Cuprins

INTRODUCERE………………………………………………………………………………

Capitolul I Aspecte generale cu privire la fiscalitatea și impozitarea în UE

1.1 Scurt istoric privind sistemul fiscal în UE................................
1.1.1 Caracteristicile fiscalității și ale sistemului fiscal...................................
1.1.2 Funcțiile și rolul fiscalității...................................
1.2 Coordonate și tendințe ale sistemului fiscal în UE..........................
1.3 Bugetul UE și principiile generale pe care le fundamentează

CAPITOLUL II SC VRANCART SA ADJUD CADRU ORGANIZATORIC

PRIVIND CONTABILITATEA DECONTARILOR CU BUGETUL
STATULUI

2.1 Prezentare generală......................................................................................................

2.2 Structura tehnico - organizatorică a întreprinderii.......................................................
2.3 Organizarea compartimentului financiar-contabil.......................................................

CAPITOLUL III ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA CONTABILITĂȚII

DECONTARILOR CU BUGETUL STATULUI ÎN CADRUL
SC VRANCART SA ADJUD
3.1 Sistemul purtătorilor primari de informații privind datoriile și creanțele
comerciale....................................................................................................................
3.2 Sistemul de conturi utilizat pentru evidența datoriilor și creanțelor comerciale..........
3.3 Reflectarea în contabilitate a operațiilor privind decontările cu bugetul statului......

CONCLUZII...........................................................................................................................

BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................

3
 CAPITOLUL 1: ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA
FISCALITATEA ȘI IMPOZITAREA ÎN UE

1.1 Scurt istoric privind sistemul fiscal și impozitul

Atât în literatura universală de specialitate cât și în cea din țara noastră, economiștii
definesc noțiunea de fiscalitate ca fiind una complexă, găsindu-și originile odată cu procesul de
creare și funcționare a statului, de la formele sale incipiente până în prezent când statului îi
revine obligația de a-și îndeplini funcțiile și sarcinile multiple în condiții de eficiență. „Termenul
de fiscalitate este folosit așadar încă din cele mai vechi timpuri având rădăcini în limba latină în
cuvântul fiscus care la acea vreme reprezenta un coș folosit pentru colectarea veniturilor de la
populație ce acopereau cheltuielile publice ale statului. În țara noastră, dicționarul explicativ al
limbii române definește fiscalitatea ca fiind „un sistem de percepere a impozitelor și taxelor prin
fisc” pe când fiscul reprezintă “o instituție a statului care stabilește și încasează contribuțiile
către stat, urmărește pe cei care nu și-au plătit la termen contribuțiile cuvenite prin lege”.
Teorii1 privind fiscalitatea au apărut în perioada postbelică, avându-i ca reprezentanți pe
adepții neoclasicismului economic în fruntea cărora se afla profesorul Milton Friedman. În
concepția acestora, impozitul era văzut ca o variabilă financiară și erau preocupați de
descoperirea unor modalități prin care cheltuielile publice să fie acoperite în condiții optime cu
ajutorul veniturilor prelevate de la populație. Neoclasicii, au elaborat astfel teoria superiorității
impozitului direct asupra impozitului indirect și constă în faptul că un impozit direct pe venit va
fi întotdeauna preferabil unui impozit indirect pe cheltuieli.
Statul își asigură intervenția în economie prin intermediul mai multor pârghii printre care
cea care are rolul cel mai important și anume acela de a descoperi dezechilibrele pieței și de a le
corecta este fiscalitatea. De asemenea, prin intermediul fiscalității se asigură colectarea
veniturilor de la populație la bugetul statului precum și operațiunile de redistribuire a acestor
resurse pentru acoperirea nevoilor publice. Funcția de redistribuire a acestor venituri este
realizată de impozite care sunt stabilite în funcție de veniturile realizate. Astfel, prin intermediul
cotei de impunere progresivă, persoanele care obțin venituri mai ridicate vor plăti către stat un
impozit mai mare față de cei care realizează venituri mai mici. Totodată, dacă se aplică o
impunere proporțională atunci toți deținătorii de averi sau de venituri vor plăti același impozit la

