UNIVERSITATEA TRANSILVANIA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

MASTER POLITICI CONTABILE , AUDIT ŞI CONTROL DE GESTIUNE

FISCALITATEA ÎN ROMÂNIA – STUDIU DE CAZ PE TAXA PE

VALOAREA ADĂUGATĂ

BRAŞOV
2010
 CUPRINS

INTRODUCERE..............................................................................................................................3
FISCALITATEA. ASPECTE GENERALE..................................................................................4
NOŢIUNEA DE GRAD DE FISCALITATE.................................................................................5
PREZENTAREA GENERALĂ A FISCALITĂŢII ÎN ROMÂNIA............................................6
A. Evoluţia gradului de fiscalitate...............................................................................................8
B. Indicele relativ al fiscalităţii....................................................................................................9
C. Sistemul fiscal de până în 2004: progresiv, redistributiv, social.......................................11
D.Sistemul fiscal din 2005-2007: stimulativ pentru afacerile mari şi consum......................12
TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ.........................................................................................14
STUDII DE CAZ.............................................................................................................................16
CONCLUZII...................................................................................................................................21
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................23

2
 INTRODUCERE

Motto: “Impozitele, până la urmă, sunt cotizaţiile pe care le plătim pentru privilegiul de a fi
membrii unei societăţi organizate.” (Franklin D. Roosevelt)

Fiscalitatea este unul dintre domeniile care a trecut prin cele mai importante transformări în
decursul ultimilor zece ani; din păcate, aceste modificări au avut loc fie prea lent, fie prea brusc,
astfel încât mediul fiscal s-a întipărit de multe ori în conştiinţa contribuabililor ca fiind un factor de
instabilitate în dezvoltarea sistemului economic românesc.
Mediul de afaceri recunoaşte progresele în materie legislativă, precum armonizarea cu
cadrul de reglementare european sau introducerea cotei unice de impozitare. Totuşi, capacitatea
administrativă deficitară rămâne veriga slabă a sistemului fiscal românesc.
Evoluţia remarcabilă în ceea ce priveşte legislaţia fiscală care a început în anul 2004 prin
unificarea reglementărilor fiscale într-un singur Cod a fost, din nefericire, umbrită uneori de
incapacitatea statului de a-şi respecta principiile fundamentale asumate. Eficienţa şi certitudinea
impunerii, stabilitatea şi predictibilitatea sistemului fiscal reprezintă principii esenţiale pentru o
economie viabilă.

3
FISCALITATEA. ASPECTE GENERALE

Potrivit DEX-ului fiscalitatea este definită ca „ansamblul legilor, reglementărilor şi

modalităţilor de impozitare.”1
O altă definiţie vede fiscalitatea ca fiind "totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i
procură acestuia o parte covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuţie
specifică şi un anumit rol regulator în economie”
Mircea Ştefan Minea şi Cosmin Flavius Costaş susţin în “Fiscaliatea în Europa la inceputul
mileniului III” că „fiscalitatea este un instrument eficient în serviciul unei politici care se traduce
printr-o anumită viziune asupra vieţii în comun, organizată de către componente ale puterii
specializate în gestionarea serviciilor publice pentru a căror bună funcţionare este necesară
colectarea unor resurse financiare. 2
Fiscalitatea şi-a creat pe parcurs o imagine negativă, deoarece ea este percepută de către
contribuabili „drept o formă de costrângere exercitată de către stat, care prin intermediul unor
anumite metode scoate din buzunarele cetăţenilor anumite sume de bani câştigate cu greu şi deci
bine meritate de aceştia”3. A privi lucrurile numai dintr-o asemenea viziune este incorect pentru că
fiscaliatea este un domeniu foarte complex, este mai curând un „rău necesar”.
Idealul natural, dar naiv al contribuabililor, este evident de a nu suporta nici un impozit, dar
acesta este un ideal irealizabil. Singura problemă veritabilă este cea a alegerii între diferite sisteme
de fiscalitate.
Sistemul fiscal este mijlocul prin care se acoperă de către stat cheltuielile publice cu care
acesta se confruntă, precum şi obiectivul politicii fiscale la îndemâna Guvernului pentru realizarea
unei politici economice a statului respectiv.
Veniturile publice sunt veniturile realizate de administraţiile publice şi servesc la finanţarea
cheltuielilor publice. Iar toate sumele vărsate de agenţii economici administraţiilor publice, fără o
contraprestaţie imediată sau direct individualizată constituie prelevări obligatorii.

1
„Dicţionarul enciclopedic” vol II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pag 324
2
Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş “Fiscaliatea în Europa la inceputul mileniului III”, Editura Rosetti,
2006. pag. 18
3
Jacques Grosclaude, Philippe Marchessou, "Droit Fiscal General", ediţia a II-a, Edit. “Dallloz”, Paris, 1999, pag. 1

4
 Vărsămintele în cauză cuprind trei mari categorii:
 impozitele;
 taxele;
 contribuţii sociale.
Impozitele sunt definite ca fiind „prelevări pecuniare impuse persoanelor fizice şi juridice,
pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fără contrapartidă directă în vederea acoperirii cheltuielilor
publice şi realizării intervenţiei economice şi sociale a puterii publice.”1
Taxele reprezintă plăţi efectuate de către persoane fizice şi juridice pentru serviciile prestate
de organele de stat sau instituţiile publice, cu ocazia primirii, întocmirii, eliberării unor acte ori a
rezolvării unor interese legitime ale părţilor.
Contribuţiile reprezintă alături de impozite şi taxe, mecanisme de constituire a resurselor
financiare publice, care reflectă sumele ce se plătesc, în mod obligatoriu sau facultativ de către
persoanele fizice şi juridice în vederea constituirii unor resurse financiare publice din care se acoperă
cerinţe sau acţiuni din domeniul public.

