UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANTA

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

SPECIALIZAREA: CIG
SEMINAR - FINANTE PUBLICE

PROIECT INDIVIDUAL
CHELTUIELILE PUBLICE

Student: Sava Maria-Bianca

An: 1
Grupa: 3

CONSTANTA
2021
 CUPRINS

Introducere.............................................................................................................................3
Rezumat..................................................................................................................................4
Capitolul 1. Noţiuni generale privind cheltuielile publice şi eficienţa lor.............................5
1.1. Caracterizare generală a cheltuielilor publice.............................................................5
1.2. Clasificarea cheltuielilor publice.................................................................................6
1.3.Aspecte generale privind eficienţa cheltuielilor publice..............................................8
Capitolul 2. Cheltuieli publice pentru învăţământ.................................................................8
2.1 Conţinutul economic al cheltuielilor publice pentru educaţie......................................8
2.2 Factori ce influenţează evoluţia cheltuielilor publice pentru învăţământ....................9
2.3 Surse de finanţare a cheltuielilor publice pentru educaţie.........................................10
Capitolul 3. Evoluţia şi eficienţa cheltuielilor publice pentru educaţie în România............10
Concluzii..............................................................................................................................11
Bibliografie..........................................................................................................................12
 INTRODUCERE

Statul trebuie să asigure indivizilor bunurile publice finanţându-le printr-un sistem de

impozite, dar impozitele nu trebuie să constituie niciodată o piedică pentru schimburile
economice şi trebuie să servească exclusiv pentru acoperirea cheltuielilor publice. De
asemenea, statul trebuie să se implice pentru alinierea externalităţilor la o activitate
concurenţială. Politica financiară a statului trebuie să fie neutră, cheltuielile publice
neavând voie să influenţeze viaţa economică. Teoria economică ortodoxă clasică (începând
cu Adam Smith) a promovat idea că guvernul trebuie să se servească de puterea sa fiscală
pentru a asigura cetăţenilor anumite servicii (publice), ale căror caracteristici speciale le
fac greu de furnizat, în mod adecvat, prin intermediul pieţelor. Mai recent, există
convingerea că teoria neoclasică a bunurilor publice şi a externalităţilor a oferit
fundamentele ştiinţifice necesare utilizării resurselor publice în vederea asigurării unui set
de bunuri publice, caracterizate prin nonexclusivitate şi non rivalitate în consum. Pe scurt,
în exprimarea lui Abraham Lincoln, funcţia „legitimă” a guvernului ar fi aceea de a face
lucrurile pe care oamenii nu le pot face deloc, sau nu le pot face foarte bine atunci când
acţionează în mod individual şi separat. Aceasta ar constitui funcţia productivă a statului, a
cărei manifestare este condiţionată de ceea ce economiştii teoriei bunăstării apreciază a fi
„eşecul pieţelor”. Potrivit acestora, fiecare persoană, lăsată la latitudinea propriilor sale
resurse şi planuri, nu ar cheltui sau ar cheltui „prea puţin” pentru asigurarea unor bunuri
precum securitate, educaţie, sănătate, infrastructură fizică sau pentru protejarea mediului
natural, ceea ce ar conduce la o „subproducţie”. În ciuda predicţiilor teoriei standard,
viabilitatea şi exclusivitatea acestor „funcţii” guvernamentale întâmpină serioase rezerve,
unele dintre acestea fiind expuse şi susţinute deja prin invocarea problemelor de calcul
economic ale alocării politico-birocratice a resurselor.

3
 REZUMAT

Cheltuielile publice ca disciplină de specialitate, contribuie în mod hotărâtor la formarea

capacităţii de înţelegere a complexităţii fenomenelor şi proceselor economice, ajută la
elaborarea programelor de măsuri pentru creşterea rentabilităţii modului de utilizare a
banilor publici. Perfecţionarea continuă a metodelor şi tehnicilor de analiză în contextul
economiei de piaţă, a multitudinii de fenomene şi procese economice constituie
problematica majoră pentru utilizarea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare
ale instituţiei publice, cuantumul, structura şi ponderea cheltuielilor publice sunt
determinate de gradul de dezvoltare social-economic al ţării, de mărimea produsului
naţional brut, de metodele şi tehnicile folosite pentru dezvoltarea echilibrată a economiei
naţionale, şi chiar de condiţiile politice, istorice ale perioadei respective.