1
Bistriceanu D. Gh., Sistemul fiscal al României, Editura Universul Juridic, București, 2006
4
bugetul statului indiferent de mărimea averii deținute. In ceea ce privește creșterea economică,
aceasta poate fi definită prin obținerea unor rezultate nete favorabile în urma desfășurării de
activități economice la nivel macroeconomic.
Principalii indicatori macroeconomici sunt: produsul global brut, produsul intern brut și
produsul național brut.
Produsul intern brut este un indicator macroeconomic ce reflectă valoarea brută totală a
bunurilor și serviciilor realizate de agenții economici ai unei țări în decursul unei perioade de
regulă de un an. Dacă la PIB se adaugă consumul intermediar se obține un alt indicator
macroeconomic, produsul global brut. Există 3 metode de calcul a PIB și anume: metoda valorii
adăugate; metoda cheltuielilor; metoda veniturilor.2
a) În cazul metodei valorii adăugate, PIB se determină prin însumarea valorilor adăugate
brute obținute de toți agenții economici ai unei țări. Se folosește formula:
PIB = Σ VAB
b) Folosind metoda cheltuielilor, vom determina PIB prin însumarea tuturor cheltuielilor
efectuate într-o țară, într-un interval de timp pentru achiziționarea de bunuri și servicii
la prețul pieței. Excepție de la această regulă fac achiziționările de bunuri și servicii
din import. În acest caz, PIB se calculează după formula:
PIB = consumul privat sau personal + consumul public + investițiile + exporturile
c) Prin metoda veniturilor, PIB se determină prin însumarea salariilor obținute pentru
munca depusă, a profitului obținut de agenții economici la sfârșitul exercițiului
financiar, a veniturilor de forma rentelor la care se adaugă și amortizarea. Se
determină cu ajutorul formulei:
PIB = salarii + profit + rente + amortizarea
„Sistemul constituie orice secțiune a realității în care se identifică un ansamblu de
fenomene, obiecte, procese, concepte, ființe sau grupuri interconectate printr-o mulțime de relații
reciproce, precum și cu mediul înconjurător și care acționează împreună în vederea realizării
unor obiective bine definite”. 3
Sistemul fiscal este considerat ca fiind format din totalitatea impozitelor și taxelor
provenite de la persoanele fizice și juridice care alimentează bugetele publice.4
O altă abordare a sistemului fiscal pune accentul pe elementele definitorii ale sistemului
în general și interpretează sistemul fiscal prin prisma relațiilor dintre elementele care îl formează.
Astfel, „sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese cu privire
la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecți fiscali) între care se manifestă
2
Bistriceanu D .Gh., Badea L., Bugetul de stat al României, Editura Biblioteca, București, 2010
3
Corduneanu C. Sistemul fiscal în știința finanțelor. București: Codecs, 1998, p17
4
Condor I. Drept financiar. București: Regia autonomă Monitorul Oficial, 1994, p 144
5
relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt
gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului”5
În evoluția sistemelor fiscale se pot delimita câteva etape, cunoașterea cărora ne va
permite înțelegerea prezentului, ocolirea greșelilor trecutului și conturarea viitorului.
Etapa veche a evoluției sistemelor fiscale se termină la începutul sec XVI,
caracterizându-se prin structurile fiscale specifice civilizației agricole și cuprinde o perioadă mai
îndelungată de timp în care relațiile fiscale evoluează deosebit de lent, fapt ce se datorează
evoluției lente a structurilor politice și economice a diferitor unități administrative, care erau
instabile și se modificau permanent. În această etapă mijlocul de producție și forma de bază a
averii o constituia pământul, activitățile economice aveau un caracter artizanal, iar în raporturile
de schimb se utilizau etaloanele monetare paralele. Fiecare unitate administrativ-teritorială,
precum și provinciile și colectivitățile locale care o formau, impuneau taxe fiscale și reguli de
percepere proprii. Cuantumul acestor taxe sub forma obligațiilor în natură sau în bani, oscila în
permanență, nefiind cunoscut de către populație în prealabil. Apariția Moldovei și Munteniei ca
state a determinat creșterea obligațiilor fiscale, care îmbrăcau forma taxelor vamale, încasate în
moneda timpului respectiv, fiind cel dintâi mijloc de a acumula bani pentru voievozi.
Caracteristic societăților umane europene până în sec. XVI a fost determinarea nivelului
prelevărilor fiscale corespunzătoare necesităților structurilor existente, care la rândul său erau
influențate de totalitatea veniturilor obținute în urma cuceririlor și colonizărilor, de cheltuielile
cauzate de acestea și de atitudinea claselor dominante. Structurile fiscale nou-formate în această
perioadă se caracterizau prin aceea că:
1. obligațiile fiscale se stabileau și se repartizau arbitrar, fiind diferite în funcție de
nivelul fiecărei unități administrative;
2. lipsea regularitatea încasării impozitelor;
3. existau inegalități sociale;
Etapa liberală în evoluția sistemelor fiscale începe cu sfârșitul secolului XVI până în a
doua jumătate a secolului XIX (a. 1870) – pe parcursul căreia se produc transformări economice
și mișcări sociale considerabile. Structurile fiscale existente încep să reflecte apariția proprietății
și producției de tip capitalist, ce determină apariția unor noi clase sociale: muncitori agricoli,
muncitori industriali, burghezia în formare. Tot în această perioadă au loc schimbări în modul de
distribuire a veniturilor în societate. În rândurile claselor sociale în formare apar critici față de
privilegiile fiscale de care beneficia nobilimea. Ca urmare a dezvoltării economice și respectiv,
al sistemelor fiscale, în țările Europei Occidentale în sec. XVII și XVIII apar o serie de scrieri
fiscale care studiau impozitele din mai multe puncte de vedere și anume: al legalității, al
5
Corduneanu C. Sistemul fiscal în știința finanțelor. București: Codecs, 1998., p22
6
legitimității și influenței sociale (în Franța, Quesnay, Montesquie și Rousseau), exprimându-și
dezaprobarea impozitelor mari sau sperând că impozitele sunt temporare. Ca o concluzie pentru
această etapă putem menționa faptul că sistemul fiscal a fost o consecință a organizării sociale
din acele timpuri, inegalitățile sociale ale cărei s-au manifestat și în planul inegalităților fiscale
(boierii nu plăteau bir), de asemenea, și proprietatea funciară care era o sursă importantă a
veniturilor țării a fost scutită de orice impozit în această perioadă. În această perioadă apar
primele teorii economice elaborate de Adam Smith și David Ricardo, care vor influența deciziile
noilor puteri publice în evoluția sistemelor fiscale. Pe plan european ideea lui Adam Smith – ca
fiecare să contribuie cu veniturile pentru care statul îi asigură protecția – se concretizează în
apariția impozitului pe venit sub forme diferite: pe surse de venit, pe indicii exteriori, venitul
global. În sec. XIX ideile politice ale burgheziei ajunse la putere vor determina schimbări rapide
în structurile fiscale. Politica statelor liberale începe să se bazeze pe preponderența impozitelor
directe, și în special, pe introducerea impozitului pe venit, ca sursă principală de finanțare a
instituției bugetare.
Etapa modernă debutează după 1870, când începe procesul de concentrare a structurilor
