau la locul de producţie pentru obiectele fabricate în ţară şi la vamă
pentru cele importate; s-a creat un fond comun pe seama accizelor şi o zecime şi jumătate adiţionată la
contribuţiile directe ale statului. Fondul comun se prevedea să fie administrat de Ministerul Finanţelor,
care avea obligaţia să-l repartizeze pe comune, şi anume pentru cele urbane o sumă egală cu media
încasărilor din accize pe ultimii cinci ani, iar pentru cele rurale, într-un cuantum corespunzător accizelor
din 1901 la care se adăuga 50%. „Prin crearea acestui fond comunal – remarca I.N. Stan – legiuitorul
reduce şi centralizează perceperea accizelor asupra a 38 obiecte, dar nu le desfiinţează. Deci
inegalitatea fiscală provenită din neproporţionalitatea accizelor, care lovesc mai cu seamă articolele de
primă necesitate, persistă. Cei mai apăsaţi vor fi tot cei săraci şi cu familii numeroase” (Stan, 1933, p.
68).
După primul război mondial s-au produs o serie de modificări în organizarea finanţelor locale, în
sistemul de concentrare a veniturilor şi în efectuarea cheltuielilor. Astfel, legea din 1921 a avut în
vedere reforma contribuţiilor directe prin desfiinţarea zecimilor adiţionale, a impozitului asupra
clădirilor, locurilor virane şi pe spectacole, ceea ce a avut o influenţă negativă asupra finanţelor locale.
Legea pentru unificarea contribuţiilor directe din anul 1923 a prevăzut reintroducerea cotelor adiţionale
pentru administraţiile locale. În acelaşi an s-a adoptat o lege privind maximul taxelor şi contribuţiilor
comunale, care prevedea dreptul comunelor de a institui următoarele impozite şi taxe cu aprobarea
Page26
Ministerului de Interne: impozite asupra circulaţiei mărfurilor; impozite somptuoare asupra obiectelor
de lux; taxe pentru servicii prestate particularilor de către comună; taxe pentru folosinţa domeniului
public al comunei. Legea de unificare administrativă din anul 1925 conţinea, de asemenea, prevederi
referitoare la finanţele locale, ca de altfel şi legea de organizare a administraţiei comunale a oraşului
Bucureşti din anul 1926.
Box
În perioada 1924-1928, veniturile totale ale administraţiei locale au înregistrat o creştere susţinută, chiar dacă
reflectarea lor ca pondere în totalul veniturilor bugetare a avut un parcurs sinuos.
Tabelul nr. 1.2.: Evoluţia veniturilor administraţiilor locale în perioada 1924-1928 (Mil.lei)
An Judeţe Comune Comune Total Ponderea veniturilor locale în
rurale totalul veniturilor bugetare (%)
1924 852 2318 1342 4512 14
1925 1078 2617 1462 5157 12,1
1926 1688 3817 3477 8981 17,5
1927 1023 4092 3103 8218 11,6
1928 2370 4752 3141 10263 21,6
Sursa: Stan, 1941, p. 14
În perioada 1903 – 1930, finanţele publice locale se bazau pe veniturile din impozite şi taxe de la
populaţie. „Totalul sarcinilor publice ale statului – menţiona I.N. Stan – cu multiplele lui cheltuieli,
mereu crescânde, şi ale unităţilor locale au atins limita capacităţii contributive a cetăţeanului, acel
plafon peste care nu se mai poate trece, făcând deci imposibilă o nouă urcare a impozitelor existente
sau înfiinţarea altora” (Stan, 1944, p. 363).
În 1929, prin prevederile legii de organizare a administraţiei locale se acordau consiliilor comunale
atribuţii mai largi la votarea bugetului, privind stabilirea contribuţiilor, taxelor şi a prestaţiilor în natură.
Astfel, veniturile locale se formau din impozite, taxe asupra serviciilor prestate locuitorilor, venituri din
folosirea drumurilor, din închirieri, amenzi şi venituri accidentale sau extraordinare, cotizaţii şi prestaţii
în natură, excedente bugetare anuale, sume din vânzarea imobilelor. Finanţarea construcţiei,
modernizării şi administrării drumurilor de interes local se realiza din bugetele comunelor şi judeţelor.
Legea a fost modificată în anii 1930 şi 1931 pentru a asigura resurse mai mari comunelor şi judeţelor. Cu
toate acestea, Legea de organizare a administraţiei locale, aşa cum arăta Virgil Madgearu, „nu a reuşit
să creeze surse de venituri pentru administraţia locală care să corespundă unui sistem administrativ
bine definit şi a menţinut sistemul mixt de venituri, format din cotele adiţionale şi din veniturile de
importanţă secundară” (Madgearu, 1935, p. 226).
Page27
În 1933 s-a adoptat Legea pentru organizarea finanţelor locale (nr. 88/1933), care cuprindea o serie de
prevederi pentru partea de venituri şi de cheltuieli, dar a introdus şi controlul preventiv în administraţia
comunală şi judeţeană.
Veniturile colectivităţilor locale se grupau în venituri ordinare, venituri extraordinare şi cu destinaţie

specială. Veniturile ordinare proveneau din impozite generale, din impozite şi taxe comunale şi venituri
din activitatea economică şi averea mobilă şi imobilă. Veniturile provenite din impozite generale
(Voinea, 2008, p. 21) erau reprezentate de:
• cote adiţionale în limite prevăzute de Legea contribuţiilor directe;
• cotele adiţionale la impozite ale statului încasate în cadrul comunei: 50% din impozitul pe
automobile; 33% din produsul impozitelor pe spectacole; 66% din produsul impozitului asupra
curentului electric şi gazului natural; 25% din produsul impozitului pe consumul de rachiuri din
fructe şi 5% din produsul impozitului pe consumul celorlalte rachiuri; 20% din produsul
impozitului asupra succesiunilor şi donaţiunilor; 1,25% din cote de 4% asupra primelor la curse
şi alte sporturi;
• taxele percepute asupra extracţiei nisipului, pietrişului, nămolului, trestiei, papurei, stufărişului
din albia râurilor.
Veniturile din impozite şi taxe comunale erau reprezentate de impozitul asupra valorii locative a
terenurilor (max. 15%), taxele pentru folosinţa temporară a bunurilor din domeniul public, pentru
servicii prestate locuitorilor, pentru utilizarea drumurilor. Cheltuielile din bugetele locale erau destinate
funcţionării administraţiei generale, drumurilor, acţiunilor social-culturale, întreprinderilor locale şi
pentru alte cerinţe.
În anul 1938, s-a realizat o reorganizare a unităţilor administrative-teritoriale sub următoarele forme:
ţinut, judeţ, plasă, comună. Unele unităţi administrative-teritoriale au fost învestite cu competenţe în
furnizarea unor servicii şi au beneficiat de dreptul de a administra resurse băneşti (Leon, 1840, p. 111).
De asemenea, s-au delimitat serviciile publice de stat de serviciile publice locale. În sfera serviciilor
publice locale se încadrau drumurile, salubritatea şi alte acţiuni edilitare şi de gospodărie comunală,
unele servicii de asistenţă socială.
Cu toate aceste preocupări de a soluţiona pe plan legislativ modul de organizare şi formare a fondurilor
locale în perioada interbelică, starea localităţilor nu s-a îmbunătăţit. Pe bună dreptate se remarca: „…
orice nouă lege administrativă alcătuită după concepţiile politice ale partidului de la putere aducea cu
Page28
sine şi modificarea organizării finanţelor locale, astfel că bugetele unităţilor administrative locale erau în
permanenţă adaptate nu necesităţilor reale ale comunelor şi judeţelor, ci necesităţilor capricioase ale
politicianismului al cărui prim câmp de manifestare erau finanţele locale” (Stan, 1941, pp. 4 – 5).
Analiza cheltuielilor locale din perioada interbelică evidenţiază faptul că o pondere însemnată deţineau
cheltuielile de administraţie. De exemplu, în anul 1930, cheltuielile aveau următoarea destinaţie:
administraţia generală 30,8%, drumuri 16,5%, acţiuni social-culturale 13,1%, întreprinderi 15,6%,
diverse 10,6%, fond de credite 2,6%, cheltuieli extraordinare 10,6% (Stan, 1933, p. 121).
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, situaţia finanţelor locale din ţara noastră era grea,
deoarece veniturile administraţiilor locale nu puteau acoperi nici măcr cheltuielile (curente) pentru
salarii şi întreţinere. La 31 decembrie 1944, s-au încasat numai 59,2% din sumele prevăzute în bugetele
judeţelor, 55% la cele ale municipiilor şi 49,5% la cele ale comunelor rurale.
Sporirea fiscalităţii locale, coroborată cu destinaţia neproductivă a cheltuielilor, a fost o trăsătură

definitorie a evoluţiei finanţelor locale în perioada interbelică, amprentând negativ dezvoltarea locală şi
naţională. „Amputarea veniturilor – scria I.N. Stan – şi mărirea necontenită a cheltuielilor ori de câte ori
statul s-a găsit în faţa unor dificultăţi bugetare, constituie trăsătura caracteristică a politicii noastre în
materie de finanţe locale şi în acelaşi timp cauza stării de înapoiere a oraşelor şi satelor” (Stan, 1933, p.
158).
În perioada socialistă, s-a trecut de la sistemul descentralizat al finanţelor publice la un sistem

centralizat “democratic”. Conform legii nr. 3/1949 asupra întocmirii, executării şi încheierii bugetului de
stat, bugetele locale au fost înglobate în bugetul general al statului. Includerea bugetelor locale în
bugetul general al statului s-a justificat prin aplicarea principiului centralismului democratic la baza
organizării statului.
În conformitate cu organizarea administrativ teritorială pe trei nivele, bugetele locale erau formate din
bugetele regiunilor, bugetele raioanelor şi bugetele oraşelor şi comunelor.
Veniturile bugetelor locale erau formate din venituri proprii, venituri atribuite şi venituri de regularizare.
Veniturile proprii proveneau din cotele-părţi ale beneficiilor întreprinderilor şi organizaţiilor economice
locale, excedente (prisosuri) de mijloace circulante şi de resurse pentru investiţii, impozite şi taxe locale
plătite de întreprinderi şi populaţie. Veniturile atribuite erau reprezentate de impozite generale de stat,
ce se încasau în bugetele locale. Veniturile de regularizare erau destinate echilibrării bugetelor locale,
fiind formate din cote defalcate din impozite pe veniturile populaţiei, impozit pe spectacole şi alte
venituri (Voinea, 2008, p. 22).
Page29
Cheltuielile din bugetele locale erau destinate finanţării economiei locale, acţiunilor social-culturale,
sănătate, prevederi sociale, gospodărie comunală.
Reorganizarea administrativ-teritorială din anul 1968 a adus cu sine crearea bugetelor judeţelor şi al
municipiului Bucureşti, bugetelor municipiilor, bugetelor oraşelor şi bugetelor comunelor.
În perioada 1968-1978, veniturile proprii ale bugetelor locale erau grupate în venituri de la unităţile
socialiste, venituri din impozite şi taxe de la populaţie şi diverse venituri. În sfera veniturilor proprii de la
unităţile socialiste se încadrau vărsămintele din beneficii, impozitul de regularizare, impozitul pe
spectacole, impozitul pe veniturile cooperativelor impozitul pe clădiri şi terenuri plătit de întreprinderi,
taxe de timbru. Veniturile din impozite şi taxe de la populaţie includeau impozitul pe retribuţie,
impozitul pe veniturile realizate de cooperatori, impozitul pe clădiri şi terenuri. O parte a veniturilor
bugetelor locale proveneau din cote defalcate pe impozitul pe retribuţie şi subvenţii de la bugetul de
stat (Voinea, 2008, p. 23).
Cheltuielile din bugetele locale se grupau în cheltuieli pentru finanţarea economiei locale, cheltuieli
pentru acţiuni social-culturale şi cheltuielile pentru organele locale ale administraţiei. În sfera
cheltuielilor economice se cuprindeau cheltuielile pentru investiţii, finanţarea mijloacelor circulante şi
alte acţiuni din economia locală. În cadrul cheltuielilor social-culturale se încadrau învăţământul, cultura
şi arta, sănătatea şi asistenţa socială (Voinea, 2008, p. 23).
Perioada 1979-1989 a fost marcată de o tendinţă puternică de centralism, care s-a reflectat prin
limitarea competenţelor organelor locale, preluarea unor venituri la bugetul de stat, reducerea
capacităţii de decizie a organelor locale şi reducerea bazei de venituri proprii. În această perioadă
veniturile proprii au coborât sub 25% din totalul veniturilor bugetelor locale.
Organizarea şi funcţionarea finanţelor publice locale în România după 1989 s-a realizat în contextul
regimului democratic, pe parcursul cel puțin a cinci etape majore în plan legislativ: 1991–1997, 1998–
2000, 2001-2005, 2006-2010, 2011-prezent.
În cadrul primei etape (1991–1997), s-au emis acte normative ce au reprezentat punctul de plecare în
domeniul pe care l-au reglementat, toate având la bază legea fundamentală (Constituţia) din 1991. În
această perioadă, s-a adoptat prima lege în domeniul finanţelor publice prin Legea nr. 10 din
29/01/1991, urmată apoi de Legea administraţiei publice locale nr. 69 din 26/11/1991. Pe baza
acestora, au fost iniţiate schimbări importante în structura şi finanţarea autorităţilor publice locale.
Aceste legi au introdus noul sistem de taxe şi impozite locale, reglementat ulterior prin Legea
impozitelor şi taxelor locale nr. 27 din 17/05/1994. Un rol foarte important în fundamentarea
principiului autonomiei locale în România l-a avut şi Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei
europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg, la 15 octombrie 1985. Sub aspectul activităţii de
control aplicabilă finanţelor publice locale, interesează cu deosebire prevederile Legii privind
Page30
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi nr. 94/1992, modificată şi completată prin Legea nr.
72/2002 şi Legea nr. 217/2008.
A doua etapă (1998–2000), a fost marcată de adoptarea Legii finanţelor publice locale nr. 189/1998, ca
lege-cadru pentru finanţele publice locale. Prin calitatea sa de act normativ de sine-stătător, legea a
constituit un pas fundamental în procesul de descentralizare şi întărire a autonomiei locale,
reglementând posibilitatea administraţiei publice locale de a contracta împrumuturi de la băncile
comerciale sau de la alte instituţii de credit. Asupra finanţelor publice locale, un impact puternic l-a avut
şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
A treia etapă (2001-2005), a fost caracterizată de încercarea autorităţilor române de a transpune

acquisul comunitar în legislaţia naţională. Etapa a început cu prezentarea unei noi forme a legii
administraţiei publice locale1 mult mai clară şi mai concisă. În iunie 2003, a fost adoptat un nou act
normativ privind finanţele publice locale2, care a abrogat Legea nr. 189/1998, generând mutaţii
importante în dezvoltarea locală prin clarificarea aspectelor confuze ale legii anterioare şi aducând
completări în privinţa posibilităţii de realizare a împrumuturilor de către administraţia publică locală.
Astfel, art. 55, alin. 2, elimină interdicţia aplicată administraţiei publice locale de a deschide conturi la
băncile comerciale pentru a efectua operaţiuni de încasări şi plăţi. Art. 57 alin. 1 acordă posibilitatea
administraţiei publice locale de a recurge la împrumuturi interne sau externe şi pe termen scurt pentru
realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale. De
asemenea, este eliminată restricţia conform căreia administraţia publică locală poate contracta credite
pe termen scurt exclusiv de la Trezoreria statului.
Pe parcursul acestei perioade, legea finanţelor publice locale a suferit câteva modificări şi completări3,
în funcţie de conjunctura economică a ţării şi calitatea de stat candidat la Uniunea Europeană.
În vederea continuării reformei în administraţia publică locală, a fost emisă Ordonanţa Guvernului nr.
36/2002 privind impozitele şi taxele locale, iar în anul 2003 a fost adoptat Codul fiscal4 şi Codul de
1
Legea nr. 215 din 23/04/2001 privind administraţia publică locală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 204
din 23/04/2001.
2
O.U.G. nr. 45 din 05/06/2003 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 431 din
19/06/2003.
3
Lege nr. 108 din 07/04/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 336 din 16/04/2004; O.U.G. nr. 9 din 24/02/2005 pentru modificarea O.U.G. nr.
45/2003 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 174 din 28/02/2005; Legea nr.
Page31
114 din 05/05/2005, privind aprobarea O.U.G. nr. 9/2005 pentru modificarea O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele publice
locale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 389 din 09/05/2005.
4
Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.927 din 23/12/2003.
procedură fiscală5. Acestea, la rândul lor, au suferit modificări substanţiale în decursul anilor6 în funcţie
de o serie de factori de natură economică, dar şi politică.
Reglementări privind regimul prestarea serviciilor publice de interes local regăsim în Legea nr. 51/2005
privind serviciile comunitare de utilităţi publice, O.G. nr. 86/2001 privind transportul public local de
călători etc.
Sub aspectul activităţii de control se modifică Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii de prin
Legea nr. 72/2002. De asemenea, este adoptată O.G. nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul
financiar preventiv.
A patra etapă (2006 până în prezent), este marcată de adoptarea Legii-cadru a descentralizării7,
modificarea Legii administraţiei publice locale8 şi o nouă Lege a finanţelor publice locale9, cu
completările şi modificările ulterioare, dintre care cea mai importantă este O.U.G. 63/2010. Noua lege a
finanţelor publice locale aduce modificări şi completări substanţiale, menite să mărească gradul de
autonomie financiară şi să susţină capacitatea administraţiei publice locale de a contracta împrumuturi
în condiţii de eficienţă.
Reglementări privind regimul exploatării domeniului local, precum achiziţiile publice sau prestarea
serviciilor publice de interes local regăsim în O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice, O.U.G.
54/2006 privind concesionarea bunurilor proprietate publică, Legea nr. 101/2006 privind serviciul de
salubrizare a localităţilor, Legea nr. 241/2006 privind serviciile de apă şi canalizare, Legea nr. 230/2006
privind serviciul de iluminat public etc.
Urmând experienţa şi direcţiile de reformă ale statelor Uniunii Europene în materia finanţelor publice,
legiuitorul român a instituit din anul 2010 obligativitatea ca în elaborarea proiectelor bugetelor locale
5
O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 863 din
26/09/2005.
6
O.G. nr. 83 din 19/08/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr.793 din 27/08/2004. O.U.G. nr. 123 din 24/11/2004 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154 din
07/12/2004. O.U.G. nr. 138 din 29/12/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul
fiscal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1281 din 30/12/2004. O.U.G. nr. 24 din 24/03/2005 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 263
din 03/03/2005.
O.U.G. nr. 165 din 24/11/2004 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1100 din 06/12/2005.
7
Legea-cadru a descentralizării, nr. 195 din 22/05/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 453 din
25/05/2006.
8
Legea nr. 286 din 06/07/2006 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 621 din 18/07/2006.
9
Legea finanţelor publice locale nr. 273 din 29/06/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 618 din
Page32
18/07/2006 , modificată şi completată cu O.U.G. nr. 63 din 30/06/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr.
273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, publicată Monitorul
Oficial nr. 450 din 2 iulie 2010
ordonatorii principali de credite să utilizeze instrumente adecvate, precum prognozele principalilor

indicatori macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget,
precum şi pentru următorii 3 ani. Stabilirea unui termen mediu pentru proiecţiile bugetare rezultate în
activitatea de management financiar local este, indiscutabil, o măsură cu caracter pozitiv pentru
asigurarea unei stări echilibrate şi realiste a bugetelor locale, pe fundalul derulării unor proiecte de
investiţii publice locale care exced adesea termenul anual de realizare. Observăm că în varianta legii nr.
273 din anul 2006, care prevedea că proiectele de bugetele locale se elaborează ţinând cont de politicile
fiscale şi bugetare, naţionale şi locale, fără să ofere un reper concret asupra modului de luare în
considerare a acestora, era de natură să creeze un mediu favorabil interpretărilor diferite la nivel local şi
să permită decizii de management financiar public local discutabile. În acest context, reglementarea
începând din anul 2010 a instrumentelor de genul strategiei fiscal-bugetare, a cadrului fiscal-bugetar cu
prognozele bugetare, precum şi a cadrului de cheltuieli pe termen mediu, ca măsuri cu impact pozitiv
asupra stabilităţii bugetare şi a sistemului bugetar public în ansamblu, constituie repere esenţiale şi
favorabile creării unui cadru adecvat sporirii performanţelor economico-financiare şi pentru
colectivităţile locale.
A cincea etapă (2011 – prezent), se caracterizează prin modificări legislative semnificative privind
descentralizarea fiscală.
În anul 2015, s-a adoptat noul Cod fiscal prin Legea 227/2015 și Codul de procedură fiscală prin Legea
207/2015, care pe linia impozitelor și taxelor locale, conferă un cadru de autonomie mai mare
autorităților publice locale, mărind cotele adiționale și stabilind valori impozabile în anumite limite.
Aceastea au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016. Astfel, conform art. 489 din Codul fiscal (Legea
227/2015) privind majorarea impozitelor şi taxelor locale de consiliile locale sau consiliile judeţene,
autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale, la propunerea autorităţii executive, poate stabili
cote adiţionale la impozitele şi taxele locale în funcţie de următoarele criterii: economice, sociale,
geografice, precum şi de necesităţile bugetare locale. Cotele adiţionale stabilite nu pot fi mai mari de
50% faţă de nivelurile maxime stabilite în codul fiscal.
În anul 2019, a fost adoptat Codul administrativ care reglementează cadrul general pentru organizarea
și funcționarea autorităților și instituțiilor administrației publice, statutul personalului din cadrul
acestora, răspunderea administrativă, serviciile publice, precum și unele reguli specifice privind
proprietatea publică și privată a statului și a unităților administrativteritoriale.
Page33

Autonomia locală şi
descentralizarea –
aspecte financiare 2
2.1. Autonomia administraţiei publice locale şi implicaţiile sale pentru
guvernarea colectivităţilor subnaţionale

Definirea autonomiei administraţiei publice locale prin surprinderea tuturor trăsăturilor sale reprezintă
o preocupare permanentă a specialiştilor, cercetătorilor şi practicienilor în funcţie de contextul de
manifestare al acesteia. Sensurile conceputului de autonomie sunt multiple, dar ceea ce prezintă interes
este definirea prin prisma ştiinţei administraţiei şi a celei financiare, orientându-ne către una din
formele sale, şi anume autonomia locală. Aceasta este reglementată la nivel naţional, dar într-o
societate globalizată, unde relaţiile şi interdependenţele dintre state sunt tot mai accentuate,
autonomia locală nu ar fi recunoscută fără garantarea ei la nivel internaţional.
La origine, cuvântul „autonomie” derivă din limba greacă veche, în care prefixul „auto” înseamnă singur,
de la sine, independent, iar „nomos” înseamnă lege. Prin urmare, în sens etimologic, prin noţiunea de
autonomie se înţelege libertatea (dreptul) de a se guverna prin propriile sale legi.
Maurice Hauriou (1927, pp.345-346) foloseşte termenul de autonomie pentru a descrie „discreţia pe
care uneori legile o lasă administraţiei”. Jacob Robinson (1934, pp.254-256) examinând natura
autonomiei apreciază, prin compararea cu conceptul de suveranitate că autonomia există numai prin
respectul faţă de acele puteri ce i-au fost conferite în vreme ce suveranitatea reprezintă autoritatea
supremă şi de necondiţionat a statului. Cea mai scurtă definiţie a autonomiei regăsită în literatura de
specialitate, este cea data de Heinrich Oberreuter (1985, pp.490-491): „posibilitatea de
autodeterminare liberă în cadrul unei reglementări preexistente”. Dicţionarul explicativ al limbii române
(1996, p. 364) defineşte termenul de autonomie ca fiind „dreptul (unui stat, al unei regiuni, a unei
naţionalităţi sau a unei minorităţi naţionale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de
o putere centrală”. Ruth Lapidoth (1997, p. 3) defineşte autonomia ca un „mijloc de difuzare a puterilor
pentru a conserva unitatea statală în timp ce se respectă diversitatea populaţiei sale: a fost un succes în
Page34
unele cazuri şi un eşec în altele”.

Pot fi identificate patru direcţii principale ale autorilor în abordarea autonomiei (1997, p. 33). Un prim
grup compară autonomia cu dreptul de a acţiona discreţionar în anumite privinţe. Un al doilea grup
foloseşte termenul ca un sinonim pentru independenţă, ceea ce este discutabil prin prisma diferenţelor
semantice şi conceptuale dintre autonomie şi suveranitate (cu care se leagă independenţa), mai ales în
plan financiar. Pentru al treilea grup, autonomia este sinonimă cu descentralizarea, şi această opinie
fiind una discutabilă, relaţia dintre cele două fiind una ordonată chiar ca dinamică în timp. Al patrulea
grup consideră că entităţile autonome sunt acelea care au puteri exclusive: legislative, administrative şi
judecătoreşti în domenii specifice, referindu-se deci la autonomia politică, şi nu la cea administrativ-
financiară.
În viziunea lui G. L. Clark (1984, p. 195–208), puterea locală (şi libertatea sa de acţiune) se plasează în
relaţie cu nivele superioare de guvernare, astfel încât autonomia locală nu este un concept absolut, ci
unul relativ. Clark consideră că autonomia locală este clar orientată, având obiective precise, în mâna
unor actori raţionali ce încearcă să-şi maximizeze puterile. În continuare, el precizează că democraţia şi
procedurile democratice nu solicită a formă specifică de guvernare. În această direcţie, el defineşte
autonomia locală prin prisma a două principii, regăsite în formă de “puteri”. Prima este puterea de
iniţiativă şi reprezintă puterea guvernelor locale de a crea reguli şi legi în interes propriu. A doua este
puterea imunităţii ce reprezintă capacitatea guvernelor locale de a acţiona discreţionar în interes
propriu în raport cu celelelate nivele de guvernare, fără cenzurarea deciziilor. Aceste două puteri pot
acţiona, însă, şi în raport cu statul prin prisma competenţelor partajate şi delegate.
Teza lui Clark a fost privită critic de către unii autori precum Defilippis (1999, p. 973–990) şi Pratchett
(2004, p. 358–375), mai ales în legătură cu puterea de iniţiativă legislativă a autorităţilor locale,
formulându-se pe bună dreptate rezerve legate de întinderea “competenţei legislative”. Pentru
Pratchett, “autoguvernarea locală în ambele sisteme, unitar şi federal, este posibilă doar pentru că
autorităţile de la nivele superioare delegă o parte din puterea şi responsabilitatea lor” (2004, p. 362 ),
Clark precizând însă că dreptul de iniţiativă rămâne un subiect deschis (1984, p.198).
Una dintre contribuţiile majore ale lui Clark pe planul guvernării locale este recunoaşterea faptului că
autonomia locală presupune “libertate către” şi “libertate de la”, acţionate simultan. Această idee a a
influenţat atât discuţiile academice despre autonomia locală cât şi gândirea politică. Pe de altă parte,
Pratchett a punctat faptul că “libertate de la” presupune conexiunea cu centralizarea.
Ulterior, Gurr şi King (1987, p. 62) au continuat idea lui Clark şi au precizat că “statul local este autonom
atâta timp cât îşi poate satisface interesele fără intervenţia substanţială a statului naţional.”
În opinia lui Eugen Popa (2004, p. 48-51), conceptul de autonomie locală este definit prin trei elemente:
Page35
elementul organizatoric, funcţional şi cel gestionar.

Din punct de vedere organizatoric, autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale de către populaţie, prin dreptul consiliilor locale de a adopta statutul
localităţii, organigramele şi numărul de personal şi de a organiza serviciile publice locale şi prin
posibilitatea înfiinţării unor persoane juridice de drept public. Autonomia organizatorică reprezintă
capacitatea de autoorganizare a autorităţilor administraţiei publice locale, fapt care legitimează deciziile
adoptate la acest nivel.
Autonomia organizatorică a autorităţilor publice locale presupune un nou tip de relaţii ce se stabilesc
între acestea, pe de o parte, şi alte autorităţi (de exemplu, prefectul), pe de altă parte. Relaţiile sunt
definite ca fiind bazate pe principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în
rezolvarea problemelor comune. Astfel, dispar raporturile de subordonare a autorităţilor administraţiei
publice locale faţă de alte organe, deoarece sub aspectul organizatoric, primele nu fac parte din
structuri ierarhizate ale organelor statului.
Funcţional, autonomia locală se manifestă în principal, prin competenţa consiliilor locale şi a primarilor
în rezolvarea problemelor de interes local, fără intervenţia altor autorităţi. Ea presupune consacrarea
principiului plenitudinii de competenţă în soluţionarea problemelor de interes local.
Din punct de vedere gestionar, autonomia vizează competenţa autorităţilor locale ce decurge din
calitatea de persoane juridice a unităţilor administrativ-teritoriale de a gestiona patrimoniul local. Prin
utilizarea de către legiuitor a formulei „gestiune de interese”, s-a dorit a se evidenţia că autonomia
locală prin conţinutul său depăşeşte sfera de cuprindere a noţiunii de gestionare a patrimoniului
localităţilor şi că autorităţile publice locale trebuie să promoveze interesele comunităţilor pe care le
reprezintă.
Indiferent de punctele de vedere asupra definirii autonomiei locale, constatăm că majoritatea autorilor
converg spre ideea libertăţii unităţilor administrativ-teritoriale de a gestiona propriile afaceri într-un
mod în care nu sunt controlate direct şi în totalitate de guvernul central, presupunând abilitatea
autorităţilor locale de a crea un impact pozitiv asupra dezvoltării locale şi bunăstării membrilor propriei
colectivităţi.
Configurarea efectivă şi manifestarea autonomiei locale sunt influenţate de o serie de factori, printre
care amintim: tradiţia, istoria, cadrul geografic, resursele economice, gradul de instrucţie civică sau
politică şi, nu în ultimul rând, reglementările naţionale şi internaţionale.
În Europa există diverse modalităţi de a percepe autonomia locală, deoarece în decursul istoriei,
autonomia locală a reprezentat o chestiune internă a statelor, un domeniu la discreţia absolută a
Page36
suveranităţii statale, cu singura rezervă să nu încalce principiile şi celelalte norme general admise ale
dreptului internaţional public. La nivel constituţional era înscris, în linii generale, doar simplul principiu
al autonomiei locale, cu trimitere la lege pentru a reglementa concret formele, condiţiile şi limitele.
Practic, fiecare ţară a adoptat o formă particulară de reglementare a autonomiei locale, ce ţine de
condiţiile istorice ale formării statului, structura acestuia, formele de guvernământ, coloratura etnică a
populaţiei, tradiţiile şi aspiraţiile cetăţenilor. Astfel, ţări precum Danemarca, Belgia, Regatul Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord nu utilizează explicit termenul de autonomie locală, în schimb ţări
precum România, Grecia, Luxemburg, Spania, Portugalia au consacrat în reglementările lor
fundamentale această terminologie. Dar toate formele de autonomie locală pornesc de la ideea că ea
reprezintă „...nu numai un barometru al democraţiei, ci şi cadrul cel mai eficace de asigurare a
dezvoltării în îmbinarea coerentă a strategiilor şi resurselor naţionale cu posibilităţile reale” (Dascălu,
2006, p. 148).
Reglementarea autonomiei la nivel internaţional prezintă două tendinţe (Popeangă, 2002, pp. 35-36)
majore. Prima tendinţă se referă la preocuparea statelor de a integra autonomia locală în contextul
principiilor democratice, al participării comunităţilor locale la afirmarea propriilor interese, iar în acest
sens Henri Oberdoff (1993, p. 14) făcea următoarea afirmaţie: „aceste diferite constituţii europene, prin
demersul lor descentralizator, autorizează înflorirea unei Europe înfrăţite, complementare, a unei
Europe a comunităţii de state”. Afirmaţia evidenţiază caracterul autonomiei locale, bazată pe
descentralizare, complementaritate şi comunitate de state.
A doua tendinţă se referă la conturarea conceptului de autonomie locală prin adoptarea „Cartei
Europene a Autonomiei Locale” la Strassbourg, în anul 1985. Astfel, recunoaşterea europeană a
importanţei autonomiei locale a fost consfinţită iniţial prin Convenţia-cadru europeană asupra
cooperării transfrontaliere a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale şi din 1985 prin Carta Europeană
a Autonomiei Locale, instrument juridic multilateral adoptat de Consiliul Europei, care a fost ratificat de
România în anul 1997. Conform acesteia, „prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea
efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în
nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice” (Legea nr.
199/1997, art. 3).
Dacă primul tratat reglementează exclusiv dimensiunea externă a autonomiei locale, cu precizarea că
priveşte numai un aspect particular, cooperarea transfrontalieră şi nu întreaga arie a cooperării
transfrontaliere, Carta europeană a autonomiei locale reprezintă documentul de referinţă comun cel
mai complet şi cel mai util pentru întărirea autonomiei locale. Astfel, în cadrul acesteia (Legea nr.
199/1997, art. 4) sunt enunţate principiile generale pe care trebuie să se bazeze competenţele
colectivităţilor locale şi natura puterilor lor:
Page37
- Competenţele de bază ale colectivităţilor locale să fie fixate prin Constituţie sau prin lege. Această
dispoziţie nu împiedică a se atribui colectivităţilor locale competenţe în scopuri specifice, în conformitate
cu legea. Natura competenţelor colectivităţilor locale este fundamentală pentru manifestarea
autonomiei locale. Din această cauză este în interesul clarităţii şi securităţii dreptului competenţele de
bază să nu fie atribuite de o manieră ad-hoc, ci ca ele să fie suficient de ancorate în legislaţie.
- Colectivităţile locale dispun în cadrul legii de latitudinea totală de a-şi exercita iniţiative în orice
chestiune care nu este exclusă din câmpul competenţelor lor sau care nu este atribuită unei alte
autorităţi. Exercitarea iniţiativei în orice chestiune care nu este exclusă din câmpul competenţelor lor
sau care nu este atribuită unei alte autorităţi reprezintă atribute clare ale autonomiei autorităţilor
publice locale. Regulile generale conform cărora ele pot acţiona în asemenea cazuri pot fi totuşi fixate
de lege în anumite state membre, iar autorităţile publice locale trebuie să poată arăta că acţiunile sunt
autorizate de legislaţie.
- Exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie, de o manieră generală, să revină de preferinţă acelor

autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni. Atribuirea unei responsabilităţi unei alte autorităţi
trebuie să ţină cont de amploarea şi de natura sarcinii şi de exigenţele de eficacitate şi de economie.
Interpretarea textului ne conduce către elementele definitorii ale unui alt principiu invocat la nivelul
administraţiilor publice locale, şi anume principiul subsidiarităţii, care presupune localizarea
competenţelor la nivelul interesului individului, sau colectivităţii locale, care cunosc cel mai bine
propriile nevoi şi mijloace de care dispun pentru realizarea acestora. Acelaşi principiu justifică şi
intervenţia altor autorităţi atunci când eficienţa acţiunii locale nu este realizată.
- Competenţele încredinţate colectivităţilor locale trebuie să fie în mod normal depline şi întregi. Ele nu
pot fi limitate de către o altă autoritate centrală sau regională. Conform acestui principiu, puterile
recunoscute în favoarea colectivităţilor locale trebuie în mod normal să fie depline şi exclusive,
respectiv să nu existe alte reglementări care să le îngrădească.
- În cazul delegării puterilor de către o autoritate centrală sau regională, colectivităţile locale trebuie să
dispună pe cât posibil de libertatea de a adapta acţiunea lor la condiţiile locale. Specificul nevoilor
colectivităţilor locale şi cunoaşterea mai bună a situaţiei locale pledează pentru exercitarea anumitor
funcţii administrative de către autorităţile locale, a căror responsabilitate le incumbă. Recursul la
delegare nu trebuie să împieteze de o manieră excesivă asupra sferei de autonomie la nivel local, ca
aceasta din urmă să fie autorizată când este posibil, să ţină seama de situaţia locală în exerciţiul
puterilor delegate. Este recunoscut, cu toate acestea că, pentru anumite funcţii, ca alegerile generale,
necesitatea unei reglementări uniforme poate să excludă puterea discreţionară a colectivităţilor locale.
Page38
- Colectivităţile locale trebuie să fie consultate, pe cât posibil în timp util şi de o manieră apropiată, în
cursul procesului de planificare şi de luare a deciziei pentru toate cheltuielile care le privesc direct. În
spiritul acestui principiu, contribuabilii unităţii administrativ-teritoriale trebuie să fie consultaţi în
procesul de planificare şi de luare a deciziei pentru toate cheltuielile care îi privesc direct, conform unui
calendar, fie direct, fie prin intermediul asociaţiilor lor, în cazul în care mai multe colectivităţi sunt în
această situaţie.
Toate aceste principii sunt respectate de ţările care au ratificat Carta Europeană a Autonomiei Locale,
înţelegând că autonomia locală se traduce într-un cadru legal stabilit la nivel naţional şi pus în practică
la nivel local de către autorităţile administraţiei publice locale.
În martie 2009, Consiliul municipalităţilor şi regiunilor din Europa a adoptat Carta europeană a
serviciilor de interes general la nivel local şi regional (European Charter on Local and Regional Services
of General Interest), ce se doreşte a constitui un instrument pentru respectarea implementării
principiilor autonomiei locale, subsidiarităţii şi proporţionalităţii, pornind de la ideea că satisfacerea
nevoilor publice europene necesită autorităţi locale şi regionale puternice, democratice, libere să ia
decizii asupra serviciilor lor locale în interesul cetăţenilor. Carta (1985, art. 1, paragraph 1) stipulează că
principiul autonomiei locale şi regionale reprezintă piatra de temelie a sistemelor locale de guvernare,
completând principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Box
Principiul subsidiarităţii este reglementat de Tratatul de la Maastricht în articolul 3B care precizează: „În domeniile
care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine în conformitate cu principiul subsidiarităţii, decât
dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizată de manieră suficientă de către
statele membre şi pot deci, datorită dimensiunilor şi eficienţei activităţii popoarelor realizate mai bine la nivel
comunitar”.
În ţara noastră, autonomia locală este consacrată de către Constituţie (art. 120) ca principiu după care
este organizată şi funcţionează administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale. Totodată,
determinat de caracterul unitar al statului nostru, Constituţia consacră şi principiile descentralizării şi
deconcentrării serviciilor publice. Aceste principii acţionează concomitent şi cerinţele lor se
întrepătrund astfel încât să se asigure, pe de o parte, autonomia locală, iar pe de alta parte, conducerea
unitară a întregii ţări.
Din punctul nostru de vedere, în contextul actual existent, legea fundamentală ar trebui să stipuleze
Page39
expres inclusiv principiul subsidiarităţii, care, în planul acţiunii interne, vizează apropierea cât mai mult
posibil, a deciziei de cetăţean. Aplicarea principiilor menţionate (autonomiei, descentralizării), precum şi

reglementarea principiului subsidiarităţii în tratatele Uniunii Europene, fac ca acest principiu să existe
implicit, dar necesitatea introducerii lui se impune din mai multe considerente. Unul dintre ele apare ca
urmare a ratificării României a Cartei Europene a Autonomiei Locale10 al cărei text în art. 4, alin. 3, se
apropie de conţinutul acestui principiu, iar omiterea acestuia continuă parţial şi în legile organice ale
domeniului şi avem în vedere, în special, legea administraţiei publice locale care adaugă doar principiile
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în
soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Totuşi, acest principiu este menţionat în legea
cadru a descentralizării (Legea nr. 195/2006, art. 3), cu precizarea că el „constă în exercitarea
competenţelor de către autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel mai
apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitate administrativă necesară”. Astfel, pentru
uniformizarea cadrului legislativ, acest principiu ar trebui să apară explicit în toate legile organice
specifice domeniului administraţiei publice, acestea având ca bază stipularea lui în legea fundamentală.
Nu în ultimul rând, subsidiaritatea reprezintă principiul juridic de repartizare a competenţelor
autorităţilor publice aflate la diferite nivele de guvernare care orientează acţiunea principiului
descentralizării şi fiind integrat celui de autonomie locală, contribuind la protecţia acestuia.
Similar Cartei Europene a Autonomiei Locale, legea administraţiei publice locale stipulează că „prin
autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale
de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă,
treburile publice, în condiţiile legii” (Lege nr. 215 /2001, art. 3, alin. 1), la care adaugă că autonomia
locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor
care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului, municipiului sau judeţului, după caz (Lege nr. 215 /2001,
art. 4, alin 2).
Din definirea autonomiei locale rezultă conţinutul autonomiei locale în plan administrativ (“dreptul”) şi
financiar („capacitatea efectivă”). „Dreptul” reflectă competenţele, respectiv ansamblul de atribuţii care
revin, conform legii, administraţiei publice locale, regăsindu-se în autonomia administrativă.
„Capacitatea efectivă” se referă la existenţa unor resurse financiare suficiente cu ajutorul cărora acele
competenţe să poată fi realizate, vizând, astfel, latura financiară a autonomiei. În susţinerea celor
afirmate anterior, legea administraţiei publice stipulează expres conţinutul autonomiei locale,
specificându-se că este numai administrativă şi financiară (Lege nr. 215 /2001, art. 4, alin. 1).
10
Carta Europeană a autonomiei locale, art. 4(3): „Exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie, de manieră
Page40
generală, să revină, de preferinţă, acelor autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni. La atribuirea unei
responsabilităţi către o altă autoritate trebuie să se ţină seama de amploarea şi de natura sarcinii, precum şi de
cerinţele de eficienţă şi economie.”
Făcându-se o raportare la poziţia în stat a diferitelor colectivităţi umane aflate pe teritoriul acestuia,
gradul de autonomie a autorităţii va putea varia la rândul său după cum ea este abilitată sa emită acte
normative cu cea mai mare forţă juridică sau acte juridice subordonate legilor. Astfel, există o
autonomie legislativă atunci când unor colectivităţi umane li se recunoaşte dreptul de a adopta norme
cu cea mai mare forţă juridică, adică legi constituţionale, organice sau ordinare şi există o autonomie
administrativă, atunci când respectivei colectivităţi umane i se recunoaşte numai dreptul ca pe baza şi
în conformitate cu legile în vigoare, să emită norme obligatorii de interes local. Autonomia legislativă
este caracteristică statelor membre ale statelor federale, în structura cărora organele legislative proprii
sunt competente să adopte legi în toate domeniile de raporturi sociale, cu excepţia celor date, prin
însuşi textul Constituţiei, în competenţa organului legislativ federal şi a statelor unitare ce consacră, prin
constituţie, un regionalism politic, sistem care reclamă o reglementare constituţională detaliată.
Autonomia administrativă este caracteristică majorităţii statelor unitare unde autorităţilor unităţilor
administrativ-teritoriale li se recunoaşte numai dreptul de a adopta norme juridice cu o forţa juridică
subordonată legilor (de exemplu, hotărâri, decizii).
După unele aprecieri, autonomia locală se manifestă pe mai multe planuri (Iordan, 2003, p. 45; Popescu,
1999, p. 51; după A. de Laubadère, J. – C. Venezia, Y. Gaudemet, tome I, pp. 108-109; I. Santai,
supracit., vol. I, pp. 112-113; R. N. Petrescu, supracit., vol. I, p. 98). În planul autonomiei capacităţii
juridice, colectivităţile teritoriale locale sunt subiecte de drept distincte de stat, având propriile interese
publice recunoscute ca atare de legiuitor. În planul autonomiei instituţionale, ele sunt reprezentate de
autorităţi administrative proprii, alese prin vot universal (consilii locale, primar) şi care nu se găsesc în
raporturi de subordonare faţă de aparatul de stat central. În planul autonomiei decizionale, aceste
autorităţi proprii au competenţe proprii şi iau decizii în interesul colectivităţilor pe care le
administrează. Aceste decizii nu se pot manifesta în mod real decât dacă este recunoscută autonomia şi
în planul resurselor financiare, materiale şi umane de care dispun. Astfel, colectivităţile locale au bugete
proprii, dispun de un patrimoniu în care sunt incluse bunurile ce aparţin domeniului public şi privat al
unităţii administrativ-teritoriale şi sunt deservite de funcţionari publici selectaţi pe criteriul
competenţei.
Autorităţile administrative locale sunt autonome, dar nu suverane. Deşi nesubordonate autorităţilor
administraţiei de stat, sunt supuse unui control administrativ specific, controlul de tutelă administrativă,
din partea administraţiei de stat, centrale sau teritoriale (Popescu, 1999, p. 51-52). Teoriile clasice ale
federalismului fiscal au cercetat „avantajele autonomiei locale” (beneficiile descentralizării), sugerând
că adevăratul sens al descentralizării este dat în condiţii de autonomie a comunităţilor locale (Oates,W.
E., 1972, p. 11). Limitele analizei lui Oates (acesta privind descentralizarea doar din punct de vedere
Page41
economic) au fost extinse de Jones şi Stewart (1981), King (1984, p. 20) şi Boadway (2001, p. 93–121),
care au introdus şi câteva argumente politice.
Astfel, se consideră că atonomia locală identifică cel mai bine diferitele nevoi şi preferinţe ale
cetăţenilor unităţii administrativ-teritoriale şi posibilităţile de satisfacere. Administraţia publică locală se
află cea mai aproape de cetăţeni, astfel încât ea este mult mai sensibilă decât celelalte nivele de
guvernare la cerinţele şi nevoile variate ale cetăţenilor. În condiţiile în care le este permis autorităţilor
locale să acţioneze autonom, acestea pot presta servicii publice şi oferi bunuri ale căror calitate şi
cantitate diferă de la o jurisdicţie la alta în funcţie de cerinţe. Acoperirea acestor nevoi de la nivel
central, va tinde în mod automat către o uniformizare, ceea ce va determina realizarea unor
compromisuri la diferite niveluri de consum.
Autonomia locală presupune responsabilitate şi urmărirea raportului cost-eficienţă. Aşa cum Clark
(1984) demonstrează în lucrarea sa, autonomia locală şi responsabilitatea se află într-o strânsă
conexiune. Acestea sunt considerate ca fiind cele două laturi ale aceluiaşi fenomen deoarece politicienii
locali îşi asumă întreaga responsabilitatea pentru deciziile lor, ceea ce implică o atenţie deosebită cu
privire la costurile şi beneficiile programelor locale de guvernare. În condiţiile în care cheltuielile sunt
finanţate din venituri proprii, politicienii sunt constrânşi să manifeste un comportament responsabil,
urmărind realizarea surselor de venit şi gestionând eficient fondurile publice. În caz contrar, cetăţenii
vor penaliza lipsa de responsabilitate a autorităţilor prin nealegearea lor la alegerile următoare. Astfel,
conform lui Tanzi: „ indivizii care sunt responsabili de rezultatul deciziilor luate de către ei şi deţin
resursele necesare... sunt direct interesaţi să acţioneze cât mai performant” (Tanzi, V., 1996, p. 300).
Autonomia locală îmbunătăţeşte participarea cetăţenească şi controlul democratic în procesul

decizional. Pentru Jones şi Stewart, administraţia publică locală are înţelesul conform căruia cetăţenii
pot influenţa şi controla deciziile care îi afectează colectiv. Un control democratic mai bun face ca
administraţia locală spă fie mai responsabilă pentru deciziile luate şi devine, în consecinţă, mai
transparent (Gilbert, G., 1999, p. 159–190). Partciparea cetăţenilor la procesul decizional şi controlul
democratic exercitat de aceştia sunt condiţii esenţiale pentru buna desfăşurare a afacerilor publice la
nivel local.
Autonomia locală promovează experimentul şi inovaţia. Experimentul şi inovaţia la nivelul comunităţilor

locale (municipalitate, regiune) sunt mai uşor de realizat, permiţând autorităţilor locale să
implementeze noi strategii şi instrumente fără a afecta întreaga societate a ţării. De asemenea, în
aceste condiţii, autorităţile centrale şi federale nu vor suporta costurile în caz de eşec al experimentului
local. În aşa-numitul „federalism experimental” (Oates,W. E., 1999, p. 1131), toate unităţile de
guvernare pot învăţa unele de la celelalte, succesul inovativ difuzându-se atât pe orizontalî cât şi pe
verticală.
Page42
Aceste patru avantaje ale autonomiei locale fac ca aceasta să determine eficienţa acţiunii publice. Cu
alte cuvinte, odată ce deciziile sunt luate cât mai aproape de electorat, autorităţile locale sunt mai
informate despre nevoile şi preferinţele cetăţenilor, iar aceştia la rândul lor pot controla mai uşor, astfel
încât se ajunge în situaţia în care sunt oferite exact acele servicii publice de care cetăţenii au nevoie la
preţul cel mai mic posibil. Invocarea eficienţei în prestarea serviciilor la nivel local de către autorităţile
locale prin comparaţie cu prestarea serviciilor locale de la nivel central, reprezintă cel mai bun argument
pentru implementarea principiului autonomiei locale şi realizării procesului de descentralizare.
Latura financiară a autonomiei locale se desprinde din însăşi definiţia conferită de Carta Europeană a
Autonomiei Locale şi se concretizează în învestirea cu anumite competenţe şi răspunderi în domeniul
finanţelor locale ale autorităţilor administraţiei publice locale. Cu alte cuvinte, autonomia sub aspect
financiar este concretizată de dispunerea de resurse suficiente pentru a garanta acoperirea cheltuielilor
proprii şi, în acelaşi timp, de a asigura realizarea competenţelor descentralizate cu ajutorul finanţelor
publice locale. Astfel, autonomia locală nu poate fi implementată decât în condiţiile în care autorităţile
locale deţin surse de finanţare adecvate deoarece „latura financiară reprezintă o componentă
importantă a autonomiei locale, care exercită influenţă asupra capacităţii de decizie a autorităţilor
administraţiei publice locale” (Voinea, 2008, p. 47) sau „autonomia locală implică dreptul autorităţilor
administraţiei publice locale de a dispune de resurse băneşti, de a le utiliza şi administra în vederea
îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege, de a elabora buget, de a urmări execuţia bugetului denumită
autonomie financiară” (Voinea, 2008, p. 45).
Agnes Sauviat precizează că autonomia colectivităţilor locale sub aspect financiar „este una din
condiţiile de bază a unei libertăţi de administrare reale în măsura în care ea nu este o modalitate prin
care se afirmă independenţa faţă de stat, ci impune statului să garanteze un nivel stabil şi suficient de
resurse ce îi permite colectivităţii locale să-şi exercite pe deplin şi pertinent competenţele
descentralizate” (Pauliat et al., 2004, p.174). În aceste condiţii, pentru susţinerea acestor competenţe la
un anumit cost, autorităţile locale trebuie să identifice surse de venit proprii şi să întocmească
programe de cheltuieli. Pe baza interrelaţiilor menţionate, autonomia sub aspect financiar poate fi
definită prin combinarea a trei elemente (Guengant şi Uhaldeborde, 2003, p. 428, după Gilbert 1999):
autonomia cheltuielilor locale, autonomia veniturilor locale şi autonomia bugetului local. Autonomia
veniturilor locale presupune dreptul şi capacitatea de a determina tipurile de impozite, baza de
impozitare, cota de impozitare; autonomia cheltuielilor locale presupune dreptul şi capacitatea
autorităţilor locale de a determina natura şi mărimea cheltuielilor publice locale pe bunuri şi servicii
publice în concordanţă cu cererea, precum şi dreptul şi capacitatea de a efectua cheltuieli, de a gestiona
proprietatea locală, iar autonomia bugetului local presupune dreptul şi capacitatea autorităţilor locale
Page43
de a ajusta nivelul veniturilor la nivelul chetuielilor publice în acord cu domeniile de competenţă a

autorităţilor locale, raportat la generaţia actuală de plătitori de taxe şi impozite, dar şi la generaţia
viitoare pasibili de plata unor dobânzi ale împrumuturilor locale. Autonomia bugetară presupune
dreptul şi capacitatea autorităţilor locale de a realiza un buget statistic şi dinamic asupra căruia îşi
asumă responsabilitatea financiară.
Constatăm că o astfel de definire ar presupune ca autorităţile locale să poată decide absolut liber
asupra veniturilor şi cheltuielilor locale reflectate în bugetul local, ceea ce ar conduce la o “suveranitate
fiscală locală” deplină, incompatibilă cu nevoia gestiunii unitare şi coerente a nevoilor şi finanţelor
publice. De aceea, în spiritul autonomiei locale, competenţele şi răspunderile (Filip, Voinea, Mihăescu et
all, 2002, p. 271-272) în domeniul finanţelor publice locale cu care sunt învestite autorităţile locale se
rezumă la: elaborarea şi aprobarea bugetelor locale la termenele stabilite; aşezarea, încasarea şi
urmărirea impozitelor şi taxelor în condiţiile legii; urmărirea execuţiei bugetelor locale şi rectificarea
acestora pe parcursul anului bugetar; stabilirea şi urmărirea modului de prestare a serviciilor publice
pentru a spori eficienţa lor în beneficiul cetăţenilor; administrarea eficientă a bunurilor proprietate
publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale; administrarea resurselor financiare pe parcursul
execuţiei bugetare în condiţii de eficienţă; fundamentarea opţiunilor şi priorităţilor în aprobarea şi
efectuarea cheltuielilor din bugetele locale; elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării
programelor de dezvoltare în perspectivă a unităţilor administrativ-teritoriale ca bază a gestionării
bugetelor locale anuale; organizarea şi urmărirea efectuării controlului financiar asupra gestiunilor
proprii, a gestiunii instituţiilor şi serviciilor publice din subordine.
Latura financiară a autonomiei locale se individualizează prin următoarele trăsături (Voinea, 2008, p.
47): asigurarea dreptului autorităţilor administraţiei publice locale de a elabora, aproba şi executa
bugetul propriu pentru fiecare exerciţiu financiar; reglementarea unor competenţe ale autorităţilor
administraţiei publice locale de a determina şi administra veniturile proprii formate din impozite, taxe,
contribuţii în condiţiile legii; urmărirea execuţiei bugetare şi rectificare bugetelor locale pe parcursul
exerciţiului bugetar; fundamentarea şi aprobarea opţiunilor şi priorităţilor în finanţarea cheltuielilor din
bugetele locale; utilizarea resurselor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale pe
parcursul execuţiei bugetare în condiţii de eficienţă; dreptul consiliilor locale de a institui taxe speciale
pentru funcţionarea unor servicii publice locale; dreptul autorităţilor administraţiei publice locale de a
decide asupra contractării de împrumuturi în condiţiile legii.
Autonomia financiară se află în strânsă relaţie cu modul de delimitare a competenţelor autorităţilor