4
Capitolul 1. Noţiuni generale privind cheltuielile publice şi eficienţa lor

1.1. Caracterizare generală a cheltuielilor publice

Cheltuielile publice sunt modalităţi de repartizare a resurselor bugetare în vederea

satisfacerii cerinţelor generale ale societăţii. Cheltuielile efectuate din bugetul statului, din
bugetele locale, din fondurile speciale, de către autoritatea publică financiară pentru
satisfacerea cerinţelor de bunuri şi servicii ale colectivităţii constituie cheltuieli publice.1
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu efectul
produs de acestea pe destinaţiile lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv
de produs intern brut, reprezentând valoarea plăţilor pe care le efectuează sectorul public în
formele specifice ale cheltuielilor curente, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de
produs intern brut, reprezentând participarea autorităţilor publice la finanţarea formării
brute a capitalului atât în sfera producţiei mteriale cât şi în sfera producţiei nemateriale.
Cheltuielile publice nu trebuie confundate cu cheltuielile bugetare.2 Acest lucru
deoarece cheltuielile publice cuprind acele cheltuieli care se efectuează atât de la bugetul
de stat, bugetele locale, cât şi fondurile speciale, fondurile proprii ale companiilor
naţionale, ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat, în timp ce
cheltuielile bugetare cuprind doar cheltuielile care se finanţează de la bugetul statului şi
din bugetele locale( de aici denumirea de cheltuieli bugetare), ele fiind doar o
partecomponentă a cheltuielilor publice.
Cheltuiala publică este utilizată în mai multe accepţiuni dintre care se invocă cel
mai adesea, sensul juridic şi sensul economic.
În sens juridic, acesta fiind sensul mai larg, cheltuiala publică semnifică o plată a
unei sume de bani din fonduri publice, legată de crearea şi funcţionarea entităţilor publice,
inclusiv a întreprinderilor cu capital de stat.
În sens economic, însă, cheltuiala publică desemnează relaţii şi procese economice
de repartiţie a produsului intern brut, concretizate în distribuirea şi utilizarea resurselor
financiare pentru realizarea obiectivelor de interes public, la nivel naţional, fie la cel al
colectivităţilor locale, inclusiv al entitaţilor publice operative( înreprinderi, instituţii).

1
Dan Moraru, Mihai Nedelescu, Finanţe publice, Editura Economică, 2007, Bucureşti
2
Gheorghe D. Bistriceanu, Gheorghe Popescu, Bugetul de stat al Romaniei, Editura Universitară, Bucureşti,
2007

5
 Cuantumul, structura şi ponderea cheltuielilor publice sunt determinate de formele
de proprietate, de nivelul dezvoltării social-economic a ţării, de obiectivele dezvoltării
echilibrate a economiei naţionale, de înfaptuirea acţiunilor social-culturale, de rolul statului
în activitatea social-economică, precum şi de condiţiile politice concrete ale perioadei
respective.
În raport cu modul de finanţare a obiectivelor de interes public, pe care le
înglobează sistemul cheltuielilor publice poate fi conceput prin prisma următoarelor
componente majore: cheltuieli bugetare, extrabugetare, cheltuieli speciale, cheltuieli ale
entităţilor econimico-financiare cu capital de stat.
Cheltuielile bugetare sunt acelea înscrise în bugetele publice şi finanţate din
fondurile băneşti administrate de către autorităţile publice. 3 Acest tip de cheltuieli
reprezintă principalul subsistem al cheltuielior publice şi se structurează în funcţie de
componentele sistemului bugetar public şi de autorităţile publice la nivelul cărora se
administrează resursele băneşti.
Cheltuieli publice extrabugetare sunt acelea care se finanţează din fondurile
financiare ce se formează în afara bugetului statului pentru întreprinderi publice, mixte şi
private.
Cheltuielile speciale sunt cheltuieli care urmăresc realizarea unor obiective şi
acţiuni de interes public, fiind finanţate din resurse publice ce se formează în fonduri
speciale, distincte, administrate direct de căter anumite ministere sau alte organe de stat.
Spre exemplu în cadrul acestor cheltuieli întalnim fondul pentru asigurări sociale, fondul
pentru sănătate, pentru agricultură, pentru constituirea şi modernizarea drumurilor ce sunt
administrate de către aceste ministere şi finanţează nevoile specifice acestor domenii.
Ultima componentă, cheltuielile întreprinderilor sau instituţiilor financiar-bancare
cu capital de stat nu se reflectă în bugetul public, deci nu sunt cheltuieli bugetare. Aceste
cheltuieli fie că sunt de investiţii sau de exploatare, au un caracter public, prin prisma
proprietăţii pe care este întemeiată.