NOŢIUNEA DE GRAD DE FISCALITATE

Gradul de fiscalitate la nivelul economiei naţionale se stabileşte ca un raport procentual între

încasările la buget sub forma impozitelor şi contribuţiilor sociale, pe de o parte, şi produsul intern
brut, pe de altă parte. Gradul de fiscalitate la nivelul economiei naţionale depinde de sfera prelevărilor
obligatorii ce se iau în calculul indicatorului de fiscalitate.
În sens larg, gradul de fiscalitate (sau rata presiunii fiscale) la nivel macroeconomic poate fi
exprimat ca raport între încasările la buget sub forma impozitelor şi contribuţiilor sociale, pe de o
parte, şi P.I.B., pe de altă parte.
În sens restrâns, gradul de fiscalitate se reflectă prin raportul procentual dintre încasările la
buget sub forma impozitelor şi P.I.B.
Termenul de rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii este in strânsă legătură cu
prelevările obligatorii şi este egală cu raportul dintre ansamblul impozitelor şi contribuţiilor sociale
efectiv încasate de administraţia publică şi PIB.

1
Petre Brezeanu, Iulian Marinescu, "Finanţe publice şi fiscalitate ", Edit. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti,
1998, pag 55

5
 Acest indicator permite realizarea unor comparaţii între state, deoarece nu este indiferentă
ponderea respectivelor impozite şi contribuţii sociale în finanţarea securităţii sociale asigurată de către
puterea publică.
În practică, se întâlnesc şi alţi indicatori de măsurare a gradului de fiscalitate, printre care:
 rata fiscalităţii consolidate, care elimină anumite prelevări cu scopul de a determina
mai exact partea de venituri fiscale destinată finanţării activităţii administraţiilor
publice;
 rata fiscalităţii nete, care elimină din prelevările obligatorii partea redistribuită direct
agenţilor economici şi persoanelor fizice, în special sub forma subvenţiilor pentru
întreprinderi şi a prestaţiilor sociale pentru familii.
La nivelul agentului economic, problema fiscalităţii trebuie analizată atât prin prisma ponderii
prelevărilor obligatorii în valoarea adăugată, cât şi în funcţie de structura prelevărilor obligatorii
(impozitul pe profit, contribuţia pentru asigurările sociale, contribuţia pentru şomaj, impozitul pe
teren, taxa asupra mijloacelor de transport etc.).
Între nivelul presiunii fiscale şi activitatea economică există o strânsă legătură, şi anume: o
fiscalitate ridicată determină reducerea activităţii de producţie şi de investiţii a agenţilor economici,
reducerea cererii de mărfuri şi servicii, frânarea creşterii economice.
Dimpotrivă, o fiscalitate moderată impulsionează activitatea de producţie, investiţiile, cererea
de mărfuri şi servicii, stimulează creşterea economică.

PREZENTAREA GENERALĂ A FISCALITĂŢII ÎN ROMÂNIA

Fiscalitatea românească se încadrează în tiparul fiscalităţii est-europene care, printr-o

impozitare directă mai redusă, creşte atractivitatea propriei pieţe pentru investiţiile stăine, făcând
concurenţă statelor vest europene ce practică niveluri de fiscalitate mai ridicate.
Ne-am obişnuit ca modificările aduse legislaţiei fiscale să ne fie prezentate cu o viteză care nu
este întrecută decât de ştirile despre starea vremii. Dar dacă în meteorologie există legi ale naturii care
guvernează succesiunea anotimpurilor şi a fenomenelor climaterice, în fiscalitatea româneasca totul
este la fel de imprevizibil precum direcţia unei tornade.
După anul 1990, fiscalitatea excesivă din România a descurajat simţitor investiţiile şi
consumul, a “aruncat în afara pieţei un număr imens de firme care, pentru a supravieţui nu au avut

6
decât varianta de a se refugia în economia subterană. Soluţia unilaterală a constrângerilor monetare
şi fiscale pe care s-a bazat filozofia fondului Monetar Internaţional s-a dovedit greşită în practică,
ducând, într-o antrenare păguboasă, la scăderea atât a cererii, cât şi a ofertei, la sărăcirea şi la
vlăguirea investiţională”.1
O fiscalitate relaxată este esenţială pentru schimbarea mediului de afaceri, sporirea
atractivităţii pentru investitorii naţionali şi străini şi pentru relaxarea consumului. În acelaşi timp
creşterea consumului fără o sporire a ofertei de bunuri şi servicii va conduce, aşa cum s-a întamplat
în primii ani după 1990, la creşterea inflaţiei.
Pe de altă parte, o fiscalitate relaxată, în condiţiile unei oferte interne limitate, nu conduce
numai la creşterea inflaţiei, ci şi la ieftinirea importurilor, dereglarea echilibrului prin creşterea
deficitului comercial.
O economie nerestructurată şi anacronică ca cea a României, în care este viciat mediul
concurenţial şi relaţiile de piaţă, „perpetuează disfuncţionalităţile, necorelările dintre nivelul micro
şi macroeconomic, tolerează şi chiar amlifică indisciplina fiscală, amputează investiţiile şi creează
câmp de acţiune fenomenelor care inhibă dezvoltarea: inflaţia, deficitul bugetar şi cel comercial,
presiunile salariale, scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale.”2
Gradul de fiscalitate este foarte important pentru dezvoltarea ulterioară a unei ţări. Astfel, o
rată micşorată de impozitare poate atrage la buget după sine venituri cel puţin egale cu o rată mai
ridicată.
Cercetările efectuate, cât şi realitatea din ţara noastră duc la concluzia că: „fiscalitatea nu
poate fi un instrument al dezvoltării decât dacă este însoţită de ajustări structurale ale economiei”.
Aprecierea unui sistem fiscal în general, şi în particular, a celui din România este un proces
complex care presupune evaluarea pe baza unor criterii care vizează atât construcţia şi funcţionarea
lui internă, cât şi relaţiile acestuia cu sistemele fiscale internaţionale. „Aprecierea valorii
sistemului fiscal trebuie făcută şi în funcţie de capacitatea acestuia de a genera prosperitate şi de a
o distribui pe criterii accceptabile tuturor membrilor ori entităţilor economico-sociale.”3