administraţiei publice locale în furnizarea serviciilor publice, cu diversitatea şi calitatea serviciilor
publice, cu programele de dezvoltare ale unităţilor administrativ-teritoriale, cu nivelul veniturilor proprii
ale unităţilor administrativ-teritoriale, cu calitatea managementului bugetelor locale.
Page44
Legea finanţelor publice locale (Lege nr. 273 /2006, art.16) din România stipulează autonomia locală
financiară ca principiu conform căruia unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare
suficiente pe care autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor pe
baza şi în limitele prevăzute de lege precum şi faptul că autorităţile administraţiei publice locale au
competenţa stabilirii nivelurilor impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii. Astfel, autonomia
financiară la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale trebuie privită prin prisma elementului juridic, pe
de o parte, şi prin prisma elementului economic-material, pe de altă parte. Elementul juridic presupune
abordarea autonomiei financiare ca libertate de decizie conform cadrului legal reglementat la nivel de
ţară (legi, ordonanţe de urgenţă etc.) şi la nivel de unitate administrativ-teritorială (hotărâri ale
Consiliului local, decizii ale Primarului), iar elementul economic-material presupune abordarea practică
a laturii financiare a autonomiei exprimată prin capacitatea autorităţilor publice locale de a menţine
echilibrul bugetar.
Ideea principală care stă la baza laturii financiare a autonomiei locale este aceea că veniturile trebuie să
acopere cheltuielile de efectuat pe parcursul unui an bugetar. Aşadar cuantumul veniturilor determină
posibilitatea efectuării cheltuielilor publice locale şi în acelaşi timp reflectă gradul de autonomie prin
raportul care apare între veniturile proprii, transferurile de fonduri de la stat pentru echilibrarea
bugetelor locale şi împrumuturi. Cu cât ponderea veniturilor proprii în totalul surselor de venit la nivel
local este mai mare, cu atât unitatea administrativ-teritorială are libertatea de a cheltui aşa cum
consideră astfel încât să asigure acoperirea nevoilor publice, ceea ce se transpune într-o largă
autonomie financiară.
Măsurarea autonomiei financiare a autonomiei locale a constituit subiect de cercetare în contextul

demersului de identificare a relaţiei dintre descentralizare administrativă şi diferite variabile
macroeconomice. Astfel, în mod deosebit, cu privire la latura financiară a autonomiei, un număr de
indicatori calitativi şi cantitativi au fost stabiliţi în ultimii ani pentru a măsura poziţia relativă a unităţilor
administrativ-teritoariale în cadrul suveranităţii perfecte şi a independenţei financiare totale. Mulţi
dintre indicatorii aceştia, însă, sunt criticaţi, deorece nu acoperă în totalitate toate componentele
autonomiei. Până în jurul anului 2000, aproape toate studiile au folosit statisticile financiare ale
Fondului Monetar Internaţional ca un punct de plecare în măsurarea descentralizării financiare.
Modelul dominant utilizat compară volumul cheltuielilor/veniturilor locale cu volumul
cheltuilelilor/veniturilor totale la nivel naţional, sau ca alternativă, cu produsul intern brut. Aceşti
indicatori relativ simpli sunt utilizaţi şi în prezent (de ex., Eurostat), deşi Ebel şi Yilmaz în 2002, Meloche
în 2004, Banca Mondială în 2007 au prezentat dezavantaje ale acestor indicatori, precum faptul că în
cazul veniturilor nu se face diferenţă între diferitele surse de venituri locale şi nu se precizează tipul
Page45
transferurilor (condiţionate sau necondiţionate), iar în cazul cheltuielilor, nu se face distincţia celor
mandatorii, care chiar dacă apar în bugetele locale, nu sunt decise la acest nivel administrativ,
autorităţile locale fiind în acest caz doar agenţi ai statului cu puteri limitate. Aceste deficienţe ale
indicatorilor generează o supraestimare a gradului de descentralizare şi autonomie financiară locală.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), în anul 2001, a dezvoltat un nou model
pentru măsurarea autonomiei veniturilor aplicat la nivelul statelor membre, dar nu a încercat şi un
model pentru cheltuieli.
2.2. Aspecte financiare ale descentralizării
Din punct de vedere istoric, odată cu personificarea statului, judeţului şi comunei (devenind persoane
juridice politico-teritoriale ce puteau soluţiona interesele generale, regionale şi locale/comunale prin
intermediul unor organe/autorităţi proprii aflate în fruntea serviciilor publice statale, judeţene şi
comunale), doctrinarii şi-au pus întrebarea în ce măsură se bucură organele administraţiei publice
judeţene şi comunale de libertatea de a satisface interesele regionale şi judeţene şi care este raportul
dintre interesele generale şi cele locale. S-a constatat că oraşul sau comuna nu mai formează în statul
modern un fel de stat în stat, ci sunt circumscripţii teritoriale în cadrul statului, formate şi modificate cu
acordul acestuia; statul fiind cel care se bucură de monopolul asupra drepturilor de putere publică pe
care le poate conceda cui doreşte, când doreşte şi în ce grad doreşte. În consecinţă, interesul local
trebuie să se supună în mod natural interesului general. Pornind de aici, doctrinarii dreptului
administrativ au căutat să stabilească tipurile de raport ce pot exista între administraţia publică centrală
şi administraţia publică locală. În esenţă, au fost stabilite două astfel de raporturi, centralizarea şi
descentralizarea administrativă, ce constituie tot atâtea principii sau moduri de organizare a
administraţiei publice locale (Guţan, 2005, p. XIII, după Tarangul, 1940, pp. 57-59). Prin centralizare
administrativă se înţelegea acel regim administrativ sau mod de organizare a administraţiei publice
locale în care autorităţile administraţie locale sunt numite de puterea centrală şi depind direct de
aceasta. Prin descentralizare administrativă s-a înţeles acel regim administrativ ce admite ca îngrijirea şi
rezolvarea intereselor locale să fie încredinţate unor autorităţi ai căror titulari, aleşi de corpul electoral
local, pot să stabilească norme valabile pentru locuitorii acelei localităţi (Guţan, 2005, p. XIII, după
Negulescu, 1934, p. 610).
În perioada interbelică, principiul descentralizării în organizarea administrativă presupunea şi

autonomia locală, nu de puţine ori cele două principii fiind tratate împreună. În legislaţia actuală din
România, autonomia şi descentralizarea apar ca principii ale organizării şi funcţionării administraţiei
publice locale. O importanţă deosebită i se acordă descentralizării prin legea cadru care o instituie.
Astfel, legea defineşte descentralizarea ca fiind „transferul de competenţă administrativă şi financiară
Page46
de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale” (Lege nr. 195 /2006,
art. 2, lit. L). O altă definiţie oferită de literatura de specialitate din România este aceea că
“descentralizarea este sistemul ce are la bază recunoaşterea interesului local, distinct de cel naţional,
localităţile dispunând de structuri organizatorice, funcţionale şi de un patrimoniu propriu, afectat
realizării interesului local” (IPP, 2008, p. 6).
Terminologia consacrată ştiinţific vorbeşte chiar despre o sinonimie a autonomiei locale şi

descentralizării. În acest sens, Henry Berthlemy (1926, pp.174-176) foloseşte termenul de autonomie ca
un sinonim pentru descentralizare. Astfel, regimul administrativ descentralizat este numit şi regimul
administrativ de autonomie locală, sau cei doi termeni, „self government” şi „administrative
descentralization”, apar ca termeni sinonimi (Malberg, 1920, pp. 169-170). Cercetătorii români
consideră că „autonomia locală este forma modernă de exprimare a principiului descentralizării”
(Alexandru, Gilia, Ivanoff, 2008, p. 89) sau „descentralizarea este concepută ca un proces prin care se
acordă autonomie administrativă organelor locale” (Popeangă, 2002, p. 40).
Constatăm că raportul autonomie-descentralizare nu are o abordare unitară în literatura de specialitate.

Cu toate acestea, în încercarea de a identifica elementele definitorii ale acestei relaţii, afirmăm că
descentralizarea asigură suportul manifestării autonomiei.
Horváth (2000, p. 22–60) şi Davey (2002, p. 33–41) au cercetat câteva strategii guvernamentale ale
ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi au constatat că acestea au obiective asemănătoare în programele
de descentralizare implementate, aşa cum arată figura următoare:
Page47
Figura nr. 2.1.: Obiectivele descentralizării în Europa Centrală şi de Est
OBIECTIVE ECONOMICE
¤Eficienţă în alocarea resurselor
(alocare eficientă) OBIECTIVE POLITICE
¤Transparenţă, ¤Democraţie, pluralism, participare cetăţenească
¤Eficienţă în utilizarea resurselor fără corupţie ¤Separare verticală a puterilor
(eficienţă productivă) ¤Contabilitate, responsabilitate
¤Recunoaşterea idividuală/colectivă a drepturilor (de ex.,
¤Stabilitate macroeconomică proprietatea)
¤Armonizarea cu legislaţia UE
Dreptul de
autoguvernare
¤Dreptul de
/ autonomie ¤Protecţia minorităţilor din
autoguvernare/
locală punct de vedere lingvistic,
autonomie religios, etnic
¤Accesul la un nivel minim
de servicii publice
¤Echitate interpersonală/
interregională în distribuţia veniturilor
¤Prezervare a identităţii culturale şi istorice

¤Etică modernă în administraţia publică
OBIECTIVE SOCIALE ŞI CULTURALE

Sursa: prelucrare după Horváth, M. T., 2000, p. 22–60; Davey, K., 2002, p. 33–41
Conform figurei, se poate observa că la confluenţa celor trei categorii de obiective, respectiv
economice, politice, sociale şi culturale, locul central este ocupat de autonomia locală în cadrul
procesului de descentralizare. Odată puse în practică aceste obiective, s-a constatat că descentralizarea
generează o multitudine de efecte (Onofrei, 2007, p. 53, după Chevalier, J.) care, în sinteză, presupun:
regruparea relaţiilor periferice în mediul local ce modifică viziunea despre raţionalitatea administraţiei –
principiu fundamental al procesului administrativ; localizarea şi intersectarea acestor relaţii determină
apariţia unui sistem administrativ specific pe care se sprijină puterea locală; agenţii locali nu mai sunt
simpli executanţi ai directivelor primite de la administraţia centrală, ci ei dobândesc capacitate
strategică de acţiune; politica de descentralizare generează transferul de competenţă, determină
întărirea activităţii şi dezvoltarea solidarităţii locale, creând un nou cadru, în jurul căruia diverşii actori
locali vor fi incitaţi să se mobilizeze. Odată cu sesizarea acestor efecte pozitive, s-a observat, totuşi, că
descentralizarea are, în schimb, şi neajunsuri, iar „principalul neajuns al descentralizării este acela de
diminuare a forţei puterii centrale, putându-se ajunge în situaţia în care diferitele interese locale să fie
dominante în raport cu cele centrale” (Laubordere, Venezia, Gaudement, 1988, p. 175).
La nivel internaţional (Boschmann, 2009, p. 20), descentralizarea este percepută ca un proces gradual
pe termen lung care implică, în cadrul unei cadru juridic adecvat, diverse componente, cum ar fi
descentralizarea politică, descentralizarea administrativă şi descentralizarea financiară:
Page48
• Descentralizarea politică se referă la transferul unor funcţii sau a autorităţii de la nivel central la
instituţiile locale, care sunt conduse de către autorităţi locale alese. Aceasta înseamnă că
autorităţile locale sunt învestite cu putere de decizie, dar de asemenea, sistemele de
responsabilitate sunt transferate de la guvernul central la nivele inferioare de guvernare.
În opinia lui Hellmut Wollmann (2008, p. 82), descentralizarea este, în esenţă, un concept politic dat
fiindcă abordează delegarea de funcţii între nivele de guvernare şi unităţi care au un statut politic prin
organele de decizie, care sunt alese în mod democratic şi politic din punct de vedere juridic şi având
autonomie garantată constituţional.
Din punct de vedere politic, descentralizarea este expresia “democraţiei aplicată administraţiei” (IPP,
2008, p. 6), asigurând un sistem în care cetăţenii participă la conducerea treburilor publice locale prin
intermediul autorităţilor locale alese de ei. Fundamentul politic al descentralizării este recunoscut de
Carta europeană a autonomiei locale, care consideră descentralizarea drept unul din principiile
democratice comune Europei.
• Descentralizarea administrativă (Nibbering, Swart, 2009, p. 258) implică transferul autorităţii de

luare a deciziilor, resurse şi responsabilităţi pentru furnizarea de servicii publice sau funcţii altor
nivele de guvernare, agenţii sau birourile de agenţii guvernamentale centrale la nivel teritorial.
Aceasta presupune faptul că autorităţile locale pot angaja şi concedia personalul propriul, fără
intervenţia ministerului de resort.
Din punct de vedere administrativ (IPP, 2008, p.6), descentralizarea conţine ideea că autorităţile alese
de comunităţile locale sunt cele mai în măsură să cunoască necesităţile locale şi să ia măsurile necesare
pentru realizarea lor. Din acest motiv s-a afirmat în literatura de specialitate că este vorba de un
principiu de “administraţie utilă”.
• Descentralizarea financiară se referă la transferul autorităţii de la nivel central la instituţiile

locale în ceea ce priveşte capacitatea de decizie privind alocarea de resurse financiare, precum
şi competenţa de a percepe taxe locale. O descentralizare financiară completă necesită
descentralizarea politică şi cel puţin extinderea descentralizării administrative.
Componentele descentralizării se află în relaţie de interdependenţă şi intercondiţionare reciprocă,

putând varia ca intensitate, astfel încât una dintre ele fiind predominantă şi, în consecinţă se pot forma
diferite modele de descentralizare. Cert este că descentralizarea are un fundament politic şi este o
instituţie liberală, ea vizând să promoveze şi să garanteze exerciţiul libertăţilor locale. Ea se raliază
formei de liberalism politic care este sistemul democratic (Popescu, 1999, p. 104, după Laubadère,
Page49
Venezia, Gaudemet, 1995, pp. 173-174.). Astfel, nu există autonomie reală veritabilă, înţeleasă la
standardele actuale, dacă măcar autorităţile deliberative ale colectivităţilor teritoriale locale nu sunt
alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Alegerea de către locuitori constituie într-o
democraţie procedeul de realizare a descentralizării.
Considerăm că în cazul legislaţiei din România, distingem explicit latura politică a descentralizării în
cadrul legii administraţiei publice locale, care stipulează că „autorităţile administraţiei publice prin care
se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti
şi municipale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii se
aleg în condiţiile prevăzute de legea privind alegerile locale” (Legea nr. 215/2001, prin Legea nr. 286 din
06/07/2006, art. 21, alin. 1). De asemenea, legea cadru a descentralizării conturează conţinutul
descentralizării, care poate fi administrativă şi financiară, deoarece vorbeşte de „transfer de
competenţă administrativă şi financiară” (Legea. 195 /2006, art. 2, lit. l ).
Transferul de competenţă administrativă se regăseşte în competenţe exclusive, partajate şi delegate.

Competenţe exclusive sunt cele mai relevante în privinţa aplicării principiului autonomiei locale şi a
laturii financiare a acesteia deoarece reprezintă competenţele atribuite prin lege autorităţilor
administraţiei publice locale de realizarea cărora acestea sunt responsabile. Autorităţile administraţiei
publice locale au dreptul de decizie şi dispun de resursele şi mijloacele necesare îndeplinirii
competenţelor, cu respectarea normelor, criteriilor şi standardelor stabilite de lege (Legea. 195 /2006,
art. 2).
Descentralizarea financiară presupune transferul de responsabilităţi către autorităţile locale, bazat pe

principiul apropierii serviciilor publice de cetăţeni, dar şi de resurse, practica la nivel internaţional
utilizând metoda încredinţării/alocării şi metoda partajării veniturilor, potrivit cărora un impozit va fi
transferat către autorităţile care au capacitatea managerială de a-l administra şi încasa (Boloş, 2006, p.
77). O altă definiţie precizează că „descentralizarea financiară, în general, se referă la delegarea de
impozitare şi a competenţelor în efectuarea cheltuielilor de la autorităţile administraţiei centrale către
autorităţile guvernamentale la nivel sub-naţional (regional, provincial, municipal, etc.). Într-un sistem
foarte descentralizat, guvernele locale au o putere considerabilă de a mobiliza resurse, prin impozitare
şi competenţe mari în stabilirea bazelor de impozitare” (Boschmann, 2009, p. 6).
Sintetizând cele afirmate anterior, desprindem ideea conform căreia descentralizarea financiară asigură
suportul manifestării laturii financiare a autonomiei locale. În continuare, adăugăm că descentralizarea
financiară reprezintă, în acelaşi timp, un factor important de influenţă asupra autonomiei unei
administraţii locale. Prin descentralizarea financiară, autorităţile administraţiei publice locale sunt
învestite cu dreptul de a institui şi administra unele impozite şi taxe pentru a asigura resursele
Page50
financiare necesare acoperirii cheltuielilor din bugetele locale. În acelaşi timp, descentralizarea
financiară încurajează autorităţile administraţiei publice locale să organizeze şi dezvolte acţiuni din care
să rezulte venituri ce pot acoperi consumurile de utilităţi publice furnizate pe plan local.
O atenţie deosebită acordată descentralizării din punct de vedere economic, o regăsim la Wallace
Oates, care consideră că acesta este factor al dezvoltării într-o economie de piaţă deoarece bunurile
colective generează efecte la nivel local. Astfel, teorema descentralizării optime consacrată de Oates
(1972, p. 35) susţine că „Pentru un bun public a cărui arie de consum se întinde pe mai multe zone
geografice (colectivităţi locale) şi al cărui cost de producţie este acelaşi atât la nivel central, cât şi la nivel
local, va fi întotdeauna mai uşor (sau cel puţin la fel de uşor) ca acel bun să fie produs în cantităţi optime
în sens paretian la nivel local decât la nivel central (sau la fel ca la nivel central)”.
Reprezentarea grafică presupune existenţa a două unităţi administrativ-teritoriale de mărimi diferite ale
unui stat. Un bun public este produs la nivel central şi, apoi, distribuit în mod egal celor două localităţi în
cauză deşi cererea pentru acel bun public este diferită. Costul este împărţit în mod egal între rezidenţi.
Figura ilustrează cererea pentru acel bun public local de către indivizii rezidenţi din fiecare dintre cele
două localităţi. Dreapta D A reflectă cererea pentru acel bun public de către indivizii din localitatea A şi
dreapta DB reflectă cererea pentru acel bun public de către indivizii din localitatea B. Costul marginal
al bunului public G se presupune a fi constant. Preţul pe care trebuie să-l plătească fiecare individ este
indicat prin P.
Page51
Figura nr. 2.2.: Teorema descentralizării optime
Preţ
DB DA
2
P 5 1 3
O qB q qA QG / t
Sursa: Cullins, Jones, 1998, p. 293
Conform graficului, sistemul centralizat va distribui în mod egal bunul public pentru fiecare localitate (O
q ), ceea ce dă naştere la un compromis între cererea indivizilor dintre cele două localităţi. Cantitatea
este mai mică decât cererea indivizilor din localitatea A, dar mai mare decât cererea din localitatea B.
Într-un context cu o cerere diferită, pierderile ambelor localităţi se reprezintă prin triunghiurile 123 şi
145. Aria triunghiului 123 indică pierderile ce apar deoarece consumatorii din localitatea A consumă mai
puţin decât ar consuma dacă nu ar fi fost nevoiţi să facă compromisul, ei dorind să achiziţioneze
bucuroşi q 23 q A prin unitatea suplimentară q q A , plătind în plus q 13 q A . Aria triunghiului 145
reflectă pierderile ce apar deoarece consumatorii din localitatea B ar trebui să consume mai mult decât
consumă de obicei dacă fac acest compromis. Ei plătesc q B 51 q pentru o unitate suplimentară
nedorită ( q B q ).
Din aceasta reprezentare grafică a teoremei descentralizării optime rezultă că dacă fiecare localitate ar
produce doar cât este necesar, aceste arii de pierdere ar putea fi evitate. Descentralizarea permite
fiecărei localităţi/unităţi administrativ-teritoriale să producă cantitatea optimă din bunurile publice în
funcţie de cerere.
Teorema descentralizării optime scoate în evidenţă următoarele aspect (Cullins, Jones, 1998, p. 294):
- analiza presupune cantitatea bunului public cerut de o colectivitate, independent de cea

determinată de către altă colectivitate;
Page52
- analiza se efectuează în funcţie de natura bunului public, schema descentralizării suferind

modificări dacă bunul public este altul;
- analiza presupune absenţa economiilor la scară în producerea bunurilor colective.
Astfel, esenţa teoremei o reprezintă, în aceste condiţii, premisa furnizării descentralizate a bunurilor
publice (Moşteanu, 2005, p. 55). În susţinerea teoremei, constatăm că în practică este dificil ca
autorităţile publice centrale să stabilească consumuri diferenţiate pentru toate comunităţile
locale/unităţile administrative-teritoriale pentru a obţine maximizarea bunăstării sociale şi, de
asemenea, nu există raţiuni pentru care unele bunuri publice sau prestarea unor servicii publice (de
exemplu, colectarea deşeurilor menajere, construirea de parcuri de joacă pentru copii) să fie gestionate
de la nivel central. În aceste condiţii, autonomia de gestionare reprezintă singura soluţie. În acelaşi
timp, preferinţele comunităţilor locale cu privire la consumul bunurilor publice de interes local sunt
diferenţiate de la o colectivitate la alta, iar informaţiile privind aceste aspecte sunt mai degrabă
disponibile pentru autorităţile publice locale decât pentru cele centrale.
În vederea susţinerii celor afirmate anterior, Charles Tiebout (1956, pp. 416-424) realizează „modelul
Tiebout” pe baza ideilor exprimate de Paul Samuleson în 1954 (pp. 387-389). Potrivit acestui model,
consumatorii bunurilor publice locale vor considera, în funcţie de propriile preferinţe privind bunurile
publice şi costul acestora (exprimat ca nivel prin raportare la nivelul impozitelor şi taxelor locale), să se
mute în unitatea administrativ-teritorială care le oferă maximizarea utilităţii (avantajelor) personale,
judecat prin prisma costurilor şi beneficiilor. Un asemenea comportament are ca rezultat, de fapt,
optimizarea furnizării serviciilor publice.
Analiza atentă a modului cum academicienii, cercetătorii şi politicienii percep relaţia autonomie-
descentralizare, ne sugerează două observaţii fundamentale. Prima, faptul că descentralizarea este
asociată cu o creştere a autonomiei locale. A doua, conotaţiile şi valoarea acordate descentralizării şi
autonomiei sunt de natură exclusiv pozitivă, întreaga lume academică şi politică promovându-le. Astfel,
descentralizarea şi autonomia sunt realizări administrative, înfăţişând aspectele de seamă, pure, ale
eternului antagonism social care există între autoritate şi libertate. De asemenea, „autonomia locală
impune descentralizarea financiară, iar relaţia este una reciprocă, fapt ce dă posibilitatea dezvoltării
individuale a colectivităţilor în contextul unui echilibru naţional în ceea ce priveşte repartizarea valorii
adăugate brute în economie” (Moşteanu, Lăcătuş, 2009, pp. 17-18).
În aceste condiţii, descentralizarea asigură cadrul de manifestare al autonomiei, fără de care aceasta din
urmă rămâne doar de natură propagandistă. Putem afirma că descentralizarea este definită ca fiind
transferul competenţelor şi a resurselor financiare de la autoritatea centrală la autorităţile locale. Prin
Page53
urmare, nu există descentralizare decât în condiţiile în care competenţele trecute în sarcina autorităţilor
locale (Primărie, Consiliu local, Consiliu judeţean) sunt însoţite de alocările bugetare corespunzătoare,
ceea ce generează descentralizarea financiară. Aceasta nu poate fi altfel gestionată decât prin
intermediul finanţelor publice locale.
2.3 Indicatori de măsurare a descentralizării fiscale
Dimensiunea financiară a autonomiei locale impune teoretic ca veniturile publice locale să acopere
cheltuielile de efectuat pe parcursul unui an bugetar. „Autonomia locală impune descentralizarea
financiară, iar relaţia este una reciprocă, fapt ce dă posibilitatea dezvoltării individuale a
colectivităţilor în contextul unui echilibru naţional în ceea ce priveşte repartizarea valorii adăugate
brute în economie” (Moşteanu, Lăcătuş, 2009, pp. 17-18).
Latura financiară a autonomiei locale și descentralizarea financiară sunt caracterizate în practică prin
raportare la indicatori înscriși în bugetele locale, avându-se în vedere, în special, indicatori cantitativi
specifici „descentralizării fiscale” (Uchimura and Suzuki, 2012), precum:
Indicele dependenței financiare (Dezechilibru fiscal vertical -DFV)
∑"!#$ (!
!"# = 1 −
∑"!#$ )ℎ!
unde:
(! reprezintă totalul transferurilor din bugetele centrale (ex. Bugetul de stat) către bugetul local al
unității administrative-teritoriale i,
Ch% reprezintă cheltuielile totale ale bugetului local al unității administrative-teritoriale i,
n reprezintă numărul de administrații publice locale.
Indicele dependenței financiare sau Dezechilibrul fiscal vertical reprezintă dependenţa financiară a
autorităţilor locale faţă de nivelul administraţiei centrale, respectiv valoarea cheltuielilor realizate de
administraţiile publice locale (Ch) pe seama transferurilor interadministrative (T).
Acest indicator include atât transferurile conditionate, cat si pe cele neconditionate. Transferurile se pot
concretiza, după caz, condiţionate sau necondiţionate, fiecare producând efecte diferite. Condiţionarea
destinaţiei transferului apare ca favorabilă dezvoltării calitative sau cantitative a serviciilor publice, dar
este considerată defavorabilă ideii de autonomie locală. Transferurile necondiţionate susţin atât
sporirea cantitativă şi calitativă a serviciilor, cât şi autonomia locală.
Page54
Acest indicator prezintă variații în intervalul [0,1] unde 0<DFV<0.5 exprimă dependența financiară
ridicată, iar 0.5<DFV<1 independența financiară ridicată. DFV=0 exprimă control financiar al autorităților
centrale și DFV=1 autonomie financiară a autorităților locale.
Descentralizarea veniturilor (DV)
∑"!#$ #!
!# =
∑"!#$ #&'(
unde Vi reprezintă veniturile totale ale bugetelor locale ale unităților administrative-teritoriale (i); VBGC
reprezintă veniturile totale ale bugetului general consolidat.
DV se calculează ca raport între veniturile totale ale bugetelor locale și veniturile totale ale bugetului
consolidat. Acest indicator are valori cuprinse în intervalul [0,1] unde 0<DV<0,5 înseamnă o
descentralizare a veniturilor scăzută; 0,5<DV<1 înseamnă o descentralizare a veniturilor ridicată. În
situația în care DV=0 înseamnă o centralizare a veniturilor, iar în cazul în care DV=1 înseamnă că avem
autonomie financiară a autorităților locale. Astfel, descentralizarea veniturilor reprezintă greutatea
veniturilor bugetelor locale în raport cu veniturile sistemului bugetar.
Descentralizarea cheltuielilor (DC)
∑"!#$ )ℎ!
!!) =
∑"!#$ )ℎ&'(
unde Chi reprezintă cheltuielile totale ale bugetelor locale ale unităților administrative-teritoriale (i);
ChBGC reprezintă cheltuielile totale ale bugetului general consolidat.
DC se calculează ca raport între cheltuielile totale ale bugetelor locale și cheltuielie bugetului consolidat.
Acest indicator prezintă valori cuprinse în intervalul [0,1] unde 0<DC<0,5 înseamnă o descentralizare a
cheltuielilor scăzută; 0,5<DC<1 înseamnă o descentralizare a cheltuielilor ridicată. În situația în care
DC=0 înseamnă o centralizare a cheltuielilor, iar în cazul în care DC=1 înseamnă că avem autonomie
financiară a autorităților locale. Astfel, descentralizarea cheltuielilor (DC) reprezintă greutatea
cheltuielilor bugetelor locale în raport cu cheltuielile sistemului bugetar.
Gradul de autonomie financiară (AF)
∑"!#$ #.!
-" = "
∑!#$ #!
Page55
Cea mai frecventă posibilitate de măsurare a autonomiei financiare (AFL) recunoscută de literatura de
specialitate este raportul dintre veniturile proprii (VPi) și total venituri (VTi) ale bugetelor locale ale
unităților administrative-teritoriale (i), având la bază rațiunea conform căreia cu cât ponderea
veniturilor proprii în totalul surselor de venit la nivel local este mai mare, cu atât unitatea administrativ-
teritorială are libertatea de a cheltui așa cum consideră astfel încât să asigure acoperirea nevoilor
publice, ceea ce se transpune într-o largă autonomie. Gradul de autonomie financiară reprezintă
capacitatea autoritatilor publice locale de a genera venituri proprii la nivelul lor real bazate pe
constatarea, evaluarea și inventarierea materiei impozabile și a bazei de impozitare în funcție de care se
calculează impozitele și taxele aferente.
Gradul de autonomie fiscală (GAF)
∑"!#$ #0!
/-" =
∑"!#$ #!
unde Vi reprezintă veniturile totale ale bugetelor locale ale unităților administrative-teritoriale (i); Vfi
reprezintă veniturile totale fiscale locale.
Gradul de autonomie fiscală se calculează ca raport între taxele și impozitele locale și totalul veniturilor
publice locale.
Capacitatea de autofinanțare (CA)
∑"!#$ #.!
)- =
∑"!#$ )ℎ!
Capacitatea de autofinanțare se calculeaza ca ponderea veniturilor proprii in total cheltuieli locale,

reprezentand gradul de finanțare a serviciilor publice oferite de autorităţile locale din venituri proprii, în
condițiile în care în general veniturile mobilizate la bugetele APL provin din surse mai puţin consistente,
uneori excesiv „fărâmiţate”, dar concomitent mai stabile sub aspectul conjuncturii economice (aşa cum
este cazul impozitelor pe proprietăţile imobiliare).
Importanța fiscală locală (IF)
∑"!#$ )ℎ!
1" = "
∑!#$ )ℎ&'( − (
Page56
unde Chi reprezintă totalul cheltuielilor din bugetul local al unității administrativ-teritoriale i, și n este
numărul unităților administrative-teritoriale.
ChBGC reprezintă cheltuielile totale ale sectorului public de la toate nivelurile de guvernare din țară.
Acestea includ cheltuielile înscrise în bugetul de stat și ale tuturor bugetelor locale, din care se scad
transferurile (T) (veniturile de echillibrare ale bugetelor locale).
Indicele descentralizării fiscale (IDF)
Vo (2009) a dezvoltat un indice de descentralizare fiscală fundamental (IDF), care permite o comparație
internațională a gradului de descentralizare fiscală a diferitelor națiuni. Indicele de descentralizare
fiscală (IDF) se bazează pe "capacitatea de autofinanțare și importanța fiscală (IF) și este media
geometrică a măsurilor celor două elemente. În acest sens, autonomia fiscală a guvernelor subnaționale
se ocupă în principal cu atribuirea de competențe de impozitare, inclusiv instrumente suplimentare,
cum ar fi transferuri fiscale interguvernamentale, împrumuturi subnaționale și atribuirea
responsabilității pentru furnizarea publică de bunuri și servicii, în timp ce importanță fiscală este
conectată direct cu nivelul activităților fiscale ale guvernelor subnaționale în raport cu cea a activităților
fiscale ale tuturor nivelurilor de guvernare.
∑"!#$ #.! ∑"!#$ )ℎ!

1!" = √)- ∗ 1" = 4 " ∗
∑!#$ )ℎ! ∑"!#$ )ℎ&'( − (
Acest indicator prezintă variații în intervalul [0,1] unde:
0.5 <IDF <1 poate fi descrisă drept "descentralizare fiscală relativă",
0 <IDF <0.5 poate fi descrisă drept "centralizare fiscală relativă".
IDF = 0 poate fi descrisă ca o centralizare fiscală perfectă, prin care cheltuielile subnaționale sunt
finanțate integral prin transferuri fiscale de la guvernul național (Vp =0),
IDF = 1 poate fi descrisă drept o descentralizare fiscală perfectă, prin care cheltuielile publice totale sunt
finanțate integral de guvernele subnaționale (atunci când Vp = Ch).
Page57
Veniturile
bugetelor
locale
3
3.1 Sfera și clasificarea veniturilor bugetelor locale
Resursele locale au un rol deosebit în dezvoltarea locala, constituind suportul material al realizării
acesteia. Pornind de la faptul că autonomia locală este condiţionată de existenţa autonomiei financiare,
gradul de autonomie financiară de care se bucură administraţiile locale depinde de mai mulţi factori,
printre care cei mai importanţi cu privire la veniturile bugetelor locale se referă la competenţa acestora
de a crea noi surse de venituri, competenţa de a stabili nivelul impozitelor, competenţa de a colecta
veniturile locale, capacitatea de a obţine venituri în mod direct, etc.
Veniturile bugetelor locale reflectă resursele financiare autorizate să asigure satisfacerea cerinţelor de
servicii publice locale. Cu alte cuvinte, veniturile bugetelor locale reprezintă totalitatea mijloacelor
baneşti care se administrează de către autorităţile publice locale în scopul îndeplinirii funcţiilor şi
sarcinilor ce revin acestora, asigurând funcţionarea structurilor organizatorice corespunzătoare.
Veniturile locale se concentrează la dispoziţia autorităţilor publice ale unităţilor administrativ-teritoriale
(de ex., judete, municipii, oraşe, comune) pentru satisfacerea unor nevoi asumate la nivelul fiecarei
localităţi, servind finanţării acţiunilor de interes local.
Carta Europeană a Autonomiei Locale, instrument juridic multilateral adoptat de Consiliul Europei în
anul 1985 la Strassbourg, care a fost ratificat de România în anul 1997, prevede expres principiile pentru
formarea şi administrarea resurselor financiare locale (Legea nr. 199/1997, art. 9):
1. În cadrul politicii economice naţionale, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul la resurse
proprii, suficiente, de care pot dispune în mod liber în exercitarea atribuţiilor lor.
2. Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să fie proporţionale cu
competenţele prevăzute de Constituţie sau de lege.
Page58
3. Cel puţin o parte dintre resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să
provină din taxele şi impozitele locale, al căror nivel acestea au competenţă să îl stabilească în limitele
legale.
4. Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun autorităţile administraţiei publice
locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi evolutivă pentru a le permite să urmeze
practic, pe cât posibil, evoluţia reală a costurilor exercitării competenţelor acestora.
5. Protejarea unităţilor administrativ-teritoriale cu o situaţie mai grea din punct de vedere financiar
necesită instituirea de proceduri de egalizare financiară sau de măsuri echivalente, destinate să
corecteze efectele repartiţiei inegale a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a sarcinilor fiscale
care le incumbă. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să restrângă libertatea de opţiune a
autorităţilor administraţiei publice locale în sfera lor de competenţă.
6. Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie consultate, de o maniera adecvată, asupra
modalităţilor de repartizare a resurselor redistribuite care le revin.
7. Subvenţiile alocate unităţilor administrativ-teritoriale trebuie, pe cât posibil, să nu fie destinate

finanţării unor proiecte specifice. Alocarea de subvenţii nu trebuie să aducă atingere libertăţii
fundamentale a politicilor autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de competenţă.
8. În scopul finanţării cheltuielilor lor de investiţii, autorităţile administraţiei publice locale trebuie să
aibă acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională a capitalurilor.
Carta Europeană a Autonomiei Locale subliniază că structura resurselor autorităţilor publice locale se
prezintă sub forma resurselor proprii şi resurselor transferate de la nivel central (transferuri financiare).
Veniturile proprii ale bugetelor locale sunt acele venituri stabilite şi încasate de autorităţile
administraţiei publice locale, în limitele stabilite de lege. Ele sunt provenite de pe teritoriul unităţii
administrativ-teritoriale sub formă de impozite locale şi taxe, onorarii pentru serviciile prestate. Se
poate afirma că gradul de autonomie locală a unei comunităţi depinde în mare masură de ponderea
veniturilor realizate pe plan local în raport cu alte resurse de venituri ale bugetelor locale.
Veniturile transferate (transferuri financiare) ale bugetelor locale iau forma cotelor-părţi din impozite
sau transferurilor, subvenţiilor generale şi subvenţiilor specifice. De asemenea, bugetele locale în
majoritatea statelor cuprind împrumuturile curente realizate pe departamente sau funcţiuni ale
administraţiei publice locale.
Page59
Pe plan mondial, în studiile realizate sub egida unor organisme internaţionale cum ar fi: Uniunea
Europeană, Banca Mondială, OECD sau FMI, sunt în general acceptate câteva principii de bază privind
sistemul de venituri transferate administraţiei publice locale:
• autonomia: administraţia publică locală trebuie să aibă independenţă şi flexibilitate în
stabilirea priorităţilor. În acest sens, există şi în domeniul veniturilor o variantă a
principiului subsidiarităţii: un anumit impozit trebuie încredinţat nivelului administraţiei
publice cel mai apropiat de contribuabil, care îl poate implementa şi pentru care nu este
inadecvat.
• adecvarea veniturilor în raport cu responsabilităţile: administraţia publică locală trebuie
să dispună de venituri suficiente în raport cu cheltuielile transferate
• echitatea: veniturile transferate administraţiei publice locale variază direct proporţional cu
nevoile financiare şi invers proporţional cu capacitatea financiară
• predictibilitatea: sistemul de venituri transferate administraţiei publice locale trebuie să
asigure realizarea unor prognoze pe minim 3 ani
• eficienţa: sistemul de venituri transferate trebuie să fie neutru în raport cu opţiunile
administraţiei publice locale privind alocarea resurselor pe sectoare şi activităţi
• obiectivitatea: alocarea fondurilor către administraţia publică locală trebuie să se bazeze pe
factori obiectivi pe care autorităţile locale, în mod individual, nu îi pot influenţa
(distorsiona) în mod semnificativ
• să fie stimulativ: sistemul de venituri transferate administraţiei publice locale trebuie să
ofere stimulente acesteia în vederea unui management sănătos şi eficient. De asemenea
sistemul trebuie să permită manifestarea constrângerilor bugetare „tari” - să nu ofere
transferuri speciale pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale
• să asigure îndeplinirea obiectivelor finanţatorului (administraţia centrală) în cazul utilizării
unor transferuri condiţionate.
Pentru implementarea acestor principii se pot folosi două metode care nu se exclud, ci mai degrabă
sunt complementare, esenţială fiind reţeta lor de combinare:
• metoda încredinţării/alocării (transfer de competenţă) veniturilor către administraţia

publică locală
• metoda partajării veniturilor între administraţia publică centrală şi administraţia
publică locală.
Prima metodă presupune definirea unei sfere a finanţelor publice ce aparţine administraţiei
Page60
publice locale şi care îi oferă autonomie suficientă în îndeplinirea responsabilităţilor şi în

structurarea modului de finanţare a acestora. În literatura de specialitate (Bird 2000) încredinţarea unei
competenţe unui nivel de administraţie este definită ca fiind capacitatea acestuia de a proiecta şi
implementa politici specifice. Sunt trei elemente foarte importante în funcţie de care putem analiza un
impozit, din acest punct de vedere: stabilirea bazei de impozitare, stabilirea nivelului impozitului şi
administrarea (colectarea) impozitului.
Factorul central pentru caracterizarea unui anumit venit al unei administraţii locale ca făcând parte din
sistemul de resurse financiare încredinţate, este existenţa posibilităţii obţinerii unor venituri marginale
din sursa respectivă, ca urmare a unor decizii proprii autorităţii respective.
A doua metodă presupune că veniturile sunt stabilite la nivel central (decizii asupra bazei de impozitare,
nivelul impozitului şi administrarea acestuia), iar fondurile astfel obţinute sunt partajate între nivelurile
administraţiei publice după anumite reguli. În acest caz administraţia locală are posibilităţi mici de a
decide asupra bazei sau nivelului unui impozit ale cărui resurse le împarte cu administraţia centrală şi
numai într-o manieră indirectă (negocieri, lobby). Astfel nivelul autonomiei financiare a administraţiei
locale depinde foarte mult de natura sistemului de transferuri interadministrative.
Din sistemul de venituri încredinţate fac parte două grupe mari de resurse (impozite) ale administraţiei
publice locale:
• veniturile proprii formate din taxe şi impozite locale pentru care autorităţile locale pot
(de regulă) să stabilească baza de impozitare, nivelul impozitului, precum şi să le
administreze (colecteze); evident de la ţară la ţară există diferenţe privind modul efectiv
în care cele 3 caracteristici se regăsesc în practică
• cote adiţionale (piggyback) la anumite impozite stabilite la nivel central. În această
situaţie administraţia locală poate adăuga la nivelul naţional al impozitului o
anumită cotă suplimentară flexibilă, beneficiind de fondurile astfel colectate. De regulă
stabilirea bazei de impozitare şi administrarea impozitului rămân în aria de competenţă
a administraţiei centrale.enituri proprii din taxe şi impozite locale
Sistemul de venituri partajate poate fi conceput în mai multe feluri. Cele mai întâlnite sunt impozitele
stabilite la nivel central şi apoi împărţite între unităţile administraţiei publice locale:
• fie pe o bază derivată (originea colectării)

• fie ca transferuri (granturi) repartizate pe baza unei formule, pe baza rambursării
costurilor serviciilor publice furnizate (cost standard/cost actual) sau pe baza unei
decizii ad-hoc.
Page61
Bahl & Linn 1992 (conform Bahl 2000) dezvoltă o clasificare a sistemului de transferuri inter-
administrative descris mai sus. În primul rând s-a luat în considerare modul de determinare a volumului
total de fonduri ce va fi distribuit administraţiei locale într-un anumit an prin sistemul de transferuri
inter-administrative. Practica internaţională a demonstrat că există trei moduri de determinare a
acestui volum de resurse financiare: ca o proporţie (cotă) determinată din veniturile unui impozit al
statului, pe baza unei decizii ad-hoc (cum ar fi o anumită valoare stabilită anual de parlament),
sau ca rambursare a cheltuielilor aprobate. În al doilea rând, odată ce volumul fondurilor totale
destinate administraţiei locale a fost fixat, alocaţiile între diversele tipuri de autorităţi locale sunt
stabilite, de obicei, în patru feluri: prin transferul unei proporţii (cote) din veniturile colectate folosind
un principiu de derivaţie; folosind o formulă; pe baza unei decizii ad-hoc sau prin rambursarea
costurilor serviciilor publice furnizate (costuri standard/actuale). Rezultă astfel un model de
clasificaţie cu nouă tipuri teoretice de transferuri inter-administrative.
Tabelul nr. 3.1. Model de clasificaţie a transferurilor inter-administrative
Metode de determinare a O proporţie (cotă) Decizie ad-hoc Rambursarea

volumului total de transferuri catre specifica într-un impozit cheltuielilor
AP naţional aprobate
Metode de alocare a transferurilor
între autorităţile locale elibigile
Transfer stabilit pe baza unui Transfer tip A Transfer tip E N.A.
principiu de derivaţie (originea
colectarii)
Transfer stabilit pe baza unei Transfer tip B Transfer tip F N.A
formule
Transfer stabilit pe baza rambursarii Transfer tip C Transfer tip G Transfer tip K
costurilor (cost standard/cost
actual)
Transfer stabilit pe baza unei decizii Transfer tip D Transfer tip H N.A
ad-hoc
Analiza acestor tipuri de transferuri ne arată că gradul de descentralizare şi autonomie scade de la

transferul de tip A către cel de tip K. Astfel transferurile de tip A şi B sunt cele care răspund cel mai
bine condiţiilor descentralizării financiare impuse unui sistem coerent de transferuri inter-
administrative. Trebuie remarcat că transferul de tip A este anti-egalizator, favorizând administraţiile
locale bogate, cu o capacitate financiară mare, iar transferul de tip B poate fi utilizat pentru reducerea
discrepanţelor între tipurile şi unităţile administraţiei publice locale (echilibru orizontal). Transferul de
tip H este cel mai centralizat, iar transferurile de tip E, F, G şi K sunt în principiu centralizate, dar au un
anumit grad de predictibilitate şi obiectivitate în repartizarea pe unităţi administrativ teritoriale.
Transferurile de tip B, E şi F sunt cu destinaţie generală (necondiţionate), cele de tip C, G şi K sunt cu
Page62
destinaţie specială (condiţionate), iar transferurile D şi H pot fi şi condiţionate şi necondiţionate, dar

sunt repartizate între autorităţile locale pe baza unei decizii ad-hoc (discreţionar). În paginile de mai jos
transferurile de tip A şi E se vor numi impozite naţionale partajate, iar restul transferurilor se vor numi
granturi indiferent de forma pe care o au.
Unităţile administrativ-teritoriale din statele membre ale Uniunii Europene au urmărit îmbunătăţirea
sistemului de venituri astfel încât să asigure venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice
locale în condiţii de autonomie, echitate, transparenţă şi simplitate, precum şi asigurarea unui raport
cost-eficienţă. Consolidarea autonomiei unităţilor administrativ-teritoriale în realizarea veniturilor
bugetelor locale se regăseşte prin: posibilitatea de a introduce impozite şi taxe locale, posibilitatea de a
majora impozitele şi taxele locale (de exemplu, în România); posibilitatea de a institui impozite şi taxe
adiţionale, respectiv de percepe o suprataxă – înregistrată ca venit propriu - asupra unui venit perceput
la bugetul de stat (Belgia, Olanda, Portugalia); existenţa unor transferuri reduse din bugetul de stat
către bugetele locale; înregistrarea veniturilor percepute la nivel local doar în bugetul local; competenţa
atribuită pentru contractarea şi gestionarea împrumuturilor; posibilitatea şi gradul de utilizare a altor
surse de finanţare.
Întărirea autonomiei locale se reflectă după cum organele administraţiilor publice locale au competenţa
de a introduce impozite şi taxe locale, referindu-se la posibilitatea autorităţilor locale de a institui taxe şi
impozite, adică de a alege impozitele pe care le vor impune, de a stabili baza de impozitare, cota de
impozitare a acestora şi de a administra veniturile astfel obţinute. Aceasta se poate face numai în
limitele stabilite de legea naţională, din cauză că această cerinţă abordată în mod absolut ar presupune
o autonomie fiscală absolută sau „suveranitate fiscală locală”, ceea ce nu este recomandabil într-un stat
unitar din cauza potenţialului pericol al practicării ineficiente a politicii fiscale locale ce ar putea duce la
insolvenţa sau criza financiară locală. Astfel, în România, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti nu pot institui noi impozite locale, având doar capacitatea de a adopta taxe
speciale (Legea nr. 251/2003, art. 282) pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în
interesul persoanelor fizice şi juridice.
În acest sens, considerăm că actualul cadru legislativ este potrivit contextului naţional, România fiind
stat unitar, astfel încât instituirea de impozite locale de către o autoritate locală ar putea afecta chiar
unitatea statului.
O altă propunere ce vine în sprijinul întăririi laturii financiare a autonomiei locale este ca o parte din
elementele tehnice ale impozitelor să fie stabilite de autorităţile locale. Teoretic, autonomia fiscală este
mai mare atunci când guvernele locale sunt libere să determine atât baza de impozitare, cât şi cota de
impozitare, fără ca autorităţile centrale să impună limite pentru oricare dintre acestea. Astfel,
Page63
autorităţile locale sunt mai responsabile dacă li se cere să finanţeze cheltuieli din venituri generate la
nivel local. Remarcăm ca exemplu de bună practică cazul Republicei Cehia sau al Poloniei, unde pentru
3% din veniturile totale (în cazul Republicii Cehia) şi respectiv, pentru 1% din venituri (în Polonia),
autorităţile locale stabilesc baza şi cota de impozitare.
În România, atât baza de impozitare cât şi cota de impozitare a impozitelor locale sunt stabilite de Codul
fiscal, pe când în unele state ale Uniunii Europene, măcar unul din cele două elemente tehnice sunt
stabilite de autorităţile locale. Astfel, România se înscrie în rândul ţărilor în care autonomia fiscală este
destul de limitată şi, odată cu aceasta, şi capacitatea fiscală a comunităţilor locale de a produce venituri
este în mare parte dependentă de nivelul central.
Instituirea de cote adiţionale asupra unor venituri cuvenite bugetelor centrale, respectiv posibilitatea de
a percepe o suprataxă (înregistrată ca venit propriu la bugetul local), are ca efect faptul că autorităţilor
locale le revine competenţa considerată de unii autori cea mai importantă din perspectiva laturii
financiare a autonomiei, respectiv stabilirea cotelor de impunere, iar autorităţile centrale vor defini
baza de impozitare, care este, astfel, unitară. Cotele adiţionale se practică în unele state membre ale
Uniunii Europene, precum Belgia, unde autorităţile locale pot institui o suprataxă asupra impozitului pe
venitul persoanelor fizice (taxe additionnelle à l’impôsur les personnes physiques) – care poate fi cu 6% -
8% mai mare decât cota stabilită. De asemenea, în Italia există aceeaşi practică, în sensul că
administraţia publică locală poate stabili suprataxă asupra impozitului pe venit, care este un impozit
naţional. În Portugalia, impozitul pe profitul corporaţiilor este suprataxat cu o cotă de până la 10%.
În România, autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale, la propunerea autorităţii executive,

poate stabili cote adiţionale la impozitele şi taxele locale în funcţie de anumite criterii: economice,
sociale, geografice, precum şi de necesităţile bugetare locale. Cotele adiţionale stabilite nu pot fi mai
mari de 20% faţă de nivelurile aprobate prin hotărâre a Guvernului (impozitele sau taxele locale, care
constau într-o anumită sumă în lei sau care este stabilită pe baza unei anumite sume în lei, sumele
respective se indexează o dată la 3 ani, ţinând cont de evoluţia ratei inflaţiei de la ultima indexare).
Fondurile transferate să fie sub forma sumelor globale necondiţionate - Fondurile transferate ar trebui
să fie mai degrabă sub forma sumelor globale necondiţionate care să finanţeze responsabilităţile
generale ale administraţiei locale. Obiectivul echilibrării este îndeplinit mai bine dacă se furnizează
administraţiei locale echivalentul financiar al deficitului de resurse proprii şi care, în principiu, să fie
utilizat fără restricţii.
Considerăm că din motive de eficienţă şi simplificare a relaţiilor bugetare publice, ar fi mai potrivit ca
impozitul pe unele surse de venit cu rezonanţă locală, aşa cum este cazul impozitului pe venit, să fie
colectat la bugetul local, deoarece apare în mod justificat ca membrii colectivităţii locale odată ce
Page64
desfăşoară activităţi productive la acest nivel şi suportă aceste contribuţii fiscale, să se bucure de
utilităţile publice create pe seama lor. De asemenea, alte avantaje ale transformării acestuia în impozit
local se referă la faptul că: perceput la nivel local, cei 18% (conform noilor reglementări, 23%) care
rămân bugetului de stat pot fi utilizaţi pentru acoperirea mai eficientă a cheltuielilor publice locale; ca
impozit local, va creşte autonomia financiară a administraţiilor publice locale; administraţiile publice
locale vor gestiona mai eficient banii pentru că apare simţul responsabilităţii lor.
Pe de altă parte, colectarea acestuia la bugetul local ridică problema echităţii sociale, deoarece există
discrepanţe economice mari între unităţile administrativ-teritoriale deoarece administraţiile publice
locale se caracterizează prin diferenţe mari în privinţa veniturilor din salarii, în funcţie de capacitatea lor
economică. Astfel, prin încasarea acestui impozit la nivel local s-ar crea discrepanţe mari între
capacităţile financiare ale unităţi administrativ-teritoriale, generând dezechilibre orizontale. Alte
dezavantaje ale transformării acestui impozit din impozit naţional în impozit local are la bază
argumentul conform căruia contribuabilii pot părăsi comunităţile în care există un nivel mai ridicat de
impozitare sau vor căuta să trăiască în zone scumpe unde calitatea serviciilor publice este ridicată şi să
muncească în zone ieftine.
Considerată sintetic, modalitatea de contractare şi gestionare a împrumuturilor publice locale în ţara

noastră se pliază pe conjuntura economică existentă, ceea ce face ca o autonomie exclusivă remarcată
în cazul Finlandei sau a Republicii Cehia să nu poată fi aplicată deoarece nu ar conduce în mod real către
o eficienţă a gestionării acestor împrumuturi. Aici avem în vedere riscul de îndatorare locală sub
incidenţa căruia ar putea intra unităţile administrativ-teritoariale prin prisma tendinţei autorităţilor
publice de a cheltui în mod nejustificat ca urmare a instabilităţii factorilor politici (avem în vedere
penalizarea de către cetăţeni a aleşilor lor prin nealegere la următoarele alegeri şi ca urmare nepăsarea
autorităţilor publice asupra gestionării banului public, pentru că oricum ştiu că nu vor mai fi aleşi).
O altă discuţie cu privire la gestionarea veniturilor bugetelor locale în condiţii de autonomie se poartă
pe tema preferinţei pentru anumite impozite. Cele mai puternice argumente fiscale şi economice,
pentru desemnarea unui impozit sau a unor impozite locale pe baza teoriei federalismului fiscal ca fiind
cele mai bune „taxe” pentru finanţarea serviciilor publice locale, sunt cele care sunt impuse bunurilor
imobile şi rezidenţilor, deoarece nu creează o competiţie dăunătoare între autorităţile locale sau între
autorităţile locale şi guvernele centrale. În primul rând, baza de impozitare este imobilă şi deci relativ
eficientă, întrucât distorsiunile în comportamentul economic al contribuabililor sunt minimizate. În al
doilea rând, este eficientă finanţarea, totală sau parţială, a acelor servicii ale căror beneficii colective
revin comunităţii locale.
În România, veniturile bugetelor locale sunt reglementate prin lege fiind constituite din (Lege nr.
Page65
273/2006, modificată şi completată cu O.U.G. nr. 63 /2010, art 5, alin 1): a) venituri proprii (impozite,
taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri şi cote defalcate din impozitul pe venit); b) sume
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat; c) subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte
bugete; d) donaţii şi sponsorizări; e) sume primite de la Uniunea Europeană şi/sau alţi donatori în contul
plăţilor efectuate şi prefinanţări.
Veniturile care se prevăd în bugetele proprii ale judeţelor (Lege nr. 273/2006, anexa nr. 1) sunt
următoarele:
A. Venituri proprii:
• Impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub autoritatea consiliilor
judeţene;
• Cote defalcate din impozitul pe venit: cote defalcate din impozitul pe venit; sume alocate de
consiliul judeţean din cotele defalcate din impozitul pe venit pentru echilibrarea bugetelor locale;
• Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital: - alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din
capital
• Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi:
impozitul pe mijloacul de transport; taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de
funcţionare ;
• Venituri din proprietate: vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea
consiliilor judeţene; restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi; venituri din
concesiuni şi închirieri; venituri din dividende; alte venituri din proprietate ;
• Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi: venituri din prestări de servicii; contribuţia lunară a
părinţilor pentru întreţinerea copiilor în unităţile de protecţie socială; venituri din recuperarea
cheltuielilor de judecată, imputaţii şi despăgubiri; alte venituri din prestări de servicii şi alte
activităţi ;
• Amenzi, penalităţi şi confiscări: venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit dispoziţiilor
legale; încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate şi alte sume constatate odată cu
confiscarea, potrivit legii; alte amenzi, penalităţi şi confiscări ;
• Venituri din valorificarea unor bunuri: venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
venituri din privatizare; venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat.
B. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat ;
C. Donaţii şi sponsorizări ;
D. Subvenţii de la bugetul de stat şi de la alte administraţii ;
E. Operaţiuni financiare.
Page66
Veniturile care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti sunt aceleaşi cu veniturile din bugetele judeţelor la
care se mai adaugă şi alte venituri:
A. Venituri proprii:
• Impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub autoritatea consiliilor
locale ;
• Cote defalcate din impozitul pe venit: cote defalcate din impozitul pe venit; sume alocate de
consiliul judeţean din cotele defalcate din impozitul pe venit pentru echilibrarea bugetelor locale;
• Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital: - alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din
capital.
• Impozite şi taxe pe proprietate: impozit pe clădiri; impozit pe terenuri; taxe juridice din timbru, taxe
de timbru pentru activitatea notarială şi alte taxe de timbru; alte impozite şi taxe pe proprietate ;
• Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii: - taxe hoteliere ;
• Taxe pe servicii specifice: impozit pe spectacole; alte taxe pe servicii specifice ;
• Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi: a) taxe
asupra mijloacelor de transport; b) taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de
funcţionare; c) alte taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea
de activităţi.
• Alte impozite şi taxe fiscale: - alte impozite şi taxe fiscale.
• Venituri din proprietate: vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea
consiliilor locale; restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi; venituri din
concesiuni şi închirieri; venituri din dividende; alte venituri din proprietate ;
• Venituri din dobânzi: - alte venituri din dobânzi;
• Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi: venituri din prestări de servicii; contribuţia părinţilor
sau susţinătorilor legali pentru întreţinerea copiilor în creşe; contribuţia persoanelor beneficiare ale
cantinelor de ajutor social; taxe din activităţi cadastrale şi agricultură; contribuţia lunară a părinţilor
pentru întreţinerea copiilor în unităţile de protecţie socială; venituri din recuperarea cheltuielilor de
judecată, imputaţii şi despăgubiri; alte venituri din prestări de servicii şi alte activităţi;
• Venituri din taxe administrative, eliberări de permise: taxe extrajudiciare de timbru; alte venituri din
taxe administrative, eliberări de permise;
• Amenzi, penalităţi şi confiscări: venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit dispoziţiilor
legale; penalităţi pentru nedepunerea sau depunerea cu întârziere a declaraţiei de impozite şi taxe;
încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate şi alte sume constatate odată cu
confiscarea, potrivit legii; alte amenzi, penalităţi şi confiscări;
Page67
• Diverse venituri: vărsăminte din venituri şi/sau disponibilităţile instituţiilor publice; alte venituri ;
• Venituri din valorificarea unor bunuri: venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului; venituri din privatizare; venituri din
vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat .
B. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat ;
C. Donaţii şi sponsorizări ;
D. Subvenţii de la bugetul de stat şi de la alte administraţii ;
E. Operaţiuni financiare.
Programele de întărire a autonomiei financiare a unităţilor admistrativ-teritoriale şi de descentralizare a

serviciilor publice au generat modificări ale impozitelor, taxelor şi a altor venituri ale bugetelor locale.
Box
Tabelul nr. 3.2: Structura veniturilor bugetului local