1.2. Clasificarea cheltuielilor publice

Clasificarea cheltuielilor publice este necesară datorită faptului că aceasta ilustrează

modul în care sunt alocate resursele financiare ale statului spre îndeplinirea anumitor

3
Gheorghe Filip, Finanţe publice, Editura Junimea, Iaşi, 2010

6
obiective: economice, sociale, militare, politice. În acelaşi timp analiza acestora trebuie
facută atît pe total cât şi pe componente, delimitate pe baza anumitor criterii( economice,
funcţionale, administrative, politice, financiare). Însă în continuare vom folosi criteriile
generale de clasificare a cheltuielilor publice şi anume: criteriile administrative şi criteriile
economice.
Potrivit criteriilor administrative, cheltuielile publice se grupează în funcţie de
structura organelor şi instituţiilor publice. În cadrul acestei clasificări fac parte două
grupări:gruparea organică, în care cheltuielile sunt împărţite după fondurile din care se
finanţează, de exemplu din bugetul general sau ordinar al statului, bugetele locale, din
bugetele anexe şi gruparea funcţională, în care cheltuielile sunt împărţite după specificul
activităţilor instituţiilor publice: administraţie publică, armată, învăţământ, cultură,
sănătate, etc.4
În cazul criteriilor economice se întâlnesc mai multe modalităţi de grupare a
cheltuielilor publice, şi anume:
După rolul pe care cheltuielile publice îl au în înfăptuirea reproducţiei sociale,
acestea sunt grupate în cheltuieli reale( negative) şi cheltuieli economice( pozitive).
• Cheltuielile reale reprezintă un consum de produs naţional, şi nu creează
venit naţional. Acestea au un caracter neproductiv şi au ca şi rol întreţinerea
aparatului de stat, plata dobânzilor şi comisioanelor la împrumuturile de
stat, întreţinerea şi dotarea cu armament şi tehnică de luptă a armatei:
• Cheltuielile economice spre deosebire de cele reale au un caracter productiv
şi se concretizează în: investiţii efectuate de stat pentru înfiinţarea de noi
întreprinderi, modernizarea celor existente, dezoltarea infrastructurii.
Acestea au ca efect crearea de produs naţional, având efecte favorabile
asupra procesului de reproducţie socială.
După natura şi aportul cheltuielilor la crearea condiţiilor privin activitatea entităţilor
publice acestea se împart în:5
• Cheltuieli de funcţionare- cheltuieli care asigură buna funcţionare al
instituţiilor publice, concretizându-se în plaţi pentru salarii, consumuri
materiale sau cheltuieli administrativ-gospodărşti.