1
N. Moroianu, “Inflaţia contemporană”, Edit. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 126-127.
2
D.A.P Florescu, P. Coman, G. Balaşa, “Fiscalitatea în România – Reglementare, doctrină, juristprudenţă”, Edit.
AllBeck, 2005, pag. 21.
3
D.A.P Florescu, P. Coman, G. Balaşa, “Fiscalitatea în România – Reglementare, doctrină, juristprudenţă”, Edit.
AllBeck, 2005, p.31

7
A. Evoluţia gradului de fiscalitate

La începutul perioadei de tranziţie, România se situa în grupa ţărilor cu o politică fiscală

ridicată şi deci sistemul politic românesc era mai degrabă rezultatul unor acţiuni de răspuns la
unele presiuni bugetare. Rata de presiune fiscală este o cheltuială ce pune în evidenţă aspectul de
confiscare al prelevărilor obligatorii şi se neglijează faptul că ele sunt reînjectate în circuitul
economic sub formă de cheltuieli publice.
Tabelul 1 – Evoluţia gradului de fiscalitate
GRAD DE GRAD DE
VENITURI
ANUL PIB FISCALITATE FISCALITATE
FISCALE
GENERALĂ PARŢIALĂ
1990 85.70 30.50 57.00 27.60
1991 220.40 73.20 38.80 28.20
1992 602.30 201.90 34.90 22.10
1993 2003.60 626.90 33.70 20.60
1994 4977.30 1404.10 32.30 19.00
1995 7213.60 2080.30 28.80 20.70
1996 10891.90 2925.60 26.90 19.40
1997 25292.60 6700.00 26.50 19.60
1998 37379.80 10541.10 28.20 20.00
1999 54573.00 16402.60 30.10 19.50
2000 80377.30 23504.80 29.30 18.60
2001 116768.70 32669.90 28.00 17.50
2002 151475.10 41816.60 27.60 17.00
2003 190335.40 53248.20 28.00 18.20
2004 238791.40 66678.30 27.90 18.50
2005 287186.30 78281.40 27.30 18.00

În perioada considerată, gradul de fiscalitate generală, calculat cu luarea în considerare a

tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor încasate de autorităţile publice centrale şi locale, a
înregistrat, excepţie făcând anii 1998 si 1999, o tendinţă continuă de scădere, de la 35,5%, în anul
1990, la 27,3%, în anul 2005. Pe ansamblu, gradul de fiscalitate generală s-a redus, în perioada
considerată cu aproximativ 8 puncte procentuale.
Gradul de fiscalitate determinat, exclusiv, pe baza veniturilor încasate din impozite şi taxe a
avut o evoluţie ceva mai sinuoasă.
În condiţiile în care, după anul 1999, produsul intern brut a început să crească, de la un an la altul,
în termeni reali, tendinţa descrescătoare a gradului de fiscalitate poate fi apreciată ca efect al

8
tendinţei generale de relaxare fiscală manifestată în ultimii cinci ani. Cu titlu de exemplu se pot
menţiona, în acest sens, reducerea, de la 1 ianuarie 2000, a cotei impozitului pe profit, de la 38% la
25%, şi apoi la 16%, începând cu 1 ianuarie 2005, reducerea, tot de la 1 ianuarie 2000, a cotei
generale de T.V.A., de la 22% la 19% precum şi reducerea presiunii fiscale exercitate de
contribuţiile de asigurări sociale, de la 55%, în anul 2001, la 49%, în anul 2005.
În condiţiile în care gradul de fiscalitate se determină pe baza veniturilor fiscale încasate
efectiv, nivelul redus al acestuia s-ar putea explica printr-o slabă colectare a impozitelor şi taxelor
şi printr-un nivel înalt al sustragerii de la impunere la care se pot adăuga numeroasele facilităţi
fiscale acordate de-a lungul timpului.
La o rată a fiscalităţii situată, pe ansamblu, sub 30% din produsul intern brut, în România,
nu se poate vorbi de o fiscalitate excesivă. Mai mult decât atât tendinţa care se manifestă în
prezent, la nivel naţional, este aceea de reducere a nivelului fiscalităţii. Trebuie, însă, menţionat că
acest nivel al gradului de fiscalitate s-a determinat pe baza veniturilor fiscale colectate efectiv şi nu
a celor datorate, respectiv veniturile fiscale sustrase bugetului general consolidat nu sunt luate în
considerare, acestea fiind practic imposibil de comensurat la adevaratul lor nivel.

B. Indicele relativ al fiscalităţii

Un alt indicator care poate fi utilizat pentru exprimarea nivelului fiscalităţii este, indicele
relativ al fiscalităţii, reprezentat, în esenţă de suma principalelor impozite şi taxe percepute
companiilor şi persoanelor fizice.
Dacă, în perioada 1997-2000, indicele de fiscalitate din România a crescut cu aproximativ
16 puncte procentuale, între 2001-2004 s-a consemnat o ordonare a legislaţiei fiscale, materializată
în Codul Fiscal şi Codul de Procedură Fiscală, respectiv scăderi uşoare ale cotelor de impozitare,
în special, cele legate de forţa de muncă.