TOTAL VENITURI VENITURI CURENTE +VENITURI DIN CAPITAL+OPERAŢIUNI FINANCIARE+SUBVENŢII
VENITURI PROPRII VENITURI CURENTE – Sume defalcate din TVA – Transferuri voluntare, altele decât
subvenţii + VENITURI DIN CAPITAL + OPERAŢIUNI FINANCIARE
VENITURI CURENTE VENITURI FISCALE + VENITURI NEFISCALE
VENITURI FISCALE IMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL+IMPOZITE ŞI TAXE PE
PROPRIETATE+IMPOZITE ŞI TAXE PE BUNURI ŞI SERVICII+ALTE IMPOZITE ŞI TAXE
FISCALE
IMPOZIT PE VENIT, IMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL DE LA PERSOANE JURIDICE
PROFIT ŞI (Impozit pe profit de la agenţi economici)+IMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN
CÂŞTIGURI DIN CAPITAL DE LA PERSOANE FIZICE (Cote defalcate din impozitul pe venit+Sume alocate
CAPITAL de consiliul judeţean pentru echilibrarea bugetelor locale) + ALTE IMPOZITE PE VENIT,
PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL
IMPOZITE ŞI TAXE PE Impozit pe clădiri+Impozit pe terenuri+Taxe judiciare de timbru, taxe de timbru pentru
PROPRIETATE activitatea notarială şi alte taxe de timbru+Alte impozite şi taxe pe proprietate
IMPOZITE ŞI TAXE PE Sume defalcate din TVA+Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii (taxe
BUNURI ŞI SERVICII hoteliere)+Taxe pe servicii specifice (impozit pe spectacole, alte taxe şi servicii
specifice)+Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe
desfăşurarea de activităţi (Taxa asupra mijloacelor de transport+Taxe şi tarife pentru
eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare+Alte taxe pe utilizarea bunurilor,
autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi)
VENITURI NEFISCALE VENITURI DIN PROPRIETATE+VÂNZĂRI DE BUNURI ŞI SERVICII
VENITURI DIN Venituri din proprietate (Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub
PROPRIETATE autoritatea consiliilor judeţene şi locale+Restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a
anilor precedenţi+Venituri din concesiuni şi închirieri+Venituri din dividente+Transferuri
voluntare, altele decât subvenţiile
VÂNZĂRI DE BUNURI Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi+Venituri din taxe de administrare,
ŞI SERVICII eliberări permise+Amenzi, penalităţi şi confiscări+Diverse venituri+Transferuri
voluntare, altele decât subvenţiile
VENITURI DIN Venituri din valorificarea unor bunuri ale instuituţiilor publice+Venituri din vânzarea
CAPITAL locuinţelor construite din fondurile statului+Venituri din privatizare+Venituri din
vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat
OPERAŢIUNI Încasări din rambursarea ămprumuturilor acordate (Încasări din rambursarea
FINANCIARE împrumuturilor pentru înfiinţarea unor instituţii şi servicii publice de interes local sau a
unor activităţi financiare finanţate integral din venituri proprii+Încasări din rambursarea
Page68
microcreditelor de la persoane fizice şi juridice+Împrumuturi temporare din trezoreria

statului+Sume din fondul de rulment pentru acoperirea golurilor temporare de
casă+Încasări din rambursarea altor împrumuturi acordate

SUBVENŢII SUBVENŢII DE LA ALTE NIVELE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE (Subvenţii de la bugetul de
stat+Subvenţii de la alte administraţii)
Subvenţii de la De capital (Retehnologizarea centralelor termice şi electrice de termoficare+Investiţii
bugetul de stat finanţate parţial din împrumuri externe+Aeroporturi de interes local+Planuri şi
regulamente de urbanism+Străzi care se vor amenaja în perimetrele destinate
construcţiilor de cvartale de locuinţe noi+Finanţarea programului de pietruire a
drumurilor comunale şi alimentare cu apă a satelor+Finanţarea acţiunilor privind
reducerea riscului seismic al construcţiilor existente cu destinaţie de locuinţă)+Curente
(Finanţarea drepturilor acordate persoanelor cu handicap+Subvenţii primite din Fondul
de intervenţie+Finanţare lucrărilor de cadastru imobiliar)
Subvenţii de la alte Subvenţii primite de la bugetele consiliilor judeţene pentru protecţia copilului+Subvenţii
administraţii de la bugetul asigurărilor pentru şomaj către bugetele locale, pentru finanţarea
programelor pentru ocuparea temporară a forţei de muncă+Subvenţii primite de la alte
bugete locale pentru instituţiile de asistenţă socială pentru persoanele cu
handicap+Subvenţii primite de la bugetele consiliilor locale şi judeţene pentru ajutoare
în situaţii de extremă dificultate
3.2 Indicatori de caracterizare a veniturilor bugetelor locale
Modificarea veniturilor din bugetele locale se poate efectua prin compararea valorii lor din perioada
curentă faţă de perioada de bază.
∆ Vt1/t0 = Vt1 – Vt0
unde: ∆ Vt1/t0 reprezintă modificarea absolută nominală/reală a valorii în perioada 1 față de perioada
0;
Vt1 este valoarea în perioada 1 (t1)
Vt0 este valoarea în perioada 0 (t0)
Dinamica veniturilor din bugetele locale se poate aprecia prin prisma indicelui ce reflectă evoluţia
veniturilor din bugetele locale dintr-o anumită perioadă faţă de o altă perioadă de timp.
#56$
1)&* = ∗ 100
#56+
Veniturile din bugetele locale în mărime nominală se transformă în expresie reală pe baza indicelui
preţurilor ( I p ).
#56
#56, =
1-$/+
Page69
Modificarea veniturilor din bugetele locale în expresie reală se stabileşte ca diferenţă între mărimea
veniturilor din cele două perioade de timp exprimate în preţuri constante.
Δ#56, $/+ = #56, $ − #56, +
Indicele creşterii reale a veniturilor publice din bugetul local este calculat pe baza relaţiei:
V r bl1
I V r bl 1 / 0 = r *100
V bl 0
Ponderea în bugetul de stat a sumelor şi cotelor defalcate din unele venituri pentru echilibrarea
bugetelor locale, calculat pe baza relaţiei:
Psce =
å SCE BS
* 100
V BS
unde: Psce=ponderea sumelor şi cotelor defalcate din unele venituri pentru echilibrarea bugetelor
locale în bugetul de stat, SCEBS= sume şi cote defalcalte din unele venituri pentru echilibrarea bugetelor
locale cuprinse în bugetul de stat, VBS=total venituri ale bugetului de stat.
O importanţă deosebită în structura veniturilor din bugetele locale prezintă veniturile proprii (Vbl ) ,
deoarece „reflectă capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a acoperi cheltuielile
prevăzute în bugetul local din veniturile proprii, respectiv gradul de autofinanţare al unităţii
administrativ-teritoriale” (Voinea, 2008, p. 57), fără să fie nevoită să apeleze la transferuri de la stat.
Gradul de autonomie financiară al unităţilor administrativ-teritoriale se poate determina pe baza
relaţiei:
PV p =
åV pbl
*100
åV bl
Gradul de acoperire a cheltuielilor publice locale cu venituri proprii – raport între veniturile proprii și
totalul cheltuielilor în bugetul local
VBLproprii
CapacitateDeAutofinantare = *100
ChBL
Page70
Un alt indicator relevant este ponderea veniturilor din bugetele locale pe locuitor, calculat pe baza
relaţiei:
#&*
9)!"/$%&'()%* = ∗ 100
:;. =>?@AB>;A
3.3 Impozitele şi taxele locale
Din punct de vedere al laturii financiare a autonomiei locale, impozitele şi taxele locale sunt cele mai
importante surse de venituri ale bugetelor locale. Astfel, veniturile bugetelor locale sunt analizate prin
prisma a trei aspecte: posibilitatea autorităţilor locale de a stabili nivelul impozitelor şi taxelor locale,
criteriile de stabilire a impozitelor şi taxelor locale, tipuri de impozite şi taxe. Dreptul autorităţilor
publice locale de a stabili, în mod autonom, nivelul impozitelor şi taxelor locale este prevăzut în art. 9
alin 3 al Cartei Europene a Autonomiei Locale, fiind justificat astfel: pentru corelarea volumului şi
calităţii serviciilor furnizate la nivel local cu necesităţile şi dorinţele concrete ale cetăţenilor; pentru
stabilirea anumitor criterii şi limite între care comunităţile locale pot să stabilească nivelul impozitelor în
vederea sporirii autonomiei comunităţilor locale (dacă statul fixează mărimea impozitelor şi taxelor
locale, el se va simţi responsabil de modul în care sunt cheltuiţi banii şi va proceda la instituirea
controlului); pentru creşterea responsabilităţii comunităţilor locale (dacă autorităţile locale nu au
dreptul de a stabili nivelul impozitelor şi taxelor locale, acestea vor intra în categoria transferurilor şi
administraţia publică locală va fi mai puţin atentă la cum sunt utilizaţi banii).
Impozitele şi taxele locale au rol direct în întărirea autonomiei unităţilor administrativ-teritoriale şi, în
acelaşi timp, „de instrument în serviciul eficienţei economice” (Alexandru, 2002, p. 46). Unii autori
consideră că „O autonomie reală nu poate exista şi nu poate să servească obiectivelor pentru care a fost
constituită, fără asigurarea resurselor financiare necesare într-o proporţie corespunzătoare cu
responsabilităţile şi competenţele conferite de lege” (Moşteanu, Lăcătuş, 2009, p. 13). În acest sens,
gradul de autonomie locală poate fi mai ridicat (ce corespunde unei întăriri şi consolidări a autonomiei
unităţilor administrativ-teritoriale) sau mai scăzut după cum autorităţile locale au posibilitatea de a
stabili impozitele şi taxele locale, de a modifica baza de calcul a impozitelor şi taxelor locale, de a stabili
sau modifica cotele de impozitare. Această libertate permite administraţiilor publice locale, în acelaşi
timp, să îşi fundamenteze corect şi eficient, în funcţie de nevoile comunităţii, cheltuielile pe care le vor
efectua. În acest context, impozitele şi taxele locale sunt caracterizate de anumite trăsături (CDLR
Handbooks / 24 August 2009, p. 2), precum faptul că se colectează doar de la contribuabili persoane
fizice şi juridice din acea rază teritorială şi nu de la persoane sau organizaţii din alte jurisdicţii. În al
doilea rând, ar trebui să fie posibil ca tarifele să varieze între jurisdicţii, fără costuri semnificative de
administrare sau de denaturare a schimburilor comerciale. În al treilea rând, baza de calcul a
Page71
impozitelor şi taxelor locale ar trebui să fie în mod rezonabil flexibilă, deoarece inflaţia, creşterea
populaţiei, creşterea economică, pot determina o creştere a cheltuielilor locale.
Impozitele şi taxele locale constituie venituri ale bugetelor locale, ale unităţilor administrativ-teritoriale,
în care contribuabilii îşi au domiciliul, sediul, punctele de lucru sau în localităţile care se află bunurile
impozabile ori taxabile. Pe seama resurselor financiare formate din impozite şi taxe locale se finanțează
cheltuielile publice din bugetele locale.
În sfera impozitelor şi taxelor locale11 (Legea 227/2015 privind Codul fiscal, art. 454) se încadrează: a)
impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri; b) impozitul pe teren şi taxa pe teren; c) impozitul pe mijloacele de
transport; d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor; e) taxa pentru folosirea
mijloacelor de reclamă şi publicitate; f) impozitul pe spectacole; g) taxele speciale; h) alte taxe locale.
Contribuabilii de impozite şi taxe locale pot fi persoane fizice, precum şi persoanele fizice care
desfăşoară activităţi economice pe baza liberei iniţiative ori exercită în mod individual sau prin asociere
orice profesie liberă. De asemenea, contribuabili de impozite şi taxe locale sunt, persoanele juridice ce
au patrimoniu distinct, în scopul desfăşurării unei activităţi.
Persoanele fizice şi persoanele juridice, în calitate de contribuabil au obligaţia să contribuie prin

impozite şi taxe locale stabilite de consiliile locale, de consiliul general al municipiului Bucureşti sau de
consiliile judeţene la bugetele locale în limitele și condiţiile legii.
La baza stabilirii impozitelor şi taxelor locale sunt aşezate următoarele principii:
• pe baza principiului autonomiei locale, consiliile locale și judeţene au competenţa să aprobe

majorarea unor impozite şi taxe locale în limitele şi condiţiile stabilite, precum şi să stabilească
unele taxe locale;
• principiul aplicării unitare a reglementărilor privind impozitele şi taxele locale necesită

aplicarea unitară a acestora şi interzice instituirea altor impozite decât cele aprobate prin
Codul fiscal;
• aşezarea, calcularea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale, de către autorităţile

administraţiei publice locale, se bazează pe principiul transparenţei ceea ce înseamnă că
activitatea de impunere și încasare să fie deschisă faţă de public;
Page72
11
Legea 227/2015 privind Codul fiscal, publicat în Monitorul Oficial 688 din 10.09.2015, titlul IX, cap. II,
• informaţiile referitoare la impozitele şi taxele locale sunt de interes public ceea ce presupune
că autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să asigure accesul liber şi neîngrădit
la informaţiile de această natură.
Majorarea impozitelor şi taxelor locale de consiliile locale sau consiliile judeţene (Legea
227/2015 privind Codul fiscal, art. 489)
Autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale, la propunerea autorităţii executive, poate stabili
cote adiţionale la impozitele şi taxele locale prevăzute în prezentul titlu, în funcţie de următoarele
criterii: economice, sociale, geografice, precum şi de necesităţile bugetare locale. Cotele adiţionale nu
pot fi mai mari de 50% faţă de nivelurile maxime stabilite în prezentul titlu. Criteriile în funcţie de care
se stabilesc cotele adiționale, se hotărăsc de către autoritatea deliberativă a administraţiei publice
locale.
Pentru terenul agricol nelucrat timp de 2 ani consecutiv, consiliul local poate majora impozitul pe teren
cu până la 500%, începând cu al treilea an, în condiţiile stabilite prin hotărâre a consiliului local.
Consiliul local poate majora impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren cu până la 500% pentru clădirile şi
terenurile neîngrijite, situate în intravilan. Criteriile de încadrare în categoria clădirilor şi terenurilor
neîngrijite, situate în intravilan se adoptă prin hotărâre a consiliului local. Clădirile şi terenurile
neîngrijite, situate în intravilan se stabilesc prin hotărâre a consiliului local conform elementelor de
identificare potrivit nomenclaturii stradale. Hotărârile consiliului local au caracter individual.
Controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale
Autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după caz, sunt responsabile
pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a amenzilor şi
penalizărilor aferente.
Indexarea impozitelor şi taxelor locale
În cazul oricărui impozit sau oricărei taxe locale, care constă într-o anumită sumă în lei sau care este
stabilită pe baza unei anumite sume în lei, sumele respective se indexează anual, până la data de 30
aprilie, de către consiliile locale, ţinând cont de rata inflaţiei pentru anul fiscal anterior, comunicată pe
site-urile oficiale ale Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Dezvoltării Regionale şi
Administraţiei Publice. Sumele indexate se aprobă prin hotărâre a consiliului local şi se aplică în anul
Page73
fiscal următor. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
Impozitele şi taxele locale, majorările de întârziere, precum şi amenzile aferente acestora constituie
integral venituri la bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.
3.3.1 Impozitul şi taxa pe clădiri
Impozitul pe clădiri12 reprezintă o contribuţie bănească anuală ce se datorează bugetului local, al

comunei, al oraşului sau municipiului de către persoanele ce deţin în proprietate clădiri, în raza cărora
este situată clădirea. În cazul clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativ teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau folosinţă, persoanelor
juridice se percepe o taxă pe clădiri care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, titularilor dreptului
de administrare sau de folosinţă, ce se stabileşte în condiţii similare impozitului pe clădiri.
a. Contribuabilul de impozit pe clădiri este reprezentat de orice persoană care are în proprietate o
clădire situată în România.
b. Obiectul impozabil îl reprezintă clădirile proprietate a persoanelor fizice şi juridice situate în

comunele, oraşele şi municipiile din România.
În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre
proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în
proprietatea sa. În situaţia în care, nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun,
fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă.
Clădirile noi, dobândite în cursul anului, indiferent de formă se impun cu începere de la data de întâi a
lunii următoare celei în care au fost dobândite. Clădirile demolate, distruse, clădirile transmise în
administrarea sau în proprietatea altor contribuabili în cursul anului se scad de la impunere cu începere
de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a produs una din situaţiile menţionate. Scăderea de
la impunere se acordă proporţional cu partea de clădire supusă unei astfel situaţii şi în funcţie de
perioada rămasă până la sfârşitul anului fiscal.
c. Calcularea impozitului pe clădirile deţinute de persoane fizice

Page74
12
Valoarea impozabilă a clădirilor ce aparţin contribuabililor – persoane fizice - depinde de suprafaţa

construită, desfăşurată exprimată în m2 şi de valorile impozabile pe metru pătrat de suprafaţă
construită şi desfăşurată prevăzute în Codul fiscal.
Suprafaţa construită desfăşurată a unei clădiri se obţine prin însumarea suprafeţelor secţiunilor tuturor
nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la subsol, exceptând suprafeţele
podurilor care nu sunt utilizate ca locuinţă şi suprafeţele scărilor şi teraselor neacoperite.
Tabelul nr. 3.3 Valori impozabile în lei pe metru pătrat de suprafaţă construită desfășurată la clădiri şi
alte construcţii aparţinând persoanelor fizice13
RON
Tipul clădirii Cu instalaţii de Fără instalaţii
apă, canalizare, de apă,
electrice, încălzire canalizare,
lei/m2 (condiţii electrice,
cumulative) încălzire
lei/m2
A Clădire cu cadre din beton armat sau cu pereţi exteriori din
cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma 1000 600
unui tratament termic şi/sau chimic
B Clădire cu pereţii exteriori din lemn, din piatră naturală, din
cărămidă nearsă, din vălătuci sau din orice alte materiale 300 200
nesupuse unui tratament termic şi/sau chimic
C Clădire-anexă cu cadre din beton armat sau cu pereţi exteriori
din cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în 200 175
urma unui tratament termic şi/sau chimic
D Clădire-anexă cu pereţii exteriori din lemn, din piatră naturală,
din cărămidă nearsă, din vălătuci sau din orice alte materiale 125 75
nesupuse unui tratament termic şi/sau chimic
E în cazul contribuabilului care deţine la aceeaşi adresă încăperi 75% din suma care s-ar aplica clădirii
amplasate la subsol, demisol şi/sau la mansardă, utilizate ca
locuinţă, în oricare dintre tipurile de clădiri prevăzute la lit. A -
D
F în cazul contribuabilului care deţine la aceeaşi adresă încăperi 50% din suma care s-ar aplica clădirii
amplasate la subsol, la demisol şi/sau la mansardă, utilizate în
alte scopuri decît cel de locuinţă, în oricare dintre tipurile de
clădiri prevăzute la lit. A - D
Valoarea impozabilă a clădirii obținută prin produsul dintre suprafața construită și desfășurată și sumele
stabilite prin Codul fiscal se ajustează în funcţie de rangul localităţii şi de zona în care este amplasată,
prin aplicarea unui coeficient de corecţie stabilit prin Codul fiscal.
Tabelul nr. 3.4 Coeficienţii care reflectă încadrarea localităţilor pe zone şi ranguri
Zona în cadrul localităţii Rangul localităţii
0 I II III IV V
A 2,60 2,50 2,40 2,30 1,10 1,05
Page75
13
art. 457 (2)
B 2,50 2,40 2,30 2,20 1,05 1,00

C 2,40 2,30 2,20 2,10 1,00 0,95
D 2,30 2,20 2,10 2,00 0,95 0,90
De asemenea, în cazul unui apartament situat în bloc cu mai mult de trei niveluri şi opt apartamente,
coeficientul de corectare se reduce cu 0,10.
Valoarea impozabilă a clădirii proprietate a persoanelor fizice se poate reduce în funcţie de anul
terminării construcţiei astfel:
a) cu 50%, pentru clădirea care are o vechime de peste 100 de ani la data de 1 ianuarie a
anului fiscal de referinţă;
b) cu 30%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 50 de ani şi 100 de ani inclusiv, la
data de 1 ianuarie a anului fiscal de referinţă;
c) cu 10%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 30 de ani şi 50 de ani inclusiv, la
data de 1 ianuarie a anului fiscal de referinţă.
În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare
sau extindere, din punct de vedere fiscal, anul terminării se actualizează, astfel ca acesta se consideră ca
fiind cel în care au fost terminate ultimele lucrări.
d. Calcularea impozitului pe clădirile deţinute de persoane fizice
Pentru clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă, aflate în proprietatea persoanelor fizice (Legea

227/2015 privind Codul fiscal, art. 457 (1)), impozitul pe clădiri (IPF) se calculează prin aplicarea unei cote
(Ci) cuprinse între 0,08%-0,2%, asupra valorii impozabile a clădirii (Vi). Cota impozitului pe clădiri se
stabileşte prin hotărâre a consiliului local
I PF = VI x Ci /100
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice (Legea 227/2015 privind Codul
fiscal, art. 458 (1-2)), impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2-1,3%
asupra valorii care poate fi:
a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani
anteriori anului de referinţă;
Page76
b) valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani anteriori
anului de referinţă;
c) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul
clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă.
Cota impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului
Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, utilizate pentru activități
din domeniul agricol (Legea 227/2015 privind Codul fiscal, art. 458 (3)), impozitul pe clădiri se
calculează prin aplicarea unei cote de 0,4% asupra valorii impozabile a clădirii. În cazul în care valoarea
clădirii nu poate fi calculată prin aplicarea unei cote de 0,4% asupra valorii impozabile a clădirii,
impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate.
e. Calcularea impozitului pe clădirile deţinute de persoane juridice (Legea 227/2015 privind Codul
fiscal, art. 460)
Pentru clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea sau deținute de persoanele juridice, impozitul/taxa
pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08%-0,2% asupra valorii impozabile a
clădirii.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea sau deținute de persoanele juridice,

impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2% - 1,3%, inclusiv,
asupra valorii impozabile a clădirii.
Pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea sau deținute de persoanele juridice, utilizate
pentru activități din domeniul agricol, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de
0,4% asupra valorii impozabile a clădirii.
În cazul clădirilor cu destinație mixtă aflate în proprietatea persoanelor juridice, impozitul se determină
prin însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa folosită în scop rezidențial, cu impozitul calculat
pentru suprafaţa folosită în scop nerezidenţial.
Pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri, valoarea impozabilă a clădirilor aflate în proprietatea

persoanelor juridice este valoarea de la 31 decembrie a anului anterior celui pentru care se
datorează impozitul/taxa şi poate fi:
a) ultima valoare impozabila înregistrata în evidentele organului fiscal;

Page77
b) valoarea rezultata dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu

standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluarii;
c) valoarea finala a lucrarilor de constructii, în cazul cladirilor noi, construite în cursul anului fiscal
anterior;
d) valoarea cladirilor care rezulta din actul prin care se transfera dreptul de proprietate, în cazul
cladirilor dobândite în cursul anului fiscal anterior;
e) în cazul cladirilor care sunt finanțate în baza unui contract de leasing financiar, valoarea rezultata
dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de
evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluarii;
f) în cazul cladirilor pentru care se datoreaza taxa pe cladiri, valoarea înscrisa în contabilitatea
proprietarului cladirii și comunicata concesionarului, locatarului, titularului dreptului de administrare
sau de folosinta, dupa caz.
Valoarea impozabila a cladirii se actualizeaza o data la 3 ani pe baza unui raport de evaluare a cladirii
întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în
vigoare la data evaluarii.
Prevederile menționate nu se aplica în cazul cladirilor care apartin persoanelor fata de care a fost
pronuntata o hotarâre definitiva de declansare a procedurii falimentului.
În cazul în care proprietarul cladirii nu a actualizat valoarea impozabila a cladirii în ultimii 3 ani anteriori
anului de referinta, cota impozitului/taxei pe cladiri este 5%.
Cota impozitului/taxei pe cladiri se stabileste prin hotarâre a consiliului local. La nivelul municipiului
Bucuresti, aceasta atributie revine Consiliului General al Municipiului Bucuresti.
f. Constatarea şi plata impozitului pe clădiri
Impozitul pe clădiri se constată şi stabileşte pe baza declaraţiei de impunere depuse de orice persoană
fizică sau juridică care dobândeşte, construieşte sau înstrăinează o clădire la compartimentul de
specialitate al consiliului local, pe raza căruia se află clădirea sau construcţia respectivă, în termen de 30
de zile de la data dobândirii, înstrăinării sau concesionării.
Înstrăinarea unei clădiri prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, nu poate fi efectuată până
când titularul dreptului de proprietate asupra clădirii respective nu are stinse orice creanţe fiscale aflate
Page78
în litigiu, cu excepţia obligaţiilor fiscale aflate în litigiu cuvenite bugetului local al unei unităţi
administrativ teritoriale unde este amplasată clădirea sau a celei unde îşi are domiciliul fiscal
contribuabilul, cu termene scadente până la data de întâi a lunii următoare celei în care are loc
înstrăinarea. Atestarea achitării obligaţiilor bugetare se demonstrează prin certificatul fiscal emis de
compartimentul de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale.
Impozitul pe clădiri se plăteşte anual în două rate egale până la datele de 31 martie şi 30 septembrie
inclusiv.
Impozitul şi taxa pe clădiri, precum şi amenzile şi penalităţile aferente acestuia constituie venituri la
bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căruia este situată clădirea respectivă.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri datorat pentru întregul an de către contribuabili până
la data de 31 martie se acordă o bonificaţie de până la 10% stabilită prin hotărâre a consiliului local.
3.3.2 Impozitul şi taxa pe teren
Impozitul şi taxa pe teren (Legea 227/2015 privind Codul fiscal, titlul IX, cap. III), cunoscut şi sub
denumirea de impozitul funciar, reprezintă unul din cele mai vechi impozite percepute de la primele
forme de organizare statală.
a. Contribuabilul de impozit pe teren îl reprezintă orice persoană fizică sau juridică care deţine în
proprietate teren situat în România, în intravilanul sau în extravilanul localităţilor care datorează
impozit şi taxa pe teren către bugetul local al comunei, oraşului sau al municipiului în care este amplasat
terenul.
În cazul terenurilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale
concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă se stabileşte şi percepe taxă pe teren, în
condiţii similare impozitului pe teren, care se plăteşte de concesionari, locatari, care sunt titulari ai
drepturilor de administrare sau folosinţă.
În cazul în care terenul este deţinut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare proprietar
datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili
părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din
impozitul pentru terenul respectiv.
b. Obiectul impozabil este reprezentat de terenurile deţinute în proprietate de către contribuabili,

persoane fizice și juridice, situate în municipii, oraşe şi comune în intravilanul sau în extravilanul
localităţilor din România.
Page79
Terenurile dobândite în cursul anului indiferent sub ce formă, se impun cu începere de la data de întâi a
lunii următoare celei în care au fost dobândite, iar impozitul se calculează proporţional cu perioada de
timp rămasă până la sfârşitul anului fiscal. Terenurile care se vând în cursul anului se scad de la
impunere, de la data de întâi a lunii următoare, iar impozitul se recalculează corespunzător.
În cazul terenului care face obiectul unui contract de leasing financiar, impozitul pe teren pe întreaga
durată se datorează de locatar. Dacă contractul de leasing încetează, altfel decât prin ajungerea la
scadenţă, impozitul pe teren este datorat de locator.
c. Calcularea impozitului/taxei pe terenuri
Impozitul pe terenuri se calculează anual, pornind de la suprafaţa deținută de proprietar conform

Registrului agricol şi ţinând seama de suma fixă pe metru pătrat de teren, diferenţiată în intravilanul
localităţilor, pe ranguri de localităţi şi zone şi/sau categoria de folosinţă a terenului prevăzută în Codul
fiscal.
În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la categoria de folosinţă terenuri
cu construcţii, precum şi terenul înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosinţă decât cea de
terenuri cu construcţii în suprafaţă de până la 400 m2 , inclusiv, impozitul/taxa pe teren se stabileşte
prin înmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare (C/ ), cu suma corespunzătoare în lei/ha
prevăzută în Codul fiscal diferențiată în funcție de rangul localității (Cf).
I t = St x Cf
Tabelul nr. 3.5 Nivelurile impozitului/taxei pe terenurile aplasate intravilan, pe ranguri de

localităţi
-lei/ha-
Rangul localităţii
Zona în 0 I II III IV V
cadrul
localităţii
A 8282-20706 6878-17194 6042-15106 5236-13090 711-1788 569-1422
B 6878-17194 5199-12998 4215-10538 3558-8894 569-1422 427-1068
C 5199-12998 3558-8894 2668-6670 1690-4226 427-1068 284-710
D 3558-8894 1690-4226 1410-3526 984-2439 278-696 142-356
În cazul unui contribuabil care deține mai multe terenuri situate în intravilanul aceleiași
unități/subdiviziuni administrativ-teritoriale, suprafața de 400 m² se calculează o singură dată, prin
însumarea suprafețelor terenurilor, în ordine descrescătoare.
Page80
În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosinţă
decât cea de terenuri cu construcţii, pentru suprafaţa care depăşeşte 400 m2, impozitul/taxa pe teren se
stabileşte prin înmulţirea suprafeţei exprimată în hectare cu suma corespunzătoare în lei/ha
diferenţiată pe categorii de folosinţă a terenurilor (teren arabil, păşuni, fâneaţă, vie, livadă, pădure,
teren cu ape, drumuri şi căi ferate, teren neproductiv) şi pe zone, iar acest rezultat se înmulţeşte cu
coeficientul de corecţie corespunzător în funcție de rangul localității.
Tabelul nr. 3.6 Impozitul/taxa pe terenurile amplasate în intravilan - orice altă categorie de folosinţă
decât cea de terenuri cu construcţii
-lei/ha-
Nr. Zona Zona/lei/hectar

Crt
Categorie de folosinţă A B C D
1 Teren arabil 28 21 19 15
2 Păşune 21 19 15 13
3 Fâneaţă 21 19 15 13
4 Vie 46 35 28 19
5 Livadă 53 46 35 28
6 Pădure sau alt teren cu vegetaţie forestieră 28 21 19 15
7 Teren cu ape 15 13 8 x
8 Drumuri şi căi ferate x x x x
9 Teren neproductiv x x x x
Tabelul nr. 3.7 Coeficientul de corecţie a valorii impozabile a terenului în funcţie de rangul localităţii
Rangul localităţii 0 I II III IV V
Coeficient de corecţie 8,00 5,00 4,00 3,00 1,10 1,00
Contribuabilii, persoane juridice care deţin în proprietate terenuri amplasate în intravilan, înregistrat în
registrul agricol la altă categorie de folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii datorează impozit ce
se calculează prin înmulţirea suprafeţei terenului exprimată în hectare cu suma prevăzută pe zone şi
categorii de folosinţă dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
• statutul prevede ca obiect de activitate agricultura;

• în evidenţa contabilă au înregistrat venituri şi cheltuieli din desfăşurarea obiectului de
activitate.
În cazul terenurilor amplasate în extravilan, impozitul/taxa pe teren se stabileşte prin înmulţirea
suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel,
înmulţită cu coeficientul de corecţie corespunzător (tabel 3.7).
Page81
Tabelul nr. 3.8 Impozitul/taxa pe terenurile amplasate în extravilan

-lei/ha-
Nr. crt. Categoria de folosinţă Impozit

(lei)
1 Teren cu construcţii 22 - 31
2 Teren arabil 42 - 50
3 Păşune 20 - 28
4 Fîneaţă 20 - 28
5 Vie pe rod, alta decît cea prevăzută la nr. crt. 5.1 48 - 55
5.1 Vie pînă la intrarea pe rod 0
6 Livadă pe rod, alta decît cea prevăzută la nr. crt. 6.1 48 - 56
6.1 Livadă pînă la intrarea pe rod 0
7 Pădure sau alt teren cu vegetaţie forestieră, cu excepţia celui prevăzut la 8 - 16
nr. crt. 7.1
7.1 Pădure în vîrstă de pînă la 20 de ani şi pădure cu rol de protecţie 0
8 Teren cu apă, altul decît cel cu amenajări piscicole 1-6
8.1 Teren cu amenajări piscicole 26 - 34
9 Drumuri şi căi ferate 0
10 Teren neproductiv 0
c. Dobândiri şi alte modificări ale situației terenurilor proprietate a persoanelor fizice și juridice
Terenul dobândit de o persoană în cursul unui an se impozitează de la data întâi a lunii următoare celei
în care terenul a intrat în proprietatea sa conform unui act.
Orice operaţiune juridică efectuată de o persoană în cursul unui an, prin care se transferă dreptul de
proprietate asupra unui teren are ca efect încetarea de a mai datora impozit pe teren de la data de întâi
a lunii următoare.
În cazul în care, în cursul unui an se modifică încadrarea terenului în funcţie de poziţie şi categoria de
folosinţă, se va calcula impozitul cu data de întâi a lunii următoare celei în care a intervenit operaţiunea
respectivă.
Orice persoană care dobândeşte teren are obligaţia de a depune o Declaraţie privind achiziţia terenului
la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale în termen de 30 zile de la
data achiziţiei.
Înstrăinarea unui teren, prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, nu poate fi efectuată până
când titularul dreptului de proprietate asupra terenului respectiv nu are stinse orice creanţe fiscale
locale, cuvenite bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale unde este amplasat terenul sau al
celei unde îşi are domiciliul fiscal contribuabilul, cu termen de plată scadent până la data de întâi a lunii
următoare celei care are loc înstrăinarea. Atestarea achitării obligaţiilor bugetare se realizează prin
prezentarea certificatului fiscal emis de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei
Page82
publice locale.
Orice persoană care modifică folosinţa terenului are obligaţia de a depune Declaraţia privind
modificarea folosinţei, la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale în
termen de 30 zile după data modificării folosinţei terenului.
În situaţia în care se modifică rangul localităţii, impozitul pe teren se schimba corespunzător încadrării
localităţii, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor.
Terenurile se încadrează pe zone în cadrul localităţilor şi pe categorii de folosinţă, în intravilan şi

extravilan de către consiliile locale în funcție de poziţia terenurilor faţă de centrul localităţii, de reţelele
edilitare, precum şi alte elemente specifice fiecărei unități administrativ-teritoriale, conform
documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, registrelor agricole, evidenţelor specifice
cadastrului imobiliar – edilitar sau altor evidenţe agricole ori cadastrale.
Impozitul pe terenuri se constată şi stabileşte pe baza declaraţiei de impunere depusă de proprietarul

terenului la compartimentele de specialitate ale consiliilor locale.
d. Plata impozitului pe teren
Impozitul pe terenuri se plăteşte la bugetul local anual în două rate egale: până la 31 martie şi 30
septembrie inclusiv. Impozitul şi taxa pe teren, precum şi amenzile şi penalităţile aferente acestuia
constituie venituri la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situat terenul
respectiv.
Dacă impozitul pe teren datorat pe întregul an se plăteşte până la data de 31 martie inclusiv, a anului se
acordă o bonificaţie de până la 10% stabilită prin hotărâre a consiliului local.
Impozitul anual datorat aceluiaşi buget local de către contribuabili persoane fizice şi juridice de până la
50 lei inclusiv se plăteşte integral până la primul termen de plată.
e. Terenurile pentru care nu se datorează impozit sunt următoarele: terenurile pe care sunt amplasate
clădirile, pentru suprafaţa care este acoperită de clădire, terenurile aparţinând cultelor religioase
recunoscute prin lege, terenurile cimitirelor, terenurile instituţiilor de învăţământ preuniversitar şi
universitar, autorizate provizoriu sau acreditate, terenurile aflate în proprietatea, administrarea sau
folosința instituţiilor publice, terenurile care prin natura lor sunt improprii pentru agricultură şi alte
terenuri.
3.3.3 Impozitul asupra mijloacelor de transport

Page83
Impozitul asupra mijloacelor de transport (Legea 227/2015 privind Codul fiscal, titlul IX, cap. IV) este un
alt impozit încasat la bugetul local.
a. Contribuabilii de impozit asupra mijloacelor de transport
Impozitul asupra mijloacelor de transport se percepe de la orice persoană fizică sau juridică care deţine
în proprietate mijloace de transport înmatriculate/înregistrate în România.
b. Calcularea impozitului asupra mijloacelor de transport (D0 )
Impozitul asupra mijloacelor de transport deţinute de contribuabili persoane fizice și juridice se

calculează în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului, prin înmulţirea fiecărei grupe de 200 cm³ sau
fracţiune din aceasta cu suma corespunzătoare stabilită prin Codul fiscal (E123 ):
1/ = F45- GC67!
Tabelul nr. 3.9 Impozitul asupra mijloacelor de transport

Nr. Tipuri de autovehicule Suma, în lei,
crt. pentru fiecare
grupă de 200
cm3 sau
fracţiune din
aceasta
I. Vehicule înmatriculate (lei/200 cm3 sau fracţiune din aceasta)
1 Motociclete, tricicluri, cvadricicluri şi autoturisme cu capacitatea cilindrică de pînă la 8
1.600 cm3, inclusiv
2 Motociclete, tricicluri şi cvadricicluri cu capacitatea cilindrică de peste 1.600 cm3 9
3 Autoturisme cu capacitatea cilindrică între 1.601 cm3şi 2.000 cm3 inclusiv 18
6 Autoturisme cu capacitatea cilindrică de peste 3.001 cm3 290
7 Autobuze, autocare, microbuze 24
8 Alte vehicule cu tracţiune mecanică cu masa totală maximă autorizată de pînă la 12 tone, 30
inclusiv
9 Tractoare înmatriculate 18
II. Vehicule înregistrate
1 Vehicule cu capacitate cilindrică lei/200 cm3
1.1 Vehicule înregistrate cu capacitate cilindrică < 4.800 cm3 2-4
1.2 Vehicule înregistrate cu capacitate cilindrică > 4.800 cm3 4-6
2 Vehicule fără capacitate cilindrică evidenţiată 50 - 150 lei/an
În cazul mijloacelor de transport hibride, impozitul se reduce cu minimum 50%, conform hotărârii
consiliului local.
În cazul unui ataş, impozitul pe mijlocul de transport este de 50% din impozitul pentru motocicletele
respective.
Page84
Capacitatea cilindrică sau masa totală maximă autorizată a unui mijloc de transport se stabileşte prin
cartea de identitate a mijlocului de transport, prin factura de achiziţie sau un alt document similar.
În cazul autovehiculelor de transport de marfă cu masă totală autorizată egală sau peste 12 tone,
impozitul asupra mijlocului de transport depinde de numărul axelor, masa totală maximă autorizată şi
de sistemul de suspensie.
Impozitul pentru remorcile de orice fel, semiremorci şi rulote este stabilit în sumă fixă în funcţie de
capacitatea acestora exprimată în tone.
În cazul mijloacelor de transport pe apă, impozitul pe mijlocul de transport este egal cu suma
corespunzătoare stabilită de Codul fiscal.
c. Dobândiri şi transferuri de mijloace de transport
În cazul unui mijloc de transport dobândit de o persoană în cursul unui an, impozitul pe mijlocul de
transport se datorează de contribuabil de la data de întâi a lunii următoare celei în care a devenit
proprietar al mijlocului de transport dobândit.
În situaţia în care proprietarul înstrăinează mijlocul de transport către altă persoană sau se radiază din
evidenţa fiscală a compartimentului de specialitate al autorităţii de administraţie publică locală,
impozitul pe mijlocul de transport încetează să se mai datoreze de acea persoană începând cu data de
întâi a lunii următoare celei în care mijlocul de transport a fost înstrăinat sau radiat din evidenţa fiscală.
În condiţiile celor două situaţii menţionate, impozitul asupra mijlocului de transport se recalculează în
funcţie de perioada de timp din cursul anului în care mijlocul de transport a fost în proprietatea
persoanei respective.
Orice persoană care dobândeşte/înstrăinează un mijloc de transport sau îşi schimbă

domiciliul/sediul/punctul de lucru are obligaţia de a depune o Declaraţie fiscală cu privire la mijlocul de
transport, la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale pe a cărei rază
teritorială îşi are domiciliul/sediul/punctul de lucru, în termen de 30 de zile inclusiv de la modificarea
survenită.
Înstrăinarea unui mijloc de transport, prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, nu poate fi
efectuată până când titularul dreptului de proprietate asupra mijlocului de transport respectiv nu are
stinse orice creanţe fiscale locale, cu excepţia obligaţiilor fiscale aflate în litigiu, cuvenite bugetului local
al unităţii administrativ-teritoriale unde este înregistrat mijlocul de transport, cu termene de plată
Page85
scadente până la data de întâi a lunii următoare celei în care are loc înstrăinarea.
d. Plata impozitului pe mijlocele de transport
Impozitul pentru mijloacele de transport se plăteşte anual în două rate egale până la datele de: 31
martie şi 30 septembrie inclusiv la bugetul local.
Impozitul asupra mijloacelor de transport, precum şi amenzile şi penalităţile aferente acestuia

constituie venituri ale bugetului local al unităţii administrative-teritoriale în raza căreia este înmatriculat
mijlocul de transport, cu excepţia combinaţiilor de autovehicule de transport de marfă cu masa totală
maximă autorizată de peste 12 tone.
Impozitul asupra mijloacelor de transport de natura autovehiculelor de transport de marfă cu masa

totală autorizată de peste 12 tone, precum şi asupra combinaţiilor de autovehicule de transport de
marfă cu masă totală autorizată de peste 12 tone precum şi amenzile şi penalizările aferente se pot
utiliza exclusiv pentru lucrări de întreţinere, modernizare, reabilitare şi construire a drumurilor locale şi
judeţene, din care 60% se virează la bugetul local şi 40% reprezintă venituri la bugetul judeţean.
Persoanele fizice sau juridice străine care solicită înmatricularea temporară a mijloacelor de transport
au obligaţia de a achita integral impozitul datorat la data luării în evidenţă de către compartimentele de
specialitate ale consiliilor locale.
În cazul plăţii cu anticipaţie a impozitului pe mijlocul de transport, datorat pentru întregul an de către
contribuabil, până la data de 31 martie a anului respectiv inclusiv se acordă o bonificaţie de până la 10%
inclusiv stabilită prin hotărâre a consiliului local.
3.3.4 Taxe locale pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor
Certificatele, avizele şi autorizaţiile eliberate contribuabililor de către autoritățile administrației publice

sunt supuse unor taxe diferenţiate în funcţie de natura serviciilor prestate (Legea 227/2015 privind
Codul fiscal, titlul IX, cap. V).
Tabelul nr. 3.10 Taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de construire şi a altor
avize şi autorizaţii
Suprafaţa pentru care se obţine certificatul de urbanism - lei -

a) pînă la 150 m2, inclusiv 5-6
b) între 151 şi 250 m2, inclusiv 6-7
c) între 251 şi 500 m2, inclusiv 7-9
d) între 501 şi 750 m2, inclusiv 9 - 12
e) între 751 şi 1.000 m2, inclusiv 12 - 14
f) peste 1.000 m2 14 + 0,01 lei/m2, pentru fiecare
m2 care depăşeşte 1000 m2
Page86
Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism pentru o zonă rurală este egală cu 50% din taxa
stabilită (table 3.10).
Taxa pentru prelungirea unui certificat de urbanism este egală cu 30% din cuantumul taxei pentru
eliberarea certificatului sau a autorizaţiei iniţiale.
Taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism şi amenajarea teritoriului,
de către primari sau de structurile de specialitate din cadrul consiliului judeţean se stabileşte de
consiliul local în sumă de până la 15 lei, inclusiv.
Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii de construire pentru o clădire rezidenţială sau clădire-anexă este
egală cu 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţii.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire pentru alte construcţii decât pentru o clădire
rezidenţială sau clădire-anexă este egală cu 1% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţie,
inclusiv valoarea instalaţiilor aferente.
Taxa pentru prelungirea unei autorizaţii de construire este egală cu 30% din cuantumul taxei pentru
eliberarea certificatului sau a autorizaţiei iniţiale.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare, totală sau parţială, a unei construcţii este egală cu
0,1% din valoarea impozabilă stabilită pentru determinarea impozitului pe clădiri, aferentă părţii
desfiinţate.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări necesare lucrărilor de cercetare şi prospectare
a terenurilor în etapa efectuării studiilor geotehnice şi a studiilor privind ridicările topografice, sondele
de gaze, petrol şi alte excavări se datorează de către titularii drepturilor de prospecţiune şi explorare şi
se calculează prin înmulţirea numărului de metri pătraţi de teren ce vor fi efectiv afectaţi la suprafaţa
solului de foraje şi excavări cu o valoare cuprinsă între 0 şi 15 lei.
În termen de 30 de zile de la finalizarea fazelor de cercetare şi prospectare, contribuabilii au obligaţia să

declare suprafaţa efectiv afectată de foraje sau excavări, iar în cazul în care aceasta diferă de cea pentru
care a fost emisă anterior o autorizaţie, taxa aferentă se regularizează astfel încât să reflecte suprafaţa
efectiv afectată.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei necesare pentru lucrările de organizare de şantier în vederea
realizării unei construcţii, care nu sunt incluse în altă autorizaţie de construire, este egală cu 3% din
valoarea autorizată a lucrărilor de organizare de şantier.
Page87
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de amenajare de tabere de corturi, căsuţe sau rulote ori campinguri
este egală cu 2% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţie.
Taxa pentru autorizarea amplasării de chioşcuri, containere, tonete, cabine, spaţii de expunere, corpuri
şi panouri de afişaj, firme şi reclame situate pe căile şi în spaţiile publice este de până la 8 lei, inclusiv,
pentru fiecare metru pătrat de suprafaţă ocupată de construcţie.
Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii privind lucrările de racorduri şi branşamente la reţele publice de
apă, canalizare, gaze, termice, energie electrică, telefonie şi televiziune prin cablu se stabileşte de
consiliul local şi este de până la 13 lei, inclusiv, pentru fiecare racord.
Taxa pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală şi adresă se stabileşte de către consiliile
locale în sumă de până la 9 lei, inclusiv.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru desfăşurarea unor activităţi
Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor sanitare de funcţionare se stabileşte de consiliul local şi este de
până la 20 lei, inclusiv.
Taxele pentru eliberarea atestatului de producător, respectiv pentru eliberarea carnetului de

comercializare a produselor din sectorul agricol se stabilesc de către consiliile locale şi sunt de până la
80 lei, inclusiv.
Persoanele a căror activitate este înregistrată în grupele CAEN 561 - Restaurante, 563 - Baruri şi alte
activităţi de servire a băuturilor şi 932 - Alte activităţi recreative şi distractive, potrivit Clasificării
activităţilor din economia naţională - CAEN, actualizată prin Ordinul preşedintelui Institutului Naţional
de Statistică nr. 337/2007 privind actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională - CAEN,
datorează bugetului local al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în a cărui rază administrativ-
teritorială se desfăşoară activitatea, o taxă pentru eliberarea/vizarea anuală a autorizaţiei privind
desfăşurarea acestor activităţi, în funcţie de suprafaţa aferentă activităţilor respective, în sumă de:
a) până la 4.000 lei, pentru o suprafaţă de până la 500 m2, inclusiv;
b) până la 8.000 lei pentru o suprafaţă mai mare de 500 m2.
Nivelul taxei se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului Bucureşti, această taxă
se stabileşte de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi se face venit la bugetul local al
sectorului în a cărui rază teritorială se desfăşoară activitatea.
Page88
Autorizaţia privind desfăşurarea activităţilor