microeconomice. La răscrucea secolelor XIX-XX în România începe o nouă reformă și anume
reforma impozitelor directe propusă de Petre Carp (a.1900) prin proiectul de lege respectiv
trebuiau să se modifice toate impozitele directe care existau până atunci: impozitul funciar,
patentele, impozitul asupra salariilor funcționarilor și pensionarilor. S-a propus să se introducă,
pentru prima dată, un impozit asupra averii mobiliare și un impozit care trebuia să înlocuiască
impozitul pentru căile de comunicație. Dar până la urmă această reformă n-a fost înfăptuită. O
altă reformă a impozitului direct propusă în anul 1910 de către Emil Costinescu, urmărea
impunerea tuturor veniturilor într-un mod cât mai simplu, fiind o încercare de a introduce un
impozit unic pe venit, înlocuind cele 6 impozite directe – impozitul funciar, pe salarii, pe averea
mobiliară, patentele, impozitul personal și taxa asupra hectarelor de vii. Acest impozit urma să
fie progresiv.
Venitul impus era cel ce rămânea contribuabilului după deducerea cheltuielilor făcute
pentru a-l dobândi. Reforma propusă în 1910 se caracteriza prin tendința de simplificare a
mecanismelor, legilor fiscale din acea perioadă și de majorare a veniturilor statului pe măsura
creșterii avuției personale și avuției naționale. Începutul anului 1923 a fost marcat prin aplicarea
legilor noi privind contribuțiile directe. Acest nou sistem de impozite directe se baza pe
impunerea veniturilor realizate de persoane fizice, înființând 6 impozite, numite elementare:
agricole, din clădiri, mobiliare, din salarii, din industrie și comerț (inclusiv bănci) și din
profesiuni. Pentru întreprinderile industriale și comerciale, impozitul global a fost înlocuit cu un
impozit complementar progresiv, cotele sale variind în funcție de rentabilitatea întreprinderii,
7
calculată ca raport dintre beneficiul net și capitalul social plus rezervele. Impozitul pe veniturile
din salarii, venituri supuse dublei impozitări, a fost redus pentru salariile mici (sub 4000 lei
lunar) și majorat pentru salariile mai mari. Tratamentul fiscal aplicat veniturilor din muncă
explică randamentul înalt al impozitului pe salarii și importanța lui în întregul sistem al
contribuțiilor directe.
O etapă importantă în evoluția sistemelor fiscale o constituie criza economică mondială
din 1929-1933, când are loc deplasarea presiunii fiscale de la impozitele pe venituri către
impozitele pe consum și taxele vamale. Mai târziu, în anul 1934, legea contribuțiilor directe a
desființat impozitul pe venit global progresiv, iar în locul acestuia s-a instituit un impozit
suplimentar adăugat la fiecare impozit elementar în parte, cu scopul de a urmări totalitatea
veniturilor cu scopul de a împiedica evaziunea fiscală. În instituirea impozitelor directe o atenție
deosebită s-a acordat acelora legate de economia particulară, reducându-se fiscal salariile și
proprietatea imobiliară.
Începând cu anul 1935 s-au majorat impozitele indirecte aplicate consumului și a
circulației mărfurilor, pe cifra de afaceri, taxele de timbru și de înregistrare, devenind sursa cea
mai importantă de venituri bugetare. Un șir de modificări esențiale au suferit impozitele directe
în perioada războiului cea mai importantă fiind introducerea în 1941 a sistemului de impunere a
veniturilor din industrie și comerț, pe baza cifrei de afaceri, care a avut un rezultat sporit a
ponderii impozitelor plătite de industrie, comerț și bănci. În anii războiului sistemul impozitelor
directe a fost completat cu un impozit special pe celibatari. Între sfârșitul crizei economice și
sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a urmărit stabilirea tuturor surselor de venituri,
pentru finanțarea bugetelor dezechilibrate de criză, de cheltuielile și pagubele aduse de război.
După război, sistemelor fiscale ale mai multor țări reflectă doctrinele politice ale
regimurilor care ajung la putere, dezvoltarea structurilor economice și sociale, necesitatea
asigurării circulației libere a capitalului, bunurilor și serviciilor economice, protejarea agriculturii
și industriei naționale. Sistemele fiscale ale țărilor subdezvoltate economic, reflectă structurile
economice puțin variate, care se caracterizează printr-o productivitate slabă și o dezvoltare
inegală, evidențiind ponderea însemnată a activităților legate de exploatarea materiilor prime și a
produselor agricole și necesitatea protejării industriei pentru dezvoltarea ei. După al doilea
conflict politico - militar mondial, economiile actualelor țări dezvoltate economic cunosc o
dezvoltare rapidă, iar structurile economice se diversifică din punct de vedere al naturii
activităților cât și a dezvoltării și concentrării industriilor.
Partea cea mai importantă a producției naționale este realizată de marile întreprinderi,
caracterizate prin tehnologii și tehnici moderne. Ca urmare a acestui fapt, veniturile mijlocii sunt
mult mai numeroase, provenind din diferite surse. Reprezentând peste o jumătate din venitul
8
național, acestea determină creșterea capacității contributive individuale, care devine importantă
comparativ cu fazele anterioare. Paralel, aparatul fiscal și serviciile publice oferite societății se
dezvoltă, determinând creșterea necesităților financiare ale puterilor publice. De la practicarea
principiului discriminării veniturilor se trece la un impozit de tip proporțional așezat asupra
veniturilor individuale globale, aceasta din urmă având tendința de a deveni dominant, dar
impozitele indirecte dețin încă o pondere reprezentativă în totalul încasărilor fiscale, suportând
totodată transformări importante.
„UE nu joacă un rol direct în colectarea impozitelor sau în stabilirea cotelor de
impozitare. Valoarea taxelor și impozitelor pe care trebuie să le plătească fiecare cetățean este
stabilită de guvernul țării sale. La fel este și modalitatea de cheltuire a sumelor colectate de stat.
UE supraveghează totuși normele fiscale naționale în anumite domenii, în special atunci
când sunt implicate politicile UE vizând companiile și consumatorii. Aceasta pentru a garanta că:
 bunurile, serviciile și capitalul pot circula liber peste tot în UE (pe piața unică)
 companiile dintr-o țară nu beneficiază de avantaje neloiale față de concurenții din alte țări
 fiscalitatea nu este discriminatorie față de consumatorii, lucrătorii sau companiile din alte
țări ale UE
Datorită pieței unice, bunurile și serviciile pot fi comercializate liber în toată Uniunea
Europeană. Pentru a facilita activitatea companiilor și a evita denaturarea concurenței dintre
acestea, statele membre au convenit să-și alinieze normele privind impozitarea bunurilor și a
serviciilor. Anumite domenii beneficiază de acorduri specifice. Este, de exemplu, cazul taxei pe
valoarea adăugată (TVA) și al taxelor pe produse energetice și electricitate, tutun și alcool.
UE colaborează cu statele membre și pentru coordonarea politicilor economice și a
sistemelor de impozitare a întreprinderilor și a veniturilor. Scopul este de a le face mai echitabile,
eficiente și favorabile creșterii economice. Aceste aspecte sunt importante pentru a clarifica
situația impozitelor pe care le plătesc persoanele care se mută în altă țară din UE și pentru a oferi
certitudine companiilor care investesc în alte țări. Coordonarea contribuie și la prevenirea
evaziunii fiscale și a evitării obligațiilor fiscale”.6