4
Iulian Văcărel, Finanţe publice, Ediţia a 5 a, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2006
5
Anghelache Gabriela, Belean Pavel, ,,Finanţele publice ale Românie’’ ,Editura Economică, Bucureşti, 2003

7
 • Cheltuieli de transfer sunt reprezentate de sumele transmise către diferite
persoane care nu participă direct la activitatea curentă a entităţilor publice
precum:dobânzi, comisioane şi câştiguri aferente împrumuturilor de stat,
subvenţii, pensii acordate veteranilor de război sau altor categorii sociale.
• Cheltuieli de investiţii-cheltuieli care privesc înfiinţarea unor noi
întreprinderi sau modernizarea celor existente.
După caracterul recuperator al cheltuielilor pe seama activităţilor finanţate, acestea
se clasifică în:
• Cheltuieli care se autolichidează( prin recuparare de la beneficiarii acestora-
încasarea chiriilor);
• Cheltuieli reproductive( încasări de impozite şi taxe);
• Cheltuieli productive, menite să creeze diferite comodităţi curente ale vieţii,
cum este cazul celor concretizate prin servicii oferite gartuit pentru recreaţie
publică( în locuri de agrement):

1.3.Aspecte generale privind eficienţa cheltuielilor publice

Eficienţa cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui raport

determinat între eforturile financiare( consumul de resurse financiare publice) şi efectele
comensurabile sau, estimative, obtenabile pe seama obiectivelor finanţate de către stat.6
Condiţii de realizare a eficienţei cheltuielior publice:
• Posibilitatea alegerii alternativei celei mai puţin costisitoare în raport cu
rezultatul final al serviciului public;
• Maximizarea utilităţii consumatorilor prin îmbunătăţirea modului de
furnizare a serviciului public;
• Minimizarea preţului plătit de consumator;
• Puterea de previziune în cadrul orizontului de timp stabilit.

Capitolul 2. Cheltuieli publice pentru învăţământ

2.1 Conţinutul economic al cheltuielilor publice pentru educaţie

Cheltuielile publice pentru învăţământ fac parte din categoria cheltuielilor publice
pentru acţiuni social-culturale, ocupând un loc central în cadrul acţiunilor finanţate de stat..

6
Tatiana Moştianu, Emilia Câmpeanu, Lucian Ţâţu, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2005,
pag 89

8
 Cheltuielile pentru învăţământ constituie un avans de produs naţional brut,
deoarece resursele bugetare folosite pentru învăţământ nu se consuma definitiv, ci ele se
regăsesc în nivelul pregătirii profesionale a membrilor societăţii.7
Cheltuielile pentru educaţie constituie o importantă pârghie financiară pentru
ducerea luptei împotriva concepţiilor vechi, pentru dezvoltarea intelectuală, morală,
estetică şi fizică a poporului, o pârghie eficientă de inoculare tineretului a respectului şi
pasiunii pentru muncă.8
În alte opinii, cheltuielile pentru învăţământ sunt destinate asigurării instruirii şi
pregătirii forţei de muncă. În perioada contemporană, ţările cu economie de piaţă au sporit
volumul alocaţiilor bugetare pentru finanţarea educaţiei, datorită necesităţilor impuse de
modernizarea acestuia, de nevoile sporite de cadre didactice cu calificare medie şi
superioară.9

2.2 Factori ce influenţează evoluţia cheltuielilor publice pentru învăţământ

Tendiinţa generală de creştere a cheltuielilor publice pentru învăţământ, dar şi

ritmul mai rapid al acestora faţă de produsul intern brut se explică prin acţiunea unor
factori precum:factori demografici, factori economici, sociali, politici, etc. Însă, dintre toţi
aceşti factori influenţa cea mai importantă asupra cheltuielilor o exercită factorul
demografic.
• Factorii demografici. Sporirea populaţiei a antrenat în mod normal sporirea
populaţiei care trebuie să urmeze o şcoală. Explozia demografică ce a
condus la depăşirea cifrei de 7 miliarde de locuitori a populaţiei globului, s-
a reflectat în creşterea populaţiei şcolare, a gradului de cuprindere în
sistemul de învăţământ şi a obligativităţii susţinerii anumitor grade de
învăţământ. Acest lucru a determinat un necesar de cadre didactice tot mai
mare.
• Factorii economici. Dezvoltarea economică, sporirea şi diversificarea
capitalului fix şi circulant, ca urmare a modernizării şi a perfecţionării
proceselor tehnologice, au impus o forţă de muncă calificată, iar acest lucru