, în cazul în care persoana îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, se emite de către primarul în a cărui
rază de competenţă se află sediul sau punctul de lucru.
3.4 Veniturile nefiscale ale bugetelor locale
Veniturile nefiscale ce se încasează în bugetele locale cuprind: vărsămintele din profitul net al regiilor
autonome de importanţă locală, vărsăminte de la instituţiile publice locale şi diverse venituri.
Societăţile naţionale, companiile naţionale, societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de
stat, regiile autonome utilizează profitul rămas după deducerea impozitului pe profit pe următoarele
destinaţii (OG nr. 64/2001):
• rezerve legale;
• acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi;
• alte rezerve constituite ca surse proprii de finanţare aferente profitului rezultat din vânzări de
active, respectiv facilităţilor fiscale la impozitul pe profit;
• alte repartizări prevăzute de lege;
• până la 10% pentru participarea salariaţilor la profit;
• minimum 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local în cazul regiilor autonome, ori dividende
la societăţile comerciale cu capital integral de stat sau majoritar de stat.
În grupa diverse venituri se încadrează: veniturile din recuperarea cheltuielilor de judecata, imputaţii,
despăgubiri, veniturile din amenzi şi alte sancţiuni aplicate, restituiri de fonduri din finanţarea bugetară
locală a anilor precedenţi, venituri din concesiuni şi închirieri, penalităţi, încasări din valorificarea
bunurilor confiscate potrivit legii.
Venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor provin din resursele băneşti care
rezultă la recuperarea cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor decise prin hotărâri judecătorești.
Cheltuielile efectuate pentru actele de procedură, pentru administrarea şi conservarea probelor şi orice
alte cheltuieli decise de instanţele judecătoreşti şi despăgubirile se plătesc la bugetul local de către
instituţiile publice locale care le recuperează de la persoanele stabilite.
Veniturile din amenzi sunt reprezentate de sumele în bani ce se realizează ca urmare a sancţionării cu
amendă a persoanelor care săvârşesc contravenţii de la reglementările de organizare şi funcţionare ale
autorităţilor administrației publice locale.
Page89
Venituri din valorificarea legală a bunurilor confiscate sunt resurse băneşti care se încasează din
valorificarea bunurilor confiscate conform unor hotărâri judecătoreşti sau acte administrative, a
bunurilor abandonate sau fără stăpân şi din valorificarea succesiunilor vacante.
Venituri din concesionare provin din raporturile reglementate prin contract, prin care o parte
concedentul transmite celeilalte părţi – concesionarul spre administrare rentabilă pe un termen
determinat în schimbul unei redevenţe o activitate economică, un serviciu public, o subunitate
productivă sau un teren proprietate de stat. Contractul de concesiune se fundamentează pe baza valorii
acţiunii, bunului, serviciului public sau terenului, ţinând seama de media beneficiilor din ultimii 5 ani, de
dobânda băncii naţionale a României, de alte modalităţi de plată a redevenţei. Modalităţile de calcul şi
percepere a redevenţei se determină printr-un deviz care se anexează la contract.
Concesiunea activităţilor, bunurilor, serviciilor şi terenurilor din domeniul public și privat al unităților
administrativ teritoriale se acordă prin licitaţie publică, pe baza condiţiei de a asigura venituri anuale cel
puţin egale cu media beneficiilor nete realizate din exploatarea în ultimii 5 ani a obiectului concesiunii.
Venitul din concesiune nu poate fi mai mic decât rata dobânzii Băncii Naţionale a României aplicată la
valoarea bunurilor şi serviciilor concesionate.
Venituri din închirieri reflectă resursele rezultate din transmiterea prin contract a dreptului de
exploatare a bunurilor unităților administrativ-teritoriale în favoarea persoanelor fizice şi juridice,
denumite chirii. Chiria depinde de valoarea bunului închiriat, dotări, amplasament, importanţa
activităţii, nivelul chiriei.
Veniturile din valorificarea unor bunuri
Veniturile provenite din valorificarea unor bunuri ale administraţiei publice locale sau instituţiilor
publice locale sunt denumite venituri din capital.
Potrivit prevederilor legii finanţelor publice locale sumele încasate din vânzarea ca atare, sau din
valorificarea materialelor rezultate în urma dezmembrării sau dezafectării în condiţiile prevăzute de
lege a unor mijloace fixe, sau din vânzarea unor bunuri materiale care aparţin instituţiilor şi serviciilor
publice locale după deducerea cheltuielilor efectuate pentru asemenea operaţiuni constituie venituri
ale bugetelor locale precum şi cele din vânzarea locuinţelor construite din fondul statului şi veniturile
din privatizare.
3.5. Surse alternative de formare a veniturilor bugetelor locale

Page90
Confruntate cu un proces de reformă specific Europei, a cărui caracteristică este descentralizarea

serviciilor publice, unităţile administrativ-teritoriale sunt într-o continuă căutare de resurse,
determinată în primul rând de existenţa decalajului nefavorabil dintre transferul de responsabilităţi şi

transferul de resurse şi apoi de nevoile publice tot mai mari, ce presupune realizarea unui volum mare
de investiţii.
Procesul de descentralizare generează implicarea autorităţilor locale în realizarea de investiţii publice

locale, prin prisma competenţelor exclusive ce le sunt atribuite, şi astfel necesitatea asigurării de către
acestea a surselor de finanţare. În acelaşi timp, statutul de stat membru al Uniunii Europene impune
autorităţilor locale restricţii dar oferă şi oportunităţi suplimentare de procurare a resurselor de
finanţare a proiectelor la nivel local.
Un prim model alternativ de formare a veniturilor şi de echilibrare a bugetelor locale, utilizat cu

regularitate în România, îl constituie modelul transferurilor interguvernamentale (de la bugetul central
către bugetele locale). Utilizarea sa apare în contextul relaţiilor specifice de întrepătrundere dintre sfera
finanţelor administraţiei publice centrale şi sfera finanţelor locale. Raţionalitatea acestui model de
echilibrare este asigurată de respectarea mai multor reguli, cum ar fi autonomia, adecvarea veniturilor
în raport cu responsabilităţile, echitatea, predictibilitatea veniturilor, obiectivitatea şi stimularea,
permiţând manifestarea constrângerilor bugetare "tari", fără să ofere transferuri speciale pentru
acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale.
Aprecierile privind sistemul de transferuri inter-administrative pornesc de la modul de determinare a

volumului total de fonduri ce va fi distribuit administraţiei locale într-un an, existând trei modalităţi de
determinare a acestui volum de resurse financiare: ca o proporţie (cotă) determinată din veniturile unui
impozit al statului, pe baza unei decizii ad-hoc (cum ar fi o anumită valoare stabilită anual de Parlament)
sau ca rambursare a cheltuielilor aprobate. O dată ce volumul fondurilor totale destinate administraţiei
locale a fost fixat, alocaţiile între diversele tipuri de autorităţi locale sunt stabilite prin transferul unei
proporţii (cote) din veniturile colectate având mai multe posibilităţi: folosirea unei formule, pe baza
unei decizii ad-hoc sau prin rambursarea costurilor serviciilor publice.
Combinarea modalităţilor de mai sus are efecte diferite. Astfel, gradul cel mai ridicat de descentralizare
şi autonomie este asigurat de determinarea volumului total de fonduri ca o cotă stabilită din veniturile
unui impozit al statului coroborat cu folosirea unui principiu de derivaţie, iar gradul cel mai scăzut are la
bază rambursarea cheltuielilor aprobate combinată cu transferul stabilit pe baza rambursării costurilor.
În primul caz, efectul este totodată anti-egalizator, favorizând administraţiile locale bogate, cu o
capacitate fiscală mare. Reducerea discrepanţelor se poate realiza mai bine combinând determinarea
volumului total de fonduri ca o cotă stabilită din veniturile unui impozit al statului cu folosirea unei
formule. Utilizarea deciziilor ad-hoc se află la celălalt pol, caracterizat prin centralizare. Pentru
Page91
colectivităţile locale, sistemul de transferuri interguvernamentale nu este însă şi nu trebuie să constituie

unica posibilitate de echilibrare a bugetelor locale.
Un al doilea model alternativ de echilibrare îl reprezintă îndatorarea locală. Datoria publică (Legea nr.
273/2006, art. 62) angajată de autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale reprezintă o
obligaţie bănească care urmează să fie rambursată din veniturile proprii ale unităţilor administrativ
teritoriale, precum şi din veniturile beneficiarilor de împrumuturi garantate de autorităţile
administraţiei publice locale.
Datoria publică locală exprimă totalitatea obligaţiilor de plată la un moment dat ce revine autorităţii
administraţiei publice locale rezultată din acorduri şi contracte de împrumut interne şi externe, ce
stipulează termenii şi condiţiile împrumutului între beneficiar şi creditor şi care se rambursează din
veniturile proprii ale unităţii administrativ-teritoriale.
Instrumentele de contractare a datoriei publice de către colectivităţile locale sunt: titlurile de valoare,
împrumuturile de la bănci comerciale, credit furnizor, leasing financiar, garanţie locală.
Valoarea totală a datoriei contractate de autorităţile administraţiei publice locale se înscrie în Registrul
de evidenţă a datoriei publice locale care reflectă informaţiile privind datoria publică locală şi detalierea
datoriilor. Valoarea totală a garanţiilor emise de autorităţile administraţiei publice locale se înscrie în
Registrul garanţiilor locale.
Principalele modalităţi tehnice şi, astfel cele mai utilizate, care stau la baza modelului de echilibrare a
bugetelor locale şi de formare a veniturilor publice locale sunt emiterea de sau obligaţiuni contractarea
de împrumuturi de la instituţiile specializate. Indiferent de modalitatea în care se împrumută unitatea
administrativ-teritorială, această soluţie de procurare a veniturilor la bugetul local este un rezultat
concret al existenţei autonomiei la nivel local.
Reglementarea finanţelor publice în ţara noastră permite utilizarea alternativă a titlurilor de valoare
(emiterea de obligaţiuni). Emisiunea şi lansarea titlurilor de valoare se realizează fie direct de către
autorităţile administraţiei publice locale, fie prin intermediul unor agenţii ori instituţii specializate.
Obligaţiunile municipale constituie instrumente avantajoase atât din perspectiva investitorilor, cât şi din
perspectiva emitenţilor(Lăcătuş, Văduva, 2009, pp. 166-173). Pentru administraţiile locale, avantajele se
constituie în: obţinerea unor costuri inferioare creditelor bancare, o mai bună monitorizare a surselor
obţinute, avantaje privind perioada de rambursare. Piaţa românească de obligaţiuni municipale a
debutat cu emisiunile realizate de Mangalia şi Predeal în anul 2001, dar există şi în prezent rezerve în
Page92
privinţa utilizării lor ori unităţile administrativ-teritoriale nu au capacitatea reală de îndatorare.

Obligaţiunile municipale se garantează exclusiv prin fonduri proprii şi venituri proprii din bugetul local
(Moşteanu, 2008)şi, astfel, nu sunt garantate de stat. Faptul că aceste împrumuturi sunt rambursate
exclusiv din resurse locale determină administraţiilor publice locale să fie mai atente la modul în care
sunt colectate veniturile proprii, la mărimea acestora şi la cât de judicious sunt efectuate cheltuielile. Cu
toate acestea, unele municipalităţi s-au văzut uneori în imposibilitate de a efectua plăţile în contul
împrumuturilor obligatare şi au trebuit să apeleze la imobilizări sau la noi emisiuni. Considerăm că acest
lucru nu a făcut decât să tragă un semnal în ceea ce priveşte nevoia de eficienţă şi eficacitate în
previzionarea şi efectuarea cheltuielilor locale precum şi echilibrarea, atât ca volum cât şi temporal, cu
termenul de încasare al veniturilor locale. Prin urmare, emisiunea de obligaţiuni municipale impune
creşterea descentralizării financiare şi mai buna gestionare a banului public.
Obligaţiunile municipale generează anumite riscuri pentru municipalitate, şi anume riscul de lichiditate,
riscul de faliment şi riscul de piaţă. Cu privire la riscul de lichiditate şi riscul de faliment, este foarte
posibil ca municipalităţile să nu aibă la dispoziţie în timp util sursele necesare răscumpărării
obligaţiunilor sau cele necesare plăţii cupoanelor, sau chiar administraţia publică locală să nu fie
solvabilă. Astfel, municipalităţile trebuie să apeleze la noi împrumuturi (aşa cum s-a întâmplat în ultima
vreme), limitate de lege, asumându-şi riscuri de variaţie a dobânzii. În privinţa riscului de piaţă, se are în
vedere variabilitatea ratei cuponului oferit drept remunerare pentru împrumutul obligatar municipal.
Acesta este dependent de variaţiile dobânzilor la debit şi credit pe piaţa interbancară, astfel că
obligaţiile municipalităţilor sunt în continuă schimbare. Dacă se ţine cont şi de maturităţile aferente
emisiunilor, în creştere, incertitudinea (privind responsabilităţile viitoare de plată în contul
obligaţiunilor) creşte.
Emisiunea de obligaţiuni municipale presupune publicarea unui prospect de emisiune care conţine un
set de informaţii care privesc atât emitentul, cât şi emisiunea cum ar fi: denumire emitent, intermediar,
valoarea ofertei, perioada ofertei, preţul obligaţiunii, scadenţa obligaţiunii, agentul de plată,
depozitarul, grupul de distribuţie, dobânda, forma şi natura juridică a împrumutului, modalitatea de
rambursare, despre impozitare, cotarea pe piaţa reglementată, legea aplicabilă, factorii de risc,
informaţii financiare despre emitent, restricţii de vânzare etc. Orice prospect de emisiune trebuie să
ofere informaţii relevante privind modul de calcul al cupoanelor, precum şi tabelul de rambursare a
împrumutului obligatar care să includă atât momentul plăţii acestor cupoane, cât şi data rambursării
principalului. Datele financiare ale emitentului sunt o parte foarte importantă a prospectului, aici
existând detalii în privinţa veniturilor şi cheltuielilor bugetului local, în general pe un orizont de timp
istoric de cel puţin trei ani, astfel încât potenţialul cumpărător să-şi poată face o imagine asupra
solvabilităţii şi lichidităţii financiare. De asemenea, se oferă şi bilanţul emitentului pentru a fi puse în
Page93
lumină activele şi pasivele administraţiei publice locale, nevoile şi obligaţiile. Nu în ultimul rând,
prospectul de emisiune identifică şi obiectivele împrumutului de obligaţiuni municipale, descriind
amănunţit care este ţinta investiţională, dacă este cazul, sau necesitatea acoperirii deficitului bugetar
(în situaţii excepţionale). Descrierea obiectivului investiţional poate constitui deseori un stimulent
pentru investitorul din regiune. De asemenea se oferă o analiză amănunţită a datoriilor locale. Toate
acestea sunt absolut necesare pentru dobândirea credibilităţii oraşului în faţa investitorului, astfel încât,
în final, municipalitatea să poată face rost de acele sume absolut necesare dezvoltării locale.
Riscurile aferente unui împrumut obligatar pun însă probleme serioase investitorilor, iar prospectul de
emisiune, deşi oferă transparent dimensiunile finanţelor administraţiei locale în cauză, nu oferă şi o
interpretare în limbaj facil. Prin urmare, se poate sesiza necesitatea unui rating pentru municipalităţile
emitente, care să reflecte în mod sintetic tipurile de risc asumate de investitori, precum şi dimensiunea
acestora. Clasarea colectivităţilor locale din punct de vedere al credibilităţii lor financiare, ca informaţie
publică, ar veni în ajutorul pieţei primare, dar şi a celei secundare de obligaţiuni municipale.
Deocamdată însă, doar listarea unui împrumut obligatar la Bursa de Valori Bucureşti vine ca o garanţie a
credibilităţii municipalităţii în cauză.
Alegerea administraţiei locale de a lista o emisiune de obligaţiuni este rezultatul unei decizii raţionale
(Reeve, Herring, 19869, pp. 65-76). Acest proces de decizie presupune evaluarea costurilor şi
beneficiilor legate de primirea unui calificativ de rating, întrucăt listarea impune îndeplinirea unor
condiţii de evaluare. Autoselecţia unor municipalităţi în clasa nelistată este rezultatul a două fenomene:
în primul caz se alege nelistarea tocmai pentru că emisiunea are caracteristici foarte slabe şi nu este
avantajată de calificativul de rating, iar în al doilea caz, costul ratingului necesar listării este mult prea
mare comparativ cu beneficiile posibile. Prin urmare, faptul că o emisiune de obligaţiuni municipale nu
este listată nu trebuie să ofere neapărat concluzia că aceste obligaţiuni nu sunt de calitate. În aceasta
categorie intrăoraşe care preferă să nu listeze obligaţiunile la Bursa de Valori, ci să folosească o
strategie de vânzare bazată pe factori sociali, psihologici şi culturali şi nu una financiară.
Împrumuturile publice locale sunt privite adeseori ca „o opţiune de finanţare a infrastructurii”

(Boschmann, 2009, pp. 10-11). Prin împrumuturi preferenţiale de pe plan extern, accesul
municipalităţilor la piaţa resurselor financiare ar trebui să fie îmbunătăţită şi investiţiile în infrastructură
accelerate, acestea fiind esenţiale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. În plus, argumentăm că
împrumuturile contribuie la transparenţă. Prin urmare, majoritatea ţărilor cu venituri medii au
reglementat strict accesul la împrumuturi şi au introdus indicatori concreţi pentru a evalua datoria
potenţială. Pe baza acestor motive, cel puţin 25 de ţări în curs de dezvoltare au redefinit termenii de
contractare a unui împrumut local. În acest context, garanţiile naţionale de stat pentru datorii publice
locale, în general, sunt eliminate. În plus, reglementările privind bugetul, contabilitatea, raportarea şi
managementul public local impun un grad ridicat de disciplină la nivelul municipalităţilor.
Page94
În România, autorităţile locale au autonomie în contractarea împrumuturilor, fiind necesar doar un aviz
din partea Comisiei de autorizare a împrumuturilor locale.
Consiliile locale, judeţene şi consiliul general al municipiului Bucureşti pot aproba contractarea sau
garantarea de împrumuturi interne sau externe pe termen scurt, mediu şi lung pentru realizarea de
investiţii publice de interes local precum şi pentru refinanţarea datoriei publice.
Contractarea sau garantarea de împrumuturi de către autorităţile administraţiei publice locale se

aprobă cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul consilierilor în funcţie la data respectivă.
După contractare şi/sau garantarea de împrumuturi interne şi/sau externe, autorităţile administraţiei
publice locale au obligaţia de a transmite Ministerului Finanţelor, în termen de 10 zile de la data intrării
în vigoare a contractului, a unor copii de pe fiecare document primar care atestă
contractarea/garantarea împrumutului şi actul adiţional.
În perioada de utilizare şi rambursare a împrumutului contractat/garantat, autorităţile administraţiei

publice locale raportează la Ministerul Finanţelor date privind datoria publică lunară, în termen de 15
zile de la sfârşitul perioadei de raportare.
Cheltuielile finanţate din împrumuturile contractate de unităţile administrativ-teritoriale se reflectă în

bugetul împrumuturilor interne şi externe ale acestora, numai după aprobarea contractării
împrumuturilor, prin rectificare bugetară locală, în limitele tragerilor anuale autorizate aferente
împrumuturilor.
Condiţii pentru contractarea sau garantarea de împrumuturi de autorităţile administraţiei publice locale
(Legea nr. 273/2006, art. 63, modificată prin OUG 47/2012)
Împrumuturile contractate de unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cele contractate de

operatorii economici şi de serviciile publice din subordinea acestora pot fi garantate de către acestea
prin veniturile proprii.Orice garantare prin venituri devine valabilă şi se aplică din momentul acordării
garanţiei; veniturile care se constituie în garanţie şi care sunt încasate la bugetul local vor fi supuse
condiţiilor acordului de garantare respectiv, care se va aplica cu prioritate faţă de orice revendicări ale
unor terţi către autoritatea administraţiei publice locale respective, indiferent dacă aceste terţe părţi
cunosc sau nu cunosc acordul de garantare. Documentul prin care se încheie acordul de garantare prin
venituri trebuie înregistrat la autorităţile administraţiei publice locale şi la împrumutător.
Unităţilor/Subdiviziunilor administrativ-teritoriale li se interzice accesul la împrumuturi sau la

garantarea oricărui fel de împrumut, dacă totalul datoriilor anuale reprezentând ratele scadente la
Page95
împrumuturile contractate şi/sau garantate, dobânzile şi comisioanele aferente acestora, inclusiv ale
împrumutului care urmează să fie contractat şi/sau garantat în anul respectiv, depăşesc limita de 30%
din media aritmetică a veniturilor proprii, diminuate cu veniturile din valorificarea unor bunuri, pe
ultimii 3 ani anteriori anului în care se solicită autorizarea finanţării rambursabile care urmează să fie
contractată şi/sau garantată. Calcularea încadrării în limită se realizează după cum urmează:
Suma = (Cc + Cn) trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu 30% din:
( Rca + Rcn £ 30%

[Vp(t - 3) - Vc(t - 3)] + [Vp(t - 2) - Vc(t - 2)] + [Vp(t - 1) - Vc(t - 1)]
3
Rca - Rată credit, dobânzi şi comisioane credite contractate;
Rcn - Rată credit, dobânzi şi comisioane credite nou;
Vp (t - 3) - veniturile proprii realizate în cel de-al treilea an anterior celui în care se solicită
contractarea/garantarea;
Vp (t - 2) - veniturile proprii realizate în cel de-al doilea an anterior celui în care se solicită
Vp (t - 1) - veniturile proprii realizate în anul anterior celui în care se solicită

Vc (t - 3) - veniturile din valorificarea unor bunuri, în cel de-al treilea an anterior celui în care se
solicită contractarea/ garantarea;
Vc(t - 2) - veniturile din valorificarea unor bunuri, în cel de-al 2-lea an anterior celui în care se
solicită contractarea/garantarea;
Vc (t - 1) - veniturile din valorificarea unor bunuri, în anul anterior celui în care se solicită
contractarea/garantarea.
Unităţile administrativ-teritoriale care au înregistrat plăţi restante la data de 31 decembrie a anului

anterior, neachitate până la data solicitării avizului Comisiei de autorizare a împrumuturilor locale, sau
care au înregistrat deficit al secţiunii de funcţionare la sfârşitul anului anterior solicitării nu au dreptul la
contractarea sau garantarea de împrumuturi. Sunt exceptate unităţile administrativ-teritoriale care se
află în procedură de criză financiară sau insolvenţă şi care solicită împrumuturi sau garanţii pentru
refinanţarea datoriei publice locale, potrivit planului de redresare a crizei financiare sau insolvenţei,
după caz. În cazul împrumuturilor pentru refinanţarea datoriei publice locale, precum şi a
Page96
împrumuturilor contractate şi/sau garantate de unităţile administrativ-teritoriale pentru asigurarea

refinanţării şi/sau cofinanţării proiectelor care beneficiază de fonduri externe nerambursabile de

preaderare şi postaderare de la UE, totalul datoriilor anuale, reprezentând rate scadente de capital,
dobânzi şi comisioane aferente acestor tipuri de împrumuturi, nu se ia în considerarea la determinarea
încadrării în limita prevăzută.
Condiţiile menţionate se aplică inclusiv pentru datoriile anuale care decurg din împrumuturile
contractate şi/sau garantate de stat pentru unităţile administrativ-teritoriale.
Împrumuturile contractate şi/sau garantate de unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale pentru

asigurarea prefinanţării şi/sau cofinanţării proiectelor care beneficiază de fonduri externe
nerambursabile de preaderare şi postaderare de la Uniunea Europeană sunt exceptate de la prevederile
menţionate anterior. În scopul calculării acestei limite, pentru împrumuturile contractate şi/sau
garantate cu o rată variabilă a dobânzii se va efectua calculul folosind rata dobânzii valabile la data
întocmirii documentaţiei. În scopul calculării acestei limite, împrumuturile acordate în valută vor fi luate
în calcul la valoarea cursului de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data efectuării
calculului.
Ratele scadente aferente împrumuturilor, dobânzile şi comisioanele datorate de unităţile administrativ-

teritoriale se prevăd în bugetul local sau, după caz, se pot contracta noi împrumuturi pentru achitarea
ratelor scadente, în condiţiile prevederilor prezentei legi.
Toate acordurile de împrumut sau de garantare încheiate potrivit prevederilor prezentei legi vor fi
considerate ca fiind pe deplin autorizate şi vor constitui obligaţii care pot fi impuse bugetelor locale
respective.
Pentru încadrarea în nivelul anual al deficitului bugetului general consolidat, la propunerea Ministerului
Finanţelor Publice, până la data de 1 noiembrie a fiecărui an, se aprobă, prin hotărâre a Guvernului,
limitele anuale pentru finanţările rambursabile care urmează a fi contractate de unităţile/subdiviziunile
administrativ-teritoriale şi pentru tragerile ce se pot efectua din finanţările rambursabile contractate
sau care urmează a fi contractate, pe o perioadă de 3 ani următori anului în care se aprobă. La stabilirea
limitelor prevăzute nu se includ finanţările rambursabile pentru prefinanţarea şi/sau cofinanţarea
proiectelor care beneficiază de fonduri externe nerambursabile de la Uniunea Europeană, inclusiv cele
cuprinse în Planul Elen de Reconstrucţie şi Dezvoltare Economică a Balcanilor – HiPERB, şi tragerile din
aceste finanţări rambursabile, contractate sau care urmează a fi contractate de unităţile/subdiviziunile
administrativ-teritoriale. Comisia de autorizare a împrumuturilor locale autorizează finanţările
rambursabile care urmează a fi contractate de unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale, precum
şi tragerile ce se pot efectua din finanţările rambursabile contractate sau care urmează a fi contractate,
Page97
în limita cărora se pot efectua plăţi, cu încadrarea în limitele anuale prevăzute.

Fondul de risc (Legea nr. 273/2006, art. 64) se formează în afara bugetului local în vederea acoperirii
riscurilor financiare, care decurg din garantarea de către unităţile administraţiei publice locale a
împrumuturilor contractate de operatorii economici şi serviciile publice de subordonare locală.
Fondul de risc se constituie din: sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii
împrumuturilor garantate, dobânzile acordate de unităţile trezoreriei statului la disponibilităţile
fondului, majorări de întârziere la nivelul celor existente pentru veniturile bugetare, aplicate pentru
neplata în termen de către beneficiarii împrumuturilor garantate, şi, respectiv, a ratelor scadente,
dobânzilor şi comisioanelor aferente şi în completare din bugetul local.
Fondul de risc se păstrează în conturi separate deschise la unităţile teritoriale ale trezoreriei statului şi
este destinat acoperirii garanţiilor locale la împrumuturi interne.
Nivelul comisionului de risc se determină de ordonatorul principal de credite şi se aprobă de autorităţile

deliberative locale. Comisionul se aplică asupra valorii împrumutului garantat.
Sumele aflate în fondul de risc la sfârşitul anului se regularizează cu bugetul local în limita sumelor
primite de la acest buget, iar diferenţa se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie. Contul de
execuţie al fondului de risc se anexează la situaţiile financiare.
Împrumuturi din contul curent general al trezoreriei statului (Legea nr. 273/2006, art. 65)
În cazul în care, pe parcursul execuţiei apar goluri temporare de casă în bugetele locale ca urmare a
decalajului dintre veniturile încasate şi cel al efectuării cheltuielilor din bugetul local, acestea se pot
acoperi prin împrumuturi acordate de Ministerul Finanţelor, din disponibilităţile contului general al
Trezoreriei Statului, numai după utilizarea excedentului din anii precedenţi.
Valoarea împrumutului angajat de autorităţile administraţiei publice locale de la Trezorerie se asigură în

următoarele limite:
• nu va depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului bugetar în care
se împrumută;
• autorităţile administraţiei publice locale nu pot angaja împrumuturi mai mari, decât fondurile
pe care le pot rambursa pe durata aceluiaşi an bugetar;
Rambursarea fondurilor împrumutate de la Trezorerie este garantată cu veniturile estimate a fi încasate

în anul bugetar respectiv. În cazul în care asemenea împrumuturi nu sunt restituite până la 31
decembrie, Direcţiile generale ale finanţelor publice sunt autorizate să execute contul unităţii
Page98
administrativ-teritoriale (Legea nr. 273/2006, art. 66).

Activitatea autorităţilor administraţiei publice locale poate fi supusă unei verificări excepţionale de către
Curtea de Conturi în următoarele situaţii:
• în situaţia în care autoritatea administraţiei publice locale nu îşi rambursează toate obligaţiile
de plată pe termen scurt până la sfârşitul anului bugetar în care au fost angajate împrumuturile;
• dacă, la un anumit moment, pe durata anului bugetar datoriile pe termen scurt ale autorităţii
administraţiei publice locale depăşesc limita stabilită.
• la sesizarea motivată a cel puţin unei treimi din numărul membrilor ce compun autoritatea
deliberativă.
Curtea de Conturi poate să solicite autorităţilor administraţiei publice locale, care se află într-una din
situaţiile menţionate să întocmească şi să depună un plan de redresare la Curtea de Conturi şi la Direcţia
generală a finanţelor prin care se obligă să se încadreze în limitele de împrumut în termen de 12 luni.
Ministerul Finanţelor este autorizat să acorde din disponibilităţile contului general al trezoreriei statului,
împrumuturi cu dobândă autorităţilor administraţiei publice locale, în cadrul planului de redresare, dacă
acestea se angajează la rambursarea fondurilor într-un termen stabilit, care să nu depăşească doi ani.
Un alt model utilizat în echilibrarea bugetelor locale îl constituie încheierea de parteneriate public-
privat. Mobilizarea resurselor disponibile ale sectorului privat alături de cele ale sectorului public,
prezintă avantajul posibilităţii de realizare a unor proiecte de anvergură iniţiate de administraţia
publică, a căror realizare ar fi imposibilă fără participarea sectorului privat. În condiţiile constrângerilor
impuse de respectarea criteriilor fiscale de la Maastricht şi a cerinţelor Pactului de Creştere şi
Stabilitate, parteneriatul public-privat permite totodată satisfacerea nevoilor sporite de investiţii în
infrastructură la nivel local fără a exercita presiuni suplimentare asupra bugetelor locale.
Atitudinea generală a administraţiilor publice locale faţă de participarea sectorului privat în

infrastructură, precum şi experienţa în folosirea Parteneriatului Public-Privat este diferită de la ţară la
ţară. În unele ţări, investitorii străini au fost deosebit de bine veniţi, în timp ce în altele, contractele
internaţionale cu privire la Parteneriatul Public-Privat nu au avut succes. Experienţa indică faptul că
succesul depinde nu numai de condiţiile pieţei dar, de asemenea, şi de puterea de negociere şi
capacitatea de supraveghere a autorităţilor locale în scopul de a genera venituri şi pentru a evita
corupţia. În ţările, unde finanţele publice locale nu sunt suficient de puternice pentru a face faţă
aranjamentelor contractuale complexe, e indicat să se realizeze gradual nişte paşi, prin implicarea
treptată a furnizorilor privaţi.
Page99
O analiză a utilizării Parteneriatului Public-Privat la nivelul Uniunii Europene pune în evidenţă faptul că
acest mecanism de finanţare a investiţiilor este relativ nou, doar în Marea Britanie fiind utilizat de peste
15 ani. Astfel, singurele ţări europene în care parteneriatul public-privat deţine o oarecare importanţă
sunt Marea Britanie şi Portugalia.
Pentru România, studiile de specialitate (Oprea şi Bilan, 2011, pp. 316-322, Bilan şi Rusu, 2008, pp. 101-
106) indică o fragilitatea relaţiei dintre autorităţile publice locale şi agenţii publici sau privaţi ofertanţi
de servicii publice locale, care ar trebui trataţi ca motoare de dezvoltare la acest nivel. Pentru decidenţii
publici, învăţămintele ar trebui să se concretizeze în crearea unui cadru mai stimulativ parteneriatelor
publice-private, similar demersurilor specifice finanţării prin fondurile europene, cum este cazul co-
susţinerii financiare sau garantării tratate distinct a împrumuturilor pentru proiecte realizate în
parteneriat public-privat.
Conturarea cadrului legal al parteneriatului public-privat în România a debutat prin Legea nr. 219/1998
privind regimul concesiunilor şi OG nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat.
Armonizarea la directivele europene privind achiziţiile publice şi concesiunile a determinat reînnoirea
reglementărilor aplicabile parteneriatului public-privat în anul 2006; în prezent, actul normativ de bază
e reprezentat de OUG nr. 34/2006 (aprobată prin Legea nr. 337/2006) privind atribuirea contractelor
de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări şi contractelor de concesiune de servicii.
Un alt model alternativ de echilibrare a bugetelor locale, utilizat frecvent şi substanţial mai ales în
ultimii ani, îl constituie atragerea de fonduri nerambursabile (Oprea, 2005, p. 178). Prin conţinutul lor
economic, fondurile nerambursabile se apropie de transferurile inter-administrative, diferenţiindu-se
faţă de acestea sub aspectul modalităţii de atragere. Astfel, administraţiile publice locale pot obţine
astfel de resurse pe baze concurenţiale, prin competiţie de proiecte de dezvoltare locală.
Integrarea în Uniunea Europeană oferă statelor membre noi oportunităţi de procurare a resurselor
financiare pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare publică locală din fondurile structurale, pentru
recuperarea decalajelor în vederea susţinerii programului de convergenţă reală.
Din perspectiva autorităţilor publice locale din România, acordarea unor fonduri structurale aduce cu
sine reguli noi de management care presupun un grad mai dezvoltat al capacităţii manageriale al
acestor autorităţi manifestat în contextul autonomiei locale. Astfel, accesarea proiectelor din fonduri
structurale presupune un proces amplu în sensul realizării unor planificări bugetare pe bază de
programe, urmărirea îndeplinirii indicatorilor financiari în acelaşi timp cu cei de impact, de rezultat, a ce
s-a întâmplat în plan concret cu activităţile administrate în cadrul programelor de finanţare. Asigurarea
Page100
unui procent mai mare de co-finanţare presupune şi necesitatea identificării soluţiilor alternative
suplimentare pentru veniturile bugetului local. De asemenea, autorităţile publice locale trebuie să ia în
considerare importanţa pregătirii corespunzătoare a personalului (funcţionari şi angajaţi contractuali)

pentru a reuşi să acceseze şi, respectiv, să administreze corespunzător banii din fondurile europene.
Ca stat membru al UE, România a beneficit de fonduri europene pe întreg exerciţiul financiar 2007-
2013, iar în prezent se concentrează pe exerciţiul financiar European 2014-2020. Alocarea fondurilor în
noul exerciţiu financiar se face pe regiuni, existînd trei categorii, conform figurei:
1. regiuni mai puţin dezvoltate unde produsul intern brut este mai mic de 75% din media UE,
2. regiuni de tranziţie unde produsul intern brut este între 75% şi 90% din media UE,
3. regiuni mai dezvoltate unde produsul intern brut este mai mare de 90% din media UE.
Aşa cum se poate observa din figură, România se încadrează cu 7 dintre regiunile de dezvoltare în
categoria regiunilor mai puţin dezvoltate şi doar Regiunea Bucureşti se încadrează în categoria
regiunilor de tranziţie.
Figura nr. 3.16: Categorii de regiuni ale UE pentru exerciţiul financiar 2014-2020
Principalele caracteristici ale procesului de programare 2014-2020:
• concentrarea tematică asupra priorităţilor Strategiei Europa 2020 pentru o “creştere

inteligentă, durabilă şi incluzivă”, transpusă în Cadrul Strategic Comun (CSC) la nivel european;
• un cadru unic de programare la nivelul fiecărui Stat Membru – numit Contract /Acord de
Page101
Parteneriat (C/AP) 2014-2020 (care să înlocuiască Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-
2013) şi care va acoperi instrumentele structurale şi fondurile destinate dezvoltării rurale şi
pescuitului, respectiv: Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social
European (FSE), Fondul de Coeziune (FC), FEADR (Fondul European Agricol pentru Dezvoltare
Rurală) şi FEPM (Fondul European pentru Pescuit şi afaceri Maritime); aceste fonduri,
programate prin CSC, vor contribui la realizarea obiectivelor Uniunii privind o creştere
inteligentă, durabilă şi incluzivă;
• posibilitatea de a putea elabora programe multi-fond în cazul implementării instrumentelor
structurale;
• oportunităţi extinse pentru abordarea teritorială a programării;
• un accent crescut pe performanţa şi monitorizarea rezultatelor;
• orientarea specifică a cheltuielilor către realizarea priorităţilor Uniunii şi delimitarea clară a
sumelor alocate în acest scop;
• impunerea unor condiţionalităţi macroeconomice, ex-ante şi ex-post pentru
accesarea/cheltuirea fondurilor;
• simplificarea procesului de implementare şi un mai bun management al fondurilor.
Figura nr. 3.17: Cadrul multianual financiar (CFM) 2014–2020
Europa 2020 propune trei priorități care se susțin reciproc:
• creștere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare;

• creștere durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării
resurselor, mai ecologice și mai competitive;
• creștere favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forței de
muncă, care să asigure coeziunea socială și teritorială.
UE a trebuit să definească direcția în care vrea să evolueze până în anul 2020. În acest scop, Comisia a
Page102
propus următoarele obiective principale pentru UE:

• 75% din populația cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani ar trebui să aibă un loc de muncă;
• 3% din PIB-ul UE ar trebui investit în cercetare-dezvoltare (C-D);
• obiectivele „20/20/20” în materie de climă/energie ar trebui îndeplinite (inclusiv o reducere a
emisiilor majorată la 30%, dacă există condiții favorabile în acest sens);
• rata abandonului școlar timpuriu ar trebui redusă sub nivelul de 10% și cel puțin 40% din
generația tânără ar trebui să aibă studii superioare;
• numărul persoanelor amenințate de sărăcie ar trebui redus cu 20 de milioane.
Box
Figura nr.3.18: Alocarea fondurilor UE pentru exerciţiul financiar 2014-2020
a.
b.
c.
Page103
Priorități propuse pentru finanțare in cadrul Programul Operational Regional 2014 - 2020:
Obiectiv: Consolidarea cercetării, a dezvoltării tehnologice și a inovării

• dezvoltarea infrastructurii de transfer tehnologic în sectoarele public și privat, în special în regiunile
mai puțin dezvoltate ale României, în concordanță cu principiul specializării inteligente
Obiectiv: Îmbunătățirea competitivității IMM-urilor, a sectorului agricol și a sectorului pescuitului și

acvaculturii
• acțiuni pentru consolidarea culturii antreprenoriale.
• acțiuni pentru îmbunătățirea accesului la finanțare, inclusiv prin oferirea unei game adecvate de
instrumente financiare.
• acțiuni pentru îmbunătățirea productivității IMM-urilor și oferirea de oportunități de creștere, inclusiv
consolidarea accesului la sprijin pentru planificarea afacerilor, consultanță tehnică, consultanță și sprijin
pentru export.
• acțiuni pentru alăturarea în rețea a întreprinderilor în vederea consolidării schimburilor de cunoștințe
și a consolidării participării acestora în cadrul lanțurilor de desfacere, inclusiv cele la scară
internațională.
• acțiuni integrate – situri, competențe, sprijin pentru investiții – în vederea atragerii de investiții pentru
regiunile mai puțin dezvoltate ale României.
• acțiuni de raționalizare a procesului de reglementare și de reducere a poverii birocratice asupra
întreprinderilor.
Obiectiv: Promovarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei

Page104
• Dezvoltarea infrastructurii comunitare.

• Investiții pentru spitale și altă infrastructură de sănătate public
Obiectiv: Investițiile în educație, competențe și învățare pe tot parcursul vieții

• Sprijinirea infrastructurii școlare și dezvoltarea resurselor în EICP, în învățământul primar, secundar,
terțiar și în VET, în scopul îmbunătățirii calității învățământului și formării precum și a relevanței
acestuia pentru piața muncii.
Obiectiv: Promovarea unor sisteme de transport durabile și eliminarea blocajelor din cadrul
infrastructurilor rețelelor majore”
• Creșterea accesibilității zonelor urbane localizate în vecinătatea rețelei TEN-T, prin construirea și
modernizarea legăturilor secundare și terțiare la rețea, inclusiv pasarele, în vederea eliminării blocajelor
și a fluidizării traficului
• Reabilitarea și reînnoirea sistemelor de transport urban într-o manieră integrată și sustenabilă, ceea
ce va contribui la îmbunătățirea calității aerului
Obiectiv: Protecția mediului și promovarea utilizării eficiente a resurselor

• reabilitarea siturilor abandonate și poluate, inclusiv prin lucrări de decontaminare pentru reutilizarea
lor economic
• protejarea și valorificarea durabilă a siturilor naturale, restaurarea și valorificarea patrimoniului
cultural, inclusiv valorificarea potențialului turistic local specific, reabilitarea zonelor istorice urbane,
valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, măsuri de ecologizare urbană (inclusiv reabilitarea
siturilor industriale poluate)
Obiectiv: Consolidarea capacității instituționale și o administrație publică eficientă

• sprijinirea creării unui sistem național al cadastrului care să ofere siguranță titlului de proprietate,
promovarea reformei funciare și gruparea eficientă a terenurilor pentru susținerea obiectivelor de
dezvoltare a României
Accesarea fondurilor structurale şi de coeziune este un rezultat al implementării principiului autonomiei

locale şi un atribut al unităţilor administrativ-teritoriale. Cu toate acestea, accesarea nu este deloc
uşoară, pentru că ea se poate face doar în condiţiile în care bugetele locale demonstrează credibilitate
financiară ridicată. Credibilitatea financiară apare în condiţiile în care veniturile proprii încasate la
bugetul local sunt peste 50% din totalul veniturilor. Majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene
au încercat să confere autorităţilor locale o autonomie cât mai extinsă, astfel încât acestea să poată să
perceapă venituri proprii cât mai mari posibile. Odată accesate fondurile structurale şi de coeziune,
Page105
comunităţile locale îşi pot rezolva o parte importantă a treburilor publice, realizând un proces
investiţional public ce ulterior poate contribui la creşterea veniturilor generând efecte ce se vor vedea
în reluarea sustenabilă a creşterii economice. Astfel, o mai bună absorbţie ar ajuta bugetul local prin
faptul că ar permite o mai bună planificare cheltuililor bugetare şi ar ajuta la dezvoltarea infrastructurii.
Fondurile structurale şi de coeziune contribuie la întărirea autonomiei locale deorece rămâne la
latitudinea autorităţilor publice locale în ce măsură vor încerca să atragă aceste fonduri, iar după
accesarea lor, modul eficient cu care le vor gestiona şi responsabilitatea asumată în faţa autorităţiloe
Uniunii Europene. Astfel, fondurile Uniunii Europene se pot regăsi ca instrumente de realizare şi
consolidare a autonomiei locale.
Page106
Cheltuielile
publice
locale
4
4.1. Sfera de cuprindere a cheltuielilor publice locale
Cheltuielile din bugetele locale sunt definite în literatura de specialitate ca fiind „eforturile financiare
realizate de autorităţile administraţiei publice locale pentru acoperirea cerinţelor sociale, culturale,
economice, a serviciilor de dezvoltare publică şi a altor cerinţe ale locuitorilor din unităţile
administrativ-teritoriale” (Voinea, 2008, p. 127).
Bugetele locale, în general, cuprind cheltuielile şi veniturile din perspectivă economică (în acord cu
natura cheltuielilor – curente, de capital) şi în termeni funcţionali (în acord cu diferite arii de activitate
ale autorităţilor locale: educaţie, poliţie, drumuri, etc.). În unele state clasificarea cheltuielilor este doar
funcţională (Anglia) sau doar economică (Slovacia). În Suedia, alegerea este lăsată la latitudinea
autorităţilor administraţiei publice locale. În unele state, pe lângă clasificaţia funcţională şi clasificaţia
economică, se face distincţia legală între cheltuieli obligatorii (mandatare) şi cheltuieli opţionale. În
Grecia şi Belgia legislaţia autorităţilor locale precizează lista cheltuielilor obligatorii. În Irlanda,
cheltuielile obligatorii sunt cele care nu pot fi evitate (salarii, pensii), în timp ce autorităţile locale decid
asupra nivelului cheltuielilor opţionale care sunt, în fond, discreţionare.
Bugetele publice locale cu cele două secţiuni separate, de funcţionare şi dezvoltare, permite
identificarea orientării cheltuielilor autorităţilor publice locale.
În România, în conformitate cu legea finanţelor publice locale, cheltuielile publice locale se grupează
conform clasificaţiei bugetare elaborate de Ministerul Finanţelor Publice şi cuprinde părţi, capitole,
subcapitole, titluri şi articole, precum şi aliniate, după caz. Această grupare după indicatorii bugetari ai
cheltuielilor este unitară şi obligatorie pentru toate instituţiile şi serviciile publice inclusiv pentru cele
finanţate extrabugetar şi se utilizează în toate fazele procesului bugetar (elaborare, aprobare, execuţie,
analiză şi sinteză, control).
Page107
Părţile, capitolele şi subcapitolele clasificaţiei bugetare grupează cheltuielile în funcţie de obiectivul sau
caracterul public căruia îi sunt destinate, rezultând clasificaţia funcţională, iar titlurile şi articolele după
caracterul economic al operaţiunilor, respectiv clasificaţia economică.
Cheltuielile din bugetele locale se grupează după clasificaţia funcţională pe următoarele părţi:
Autorităţi executive, Cheltuieli social-culturale, Servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe, Acţiuni
economice, Alte acţiuni, Fonduri de garantare şi redistribuire, Transferuri, Împrumuturi acordate, Plăţi
de dobânzi şi comisioane, Rambursări de împrumuturi. Părţile de cheltuieli din bugetele locale, la rândul
lor, se împart pe capitole. Cheltuielile grupate pe capitole se detaliază pe subcapitole.
În spiritul autonomiei locale, autorităţile publice locale au drept de decizie în a stabili priorităţile privind
cheltuielile ce le au de efectuat. Astfel, între priorităţile autorităţilor publice locale se numără
învăţământul, sănătatea, serviciile publice locale. Opţiunea de a include sau nu anumite cheltuieli în
bugetele locale în faza de elaborare a proiectelor de buget local este o problemă strictă de politică
bugetară şi care demonstrează gradul de autonomie locală.
Cheltuielile care se prevăd şi se realizează în bugetele proprii ale judeţelor (Lege nr. 273/2006, anexa
nr. 2) se referă la următoarele:
• Autorităţi publice şi acţiuni externe:- autorităţi executive;
• Alte servicii publice generale: a) fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor administraţiei
publice locale; b) fondul de garantare a împrumuturilor externe, contractate/garantate de stat; c)
fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, contractate/garantate de autorităţile
administraţiei publice locale; d) servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor; e) alte
servicii publice generale;
• Dobânzi;
• Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei: transferuri din bugetele
consiliilor judeţene pentru finanţarea centrelor de zi pentru protecţia copilului.
• Apărare: apărare naţională (centre militare);
• Ordine publică şi siguranţă naţională: a) poliţie comunitară; b) protecţie civilă şi protecţia contra
incendiilor;
• Învăţământ: a) învăţământ preşcolar şi primar (se cuprind cheltuielile pentru acordarea de produse
Page108
lactate şi de panificaţie, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 96/2002 privind acordarea
de produse lactate şi de panificaţie pentru elevii din clasele I-IV din învăţământul de stat, precum şi
pentru copiii preşcolari din grădiniţele de stat cu program normal de 4 ore, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 16/2003, cu modificările şi completările ulterioare): învăţământ preşcolar;
învăţământ primar; b) învăţământ special; c) alte cheltuieli în domeniul învăţământului;
• Sănătate: a) servicii medicale în unităţile sanitare cu paturi (spitale generale); b) alte cheltuieli în
domeniul sănătăţii (alte instituţii şi acţiuni sanitare);
• Cultură, recreere şi religie: a) servicii culturale (biblioteci publice judeţene; muzee; instituţii publice
de spectacole şi concerte; şcoli populare de artă şi meserii; centre pentru conservarea şi
promovarea culturii tradiţionale; consolidarea şi restaurarea monumentelor istorice; alte servicii
culturale); b) servicii recreative şi sportive: - sport; c) servicii religioase; d) alte servicii în domeniul
culturii, recreerii şi religiei;
• Asigurări şi asistenţă socială: a) asistenţă acordată persoanelor în vârstă; b) asistenţă socială în caz
de boli şi invalidităţi:- asistenţă socială în caz de invalidităţi; c) asistenţă socială pentru familie şi
copii; d) alte cheltuieli în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale;
• Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică: a) alimentare cu apă şi amenajări hidrotehnice (alimentare cu

apă; amenajări hidrotehnice); b) alte servicii în domeniile locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării
comunale;
• Protecţia mediului: a) salubritate şi gestionarea deşeurilor: - colectarea, tratarea şi distrugerea

deşeurilor;
• Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă: a) acţiuni generale economice şi comerciale

(prevenirea şi combaterea inundaţiilor şi gheţurilor; programe de dezvoltare regională şi locală; alte
cheltuieli pentru acţiuni generale economice şi comerciale);
• Combustibil şi energie: a) energie termică; b) alte cheltuieli privind combustibilii şi energia;
• Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare: a) agricultură: - protecţia plantelor şi carantină

fitosanitară;
• Transporturi: a) transport rutier:- drumuri şi poduri; b) transport aerian: - aviaţia civilă; c) alte
cheltuieli în domeniul transporturilor;
• Alte acţiuni economice: a) zone libere; b) turism; c) proiecte de dezvoltare multifuncţională; d) alte
acţiuni economice.
Page109
Din structura cheltuielilor care se prevăd în bugetele proprii ale judeţelor se observă că serviciile publice
judeţene sunt diverse, iar în spiritul autonomiei locale, autorităţile publice judeţene trebuie să-şi
fundamenteze indicatorii financiari ce generează o prestare de calitatea a acestor servicii.
Cheltuielile care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti sunt următoarele:
• Autorităţi publice şi acţiuni externe: - autorităţi executive;
• Alte servicii publice generale: a) fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor administraţiei
publice locale ; b) fondul de garantare a împrumuturilor externe, contractate/garantate de stat ; c)
fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, contractate/garantate de autorităţile
administraţiei publice locale; d) servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor; e) alte
servicii publice generale;
• Dobânzi;
• Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei: - transferuri din bugetele
locale pentru instituţiile de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap;
• Apărare:- apărare naţională (centre militare);
• Ordine publică şi siguranţă naţională: a) poliţie comunitară; b) protecţie civilă şi protecţia contra
incendiilor;
• Învăţământ: a) învăţământ preşcolar şi primar (învăţământ preşcolar; învăţământ primar); b)

învăţământ secundar (învăţământ secundar inferior; învăţământ secundar superior; învăţământ
profesional); c) învăţământ postliceal; d) învăţământ special (pentru bugetele sectoarelor
municipiului Bucureşti); e) servicii auxiliare pentru educaţie (internate şi cantine pentru elevi; alte
servicii auxiliare); f) alte cheltuieli în domeniul învăţământului;
• Sănătate: a) servicii medicale în unităţile sanitare cu paturi (spitale generale); b) alte cheltuieli în
domeniul sănătăţii (alte instituţii şi acţiuni sanitare);
• Cultură, recreere şi religie:a) servicii culturale (biblioteci publice comunale, orăşeneşti,

municipale;muzee; instituţii publice de spectacole şi concerte; şcoli populare de artă şi meserii -
pentru bugetul municipiului Bucureşti-; case de cultură; cămine culturale; centre pentru
conservarea şi promovarea culturii tradiţionale; consolidarea şi restaurarea monumentelor istorice;
Page110
alte servicii culturale); b) servicii recreative şi sportive (sport; tineret; întreţinere grădini publice,
parcuri, zone verzi, baze sportive şi de agreement); c) servicii religioase; d) alte servicii în domeniul
culturii, recreerii şi religiei;
• Asigurări şi asistenţă socială: a) asistenţă socială în caz de boli şi invalidităţi:- asistenţă socială în caz
de invalidităţi; b) asistenţă socială pentru familie şi copii (pentru bugetul municipiului Bucureşti.); c)
ajutoare pentru locuinţe; d) creşe; e) prevenirea excluderii sociale: ajutor social; cantine de ajutor
social; f) alte cheltuieli în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale;
• Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică: a) locuinţe: dezvoltarea sistemului de locuinţe; alte cheltuieli
în domeniul locuinţelor; b) alimentare cu apă şi amenajări hidrotehnice: alimentare cu apă;
amenajări hidrotehnice; c) iluminat public şi electrificări rurale; d) alimentare cu gaze naturale în
localităţi; e) alte servicii în domeniile locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării comunale;
• Protecţia mediului: a) salubritate şi gestionarea deşeurilor: salubritate; colectarea, tratarea şi

distrugerea deşeurilor; b) canalizare şi tratarea apelor reziduale;
• Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă: acţiuni generale economice şi comerciale:

prevenirea şi combaterea inundaţiilor şi gheţurilor; stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii;
programe de dezvoltare regională şi locală; alte cheltuieli pentru acţiuni generale economice şi
comerciale;
• Combustibil şi energie: a) energie termică; b) alţi combustibili; c) alte cheltuieli privind combustibilii
şi energia;
• Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare: agricultură: protecţia plantelor şi carantină

fitosanitară (pentru bugetul municipiului Bucureşti); alte cheltuieli în domeniul agriculturii;
• Transporturi: a) transport rutier: drumuri şi poduri; transport în comun; străzi; b) alte cheltuieli în
domeniul transporturilor;
• Alte acţiuni economice: a) Fondul Român de Dezvoltare Socială; b) zone libere; c) turism; d) proiecte
de dezvoltare multifuncţională; e) alte acţiuni economice.
Structura cheltuielilor care se pevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor,
sectoarelor municipiului Bucuresti şi al municipiului Bucureşti, reflectă servicii publice locale complexe.
În exercitarea competenţelor exclusive prin prestarea serviciilor publice locale şi regăsite în structura de
cheltuieli menţionată mai sus, autorităţile publice locale se bucură de autonomie în deciziile de
includere în buget.
Page111
Box
Tabelul 4.1: Exemplificarea structurii cheltuielilor bugetului local