1.1.1 Caracteristicile fiscalității și ale sistemului fiscal

Fiscalitatea este, în mod normal, expresia voinței politice a unei comunități umane
organizate, fixată pe un teritoriu determinat și dispunând de o autonomie suficientă pentru a
putea, prin intermediul organelor care o reprezintă, să se doteze cu o întreagă serie de reguli
juridice și în special, fiscale.
6
https://europa.eu/european-union/topics/taxation_ro
9
 Aplicarea sistemului fiscal presupune existenta si activitatea organelor specializate ale
statului, adică a aparatului fiscal si exercitarea unui control fiscal sistematic exigent si
intransigent.
Orice sistem fiscal are următoarele caracteristici7:
exclusivitatea aplicării lui care presupune faptul că el se aplică într-un teritoriu geografic
determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un anumit
sistem bugetar;
autonomia tehnică, ceea ce înseamnă că sistemul fiscal este autonom din punct de vedere
etnic adică el cuprinde toate normele de așezare, încasare și lichidare pentru punerea sa în
practică.
Sistemele fiscale în decursul istoriei au evoluat urmărind în principal ca:
a) prin numărul și mărimea impozitelor să satisfacă cerințele de fonduri bănești ale statului;
b) sa simplifice și să înlesnească munca de colectare a impozitelor;
c) impozitele sa fie suportabile de contribuabili;
d) sa crească numărul contribuabililor prin eliminarea inechităților.
Nu poate exista stat fără impozite, taxe, contribuții, etc. În diferite țări sistemele fiscale
au avut si au în general următoarele coordonate:
a) trecerea de la impozitele analitice la impozitele sintetice;
b) adoptarea de noi procedee de așezare si încasare a impozitelor;
c) creșterea randamentul impozitelor.
În ceea ce privește impozitul indirect acesta este suportat de consumator; deosebirea
istorica intre impozitele directe si cele indirecte este astăzi înlocuită printr-o clasificare stabilita
in funcție de natura elementului economic luat ca bază de impozitare.
„Politica fiscală în cadrul Uniunii Europene constă din două componente: impozitarea
directă, care rămâne de competența exclusivă a statelor membre, și impozitarea indirectă, care
influențează libera circulație a mărfurilor și libera prestare a serviciilor pe piața unică.
În ceea ce privește impozitarea directă, UE a stabilit însă standarde armonizate privind
impozitarea companiilor și a persoanelor fizice, iar statele membre au luat măsuri comune pentru
a preveni evaziunea fiscală și dubla impozitare.
În domeniul impozitării indirecte, UE coordonează și armonizează legislația privind taxa
pe valoarea adăugată (TVA) și accizele. Se evită astfel distorsionarea concurenței pe piața