7
Gheorghe D. Bistriceanu, Gheorghe Popescu, Bugetul de stat al României, Editura Universitară, Bucureşti,
2007
8
Bistriceanu Gheorghe, Gheorghe H. Popescu, ,,Bugetul de stat al României’’, Editura Universitară,
Bucureşti, 2007
9
Gheorghe Matei, Raluca Drăcea, Marcel Drăcea, Narcis Mitei, Finanţe publice. Editura Sitech, Craiova,
2007

9
 s-a putut obţine doar efectuând un volum sporit de cheltuieli pentru
învăţământ. Astfel de cheltuieli erau legate de organizarea învăţământului,
de structura internă a învăţământului, de sporirea numărului studenţilor.

2.3 Surse de finanţare a cheltuielilor publice pentru educaţie

Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se realizează din diferite surse, dar cea
mai mare parte dintre acestea se finanţază de la bugetul de stat al fiecărei ţări. Aşadar
bugetul statului reprezintă principala sursă de finanţare a cheltuielilor publice pentru
învăţământ, în toate ţările lumii, ceea ce reflectă importanţa deosebită acordată acestui
domeniu de activitate al vieţii sociale.
Principalele acţiuni şi obiective ce se finanţează prin intermediul fondurilor
publice în domeniul învăţământului de stat, în ţara noastră, sunt:10
• Cheltuielile pentru întreţinerea şi funcţionarea aparatului central, din cadrul
Ministerului Educaţiei şi Cercetării;
• Cheltuieli pentru finanţarea învăţământului preşcolar;
• Cheltuieli pentru finanţarea învăţământului primar şi gimnazial;
• Cheltuieli pentru finanţarea învăţământului liceal;
• Cheltuieli pentri finanţarea învăţământului superior;
• Cheltuieli pentru întreţinerea şi buna funcţionare a bibliotecilor centrale,
universale şi pedagogice;

Capitolul 3. Evoluţia şi eficienţa cheltuielilor publice pentru educaţie în

România

Pentru început vom trata eficienţa cheltuielilor pentru învăţământ, întrucât impactul
acestor cheltuieli apare destul de pregnant prin efectele pozitive generate în viaţa
economică şi socială, atât la nivelul individului, cât şi la cel al întregii societăţi şi trebuie
apreciat în raport cu eforturile făcute în plan financiar.
Indiferent de metodele de dimensionare folosite, atât la nivelul unităţilor de
învăţământ, cât şi la nivel naţional, în finanţarea acestor cheltuieli trebuie asigurat un nivel
de eficienţă economico-socială cât mai ridicat. Din acest punct de vedere, prezintă un
interes major urmărirea conexiunilor ce se realizează între cheltuielile cu învăţământul şi
produsul intern brut al fiecărei ţări, inclusiv determinarea ponderii acestor cheltuieli în PIB.

10
Tatiana Moştianu, Emilia Câmpeanu, Lucian Ţâţu, Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2005

10
In acest sens, s-a conturat o metodă de cuantificare a prevederilor bugetare pentru diferite
categorii de cheltuieli, inclusiv cele cu educaţia, luând în calcul o cotă procentuală minimă
de PIB previzibil, conform următoarei relaţii:
Cpi = PIBp × c
unde: Cpi – cheltuieli publice pentru educaţie previzibile în buget; PIBp – produsul intern
brut previzibil; c- cota procentuală de PIB pentru aceste cheltuieli.11
Cu privire la cerinţele de eficienţă, trebuie verificată corelaţia dintre creşterea
cheltuielilor cu învăţământul, pe de o parte, şi creşterea PIB pe de altă parte, pentru că, în
primul rând, efectul scontat a se obţine prin finanţarea învăţământului trebuie să includă şi
un spor de productivitate a muncii, care să se regăsească într-un spor de produs intern brut.
Acest lucru deoarece, datorită sporului de produs intern brut, se recuperează cheltuielile cu
învăţământul, dar pe viitor se realizează şi o creştere suplimentară a acestuia.12
Aşadar, pentru aprecierea eficienţei cheltuielilor cu învăţământul se apelează la
calcularea unor indicatori specifici, între care şi termenul de recuperare a acestor cheltuieli,
pe seama sporului de produs intern brut realizabil într-un interval de timp.