TOTAL CHELTUIELI CHELTUIELI CURENTE+CHELTUIELI DE CAPITAL+OPERAŢIUNI FINANCIARE
(Clasificaţia economică)
TOTAL CHELTUIELI SERVICII PUBLICE GENERALE+APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ
(Clasificaţia funcţională) NAŢIONALĂ+CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE+SERVICII ŞI DEZVOLTARE PUBLICĂ,
LOCUINŢE, MEDIU ŞI APE+ACŢIUNI ECONOMICE
CHELTUIELI CURENTE TITLUL I CHELTUIELI DE PERSONAL+TITLUL II BUNURI ŞI SERVICII+ TITLUL III
DOBÂNZI+TITLUL IV SUBVENŢII+TITLUL V FONDURI DE REZERVĂ+ TITLUL VI
TRANSFERURI ÎNTRE UNITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE + TITLUL VII ALTE
TRANSFERURI+ TITLUL VIII ASISTENŢĂ SOCIALĂ+TITLUL IX ALTE CHELTUIELI
CHELTUIELI DE CAPITAL TITLUL XII ACTIVE NEFINANCIARE+TITLUL XI ACTIVE FINANCIARE
OPERAŢIUNI FINANCIARE TITLUL XII ÎMPRUMUTURI+TITLUL XIII RAMBURSĂRI DE CREDITE+TITLUO XIV
REZERVE, EXCEDENT/DEFICIT
Partea I SERVICII PUBLICE Autorităţi publice şi acţiuni externe+Alte servicii publice generale+Tranzacţii
GENERALE privind datoria public şi împrumuturi+Transferuri cu character general între
diferite nivele ale administraţiei
Autorităţi publice şi CHELTUIELI CURENTE (TITLUL I CHELTUIELI DE PERSONAL+TITLUL II BUNURI ŞI
acţiuni externe SERVICII+TITLUL VI TRANSFERURI ÎNTRE UNITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE+TITLUL VII ALTE TRANSFERURI+TITLUL IX ALTE CHELTUIELI) + CHELTUIELI
DE CAPITAL (TITLUL X ACTIVE NEFINANCIARE) + OPERAŢIUNI FINANCIARE (TITLUL
XIII RAMBURSĂRI DE CREDITE)
Alte servicii publice Fond de rezervă bugetară pusă la dispoziţia autorităţilor locale+Fond pentru
generale garantarea împrumuturilor externe, contractate/garantate de stat + Fond oentru
garantarea împrumuturilor externe, contractate/garantate de administraţiile
publice locale+Servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor+Alte servicii
publice generale
Alte servicii publice CHELTUIELI CURENTE (TITLUL I CHELTUIELI DE PERSONAL+TITLUL II BUNURI ŞI

generale SERVICII+TITLUL V FONDURI DE REZERVĂ+ TITLUL VI TRANSFERURI ÎNTRE UNITĂŢI
ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE+TITLUL VII ALTE TRANSFERURI) + CHELTUIELI DE
CAPITAL (TITLUL X ACTIVE NEFINANCIARE) + OPERAŢIUNI FINANCIARE (TITLUL XIII
RAMBURSĂRI DE CREDITE)
Tranzacţii privind datoria CHELTUIELI CURENTE (TITLUL II BUNURI ŞI SERVICII+TITLUL III DOBÂNZI)
public şi împrumuturi
Transferuri cu character Transferuri din bugetele consiliilor judeţene pentru finanţarea centrelor pentru
general între diferite protecţia copilului+Transferuri din bugetele locale pentru instituţiile de asistenţă
nivele ale administraţiei social pentru persoanele cu handicap+Transferuri din bugetele locale către
bugetului fondului de asigurări sociale de sănătate
Transferuri cu character CHELTUIELI CURENTE (TITLUL VI TRANSFERURI ÎNTRE UNITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEI
general între diferite PUBLICE)
nivele ale administraţiei
Cu privire la cheltuielile de funcţionare recunoscute de Rezoluţia Conferinţei miniştrilor europeni de

administraţie locală sunt stipulate următoarele principii:
• Colectivităţile locale trebuie să se preocupe de acoperirea cheltuielilor de funcţionare pe seama

veniturilor ordinare şi nu prin împrumuturi. În acest scop se justifică ca principalele servicii publice
să îşi gestioneze resursele proprii şi să asigure echilibrarea lor anuală;
Page112
• Sprijinul financiar din partea statului în vederea acoperirii cheltuielilor de funcţionare ale
colectivităţilor locale trebuie să îmbrace forma generală pe care aceştia să o utilizeze fără restricţii.
Conform principiilor menţionate mai sus, administraţiile publice locale se bucură de autonomie în
gestionarea cheltuielilor de funcţionare, dar trebuie să asigure acoperirea lor din veniturile ordinare şi
nu din împrumuturi. Astfel, administraţiile publice locale sunt libere în gestionarea resurselor proprii,
deoarece acestea ştiu cel mai bine necesităţile comunităţilor locale ce trebuie acoperite. Cadrul
autonomiei locale se lărgeşte conform celui de-al doilea principiu care precizează că administraţiile
publice locale trebuie să utilizeze fără restricţii, deci în condiţii de autonomie, chiar şi un sprijin financiar
din partea statului.
În conformitate cu clasificaţia economică (titluri, articole, aliniate), cheltuielile din bugetele locale se
împart în cheltuieli curente, cheltuieli de capital, subvenţii şi transferuri. În sfera cheltuielilor curente se
încadrează cheltuielile de personal, cheltuielile materiale şi de servicii şi alte cheltuieli. Cheltuielile de
capital sunt destinate investiţiilor autorităţilor administraţiei publice locale. Cu privire la cheltuielile
pentru investiţii, Rezoluţia Conferinţei miniştrilor europeni a recomandat anumite principii (Voinea,
2008, p. 142):
• încurajarea colectivităţilor locale în asocierea dintre ele, cooperarea cu sectorul privat, la încheierea
de acorduri de parteneriat în cadrul limitelor legii în vederea realizării şi exploatării unor servicii
publice locale ce necesită investiţii importante, de o manieră care să asigure rentabilitatea,
gestiunea financiară eficientă şi echilibrată;
• colectivităţile locale să fie sprijinite în realizarea de investiţii publice care vizează o dezvoltare
durabilă a localităţilor;
• colectivităţile locale sunt invitate să elaboreze planuri plurianuale de investiţii care să asigure
fundamentarea cheltuielilor locale;
• colectivităţile locale sunt sfătuite să nu recurgă la resurse financiare de natura speculativă deoarece
implică anumite riscuri.
Conform principiilor menţionate mai sus, autorităţile publice locale se bucură de autonomie în
efectuarea de investiţii locale, dar această autonomie trebuie gestionată corespunzător prin prisma
reglementărilor legale şi prin asumarea responsabilităţilor în fundamentarea şi realizarea cheltuielilor
de investiţii. De asemenea, autorităţile publice locale în realizarea investiţiilor importante sunt libere să
se asocieze după preferinţă, ceea ce demonstrează din nou autonomia autorităţilor publice locale.
Page113
Cheltuielile pentru investiţii publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din fonduri publice locale se
cuprind în proiectele de buget, în baza programului de investiţii publice al fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale, întocmit de ordonatorii principali de credite, care se prezintă şi în secţiunea de dezvoltare, ca
anexă la bugetul iniţial şi, respectiv, rectificat, şi se aprobă de autorităţile deliberative (Lege nr.
273/2006, art. 41). Autonomia autorităţilor publice locale de a elabora programe de investiţii
preusupune răspundere pentru acţiunile lor. Astfel, ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale
întocmesc anual programul de investiţii publice pe clasificaţia funcţională. Pentru fiecare obiectiv inclus
în programul de investiţii sunt prezentate informaţii (Lege nr. 273/2006, art. 42) financiare (valoarea
totală a proiectului; creditele de angajament; creditele bugetare; graficul de finanţare, pe surse şi ani,
corelat cu graficul de execuţie; analiza cost-beneficiu, care va fi realizată şi în cazul obiectivelor în
derulare; costurile de funcţionare şi de întreţinere după punerea în funcţiune) şi nefinanciare (strategia
în domeniul investiţiilor, care va cuprinde în mod obligatoriu priorităţile investiţionale şi legătura dintre
diferite proiecte, criteriile de analiză care determină introducerea în programul de investiţii a
obiectivelor noi, în detrimentul celor în derulare; descrierea proiectului; stadiul fizic al obiectivelor).
Însă, calitatea Ministerului Finanţelor Publice (Lege nr. 273/2006, art. 43) de a stabili conţinutul, forma
şi informaţiile referitoare la programele de investiţii necesare în procesul de elaborare a bugetului
poate fi percepută ca limitare a autonomiei locale. În susţinerea celor afirmate, conform legii, Guvernul
aprobă documentaţiile tehnico-economice ale obiectivelor de investiţii noi, care se finanţează din
împrumuturi externe şi, în completare, din transferuri de la bugetul de stat şi din alte surse, precum şi
ale celor finanţate integral sau în completare din împrumuturi externe contractate ori garantate de stat.
Autonomia decizională a autorităţilor locale apare în cazul obiectivelor de investiţii noi, a căror finanţare
se asigură integral sau în completare din bugetele locale, precum şi ale celor finanţate din împrumuturi
interne şi externe, contractate direct sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale, prin
faptul că documentaţiilor tehnico-economice (Lege nr. 273/2006, art. 44) se aprobă de către autorităţile
deliberative. De asemenea, pentru investiţiile destinate prevenirii sau înlăturării efectelor produse de
acţiuni accidentale şi de calamităţi naturale, documentaţiile tehnico-economice, precum şi notele de
fundamentare privind celelalte cheltuieli de investiţii cuprinse în poziţia globală alte cheltuieli de
investiţii, elaborate şi avizate potrivit dispoziţiilor legale se aprobă de ordonatorii principali de credite,
cu informarea imediată a autorităţilor deliberative.
Autonomia ordonatorilor principali de credite se reflectă în execuţie, când pe propria răspundere,

actualizează şi aprobă valoarea fiecărui obiectiv de investiţii nou sau în continuare, indiferent de sursele
de finanţare ori de competenţa de aprobare a acestora, în funcţie de evoluţia indicilor de preţuri.
Această operaţiune este supusă controlului financiar preventiv propriu. În aceste condiţii, se observă un
Page114
grad ridicat de autonomie în luarea deciziilor.

Condiţiile pentru includerea investiţiilor în proiectul bugetului (Lege nr. 273/2006, art. 45) sunt ca:
obiectivele de investiţii şi celelalte cheltuieli asimilate investiţiilor se cuprind în programele de investiţii
anuale, anexe la buget, numai dacă, în prealabil, documentaţiile tehnico-economice, respectiv notele de
fundamentare privind necesitatea şi oportunitatea efectuării cheltuielilor asimilate investiţiilor, au fost
elaborate şi aprobate potrivit dispoziţiilor legale. Ordonatorii principali de credite stabilesc priorităţile în
repartizarea sumelor pe fiecare obiectiv înscris în programul de investiţii, în limita fondurilor cuprinse în
proiectul de buget cu această destinaţie, asigurând totodată realizarea obiectivelor de investiţii în
cadrul duratelor de execuţie aprobate.
În situaţia în care, pe parcursul execuţiei bugetare, din motive obiective, implementarea unui proiect de
investiţii nu se poate realiza conform proiecţiei bugetare, ordonatorii principali de credite ai bugetelor
locale pot propune autorităţilor deliberative, până la data de 31 octombrie, aprobarea redistribuirii
fondurilor între proiectele înscrise în programul de investiţii, prin prisma autonomiei pe care o deţin
autorităţile publice executive şi deliberative de la nivel local. Ordonatorii principali de credite sunt
responsabili de utilizarea eficientă a fondurilor alocate investiţiilor, precum şi de realizarea obiectivelor
de investiţii incluse în programele de investiţii (Lege nr. 273/2006, art. 48), ceea ce reprezintă elemente
clare de autonomie decizională la nivel local (cheltuierea banului public pentru realizarea unei investiţii
la standarde ridcate de calitate).
Cadrul legal privind investiţiile publice locale în România creează un spectru larg al manifestării
autonomiei autorităţilor publice locale. Acestea pot realiza orice investiţie considerată a fi oportună şi
necesară, dar se supun unor reguli în propunerea, elaborarea şi execuţia investiţiilor. De asemenea, în
cazul împrumuturilor externe contractate ori garantate de stat, documentaţiile tehnico-economice ale
obiectivelor de investiţii noi se supun spre aprobare Guvernului. La fel se întâmplă şi cu cele cofinanţate
din bugetul de stat.
Autorităţile publice locale, în virtutea autonomiei locale, au libertate în gestionarea fondurilor destinate
investiţiei. Cheltuielile din bugetul local se efectuează pe baza aprobării ordonatorului de credite şi cu
avizul persoanelor desemnate să exercite control financiar preventiv. Astfel, autonomia locală trebuie
privită ca un proces legal reglementat la nivel de stat, unde autorităţilor publice locale au libertate de
exprimare în gestionarea fondurilor publice, dar în baza unui cadru legal creat la nivel naţional.
Evoluţia cheltuielilor din bugetele locale este determinată de acţiunea unor grupuri de factori (Voinea,
2008, p. 130) care se diferenţiază de la o unitate administrativ-teritorială la alta. Aceste diferenţieri apar
şi ele ca rezultat al manifestării principiului autonomiei locale. Un prim factor de influenţă asupra
cheltuielilor din bugetele locale îl constituie gradul de dezvoltare economică al unităţilor administrativ-
Page115
teritoriale. În măsura în care unităţile administrativ-teritoriale promovează programe şi acţiuni de

dezvoltare economică, se realizează resurse băneşti care se pot dirija pentru finanţarea cheltuielilor din
bugetele locale. Promovarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare economică ţin de gradul de
implicare a autorităţilor publice locale şi sunt o latură a autonomiei locale. Un alt factor cu influenţă
puternică asupra cheltuielilor publice locale este modul de exercitare a puterii şi structura organelor
administraţiei publice locale. În completare vin competenţele autorităţilor administraţiei publice locale
stabilite prin prevederi legale pentru furnizarea unor servicii locuitorilor unităţilor administrativ-
teritoriale. Şi aici intervine autonomia deoarece, deşi cadrul legal este stabilit la nivel naţional, prestarea
serviciilor în sine la un grad ridicat din punct de vedere calitativ, ţine doar de administraţiile publice
locale.
Creşterea cheltuielilor publice din bugetele locale este determinată şi de factorul urbanizare care
presupune elaborarea şi aplicarea unor programe de modernizare a localităţilor în vederea ridicării
gradului de satisfacere cu unele servicii publice. Aceste programe de modernizare reprezintă programe
de invstiţii. Autorităţile locale sunt cele care decid necesitatea şi oportunitatea investiţiilor şi tot ele
sunt cele care realizaează efectiv investiţiile, prin prisma autonomiei financiare pe care o au.
Din categoria factorilor demografici, cu influenţă asupra cheltuielilor publice locale se numără structura
şi numărul populaţiei dintr-o unitate administrativ-teritorială. Se ştie că un indicator important al
gradului de satisfacere a serviciilor publice locale este cheltuielile publice locale pe locuitor. Cu cât
aceste cheltuieli sunt mai mari, cu atât unitatea administrativ-teritorială se implică în satisfacerea
nevoilor cetăţenilor săi. Rămâne la latitudinea administraţiei publice locale cât cheltuie cu fiecare
cetăţean al ei, ceea ce înseamnă autonomie în decizie.
Reţeaua de instituţii social-culturale prin care se asigură servicii sociale şi culturale necesită cheltuieli de
funcţionare ce se acoperă din bugetele locale. De asemenea, reţeaua de organizaţii, regii din cadrul
localităţilor; organizarea şi funcţionarea compartimentelor financiare în cadrul autorităţilor
administraţiei publice locale exercită influenţă asupra cheltuielilor din bugetele locale. Astfel, pentru
asigurarea serviciilor lor, aceste instituţii necesită bani din bugetul local care apar ca şi cheltuieli publice
locale.
Alţi factori cu influenţă asupra cheltuielilor publice local există, dar aceştia pot fi priviţi izolat în funcţie
de unitatea administrativ-teritorială în cauză.
4.2 Indicatori de caracterizare a cheltuielilor publice locale
Modificarea cheltuielilor din bugetele locale se poate efectua prin compararea valorii lor din perioada
curentă faţă de perioada de bază.
Page116
∆ CBLt1/t0 = CBLt1 – CBLt0

unde: ∆ CBLt1/t0 reprezintă modificarea absolută nominală/reală a valorii în perioada 1 față de

perioada 0;
CBLt1 este valoarea în perioada 1 (t1)
CBLt0 este valoarea în perioada 0 (t0)
Dinamica cheltuielilor din bugetele locale se poate aprecia prin prisma indicelui ce reflectă evoluţia
cheltuielilor din bugetele locale dintr-o anumită perioadă faţă de o altă perioadă de timp.
)56$
1(&* = ∗ 100
)56+
Cheltuielile din bugetele locale în mărime nominală se transformă în expresie reală pe baza indicelui
preţurilor ( I p ).
)56
)56, =
1-$/+
Modificarea cheltuielilor din bugetele locale în expresie reală se stabileşte ca diferenţă între mărimea
cheltuielilor din cele două perioade de timp exprimate în preţuri constante.
Δ)56, $/+ = )56, $ − )56, +
Indicele creşterii reale a veniturilor publice din bugetul local este calculat pe baza relaţiei:
)56, $
1(&* = ∗ 100
)56, +
Ponderea în bugetul de stat a cheltuielilor publice locale calculat pe baza relaţiei:
∑! )56!
9( =
)5)
unde: CBLi=cheltuieli publice locale, CBC= cheltuieli publice centrale.

Page117
Gradul de acoperire a cheltuielilor publice locale cu venituri proprii – raport între veniturile proprii și
totalul cheltuielilor în bugetul local
PVp =
∑V pbl
*100
∑Ch bl
Un alt indicator relevant este ponderea cheltuielilor din bugetele locale pe locuitor, calculat pe
baza relaţiei:
)&*
9(!"/$%&'()%* = ∗ 100
:;. =>?@AB>;A
4.3 Cheltuielile din cadrul secţiunii de funcţionare din bugetele locale
Serviciile publice ce se finanţează prin bugetele locale pot fi revăzute la anumite perioade de timp în
funcţie de programele de întărire a autonomiei unităţilor administrativ teritoriale şi de descentralizare
a serviciilor publice.14
a) Autorităţi publice şi acţiuni externe
În sfera cheltuielilor ce se acoperă din bugetele judeţelor se încadrează cele privind autorităţile
executive judeţene şi alte acţiuni externe.
De asemenea, din bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului
Bucureşti se finanţează autorităţile publice locale respectiv pentru funcţionarea consiliilor locale şi a
primăriilor.
b) Alte servicii publice generale includ cheltuielile ce se finanţează prin bugetele judeţelor,
comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti care se
referă la fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale, fondul de
garantare a împrumuturilor externe contractate/garantate de autorităţile administraţiei publice locale,
servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor, alte servicii publice generale;
c) Prin bugetele proprii ale judeţelor, comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului
Bucureşti şi al municipiului Bucureşti se prevăd fonduri pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;
Page118
14
Structurare și explicare conform anexei 2, Lista cheltuielilor care se prevăd în bugetele locale, la Legea nr.
273/29 iunie 2006 (actualizată) privind finanțele publice locale în M. Of. Nr. 618/18 iulie 2006, modificată prin
Ordonanța de Urgență nr. 63/30 iunie 2010 în M. Of. nr. 450/2011.
d) În cadrul bugetelor proprii ale judeţelor se prevăd fonduri pentru transferuri cu caracter
general între diferite niveluri ale administraţiei (transferuri din bugetele consiliilor judeţene pentru
finanţarea centrelor pentru protecţia copilului), iar prin bugetele proprii ale comunelor, oraşelor,
municipiilor şi al municipiului Bucureşti se reflectă transferurile din bugetele locale pentru instituţiile de
asistenţă socială pentru persoanele cu handicap;
e) Cheltuielile de apărare ce se acoperă din bugetele proprii ale judeţelor, comunelor, oraşelor,
municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti se referă la fondurile pentru
întreţinerea centrelor militare;
f) Cheltuielile privind ordinea publică şi siguranţa naţională ce se pot efectua prin bugetele
proprii ale judeţelor, comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi ale
municipiului Bucureşti asigură resursele necesare funcţionării poliţiei comunitare, protecţiei civile şi
protecţiei contra incendiilor;
g) Cheltuielile pentru învăţământ
Prin bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București şi al
municipiului București se finanţează cheltuielile pentru învăţământul preşcolar şi primar, învăţământul
secundar, învăţământul profesional, învăţământul special. Din bugetele proprii ale judeţelor se
finanţează cheltuielile pentru acordarea de produse lactate şi de panificaţie pentru elevii din clasele I –
IV din învăţământul de stat, precum şi pentru copii preşcolari din grădiniţele cu program normal de 4
ore.
În structura cheltuielilor de funcţionare ale instituţiilor de învăţământ preuniversitar se încadrează

cheltuielile cu salariile personalului didactic, ale personalului tehnic-administrativ, cheltuielile de
întreţinere şi gospodărie, reparaţii curente şi capitale, cheltuielile de poştă, telefon, burse ale elevilor,
încălzit, iluminat.
Principalii indicatori pe baza cărora se fundamentează cheltuielile curente ale instituţiilor de învăţământ
preuniversitar sunt numărul elevilor, numărul personalului didactic, numărul normelor didactice,
numărul personalului tehnic-administrativ, suprafaţa, şcolilor, costul mediu pe elev.
h) Cheltuieli pentru sănătate
Prin bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor se finanţează serviciile medicale în unităţile
sanitare cu paturi şi alte instituţii şi acţiuni sanitare. De asemenea, prin bugetele proprii ale judeţelor se
Page119
acoperă cheltuielile privind serviciile medicale în unităţile sanitare cu paturi.

i) Cheltuielile pentru cultură, recreere şi religie
Prin bugetele proprii ale judeţelor se prevăd şi finanţează cheltuieli destinate funcţionării bibliotecilor
publice judeţene, muzeelor, instituţiilor publice de spectacole şi concerte, şcolilor populare de artă,
centrelor pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale, consolidarea şi restaurarea
monumentelor istorice, servicii religioase, servicii culturale, servicii recreative şi sportive.
Din bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor sectoarelor municipiului Bucureşti şi al
municipiului Bucureşti se finanţează bibliotecile publice, comunale, orăşeneşti, municipale, muzeele,
instituţiile publice de spectacole, şcoli populare de artă, casele de cultură, căminele culturale, servicii
religioase, servicii recreative şi sportive şi alte servicii de această natură.
Cheltuielile din bugetele locale destinate acţiunilor de cultură şi religie vizează funcţionarea instituţiilor
de cultură şi religie, respectiv încălzit, iluminat, întreţinere, gospodărire, reparaţii curente, capitale,
salariile personalului, procurarea cărţilor şi publicaţiilor, realizarea unor programe culturale.
l) Cheltuielile pentru asigurări şi asistenţă socială
Sistemul național de asistență socială ce reprezintă ansamblul de instituții, măsuri și acțiuni prin care
statul, reprezentat de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și societatea civilă
intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale situațiilor
care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a familiei, grupurilor ori comunităților include și
asistența oferită de autoritățile publice locale (Legea nr. 292/2011art. 2).
Beneficiile de asistență reprezintă forme de suplimentare sau de substituire a veniturilor

individuale/familiale obținute din muncă, în vederea asigurării unui nivel de trai minimal precum și o
formă de sprijin în scopul promovării incluziunii sociale și creșterii calității vieții anumitor categorii de
personal ale căror drepturi sociale sunt prevăzute de lege.
În funcție de condițiile de eligibilitate, beneficiile de asistență socială se clasifică (Legea nr. 292/2011,
art. 8 (alin. 1)) astfel:
• beneficii de asistență socială selective, bazate pe testarea mijloacelor de trai ale persoanei
singure sau familiei;
• beneficii de asistență socială universale, acordate fără testarea mijloacelor de trai ale
persoanei singure sau familiei;
• beneficii de asistență socială categoriale, acordate pentru anumite categorii de beneficiari, cu
Page120
sau fără testarea mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei.
Testarea mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei (Legea nr. 292/2011, art. 8 (alin. 2)),
constă în:
• evaluarea veniturilor bănești realizate în țară sau în afara țării, inclusiv cele care provin din
drepturi de asigurări sociale de stat, asigurări de șomaj, obligații legale de întreținere, alocații,
ajutoare cu caracter permanent, alte creanțe legale;
• evaluarea bunurilor și a veniturilor ce pot fi obținute prin valorificarea/utilizarea bunurilor
mobile și imobile aflate în proprietate ori folosință.
În funcție de scopul acordării, beneficiile de asistență socială (Legea nr. 292/2011, art. 9) se clasifică
astfel:
• beneficii de asistență socială pentru prevenirea și combaterea sărăciei și riscului de excluziune

socială;
• beneficii de asistență socială pentru susținerea copilului și familiei;
• beneficii de asistență socială pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale;
• beneficii de asistență socială pentru situații deosebite.
Beneficiile de asistență socială se acordă în bani sau în natură și cuprind alocații, indemnizații, ajutoare
sociale și facilități.
Beneficiile de asistență socială pentru prevenirea și combaterea sărăciei și riscului de excluziune socială
ce se acordă pentru perioade determinate din bugetele locale (Legea nr. 292/2011, art. 11) cuprind:
• ajutoare sociale comunitare susținute din bugetele locale, acordate focalizat, ca măsuri
individuale de suport pentru depășirea unor situații de dificultate temporară;
• ajutoare de urgență susținute din bugetele locale, acordate pentru situații datorate
calamităților naturale, incendiilor, accidentelor;
• burse sociale și ajutoare financiare pentru facilitarea accesului la educație, susținute din
bugetele locale;
• ajutoare în natură, alimentare și materiale, inclusiv cele acordate în cadrul programelor de
sprijin educațional pentru copii și tinerii proveniți din familii defavorizate, susținute din
bugetele locale, cum ar fi programe pentru suplimente alimentare, rechizite și alte materiale
necesare în procesul de educație.
În vederea fundamentării anuale a sumelor necesare plății beneficiilor de asistență socială se au în

vedere:
• numărul de beneficiari înregistrați în anul anterior;

Page121
• estimarea numărului de beneficiari pentru anul bugetar, în funcție de evoluțiile economice,

demografice și sociale, precum și de indicatorii macroeconomici înregistrați;
• cuantumul nominal sau după caz cuantumul mediu al beneficiarului de asistență socială.
Serviciile sociale reprezintă activitatea sau ansamblul de activități realizate pentru a răspunde nevoilor
sociale, precum și celor speciale, individuale, familiale sau de grup, în vederea depășirii situațiilor de
dificultate, prevenirii și combaterii riscului de excluziune socială, promovării incluziunii sociale și
creșterii calității vieții (Legea nr. 292/2011, art. 27).
În vederea realizării unor acțiuni sociale coerente, unitare și eficiente, serviciile sociale se pot organiza și
acorda în sistem integrat cu serviciile de ocupare, de sănătate, de educație.
După scopul lor, serviciile sociale se clasifică în servicii de asistență și suport pentru asigurarea nevoilor
de bază ale persoanei, servicii de îngrijire personală, de recuperare/reabilitare, de inserție/reinserție
social (Legea nr. 292/2011, art. 30).
În funcție de categoriile de beneficiari, serviciile sociale se clasifică în servicii sociale destinate copilului
și/sau familiei, persoanelor cu dizabilități, persoanelor vârstnice, victimelor violenței în familie,
persoanelor fără adăpost, persoanelor cu diferite probleme, respectiv: consum de alcool, droguri, alte
situații toxice, internet, jocuri de noroc etc., victimelor traficului de persoane, persoanelor private de
libertate, persoanelor sancționate cu măsură educativă sau pedeapsa neprivativă de libertate aflate în
supravegherea serviciilor de probațiune, persoanelor cu afecțiuni psihice, persoanelor din comunități
izolate, șomerilor de lungă durată, precum și servicii sociale de suport pentru parținătorii beneficiarilor.
După regimul de asistare, serviciile sociale se clasifică în:
• servicii cu cazare, pe perioadă determinată sau nedeterminată: centre rezidențiale, locuințe

protejate, adăposturi de noapte;
• servicii de cazare: centre de zi, centre și/sau unități de îngrijire la domiciliu, cantine sociale,
servicii mobile de acordare a hranei, ambulanța socială.
Serviciile sociale se pot finanța din bugetele județelor, municipiilor, orașelor și comunelor, din donații,
sponsorizări sau alte contribuții ale persoanelor fizice sau juridice.
Din bugetele locale ale județelor de alocă fonduri pentru (Legea nr. 292/2011, art. 135):
• finanțarea serviciilor sociale aflate în administrare proprie, contractate sau subvenționate în

condițiile legii, ori cofinanțate în baza contractelor de parteneriat;
Page122
• finanțarea sau cofinanțarea înființării, organizării și funcționării unor noi servicii sociale;
• cofinațarea serviciilor sociale care funcționează în mediul rural și în localități defavorizate, în

baza unor contracte de parteneriat încheiate bianual;
• finanțarea cheltuielilor de funcționare a comisiilor de evaluare și a serviciilor de evaluare
complexă, prevăzute de lege, până la intrarea în vigoare a noului sistem de evaluare prevăzut la art.
110;
• finanțarea sau, după caz, cofinanțarea în parteneriat cu autoritățile adminsitrației publice
locale a cheltuielilor necesare formării continue a personalului cu atribuții în domeniul serviciilor sociale
și care activează la nivelul județului respectiv;
• finanțarea și cofinanțarea în parteneriat cu autoritățile administrației publice locale a
acțiunilor de sensibilizare a comunității privind nevoile și riscurile sociale de la nivelul județului;
• cofinanțarea proiectelor susținute din fonduri structurale și alte fonduri internaționale pentru
proiecte din domeniul serviciilor sociale;
• finanțarea subvențiilor destinate serviciilor sociale acordate de furnizorii privați;
• alte finanțări sau cofinanțări.
Din bugetele locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv din bugetele locale ale sectoarelor
municipiului București se alocă (Legea nr. 292/2011, art. 136) pentru :
• finanțarea serviciilor sociale aflate în administrare proprie, contractate sau subvenționate în
condițiile legii, ori co-finanțate în baza contractelor de parteneriat;
• finanțarea sau cofinanțarea înființării, organizării și funcționării unor servicii sociale;
• finanțarea sau, după caz, cofinanțarea în parteneriat cu consiliul județean a cheltuielilor
necesare formării continue a personalului cu atribuții în domeniul serviciilor sociale și care activează la
nivelul comunității respective;
• finanțarea și cofinanțarea în parteneriat cu consiliul județean a acțiunilor de sensibilizare a
populației privind nevoile și riscurile sociale de la nivelul comunității;
• cofinanțarea proiectelor susținute din fonduri structurale și alte fonduri internaționale pentru
proiecte din domeniul serviciilor sociale;
• alte finanțarea sau cofinanțarea.
m) Cheltuielile pentru locuinţe, servicii şi dezvoltarea publică
Cheltuielile privind locuinţele, dezvoltarea publică reprezintă un capitol specific al bugetelor locale.
Prin bugetele proprii ale judeţelor se finanţează cheltuielile privind alimentarea cu apă şi alte servicii în
domeniul locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării comunale.
Page123
Din bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi
municipiului Bucureşti se repartizează resurse băneşti pentru dezvoltarea sistemului de locuinţe,
alimentare cu apă, amenajări hidrotehnice, iluminat public şi electrificare rurală, alimentare cu gaze
naturale.
În structura cheltuielilor pentru servicii, dezvoltare publică, locuinţe se cuprind cheltuielile materiale şi
de servicii, dotarea cu obiecte de inventar, cheltuielile de personal, procurarea unor materiale şi a altor
bunuri necesare serviciilor menţionate.
n) Cheltuielile privind protecţia mediului
Prin bugetele proprii ale judeţelor, comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti
municipiului Bucureşti se prevăd resurse băneşti pentru salubritate, respectiv pentru colectarea,
tratarea şi distrugerea deşeurilor, pentru canalizare şi tratarea apelor reziduale.
o) Cheltuieli pentru acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă
Din bugetul judeţelor se acoperă cheltuielile privind prevenirea şi combaterea inundaţiilor şi a

îngheţurilor, programele de dezvoltare regională şi locală şi alte cheltuieli.
Prin bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului

Bucureşti se finanţează activităţile de prevenire şi combatere a inundaţiilor şi îngheţurilor, stimularea
întreprinderilor mici şi mijlocii, programe de dezvoltare regională şi locală.
p) Cheltuielile pentru combustibil şi pentru energie
Prin bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi judeţelor se

acoperă cheltuielile privind energia termică, alţi combustibili şi alte cheltuieli de această natură.
r) Cheltuielile pentru agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare
În sfera cheltuielilor ce se pot finanţa atât din bugetele judeţelor, cât şi din bugetele comunelor,
oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti se încadrează şi
cele privind protecţia plantelor şi carantina fitosanitară.
s) Cheltuielile pentru transporturi
Din bugetele proprii ale judeţelor se asigură fonduri pentru întreţinerea şi repararea drumurilor şi
podurilor judeţene, a aviaţiei civile şi altor cheltuieli de această natură.
Prin bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi
municipiului Bucureşti se finanţează cheltuielile de întreţinere şi repararea drumurilor şi podurilor,
Page124
transportul în comun, străzile din municipii şi oraşe.

Resursele băneşti repartizate din bugetele locale acoperă cheltuielile de personal, materiale şi de
servicii, lucrările de reparaţii şi modernizare a drumurilor şi podurilor, procurarea pieselor de schimb şi
funcţionarea organismelor care administrează drumurile şi coordonează transporturile locale.
t) Cheltuielile pentru alte acţiuni economice
În categoria alte acţiuni economice ce se finanţează prin bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor,
sectoarelor municipiului București şi judeţelor se încadrează resursele băneşti destinate zonelor libere,
turismului Fondului Român de Dezvoltare Socială şi proiectelor de dezvoltare multifuncţională.
ţ) Fondul de rezervă bugetară
Fondul de rezervă bugetară (Fr) se înscrie la partea de cheltuieli a bugetelor locale într-o cotă de până la
5% din totalul cheltuielilor unui exerciţiu bugetar la dispoziţia consiliului local, judeţean şi a consiliului
general al municipiului Bucureşti.
Fr = 5
å CH bl *
100
Fondul de rezervă înscris la partea de cheltuieli a bugetului local, poate fi majorat în cursul anului de
către consiliul local, judeţean şi consiliul general al municipiului Bucureşti pe seama disponibilităţilor de
credite bugetare care nu mai sunt necesare până la sfârşitul anului.
Fondul de rezervă la dispoziţia consiliilor locale judeţene şi a consiliului general al municipiului

Bucureşti, se utilizează la propunerea ordonatorilor de credite pe baza hotărârilor consiliilor, pentru
finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute in cursul exerciţiului bugetar, pentru
înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale, precum şi pentru acordarea de ajutoare către unităţile
administrativ-teritoriale care se confruntă cu dezechilibre.
4.4 Achiziţiile publice şi impactul lor asupra cheltuielilor din bugetele

locale
O importanţă deosebită pentru efectuarea cheltuielilor din bugetele locale prezintă achiziţionarea
bunurilor şi serviciilor de către autorităţile administraţiei publice locale şi de către instituţiile publice
locale din fondurile publice locale. În măsura în care se prevăd şi respectă anumite principii în
achiziţionarea bunurilor şi serviciilor locale se asigură o utilizare eficientă a resurselor băneşti
Page125
repartizate din bugetele locale.

a. Sfera achiziţiilor publice şi principiile aşezate la baza lor
Achiziţiile publice (OUG nr. 34/2006 aprobată prin Legea nr. 33/2006) exprimă dobândirea definitivă sau
temporară de către o persoană juridică definită ca autoritate contractantă a unor produse, lucrări sau
servicii prin atribuirea unui contract de achiziţie publică.
Autoritate contractantă poate fi orice autoritate publică, inclusiv autoritatea judecătorească, oricare
instituţie publică sau instituţie publică, precum și autorităţile administraţiei publice locale şi instituţiile
publice locale.
Autoritatea contractantă are obligaţia să elaboreze un program anual al achiziţiilor publice, care să
reflecte totalitatea contractelor de furnizare, de lucrări şi de servicii, pe care autoritatea contractantă
intenţionează să le atribuie în cursul anului.
Produsele, serviciile şi lucrările se grupează în concordanţă cu clasificările statistice oficiale, respectiv în

funcţie de sistemul de grupare şi de codificare utilizat în clasificarea produselor şi serviciilor asociate
activităţilor.
La baza atribuirii contractelor de achiziţie publică de bunuri sunt aşezate următoarele principii ((OUG nr.
34/2006 aprobată prin Legea nr. 33/2006, art. 2):
• nediscriminarea care necesită să nu se facă diferenţieri între participanţii la atribuirea

contractelor de achiziţii publice;
• tratamentul egal, cere aplicarea în mod nediscriminatoriu a criteriilor de selecţie pentru

atribuirea contractului de achiziţie publică, astfel încât orice furnizor de produse, executant de
lucrări sau prestator de servicii să aibă şanse egale de a i se atribui contractul respectiv;
• recunoaşterea reciprocă a drepturilor și obligațiilor părților de la atribuirea unui contract de

achiziție publică;
• transparenţa necesită punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiilor referitoare

la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică;
• protejarea secretului comercial şi a proprietăţii intelectuale a ofertantului;
• eficienţa utilizării fondurilor publice, care necesită folosirea sistemului concurenţial şi a

criteriilor economice pentru atribuirea contractului de achiziţie publică;
Page126
• asumarea răspunderii de către autoritățile care organizează licitații și de către cei care
participă la licitație.
Reglementarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţie publică urmăreşte promovarea

concurenţei între operatorii economici, garantarea tratamentului egal şi nediscriminatoriu operatorilor
economici, asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică, precum şi utilizarea
eficientă a fondurilor publice
b) Proceduri de atribuire a contractului de achiziţie publică
Autorităţile contractante sunt obligate să aplice una din următoarele proceduri în vederea atribuirii unui
contract de achiziţie publică:
§ licitaţie deschisă (OUG nr. 34/2006, art. 73) reprezintă o procedură prin care orice furnizor,
executant sau prestator interesat are dreptul de a depune ofertă iar procedura de atribuire se
desfăşoară, de regulă, într-o singură etapă;
§ licitaţie restrânsă (OUG nr. 34/2006, art. 81), respectiv procedura care se desfăşoară în două
etape şi anume: etapa de selectare a candidaților prin aplicare unor criterii de selecţie şi etapa de
evaluarea a ofertelor depuse de candidaţii selectaţi prin aplicarea criteriului de atribuire;
§ dialogul competitiv ((OUG nr. 34/2006, art. 94) reprezintă o procedură aplicată de autoritatea
contractantă pentru atribuirea unui contract de achiziţie publică, dacă se îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
• contractul este considerat a fi de o complexitate deosebită,
• aplicarea procedurii de licitaţie deschisă sau restrânsă nu ar permite atribuirea

contractului de achiziţie publică.
Contractul de complexitate deosebită este considerat contractul de achiziţie publică pentru care
autoritatea contractantă, nu este obiectiv în măsură să stabilească specificaţiile tehnice capabile să îi
satisfacă necesităţile şi exigenţele şi/sau să stabilească montajul financiar şi/sau cadrul juridic de
implementare a proiectului.
Procedura de dialog competitiv se desfăşoară în trei etape:
• etapa de preselecţie a candidaţilor;

Page127
• etapa de dialog cu candidaţii admişi în urma preselecţiei;

• etapa de evaluare a ofertelor finale depuse.
Numărul minim de ofertanţi indicat în anunţul de participare nu trebuie să fie mai mic de trei.
§ negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare ((OUG nr. 34/2006, art. 110) se
aplică numai în anumite cazuri prevăzute de lege;
§ negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare (OUG nr. 34/2006, art. 122),
se aplică numai în situaţiile prevăzute de lege;
§ cererea de ofertă (OUG nr. 34/2006, art. 124) constituie procedura ce se aplică numai în cazul
în care valoarea estimată a contractului de achiziţie publică fără TVA este mai mică decât echivalentul în
lei al anumitor nivele stabilite.
Cererea de ofertă se iniţiază prin publicarea unei invitaţii de participare care cuprinde: data pentru
primirea ofertelor, adresa, limba, criterii minime de calificare, descrierea contractului, modul de
obţinere a documentaţiei de atribuire.
Concursul de soluţii (OUG nr. 34/2006, art. 131) reprezintă o procedură prin care concurenţii pot obţine
premii şi/sau prime de participare, sau ca parte a unei alte proceduri care conduce la atribuirea unui
contract de servicii.
Autoritatea contractantă are dreptul de a realiza o selecţie preliminară a concurenţilor, utilizând criterii
clare, obiective, nediscriminatorii care să se prezinte în documentaţia de concurs.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a încheia acordul-cadru, de regulă, prin aplicarea procedurilor
de licitaţie deschisă sau licitaţie restrânsă. În acest caz, autoritatea contractantă are obligaţia de a stabili
operatorii economici care vor fi parte a acordului cadru prin aplicarea criteriilor de selecţie şi atribuire.
Autoritatea contractantă are obligaţia de a constitui pentru atribuirea fiecărui contract de achiziţie
publică, o comisie de evaluare formată din cel puţin 5 membri cu pregătire profesională şi experienţă în
domeniu care răspunde de:
• verificarea eligibilităţii, înregistrării şi a îndeplinirii criteriilor referitoare la capacitatea tehnică

şi economico-financiară de către candidați/ofertanţi;
• deschiderea, examinarea şi evaluarea ofertelor;
• stabilirea ofertei câştigătoare

Page128
Criteriile pentru atribuirea contractului de achiziţie publică se prevăd în anunţul de participare la

licitaţie şi în documentaţia pentru elaborarea şi prezentarea ofertei pot fi :
• fie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic;
• fie în mod exclusiv, preţul cel mai scăzut.
4.4 Finanţarea nerambursabilă din fonduri publice locale
Autorităţile administraţiei publice locale care au calitatea de ordonator de credite principal pot atribui
unor solicitanţi contracte de finanţare nerambursabilă pentru realizarea unor activităţi nonprofit de
interes general (Legea nr.350/2005).
Finanţarea nerambursabilă exprimă alocarea financiară directă din fonduri publice în vederea
desfăşurării unor activităţi nonprofit de către persoanele fizice şi persoanele juridice fără scop
patrimonial, care contribuie la realizarea unor acţiuni sau programe de interes local.
Beneficiarii atribuirii contractului de finanţare nerambursabilă pot fi persoane fizice sau persoane
juridice fără scop patrimonial - asociaţii, fundaţii constituite potrivit legii.
Contractele de finanţare nerambursabilă din fonduri publice locale se atribuie pe baza următoarelor
principii:
a. libera concurenţă, care presupune să se asigure condiţiile pentru orice persoana fizică sau juridică
ce desfăşoară activităţi nonprofit şi să participe la atribuirea lor de către autorităţile publice;
b. eficacitatea utilizării fondurilor publice necesită ca programele şi specificaţiile să se evalueze şi să

se asigure finanţare nerambursabilă, dacă se asigură eficacitatea utilizării fondurilor publice;
c. transparenţa implică punerea la dispoziţia celor interesaţi a informaţiilor referitoare la aplicarea

procedurii de atribuire a contractului de finanţare nerambursabilă;
d. tratamentul egal, înseamnă aplicarea în mod nediscriminatoriu a criteriilor de selecţie şi a

criteriilor pentru atribuirea contractului de finanţare nerambursabilă;
e. excluderea cumulului, care necesită faptul că aceeaşi activitate urmărind realizarea unui interes
general, regional sau local nu poate beneficia de atribuirea mai multor contracte de finanţare
Page129
nerambursabilă de la aceeaşi autoritate finanţatoare;

f. neretroactivitatea, ce implică excluderea posibilităţii destinării fondurilor nerambursabile unei

activităţi a cărei executare a fost deja începută sau finalizată la data încheierii contractului de
finanţare;
g. cofinanţarea, în sensul că finanţările nerambursabile trebuie însoţite de o contribuţie de 10% din

valoarea finanţării din partea beneficiarului.
Atribuirea contractelor de finanţare nerambursabilă se face exclusiv pe baza selecţiei publice de

proiecte de către o comisie care trebuie să respecte anumite proceduri: publicarea programului anual
pentru acordarea finanţărilor nerambursabile, publicarea anunţului de participare, înscrierea
candidaţilor, transmiterea documentelor, prezentarea propunerilor de proiecte, verificarea eligibilităţii
înregistrării şi îndeplinirii criteriilor de capacitate tehnică şi financiară, evaluarea proiectelor,
comunicarea rezultatelor şi încheierea contractului de finanţare nerambursabilă.
Finanţările nerambursabile se pot acorda pe baza Programului anual propriu cu această destinaţie
elaborat de autorităţile finanţatoare şi publicat în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a în cel mult
30 zile de la aprobarea bugetului propriu al autorităţii finanţatoare.
Documentaţia pentru elaborarea şi prezentarea propunerii de proiect include cel puţin:
• informaţii generale privind autoritatea finanţatoare;
• cerinţe minime de calificare solicitate de autoritatea finanţatoare şi documentele care

urmează să fie prezentate de solicitant;
• termenii de referinţă;
• instrucţiuni privind datele limită;
• instrucţiuni privind modul de elaborare şi prezentare a propunerii tehnice şi financiare;
• informaţii privind criteriile aplicate pentru atribuirea contractului de finanţare

nerambursabilă.
Criteriile de selecţie pentru atribuirea contractelor de finanţare nerambursabilă trebuie să facă posibilă
evaluarea pe baze competitive, concurenţiale, a capacităţii solicitanţilor de a finaliza activitatea propusă
spre finanţare.
Page130
Autoritatea finanţatoare şi beneficiarul pot stabili în contractul de finanţare nerambursabilă ca plăţile

către beneficiar să se efectueze în tranşe în raport cu faza proiectului şi cheltuielile aferente, de
posibilele riscuri şi evoluţia activităţii nonprofit.
4.5 Finanţarea investiţiilor în secţiunea de dezvoltare a bugetelor

locale
Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de capital finanţate din fonduri publice locale se
includ în proiectele bugetelor locale, dacă sunt înscrise în programele de investiţii ale autorităţilor
administraţiei publice locale, aprobate ca anexă la bugetul local de către autorităţile deliberative (Legea
nr. 273/2006, art. 41). Pot fi cuprinse în programul de investiţii publice numai acele obiective de
investiţii pentru care sunt asigurate integral surse de finanţare din proiectul de buget multianual.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale elaborează anual programul de investiţii publice al
unităţii administrativ-teritoriale, prin care fiecare obiectiv de investiţii se individualizează. Informaţiile
financiare includ valoarea totală a proiectului, creditele de angajament, creditele bugetare, graficul de
finanțare, pe surse şi ani, corelat cu graficul de execuţie, analiza cost-beneficiu în cazul obiectivelor în
derulare, costurile de funcţionare şi de întreţinere după punerea în funcţiune. Informaţiile nefinanciare
se referă la strategia în domeniul investiţiilor, respectiv priorităţi, criterii de analiză, descrierea
proiectului, stadiul fizic al obiectivelor.
Programele de investiţii publice locale cuprind obiectivele de investiţii grupate astfel: investiţii în
continuare, investiţii noi şi poziţia globală, alte cheltuieli de investiţii(achiziţiei de imobile, dotări
independent, elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de fezabilitate, a proiectelor, cheltuieli
de expertizare, proiectare şi de execuţie privind intervenţiile pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor
produse de acţiuni accidentale şi de calamităţi naturale, lucrări de foraj, cartarea terenurilor,
consultanţă, asistenţă tehnică.
Cheltuielile de investiţii cuprinse în programele de investiţii publice locale se detaliază astfel încât să
reflecte necesitatea şi oportunitatea şi alte caracteristici ale investiţiilor locale.
Obiectivele de investiţii şi celelalte cheltuieli asimilate investiţiilor se cuprind în programele de investiţii

anuale anexe la buget, numai dacă, în prealabil au fost elaborate şi aprobate documentaţiile tehnico-
economice, respectiv notele de fundamentare privind necesitatea şi oportunitatea efectuării
cheltuielilor asimilate investiţiilor.
Page131
Priorităţile în repartizarea sumelor pe fiecare obiectiv de investiţii se stabilesc de către ordonatorii de

credite în limita fondurilor cuprinse în proiectul de buget cu această destinaţie, urmărind realizarea
obiectivelor în cadrul duratelor de execuţie aprobate, folosirea raţională şi eficientă a fondurilor
băneşti.
Programul de investiţii publice al unităţii administrativ-teritoriale întocmit de ordonatorii principali de

credite reprezintă baza pentru cuprinderea cheltuielilor pentru investiţii publice în proiectul de buget
local.
Documentaţiile tehnico-economice ale obiectivelor de investiţii noi, a căror finanţare se asigură integral
sau în completare din bugetele locale, precum şi cele din împrumuturi interne şi externe contractate
sau garantate direct de autorităţile administraţiei publice locale se aprobă de către organele
deliberative ale autoritățilot administrației publice locale.
În cazul documentaţiilor tehnico-economice ale obiectivelor de investiţii care se finanțează din

împrumuturi externe şi în completare, din transferuri de la bugetul de stat şi din alte surse precum şi a
celor finanţate integral sau în completare din împrumuturi externe contractate sau garantate de stat,
indiferent de valoarea acestora se supun spre aprobare Guvernului.
Documentaţiile tehnico-economice ale investiţiilor destinate prevenirii sau înlăturării efectelor produse
de acţiuni accidentale şi de calamităţi naturale se aprobă de către ordonatorii principali de credite.
Ordonatorii principali de credite actualizează şi aprobă valoarea fiecărui obiectiv de investiţii nou sau în
continuare, indiferent de sursele de finanţare ori de competenţa de aprobare a acestora, în funcţie de
evoluţia indicilor de preţuri.
Direcţiile de acţiune în vederea utilizării eficiente a fondurilor redistribuite prin bugetele locale:
• cuantificarea acţiunilor care urmează să fie finanţate din bugetele locale în funcţie de o serie
de criterii specifice;
• selectarea unor criterii care să stea la baza deciziilor de selectare a priorităţilor acţiunilor
finanţate din bugetele locale de către consiliile locale;
• verificarea îndeplinirii unor condiţii în cazul cheltuielilor materiale din bugetele locale;
• urmărirea concordanţei dintre termenele de derulare a achiziţiilor publice şi momentele de

procurare a bunurilor materiale necesare instituţiilor publice locale;
Page132
• înscrierea drept criteriu în contractul de management a modului de efectuare a cheltuielilor

din bugetele locale;
• înscrierea drept criteriu în contractul de management a raportului dintre cheltuielile de

personal şi cheltuielile pentru bunuri şi servicii;
• fundamentarea unor norme de consum a bunurilor şi serviciilor achiziţionate pe seama

fondurilor publice locale;
• prevederea unor măsuri cu privire la termenele de realizare a proiectelor de investiţii precum

şi cu privire la decontarea cheltuielilor de această natură.
5.1 Principiile bugetelor locale

Procesul
bugetar
local
5
În calitate de instrumente funcţionale ale autorităţilor publice locale, bugetele publice ale unităţilor
administrativ-teritoriale presupun existenţa unui cadru adecvat de elaborare, adoptare şi execuţie,
conturat în liniile sale generale prin formularea şi reglementarea unor principii aplicabile proiectării şi
administrării lor. În cadrul legii finanţelor publice locale (Legea nr. 273 /2006, art. 7-18) sunt astfel
stipulate următoarele principii: principiul universalităţii, principiul transparenţei şi publicităţii, principiul
unităţii, principiul unităţii monetare, principiul anualităţii, principiul specializării bugetare, principiul
echilibrului, principiul solidarităţii, principiul autonomiei financiare, principiul proporţionalităţii şi
principiul consultării.
Principiul universalităţii bugetare prevede că veniturile şi cheltuielile se includ în bugetul local în

totalitate, în sume brute. De asemenea, veniturile bugetare locale nu pot fi afectate direct unei
cheltuieli bugetare locale anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii
distincte. Referindu-se la avantajele acestui principiu, economistul francez Pierre Lalumière afirma că
„Principiul universalităţii permite cunoaşterea şi controlul sumei exacte a cheltuielilor publice.
Page133
Distingându-se, pe de o parte, veniturile şi, pe de alta, cheltuielile, devine imposibil, fie să se

compenseze veniturile şi cheltuielile, fie să se afecteze un anume venit unei cheltuieli. În primul caz,
cheltuiala ar fi inferioară sumei sale reale (venitul ar diminua cheltuiala efectiv realizată) sau ar fi
necunoscută (venitul net fiind singur reţinut ca atare). În cel de-al doilea caz, mărimea cheltuielii ar fi
incertă, deoarece aceasta ar depinde de cuantumul venitului, care nu este niciodată pe deplin cunoscut
dinainte. În fapt, principiul universalităţii permite să se evite ca anumite servicii publice să nu dispună
de fonduri proprii şi să nu reuşească astfel să-şi dobândească independenţa faţă de autorităţi. Dacă
serviciile fiscale ar putea să nu verse la tezaur decât produsul net al impozitelor pe care le încasează, ele
ar păstra o parte din impozite pentru acoperirea cheltuielilor lor de percepere, în fapt, ele ar putea să-şi
constituie fonduri de rezervă care le-ar asigura o anumită autonomie faţă de tezaurul public. Însă, dacă
administratorii ar avea dreptul să-şi acopere cheltuielile din venituri special afectate, ei ar dispune de o
libertate financiară evidentă” (Lalumière, 1970, pp. 66-68).
Deşi universalitatea bugetară nu este pe deplin respectată în practica bugetară contemporană,

acceptându-se trecerea la întocmirea bugetelor mixte, în care reflectarea cheltuielilor şi veniturilor a
fost permisă, pentru unele acţiuni după principiul "bruto" (sume integrale), iar pentru altele după
principiul "neto", (soldul dintre cheltuielile şi veniturile aferente), utilitatea şi scopul său principal, de
evidenţiere realistă, integrală a fluxurilor financiare aferente mobilizării veniturilor şi efectuării
cheltuielilor publice, ca suport pentru efectuarea controlului (politic, în primul rând), nu pot fi
contestate.
Pentru unele situaţii, considerate speciale, sunt instituite chiar prin cadrul reglementativ excepţii de la
principiul universalităţii. În această categorie se înscriu în primul rând resursele financiare care au ca
sursă de provenienţă donaţiile, fiind stabilit că acestea nu majorează resursele publice totale, ci au o
afectaţie specială, în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia. De asemenea, fondurile de
sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia administraţiilor publice cu condiţia
realizării unor lucrări publice sau prestaţii determinate sau reconstituirea creditelor bugetare prin
restituirea către buget a sumelor necuvenite sau acordate cu titlu provizoriu reprezintă excepţii
consacrate legal de la principiul universalităţii.
Principiul transparenţei şi publicităţii presupune ca bugetul local să fie mediatizat prin mijloace de
publicitate, în toate fazele procesului bugetar. Aplicabilitatea practică se regăseşte efectiv în publicarea
în presa locală, pe pagina de internet a instituţiei publice, sau afişarea la sediul autorităţii administraţiei
publice locale respective a proiectului de buget local şi a contului anual de execuţie a acestuia;
dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării acestuia; prezentarea contului
anual de execuţie a bugetului local în şedinţă publică. Pentru ca membrii comunităţilor să se poată
informa asupra situaţiilor financiare ale comunităţii, este necesar ca bugetele publice să fie mediatizate
Page134
sub o formă simplă, clară şi precisă.