9
 Tabelul 2 - Indicele relativ al fiscalitatii în România, în perioada 2004-2006

INDICELE RELATIV AL FISCALITĂŢII

  2004 2005 2006
Impozit pe profit 25% 16% 16%
Impozit pe venit 40% 16% 16%
T.V.A. 19% 19% 19%
Contribuţii angajator 32% 32% 29,25%
Contribuţii angajat 17% 17% 17%

Ca şi gradul de fiscalitate, indicele relativ al fiscalităţii româneşti nu a fost şi nu este printre

cele mai ridicate, iar reducerea într-un singur an (2005) a acestuia cu peste 30 de puncte
procentuale, reprezintă un fapt mai rar întâlnit la nivelul unei economii. Astfel, pentru anul 2005
indicele relativ al fiscalităţii este de 100% faţă de 133% , în anul 2004. O uşoară scădere s-a
înregistrat şi în anul 2006, acesta ajungând la aproximativ 98%.
Agenţii economici şi populaţia au considerat şi consideră, în continuare, fiscalitatea, din
ţara noastră, ca fiind împovărătoare, în special la impozitarea muncii salariale unde cotele de
contribuţii sociale se situau, în anul 2001, la cel mai înalt nivel, comparativ ţările central-europene.
Cu toate acestea ponderea veniturilor colectate din contribuţii de asigurări sociale şi impozit pe
salarii a fost mult mai redusă decât în celelalte tări. Aceasta se poate explica prin aceea că nivelul
ridicat al impozitării forţei de muncă, în afara faptului că produce grave distorsiuni economice,
reducând numărul de locuri de muncă şi mărind costul produselor româneşti, contribuie, totodată,
la amplificarea muncii la negru şi, pe această cale, la iesirea de sub impozitare a numeroase
venituri obţinute din munca prestată.
La acreditarea ideii că în România ar exista o fiscalitate excesivă a contribuit, de-a lungul
timpului, şi existenţa unui numar foarte mare de taxe şi impozite, în sarcina persoanelor fizice şi
juridice ca şi instabilitatea legislativă care a caracterizat sistemul fiscal românesc.

10
C. Sistemul fiscal de până în 2004: progresiv, redistributiv, social

În 2004, sistemul fiscal era unul progresiv, cu cote diferenţiate în ceea ce priveşte impozitul
aplicat pe venitul persoanelor fizice. Astfel, cei care aveau venituri de până la 28 milioane ROL,
plăteau 18% drept impozit pe venit, pentru cei cu venituri cuprinse între 28 milioane ROL şi 69,6
milioane ROL cota era de 23% şi impozitul putea ajunge până la 40% în condiţiile în care venitul
depăşea suma de 156 milioane ROL. Impozitul aplicat asupra profitului impozabil al companiilor
era de 25%. Dobânzile erau impozitate cu 1%, iar dividendele cu un procent de 5%.
Microîntreprinderile plăteau un impozit pe venit de 1,5%.

În 2004, sistemul fiscal din România era considerat de către Fondul Monetar Internaţional1 ca
fiind unul sustenabil, care nu creează dezechilibre macroeconomice pe termen mediu şi lung.
Balanţa economii-investiţii îmbunătăţită, arierate într-o scădere rapidă, menţinerea salariilor în
limita bugetelor aprobate şi ratele ridicate de colectare de 95-98% la principalele utilităţi
fundamentau analiza pozitivă a specialiştilor FMI: „Politica bugetară în anul 2004 va susţine
obiectivele de dezinflaţie şi limitarea deficitului de cont curent extern, creând în acelaşi timp
condiţii pentru creşterea în continuare a investiţiilor sectorului privat”.
Ce urma să se întâmple cu sistemul fiscal în 2005, dacă guvernarea de atunci continua?
Guvernul convenise deja cu FMI, din luna iulie 2004, un program de reformă fiscală care ar fi
intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005. Principalii piloni ai acestui program prevedeau o reducere a
impozitului pe profit de la 25% la 19%; o reducere a impozitului pe venit pentru cea mai mică
tranşă de impunere de la 19% la 14%, compensate parţial prin îngheţarea deducerilor personale la
nivelul din 2004 şi o reducere a ratei contribuţiilor pentru asigurările sociale cu 1,25%. Pentru a
compensa o parte din pierderea de venituri, autorităţile doreau să introducă simultan un impozit pe
teren, să crească impozitul pe dividende şi accizele, cu începere de la 1 iulie 2005. Pierderea netă
de venit asociată reformei s-ar fi ridicat la 0,25% din PIB faţă de referinţa de bază, datorită
efectului pe parcursul întregului an al eliminării ratei reduse de impunere la impozitul pe profit
pentru activităţile de export, efectului reportat al creşterii accizelor din iulie 2004 şi al unor

1
Acord Stand-By 2004-2006, încheiat de România cu FMI la 7 iulie 2004, dar modificat la începutul anului
2005, ca urmare a modificării Guvernului, analiză disponibilă pe www.fmi.ro

11
îmbunătăţiri în colectare datorită reformei administraţiei fiscale şi a unei reduceri a evaziunii
fiscale.
Obiectivele reformei propuse de guvernul din 2004 erau legate de sprijinirea distribuţiei
echitabile a câştigurilor de pe urma creşterii economice ridicate, îmbunătăţirea climatului de
afaceri şi întărirea poziţiei competitive a României. În plus, reforma fiscală dorea să răspundă şi
aşteptărilor oamenilor de afaceri, legate de creşterea predictibilităţii în domeniul fiscal, reducerea
costurilor administrative legate de impozite şi reducerea presiunilor legate de impozitarea muncii.