7
ASOCIATIA ACDBR, Proiect: „Legislație actualizata pentru un comerț calitativ cu produse
agroalimentare”- Curs de fiscalitate, București, 2018
10
internă ca urmare a unor variații ale ratelor de impozitare indirectă și a unor sisteme care le-ar
oferi firmelor dintr-o anumită țară un avantaj inechitabil față de altele.”8
Legislația fiscală 9este în principal elaborată de fiecare țară din UE la nivel național.
Comisia europeană poate prezenta propuneri privind legislația fiscală, în cazul în care consideră
că o astfel de acțiune este necesară pentru ca piața internă să funcționeze în mod corespunzător.
De asemenea, poate să formuleze recomandări și să emită orientări de politică în domenii
specifice. Comisia europeană se asigură, de fiecare dată, că:
• acțiunea la nivelul UE ar duce la obținerea unui rezultat mai bun decât acțiunea
individuală a țărilor UE (principiul subsidiarității);
• inițiativa propusă nu depășește ceea ce este necesar pentru a rezolva problema
identificată (principiul „proporționalității”).
Orice inițiativă legislativă a Uniunii europene în domeniul fiscal trebuie aprobată în
unanimitate de către toate statele membre înainte de a intra în vigoare. astfel se garantează că
sunt luate în considerare interesele fiecărei țări din UE.
Impozitele directe vizează o persoană, o întreprindere, o entitate sau o proprietate. printre
acestea se numără, de exemplu, impozitul pe venit și impozitul pe profit. Impozitele indirecte, în
schimb, au ca obiect tranzacțiile, de exemplu taxa pe valoare adăugată (TVA) pentru vânzările
de bunuri și servicii și accizele la alcool și tutun.
Legislația în domeniul impozitării directe se limitează la alinierea legislațiilor țărilor UE
pentru a le aduce în concordanță unele cu altele (apropierea legislațiilor). acest lucru poate fi
realizat numai în măsura în care este necesar pentru a îmbunătăți funcționarea pieței interne a
Uniunii europene și pentru a aborda provocările transfrontaliere comune, cum ar fi evaziunea
fiscală.
Legislația în domeniul impozitelor indirecte poate implica armonizarea legislațiilor
naționale. Dacă normele fiscale referitoare la bunuri și servicii diferă prea mult, concurența
dintre întreprinderi poate fi denaturată, ceea ce îngreunează comercializarea produselor în afara
granițelor naționale.
UE nu aplică impozite. Acest lucru se realizează exclusiv la nivelul fiecărei țări. Bugetul
UE este finanțat aproape integral din „resurse proprii”. Acestea includ contribuții directe din
partea fiecărei țări, taxe vamale și un procent foarte mic din veniturile naționale obținute din
TVA. Țările UE decid împreună cu privire la tipul de „resurse proprii” și la cuantumurile lor
maxime.
8
https://eur-lex.europa.eu/summary/chapter/taxation.html?root_default=SUM_1_CODED%3D21&amp%3Blocale
=ro&locale=ro
9
Comisia europeană ,Direcția Generală Comunicare (2015), Revista Să înțelegem politicile Uniunii Europene –
Impozitarea
11
 1.1.2 Funcțiile și rolul fiscalității