Principiul publicităţii bugetului porneşte de la premisa raţională că un buget public reflectă efortul
financiar al membrilor colectivităţii statale şi modul de distribuire a acestuia pe destinaţii, ceea ce obligă
autorităţile publice la aducerea acestui document la cunoştinţa celor interesaţi. Nu este întâmplător
faptul că elaborarea sau aprobarea documentelor bugetare suscită un interes ridicat al publicului larg,
antrenându-l în largi dezbateri despre conţinutul programat, în zilele noastre chiar şedinţele de
dezbatere a bugetelor publice neputând fi declarate secrete.
Utilitatea publicării bugetului public se extinde astăzi de la indivizii contribuabili, mass-media sau
specialiştii în diverse domenii la planul internaţional, datele oficiale fiind puse la dispoziţie la nevoie sau
raportate periodic unor instituţii specializate, în funcţie de raporturile concrete ale statului cu acestea.
Astfel, institutele naţionale de statistică publică pe site-urile oficiale datele privind cheltuielile publice,
veniturile publice, soldul bugetar alături de alte date relevante (dimensiunea produsului intern brut, a
datoriei publice sau a serviciului acesteia etc.) necesare unor instituţii financiare (dar nu numai) pentru
a stabili bonitatea sau riscul statului respectiv. Deşi pe fond cerinţa publicităţii bugetului public serveşte
cetăţeanului contribuabil, se dovedeşte că multiplicarea şi creşterea complexităţii relaţiilor financiare
publice (respectiv a reflectării lor în bugetele publice) face pentru aceştia tot mai dificilă posibilitatea
înţelegerii şi urmăririi veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Principiul unităţii prevede că veniturile şi cheltuielile bugetare locale se înscriu într-un singur document,
pentru a se asigura premise controlului şi utilizării eficiente a fondurilor publice locale. Astfel, se interzic
reţinerea şi utilizarea de venituri în regim extrabugetar, precum şi constituirea de fonduri publice locale
în afara bugetelor locale, dacă legea nu prevede altfel. Referindu-se la acest principiu, Maurice
Duvérger susţine: „Principiul unităţii bugetare se sprijină pe două genuri de motivaţii, unele financiare,
altele politice. Din punct de vedere financiar, unitatea bugetară constituie o regulă de ordine şi claritate
pentru a prezenta starea financiară reală a unei entităţi” (Duvérger, 1978, pp. 312-315).
Principiul unităţii monetare presupune ca toate operaţiunile bugetare să se exprime în monedă

naţională.
Principiul anualităţii prevede că veniturile şi cheltuielile bugetare locale sunt aprobate, în condiţiile legii,
pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi
efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a
bugetului respectiv. La baza acestui principiu au stat, iniţial, raţiuni de natură politică, eficienţa
controlului legislativului asupra gestiunii financiare a executivului nefiind reală decât dacă aprobarea
cheltuielilor se face pentru perioade de timp nu prea îndelungate, dar şi raţiuni de natură tehnică,
realitatea previziunilor bugetare privind veniturile şi cheltuielile publice, precum şi posibilitatea de
Page135
echilibrare a acestora în cadrul unui exerciţiu, fiind mai eficientă în cazul anualităţii bugetelor publice.
În ultima perioadă, se susţine tot mai mult renunţarea la principiul anualităţii şi trecerea la adoptarea
unor bugete multianuale, argumentând aceste teze pe extinderea intervenţiei statului în economie, mai
ales prin finanţarea cheltuielilor cu investiţiile, care necesită aprobări pe perioade de timp mai
îndelungate. Deşi acestea fac obiectul unor programe aprobate special, există posibilitatea, din punct de
vedere tehnic, ca plăţile aferente unui an bugetar să fie defalcate şi cuprinse în exerciţiul bugetar
respectiv. Funcţie de perioada de timp în care se execută bugetele publice, aceasta poate coincide sau
nu cu perioada pentru care bugetele publice au fost aprobate, adesea unele venituri încasându-se după
expirarea anului bugetar şi închiderea exerciţiului bugetar respectiv.
Principiul specializării bugetare impune regula potrivit căreia veniturile şi cheltuielile bugetare locale se
înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate
după natura lor economică şi destinaţia acestora. Pentru stabilirea corectă a competenţelor de
aprobare şi pentru a crea o imagine clară şi reală asupra bugetelor publice, practica bugetară a introdus
clasificaţia bugetară, concretizată într-o schemă unitară, care grupează veniturile şi cheltuielile într-o
anumită ordine, după criterii bine definite. Cerinţele de bază ale clasificaţiei bugetare sunt gruparea
veniturilor după provenienţă, iar a cheltuielilor după destinaţia lor efectivă. Schema respectivă trebuie
să fie simplă şi clară pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă şi de către persoanele fără o pregătire specifică.
Respectarea acestui principiu, prin clasificaţia bugetară, presupune utilizarea creditelor bugetare numai
în limita şi cu destinaţia pentru care s-au aprobat.
Principiul echilibrului împune ca utilizările (cheltuielile) unui buget local să se acopere integral din
veniturile bugetului respectiv. Acest principiu reprezintă (îndeosebi în concepţia liberală clasică) o
„cheie de boltă a finanţelor publice”, “regula de aur a gestiunii bugetare”, apreciindu-se că deficitul
bugetar este o sursă de inflaţie, generatoare de stare de insolvabilitate, deoarece se acoperă din
emisiuni monetare suplimentare sau din împrumuturi garantate de stat (Kiriţescu, 1982, pp. 63-65).
Practica modernă, conferind bugetului public rolul de instrument general al politicii financiare al
administraţiei publice, acceptă întocmirea bugetelor publice (centrale) în condiţii de deficit, care este
considerat un “demaror” al activităţii economice.
Principiul solidarităţii se referă la faptul că prin politicile bugetare locale se poate realiza ajutorarea
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a persoanelor fizice aflate în situaţie de extremă
dificultate, prin alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local.
Principiul autonomiei locale (financiare) prevede că unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la

resurse financiare suficiente, pe care autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza în exercitarea
atribuţiilor lor, pe baza şi în limitele prevăzute de lege. Autorităţile administraţiei publice locale au
Page136
competenţa stabilirii nivelurilor impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii. Alocarea resurselor
financiare pentru echilibrarea bugetelor locale nu trebuie să afecteze aplicarea politicilor bugetare ale
autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de competenţă. Sumele defalcate cu destinaţie
specială se utilizează de către autorităţile administraţiei publice locale în conformitate cu prevederile
legale.
Principiul proporţionalităţii face legătura directă cu descentralizarea financiară, prin faptul că prevede
ca resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale trebuie să fie proporţionale cu
responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale stabilite prin lege.
Principiul consultării presupune că autorităţile administraţiei publice locale, prin structurile asociative
ale acestora, trebuie să fie consultate asupra procesului de alocare a resurselor financiare de la bugetul
de stat către bugetele locale.
Respectarea principiilor menţionate în practica financiară locală este de natură să asigure, de-a lungul
procesului bugetar, raţionalitatea administrării finanţelor publice ale colectivităţilor locale, creându-se
premisele adecvate îndeplinirii unui rol activ al acestora în dezvoltarea economico-socială.
5.2 Elaborarea şi adoptarea bugetelor locale

Procesul bugetar, definit ca un ansamblu etapizat legal de activităţi şi operaţiuni integrate şi orientate
convergent, cuprinzând elaborarea proiectului de buget, adoptarea acestuia, execuţia bugetului,
încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară şi controlul bugetar (Ştefura, 2010), se desfăşoară
într-un cadru constituţional şi administrativ-instituţional care prezintă particularităţi de la o ţară la alta.
Indiferent însă de particularităţi şi condiţii, procesul bugetar prezintă unele trăsături comune: este un
proces de decizie, întrucât esenţa sa constă în alocarea resurselor bugetare limitate pentru
producerea/furnizarea de bunuri publice, care de regulă se caracterizează printr-o presiune a cererii;
este un proces predominant politic, deoarece deciziile de alocare a resurselor bugetare nu sunt
determinate de forţele pieţei, ci de autoritate, de cetăţeni şi de grupuri de interese prin mecanismul
reprezentativităţii şi al votului; este un proces complex, cu multipli participanţi (autorităţi şi instituţii
publice, organizaţii politice şi sindicale etc.); este un proces ciclic, care se desfăşoară într-o ordine
temporală bine precizată (Popeangă, 2002, p.116).
Calendarul procesului bugetar local reprezintă un element important în planificarea resurselor

financiare ale bugetului local pentru un exerciţiu bugetar. În România, în conformitate cu regulile de
desfăşurare a calendarului bugetar, Ministerul Finanţelor Publice transmite Direcţiilor generale ale
finanţelor publice, Consiliilor judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, până la data de 1
Page137
iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care reflectă estimările economice ce vor sta la baza previzionării
veniturilor şi cheltuielilor care vor fi cuprinse în bugetul local şi poate cuprinde: creşterea economică
prognozată la nivel naţional; inflaţia (decembrie an de plan/decembrie an de bază); indicele mediu al

preţurilor de consum, în funcţie de care se determină indexarea salariilor şi a altor drepturi cu caracter
social; deflator PIB an de plan/an de bază. Faţă de această abordare, au fost conturate în literatură şi
unele rezerve (Oprea, 2011, p. 206), apreciindu-se că din perspectiva raţionalităţii unui demers de
bugetare, fie şi particularizat în cazul conlucrării specifice între palierele de guvernare, dimensionarea
cheltuielilor ar trebui să preceadă anticiparea veniturilor.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pe baza limitelor sumelor primite de la ordonatorii
principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete (în bugetele cărora sunt prevăzute
transferuri către bugetele locale), elaborează şi depun la Direcţiile generale ale finanţelor publice, până
la data de 1 iulie a fiecărui an, proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru anul
bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani, urmând ca acestea să transmită
proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti la Ministerul Finanţelor
Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an (Legea nr. 273 /2006, art. 38).
Această etapă din calendarul bugetar susţine înfăptuirea autonomiei locale a autorităţilor publice în
elaborarea proiectelor de buget local, prin fundamentarea veniturilor şi cheltuielilor locale. În termen
de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a legii bugetului de stat, Ministerul
Finanţelor Publice transmite Direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidabile, aprobate prin legea bugetului de stat.
Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi
Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti repartizează pe unităţi administrativ-
teritoriale, în termen de 5 zile de la comunicare, sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de
stat, precum şi transferurile consolidabile, în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către
ordonatorii principali de credite. Pe baza veniturilor proprii şi a sumelor repartizate, ordonatorii
principali de credite, în termen de 15 zile de la publicarea legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al
României definitivează proiectul bugetului local, care se publică în presa locală sau se afişează la sediul
unităţii administrativ-teritoriale.
Implicarea locuitorilor unităţii administrativ-teritoriale, care pot depune contestaţii privind proiectul de
buget în termen de 15 zile de la data publicării sau afişării acestuia, respectă, pe de o parte, principiul
transparenţei, dar mai ales constituie un element reprezentativ de concretizare a autonomiei locale. În
5 zile de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, proiectul bugetului local, însoţit de
raportul ordonatorului principal de credite şi de contestaţiile depuse de locuitori, este supus aprobării
autorităţilor deliberative, de către ordonatorii principali de credite. Autorităţile deliberative, în termen
Page138
de maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare a proiectului de buget, se pronunţă asupra
contestaţiilor şi adoptă proiectul bugetului local, după ce acesta a fost votat pe capitole, subcapitole,
titluri, articole, aliniate, după caz, şi pe anexe.
Proiectele de buget se aprobă de către autorităţile deliberative în termen de maximum 45 de zile de la

data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României. În cazul în care autorităţile
deliberative nu aprobă proiectele bugetelor locale în termenul prevăzut, Direcţiile generale ale
finanţelor publice dispun sistarea alimentării cu cote, respectiv sume defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat şi cu transferuri consolidabile, până la aprobarea acestora de către autorităţile
deliberative. În această situaţie, din bugetele locale se pot efectua plăţi numai în limita celorlalte
venituri încasate. Remarcăm ca o inconsecvenţă legislativă, deşi justificată parţial, că într-o asemenea
situaţie există un control direct al autorităţilor centrale prin instituţii deconcentrate asupra fondurilor
transferate din bugetul de stat, în condiţiile în care cotele defalcate din impozitul pe venit sunt sunt
încadrate de lege în categoria veniturilor proprii ale bugetului local.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia să transmită Direcţiilor generale ale finanţelor publice
bugetele locale aprobate în termen de 5 zile, iar acestea, la rândul lor, întocmesc şi transmit
Ministerului Finanţelor Publice centralizarea, pe structura clasificaţiei bugetare, în termen de 10 zile.
Figura nr. 5.1.: Calendarul procesului bugetar local
45 zile de la publicare BS în Monitorul Oficial
15 zile de la publicare BS în
Monitorul Oficial
15 5 10
1.06 10.06 1.07 15.07 5 zile 5 zile zile zile zile
acestea pentru anul bugetar următor, estimările pe
DGFP repartizează sumele defalcate şi transferurile

OPC depun la DGFP proiectele de buget, anexele la
Proiectul BL însoţit de raportul OPC şi contestaţiile

Depunere contestaţii locuitori privind proiectul BL
aprobare BS şi publicarea lui în Monitorul Oficial
MFP transmite DGFP scrisoare-cadru ce specifică
elaborare a proiectelor de BL, limitelele sumelor
OPC ai BS sau ai altor bugete, în bugetele cărora

defalcate şi a transferurilor din BS şi alte bugete
MFP transmite sumele defalcate din venituri şi

sunt prevăzute transferuri către BL, transmit
contextul macroeconomic, metodologiile de
DGFP trimite proiectele de buget la MFP
cetăţenilor este supus spre aprobare CL

autorităţilor locale sumele aferente
publicare în presă şi afişare la sediu

OPC definitivează proiectul BL,
transferuri consolidabile DGFP
următorii 3 ani
CL adoptă BL
OPC
OPC=ordonatori principali de credite

MFP=Ministerul Finanţelor Publice
DGFP=Direcţia Generală a Finanţelor Publice
Page139
BS=buget de stat
BL=buget local
CL=Consiliul local
Sursa: Cigu, 2011, p. 70
Calendarul bugetar permite distingerea momentelor principale de manifestare a autonomiei

autorităţilor publice locale în realizarea şi execuţia bugetelor proprii, precum şi rolul diferiţilor agenţi
implicaţi.
Fundamentarea proiectelor bugetelor publice locale evidenţiază gradul de autonomie decizională pe

care îl deţin autorităţile publice locale. Întocmirea lucrărilor pregătitoare privind proiectul de buget
public local prezintă aspecte diferite de la o ţară la alta a Uniunii Europene, fiecare stat încercând să
găsească soluţia optimă pentru îmbunătăţirea procesului bugetar local. În România, întocmirea
lucrărilor pregătitoare privind proiectul de buget public local poate fi analizată la niveluri de acţiune
distincte. Astfel, la primul nivel se situează instituţiile publice conduse de ordonatorii terţiari de credite
bugetare (atât cele specializate în materie bugetară, cât şi cele din domenii de activitate diverse);
agenţii economici cu dublă calitate (contribuabili şi eventual beneficiari de fonduri publice); unităţile şi
instituţiile de subordonare locală; populaţia aflată într-o anumită situaţie socio-demografică (salariaţi,
pensionari, şomeri, preşcolari, elevi, studenţi, etc.). Autonomia la acest nivel se manifestă prin faptul că
instituţiile implicate îşi fundamentează veniturile şi cheltuielile prin balanţe financiare proprii. De
asemenea, autonomia apare şi prin prisma responsabilităţii în întocmirea de raportări statistice
periodice ori comunicări de indicatori pe baza cărora pot fi apreciate obligaţiile bugetare din anul de
plan ori drepturile băneşti de înscris în bugetele publice.
La următorul nivel de implicare în realizarea lucrărilor pregătitoare se află instituţiile publice conduse de
ordonatorii secundari de credite bugetare (faţă de care sunt subordonate cele de nivel I), care
fundamentează indicatorii prin compararea calculelor proprii cu datele transmise asupra indicatorilor
bugetari prin bugetele proprii de venituri şi cheltuieli de către instituţiile publice subordonate, conduse
de ordonatorii terţiari de credite bugetare. Astfel, autonomia şi responsabilitatea acestor instituţii are
un cadru de cuprindere mai larg şi prin prisma controlului pe care îl realizează asupra instituţiilor
subordonate, dar şi prin faptul că proiectele lor de bugete de venituri şi cheltuieli cuprind pe lângă
indicatorii financiari ai instituţiilor subordonate şi pe cei care se referă la activitatea proprie.
La al treilea nivel, autorităţile publice locale conduse de ordonatorii principali de credite bugetare
îndeplinesc un rol mai complex, centralizând bugetul propriu şi bugetele de venituri şi cheltuieli ale
instituţiilor subordonate, comparând rezultatele cu calculele proprii şi cu posibilităţile de încadrare în
limitele de venituri şi cheltuieli transmise de Ministerul Finanţelor Publice şi elaborând proiectele
bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru anul bugetar următor, precum şi estimările
pentru următorii 3 ani.
Page140
În alte ţări ale Uniunii Europene (CDLR, 2002, pp. 24-29) precum Belgia (în Brussels), Irlanda, Anglia,
Slovacia şi Slovenia, departamentele operaţionale ale administraţiei publice locale (de ex.
Departamentul Drumuri, Departamentul Educaţie) pregătesc estimarea bugetară pe care o depun la
Departamentul de finanţe publice locale. În alte ţări (Republica Cehă, Cipru, Grecia), iniţiativa revine
Departamentului de finanţe publice locale care colaborează cu Departamentele operaţionale vizate în
realizarea unor estimări bugetare.
Previziunile privind resursele financiare şi utilizarea lor constituie o etapă esenţială în elaborarea
bugetelor publice locale, în funcţie de nivelul proiectat al veniturilor angrenându-se o serie întreagă de
cheltuieli care stau la baza funcţionării serviciilor publice de interes local. Dimensionarea veniturilor şi a
cheltuielilor publice locale în România se realizează pornind de la obiectivele strategice de dezvoltare şi
de la priorităţile locale. Autorităţile administraţiei publice locale elaborează proiectul de buget anual
ţinând seama de programul de investiţii detaliat pe obiective şi ani de execuţie şi de prognoza bugetului
pe următorii trei ani.
Practica bugetară a făcut progrese în privinţa metodelor de fundamentare a proiectelor bugetelor

publice locale folosite, consacrând mai întâi metodele clasice şi mai apoi metodele moderne, utilizate în
programele de raţionalizare a opţiunilor bugetare de către autorităţile locale în condiţii de autonomie
decizională. Cele mai cunoscute dintre metodele clasice (Filip, 2010, pp. 299-301) sunt: metoda
automată, metoda majorării sau a diminuării şi metoda evaluării directe.
Metoda automată, denumită şi „a penultimei”, poate fi considerată o metodă de determinare globală a

prevederilor bugetare locale. În aplicarea ei se porneşte de la cunoaşterea mărimii globale a
cheltuielilor realizate în penultimul an bugetar (t-1) şi se admite că, în principiu, situaţia se va prelungi şi
în anul următor (t+1). Sunt avute în vedere prin compararea celor doi ani bugetari (t-1 şi t+1), anumite
mutaţii majore în plan economic, social, legislativ care antrenează modificări sensibile ale prevederilor
bugetare.
Sintetic, dimensionarea indicatorilor bugetari prin această metodă se exprimă prin relaţia:
I t +1 = I t -1 ± DI
I t +1 = indicatori bugetari privind veniturile şi cheltuielile previzionale pentru anul următor;
I t -1 = indicatori bugetari privind veniturile şi cheltuielile efective în penultimul an;
DI = modificarea previzibilă a indicatorilor bugetari, în sensul creşterii sau reducerii volumului

Page141
înregistrat în anul t-1, sub influenţa unor factori cu acţiune specifică fiecăruia dintre cei doi ani bugetari.
Prin prisma aplicabilităţii acestei metode, trebuie sesizat că variaţia indicatorilor bugetari sintetici
(venituri şi cheltuieli) este, într-o bună măsură, atât rezultatul modului în care s-a executat bugetul, cât şi
sub impactul contextului economic în care s-a produs această execuţie. Ca urmare, apreciem că deşi
metoda este simplă, ea prezintă caracter aproximativ şi este prea puţin realistă, deoarece extrapolează
tendinţe care sunt de cele mai multe ori depăşite de realitatea economică. Deşi putem admite că
imaginea globală furnizată de aplicarea acestei metode cu privire la volumul veniturilor şi cheltuielilor
bugetare poate fi utilă în anumite condiţii, în acest caz principiul realităţii bugetului este nesocotit, iar
execuţia bugetară va înregistra dificultăţi. Acest dezavantaj este cu atât mai mare cu cât societatea
parcurge diverse crize (sau perioade de tranziţie), deoarece condiţiile economice, sociale şi politice
existente cu doi ani în urmă nu se pot menţine (identic) şi în anul pentru care se elaborează proiectul de
buget. Într-un asemenea context, se afirmă pe bună dreptate că metoda automată „devine total
inacceptabilă în condiţiile ciclicităţii economiei şi intensificării fenomenelor inflaţioniste” (Filip, 2010, p.
299).
La rândul său, metoda majorării (diminuării) are la bază de asemenea date privind execuţia bugetară din
anii anteriori celui pentru care se realizează proiecţia bugetară, numai că se raportează la un interval de
cinci sau mai mulţi ani consecutivi, având astfel asigurată o bază mai realistă de pornire decât în primul
caz. Aceste date sunt utilizate pentru a determina ritmul (trendul) mediu anual de creştere sau
descreştere a veniturilor sau cheltuielilor bugetare. Acest ritm mediu identificat se aplică asupra datelor
privind veniturile şi cheltuielile bugetare din ultimul an al intervalului luat în considerare. Sintetic,
dimensionarea veniturilor şi a cheltuielilor bugetare prin această metodă se exprimă prin relaţia:
å (IR - IRt - j )
n
t - j +1
j =1
IPt +1 = IRt +
n
IPt +1 = indicatori de venituri şi cheltuieli previzionaţi pentru anul t+1;
IRt = indicatori de venituri şi cheltuieli pentru anul curent
I t -1 = indicatori de venituri şi cheltuieli realizaţi pe anul penultim.
Se poate observa că deşi aplicarea acestei metode mizează la rândul său pe „supoziţia” păstrării tendinţei
anilor anteriori, în termeni relativi ea asigură rezultate mai bune, întrucât ia în calcul un ritm multianual.
Cu toate acestea, în condiţiile deprecierii monetare sau manifestării în intervalul luat în considerare a
unor fenomene perturbatoare de substanţă, şi această metodă poate genera rezultate nerealiste,
Page142
aproximative, neputând fi tratată ca adecvată contextului şi cerinţelor moderne de bugetare publică.

Acesta reprezintă de altfel şi motivul principal pentru care s-a ajuns la metoda evaluării directe a
veniturilor şi cheltuielilor bugetare, aplicată şi în România.
Presupunând calcule directe şi diferenţiate în funcţie de elementele specifice pentru fiecare componentă
din subsistemul veniturilor şi cheltuielilor bugetare, această metodă nu mai are un caracter global, dar
necesită un volum sporit de lucrări în raport cu metodele anterior prezentate. Pentru fiecare categorie de
venit sau de cheltuială în parte, se iau în calcul indicatorii fizici şi specifici cu ajutorul cărora se realizează
calculele necesare, iar la nivelul entităţii pentru care se face dimensionarea aceste rezultate sunt
însumate la final şi înscrise ca prevederi în proiectul de buget public. În practica bugetară, se poate
constata că nivelul cheltuielilor fundamentat pe baza acestei metode de entităţile publice depăşeşte
adesea nevoia reală de resurse, determinând o imagine eronată asupra volumului cheltuielilor publice şi
îngreunând sarcina de asigurare a resurselor financiare. Deşi are un caracter mai realist decât metodele
anterioare, metoda evaluării directe porneşte şi ea în practică de la aşa-zisa „execuţie preliminată”
pentru anul bugetar în curs, datele existente fiind corelate cu modificări anticipate în baza de impozitare,
legislaţie, evoluţie economică etc., implicând astfel posibilitatea aproximării pentru unele cazuri, care vor
presupune ulterior rectificarea bugetară. Apropierea de o cuantificare cât mai exactă ţine de utilizarea
metodelor ştiinţifice şi de capacitatea autorităţilor publice locale de a identifica corect factorii specifici de
influenţă şi mărimea lor în virtutea autonomiei de manifestare pe care o deţin, demonstrând un grad
ridicat de profesionalism în gestionarea banului public.
Principalele observaţii care pot fi formulate cu privire la dezavantajele metodelor clasice de

dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare locale ar putea fi următoarele:
- aceste metode se bazează pe un volum limitat de informaţii;
- acurateţea rezultatelor acestor metode este limitată de imposibilitatea prevederii unor factori care vor
influenţa în viitor economia reală sau financiară a statului;
- aceste metode nu iau în calcul în mod explicit eficienţa acţiunilor care se vor realiza prin finanţare
bugetară;
- în cadrul acestor metode, viziunea asupra „gospodăriei” publice nu este una globală, lipsind corelarea
cheltuielilor la nivelul tuturor instituţiilor care concură la realizarea unui obiectiv public din resurse
bugetare.
Cu caracter global, putem aprecia că metodele de mai sus sunt aplicabile bugetelor de mijloace şi nu
bugetelor bazate pe programe sau obiective. Un caracter ştiinţific, bazat pe analiza unui volum de date
Page143
mai mare, dar şi cu rezultate mai sigure, este specific metodelor moderne de cuantificare a
componentelor bugetului, care utilizează în fundamentarea deciziilor tehnici adecvate (de tipul analizei
cost-beneficii).
Cele mai cunoscute metode moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt:
planificarea, programarea, bugetarea (PPBS - Planning, Programming, Budgeting System); baza
bugetară zero (ZBB-Zero Base Budgeting); raţionalizarea opţiunilor bugetare (RCB - Rationalisation des
Choix Budgétaires) - (Filip, Onofrei, 2001, pp. 206-208).
Indiferent de tehnica de dimensionare a cheltuielilor şi de luare a deciziei cu privire la utilizarea pe

termen scurt, pe termen mijlociu sau pe termen lung a resurselor, practicată în fiecare ţară, metodele
moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se bazează în primul rând pe analiza
cost-avantaje sau cost-eficacitate. Această analiză reprezintă un set de tehnici construite în vederea
asigurării unei alocări eficiente a resurselor limitate, în primul rând între sectorul public şi sectorul privat
şi, în al doilea rând, între diferitele proiecte ale sectorului public. Ca demers orientat spre a măsura
costurile şi câştigurile care s-ar degaja ca urmare a unor direcţii alternative de acţiune, analiza cost-
avantaje reprezintă un mod riguros şi practic de a alege acel proiect care maximizează rezultatele
obtenabile cu un anumit nivel al costurilor sau conduce la obţinerea aceloraşi efecte cu costuri minime.
Metoda implică evaluarea şi ierarhizarea tuturor costurilor şi beneficiilor relevante pentru fiecare
variantă de proiect, ierarhizarea acestora şi alegerea celei optime.
Metoda PPBS este una de inspiraţie americană, aplicată iniţial în domeniul militar şi extinsă, apoi, la
nivelul bugetului federal, având la bază analiza “cost-avantaje”. Utilizarea acestei metode presupune
identificarea obiectivelor ce urmează a fi îndeplinite pe termen lung, cuantificarea (pe baza unor calcule
specifice) a costurilor si avantajelor diferitelor programe care pot fi finanţate de la buget şi stabilirea unui
clasament al acestora în raport de indicatorii de eficacitate. Metoda permite identificarea “opţiunilor
verticale”, în cadrul aceluiaşi minister (domeniu), ţinându-se cont de specialitatea criteriilor decizionale
elaborate, dar nu justifică „opţiunile orizontale” (de exemplu, credite bugetare mai mari pentru educaţie
decât pentru apărare) întrucât aceste criterii diferă de la un minister la altul, în raport de natura
cheltuielilor publice (educaţie, sănătate, apărare etc.).
Cele trei componente ale metodei “planificare, programare, bugetizare” se concretizează astfel:
a. planificare - elaborarea obiectivului de realizat într-o perspectivă pe termen lung, în contextul unei
strategii administrative date. Această etapă presupune definirea în termeni cantitativi a obiectivelor
(acţiunilor) de realizat, cu precizarea mijloacelor tehnice utilizabile şi a eforturilor materiale
corespunzătoare;
Page144
b. programare - definirea obiectivelor anuale, conform unei tactici administrative date. Pentru realizarea
acestor obiective sunt formulate programe alternative, din care este ales cel mai avantajos sub raportul
cost–avantaje. Programarea presupune, în consecinţă, inclusiv evaluarea costurilor şi a rezultatelor
prezumate.
c. bugetizare - includerea în proiectul de buget a costurilor mai sus menţionate, ca operaţiune realizată
anual, pentru fiecare an din orizontul strategic presupus de realizarea obiectivului dorit.
Prezentată grafic, metoda P.P.B.S. apare ca un ciclu de operaţiuni care se intercondiţionează după cum
rezultă din figura de mai jos:
Figura nr. 5.2: Metoda P.P.B.S.
Sursa: adaptare după Filip, 2010, p. 303.
Partea de analiză, decizie şi programare (etapele 1, 2 şi 3) nu este în mod obligatoriu necesară pentru
fiecare an bugetar, pe când celelalte etape reprezintă în mod necesar ciclul anual al metodei. Metoda
PPBS este mult mai precisă decât metodele clasice de dimensionare analizate anterior şi are în plus
avantajul de a propune cheltuieli bugetare în contextul unor obiective plurianuale, precum şi de a asigura
suportul selecţiei unei propuneri dintr-o mulţime de variante, uzând de metoda cost-avantaje.
Într-o analiză mai detaliată, costurile pot fi defalcate pe tipuri, categorii sau componente, cum ar fi:
costurile de capital (investiţii), costurile materiale, costurile salariale. La rândul lor, avantajele pot fi
Page145
evidenţiate prin indicatori specifici, cum sunt: elevi/studenţi şcolarizaţi, săli de clasă etc. (pentru
obiective de învăţământ), număr de unităţi spitaliceşti sau de paturi de spital, bolnavi îngrijiţi etc. (pentru
obiective de sănătate), număr de locuri de muncă create, număr de şomeri asistaţi sau integraţi etc.
(pentru obiective sociale), profitul sau valoarea actualizată netă etc. (pentru obiective economice).
În plus, aplicarea metodei PPBS permite alegerea multicriterială, prin definirea unor criterii de apreciere
calitativă pentru efectuarea selecţiei, criterii specifice diferitelor obiective. Pentru aceasta este însă
necesar să se identifice indicatori cantitativi cât mai expresivi pentru fiecare criteriu în parte, să se
genereze o procedură de coerenţă între aceştia, iar la final să se creeze un algoritm care să permită
concentrarea impactului cumulativ al tuturor acestor indicatori. Un asemenea algoritm, bazat pe
ierarhizarea în funcţie de ponderea criteriului, aduce însă în joc subiectivismul decidentului (prin
importanţa pe care el o acordă diferitelor criterii de apreciere).
Sub aspectul documentelor întocmite, în aplicarea PPBS se utilizează (Filip, 2010, pp. 303-304):
- nomenclatorul programelor, care concentrează programe ce corespund obiectivelor de finanţat, cu

analiza asupra acestora şi a mijloacelor de folosit pentru îndeplinirea lor;
- programul fizic şi planul financiar aferent fiecărui program cuprins în nomenclator;
- analiza financiară a fiecărui obiectiv, axată pe raportul dintre costuri şi avantaje;
- programul memorandum, cu explicaţii, aprecieri şi recomandări privitoare la modul de realizare a

obiectivului, cu precizarea cheltuielilor (veniturilor) de înscris în buget.
Documentaţia menţionată se transmite organelor specializate în elaborarea bugetelor pentru a fi

prezentată autorităţilor legislative, ca anexă la proiectul de buget, supus dezbaterii şi adoptării anuale.
Metoda PPBS prezintă şi unele inconveniente, prin faptul că la nivelul bugetului public sunt înscrise
cheltuieli pentru acţiuni diverse, susţinute în practică de instituţii diferite. Criteriile utilizate de aceste
instituţii în propunerea unei cheltuieli sunt extrem de diverse şi de aceea metoda este bună în perimetrul
unei instituţii, dar nu are relevanţă pentru a alege între două propuneri, una făcută de o instituţie,
cealaltă de o alta (de exemplu, cultură şi ordine publică). Pentru o asemenea comparaţie, sunt necesare
criterii generale, greu de formulat şi, probabil, mai greu de cuantificat. Pentru această selecţie
„orizontală” prevalează adesea opţiunile rezultând din programele politice de guvernare, din ideologii,
din conjuncturi etc.
Pe de altă parte, dacă în dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare se porneşte de la nivelul

instituţiilor publice, trebuie ţinut cont că potrivit teoriei sistemelor, optimalitatea subsistemelor (în cazul
nostru, al fiecărei entităţi publice) nu garantează optimul sistemului (bugetar). Pentru a asigura acest
Page146
optim global, în practica bugetară se utilizează şi metoda managementului prin obiective (MBO), care
pune accentul pe identificarea finalităţilor sau ţintelor pentru fiecare domeniu de activitate. Metoda a
fost concepută în contextul unei planificări globale pe termen suficient de bine acoperitor (cinci ani),
astfel încât să permită o coordonare a obiectivelor între ministere şi o rată de realizare cât mai ridicată.
Principiile metodei MBO sunt aplicabile în contextul elaborării bugetelor-program şi al aplicării metodei
Zero Base Budgeting (ZBB), care este înţeleasă ca o tehnică bazată pe obiective.
Baza bugetară zero (ZBB - Zero Base Budgeting) urmăreşte să prevină creşterile neraţionale ale
cheltuielilor publice, punând accentul pe reanalizarea periodică (anuală) a tuturor cheltuielilor
bugetare, inclusiv a celor privind obiective care au fost aprobate în anii anteriori şi sunt în curs de
realizare şi finanţare. Această metodă presupune fundamentarea noilor obiective, dar şi o reverificare
sub aspectele necesităţii, oportunităţii şi eficienţei a celor pentru care se continuă finanţările începute
prin bugetele anilor precedenţi, în baza studiilor privind raportul cost-avantaje, actualizate. Această
procedură semnifică faptul că în fiecare an bugetar dimensionarea tuturor cheltuielilor publice se face
ca şi cum s-ar porni de la zero. În acest scop, se elaborează un număr mare de programe alternative
care combină în diverse variante mijloacele utilizabile pentru îndeplinirea fiecărui obiectiv. Aceste
programe sunt grupate de o manieră care să permită luarea de „decizii-pachet” bazate pe combinarea
eforturilor aferente diferitelor acţiuni de finanţat, astfel încât, pe ansamblu, raportul cost-avantaje să fie
cât mai favorabil. În final, se optează pentru varianta de program în care efectele utile posibile de
obţinut, faţă de costurile aferente asigură un raport mai avantajos, dar ţinând seama şi de restricţiile
bugetare, respectiv sumele ce pot fi alocate din bugetul public. Aplicarea acestei metode include
dificultăţi în evaluarea elementelor de efect şi cost corespunzătoare programelor alternative propuse şi
presupune ierarhizarea lor, în baza nivelului pe care îl prezintă aceste variabile, respectiv raportul cost-
rezultate, pentru a alege în final pe cel mai avantajos.
Raţionalizarea opţiunilor bugetare (RCB - Rationalisation des Choix Budgétaires) este o metodă
concepută în Franţa. Bazată, ca şi PPBS sau ZBB, pe folosirea tehnicii electronice de analiză şi calcule
previzionale, prin preluarea unui mare volum de informaţii, aplicarea ei vizează corelarea mai bună a
eforturilor şi efectelor privitoare la obiective şi acţiuni de mai mare complexitate, care antrenează,
adesea, participarea mai multor entităţi publice. Metoda include patru faze: studiul, decizia, execuţia
deciziei, controlul.
Studiul porneşte de la formularea problemei de rezolvat şi presupune definirea în termeni cantitativi a

obiectivelor ce se iau în considerare spre a fi finanţate în perspectiva unui număr de ani bugetari. În
cadrul studiului, se analizează şi activitatea instituţiilor publice, stabilind obiectivele necesare a se
realiza şi posibilităţile de conexare a lor în vederea finanţării. Totodată, în funcţie de natura obiectivelor,
Page147
se cercetează şi se identifică mijloacele necesare (cu posibilităţile de procurare a lor) şi se elaborează

soluţiile alternative pentru realizarea obiectivelor propuse, cu variante de combinare a elementelor de
cost şi de rezultate, care să permită compararea şi alegerea celor mai avantajoase. În acest scop, se
alcătuiesc programe de realizare a obiectivelor numite „programe glisante”, pe un orizont de timp de
durată mijlocie. Corespunzător fiecărui program se determină costurile totale aferente creării şi
funcţionării fiecărui obiectiv, prin cuprinderea tuturor cheltuielilor, precum şi avantajele cuantificabile.
Programul este considerat elementul fundamental al celei de a doua faze, de luare a deciziei, iar în baza
soluţiilor alternative, reflectate prin variantele de program elaborate, comparând costurile cu
rezultatele, se optează pentru cel mai avantajos şi se ia decizia de realizare a obiectivului. Concomitent
cu luarea deciziei şi alegerea variantei optime de proiect, se întocmesc şi bugetele de program, din care
rezultă cheltuielile şi veniturile aferente programului ales pentru realizarea fiecărui obiectiv, ce se
înscriu în bugetul public anual.
Execuţia presupune aplicarea deciziei prin acţiuni adecvate îndeplinirii fiecărui obiectiv şi este însoţită
de monitorizarea îndeplinirii indicatorilor programaţi (de venituri, cheltuieli, rezultate).
Controlul vizează în mod direct aplicarea deciziilor luate şi oferă oportunitatea reconsiderărilor acolo
unde acestea se dovedesc necesare din cauza realizărilor concrete, a schimbărilor conjuncturale, a
apariţiei unor situaţii neprevăzute sau care nu puteau fi anticipate la debutul proiectelor etc. Situaţia
concretă poate conduce atât la suplimentări de resurse, cât şi la diminuări ale acestora, în funcţie de
progresele înregistrate şi de eficienţa consumurilor realizate.
Indiferent de metoda utilizată, fudamentarea indicatorilor de venituri şi de cheltuieli bugetare locale

este urmată de prezentarea proiectului de buget autorităţii deliberative, circuitul şi calendarul aplicabil
prezentând particularităţi de la un stat la altul. În ţările Uniunii Europene, dezbaterile Consiliului local pe
seama proiectului de buget sunt publice, în virtutea reglementării transparenţei decizionale, permiţând
societăţii civile să intervină pentru susţinerea propriilor puncte de vedere sau interese. Astfel, înainte ca
propunerile de buget local să fie prezentate consiliului local spre aprobare, acestea sunt supuse
dezbaterilor publice, la care participă primarul şi/sau membrii executivului local responsabili cu
finanţele, grupurile de iniţiativă sau comitetele locale (uneori înfiinţate dedicat, pentru implicare în
procesul bugetar locale) şi alţi actori interesaţi. Observaţiile, sugestiile sau recomandările participanţilor
sunt consemnate în rapoarte sau minute, putând fi sau nu reţinute pentru modificarea proiectului de
buget local. O dezbatere a proiectului bugetului local se realizează în multe state ale Uniunii Europene şi
în cadrul unor comisii dedicate (denumirea frecvent întâlnită fiind aceea de Comisie de finanţe) care
întocmesc rapoarte proprii. Comisia de finanţe are în componenţa sa membri ai Consiliului local şi este
condusă, în general, de un consilier. În Franţa şi Danemarca calitatea de preşedinte al Comisiei de
finanţe o are Primarul. Comisia analizează bugetul local, exprimă opinii şi pregăteşte dezbaterea lui în
Page148
Consiliul local. Comisia finalizează dezbaterile cu un vot formal. Deciziile ei constituie o opinie sau o
recomandare pentru Consiliul local, acesta din urmă având autoritatea de a adopta bugetul local.
În România, potrivit legii finanţelor publice locale, proiectul de buget se prezintă de către Primar pentru
aprobare Consiliului local în termen de 45 de zile de la data publicării Legii bugetului de stat în
Monitorul Oficial al României. Procedura de aprobare a bugetului local constă în analiza fiecărui capitol
de venituri şi cheltuieli, după care votarea pentru adoptarea bugetului local are loc pe capitole,
subcapitole, titluri, articole si alineate, dupa caz, şi anexe.
Bugetul local se adoptă prin hotărâre a Consiliului local cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. Legea
din 2006 a operat unele diferenţieri, în sensul că hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a
două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie (Lege nr. 286/2006, art. 46 (21). De
asemenea, dacă bugetul local nu poate fi adoptat după două şedinţe consecutive, care vor avea loc la
un interval de cel mult 7 zile, activitatea se va desfăşura pe baza bugetului anului precedent până la
adoptarea noului buget, dar nu mai târziu de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
În unele ţări ale Uniunii Europene, aprobarea proiectului de buget de către Consiliul local se poate face
după ce în prealabil a fost dezbătut în Comisiile operaţionale şi/sau în Comisia de finanţe şi după ce
proiectul de buget a fost prezentat consilierilor în şedinţă comună. În Irlanda, de exemplu, proiectul de
buget local trebuie adoptat într-o perioadă de 21 de zile de la ultima întâlnire a Consiliului local în care
s-au discutat previziunile bugetare pentru anul următor. În Danemarca, Comisia de finanţe trebuie să
predea proiectul de buget Consiliului local până la data de 15 septembrie. Proiectul de buget este supus
citirii de două ori într-un interval de trei săptămâni, Consiliul local trebuind să adopte bugetul local până
la data de 15 octombrie.
5.3 Execuţia bugetelor publice locale

Execuţia bugetului local poate fi definită ca etapă decisivă a procesului bugetar, care exprimă ansamblul
operaţiunilor de încasare (dezirabil, la termenele legale) a tuturor impozitelor şi taxelor locale şi de
efectuare a plăţilor pentru realizarea cheltuielilor, conform destinaţiilor aprobate prin hotărâre a
consiliilor locale. În România, responsabilitatea asupra execuţiei bugetului local revine ordonatorilor de
credite, preocuparea principală a acestora trebuind orientată spre a asigura realizarea veniturilor la
nivelul aprobat şi efectuarea cheltuielilor în limitele şi pentru destinaţiile aprobate.
Potrivit Legii finanţelor publice locale (Legea nr. 273/2006, art. 49) execuţia bugetelor locale trebuie
Page149
să respecte următoarele principii:

- creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar;
- cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate prin virări de credite bugetare;
- virările de credite bugetare de la un capitol la alt capitol al clasificaţiei bugetare şi de la un

program la altul se aprobă de autorităţile deliberative, pe baza justificărilor corespunzătoare ale
ordonatorilor principali de credite, şi se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor;
- virările de credite bugetare în cadrul aceluiaşi capitol bugetar, inclusiv între programele
aceluiaşi capitol, legii bugetului de stat sau legii de rectificare, sunt în competenţa fiecărui ordonator
principal de credite, pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate, şi
se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor;
- propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi necesităţi

privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare, precum
şi a programului de la care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei
bugetare şi a programului la care se suplimentează prevederile bugetare.
Alături de aceste principii, în contextul noului cadru legislativ de manifestare al finanţelor publice locale
(O.U.G. nr. 63/2010 şi O.U.G nr. 47/2012, art. 49, alin. 8-15), autorităţile administraţiei publice locale
pot să prevadă şi să aprobe vărsăminte din secţiunea de funcţionare pentru secţiunea de dezvoltare
numai dacă au asigurate integral venituri programate necesare acoperirii cheltuielilor secţiunii de
funcţionare.
În situaţia în care secţiunea de funcţionare înregistrează deficit în cursul anului, ordonatorul principal de
credite propune autorităţii deliberative rectificarea bugetului local, inclusiv prin diminuarea sumelor
reprezentând vărsăminte din secţiunea de funcţionare către secţiunea de dezvoltare, cu condiţia ca
sumele respective să nu facă obiectul unor angajamente legale. În situaţia în care, în execuţie, se
constată că sumele reprezentând vărsăminte din secţiunea de funcţionare către secţiunea de dezvoltare
sunt mai mari decât sumele aprobate prin rectificarea bugetară locală, sumele transferate în plus se
restituie de la secţiunea de dezvoltare la secţiunea de funcţionare prin ordin de plată.
În lunile aprilie, iulie şi octombrie, pentru trimestrul expirat, şi cel târziu în decembrie, pentru trimestrul
al patrulea, ordonatorii principali de credite au obligaţia de a prezenta în şedinţă publică, spre analiză şi
aprobare de către autorităţile deliberative, execuţia bugetelor întocmite pe cele două secţiuni, cu
excepţia bugetului împrumuturilor externe şi interne, cu scopul de a redimensiona cheltuielile în raport
cu gradul de colectare a veniturilor, prin rectificare bugetară locală, astfel încât la sfârşitul anului:
Page150
a) să nu înregistreze plăţi restante;

b) diferenţa dintre suma veniturilor încasate şi excedentul anilor anteriori utilizat pentru finanţarea
exerciţiului bugetar curent, pe de o parte, şi suma plăţilor efectuate şi a plăţilor restante, pe de altă
parte, să fie mai mare decât zero.
În lunile aprilie, iulie şi octombrie, pentru trimestrul expirat, şi cel târziu în decembrie, pentru trimestrul
al patrulea, ordonatorii principali de credite au obligaţia de a prezenta, în şedinţă publică, spre analiză şi
aprobare de către autorităţile deliberative, execuţia bugetului împrumuturilor externe şi interne, cu
scopul de a redimensiona cheltuielile, astfel încât la sfârşitul anului:
a) să nu înregistreze plăţi restante;
b) diferenţa dintre tragerile autorizate în anul respectiv şi suma dintre plăţile efectuate şi plăţile
restante să fie mai mare decât zero.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale (OUG nr. 47/2012, art 49) au obligatia raportarii,
pana cel tarziu la data de 6 a fiecarei luni, catre directiile generale ale finantelor publice judetene,
respectiv Directia Generala a Finantelor Publice a Municipiului Bucuresti a situatiei platilor restante
inregistrate la nivelul bugetului general al unitatilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale, la finele
lunii precedete. In situatia platilor restante se evidentiaza distinct platile restante provenite din
activitatea instituiilor publice finantate integral din venituri proprii, din neacordarea sumelor cuvenite la
care s-au angajat instituiile publice din administratia publica centrala prin semnarea contractelor de
finantare a proiectelor derulate prin programe nationale si cele determinate de implementarea
proiectelor ce beneficiaza de fonduri exerne nerambusabile. La situatia platilor restante inregistrate la
nivelul bugetului general al unitatilor administrativ-teritoriale se anexeaza situatia platilor restante pe
fiecare institutie publica de subordonare locala, finantata integral din venituri proprii. Metodologia
privind raportarea platilor restante se aproba prin ordin al ministrului finantelor publice.
Ordonatorii de credite ai bugetelor locale ale unitatilor subdiviziunilor administrativ-teritoriale care

inregistreaza arierate au obligatia sa diminueze lunar volumul acestora cu cel putin 5%, calculat la soldul
lunii anterioare. In cazul nerespectarii prevederilor, directorii directiilor generale ale finantelor publice
judetene, respectiv Directiei Generale a Finantelor Publice a Municipiului Bucuresti, sisteaza
alimentarea atat cu cote, defalcate din impozitul pe venit, cat si cu sume defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale.
La cererea ordonatorilor principali de credite prin care se angajeaza sa achite arierate si in care se
mentioneaza beneficiarii sumelor si detaliile privind plata, directorii directiilor generale ale finantelor
publice judetene, respectiv Directiei Generale a Finantelor Publice a Municipiului Bucuresti alimenteaza
Page151
conturile acestora atat cu cote defalcate din impozitul pe venit, cat si cu sume defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor lcoale pana la nivelul sumelor solicitate
pentru plata arieratelor. In termen de doua zile lucratoare de la data alocarii sumelor, ordonatorii
principali de credite prezinta unitatilor teritoriale ale Trezoreriei Statului documentele de plata prin care
achita arieratele, potrivit celor mentionate in cerere. In cazul in care ordonatorii de credite nu prezinta
documentele de plata in termenul prevazut sau in cazul in care acestea nu sunt intocmite potrivit
destinatiei prevazute, unitatile teritoriale ale Trezoreriei Statului au obligatia sa retraga din conturile
bugetelor locale sumele aferente cotelor defalcate din impozitul pe venit, precum si sumele defalcate
din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale, care au fost alocate pe baza
cererii, corespunzatoare documentelor de plata neprezentate sau intocmite eronat. Unitatile teritoriale
ale Trezoreriei Statului au obligatia sa comunice de indata ordonatorilor principali de credite sumele
care au fost retrase si motivele pentru care au fost restrase.
Ordonatorii de credite ai institutiilor publice de subordonare locala, finantate integral din venituri
proprii, care inregistreaza arierate au obligatia sa diminueze lunar volumul acestora cu cel putin 3%,
calculat la soldul lunii anterioare pentru fiecare institutie in parte.
In cazul nerespectarii prevederilor menţionate anterior, unitatile teritoriale ale Trezoreriei Statului au
obligatia sa nu opereze plati din conturile institutiilor publice de subordonare locala, finantate integral
din venituri proprii, cu exceptia platilor pentru achitarea drepturilor salariale si a contributiilor aferente
acestora, respectiv pentru stingerea arieratelor.
La sfârşitul anului, bugetul general consolidat al unităţii administrativ-teritoriale, respectiv al

subdiviziunii acesteia, după caz, trebuie să îndeplinească următoarea condiţie: suma veniturilor
încasate, a tragerilor din împrumuturile contractate şi a sumelor utilizate din excedentele bugetelor
locale, pe de o parte, să fie mai mare decât suma plăţilor efectuate şi a plăţilor restante, pe de altă
parte.
Curtea de Conturi, potrivit prevederilor art. 21 şi 22 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, efectuează audit la unităţile/subdiviziunile administrativ-
teritoriale pentru verificarea respectării prevederilor menţionate anterior.
Execuţia bugetului la partea de cheltuieli, în limita sumelor aprobate ce se pun la dispoziţia

beneficiarilor de alocaţii (credite) bugetare, presupune la rândul său, o procedură specifică, cu
operaţiuni corespunzătoare a patru faze: angajarea cheltuielilor publice locale, lichidarea cheltuielilor
publice locale, ordonanţarea cheltuielilor publice locale şi plata serviciilor publice locale.
Angajarea cheltuielilor publice locale este considerată cea mai importantă etapă, întrucât în cadrul ei se
Page152
determină volumul de resurse care va fi angajat pentru finanţare cheltuielilor. Angajarea cheltuielilor
publice locale se concretizează printr-un act (contract, comandă, decizie) în baza căruia o entitate
publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani către o altă persoană juridică sau fizică, în condiţiile
prevăzute de lege. Ea poate avea loc ca rezultat al unei decizii proprii, luate în mod autonom şi
exprimată prin întocmirea unui act de voinţă (contract) între instituţia respectivă şi beneficiarul sumei,
în care se prevăd drepturi şi obligaţii reciproce sau poate decurge din norme sau acte legale, emise de
organe ale puterii şi administraţiei de stat şi executate de instituţiile publice implicate în realizarea
acţiunilor la care se referă normele sau actele respective (Filip, 2010, p. 311). Regula principală de
angajare a unei cheltuieli este aceea că nici o cheltuială nu se va angaja peste limita creditelor bugetare
aprobate.
Lichidarea cheltuielilor publice locale este faza execuţiei bugetare în cadrul căreia se constată existenţa
faptică a livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii şi se determină nivelul obligaţiei băneşti faţă de
furnizorul de bunuri sau servicii. Dublul rol al lichidării cheltuielilor publice, de constatare a existenţei
faptice şi a obligaţiei faţă de furnizor, a dezvoltat un sistem de documente justificative care îmbracă
diferite forme, de la procesul verbal de recepţie şi punere în funcţiune a mijlocului fix, nota de recepţie
şi constatare de diferenţe la fişa de prezenţă. Obligaţiile băneşti faţă de furnizori au dezvoltat, de
asemenea, un sistem distinct de documente justificative care îmbracă diverse forme, de la facturi fiscale
cunoscute în organizarea evidenţei financiar-contabile, până la situaţiile de plăţi pentru lucrările de
reparaţii.
Ordonanţarea cheltuielilor publice locale constă în emiterea unui document prin care se va efectua plata
unei sume de bani pentru livrarea de bunuri sau prestarea de servicii. În cadrul acestei etape este
important faptul că se exercită controlul financiar preventiv pentru verificarea legalităţii şi regularităţii
operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice.
Plata serviciilor publice locale este ultima etapă a execuţiei cheltuielilor şi constă în stingerea obligaţiilor
faţă de terţi prin operarea viramentelor din contul de disponibilităţi al bugetului local. Caracteristică
acestei etape este exercitarea controlului financiar preventiv asupra operaţiunilor de plăţi al cărui scop
este: verificarea încadrării cheltuielilor în limita creditelor bugetare aprobate şi deschise; respectarea
utilizării creditelor bugetare potrivit destinaţiei aprobate; respectarea dispoziţiilor legale prin care se
autorizează efectuarea cheltuielilor (Normele metodologice nr. 5318/1992, Punctul 3.4.)
Execuţia veniturilor publice locale reprezintă o parte importantă a execuţiei bugetare, întrucât în acest
context se asigură lichidităţile necesare finanţării cheltuielilor publice locale aprobate. Desfăsurarea
execuţiei veniturilor publice locale presupune patru faze distincte: aşezarea impozitelor, lichidarea,
emiterea titlului de percepere a impozitului şi perceperea efectivă a sumelor.
Page153
Aşezarea impozitelor constă în evaluarea mărimii materiei impozabile, în cadrul căreia se constată
obiectul impunerii şi materia impozabilă, folosind metodele de evaluare indirecte (pe bază de indicii
exterioare, forfetară sau administrativă) sau directe (pe baza declaraţiei contribuabilului sau pe baza
declaraţiei terţului plătitor) anterior detaliate.
Lichidarea impozitelor se concretizează în determinarea sumelor de încasat la diferite termene de plată,