D.Sistemul fiscal din 2005-2007: stimulativ pentru afacerile mari şi consum

Deşi sondajele efectuate în rândul oamenilor de afaceri în ultimii 5 ani arată că nivelul
fiscalităţii este una dintre preocupările secundare ale managementului companiilor (mult mai puţin
importantă decât, de exemplu, predictibilitatea fiscală), reforma fiscală din 2005 a ţintit încurajarea
afacerilor mari, a companiilor cu forţă financiară ridicată, mizându-se pe efectele de antrenare ale
investiţiilor masive realizate de aceşti investitori.
De la 1 ianuarie 2007, au intrat în vigoare amendamentele, îndelung disputate, aduse Codului
Fiscal. Amendamentele nu au avut în vedere modificarea elementelor esenţiale ale sistemului fiscal
românesc, construit, în principal, pe baza cotei unice de 16% aplicate veniturilor şi a unei taxe pe
valoarea adăugată de 19%.
Impozitul pe dividende, plătit de către acţionarii persoane juridice, este de 10% în condiţiile
în care nu deţin participaţii de minimum 15% până la 1 ianuarie 2009, respectiv 10% după această
dată pentru o perioadă de minimum doi ani înainte de data plăţii. Excepţia de la regula de
impozitare a societăţilor comerciale este, în continuare, dată de impozitarea venitului
microîntreprinderilor, cu condiţia ca acestea să realizeze minimum 50% din venituri din alte
activităţi decât cele de consultanţă pentru management şi afaceri. Prevederea se doreşte o soluţie în
sensul eliminării folosirii microîntreprinderilor pentru încasarea salariilor de către unii angajaţi.
Cota de impozitare a veniturilor este, în cazul microîntreprinderilor, de 2% în anul 2007, 2,5% în
anul 2008 şi 3% în anul 2009.

12
 Pentru câştigurile obţinute din răscumpărarea titlurilor la fondurile deschise de investiţii se
aplică o rată de impozitare diferenţiată în funcţie de durata de deţinere a acestor titluri după cum
urmează: dacă sunt deţinute o perioadă mai mică de 365 de zile, se aplică rata de impozitare
generală de 16%; dacă sunt deţinute o perioadă mai mare de 365 de zile, se aplică o rată de
impozitare de 1% pe câştigul net obţinut.
Pentru titlurile de valoare, valori mobiliare, cumpărate şi răscumpărate se aplică un impozit
de 16% pe câştigul net obţinut din operaţiunile de vânzare - cumpărare din cursul exerciţiului
fiscal. Dividendele, inclusiv sumele primite ca urmare a deţinerilor de titluri la fondurile închise de
investiţii, obţinute de către persoanele fizice, se impozitează cu o cotă de 16% din valoarea
dividendelor brute cuvenite.
Sistemul fiscal intrat în vigoare în 2005 şi ajustat în 2007, şi-a stabilit ca obiectiv asigurarea
unor venituri disponibile mai mari, potenţiala expansiune a afacerilor, creşterea investiţiilor
directe, reducerea ponderii economiei subterane, o creştere economică sustenabilă, mai multe
locuri de muncă, creşterea economisirii şi a investiţiilor. Dintre aceste ţinte, analiştii consideră că
au fost atinse creşterea investiţiilor străine (un record în perioada postdecembristă, 9,1 miliarde de
euro în 2006), o creştere economică ridicată (7,7% în 2006, chiar dacă în mare parte bazată pe
consum) şi expansiunea afacerilor desfăşurate de firmele mari, puternice din punct de vedere
financiar. Ce nu a reuşit să obţină reforma sistemului fiscal promovată de guvernarea de după 2005
au fost creşterea ponderii veniturilor bugetare în PIB, creşterea economisirii iar ceea ce a înrăutăţit
este accentuarea deficitului de cont curent. Veniturile disponibile mai mari au însemnat un consum
mai mare (mai ales de bunuri din import) şi implicit, adâncirea deficitului balanţei comerciale.

13
TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ

În lucrarea „Fiscalitatea românească – radiografia unei reforme incomplete” Deloitte

numeşte taxa pe valoarea adăugată ca fiind „călcâiul lui Ahile din fiscalitatea românească”
Taxa pe valoarea adăugată reprezintă un impozit indirect ce se aplică asupra operaţiunilor
privind livrările de bunuri, importul de bunuri, prestările de servicii, precum şi asupra operaţiunilor
asimilate acestora.
În România, taxa pe valoarea adăugată s-a introdus de la 1 iulie 1993, pe baza prevederilor
Ordonanţei Guvernului României nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată. În prezent taxa pe
valoarea adăugată este reglementată prin Codul fiscal1.
Taxa pe valoarea adăugată constituie un impozit indirect care are un randament mai bun şi
capacitatea de a preveni evaziunea fiscală, deoarece în vederea deducerii se solicită documente cu
privire la mărfurile achiziţionate.
În calitate de impozit indirect, taxa pe valoarea adăugată combate procesul de suprastocare
şi de realizare a producţiei fără desfacere asigurată. Persoanele impozabile sunt interesate să vândă
producţia şi să colecteze taxă din care să scadă taxa aferentă bunurilor cumpărate.
Taxa pe valoarea adăugată contribuie la realizarea transparenţei şi a încrederii în raporturile
dintre stat şi agenţii economici. Persoanele impozabile achiziţionează mărfurile pe bază de
documente pentru a putea deduce taxa pe valoarea adăugată.
Valoarea adăugată, în sensul aplicării taxei în ţara noastră, este echivalentă cu diferenţa
dintre vânzările şi cumpărările unui produs de la acelaşi stadiu al circuitului economic.
O analiză a taxei pe valoarea adăugată până în anul 2005 arată că aceasta apropae şi-a
dublat contribuţia în cadrul veniturilor fiscale ale bugetului general consolidat, de la 16,1%, în anul
1994, la 28,8%, în anul 2005.
În produsul intern brut, ponderea taxei pe valoarea adaugată s-a stabilit în perioada 2001-
2005 la 7%. Politicile fiscale în această perioadă au constat în aplicarea, de la 1 ianuarie 2000, a
cotei unice de 19%, prin care, practic, a crescut cota de T.V.A. aplicată tranzacţiilor cu bunuri de
consum de strictă necesitate, majoritare în structura cheltuielilor pentru cea mai mare parte a
populaţiei şi reducerii treptate a scutirilor acordate prin legi speciale, începând cu anul 2000, în
scopul alinierii legislaţiei în domeniu, la normele Uniunii Europene.