Rolul sistemului fiscal se află în strânsă legătură cu exercitarea funcțiilor sale, derivă din
acestea și se manifestă pe plan financiar, economic și social.
Din punct de vedere financiar, sistemul fiscal apare ca principala cale de atragere a
resurselor financiare ale statului, rol care in prezent dobândește o importanță din ce în ce mai
mare deoarece, în condițiile actuale ale tendinței mondiale de expansiune economica, resursele
financiare la dispoziția autorităților centrale si locale cunosc o creștere permanenta.
Pe lângă principalul mijloc de procurare a fondurilor bănești necesare realizării
obiectivelor economice si sociale ale statului, ansamblul fiscal apare si ca instrument de
redistribuire a veniturilor si averilor cetățenilor și agenților economici.
Prin intermediul tratamentului fiscal diferențiat de la un contribuabil la altul, se urmărește
materializarea principiilor de echitate fiscala si justiție fiscala sociala, precum si diminuarea
decalajelor si a inegalităților existente intre venituri.
Din punct de vedere economic, sistemul fiscal este evidențiat ca un important instrument
de politica economica, folosit de autoritățile publice in pentru influențarea proceselor economice,
pentru corectarea ciclurilor economice si, de asemenea, pentru înlăturarea dezechilibrelor
economice.
Astfel, autoritățile publice apelează la diferitele procedee fiscale: practicarea de facilități
fiscale sau retragerea lor, extinderea sau restrângerea bazei de impozitare, folosirea unor cote de
impozitare progresive sau proporționale. Aceste procedee fiscale permit realizarea unei
dezvoltări economice si sociale echilibrate daca sunt aplicate în corelație cu politicile monetare,
valutare și de credit.
Din punct de vedere social, prin intermediul sistemului fiscal se asigura la nivelul
autorităților publice fondurile necesare finanțării obiectivelor de protecție sociala a unor categorii
defavorizate, dar se urmărește si orientarea comportamentului cetățenilor.
Funcțiile sistemului fiscal
Ca o categorie financiara si ca o componenta a sistemului resurselor finanțelor publice,
impozitele îndeplinesc in aria lor de manifestare, funcțiile atribuite finanțelor in general, dar cu
unele particularități imprimate de conținutul lor economic, de procesele de redistribuire a
produsului intern brut.
Potrivit concepției economistului Petre Brezeanu, funcțiile sistemului fiscal sunt
considerate a fi următoarele:
 funcția de finanțare a cheltuielilor publice;
 funcția de redistribuire a veniturilor si averilor, conform obiectivului de echitate;
12
  funcție de stabilizare a economiei.
Daca din punctul de vedere al unor economiști, se pot evidenția in mod concret funcțiile
sistemului fiscal, alții nu vorbesc in mod explicit de funcții, ci despre rolul impozitelor, si
anume:
 rolul financiar, de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice;
 rolul intervenționist, de încurajare sau frânare a activităților economice;
 rolul social, de redistribuire a unei părți importante din PIB intre grupările sociale si
indivizi.
Pe baza unei raportări la funcțiile atribuite finanțelor publice pe ansamblu, impozitele
îndeplinesc următoarele funcții10:
 funcția de repartiție, denumita si funcție financiara;
 funcția de redistribuire a veniturilor si averilor asupra activității economico - sociale;
 funcția de reglare a economiei, adică de corectare a dezechilibrelor;
 funcția de control, putând avea semnificația de capacitate a impozitelor de a mijloci
efectuarea controlului prin diferite faze ale procesului reproducției economice.
Funcția de finanțare a cheltuielilor publice
Având in vedere funcția de finanțare a cheltuielilor publice, nivelul prelevărilor
obligatorii este in mare parte legat de suma cheltuielilor publice deoarece ele sunt sursa esențială
în finanțare. Cu toate acestea, ele nu reprezintă unica sursa. Astfel, existenta deficitelor publice
necesita recurgerea la alte mijloace de finanțare, precum îndatorarea sau creația monetara.
Suma cheltuielilor publice raportata la PIB reflecta partajarea sarcinilor intre sectorul
public si sectorul privat.
Prin intermediul impozitelor, o parte din veniturile realizate de actorii pieței factorilor de
producție, sunt prelevate de către stat, astfel:
 din salariile cuvenite pentru munca prestata;
 din dobânda datorată pentru capitalul împrumutat;
 din chiriile aferente bunurilor mobile si imobile;
 din profitul, respectiv dividendele ce le revin acționarilor sau asociaților;
 din veniturile obținute de persoanele fizice in urma activităților independente.

10
Brezeanu Petre, Fiscalitate. Concepte. Metode. Practici., Editura Economica, București, 1999

13
 În urma suportării impozitelor directe de către persoanele fizice si chiar de firme, veniturile
disponibile ramase sunt supuse procesului de redistribuire prin intermediul impozitelor indirecte,
pe piața bunurilor si serviciilor.
Funcția de redistribuire
Funcția de redistribuire specifica sistemului fiscal scoate in evidenta caracterul de
mijlocire al impozitelor in ceea ce privește realizarea proceselor de redistribuire a veniturilor si
averilor intre membrii societății, ținându - se cont de ceea ce societatea considera a fi just,
echitabil.
Definirea acestei funcții depinde deci de opinia cu privire la caracterul just sau injust al
repartiției ce decurge din mecanismul pieței si acela al drepturilor de proprietate. Aceasta
apreciere se bazează pe o judecata de valoare pe care economiștii au refuzat, mult timp, s-o
integreze in câmpul lor de analiza.
În acest context, echitabilitatea este percepută diferit de la o societate la alta, de la o
perioada la alta, iar progresivitatea impozitului poate fi considerata sinonimul justiției, dar si
total arbitrara, datorita criteriilor de echitate care sunt normative.
Funcția de corectare a dezechilibrelor
Funcția de corectare a dezechilibrelor se justifica prin ipoteza conform căreia
funcționarea spontana a pieței nu permite realizarea optimului colectiv. In aceasta situație,
fiscalitatea poate fi utilizata pentru corectarea eșecurilor pieței prin internalizarea efectelor
externe, aceasta fiind o analiza microeconomica. Fiscalitatea poate, de asemenea, sa contribuie la
realizarea echilibrelor globale in cadrul unei politici bugetare keynesiene si in acest caz analiza
este una macroeconomica.
Funcția de control al sistemului fiscal
Statul nu mai poate interveni in economie prin masuri administrative ci numai prin
anumite pârghii economice sau financiare. Sistemul fiscal, pe de o parte, furnizează aceste
pârghii iar, pe de alta parte, asigura mecanismul de funcționare a lor (punând la dispoziția
aparatului fiscal asemenea pârghii ce pot fi utilizate in controlul exercitat de stat asupra agenților
economici). Este vorba de controlul exercitat de stat printr-o serie de pârghii financiare sau
fiscale prin intermediul cărora se penetrează in activitatea agenților economici pana la cele mai
mici detalii.
De exemplu, in cadrul impozitului pe profit, obiectivul numărul unu este verificarea bazei
de calcul, apoi controlul se adâncește pana la elementele de cheltuieli ce intra in costul de
producție, mergând pana la reflectarea corecta a veniturilor realizate. Prin taxa pe valoarea
adăugată se controlează întreaga cifra de afaceri mergând pe firul problemelor pana la
documentul primar ce vizează vânzarea produselor sau aprovizionarea cu materii prime si
14
materiale. Verificarea se face numai din punct de vedere al îndeplinirii funcțiilor fiscale, dar
exista posibilitatea ca prin funcția de control sa se facă radiografii complete asupra întregii
activități a agenților economici. Fundamentul sistemului fiscal îl dețin impozitele si taxele
legiferate.