Concluzii

În opinia mea, cheltuielile pentru învăţământ constituie principala ramură din

cadrul cheltuielilor publice cu caracter social-cultural, ocupând un loc central în acţiunile
finanţate de către stat. Acest lucru ne evidenţiază faptul că rolul învăţământului, ca factor
de progres şi civilizaţie a sporit foarte mult, contribuind de asemenea la dezvoltarea
durabilă a economiei.Constatările referitoare la corelaţia dintre nivelul de dezvoltare a
învăţământului şi progresul econimic şi social, în diferite ţări au convins guvernele despre
necesitatea îmbunătăţirii sistemului de educaţie, ca premisă indispensabilă pentru
asigurarea prosperităţii economice şi ridicarea gradului de civilizaţie.
Totodată, consider că cele patru categorii de factori, şi anume factorii demografici,
economici, politici şi sociali, îndeplinesc un rol foarte important în delimitarea cheltuielilor
publice pentru învăţământ, dar mai ales în influenţa creşterii acestora. Cu toate acestea

11
Gheorghe Filip, Finanţe publice, Editura Junimea, Iaşi, 2010
12
Moraru Dan, Mihai Nedelcu, Cristina Stănescu, Oana Predea, ,,Finanţe publice’’ , Editura Economică,
Bucureşti, 2007

11
factorul demografic exercită cea mai importantă influenţă, întrucât odată cu creşterea
populaţiei unei ţări, va spori şi populaţia şcolară, numărul de cadre didactice şi odată cu
acestea şi specializările. Factorii economici au şi ei un rol important, pentru că solicită
forţă de muncă calificată, iar acest lucru se poate obţine doar prin suplimentarea
cheltuielilor pentru învăţământ, prin organizarea acestuia, sporirea numărului de studenţi,
pregătirea de cadre didactice.
Aş putea spune că, în ceea ce priveşte eficienţa cheltuielilor pentru învăţământ,
indiferent de nivelul la care se alocă resursele aferente, trebuie realizat un grad cât mai
ridicat de eficienţă economico-socială. Iar cu cât cheltuielile publice pentru educaţie
sporesc, cu atât va creşte şi eficienţa lor, concretizate în sporirea numărului de cadre
didactice calificate, a numărului de instituţii şcolare, a numărului de elevi şi studenţi şi în
cele din urmă a forţei de muncă calificate.
Prin urmare, afirm că este normal ca cea mai mare parte din resursele alocate pentru
acţiuni social-culturale să fie repartizate pentru învăţământ, deoarece aportul adus de
învăţământ la creşterea economică şi socială este unul foarte important, fiind necesară
adaptarea şi îmbunătăţirea acestui sistem, pe tipuri de şcoli şi grupe de pregătire generală şi
profesională, evitându-se în acest sens cheltuielile suplimentare privind recalificarea forţei
de muncă

Bibliografie

• Anghelache Gabriela, Belean Pavel, ,,Finanţele publice ale Românie’’ ,Editura Economică,
Bucureşti, 2003

• Bistriceanu Gheorghe, Gheorghe H. Popescu, ,,Bugetul de stat al României’’, Editura

Universitară, Bucureşti, 2007

• Filip Gheorghe, ,, Finanţe publice’’ , Editura Junimea, Iaşi, 2010

• Maftei Gheorghe, Drăcea Raluca, Drăcea Marcel, Mitei Narcis, ,,Finanţe publice’’ , Editura
Sitech, Craiova, 2007

• Moraru Dan, Mihai Nedelcu, Cristina Stănescu, Oana Predea, ,,Finanţe publice’’ , Editura
Economică, Bucureşti, 2007

• Moşteanu Tatiana, Câmpeanu Emilia, Tâţu Lucian, ,,Finanţe publice’’ , Editura Universitară,
Bucureşti, 2005

• Văcărel Iulian, ,, Finanţe publice’’, Ediţia a III a, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
2003

12