1
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, M. of. nr. 972/23 XII 2003

14
 În anul 2005, încasările din T.V.A., superioare nivelului prevăzut în buget, ca urmare a
creşterii consumului, creştere alimentată de introducerea cotei unice de impozitare de 16%, au
compensat, într-o oarecare măsură, încasarile mai reduse din impozitul pe profit şi pe venit,
menţinând aproximativ constantă ponderea în P.I.B. a veniturilor fiscale ale bugetului general
consolidat (27%).

Figura 10 – Evoluţia ponderii taxei pe valoarea adaugată în produsul intern brut al României, în
perioada 1990-2005

Începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, legislaţia de TVA
nu reglementează doar aplicarea corectă a unei taxe, ci implementează un sistem complex de
monitorizare şi raportare a tranzacţiilor cu bunuri şi servicii pe teritoriul comunitar. Astfel, legislaţia
TVA devine fundamentală pentru buna funcţionare a pieţei unice şi pentru asigurarea concurenţei
loiale în spaţiul comunitar.
De aceea, legislaţia de TVA este subordonată legislaţiei UE în domeniu, România fiind
obligată, începând cu 2007, să implementeze directivele şi regulamentele emise de Comisia
Europeană în domeniul TVA. Mai mult, cazurile Curţii Europene de Justiţie în materie de TVA au
devenit direct aplicabile persoanelor juridice române.
Încasările la bugetul de stat din taxa pe valoarea adăugată (TVA) au crescut în anul 2007 cu
12,54% faţă de 2006, până la 31,24 miliarde lei (9,355 milioane euro), însă ponderea acestor
venituri în PIB a scăzut usor - cu 0,12% - până la 7,99%. Aceată scădere s-a datorat şi faptului că
de la începutul anului până pe 15 aprilie nu s-a mai perceput TVA în vămi pentru comerţul cu
ţările nonUE.

15
 În anul 2009 încasările au crescut cu 9% faţă de cele din 2008, dar poderea acestora în PIB a
scăzut la 7,7% de la 8%. Încasările din taxa pe valoarea adaugată (TVA) având cea mai mare
pondere în totalul veniturilor bugetare, în 2009 acestea fiind estimate la 23% din totalul veniturilor.

STUDII DE CAZ

1. Firma S.C. METROMAT S.R.L. doreşte să înregistreze în contabilitate un contract de

vânzare – cumpărare încheiat în formă autentică cu plata în rate pentru un imobil (construcţie + teren)
al cărui drept de proprietate se transferă la data încheierii contractului.
Vânzatorul a optat pentru colectarea TVA şi cumpărătorul este plătitor de TVA.

În conformitate cu art. 128 alin. (1) din Codul fiscal, este considerată livrare de bunuri
transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar. De asemenea, este considerată livrare
de bunuri predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, ca urmare a unui contract care prevede
că plata se efectuează în rate sau a oricărui alt tip de contract care prevede că proprietatea este
atribuită cel mai târziu în momentul plăţii ultimei sume scadente, cu excepţia contractelor de leasing.
Aşadar, faptul generator intervine la data livrării bunurilor.
Pentru contractele încheiate înainte de 1 ianuarie 2007, aflate în derulare şi după această dată
există dispoziţiile tranzitorii. Astfel, în cazul contractelor de vânzare de bunuri cu plata în rate,
încheiate valabil, anterior datei de 31 decembrie 2006 inclusiv, care se derulează şi după data aderării,
exigibilitatea taxei aferente ratelor scadente după data aderării intervine la fiecare dintre datele
specificate în contract pentru plata ratelor.
Începând cu 1 ianuarie 2007, prin modificarea art. 137 alin. (3) litera c) din Codul fiscal,
pentru contractele încheiate după această dată, dobânzile percepute pentru plăţile în rate se cuprind în
baza de impozitare, fiind aşadar purtătoare de TVA. Începând cu aceasta dată numai dobânzile
percepute după data livrării sau prestării, pentru plăţi cu întârziere nu sunt cuprinse în baza de
impozitare privind TVA.
În cazul contractelor de vânzare de bunuri cu plata în rate, încheiate valabil, anterior datei de
31 decembrie 2006 inclusiv, care se derulează şi după data aderării, dobânzile aferente ratelor
scadente după data aderării nu se cuprind în baza de impozitare a taxei.

16
 Înregistrări contabile efectuate de vânzător:

a) înregistrarea facturii emise pentru mijloace fixe vândute cu plata în rate:

„Debitori diversi” 461 = % - valoarea totală a facturii

7583 „Venituri din vânzarea - valoarea mijlocului fix vândut,

activelor şi alte operaţii
de capital”
4427 „TVA colectată”
472 „Venituri înregistrate
în avans”
4427 „TVA colectată”
mai puţin TVA şi dobânda de
încasat
- taxa colectată aferentă mijlocului
fix
- dobânda de încasat aferentă
ratelor
- taxa colectată aferentă dobânzii

b) înregistrarea avansului încasat:

„Conturi la banci în lei” 5121 = 461 „Debitori diversi” - valoarea avansului, inclusiv taxa
colectată

c) înregistrarea scoaterii din evidenţă a mijloacelor fixe vândute cu plata în rate:

% = 212 „Constructii” - valoarea mijlocului fix
„Amortiz. constr” 2812 - amortizarea cumulata
„Cheltuieli privind 6583 - valoarea neamortizata
activele cedate si alte
operatii de capital”

d) înregistrarea încasării ratei şi a dobânzii:

„Conturi la banci în lei” 5121 = 461 „Debitori diversi” - valoarea ratei si dobânzii

e) includerea în venituri a dobânzii încasate:

„Venituri înregistrate în avans” 472 = 766 „Venituri din dobânzi” - valoarea dobânzii

Înregistrări contabile efectuate de cumpărător:

a) înregistrarea facturii furnizorului:
% = 404 „Furnizori de - valoarea totală a facturii
imobilizari”
„Constructii” 212 - valoarea mijlocului fix
„TVA deductibila” 4426 - taxa deductibilă aferentă
mijlocului fix
„Cheltuieli înregistrate 471 - dobânda de plătit aferentă

17
în avans” ratelor
„TVA deductibila” 4426 - taxa deductibilă aferentă
dobânzii
b) înregistrarea achitării avansului:
„Furnizori de imobilizări” 404 = 5121 „Conturi la bănci în lei” - valoarea avansului plătit, inclusiv
taxa deductibilă

c) înregistrarea achitarii ratei si a dobânzii aferente:

„Furnizori de imobilizari” 404 = 5121 „Conturi la bănci în lei” - valoarea ratei şi a dobânzii
d) includerea pe cheltuieli a dobânzii platite:
„Cheltuieli privind dobânzile” 666 = 471 „Cheltuieli înregistrate - valoarea dobânzii
în avans”

Documentele financiar-contabile utilizate în acest caz sunt factura şi contractul de vânzare

– cumpărare. Contractul de vânzare – cumpărare trebuie să cuprindă minim următoarele elemente:
 părţile contractului;
 descrierea exactă a bunurilor care fac obiectul contractului de vânzare cu plata
în rate;
 valoarea ratelor şi termenele de plată a acestora;
 valoarea dobânzilor;
 perioada contractului de vânzare.
De asemenea, părţile pot conveni precizarea şi a altor elemente şi clauze contractuale.
În concluzie, modul de aplicare a taxei la dobânzi, pentru vânzarile cu plata în rate, este dat
de momentul încheierii contractului, astfel:
 pentru contractele încheiate anterior aderarii şi care se derulează şi după această
dată nu se percepe TVA la dobândă nici după 1 ianuarie 2007;
 pentru contractele încheiate după data aderării se percepe TVA la dobândă.
În ceea ce priveşte taxa aferentă ratelor, începând cu 1 ianuarie 2007, exigibilitatea acesteia
nu mai intervine la fiecare dintre datele specificate în contract pentru plata ratelor, ci în momentul
predării efective a bunurilor către o alta persoană. De la această regulă fac însă excepţie contractele
încheiate înainte de 1 ianuarie 2007, aflate în derulare şi după această dată, pentru care
exigibilitatea taxei intervine la fiecare dintre datele specificate în contract pentru plata ratelor.

18
2. Firma S.C. Pelişor S.R.l. realizează următoarele operaţiuni:
- livrări de mărfuri la export 100 milioane lei;
- livrări de mărfuri de la intern cu drept de deducere în valoare de 125 milioane lei,
TVA 19%;
- livrari de mărfuri de la intern, scutite de la plata TVA, fără drept de deducere în
valoare de 25 milioane lei;
- achiziţii de materii prime şi materiale consumabile de pe piaţa internă 75 milioane
lei, TVA 19%;
- achiziţie de materii prime din import 20 milioane lei, taxa vamală 10%, TVA
19%.
Să se calculeze TVA deductibil, TVA colectat, TVA de dedus, TVA de plată sau de
rambursat, după caz (la momentul achiziţiei nu se cunoaşte dacă materiile prime vor fi folosite la
producerea de bunuri supuse TVA sau scutite de TVA, fără drept de deducere).

Pas 1: determinarea TVA-ului deductibil şi de dedus

Pentru aceasta trebuie analizate operaţiunile pentru care se calculează TVA-ul deductibil, şi
anume achiziţiile, respectiv operaţiunile care intră în calculul proratei TVA şi a TVA-ului de
dedus.
Printre aceste operaţiuni se află unele cu drept de deducere şi altele fără drept de deducere.
Prin urmare este necesar să calculăm cât din TVA-ul posibil de dedus (deductibil) este şi efectiv
dedus. Pentru aceasta vom calcula prorata TVA(%) pe care o vom aplica TVA-ului deductibil ,
urmând a obţine un TVA de dedus proporţional cu totalul operaţiunilor cu drept de deducere în
total operaţiuni efectuate.
În baza de calcul a TVA-ului deductibil vor intra:
- achiziţii materii prime şi materiale consumabile de pe piaţa internă 75 milioane
lei;
- achiziţie materii prime din import 20 milioane, taxa vamală 10%.
În ceea ce priveşte mărfurile achiziţionate prin import 20 milioane, în calculul bazei de
impozitare TVA intră valoarea acestor materii prime, inclusive toate taxele aferente (mai puţin
TVA, desigur) plătite. Prin urmare, valoarea luată în considerare va fi preţul materiei prime plus
taxe vamale aferente:

19
 20 milioane lei + 10% x 20 milioane lei = 22 milioane lei.
Baza de impozitare a TVA deductibil va fi:
75 milioane lei + 22 milioane lei = 97 milioane lei.
TVA deductibil= 19% x 97 milioane lei = 18,43 milioane lei
Prorata = venituri din livrări supuse TVA / venituri din total livrări = (venituri din livrări de
mărfuri la export + venituri din livrări mărfuri de la intern cu drept de) / (venituri din livrări de
mărfuri la export + venituri din livrări mărfuri de la intern cu drept de deducere + venituri din
livrări mărfuri de la intern, scutite de la plata TVA, fără drept de deducere)
100mil  125mil
Prorata =  100  90%
100mil  125mil  25mil
Prin urmare TVA de dedus va fi 90% x TVA deductibil
TVA dedus = 90% x 18,43 milioane lei = 16,587 milioane lei

Pas 2: calcularea TVA-ului colectat

TVA-ul colectat este cel aferent tuturor livrărilor realizate de către contribuabil. Baza de
calcul este valoarea livrărilor de mărfuri de la intern cu drept de deducere în valoare de 125
milioane lei.
Astfel TVA colectată se determină după modul următor :
125 milioane lei x 19% = 23,75 milioane lei.