1.2 Coordonate și tendințe ale sistemului fiscal în UE

În UE, totalul impozitelor diferă considerabil de la o țară la alta.

În 201711, estimările indică faptul că ponderea impozitelor în PIB a înregistrat, la nivelul
UE-28, variații ce oscilează de la 24,1 % în Irlanda la 45,6 % în Danemarca (Figura 1).
Diferențele dintre nivelurile totale de impozitare reflectă, în realitate, diferențele legate de
preferințele sociale pentru bunuri publice.
Până în prezent, nu există dovezi solide privind impactul nivelului general de impozitare
asupra creșterii economice. Cu toate acestea, este înțeles mai bine modul în care fiecare dintre
componentele regimului fiscal influențează creșterea economică prin intermediul următoarelor
canale: productivitatea totală a factorilor și creșterea stocului de capital sau a ofertei de forță de
muncă.

Figura 1 Sarcina fiscală totală în țările UE, ca procentaj din PIB, 2012 și 2018

Sursa: Comisia Europeană, AMECO.

Impozitul pe profitul societăților influențează atât alegerea locului de stabilire a acestora,

cât și investițiile directe naționale și străine. Cotele de impozitare, modul în care este definită
baza de impozitare și aspectele legate de conformarea fiscală constituie factori determinanți ai
efectelor economice ale impozitării.

11
https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/file_import/european-semester_thematic-
factsheet_taxation_ro_0.pdf
15
 Tratamentul fiscal al diverselor surse de finanțare, dezvoltarea stimulentelor fiscale și
timpul consacrat de întreprinderi conformării fiscale pot influența investițiile productive.
Diferențele în materie de impozit pe profit pot determina societățile multinaționale să transfere
profitul dinspre țările cu un nivel ridicat de impozitare către cele cu un nivel scăzut. Ratele de
impozitare efective reflectă o gamă amplă de factori care nu se limitează la impozitul legal pe
profitul societăților, cum ar fi elementele bazei fiscale, sursa de finanțare (datorii, rezultatul
reportat sau majorarea capitalului propriu) și activul în care se fac investiții (utilaje, clădiri,
imobilizări necorporale, stocuri și active financiare).
Figura de mai jos ilustrează diferențele dintre ratele medii efective ale impozitului pe
profitul societăților, care variază de la 38,4 % în Franța la 9 % în Bulgaria.

Figura 2 Ratele medii efective ale impozitului pe profitul societăților în statele membre ale UE, în
procente

Sursa: ZEW, Nivelurile efective de impozitare efectivă prin utilizarea metodologiei Devereux /Griffith: raport
intermediar. Proiect realizat pentru Comisia Europeană

În domeniul TVA, legislația comunitară nu permite statelor membre menținerea sau

instituirea unei alte taxe asupra cifrei de afaceri, însă lasă la alegerea fiecărui stat membru sa
stabilească un nivel al cotelor de impunere care trebuie sa se încadreze într-un interval situat
între 15% si 25% și cel mult două cote reduse până la cel puțin 5%), sau, așa cum este in cazul
accizelor armonizate, a căror mărime trebuie stabilită cu respectarea unui nivel prevăzut de
directivele comunitare în materie. Chiar dacă prin reglementari comunitare succesive s-a
conturat un regim comunitar aplicabil impozitelor indirecte, cu toate acestea, în cazul TVA, ca
principal impozit indirect, la nivelul Statelor Membre, există diferențieri semnificative ale
cotelor de impunere (Figura 3), ceea ce ne face să afirmăm că situația este departe de realizarea
dezideratului unei armonizări fiscale până la nivelul apropierii sau unificării cotelor de impunere.

Figura 3: Nivelul cotelor de Tva aplicate în țările UE

16
Sursa: https://europa.eu/youreurope/business/taxation/vat/vat-rules-rates/index_ro.htm#shortcut-8

Asigurarea respectării acestor obligații a fost și rămâne un instrument esențial pentru