prin aplicarea cotelor procentuale legale la materia impozabilă sau prin sume fixe, obligaţia fiscală
determinată fiind înscrisă în poziţia deschisă contribuabilui în registrul rol.
Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în emiterea unui act juridic prin care autorităţile
locale sunt autorizate să perceapă impozitul sub forma venitului public local în contul bugetului.
Documentele utilizate de aparatul fiscal în lichidarea impozitelor şi emiterea titlurilor de percepere sunt
diverse, de la declaraţia pentru stabilirea impozitului şi taxei pe clădiri, declaraţia pentru stabilirea
impozitului pe mijloacele de transport, până la procesul verbal de stabilire-înştiinţare de plată, acestea
asigurând transpunerea primelor două etape ale execuţiei veniturilor publice în creanţe fiscale, pentru
ca procedura de încasare a veniturilor să urmeze cursul firesc sau al procedurilor de executare silită.
Documentele emise au un rol hotărâtor în încasarea creanţelor fiscale întrucât constituie, în condiţiile
legii, titluri executorii.
Perceperea efectivă a veniturilor locale constă în încasarea la termenele legale şi în cuantumul stabilit la
lichidare a impozitelor şi taxelor cuvenite bugetului local, prin virarea din proprie iniţiativă a
contribuţiilor datorate de persoanele fizice sau juridice, plata în numerar, încasarea prin agenţi fiscali
etc.
Modernizarea execuţiei bugetare impune utilizarea tehnologiilor informatice, în acest sens în România
fiind creat Sistemul Electronic Naţional ca sistem informatic de utilitate publică. În anul 2008 s-a creat
"Ghişeul virtual de plăţi"15, reprezintând sistemul informatic de utilitate publică, parte a sistemului e-
guvernare, prin intermediul căruia persoanele fizice şi juridice pot efectua plăţi electronice cu cardul
către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale din România. Derularea fluxurilor bugetare
locale de încasări şi plăţi într-un cadru organizatoric adecvat operaţiunilor respective, fie prin viramente
între conturi deschise la instituţii financiare bancare, fie în numerar, constituie o componentă a
activităţii bugetare foarte importantă din punct de vedere al autonomiei locale. Astfel, în practică, cel
mai des întâlnite sisteme pentru derularea fluxurilor de încasări şi plăţi sunt execuţia de casă prin
sistemul trezoreriei, sistemul bancar sau aplicarea lor mixtă.
Sistemul trezoreriei este cel mai frecvent întâlnit în practica bugetelor locale, trezoreria reprezentând
Page154
instituţia financiară prin care sectorul public efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi asupra cărora
15
Portalul este diponibil la adresa de internet http://www.ghiseul.ro.
Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor publice, exercită controlul financiar
preventiv, îndeplinind următoarele atribuţii (Normele metodologice nr. 5318/1992): de casier al
sectorului public; de asigurare a execuţiei sistemului de bugete; de exercitare operativă a controlului
financiar preventiv; de efectuare a operaţiunilor de decontare în contul instituţiilor publice; de
gestionare a datoriei publice; de asigurare a funcţionării corespunzătoare a sistemului informaţional
contabil pentru raportarea execuţiei sistemului de bugete. Trezoreria Statului oferă comunităţilor locale
contul de execuţie în care pe capitole, subcapitole şi titluri sunt evidenţiate operaţiunile de încasări şi
plăţi ale acestora. Execuţia de casă a bugetelor locale prin sistemul trezoreriei prezintă în primul rând
avantajele disponibilităţii rapide a informaţiilor privind execuţia şi garantării disponibilităţilor existente
în cont de către stat, dar şi dezavantajul lipsei dobânzii la disponibilităţile păstrate în cont sau al
impozibilitătii utilizării lor pentru acordarea de împrumuturi.
Sistemul bancar presupune că funcţia de casier al statului nu mai este exercitată de un agent public
dedicat (cum este Trezoreria), ci de bănci, sistemul fiind principial mai puţin avantajos.
Execuţia de casă a bugetelor locale (Lege nr. 273/2006, art. 59) în România se efectuează prin unităţile
teritoriale ale Trezoreriei Statului, evidenţiindu-se în conturi distincte:
a) veniturile bugetare încasate pe structura clasificaţiei bugetare;
b) efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor
bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;
c) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă, rezultată din
împrumuturi contractate sau garantate de stat, precum şi cele contractate sau garantate de autorităţile
administraţiei publice locale, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor,
comisioanelor şi altor costuri aferente;
d) efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice locale;
e) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în lei a

acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme internaţionale, şi
utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate.
În execuţie, alocarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat se efectuează lunar de
către direcţiile generale ale finanţelor publice, pe baza fundamentărilor prezentate de ordonatorii
principali de credite.
Page155
Pe parcursul execuţiei bugetare, din diferite motive, se poate dovedi necesară reconsiderarea
indicatorilor de venituri şi/sau cheltuieli bugetare, operaţiune cunoscută sub denumirea de rectificare
bugetară, care principial ar trebui exclusă în condiţiile unei fundamentări judicioase a bugetelor publice
şi menţinerii condiţiilor socio-economice previzionate.
Reglementarea legală a rectificării bugetare apare în toate ţările Uniunii Europene în legea finanţelor
publice locale sau în cea a guvernării locale, practicarea sa fiind condiţionată de aprobarea Consiliului
local. În Franţa, procedura de urmat depinde de întinderea rectificării, o modificare în interiorul
aceluiaşi capitol putând fi efectuată de către Primar, dar transferul de la un capitol la altul va trebui
aprobat de Consiliul local.
Încheierea execuţiei bugetare şi aprobarea contului de execuţie bugetară (CDLR, 2002, pp. 32-34) diferă
în funcţie de sistemul de execuţie adoptat. De exemplu, în Danemarca, veniturile neîncasate şi
cheltuielile neefectuate până la sfârşitul anului sunt executate în contul bugetului pe anul respectiv
până la sfârşitul lunii februarie; pe când în cazul României (Lege nr. 273/2006, art. 60), orice venit
neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată în cadrul prevederilor bugetare şi
neplătită până la data de 31 decembrie se va încasa sau se va plăti, după caz, în contul bugetului pe anul
următor.
Din perspectiva responsabilităţilor în cadrul acestei etape, contul anual de execuţie bugetară este
pregătit în Danemarca de către Comisia de finanţe, pe când în România, ordonatorii principali de credite
întocmesc şi prezintă spre aprobare autorităţilor deliberative, până la data de 31 mai a anului următor,
conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, pe structura: venituri (prevederi bugetare iniţiale;
prevederi bugetare definitive; încasări realizate) şi cheltuieli (credite bugetare iniţiale; credite bugetare
definitive; plăţi efectuate) (Lege nr. 273/2006, art. 57).
Aprobarea contului anual de execuţie bugetară se realizează de către autoritatea deliberativă, respectiv
Consiliul local, corelat cu controlul ulterior al organismelor de control financiar extern (de tipul Curţii de
Conturi).
Execuţia bugetară la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale necesită, în general, să fie
îmbunătăţită în două direcţii principale:
- optimizarea activităţii autorităţilor administraţiei publice locale în faza de elaborare a bugetului

local, întrucât o supraestimare a veniturilor duce la o fundamentare slabă a bugetului şi implicit
la o execuţie bugetară slabă. Astfel se explică faptul că la începutul anului, pe baza unor resurse
supradimensionate ca urmare, fie a unor anticipări nerealiste a veniturilor proprii, fie a unor
Page156
posibile alocări din partea administraţiei centrale, se angajează cheltuieli pe baza unor resurse
potenţiale şi nu certe care produc disfuncţionalităţi în angajarea cheltuielilor şi efectuarea

plăţilor din cauza lipsei surselor de finanţare;
- întărirea controlului cheltuielilor şi crearea condiţiilor pentru creşterea eficienţei utilizării

fondurilor publice în finanţarea cheltuielilor publice. Astfel se impune crearea unui sistem suplu
şi transparent de repartizare şi alocare a resurselor financiare pe destinaţii, de monitorizare şi
evaluare a funcţionării aparatului administrativ şi serviciilor publice de interes local, precum şi
de măsurare a performanţei şi a calităţii furnizării serviciilor publice.
În cadrul acestor direcţii principale, îmbunătăţirea execuţiei bugetelor locale s-ar putea realiza prin
promovarea unei activităţi financiare eficiente prin următoarele: întocmirea unui tablou de bord
(bilunar) care să permită factorilor de decizie (primari, preşedinţi de Consilii Judeţene, directori
economici, şefi servicii etc.) să urmărească evoluţia încasărilor şi plăţilor, să ia decizii prompte şi să
întrevadă evenimentele în perspectivă; organizarea unui program coerent şi eficient de urmărire a
încasării veniturilor bugetare; asigurarea unui control strâns şi riguros al cheltuielilor pentru a se evita
cheltuielile inoportune şi ineficiente asigurând autorităţile locale că resursele financiare sunt utilizate
corect şi legal; elaborarea unui set de indicatori financiari specifici primăriei care să fie analizaţi şi
interpretaţi lunar; dimensionarea corectă a personalului necesar în cadrul aparatului propriu al
Consiliului local şi a Consiliului Judeţean; funcţionarii publici trebuie să-şi îndeplinească sarcinile de
serviciu cu respectarea strictă a legislaţiei şi să dezvolte cultul legalităţii.
5.4. Reflectarea reglementării procesului bugetar în echilibrarea

veniturilor şi cheltuielilor locale
Echilibrul bugetar, în general, nu se poate rezuma la o simplă egalizare a veniturilor cu cheltuielile, el
fiind rezultatul acţiunii unui complex de factori ce stau la baza constituirii şi utilizării resurselor băneşti,
realizându-se în condiţiile economice şi sociale concrete ale momentului. Echilibrarea bugetelor locale
se află în strânsă legătură cu descentralizarea, întrucât „fără o descentralizare ce presupune asigurarea
unor sisteme de echilibrare a bugetelor locale, pot fi generate inegalităţi care ar determina, în scurt
timp, ca intervenţia autorităţilor centrale să reprezinte soluţia cea mai eficientă pentru sectorul public”
(Comitetul pentru democraţie locală şi regională - CDLR, No. 65, p. 52).
În România, echilibrul bugetar este stipulat în lege ca fiind „egalitatea dintre veniturile bugetare
programate şi cheltuielile bugetare de efectuat în cadrul unui exerciţiu bugetar. În cazul în care
veniturile programate ale secţiunii de dezvoltare sunt mai mici decât cheltuielile bugetare prevăzute ale
Page157
acesteia, echilibrul bugetar se poate asigura utilizând ca sursă de finanţare excedentul anilor
precedenţi” (O.U.G. nr. 63/2010, art. 2, pct. 26).
În vederea echilibrării bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi pentru

finanţare cheltuielilor publice din bugetele locale ca urmare a descentralizării unor acţiuni, prin lege se
aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale
(Legea nr. 273 /2006, art. 33 (2)).
Din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale se
alocă lunar, în termen de 5 zile lucrătoare de la finele lunii în care s-a încasat acest impozit, o cotă de
47% la bugetele locale ale comunelor, orașelor și municipiilor pe al căror teritoriu își desfășoară
activitatea plătitorii de impozite, o cotă de 13% la bugetul local al județului și o cotă de 22% într-un cont
distinct, deschis pe seama direcțiilor generale ale finanțelor publice județene, la trezoreria municipiului
reședință de județ pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și al
județului.
Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale vor fi
repartizate pe județe, potrivit următoarelor criterii:
a) capacitatea financiară determinată pe baza impozitului pe venit încasat pe locuitor, în proporţie de

70%, potrivit următoarei formule de calcul:
Ivm.tj Nr.loc. j
*
Ivm. j Nr.loc.tj
Sr . j = n * Sr .tj
é Ivm.tj Nr .loc. j. ù
å ê
j =1 ë Ivm. j
*
Nr.loc.tj úû
unde:Sr.j - sume defalcate repartizate judeţului;Sr.tj - sume defalcate de repartizat pe total judeţe;Ivm.j
- impozitul pe venit mediu pe locuitor încasat pe judeţ în anul anterior anului de calcul;Ivm.tj - impozitul
pe venit mediu pe locuitor încasat pe total judeţe în anul anterior anului de calcul;Nr.loc.j - numărul
locuitorilor din judeţ;Nr.loc.tj - suma locuitorilor judeţelor;
b) suprafaţa judeţului în proporţie de 30%. Sumele defalcate cu destinaţie specială se repartizează

conform legii.
Din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale,
aprobate anual prin legea bugetului de stat, şi din cota de 22% într-un cont distinct, deschis pe seama
direcţiei generale regionale a finanţelor publice la trezoreria municipiului reşedinţă de judeţ, pentru
echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale municipiilor, precum şi a bugetului local
al judeţului, o cotă de 27% se alocă bugetului propriu al judeţului, iar diferenţa se repartizează pentru
Page158
bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, astfel:

a) 80% din sumă se repartizează în două etape, prin decizie a directorului direcţiei generale regionale a
finanţelor publice, în funcţie de următoarele criterii: populaţie, suprafaţa din intravilanul unităţii
administrativ-teritoriale şi capacitatea financiară a unităţii administrativ-teritoriale
b) 20% din suma se repartizeaza, prin hotarare a consiliului judetean, pentru achitarea arieratelor
provenite din neplata cheltuielilor de functionare si/sau de capital, in ordinea cronologica a vechimii
arieratelor, pentru sustinerea programelor de dezvoltare locala si pentru sustinerea proiectelor de
infrastructura care necesita cofinantare locala. Hotararea consiliului judetean se comunica directorului
directiei generale a finantelor publice judetene, institutiei prefectului si consiliilor locale din judet."
Pentru repartizarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea
bugetelor locale, direcţiile generale regionale ale finanţelor publice procedează astfel:
a) calculează indicatorii "impozitul pe venit mediu pe locuitor/pe unitatea administrativ-teritorială" şi,

respectiv, "impozitul pe venit mediu pe locuitor/pe ansamblul judeţului", după următoarele formule:
Ivm.l = Iv.l/Nr. loc.l
Ivm.j = Iv.j/Nr. loc.j
unde: Ivm.l - impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe unitatea administrativ-teritorială în anul
anterior anului de calcul; Iv.l - impozitul pe venit încasat pe unitatea administrativ-teritorială în anul
anterior anului de calcul; Nr.loc.l - numărul locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială; Ivm.j -
impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe ansamblul judeţului în anul anterior anului de calcul; Iv.
j - impozitul pe venit încasat pe ansamblul judeţului în anul anterior anului de calcul, obţinut prin
însumarea impozitului pe venit încasat pe fiecare unitate administrativ-teritorială a judeţului ;Nr.loc.j -
numărul locuitorilor din judeţ;
Calculele rezultate se transmit, până la data de 31 mai a fiecărui an, Ministerului Administraţiei şi
Internelor. În prima etapă se repartizează sumele calculate numai către unităţile administrativ-
teritoriale al căror impozit pe venit mediu pe locuitor, încasat pe unitatea administrativ-teritorială în
anul anterior anului de calcul, este mai mic decât impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe
ansamblul judeţului în anul anterior anului de calcul, pe baza următoarelor criterii:
-ponderea populaţiei unităţilor administrativ-teritoriale care participă la această etapă în totalul

populaţiei acestora, în proporţie de 75%;
-ponderea suprafeţei din intravilanul unităţilor administrativ-teritoriale care participă la această etapă
Page159
în totalul suprafeţei din intravilanul acestora, în proporţie de 25%.

Sumele repartizate în prima etapă unităţilor administrativ-teritoriale sunt limitate, astfel încât media
rezultată pe locuitor, calculată conform formulei de mai jos, să fie mai mică sau egală cu impozitul pe
venit mediu pe locuitor, încasat pe ansamblul judeţului în anul anterior anului de calcul:
Mloc.el = [Iv.l + Sr.el]/Nr.loc.l,
unde: Mloc.el - media rezultată pe locuitor la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, în urma

repartizării în prima etapă; Iv.l - impozitul pe venit încasat pe unitatea administrativ-teritorială în anul
anterior anului de calcul; Sr.el - sume repartizate pe unităţi administrativ-teritoriale în prima etapă;
Nr.loc.l - numărul locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.
Sumele rămase nerepartizate în prima etapă se repartizează la toate unităţile administrativ-teritoriale

din judeţ, în funcţie de capacitatea financiară a acestora, determinată pe baza impozitului pe venit
încasat pe locuitor în anul anterior anului de calcul, folosindu-se următoarea formulă:
Ivm. j Nr.loc.l
*
Ivm.l Nr.loc. j
Sr .e2 = n * Sr . j.e2
é Ivm. j Nr.loc.l. ù
å ê
l =1 ë Ivm.l
*
Nr.loc. j úû
unde: Sr.e2 - sume repartizate unităţii administrativ-teritoriale în etapa a doua; Sr.j.e2 - sume de
repartizat tuturor unităţilor administrativ-teritoriale din judeţ în etapa a doua; Ivm.l - impozitul pe venit
mediu pe locuitor, încasat pe unitatea administrativ-teritorială în anul anterior anului de calcul; Ivm.j -
impozitul pe venit mediu pe locuitor, încasat pe ansamblul judeţului în anul anterior anului de calcul;
Nr.loc.l - numărul locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială; Nr.loc.j - numărul locuitorilor din
judeţ;
Sumele stabilite pe fiecare unitate administrativ-teritorială în parte în urma derulării celor două etape
de echilibrare, precum şi pe judeţ şi municipiul Bucureşti vor fi diminuate cu gradul de necolectare, prin
înmulţirea cu coeficientul subunitar, calculat ca raport între suma impozitelor şi taxelor locale, chiriilor
şi redevenţelor încasate în anul financiar anterior încheiat şi suma impozitelor şi taxelor locale, chiriilor
şi redevenţelor de încasat în anul financiar anterior încheiat. La calculul gradului de necolectare nu se
iau în considerare creanţele fiscale aflate în litigiu.
Pentru municipiul Bucureşti, din cota de 11% se alocă o cotă de 25% pentru bugetul local al municipiului
Bucureşti, iar diferenţa se repartizează pentru bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti,
astfel:
Page160
a) 85% din sumă se repartizează prin decizie a directorului Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a
Municipiului Bucureşti,
b) 15% din suma, precum si sumele retinute se repartizeaza prin hotarare a Consiliului General al
Municipiului Bucuresti pentru achitarea arieratelor provenite din neplata cheltuielilor de functionare
si/sau de capital, in ordinea cronologica a vechimii arieratelor, penru sustinerea programelor de
dezvoltare locala si pentru sustinerea proiectelor de infrastructura care necesita cofinantare locala.
Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti se comunica directorului Directiei Generale a
Finantelor Publice a Municipiului Bucuresti, Institutiei Prefectului Municipiului Bucuresti si consiliilor
locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti." .
Numărul locuitorilor în toate comunele este cel comunicat de direcţiile regionale de statistică la data de
31 decembrie a anului anterior anului de calcul.
Operaţiunile de virare la bugetele locale a cotelor cuvenite din impozitul pe venit se efectuează de
Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, respectiv a
Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Orice persoană subiect al unui raport juridic fiscal, inclusiv operatorul economic, instituţia publică şi
instituţia publică locală, care are organizată o entitate, cu sau fără personalitate juridică, la altă adresă
decât sediul social al subiectului respectiv, cu minimum 5 persoane care realizează venituri din salarii,
are obligaţia să solicite înregistrarea fiscală a entităţii respective, ca plătitoare de salarii şi de venituri
asimilate salariilor, la organul fiscal din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în a cărui
rază teritorială se află adresa unde se desfăşoară efectiv activitatea acelei entităţi. Solicitarea se face în
termen de 30 de zile de la data înfiinţării, pentru entităţile nou-înfiinţate. Organul fiscal are obligaţia ca,
în termen de 5 zile de la înregistrarea fiscală, să transmită o copie de pe certificatul de înregistrare
fiscală primarului unităţii administrativ-teritoriale/sectorului municipiului Bucureşti în a cărei/cărui rază
teritorială îşi desfăşoară efectiv activitatea entitatea respectivă. Plătitorii de salarii şi de venituri
asimilate salariilor au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea astfel încât aceasta să reflecte
impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, calculat, reţinut şi virat, pe fiecare entitate care intră sub
incidenţa prezentului alineat.
Primarul, prin compartimentele de specialitate, poate verifica corecta înregistrare fiscală a

contribuabililor la organul fiscal teritorial atât a sediului social principal, cât şi a sediului secundar.
Primarul are obligaţia să sesizeze orice nereguli constatate organului fiscal teritorial al Ministerului
Finanţelor Publice.
Page161
În cazul ţării noastre, aceste criterii stabilite de legea finanţelor publice locale pentru repartizarea
sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale pot
constitui subiect de analiză în vederea perfecţionării formulei de echilibrare financiară. În calitate de
principiu general valabil al realizării unui sistem de echilibrare, alocarea pe bază de formulă creşte
calitatea echilibrării.
Incidenţa sistemului de echilibrare a bugetelor locale asupra autonomiei locale poate fi analizată prin
prisma ponderii în bugetul de stat a sumelor şi cotelor defalcate din unele venituri pentru echilibrarea
bugetelor locale, calculată pe baza relaţiei:
Psce =
å SCE BS
* 100
V BS
unde: Psce=ponderea sumelor şi cotelor defalcate din unele venituri pentru echilibrarea bugetelor locale
în bugetul de stat, SCEBS= sume şi cote defalcalte din unele venituri pentru echilibrarea bugetelor locale
cuprinse în bugetul de stat, VBS=total venituri ale bugetului de stat.
Un alt indicator care poate fi luat în considerare în vederea aprecierii autonomiei locale este ponderea
transferurilor din bugetul de stat în produsul intern brut, calculat pe baza relaţiei:
BS Transferuri
PBSTransferuri = *100
PIB
Din punct de vedere al autonomiei locale, aplicarea sistemului de echilibrare a bugetelor locale ridică
problema gradului de dependenţă financiară al autorităţilor locale, prin prisma greutăţii transferurilor
de la bugetul central în acoperirea cheltuielilor locale:
TransferuridinBS
Gdf = 1 -
TotalCheltuieliAPL
O valoare a acestui indicator apropiată de 1 indică o autonomie financiară ridicată, iar una îndepărtată
reflectă o autonomie financiară redusă.
Page162
Reglementări privind criza

financiară și insolvența
unităților administrativ-
teritoriale
6
6.1 Criza financiară şi managementul acesteia la nivel local
Legislaţia din România a reglementat criza financiară a unităţilor administrativ-teritoriale odată cu

implementarea procesului de descentralizare accentuat din ultimii ani, anticipând eventualitatea unor
asemenea situaţii în condiţiile autonomiei gestionării bugetului local şi pe fondul unor fluctuaţii mai
puternice ale activităţii economico-sociale. O eventuală situaţie de criză financiară (legal definită) a unei
unităţi administrative-teritoriale nu afectează autonomia acesteia sub aspect decizional, dar presupune
un alt cadru de desfăşurare a procesului decizional financiar local. Trebuie remarcat faptul că în unele
state ale Uniunii Europene reglementările în materie prevăd posibilitatea restrângerii drepturilor
decizionale ale reprezentanţilor eligibili în context de criză sau insolvenţă locală, trecându-se la numirea
unor „comisari” reprezentanţi ai administraţiei centrale, până la soluţionarea problemelor, mecanism
adaptat şi de România.
Potrivit reglementării actuale (Lege nr. 273/2006, art. 74) din România, unitatea administrativ-
teritorială este considerată în criză financiară dacă se află în una dintre următoarele situaţii: neachitarea
obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 90 de zile şi care depăşesc 15% din bugetul anual;
neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli pe o perioadă mai mare de
90 de zile de la data scadenţei.
Situaţia de criză financiară poate fi sesizată de ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-
teritoriale, conducătorul compartimentului financiar-contabil din cadrul aparatului propriu de
specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, de ordonatorii secundari de credite şi
ordonatorii terţiari de credite din cadrul serviciilor publice subordonate consiliului local, de conducătorii
societăţilor comerciale sau ai regiilor autonome din subordinea consiliului local, de diverşi creditori, de
directorul direcţiei generale regionale a finanţelor publice, respectiv a municipiului Bucureşti şi de
structurile teritoriale ale Curţii de Conturi. Sesizarea se face la direcţia generală regională a finanţelor
publice sau a municipiului Bucureşti şi la ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-
Page163
teritoriale care se află în situaţia de criză financiară.

În termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate, ordonatorul principal de credite al

unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare şi a concluziei de
încadrare sau neîncadrare în criteriile de determinare a stării de criză financiară.
Ordonatorul principal de credite, din oficiu sau după ce a primit sesizarea situaţiei de criză financiară,
are obligaţia convocării autorităţii deliberative în termen de 5 zile lucrătoare.
Autoritatea deliberativă ia act, în condiţiile legii, de existenţa situaţiei de criză financiară, mandatează
ordonatorul principal de credite pentru elaborarea planului de redresare financiară şi analizează
propuneri care să fie cuprinse în planul de redresare financiară prezentat de ordonatorul principal de
credite.
Planul de redresare financiară va fi elaborat de către ordonatorul principal de credite, împreună cu

direcţia generală regională a finanţelor publice sau a municipiului Bucureşti şi cu structurile teritoriale
ale Curţii de Conturi, în termen de 30 de zile de la stabilirea stării de criză de către autoritatea
deliberativă.
Planul de redresare financiară conţine:
- analiza economico-financiară a unităţii administrativ-teritoriale;
- măsurile de menţinere a serviciilor publice esenţiale de către autorităţile administraţiei publice locale
pe toată durata aplicării planului de redresare financiară;
- măsurile de creştere a gradului de colectare a veniturilor proprii, precum şi de atragere a altor venituri;
- măsurile pentru reducerea cheltuielilor;
- planificarea economico-financiară şi bugetară până la redresare;
- stabilirea sarcinilor pentru îndeplinirea prevederilor din planul de redresare financiară pe obiective,
persoane responsabile şi termene.
Controlul executării şi îndeplinirii măsurilor cuprinse în planul de redresare financiară este în sarcina
structurilor teritoriale ale Curţii de Conturi. Planul de redresare financiară este supus spre aprobare
autorităţii deliberative în termen de 3 zile lucrătoare de la elaborare şi va fi adoptat în termen de cel
mult 5 zile lucrătoare de la depunere. În cazul în care planul de redresare financiară nu este adoptat,
autoritatea deliberativă se întruneşte în termen de 3 zile lucrătoare de la data dezbaterii în ultima
şedinţă pentru reanalizarea acestuia. Dacă planul de redresare financiară nu se adoptă, acesta se
Page164
consideră aprobat în forma propusă de iniţiator.

Planul de redresare financiară poate fi modificat cu aprobarea autorităţii deliberative, ori de câte ori va
fi necesar, în cazul în care apar date, informaţii sau fapte necunoscute la momentul sesizării crizei
financiare, dacă acestea pot împiedica procesul de redresare financiară.
Ordonatorul principal de credite are obligaţia ca în perioada desfăşurării procedurii de redresare a crizei
financiare să asigure funcţionarea eficientă şi eficace a serviciilor publice esenţiale.
În condiţiile încetării situaţiei de neachitare a obligaţiilor care determină stabilirea stării de criză
financiară, la propunerea ordonatorului principal de credite şi a structurilor teritoriale ale Curţii de
Conturi, autoritatea deliberativă aprobă încetarea stării de criză financiară.
Situaţia de criză financiară, respectiv încetarea acesteia, se înregistrează, în termen de 5 zile de la

declararea situaţiei de criză financiară, de către ordonatorul principal de credite, respectiv de la
aprobarea încetării stării de criză financiară, în registrul local al situaţiilor de criză financiară a unităţilor
administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale regionale ale finanţelor publice,
respectiv a municipiului Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de deschidere sau de închidere
a crizelor financiare înregistrate Ministerului Finanţelor Publice, pentru a fi înregistrate în registrul
naţional al situaţiilor de criză financiară a unităţilor administrativ-teritoriale.
6.2 Insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale şi planul de redresare
Preocuparea pentru reglementarea şi asigurarea solvabilităţii unităţilor administrativ-teritoriale şi

protejarea intereselor patrimoniale însoţeşte, în mod firesc, demersul legal de recunoaştere a
autonomiei locale. Potrivit dispoziţiilor legii finanţelor publice locale (Lege nr. 273/2006, art. 75),
unitatea administrativ-teritorială este considerată în stare de insolvenţă dacă se află în una dintre
următoarele situaţii: neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 120 de zile şi care
depăşesc 50% din bugetul anual, fără a se lua în calcul cele aflate în litigiu contractual; neachitarea
drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, pe o perioadă mai mare de 120 de zile
de la data scadenţei.
Orice creditor sau grup de creditori care are una ori mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile
împotriva unei unităţi administrativ-teritoriale, cu o valoare însumată care depăşeşte 50% din bugetul
acesteia pe o perioadă de 120 de zile consecutive, poate introduce la tribunalul în a cărui circumscripţie
îşi are sediul unitatea administrativ-teritorială o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei acestei
unităţi administrativ-teritoriale.
Page165
În termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate, ordonatorul principal de credite al

unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare şi a concluziei de
încadrare sau neîncadrare în criteriile de determinare a stării de insolvenţă.
Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia ca, în termen de 15 zile
de la constatarea stării de insolvenţă, să solicite deschiderea procedurii privind insolvenţa unităţii
administrativ-teritoriale, prin cerere depusă la tribunalul în a cărui circumscripţie se află unitatea
administrativ-teritorială respectivă. Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale
are obligaţia de a notifica deschiderea procedurii de insolvenţă creditorilor şi oricăror persoane
interesate.
Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către ordonatorul principal de credite a cererii de

deschidere a procedurii de insolvenţă atrage răspunderea acestuia, în condiţiile legii, pentru prejudiciile
pricinuite părţilor interesate.
Judecătorul-sindic, prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă, va numi un administrator.

În termen de 60 de zile lucrătoare de la numirea administratorului, acesta întocmeşte, împreună cu
structura teritorială a Curţii de Conturi, un plan de redresare a insolvenţei unităţii administrativ-
teritoriale.
Administratorul sau ordonatorul principal de credite, după caz, are obligaţia ca în perioada desfăşurării
procedurii de insolvenţă să asigure furnizarea eficientă şi eficace a serviciilor publice esenţiale, în
condiţiile legii.
Planul de redresare a insolvenţei va cuprinde măsurile de restabilire a viabilităţii financiare a unităţii

administrativ-teritoriale, măsurile de continuare a prestării serviciilor esenţiale ale unităţii
administrativ-teritoriale, pe toată perioada insolvenţei acesteia şi planul de achitare a debitelor către
creditori. Acest plan se supune aprobării consiliului local, în termen de 10 zile de la întocmirea sa şi
devine obligatoriu atât pentru autoritatea deliberativă, cât şi pentru ordonatorul principal de credite al
unităţii administrativ-teritoriale.În caz de neadoptare în termenul prevăzut al planului, administratorul
va propune judecătorului-sindic emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator principal de
credite de către administrator.
Administratorul va monitoriza respectarea planului de redresare a insolvenţei, urmând ca în caz de

nerespectare a planului de redresare a insolvenţei, acesta să propună judecătorului-sindic suspendarea
atribuţiilor de ordonator principal de credite şi emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator
de credite de către administrator.
Page166
În cazurile de mai sus, ordonatorului principal de credite şi autorităţii deliberative a unităţii

administrativ-teritoriale le este interzisă exercitarea oricăror atribuţii cu implicaţii financiare pe toată
perioada gestionării situaţiei de insolvenţă, atribuţiile urmând să fie exercitate exclusiv de
administratorul numit de judecătorul sindic.
În cazul în care se constată încetarea stării de insolvenţă, judecătorul-sindic, la propunerea

administratorului, va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii de insolvenţă a unităţii
administrativ-teritoriale. Administratorul are obligaţia de a notifica sentinţa de închidere a procedurii de
insolvenţă ordonatorului principal de credite, creditorilor şi oricăror persoane interesate.
Prin închiderea procedurii insolvenţei, administratorul este descărcat de orice îndatoriri sau
responsabilităţi cu privire la aplicarea procedurii faţă de ordonatorul principal de credite, faţă de
patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, precum şi faţă de creditori. În termen de 30 de zile de la
notificarea sentinţei, între administrator şi ordonatorul principal de credite se încheie un proces-verbal
de predare-primire cu privire la operaţiunile derulate în timpul procedurii insolvenţei.
Unitatea administrativ-teritorială revine la statutul de criză financiară, iar ordonatorul principal de

credite şi consiliul local îşi reiau atribuţiile şi vor proceda la aplicarea întocmai a planului de redresare
financiară pentru ieşirea unităţii administrativ-teritoriale din criză financiară.
Cheltuielile ocazionate cu plata indemnizaţiei administratorului şi îndeplinirea procedurii de redresare a

insolvenţei reprezintă cheltuieli ale unităţii administrativ-teritoriale şi se suportă din bugetul acesteia.
Situaţia de deschidere a procedurii de insolvenţă, respectiv de închidere a acesteia, se înregistrează în

termen de 5 zile de la declararea situaţiei de insolvenţă, respectiv de la notificarea hotărârii
judecătoreşti de închidere a procedurii de către ordonatorul principal de credite, în registrul local al
situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale
regionale ale finanţelor publice, respectiv a municipiului Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile
de deschidere sau de închidere a procedurilor de insolvenţă înregistrate Ministerului Finanţelor Publice,
pentru a fi înregistrate în registrul naţional al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-
teritoriale.
Page167
Evidența și controlul
financiar la nivelul unităților
administrativ-teritoriale
7
7.1. Evidenţa veniturilor şi cheltuielilor la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale
Instituţiile publice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv

contabilitatea financiară şi după caz, contabilitatea de gestiune. Contabilitatea, ca activitate specializată
în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii,
precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea instituţiilor publice, trebuie să asigure înregistrarea
cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia
financiara, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne ale acestora,
cat şi pentru utilizatori externi: Guvernul, Parlamentul, creditorii, clienţii, dar şi alţi utilizatori
(organismele financiare internaţionale).
Contabilitatea instituţiilor publice asigură managerului financiar local informaţiile necesare deciziilor pe
care le fundamentează, sub aspectul execuţiei bugetare, al rezultatului acesteia, al patrimoniului aflat în
administrare, al costului programelor aprobate prin buget, precum şi informaţii necesare pentru
întocmirea contului general anual de execuţie a bugetului local.
Potrivit reglementărilor existente în domeniul finanţelor publice şi contabilităţii, contabilitatea publică

cuprinde contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, contabilitatea trezoreriei statului,
contabilitatea generală bazată pe principiul constatării drepturilor şi obligaţiilor, care să reflecte
evoluţia situaţiei financiare şi patrimoniale (implicit excedentul sau deficitul patrimonial) şi
contabilitatea destinată analizării costurilor programelor aprobate. În acest scop, sunt utilizate conturi
bugetare (pentru execuţia bugetară) şi conturi generale (pentru evidenţierea patrimoniului instituţiei
publice).
Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la instituţiile publice revine ordonatorului

de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării instituţiei respective (în multe cazuri,
Page168
directorul economic sau conducătorul compartimentului financiar-contabil, organizat distinct).

Înregistrarea în registrele contabile (Registrul-jurnal, Registrul-inventar, Cartea mare şi Balanţa de

verificare) se face pe bază de documente justificative.
Documentele oficiale de prezentare a situaţiei patrimoniale locale şi a execuţiei bugetare poartă numele
de situaţii financiare şi rolul lor este de a reflecta o imagine fidelă a activelor, datoriilor, poziţiei
financiare (active nete/patrimoniu net/capital propriu), precum şi a performanţei financiare şi a
rezultatului patrimonial. Aceste situaţii, trimestriale sau anuale, sunt reprezentate de bilanţ, contul de
rezultat patrimonial, situaţia fluxurilor de trezorerie, situaţia modificărilor în structura
activelor/capitalurilor, contul de execuţie bugetară.
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ, datorii şi capital
propriu ale instituţiei publice la sfârşitul perioadei de raportare, precum şi în alte situaţii prevăzute de
lege.
Contul de rezultat patrimonial prezintă situaţia veniturilor, finanţărilor şi cheltuielilor din cursul
exerciţiului curent. Rezultatul patrimonial este un rezultat economic care exprimă performanţa
financiară a instituţiei publice, respectiv excedent sau deficit patrimonial. Acest rezultat se determină
pe fiecare sursă de finanţare în parte, precum şi pe total, ca diferenţă între veniturile realizate şi
cheltuielile efectuate în exerciţiul financiar curent.
Situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă existenţa şi mişcările de numerar divizate în fluxuri de trezorerie
din activitatea operaţională, fluxuri de trezorerie din activitatea de investiţii şi fluxuri de trezorerie din
activitatea de finanţare.
Situaţia modificărilor în structura activelor/capitalurilor trebuie să ofere informaţii referitoare la

structura capitalurilor proprii, influenţele rezultate din schimbarea politicilor contabile, influenţele
rezultate în urma reevaluării activelor, calculului şi înregistrării amortizării sau din corectarea erorilor
contabile. Situaţia prezintă în detaliu creşterile şi diminuările din timpul anului al fiecărui element al
conturilor de capital.
Contul de execuţie bugetară va cuprinde toate operaţiunile financiare din timpul exerciţiului financiar cu
privire la veniturile încasate şi plăţile efectuate, în structura in care a fost aprobat bugetul, şi trebuie să
conţină:
- informaţii privind veniturile: prevederi bugetare iniţiale, prevederi bugetare definitive, drepturi
constatate, încasări realizate şi drepturi constatate de încasat;
Page169
- informaţii privind cheltuielile: credite bugetare iniţiale, credite bugetare definitive, angajamente
bugetare, angajamente legale, plăţi efectuate, angajamente legale de plătit, cheltuieli efective (costuri,
consumuri de resurse).
- informaţii privind rezultatul execuţiei bugetare (încasări realizate minus plăţi efectuate).
7.2 Forme de control aplicabile finanţelor locale
Pentru buna funcţionare a activităţii instituţiilor publice s-au instituit reglementări legislative privind
controlul financiar intern şi auditul financiar intern.
Controlul intern reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse la nivelul unei instituţii publice cu privire la
structurile organizatorice, metodele, procedurile şi sistemele de control şi de evaluare, instituite în
scopul realizării atribuţiilor la un nivel calitativ corespunzător şi îndeplinirii cu regularitate, în mod
economic, eficace şi eficient, a politicilor adoptate, respectării legalităţii şi a dispoziţiilor conducerii;
protejării activelor şi resurselor; efectuării şi menţinerii de înregistrări contabile corecte şi complete;
furnizării la timp de informaţii corecte şi complete pentru fundamentarea deciziilor conducerii.
Controlul financiar (intern) preventiv este activitatea prin care se verifică legalitatea şi regularitatea
operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea
acestora.
Auditul intern este activitatea organizată independent în structura unei instituţii publice şi în directa
subordonare a conducătorului acesteia, care constă în efectuarea de verificări, inspecţii şi analize ale
sistemului propriu de control intern, în scopul evaluării obiective a măsurii în care acesta asigură
îndeplinirea obiectivelor instituţiei publice şi utilizarea resurselor în mod economic, eficace şi eficient şi
pentru a raporta conducerii constatările făcute, slăbiciunile identificate şi măsurile propuse de corectare
a deficienţelor şi de ameliorare a performanţelor sistemului de control intern.
Din definiţiile date controlului financiar preventiv, controlului intern şi auditului financiar intern (O.G.
nr.119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, publicată în M. Of. nr. 430/1999 cu
modificările şi completările ulterioare) se desprinde concluzia că în activitatea unei instituţii publice
trebuie să acţioneze prima dată personalul care se ocupă cu controlul şi apoi cel care se ocupă cu
auditul. Auditul este un controlor al sistemului de control, dar nu se rezumă numai la verificarea acţiunii
de control, ci vine cu măsuri, idei, soluţii de perfecţionare a acesteia.
Controlul intern în cadrul unei instituţii publice este desfăşurat de persoane abilitate în acest sens din
interiorul instituţiei şi are următoarele obiective generale:
Page170
- realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, a atribuţiilor instituţiilor publice, stabilite în

concordanţă cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă.
Regularitatea reprezintă caracteristica unei operaţiuni de a respecta sub toate aspectele ansamblul
principiilor şi regulilor procedurale şi metodologice care sunt aplicabile categoriei de operaţiuni din care
face parte. Eficacitatea operaţiunii reflectă gradul de îndeplinire a obiectivelor declarate ale unei
activităţi şi relaţia dintre impactul dorit şi impactul efectiv al activităţii respective, iar economicitatea
relevă măsura în care se asigură minimizarea costului resurselor alocate unei activităţi, fără a
compromite realizarea în bune condiţii a obiectivelor declarate ale acesteia. Eficienţa operaţiunii este
înţeleasă ca raport între rezultatele obţinute şi resursele utilizate în vederea obţinerii lor.
- protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei.
Deoarece banii publici sunt obţinuţi în cea mai mare parte pe seama prelevărilor de la populaţie, deci
sunt “banii naţiunii” gestionarea lor trebuie să se realizeze în condiţii optime, eliminându-se pe cât
posibil realizarea de pierderi, stoparea risipei. Pentru aceasta trebuie ca personalul instituţiei publice să
fie pregătit profesional pentru posturile ocupate, să desfăşoare activitatea cu maxim de seriozitate şi
profesionalism pentru a se evita greşelile care por să ducă la efecte nedorite. De asemenea, personalul
din instituţiile publice trebuie să aibă un dezvoltat spirit de dreptate, cinste, să nu urmărească prin
folosirea banului public, de multe ori printr-o poziţie abuzivă, să obţină avantaje materiale sau de altă
natură.
- respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii. Personalul instituţiilor publice trebuie să

acţioneze conform cu legea, să respecte regulile şi reglementările care sunt specifice acestui domeniu.
- dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare a

datelor şi informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi proceduri de informare
publică adecvată prin rapoarte periodice. Pentru atingerea acestui obiectiv este necesar ca organele de
conducere să poată să asigure în interiorul instituţiei, precum şi în relaţiile cu terţi a unui sistem de
cooperare în privinţa asigurării unui acces rapid la diverse date referitoare la activitatea desfăşurată, să
informatizeze activitatea instituţiei publice prin crearea unui sistem informatic care pe baza datelor
introduse în el să poată să furnizeze un volum cât mai mare de date şi posibilităţi cât mai ridicate de
combinare a lor.
Conducătorul instituţiei publice trebuie să asigure elaborarea, aprobarea, aplicarea şi perfecţionarea

structurilor organizatorice, reglementărilor metodologice, procedurilor şi criteriilor de evaluare, pentru
a satisface cerinţele generale şi specifice de control intern.
Page171
Cerinţele generale ale controlului intern sunt reprezentate de:

- asigurarea îndeplinirii obiectivelor enunţate mai sus prin evaluarea sistematică şi menţinerea la un
nivel considerat acceptabil a riscurilor asociate structurilor, programelor, proiectelor sau operaţiunilor;
- asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere şi de execuţie, acesta având obligaţia
să răspundă în orice moment solicitărilor conducerii şi să sprijine efectiv controlul intern;
- asigurarea integrităţii şi competenţei personalului de conducere şi de execuţie, a cunoaşterii şi

înţelegerii de către acesta a importanţei şi rolului controlului intern;
- stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, astfel încât acestea să fie adecvate,
cuprinzătoare, rezonabile şi integrate misiunii instituţiei şi obiectivelor de ansamblu ale acesteia;
- supravegherea continuă de către personalul de conducere a tuturor activităţilor şi îndeplinirea de

către personalul de conducere a obligaţiei de a acţiona corectiv, prompt şi responsabil ori de câte ori se
constată încălcări ale legalităţii şi regularităţii în efectuarea unor operaţiuni sau în realizarea unor
activităţi în mod puţin economicos, ineficace sau ineficient.
Cerinţele specifice ale controlului intern vizează:
- reflectarea în documente scrise a organizării controlului intern, a tuturor operaţiunilor instituţiei şi a

tuturor evenimentelor semnificative, precum şi înregistrarea şi păstrarea în mod adecvat a
documentelor, astfel încât acestea să fie disponibile cu promptitudine pentru a fi examinate de către cei
în drept;
- înregistrarea de îndată şi în mod corect a tuturor operaţiunilor şi evenimentelor semnificative;
- asigurarea aprobării şi efectuării operaţiunilor exclusiv de către persoane special împuternicite în acest
sens;
- separarea atribuţiilor privind efectuarea de operaţiuni între persoane, astfel încât atribuţiile de
aprobare, control şi înregistrare să fie, într-o măsură adecvată, încredinţate unor persoane diferite;
- asigurarea unei conduceri competente la toate nivelurile;
- accesarea resurselor şi documentelor numai de către persoane îndreptăţite şi responsabile în legătură

cu utilizarea şi păstrarea lor.
Ca formă de control intern, controlul financiar preventiv reprezintă unul dintre mijloacele de asigurare a
integrităţii utilizării fondurilor financiare publice, având avantajul că poate preveni eventuale pagube,
Page172
deşi are unele limite date de faptul că nu are la dispoziţie întreaga operaţiune desfăşurată. Pentru
această însă, controlul financiar preventiv se completează cu forma de control concomitent şi cel
(extern) ulterior.
Fac obiectul controlului financiar preventiv proiectele de operaţiuni care vizează, în principal:
angajamente legale şi bugetare; deschiderea şi repartizarea de credite bugetare; modificarea
repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare a creditelor aprobate, inclusiv prin
virări de credite; efectuarea de plăţi din fonduri publice; efectuarea de încasări în numerar; vânzarea,
gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale; concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale; alte tipuri de operaţiuni, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor.
Pentru fiecare din operaţiunile prezentate mai sus trebuie să se stabilească baza legală a efectuării
acestora, documentele justificative pe baza cărora se face controlul, obiectivele şi conţinutul controlului
financiar propriu.
Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită fie ca un controlul financiar preventiv propriu,
fie ca un controlul financiar preventiv delegat, prin controlori delegaţi ai Ministerului Finanţelor.
Instituţiile publice au obligaţia de a organiza controlul financiar preventiv propriu şi evidenţa

angajamentelor în cadrul compartimentului contabil. Conducătorii instituţiilor publice au obligaţia să
stabilească proiectele de operaţiuni supuse controlului financiar, documentele justificative şi circuitul
acestora, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Controlul financiar preventiv propriu se exercită de către contabilul-şef prin viză de control financiar
preventiv propriu. În funcţie de volumul şi de complexitatea activităţii, contabilul-şef poate împuternici,
cu aprobarea ordonatorului de credite, şi alte persoane din subordinea sa să exercite controlul financiar
preventiv propriu, precizând limitele împuternicirii.
Se supun aprobării ordonatorului de credite numai proiectele de operaţiuni care respectă întru totul
cerinţele de legalitate, regularitate şi încadrare în limitele angajamentelor bugetare aprobate, care
poartă viza de control financiar preventiv propriu.
Viza de control financiar preventiv propriu se exercită prin semnătura persoanelor în drept, competente
în acest sens şi prin aplicarea de către acestea a sigiliului personal. Sigiliul va cuprinde denumirea
entităţii publice, menţiunea ,,Vizat pentru control financiar preventiv propriu’’, numărul sigiliului (cel de
identificare a titularului acestuia) şi data acordării vizei (an, luna, zi).
Page173
În vederea acordării vizei de control financiar preventiv propriu, proiectele de operaţiuni se prezintă
însoţite de documentele justificative corespunzătoare, certificate în privinţa realităţii şi legalităţii prin
semnătura conducătorilor compartimentelor de specialitate care iniţiază operaţiunea respectivă.
Răspunderea pentru realitatea, regularitatea şi legalitatea operaţiunilor ale căror documente

justificative revinde conducătorilor compartimentelor care au acordat viza.
Procedura de control financiar preventiv presupune următoarele etape:
- proiectele de operaţiuni emise de compartimentele de specialitate vor fi depuse la departamentul de

control, însoţite de documentele justificative;
- proiectele de operaţiuni vor fi înregistrate în Registrul proiectelor de operaţiuni prevăzute să fie

prezentate la viza de control financiar preventiv propriu;
- persoana împuternicită cu controlul va prelua documentele şi va face o verificare formală, urmărind:

cuprinderea în ,,Cadrul general al proiectelor de operaţiuni supuse controlului financiar preventiv
propriu’’ a operaţiunii prezentată la viză, completarea documentelor în strictă concordanţă cu rubricile
acestora, existenţa semnăturilor persoanelor autorizate din compartimentele de specialitate, existenţa
documentelor justificative;
- în cazul nerespectării condiţiilor de formă, documentele sunt restituite compartimentelor de

specialitate, cu viza “Refuz”;
- dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă se va trece la realizarea controlului de fond;
- în urma acestui control se poate acorda viza sau se poate respinge documentul ca fiind nefondat.
Controlul financiar delegat apare ca urmare a numirii de către Ministerul Finanţelor a unor controlori
financiari delegaţi care vor verifica anumite tipuri de operaţiuni (specifice fiecărei instituţii publice) sau
a operaţiunilor care depăşesc anumite limite valorice.
Inspecţia fiscală presupune verificarea realităţii şi legalităţii declaraţiilor de impunere, a corectitudinii şi

exactităţii îndeplinirii obligaţiilor fiscale de către contribuabili faţă de bugetele locale şi se exercită
(O.G.R 92/2003, art 92, alin 2) asupra tuturor persoanelor indiferent de forma lor de organizare care au
obligaţii de stabilire, reţinere şi plata a impozitelor şi taxelor locale. Astfel, atribuţiile (O.G.R 92/2003,
art 92, alin 2) compartimentelor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale (O.G:R.nr
92/2003, art.96) care efectuează inspecţia fiscală sunt următoarele:
Page174
- constatarea şi investigarea fiscală a actelor şi faptelor unui contribuabil la bugetele locale, sau altor
persoane privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea
îndeplinerii obligaţiilor fiscale;
- analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu informaţiile

proprii sau informaţiile din alte surse;
- sancţionarea faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi combaterea abaterilor

de la prevederile legislaţiei fiscale;
În vederea îndeplinirii atribuţiilor inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală procedează la (O.G.R.
92/2003, art 92, alin.3): examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului; verificarea
concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă a contribuabilului;
analiza constatărilor şi solicitarea unor explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabililor sau
împuterniciţi; solicitarea de informaţii de la terţi;stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de
plată;verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile; dispunerea
măsurilor asiguratorii; efectuarea de investigaţii fiscale; aplicarea de sancţiuni.
Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale
(O.G.R. nr 92/2003 , art.95) prin controlul prin sondaj, controlul inopinat şi controlul încrucişat16.
Inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor fiscale născute în ultimii ani pentru care s-au depus
declaraţiile fiscale. Inspecţia fiscală se poate efectua în cadrul perioadei de prescripţie a dreptului de a
stabili obligaţii fiscale în cazurile în care există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor, nu au fost depuse declaraţii fiscale, nu au fost îndeplinite obligaţii de plată a impozitelor
şi taxelor.
Principalele reguli privind realizarea inspecţiei fiscale (O.G.R 92/2003, art.102) sut:
- inspecţia fiscală are în vedere examinarea stărilor de fapt şi a raporturilor juridice care sunt relevante
pentru impunere;
- inspecţia fiscală se efectuează astfel încât să afecteze cât mai putin activitatea curentă a
contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale;
16
Controlul prin sondaj presupune verificarea selectivă a documentelor şi operaţiunilor semnificative în care se
reflectă modul de calcul, evidenţa de plată a obligaţiilor fiscale. Controlul inopinat constă în verificarea faptică şi
documentară a unor obligaţii fiscale, fară anunţarea în prealabil a contribuabilului. Controlul încrucişat se
Page175
individualizează prin faptul ca presupune verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale contribuabililor
în corelaţie cu informaţiile de la alte persoane care au derulat operaţiuni economice cu persoana la care se
exercită controlul fiscal.
- inspecţia fiscală se efectuează o singură data pentru fiecare impozit, taxa, contribuţii si alte sume
datorate bugetului local şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Cu titlul de excepţie,
conducătorul compartimentului de specialitate poate decide reverificarea unei anumite perioade, dacă
de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până data împlinirii termenului de prescripţie apar date
suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care
influenţează rezultatele;
- inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei, ierarhizării,

teritorialităţii şi descentralizării;
- activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi desfăşoară în baza unor programe anuale, trimiestriale
şi lunare stabilite de autorităţile administraţiei publice locale;
- la începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia de