Pas 3: compararea sumelor reprezentând TVA de dedus si TVA colectat şi determinarea

TVA-ului de plată sau de recuperat, după caz :
TVA colectată 23,75 milioane lei
TVA de dedus 16,587 milioane lei
Deoarece aveam TVA colectată> TVA de dedus rezultă că avem un TVA de plată.
Acesta se determină astfel :
TVA colectată - TVA de dedus = 23,75 milioane lei - 16,587 milioane lei
TVA de plată= 7,163 milioane lei.

20
 CONCLUZII

Deoarece au trecut deja două decenii de la postcomunism pe meleagurile românesti am putea

afirma că noul sistem politic şi social de la noi a depăşit deja, cel puţin la nivel teoretic, vârsta
majoratului. Ar trebui deci să dispunem de un sistem stabil, funcţional, dinamic şi suplu, care să
constituie baza dezvoltării societăţii româneşti pe toate planurile. Ar trebui, dar ştim cu toţii că
lucrurile nu stau nici pe departe aşa.
Fiscalitatea, unul dintre domeniile cheie ale economiei unui stat, nu prezintă nici pe departe
calităţile menţionate mai sus. Ne-am obişnuit ca modificările aduse legislaţiei fiscale să ne fie
prezentate cu o viteză care nu este întrecută decât de ştirile despre starea vremii. Dar dacă în
meteorologie există legi ale naturii care guvernează succesiunea anotimpurilor şi a fenomenelor
climaterice, în fiscalitatea românească totul este la fel de imprevizibil precum direcţia unei tornade.
Specialiştii în fiscalitate solicită de ani buni ministerului de finanţe stabilirea unei strategii
fiscale care indiferent de partidul aflat la putere să reprezinte direcţia generală de urmat în politica de
impozite şi taxe aplicabilă în România. Din păcate, până în prezent, nimeni nu a putut să
implementeze o strategie fiscală coerentă, uşor de aplicat şi de urmărit. Succesiunea continuă a
guvernelor din ultimii douăzeci de ani a aplicat cu succes stilul de management „freewheeling
opportunism” sau mai pe româneşte „hei-rupism”.
În concluzie, menţionez că sistemele fiscale sunt un factor-cheie pentru influenţarea eficienţei
de ansamblu a economiei. Ele determină mărimea înclinaţiei de a economisi, investi şi munci,
influenţând creşterea producţiei şi ocuparea forţei de muncă, ceea ce reprezintă un element esenţial al
strategiei economice.
Astfel, se constată o tendinţă de diminuare, în general, a impozitelor în Europa, fapt ce poate fi
interpretat ca o uşoară slăbire a modelului social european, a modelului bunăstării bazat pe taxe înalte.
Reforme fiscale multiple au caracterizat şi sistemul de impozitare a României. Problema
principală a politicii fiscale a României este identificarea echilibrului între necesitatea majorării
veniturilor ca sursă principală a cheltuielilor, direcţionate spre reducerea sărăciei, precum şi
necesitatea susţinerii mediului de afaceri, care este factorul principal de creştere economică..
În acest sens, pentru România ar fi oportună ajustarea presiunii fiscale la nivelul, care ar
favoriza dezvoltarea mediului de afaceri şi investiţii

21
 Reforma fiscală a fost generoasă cu mediul de afaceri românesc prin introducerea cotei unice
de impozitare de 16%. Presiuni semnificative se exercită acum asupra contribuţiilor la asigurările
sociale, care ar putea avea veritabile efecte de flexibilizare a pieţei muncii şi de creştere a puterii de
absorbţie a economiei româneşti în termeni de investiţii interne şi investiţii străine directe, dar şi de
economie şi consum. Stimularea muncii şi stoparea fluxului forţei de muncă înalt calificate spre
exterior ar fi un veritabil pilon de efecte stimulative.
Concluzia generalizatoare este că reforma fiscală desfăşurată în România nu se va opri la cele
realizate până în prezent, urmând o reaşezare a sistemului fiscal naţional în vederea constituirii unei
noi structuri calitative şi cantitative a acestuia.

22
 BIBLIOGRAFIE

1. D.A.P Florescu, P. Coman, G. Balaşa, “Fiscalitatea în România – Reglementare, doctrină,

juristprudenţă”, Edit. AllBeck, 2005;
2. Jacques Grosclaude, Philippe Marchessou, "Droit Fiscal General", ediţia a II-a, Edit.
“Dallloz”, Paris, 1999 ;
3. Lucian Tatu, Emil Mircescu, Cosmin Serbănescu, Gyorgy Attila, Carmen Lăcătus, Delia
Cataramă, ” Fiscalitate - aplicatii practice ”, Academia de Ştiinţe Economice;
4. Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş “Fiscaliatea în Europa la inceputul mileniului
III”, Editura Rosetti, 2006 ;
5. N. Moroianu, “Inflaţia contemporană”, Edit. Economică, Bucureşti, 2003;
6. Petre Brezeanu, Iulian Marinescu, "Finanţe publice şi fiscalitate ", Edit. Fundaţiei
“România de mâine”, Bucureşti, 1998 ;
7. Acord Stand-By 2004-2006, încheiat de România cu FMI la 7 iulie 2004, dar modificat la începutul
anului 2005, ca urmare a modificării Guvernului, analiză disponibilă pe www.fmi.ro ;
8. Dicţionarul enciclopedic” vol II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996;
9. Legea nr. 367/2009 privind Codul fiscal.

23