inspecţie, ordinul de serviciu şi să consemneze începerea inspecţiei în registrul de control;
- la finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe propria
răspundere din care să rezulte ca au fost puse la dispoziţie toate documentele si informaţiile solicitate
pentru inspecţie fiscală.
La încheierea inspecţiei fiscale, organul fiscal va prezenta contribuabilului constatările şi consecinţele lor
fiscale, contribuabilul putând să-şi exprime punctul de vedere în scris cu privire la constatările inspecţiei
fiscale. Rezultatul (O.G.R nr 92/2003, art 106) inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris în
care se prezintă constatările din punct de vedere faptic şi legal. În condiţiile în care urma constatărilor
efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale, unele ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni,
inspectorul fiscal sesizează organul de urmărire penală.
Auditul intern se organizează în mod independent, în structura fiecărei instituţii publice, sub forma unui
compartiment specializat, constituit din una sau mai multe persoane, astfel încât personalul de
specialitate angajat în acesta să nu fie implicat în vreun fel în îndeplinirea activităţilor pe care le
auditează.
Auditorul intern trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile în mod obiectiv, independent, cu profesionalism
şi integritate. În realizarea atribuţiilor sale, şeful compartimentului de audit intern sau, după caz,
persoana care exercită atribuţiile de audit intern se subordonează şi raportează direct conducătorului
instituţiei publice.
Page176
Auditul intern se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate de instituţia publică sau care sunt în
responsabilitatea acesteia, inclusiv asupra activităţii instituţiilor subordonate şi asupra utilizării de către
terţi, indiferent de natura juridică a acestora, a fondurilor publice gestionate de aceştia din urmă în baza
unei finanţări realizate de către instituţia publică în cauză sau de către o instituţie subordonată acesteia.
Operaţiunile care fac obiectul auditului intern sunt examinate, de regulă, pe tot parcursul acestora, din
momentul iniţierii până în momentul finalizării executării lor efective.
Compartimentul de audit intern trebuie să exercite următoarele atribuţii (O.G. nr.119/1999 privind
auditul intern şi controlul financiar preventiv, publicată în M. Of. nr. 430/1999):
- certificarea trimestrială şi anuală, însoţită de raport de audit, a bilanţului contabil şi a contului de

execuţie bugetară ale instituţiei publice, prin verificarea legalităţii, realităţii şi exactităţii evidenţelor
contabile şi ale actelor financiare şi de gestiune; certificarea se face înaintea aprobării de către
conducătorul instituţiei publice în cauză a bilanţului contabil şi a contului de execuţie bugetară;
- examinarea legalităţii, regularităţii şi conformităţii operaţiunilor, identificarea erorilor, risipei, gestiunii

defectuoase şi fraudelor şi, pe aceste baze, propunerea de măsuri şi soluţii pentru recuperarea
pagubelor şi sancţionarea celor vinovaţi, după caz;
- supravegherea regularităţii sistemelor de fundamentare a deciziei, planificare, programare, organizare,

coordonare, urmărire şi control al îndeplinirii deciziilor;
- evaluarea economicităţii, eficacităţii şi eficienţei cu care sistemele de conducere şi de execuţie

existente în cadrul instituţiei publice ori la nivelul unui program/proiect finanţat din fonduri publice
utilizează resurse financiare, umane şi materiale pentru îndeplinirea obiectivelor şi obţinerea
rezultatelor stabilite;
- identificarea slăbiciunilor sistemelor de conducere şi de control, precum şi a riscurilor asociate unor

astfel de sisteme, unor programe/proiecte sau unor operaţiuni şi propunerea de măsuri pentru
corectarea acestora şi pentru diminuarea riscurilor, după caz.
La baza desfăşurării activităţii de audit intern stă planul anual de audit intern, aprobat de conducătorul
instituţiei publice.Planul de audit se stabileşte pe baza evaluării riscului asociat diferitelor structuri,
activităţi, programe/proiecte sau operaţiuni, precum şi prin consultare cu instituţiile publice ierarhic
superioare.
Activitatea auditorilor interni se realizează pe bază de ordin de serviciu scris, aprobat de către
conducătorul instituţiei publice şi care prevede în mod explicit scopul, obiectivele şi durata auditului.
Page177
Auditorii interni au acces la toate datele şi informaţiile pe care le consideră relevante pentru scopul şi
obiectivele precizate în ordinul de serviciu, iar personalul de conducere şi personalul de execuţie
implicat în activitatea auditată au obligaţia să ofere documentele solicitate şi tot sprijinul necesar
desfăşurării în bune condiţii a auditului intern.
Constatările auditului intern sunt cuprinse în raportul de audit intern care trebuie să reflecte ordinul de
serviciu primit, modul de desfăşurare a auditului, constatările făcute, concluziile şi recomandările
auditorilor interni, împreună cu întreaga documentaţie care susţine respectivele constatări, concluzii şi
recomandări. De asemenea, odată cu raportul de audit intern trebuie prezentate obligatoriu, şi punctele
de vedere ale persoanelor implicate în activităţile auditate, îndeosebi ale acelora în legătură cu care se
semnalează deficienţe sau care pot fi afectate de măsurile recomandate în raportul de audit intern.
Ori de câte ori efectuarea auditului potrivit ordinului de serviciu presupune utilizarea unor cunoştinţe
de specialitate din alte domenii decât cele cerute prin fişa postului auditorilor interni, şeful
compartimentului de audit intern poate recurge, cu aprobarea conducătorului instituţiei publice căruia
îi raportează, la contractarea externă de servicii de expertiză/consultanţă.
Page178
Bibliografie selectivă
Cărţi, volume şi articole de specialitate
1. Albu, E. (2004), Administraţia ministerială în România, Editura All Beck, Bucureşti,
2. Alexandru, F. (2002), Fiscalitate şi preţuri în economia de piaţă, Editura Economică, Bucureşti,
3. Alexandru, I.; Gilia, C.; Ivanoff, I.-V. (2008), Sisteme politico-administrative europene, ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti,
4. Allen, R., Tommasi, D. (2001), Managing Public Expenditure. A Reference Book for Transition
Countries, OECD,
5. Aronson, R. (1985), Public Finance, McGraw-Hill, New York,
6. Aslan, Th.C. (1905), Finantele Romaniei de la Regulamentul Organic pana astăzi, Bucureşti, Ediţiunea
Academiei Române
7. Bailey, S. (1999), Local Government Economics. Principles And Practice, Palgrave MacMillan, Londra,
8. Bell, M. E.; Ebel, R. D.; Kaiser, K., and Rojchaichainthorn, J. (2006) Measuring Fiscal Decentralization: A
New Perspective. Draft for discussion, The World Bank. September 19,
9. Bercu, A.-M. (2009), Pregatirea profesionala si cariera personanlului din Administratia publica,
Universitara Publishing House, Bucharest, ,
10. Beer-Tόth, K. (2009), Local Financial Autonomy in Theory and Practice. The Impact of Fiscal
Descentralization in Hungary, teză de doctorat sub conducerea ştiinţifică a Bernard Dafflon şi George
Guess, University of Fribourg Switzerland, Fribourg,
11. Berthlemy, H.( 1926), Traite elementaire de droit administratif, Paris, Rousseau,
12. Bilan, I., Rusu, E. (2008), Financing Local Infrastructure Investments In Romania And Other New EU
Member States , în „The Annals of the University of Oradea”, Section Economic Sciences – TOM XVII,
2008, ISSN-1582-5450 (category B+ CNCSIS), pp. 101-106
13. Bingham, R.; Mier, R. (1993), Theories of Local Economic Development, Sage Publications, USA,
14. Bistriceanu, Gh. (2001), Lexicon de finanțe bănci asigurări, Editura Economică, Bucureşti,
15. Blöchliger, H.; King, D. (2005), Fiscal Autonomy of Sub-Central Governments. OECD Network on Fiscal
Relations across Levels of Government Working Paper 2, Organisation for Economic Co-operation and
Development, Paris,
16. Boadway, R. (2001), Inter-Governmental Fiscal Relations: The Facilitator of Fiscal Decentralization.
Constitutional Political Economy,
17. Boloş, M. I. (2006), Bugetul şi contabilitatea comunităţilor locale între starea actuală şi posibilităţi de
modernizare, Editura Economică, Bucureşti,
18. Boschmann, N. (2009), Fiscal Decentralization and Options for Donor Harmonisation, studiu elaborate în
cadrul Development Partners Working Group on Local Governance and Decentralization DPWG-LGD,
Berlin, December
19. Bovaird, T., Löffler, E. (edit.) (2009), Public Management and Governance, Routledge, New York,
20. Brenck, A.; Beckers, T.; Heinrich, M.; Hirschhausen, C. (2005), Public-Private Partnership in new EU
member countries of Central and Eastern Europe: an economic analysis with case studies from the
highway sector, EIB Papers, Volume 10, no. 2,
21. Buchanan, J., Tullock, G. (1995), Calculul consensului. Fundamente logice ale democrației
constituționale, Editura Expert, Bucureşti,
22. Buchanan, J. (1997), Limitele libertății. Între anarhie şi Leviathan, Institutul European, Iaşi,
23. Buiter, W. (1990), Principles of budgetary and financial policy, Harvester Wheatsleaf, Hertfordshire,
24. Cigu, E. (2011) Finanţe publice locale – rolul lor în întărirea autonomiei unităţilor administrativ-teritoriale,
Editura Tehnopress, Iaşi,
25. Clark, G. L. (1984), A Theory of Local Autonomy. Annals of the Association of American Geographers ,
26. Condor, I.; Stancu, R. (2002, Drept financiar şi fiscal român , Editura Fundaţiei România de Mâine,
27. Constantin L., D. (2000), Introducere în teoria şi practica dezvoltării regionale, Editura Economică,
Bucureşti,
28. Corduneanu, C. (1998), Sistemul fiscal în ştiința finanțelor, Editura Codecs, Bucureşti,
29. Cosma, D.; Lubăneţ, A. (1998), Buget şi trezorerie publică, Ed. Augusta, Timişoara,
30. Crai, E., Grigoraş, V., ş.a. (2009), România – o evaluare rapidă a impactului crizei economice asupra
sărăciei, notă comună a UNICEF şi a Băncii Mondiale,
31. Cullins, J., Jones, P. (1998), Public finance and public choice, Oxford, University Press, New York,
Page179
32. Dafflon, B. (2002), Local Public Finance in Europe: Balancing the Budget and Controlling Debt, Edwarrd
Elgar Publishing Limited, UK,
33. Dafflon, B.; Perritaz, S. (2000), L’influence de la taille des communes sur leur degré d’autonomie
budgétaire : présentation d’une méthode d’analyse et application aux communes fribourgeoises. Working
Paper 336, Faculty of Economics and Social Sciences, University of Fribourg,
34. Dascălu, E.-D. (2006), Sistemul bugetar în România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
35. Davey, K. (2002), Decentralization in CEE Countries: Obstacles and Opportunities. In PÉTERI,
36. Diamond, J. (2006), Budget System Reform in Emerging Economies: The Challenges and The Reform
Agenda, International Monetary Fund, Washington,
37. Delaunay, B. (2007), „Chronique de l’administration”, în Revue français d’administration publique,
École Nationale D’Administration. CERA, nr. 121-122, Strassbourg,
38. Defilippis, J. (1999), Alternatives to ’New Urban Politics’: Finding Locality and Autonomy in Local Economic
Development, în Political Geography 18(8),
39. Deleanu, I. (2002), Instituții şi proceduri constituționale. Tratat., Editura Servo-Sat, Arad,
40. Derycke, P.-H. (1994), „Les théories du fédéralisme fiscale, Hier et aujourd’hui”, în Deschamps,
Robert, ş.a., Finances publiques régionales et fédéralisme fiscal, Presses universitaires de Namur,
Namur,
41. Dissescu, C.G. (1891), Cursul de drept public român, vol. III, Dreptul administrativ, Stabilimentul Grafic I.V.
Socec, Bucureşti,
42. Dobrescu, R.; Ghete, G.; Parlagi, A. (1999), Surse de venituri ale bugetelor locale, Editura Economică,
Bucureşti,
43. Duverger, M. (1978), Finances publiques, Presses Universitaires de France, Paris,
44. Ebel, R. D.; Yilmaz, S. (2002), On the Measurement and Impact of Fiscal Decentralization. Policy Research
Working Paper 2809, The World Bank, Washington D. C.,
45. Filip, Gh.; Onofrei, M. (2001), Politici financiare, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
46. Filip, Gh. (coord.), (2002), Integrarea politicilor financiar-monetare în strategiile de dezvoltare durabilă,
Editura Junimea, Iaşi,
47. Filip, Gh. (2010), Finanţe publice, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,
48. Filip, Gh., Zugravu, B. (2010), Finanţe, suport de curs, anul II, profil Ştiinţe economice, învăţământ de zi,
anul universitar 2010-2011
49. Filitti, Ion C. (1935), Consideraţiuni despre vechea organizare fiscală a Principatelor Române până la
Regulamentul Organic, în Analele economice nr.1-3/an.VIII, Ianuarie,
50. Friedman, M. (1995), Politique monetaire ou politique fiscale, Editura Enciclopedică, Colecția BNR,
Bucureşti,
51. Gaston, J. (1936),Cours de finances publiques, 1935-1936, Paris, Librairie Générale de Droit & de
Jurisprudence,
52. Galbraith, J. K. (1982), Ştiința economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti,
53. Gérard, M. (2001), “Fiscal Federalism in Belgium”, Conference on Fiscal Imbalance, Quebec,
54. Gide, C., Rist, C. (1926), Istoria doctrinelor economice de la fiziocrați până azi, Editura Casei
Şcoalelor, Bucureşti,
55. Giddens, A. (2001), A treia cale, Editura Polirom, Iaşi,
56. Gilbert, G. (1999), L’autonomie financière des collectivités locales est-elle en question ? In CAISSE DES
DÉPÔTS,
57. Ghinea, A., ş.a. (2004), Bond Issues and Bank Loans: New Mechanisms to Support Local Development in
Romania, în Swianiewicz, P., Local Government Borrowing: Risk and Rewards, Open Society Institute,
Budapest, Hungary,
58. Ghinea, D. (2002), Enciclopedia geografică a României, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura
Enciclopedică, Bucureşti,
59. Gliga, I. (1998), Drept financiar, Editura Humanitas, Bucureşti,
60. Gruber, J. (2007), Public Finance and Public Policy, Worth Publishers, New York,
61. Guengant, A. and Uhaldeborde, J.-M., Économie et finances locales. In Annuaire 2003 des collectivités
locales,. Éditions CNRS, Paris. 2003
62. Gurr, T. R.; King, D. S. (1987), The State and the City. MacMillan Education, Houndmills,
63. Guţan, M. (2005), Istoria administraţiei publice locale în statul român modern, Editura All Beck,
Bucureşti,
64. Hayek, Friedrich A. (1993), Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti,
65. Hallerberg, M. (2004), Domestic Budgets in A United Europe - Fiscal Governance from The End of
Bretton Woods to EMU, Cornell University Press, New York,
Page180
66. Hallerberg, M., ş.a. (2007), The Design of Fiscal Rules and Forms of Governance in European Union
Countries, European Journal of Political Economy, nr. 23,
67. Hansen, A. H. (1951), Business Cycles and National Income, Editor W.W. Norton, New York,
68. Haschke, D., Local Government Administration in Germany pe

www.iuscomp.org/gla/literature/localgov.htm
69. Hauriou, M. (1927), Precis de droit administratif et de droit public, Paris, Siery,
70. Herbert, A. S. (2003), Adminstraţie publică, Editura Cartier, Bucureşti,
71. Hinţea, C. E., ‚Reform and Management in Romania. Strategy and structural change’, (2011), Review of
Research and Social Intervention, vol. 34, pp. 177-196, http://www.rcis.ro/.
72. Hoanță, N. (2000), Economie şi finanțe publice, Editura Polirom, Iaşi,
73. Honadle Walter, B.; Costa M., J.; Cigler A., B. (2004), Fiscal Health for Local Governmant. An
Introduction to Concepts, Practical Analysis, and Strategies, Elsevier Academic Press,
74. Hong Vo, D., „Measuring Fiscal Decentralisation – An Entropic Approach”, http://ideas.repec.org/
75. Hoorens, Dominique (coord.), (2004), Local finance, Dexia Editions, Paris,
76. Hoorens, D., Chatrie, I. (2007), „Les évolutions institutionelles et financières du secteur public
territorial europeén entre 2000 et 2005”, în Revue français d’administration publique, École
Nationale D’Administration. CERA, nr. 121-122, Strassbourg,
77. Horváth, M. T. (2000), Directions and Differences of Local Changes. In M. T. HORVÁTH (ed.),
Decentralization: Experiments and Reforms, pp. 22–60. OSI/LGI, Budapest,
78. Iordan, N. (2003), Managementul serviciilor publice locale, Editura All Beck, Bucureşti,
79. Iorgovan, A. (1994), Drept administrative, Editura Atlas Lex, Bucureşti, , vol. I
80. Jemna, V.-D.; Rusu, E. (2008), Analiza eficienţei relaţiei Finanţe publice locale - Sistem bancar, Editura
Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi,
81. Jones, G.W.; Stewart, J. D. (1981), Why the Council Hatchet Job is so Unfair. In J. D. Stewart, G.W. Jones,
R. Greenwood, and J.W. Raine (eds), In Defence of Local Government. Institute of Local Government
Studies, Birmingham,
82. Jossa, E.; Semo, I. (1990), Les Finances Locales: La decentralization inacheve, Paris, LaDocumentation
Française,
83. Joumard, I. (2002), Tax Systems in European Union Countries, OECD Economic Studies, nr. 34,
www.oecd.org
84. Keynes, J. M. (1982), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiințifică
şi Enciclopedică, Bucureşti,
85. Kiriţescu, C.C. (1982), Monedă. Mică Enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
86. King, D. (1984), Fiscal Tiers: The Economics of Multi-Level Government. George Allen & Unwin, London,
87. Kornai, J., „The soft budget constraint syndrome and the global financial crisis. Some warnings from an
East European economist”, http://www.colbud.hu/
88. Kristensen, J. K., ş.a. (2002), “Outcome focused Management and Budgeting”, OECD Journal on
Budgeting 1(4), www.oecd.org
89. Labie, F. (1995), Finances locales, Dalloz, Paris,
90. Laffer, A. B. (1986), The Ellipse: An Explication of the Laffer Curve in a Two-Factor Model, The Financial
Analyst's Guide to Fiscal Policy, New York: Greenwood Press,
91. Lalumière, P. (1970), Les Finances Publiques, Editura Librairie Armand Colin, Paris,
92. Lapidoth, R. (1997), Autonomy, Flexible solutions to ethnic conflicts, United States Institute of Peace
Press, Washington, D.C.,
93. Laubadère, A. (1973), Traité de droit administratif, 6e éditin, I.G.D.J., Paris, , vol. I
94. Laubordere, A.; Venezia, J. C.; Gaudement, Y. (1988); Manuel de droit administratif, Paris,
95. Laubach, T. (2005), „Fiscal Relations Across Levels of Government in the United States”, în OECD
Working Papers, Nr. 462, p. 11, www.oecd.org
96. Lazăr, S., Oprea, F. (2008), „The Flat Tax Impact. The Romanian Case”, CD of the VI International
Scientific Conference - Management, Economics and Business Development in the New European
Conditions, Brno University,
97. Lăcătuş, C.M., Văduva, F. (2009), Obligaţiunile municipale - o provocare pentru finanţele publice locale
şi pentru investitori. Cazul României, în “Economie teoretică şi aplicată. Supliment”, pp. 166-173
98. Leon, G. (1930), Elemente de ştiință financiară, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
99. Leon N., G. (1925), Elemente de ştiinţă financiară, vol. I, Cluj, „Cartea Românească” S.A.,
100. Lynch, T., Berman, E. (2008), Government Budget Forecasting, Theory and Practice, Auerbach
Publications,
101. Madgearu, V. (1935), Drumul echilibrului financiar. Probleme actuale ale economiei româneşti,
Bucureşti,
Page181
102. Malberg, C. (1920), Contribution a la theorie generale de l’etat specialment d’apres les donnes fournies
par le Droit constitutionnel francais, vol.1, Paris, Siery,
103. Malizia, R., Tassa, E. (2004), „Administrative Decentralization Versus Fiscal Federalism”,,
www.intertic.org
104. Manda, C., Manda, C. (2008), Dreptul colectivităților locale, Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti,
105. Manolescu, Gh. (1997), Buget - abordare economică şi financiară, Editura Economică, Bucureşti,
106. Mayer, H. L. (1980), Suplly-Side Effects of Economic Policy, Washington University (Saint Louis, Mo.).
Center for the Study of American Business., Federal Reserve Bank of St. Louis, 24-25 October,
107. Marcou, G. (2002), Regionalization for Development and Accession to the European Union: A
Comparative Perspective (Hungary, Lithuania, Poland, Slovakia, Ukraine), Open Society Institute, Local
Government and Public Reform Initiative, Budapest, Hungary,
108. Martin, A. (2012), Main factors and implications of policies implemented in Romania in the context of
the current global crisis, Elsevier’s Procedia Social and Behavioral Sciences, Volum 58, pp. 454–463 -
http://dx.doi.org/10.1016/j.sbspro.2012.09.1022, http://ac.els-cdn.com/S1877042812044849/1-s2.0-
S1877042812044849-main.pdf?_tid=526a2c58-37e4-11e2-97b4-
109. McLure, C.; Vazquez-Martinez, G., The Assignment of Revenues and Expenditures in Intergovernmental
Fiscal Relations, www.worlbank.org/decentralization
110. Meloche, J.-Ph.; Vaillancourt, F., şi Yilmaz, S. (2004), Decentralization or Fiscal Autonomy? What Does
Really Matter? Effects on Growth and Public Sector Size in European Transition Countries. Policy
Research Working Paper 3254, The World Bank, Washington D. C.,
111. Michaelsen, J. (2000), Die materiellen Kriterien zur Bestimmung der Schuldendienstgrenze
gemeindlicher Haushalte, Frankfurt/M a.o.,
112. Moraru, M. (2005), Bugetul general consolidat, Editura Mirton, Timişoara,
113. Moşteanu, Tatiana, ş.a., Economia sectorului public, Ediția a II-a, Editura Universitară,
Bucureşti, 2005
114. Moşteanu, T.; Lăcătuş, C. M. (2009), Descentralizarea finanţelor publice locale în România, Conferinţa
Internaţională “Finanţele şi stabilitatea economic în contextual crizei financiare” organizată de ASE-Fac.
FABBv Bucureşti, Univ. de Vest – FEAA Timişoara, decembrie, SIF-Banat Crişana, p. 13-19
115. Moşteanu, T. (coord.), (2008), Buget şi trezorerie publică, Editura Universitară, Bucureşti,
116. Moşteanu, T.; Lăcătuş, C. M. (2006), Obligaţiunile municipale – cauză şi efect ale creşterii
descentralizării financiare locale. Cazul României, în “Economie Teoretică şi Aplicată”, Asociaţia
Generală a Economiştilor din România – AGER, vol. 9,
117. Moşteanu, T. (2005), Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti,
118. Moşteanu, T. (2004), Buget şi trezorerie publică, Editura Universitară, Bucureşti,
119. Moşteanu, T.; Stroe, R.; Alexandru, F., ş.a. (2003), Politici fiscale şi bugetare pentru reformarea
economiei şi relansarea creşterii economice, Editura Economică, Bucureşti,
120. Mussel, M. (2008), Understanding Government Budgets, Routledge, London,
121. Musgrave, R., Musgrave, P. (1989), Public finance in Theory and Practice, McGraw Hill Book Company,
5th edition,
122. Musgrave, R., Peacock, A. (1958), Classics in the Theory of Public Finance, MacMillan,
123. Musgrave, R. (1996), „The Role of the State in Fiscal Theory”, in International Tax and Public
Finance, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht,
124. Musgrave, R. A., and Musgrave, P. B. (1984), Public Finance in Theory and Practice, 4th ed., McGraw-
Hill, New York,
125. Musgrave, R. (1961), The Theory of Public Finance, McGraw-Hill,
126. Negulescu, P.; Boilă, R.; Alexianu, G. (1930), Codul administrativ adnotat, Bucureşti,
127. Nemec, J., Wright, G. (coord.), (2000), Finanțe publice - Teorie şi practică în tranziția central-
europeană, Editura Ars Longa, Bucureşti,
128. Nibbering, J.W.; Swart, R. (2009), Giving local government a more central place in development. An
examination of donor support for decentralisation, studiu elaborate în cadrul Development Partners
Working Group on Local Governance and Decentralization DPWG-LGD,
129. Nizard, L. (1973), Administraţie şi societate: planificare şi reglare birocratică, Revue française de scienc
politique, vol. XXIII, nr. 2, aprilie
130. Núria, B., Durán, J., (editors), (2008), Fiscal Federalism and Political Decentralization, Edward
Elgar, Cheltenham,
131. Oates,W. E. (1972), Fiscal Federalism. Harcourt Brace Jovanovich, New York,
132. Oates,W. E. (1999) An Essay on Fiscal Federalism. Journal of Economic Literature 37(3): 1131, URL
Page182
http://www.jstor.org/stable/2564874
133. Oates, Wallace, E. (2004), „An Essay on Fiscal Federalism”, în Baimbridge, Mark, Whyman, Philip,
Fiscal Federalism and European Economic Integration, Routledge, London, pp. 13-47
134. Oates, W. (2002), „Fiscal Federalism and European Union: Some Reflections”, Societa Italiana di
Economia Publica, http://www.unipv.it
135. Oates, W. (2007), On the Theory and Practice of Fiscal Decentralization, CREI Working Papers, Roma,
136. Oberdoff, H. (1993), Les Constitutions de l’Europe de Douze, Collection retour aux, textes, Paris,
137. Oberreuter , H. (1985), Autonomie, în Staatslexikon, vol.1, Freiburg, Basel,, Verlag Herder,
138. Onofrei, M. (2007), Administraţie publică. Fundamente ştiinţifice şi bune practici, Editura Universităţii
„Al I. Cuza”, Iaşi,
139. Onofrei, M., Oprea, F. (2008), „Dimensiunea financiară a dezvoltării capacității administrative în
România în perioada postaderare”, în vol. The Impact of the Romania’s Accesion to the European
Union on the Public Administration, Editura ASE Bucureşti, pp.128-135
140. Onofrei, M. (2007), Administrație publică. Fundamente ştiințifice şi bune practici, Editura Univ. „Al. I.
Cuza”, Iaşi,
141. Oprea, F. (2010), Managementul financiar al colectivităţilor locale, suport de curs master 2010, UAIC,
FEAA,
142. Oprea, F., Cigu, E. (2013), Finanţe publice locale, Editura C.H. Beck, Bucureşti
143. Oprea, F. (2010), Sistemul bugetar public şi interrelaţiile dintre componentele sale, teza de doctorat
susţinută la Universitatea „Al. I. Cuza”, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Iaşi
144. Oprea, F. (2011), Sisteme bugetare publice. Teorie si practica , București, Editura Economica,
145. Oprea, F., Lazăr, S. (2008), „Local Financial Autonomy In Romania: Challenges And Options For Reform”
CD of the VI International Scientific Conference, Brno University, Faculty of Business and Management,
Brno,
146. Oprea, F., Martin, A. (2003), „Impactul integrării europene asupra finanțării cheltuielilor publice în
România”, în volumul Adaptarea mecanismelor financiar-bancare la cerințele integrării României în
Uniunea Europeană, (coord. Gh. Filip), pp. 282-289, Editura Junimea, Iaşi,
147. Oprea, F., Martin, A. (2005), „Probleme ale armonizării politicii impozitelor din perspectiva
integrării României în Uniunea Europeană”, în volumul România şi problemele integrării europene
(coord. Gabriel Ştefura), vol. I, „Finanțe. Monedă. Bănci”, pp. 79-88, Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi,
148. Oprea, F., Lazăr, S. (2008), „Intergovernmental Fiscal Relations And Local Financial Autonomy In
Romania”, în Analele Universității din Oradea, Seria Ştiințe Economice, Oradea, ISSN 1582-5450,
149. Oprea, Florin (2009), Drept constituțional. Partea general, Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi,
150. Oprea, F. şi Bilan, I., ‘The Legal Indebtedness Capacity of Romanian Local Governments – Theoretical
and Empirical Evidences‘, în Analele Universităţii Oradea, Oradea, 2011, pp. 316-322.
151. Oprea, F. (2005), „Modele alternative pentru echilibrarea bugetelor locale”, în volumul Modelarea
activităţilor financiare în contextul societăţii informaţionale, Editura Performantica, Iaşi
152. Orsoni, G. (coord.) (2007), Les finances publiques en Europe, Economica, Paris,
153. Owens, J.; Norregaard, J. (1991), The Role of Lower Levels of Government: The Experience of Selected
OECD Countries. In J. Owens and G. Panella (eds), Local Government: An International Perspective, pp.
3–54. North Holland, Amsterdam,
154. Petrişor, M.-B. (2012), Cheltuielile publice. Fundamente, evoluţii, impact, Iaşi: Editura Tehnopress,
155. Peters, G. B., Pierre, J. (editors) (2007), Handbook of Public Administration, Sage Publications,
London,
156. Popa, E. (2000), Corelarea principiului autonomiei locale cu alte principii de drept, Ed. Servo-Sat, Arad,
157. Popescu, D. (1994), Istoria gândirii economice din antichitate până la începutul sec. al XIX-lea, Editura
Continent, Sibiu,
158. Popeangă, G. (2002), Managementul finanţelor publice locale, Ed. Expert, Bucureşti,
159. Popescu, C.-L. (1999), Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All Beck, Bucureşti,
160. Popescu, L. G. (2006), Administraţie şi poltici publice, Editura Economică, Bucureşti,
161. Pratchett, L. (2004), Local Autonomy, Local Democracy and the ’New Localism’. În Political Studies 52(2)
162. Price, V., Garello, J. (2003), „Index of Fiscal Decentralisation – Methodology and Findings”, în
Journal des Economistes et des Etudes Humaines, nr. 4,
163. Profiroiu, A. (2007), Ştiinţa administrativă, Editura Economică, Bucureşti,
164. Profiroiu, A., ş.a. (1998), Dezvoltarea economică locală, Editura Economică, Bucureşti,
165. Rubin, I. (2006), The Politics of Public Budgeting: Getting and Spending, Borrowing and Balancing,
5th Edition, CQ Press, Wasghinton,
166. Rarincescu, C. (1936), Contenciosul administrativ român, Editura Universală Alcalay &Co, Bucureşti,
167. Răducanu, I. (1939), Curs de ştiinţă şi legislaţie financiară, Academia de Înalte Studii Comerciale şi
Page183
Industriale, Bucureşti,
168. Reeve, J., Herring, H. (1986), „An examination of nonrated municipal bonds”, Journal of Economics and
Business, vol. 38, Issue 1, , pp. 65-76;
169. Robinson, J. (1934), Kommentar der Konvention űber das Memelgebiet vom 8 Mai 1924, vol. 1, Kaunas,
Lithuania: Verlag “Spaudos Fondas”
170. Rusu, E. (2006), Structura bugetului local în România comparativ cu statele membre ale Uniunii
Europene, în volumul Efecte economico-sociale ale aderarii României la Uniunea Europeana, Ed.
Sedcom Libris, Iaşi, , p. 529-537
171. Rusu, E. (2007), The Incidence of the Local Public Incomes upon Local Autonomy in Romania, în revista
Economia XXI, Anul V, nr.2 (16), Trim.II, , ISSN 1584-1170, p. 76-79
172. Rusu, E. (2007), Autonomia financiară a administraţiei publice locale în România, ca stat membru al
Uniunii Europene, în volumul “Economia instituţională – o provocare pentru universitatea
românească”, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, , ISSN: 0379-7864, p. 381-390
173. Rusu, E. (2008), Comparative Analysis of Local Financial Autonomy in the European Union Countries, în
The Annals of the "Stefan cel Mare" University Suceava, Fascicle of The Faculty of Economics and Public
Administration, nr. 1/2008, ISSN 1582-6554, pp. 224-230, articol indexat în baze de date internaţionale:
http://econpapers.repec.org/scripts/search.asp?ft=elena+rusu
174. Rusu, E. (2008), The Strenghtening Of Romanian Local Financial Autonomy’s Level In The Eu Context, în
„The Annals of the University of Oradea”, Section Economic Sciences – TOM XVII, ISSN-1582-5450
(category B+ CNCSIS), pp. 529-533
175. Samuelson, P. A. (1954), The Pure Theory of Public Expenditure, publicată în The Review of Economics
and Statistics, Vol. 36, No. 4. (Nov., 1954), pp. 387-389, URL: http://links.jstor.org/sici?sici=0034-
6535%28195411%2936%3A4%3C387%3ATPTOPE%3E2.0.CO%3B2-A
176. Samuleson, P. A. (1977), L’économique, vol. I, Armand Colin, Paris,
177. Samuleson, P., Nordhaus, W. (2000), Economie politică, Editura Teora, Bucureşti,
178. Sandu, D. (1996), Sociologia Tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Editura Staff, Bucureşti,
179. Sierra, K. (2005), Financer les infrastructures urbaines, en « Villes en développement », no. 69
septembre
180. Shafritz, J. M. (1993), Dictionary of American Government and Politics, HarperCollins Publishers,
181. Shah, A. (2007), (editor), Intergovernmental Fiscal Transfers – Theory and Practice, World Bank,
Washington,
182. Shah, A. (2007), (editor), Local Public Financial Management, World Bank, Washington, 2007
183. Shah, A. (2007), (editor), Budgeting and Budgetary Institution, World Bank, Washington, 2007
184. Shah, A. (2007), (editor), Local Budgeting, World Bank, Washington, 2007
185. Spoffor, T., Ioniță, S. (2002), Descentralizarea fiscală în România. Politici de reformă şi strategii pe
termen mediu, LGA, Bucureşti,
186. Stan, I.N. (1933), Finanţele locale în centrul economiei publice, Bucureşti,
187. Stan, I.N. (1944), Activitatea economică a autorităţilor locale din România, în: Contribuţii la
cunoaşterea economiei româneşti, Bucureşti, 1944
188. Stilmann, Richard J. (2005), Public Administration – Concept and Cases, Houghton Mifflin
Company, New York,
189. Stoica, O., Martos, L. P., (coord.), Oprea, F.(2009), Politici ale Uniunii Europene, Editura
Universității „Al. I. Cuza” Iaşi,
190. Strauch, R., Hagen, J. (editors) (2000), Institutions, Politics, and Fiscal Policy. ZEI Studies in European
Economics and Law, Vol. 2, Kluwer Academic, Boston,
191. Sută, S. (1996), Doctrine economice. O privire panoramică, Editura Eficient, Bucureşti,
192. Swianniewicz, P. (2004), Local Government Borrowing: Risk and Rewards – A Report on Central and
Eastern Europe, Open Society Institute Publisher, Budapest, Hungary,
193. Şoşdean, A., ş.a. (2002), Bugetul local – Abordare teoretică şi metodologică, Editura Mirton
Timişoara,
194. Ştefura, G. (2010), Proces bugetar public, Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi,
195. Talpoş, I. (1995), Finanțele României, Editura Sedona, Timişoara,
196. Tanzi, V. (1996), Fiscal Federalism and Decentralization: A Review of Some Efficiency and
Macroeconomic Aspects. In AnnualWorld Bank Conference on Development Economics 1995,
TheWorld Bank,Washington D. C.,
197. Tarangul, E.D. (1940), Descentralizarea administrativă în statele totalitare şi autoritare, în cadrul
capitolului intitulat Principii generale de organizare administrativă, extras din Arhiva de drept public,
Tipografia Alexandru A. Ţerek, Iaşi,
198. Taşnadi, A., Doltu, C. (1996), Monetarismul. Teorie şi politici economice, Editura Economică, Bucureşți,
Page184
199. Tătaru, A.G. (1968), Concepţia lui Ion Ionescu de la Brad privind finanţele statului, în Revista „Finanţe şi
credit”, nr. 6
200. Tiebout, C. (1956), A Pure Theory of Local Expenditures, The Journal of Political Economy, Vol. 64, No. 5,
pp. 416-424, Editura The University of Chicago Press Stable, October 1956, URL:
http://web.usal.es/~emmam/Docencia/Modelizacion/papers/Otros/Tiebout%20(Jai me).pdf
201. Tresch, R. (2008), Public Sector Economics, Palgrave MacMillan, New York,
202. Vâşcu-Barbu, T. (1997), Bugetul statului şi agenții economici, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,
203. Văcărel, I., (coord.) (2004), Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
204. Văcărel, I., (2001), Politici fiscale şi bugetare în România. 1990-2000, Editura Expert, Bucureşti,
205. Voinea, Gh. (2008), Finanţe locale, Editura Junimea, Iaşi,
206. Voinea, Gh.; Rusu, E. (2008), Finanţele publice locale în ţările UE – abordări comparative, Editura
Tribuna Economică, Bucureşti,
207. Voinea, Gh. (coord.), (2008), Guvernare în noile ţări membre ale Uniunii Europene, Reguli şi strategii,
Editura Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi,
208. Wagner, A. (1909), Traité de la science des finances, Paris, V. Giard & E. Brière,
209. Wollmann, H. (2008), Decentralisation and Territorial Local Government Reforms between Local
Democracy and Operational Efficiency – Some Comparative Observations and Conclusions in the
European context, în Balancing Democracy, Identity and Efficiency. Changes in local and regional
structure in Europe, studiu realizat de către CCRE/CEMR în colaborare cu Administraţia publică locală şi
regională din Danemarca,
210. ***Absorbţia fondurilor structurale în România, document elaborat de Institutul de Politici Publice,
România, 2006, pag. 54, după Cadrul Strategic Naţional de Referinţă, România 2007-2013
211. ***A Handbook on Finance at Local and Regional Level, A set of Council of Europe legal instruments,
with an introduction by Kenneth Davey, Professor Emeritus, School of Public Policy, University of
Birmingham, CDLR Handbooks / 24 August 2009
212. *** Borrowing by local and regional authorities, Report by Steering Committee on Local and Regional
Democracy (CDLR), nr. 47
213. *** Budgetary Procedures and Budget Management at Local Authority Level, Report by Steering
Committee on Local and Regional Democracy (CDLR) prepared with the collaboration of Mr. Jean-
François, Council of Europe, 27-29 May, 2002
214. ***Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România, Guvernul României şi Comisia Europeană,
Bucureşti, 1997
215. ***Considerente privind procesul de descentralizare în România. Reforma administrativ-teritorialã,
studiu realizat de Institutul de Politici Publice, Bucureşti, 2008, pe www.ipp.ro
216. *** Data on Decentralization and Local Regional Economics. Electronic database and user guide, The
World Bank, 2007, pe http://www1.worldbank.org/publicsector/decentralization/data.htm
217. *** DEX-Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996
218. ***Effect on the financial autonomy of local and regional authorities resulting from the limits set at
european level on national public debt, Report by the Steering Committee on Local and Regional
Democracy (CDLR), no. 71, prepared with the collaboration of Laura Castellucci, Council of Europe
Publishing
219. ***E.U. sub-national governments: 2008 key figures, studiu realizat de către Council of European
Municipalities and Regions (CCRE/CEMR), 2009/2010 edition
220. ***European Charter on Local and Regional Services of General Interest, studiu realizat de către Council
of European Municipalities and Regions (CCRE/CEMR), martie 2009, pe
http://www.ccre.org/publications_en.htm
221. ***L'autonomie des collectivités territoriales en Europe : une source potentielle de conflits / EUROPA ;
textes réunis par Hélène Pauliat ; [textes de Nadine Poulet, Joël Andriantsimbazovina, Yves Cousquer ...
et al.], Limoges : PULIM. Presses universitaires de Limoges, 2004
222. ***Limitations of local taxation, financial equalisation and methods for calculating general grants,
Report by the Steering Committee on Local and Regional Democracy (CDLR), No. 65, prepared with the
collaboration of Mr Jørgen Lotz , Council of Europe Publishing
223. ***Politica de echilibrare a bugetelor locale în România, Institutul pentru Politici Publice, februarie
2005, pe www.ipp.ro
224. *** Regionalisation and its effects on local self-goverment, Report by the Steering Committee on Local
and Regional Authorities (CDLR) no. 64, prepared with the collaboration of Professor Gérard Marcou,
1998
Page185
225. ***Structure And Operation Of Local And Regional Democracy. Denmark, Report prepared in co-
operation with the Ministry of Social Welfare, adopted by the European Committee on Local and
Regional Democracy on 29 November 2008, Council of Europe, Strasbourg
226. ****Sub-national public finance in the EU , DEXIA, pe www.dexia-clf.fr , 2009

227. *** The Economic and Financial Crisis. Impact on local and regional authorities, Council of European
Municipalities and Regions, March 2009
Reviste de specialitate, colecţii, rapoarte

1. Anuarul statistic al României 2000 – 2009
2. Economie Teoretică şi Aplicată - AGER
3. European Regional and Urban Statistics Reference Guide, Eurostat Publisher, 2009
4. Ministerul Finanţelor. Buletine lunare
5. OECD Journal of Budgeting, www.oecd.org
6. Revista de Administraţie publică
7. Revista Tribuna Economică
8. Transylvanian Review of Administrative Sciences
Legislaţie
1. Legea 227/2015 privind Codul fiscal, publicat în Monitorul Oficial 688 din 10.09.2015
2. Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15
octombrie 1985, publicată în Monitorul Oficial nr. 331 din 26/11/1997
3. Legea nr. 213 din 17/11/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în
Monitorul Oficial, nr. 448 din 24/11/1998
4. Legea nr. 94 din 8/09/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, publicată în Monitorul
Oficial nr.224 din 9/09/1992, republicată în Monitorul Oficial nr. 116 din 16/03/2000
5. Lege nr. 215 din 23/04/2001 privind administraţia publică locală, publicată în Monitorul Oficial, nr. 204
din 23/04/2001, modificată şi completată prin Lege nr. 286 din 06/07/2006, publicată în Monitorul
Oficial, nr. 621 din 18/07/2006
6. Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 767 din
31/10/2003
7. Legea nr. 315 din 28/06/2004 privind dezvoltarea regională în România, publicată în Monitorul Oficial, nr.
577 din 29/06/2004
8. Legea cadru a descentralizării nr. 195 din 22/05/2006, publicată în Monitorul Oficial, nr. 453 din
25/05/2006
9. Lege nr. 337 din 17/07/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind
atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii, publicat în Monitorul Oficial nr. 625 din 20/07/2006
10. Legea finanţelor publice locale nr. 273 din 29/06/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 618 din
18/07/2006
11. Lege nr. 161/19.04.2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în
Monitorul Oficial nr.279 din 21 aprilie 2003
12. Lege nr. 291/15.05.2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 24/30.01.2002 privind încasarea
prin mijloace electronice a impozitelor şi taxelor locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 346 din 24
aprilie 2002
13. Legii nr. 273/29.06.2006 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 618
din 18/07/2006
14. Legea nr. 292/29.12.2011 privind asistența socială, în M. Of. nr. 905/20.12.2011
15. Legea 350 din 2 decembrie 2005 (Legea 350/2005) privind regimul finantarilor nerambursabile din
fonduri publice alocate pentru activitati nonprofit de interes general, Publicat in Monitorul Oficial 1128
din 14 decembrie 2005
16. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv
17. Legile bugetare anuale
18. O.U.G. nr. 45 din 05/06/2003 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial, nr. 431 din
19/06/2003
19. O.U.G. nr. 123 din 24/11/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal,
publicată în Monitorul Oficial, nr. 1154 din 07/12/2004
Page186

21. Ordonanţa nr. 83 din 19/08/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul
fiscal, publicată în Monitorul Oficial, nr.793 din 27/08/2004
23. O.U.G. nr. 165 din 24/11/2004 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial, nr. 1100 din 06/12/2005
24. O.U.G. nr. 34 din 19/04/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de
concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicat în M. Of., nr. 418 din
15/05/2006
25. O.U.G. nr. 56 din 25/06/2004 privind crearea statutului special al funcţionarului public denumit manager
public, publicat în Monitorul Oficial, nr. 590 din 01/07/2004
26. O.U.G. nr. 6 din 10/02/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
56/2004 privind crearea statutului special al funcţionarului public denumit manager public, publicat în
Monitorul Oficial, nr. 149 din 18/02/2005
27. O.U.G. nr. 19 din 7/03/2009 privind unele măsuri în domeniul legislaţiei referitoare la achiziţiile publice
28. O.U.G. nr. 63 din 30/06/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele
publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, publicată Monitorul Oficial nr. 450 din
2/07/ 2010
29. O.U.G. nr.47 din 01.09.2012 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi reglementarea
unor măsuri fiscal-bugetare, publicat în Monitorul Oficial nr. 635 din 06 septembrie 2012
30. O.U.G. nr. 34 din 19/04/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de
concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 337/2006 în M. Of. 625/20.07.2006, cu modificările şi completările ulterioare;
31. O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial, nr. 863 din
26/09/2005
32. O.G. nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, în Monitorul Oficial nr.430 din
1/08/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr.84/2003, cu modificările şi completările ulterioare
33. H.G. nr. 1660 din 22/11/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor referitoare la
atribuirea contractelor de achiziţie publică prin mijloace electronice din O.U.G. nr. 34/2006 modificată şi
completată prin H.G. nr. 198/2007;
34. H.G. nr. 181/28.02.2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind implementarea Sistemului
electronic de încasare a impozitelor şi taxelor locale, publicată în Monitorul Oficial, nr. 158 din
05/03/2002
35. H.G. nr. 525/30.05.2007 privind organizarea şi funcţionarea ANRMAP;
36. H.G. nr. 71/2007 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii din O.U.G. nr.
34/2006;
37. HG nr. 956 din 19 august 2009 privind nivelurile pentru valorile impozabile, impozitele si taxele locale si
alte taxe asimilate acestora, precum si amenzile aplicabile incepand cu anul fiscal 2010, publicată în
Monitorul Oficial nr. 633 din 24 septembrie 2009
38. Ordin nr. 113 din 11/04/2008 pentru aprobarea Regulamentului privind supravegherea modului de
atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii;
39. Normele metodologice nr. 5318/1992 privind organizarea şi funcţionarea trezoreriei finanţelor publice
40. Decizia nr. 339 din 05/12/2008 privind cadrul general al operării şi utilizării sistemului "Ghişeul virtual de
plăţi"
41. Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31.03.2004 privind coordonarea
procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii;
42. Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31.03.2004 de coordonare a
procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii în sectoarele apei, energiei, transporturilor şi
serviciilor poştale;
43. Regulamentul (CE) NR. 1564/2005 al Comisiei din 7.09.2005 de stabilire a formularelor standard pentru
publicarea anunţurilor în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice în
conformitate cu Directivele 2004/17/CE şi 2004/18/CE ale Parlamentului European şi Consiliului;
44. Regulamentul (CE) NR. 2083/2005 al Comisiei din 19.12.2005 de modificare a Directivelor 2004/17/CE şi
2004/18/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului în ceea ce priveşte pragurile de aplicare a
Page187
acestora în materie de proceduri de atribuire a contractelor de achiziţii; Directiva 2006/97/CE a

Consiliului din 20.11.2006 de adaptare a anumitor directive în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor,
având în vedere aderarea Bulgariei şi a României;
45. Regulation (EC) No 176/2008 of the European Parliament and of the Council of 20 February 2008
amending Regulation (EC) No 1059/2003 on the establishment of a common classification of territorial
units for statistics (NUTS) by reason of the accession of Bulgaria and Romania to the European Union
46. Regulamentul nr.1059/2003, al Parlamentului şi al Consiliului Europei privind stabilirea unui nomenclator
unic al unităţilor teritoriale pentru statistică (NUTS)
47. Regulation (EC) No 176/2008 of the European Parliament and of the Council of 20 February 2008
amending Regulation (EC) No 1059/2003 on the establishment of a common classification of territorial
units for statistics (NUTS) by reason of the accession of Bulgaria and Romania to the European Union
Resurse electronice
1. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală din România, www.anaf.ro

2. Banca Mondială, www1.worldbank.org/publicsector/decentralization/data.htm
3. Comisia Europeană, www.ec.europa.eu
4. Council Tax – Special Report 2005/06, www.devon.gov.uk
5. Council of European Municipalities and Regions (CCRE/CEMR), http://www.ccre.org/publications_en.htm
6. Curtea de Conturi, http://www.curteadeconturi.ro
7. Dexia, www.dexia-clf.fr
8. Dexia, www.dexia-crediop.it
9. Dicţionar explicativ al limbii române (DEX), URL http://dexonline.ro/definitie/a%20administra
10. EconPapers, http://econpapers.repec.org
11. Eurostat, http://epp.eurostat.ec.europa.eu
12. Federaţia Autorităţilor Locale din România, http://www.falr.ro/
13. Fondul Monetar Internaţional, www.imf.org
14. Guvernul României, http://www.guv.ro/
15. JStor, www.jsor.ro
16. Institutul de Politici Publice, www.ipp.ro
17. Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro
18. Ministerul Administraţiei şi Internelor, http://www.mai.gov.ro/Home/index.htm
19. Ministerul Economiei şi Finanţelor din România, www.mfinante.ro
20. Parlamentul European, www.europarl.europa.eu
21. Parlamentul României, Camera Deputaţilor, http://www.guv.ro/
22. Parlamentul României, Camera Senatului, https://www.senat.ro/Start.aspx
23. RePEc, http://ideas.repec.org/
24. SpringerLink, www.springerlink.com
25. Uniunea Europeană, www.europa.eu
26. Dexia Credit Local, www.dexia-creditlocal.com/pages/anglais/fin-collectivite/pdf/note_europe_engl.pdf
27. www.almwla.org
28. http://www.ghiseul.ro
Page188

Supor - Curs - Finante Locale - 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Supor - Curs - Finante Locale - 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finanțe locale (draft) Cigu Elena

1. Concepte şi abordări privind finanţele publice locale ......................................................................................... 2

2. Autonomia locală şi descentralizarea – aspecte financiare ............................................................................... 34

3. Veniturile bugetelor locale.................................................................................................................................... 58

4. Cheltuielile publice locale ................................................................................................................................... 107

5. Procesul bugetar local ......................................................................................................................................... 133

6. Reglementări privind criza financiară și insolvența unităților administrativ-teritoriale ............................ 163

7. Evidența și controlul financiar la nivelul unităților administrativ-teritoriale .............................................. 168

Bibliografie selectivă ............................................................................................................................................... 179

listele de venituri şi cheltuieli de genul „sămilor visteriei” la consacrarea bugetelor publice în

Organizarea distinctă a finanţelor publice locale, în consonanţă cu cerinţele normative şi cu raţiunile

Exprimarea adecvată a manifestării finanţelor publice locale în contextul practicării descentralizării,

FORMULEAZĂ DEZVOLTĂ PROGRAME ATRAGE RESURSE

împrumuturi, donaţii, sponsorizări etc. În asemenea condiţii, redistribuirea resurselor financiare şi

dezvoltarea economico-socială în profil teritorial nu se limitează la resursele generate, mobilizate şi

dezvoltării economico-sociale a unităţilor administrativ-teritoriale, în scopul general al prevenirii unor

utilizări necorespunzătoare şi al identificării şi reparării eventualelor pagube deja create. Suportul

Similar categoriilor economico-financiare ce aparţin finanţelor publice centrale (bugetului, impozitelor,

1.2. Subsistemul finanţelor publice locale şi corelaţiile sale cu

Sursa: Voinea, suport de curs 2011-2012, p. 4

§ fondurile băneşti se constituie şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale;

§ fondurile băneşti depind de împărţirea administrativ-teritorială a unui stat deoarece se

§ fondurile băneşti ce se constituie şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale se

§ resursele financiare ce se mobilizează şi utilizează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale

Funcţionalitatea subsistemului finanţelor publice locale reprezintă o premisă a autonomiei locale.

Pe fondul procesului de descentralizare, se produc mutaţii importante în cadrul raportului finanţe

1.3. Arhitectura instituţională specifică manifestării finanţelor publice

Consiliului judeţean, în calitate de autoritate deliberativă, aprobă, la propunerea preşedintelui

stabileşte impozite şi taxe judeţene, aprobă documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de

Nationala a României, urmărind în mod deosebit încasarea veniturilor statului, efectuarea

decontării cheltuielilor instituţiilor publice, existenţa soldului precum şi a angajamentelor

Organizate la nivelul primăriilor, Direcţiile de Finanţe publice locale au ca atribuţii organizarea şi

1.4 Bugetul local – expresie sintetică a finanţelor publice locale

sau de plasare a eventualelor excedente de resurse financiare” (Filip, 2002, p. 95).

În calitate de instrument de conducere şi reglare a activităţii financiare, bugetele locale se manifestă în

- determinarea volumului şi structurii resurselor financiare aferente diverselor activităţi, inclusiv

- fundamentarea condiţiilor de realizare a echilibrului financiar la nivelul diferitelor entităţi,

funcţional şi cel de capital, bugetul multianual.

Bugetul (general) al unităţii administrativ-teritoriale reprezintă o însumare a bugetelor fiecărui

Bugetul pe programe este un instrument al managementului financiar stabilit ca fiind „obligatoriu” în

- la consumul de resurse materiale şi servicii se iau în considerare două elemente care

separat pentru cheltuielile de capital, pe structura clasificaţiei funcţionale.

Dincolo de aceste dificultăţi principiale, utilizarea ca instrumente de gestiune economico-financiară în

- cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările

Considerat ca instrument principal de gestiune economico-financiară al managerilor financiari locali,

Figura 1.3: Sistemul bugetar local în România

bugetelor locale ale comunelor,

bugetelor instituţiilor publice

pentru mobilizarea resurselor necesare unităţilor administrativ-teritoriale, motivând: „Cheltuielile locale

Veniturile colectivităţilor locale se grupau în venituri ordinare, venituri extraordinare şi cu destinaţie

• cote adiţionale în limite prevăzute de Legea contribuţiilor directe;

Sporirea fiscalităţii locale, coroborată cu destinaţia neproductivă a cheltuielilor, a fost o trăsătură

În perioada socialistă, s-a trecut de la sistemul descentralizat al finanţelor publice la un sistem

A treia etapă (2001-2005), a fost caracterizată de încercarea autorităţilor române de a transpune

ordonatorii principali de credite să utilizeze instrumente adecvate, precum prognozele principalilor

unele cazuri şi un eşec în altele”.

elementul organizatoric, funcţional şi cel gestionar.

- Exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie, de o manieră generală, să revină de preferinţă acelor

posibil, a deciziei de cetăţean. Aplicarea principiilor menţionate (autonomiei, descentralizării), precum şi

Autonomia locală îmbunătăţeşte participarea cetăţenească şi controlul democratic în procesul

Autonomia locală promovează experimentul şi inovaţia. Experimentul şi inovaţia la nivelul comunităţilor

de a ajusta nivelul veniturilor la nivelul chetuielilor publice în acord cu domeniile de competenţă a

Autonomia financiară se află în strânsă relaţie cu modul de delimitare a competenţelor autorităţilor