creșterea gradului de echitate a sistemelor fiscale. Este vorba despre utilizarea pe deplin a puterii
de care dispune autoritatea publică pentru a obliga contribuabilii să acționeze în mod corect.
Aceasta include cooperarea transfrontalieră, audituri eficace și accesul la informații și la date
operative, precum și proceduri rapide de recuperare. Mai mult decât atât, este esențial să se
promoveze încrederea, transparența și o cultură a respectării obligațiilor fiscale prin diferite
mijloace: 12
 acțiuni eficace de comunicare destinate contribuabililor privind valoarea
serviciilor prestate datorită veniturilor fiscale; monitorizarea și comunicarea
rezultatelor activităților derulate de autoritățile fiscale;
 încurajarea contribuabililor să acționeze mai etic plătindu-și impozitele,
organizarea de campanii de comunicare și educare pentru a explica de ce este
important ca fiecare contribuabil să își plătească partea de impozite care îi revine
în mod echitabil. Aceste măsuri ar trebui să aibă drept public-țintă în special
tinerii, care sunt viitorii contribuabili;
 cooperarea cu întreprinderile pentru a îmbunătăți conformarea fiscală, utilizând,
în același timp, aprecieri bazate pe economia comportamentală pentru a încuraja
contribuabilii să acționeze în mod corect și la momentul potrivit.
În 2016 și 2017, țările UE au continuat să ia măsuri pentru a-și îmbunătăți sistemele,
continuând tendința observată în ultimii ani. Cu toate acestea, în pofida progreselor și reformelor
realizate, evaziunea fiscală și frauda fiscală continuă să reprezinte o provocare majoră pentru
12
Comisia Europeană (2017), Taxation trends in the EU: 2017 Edition, (Tendințe în fiscalitatea din UE: ediția din
2017), Luxemburg, 2017.
17
Europa. Prin urmare, combaterea evaziunii fiscale continuă să reprezinte o prioritate pentru
Comisie, fapt reflectat în numeroasele inițiative din acest domeniu. Una dintre acestea este
modernizarea sistemului privind TVA, menită să contribuie la combaterea fraudei. În 2017 și
2018, Comisia a lucrat la adoptarea unui pachet cuprinzător de măsuri privind reforma TVA,
care are drept obiectiv Pagina 23 combaterea riscului tot mai mare de fraudă fiscală,
simplificarea obligațiilor în materie de TVA pentru întreprinderi și sporirea flexibilității de care
dispun statele membre pentru a stabili produsele care ar trebui impozitate la cote reduse.

1.3 Bugetul UE și principiile generale pe care le fundamentează

Bugetul anual al UE stabilește toate cheltuielile și veniturile Uniunii Europene pentru un

an. Acesta asigură finanțarea programelor și politicilor UE în conformitate cu prioritățile politice
și obligațiile legale ale UE.
Bugetele anuale trebuie să se încadreze în limitele cheltuielilor (plafoane) stabilite în
cadrul financiar multianual (CFM). De obicei, UE își stabilește bugetul anual la un nivel mai
redus, pentru a putea face față, dacă este necesar, cheltuielilor neprevăzute.
Bugetul anual garantează totodată faptul că UE primește veniturile necesare pentru
finanțarea cheltuielilor sale. Bugetul anual al UE trebuie să asigure echilibrul între venituri și
cheltuieli; acesta hotărât de Consiliu și Parlamentul European, de pe poziții egale. Proiectul de
buget este propus de Comisie.
Bugetul anual al UE se ridică la 160 de miliarde de euro (conform cifrelor din 2018).
Deși este o sumă importantă, ea nu reprezintă decât 1% din veniturile generate anual de
economiile UE. Bugetul este supus limitelor prevăzute de cadrul financiar multianual. Acesta
stabilește sumele anuale maxime pe care UE le poate cheltui în diferite domenii de politică, într-
o anumită perioadă.
În 2018,13 de exemplu, 97 % din veniturile totale ale UE, în valoare de 144,8 miliarde de
euro, proveneau din resurse proprii.
Decizia privind resursele proprii oferă temeiul juridic pentru resursele proprii. În prezent,
principalele componente sunt:
resursele proprii tradiționale: generate în principal din taxe vamale și din cotizații pentru
zahăr
resursele proprii bazate pe TVA: generate din perceperea unei rate uniforme de 0,3 % din
baza armonizată a TVA-ului în fiecare stat membru
13
https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/eu-budgetary-system/eu-revenue-own-resources/, accesat in data
de 28.04.2020
18
 resursele proprii bazate pe VNB: generate din perceperea unei rate uniforme din venitul
național brut al statelor membre; această rată este ajustată în fiecare an, în vederea
echilibrării veniturilor și cheltuielilor
Sistemul de resurse proprii cuprinde, de asemenea, mecanisme de corecție. Scopul
acestora este de a ajusta ceea ce se consideră a fi contribuții excesive din partea anumitor state
membre.
În urma acestor corecții, unele țări primesc rambursări, denumite și reduceri, care servesc
la reducerea diferenței dintre ceea ce plătesc și ceea ce primesc de la bugetul UE.
Pe lângă resursele proprii, se adaugă și alte contribuții la finanțarea bugetului UE:
impozitele pe salarii și contribuțiile la sistemele de pensii pentru personalul UE
veniturile din operațiunile administrative ale instituțiilor UE, cum ar fi vânzarea și
închirierea de bunuri
contribuțiile și rambursările legate de programele și acordurile UE
amenzile aplicate întreprinderilor care încalcă legislația UE în domeniul
concurenței
Valoarea la care se ridică categoria alte venituri se poate schimba substanțial de la un an
la altul, deoarece și amenzile pot varia. În 2018, această valoare a reprezentat aproape 2 % din
veniturile totale.
Bugetul UE este folosit în domenii în care punerea în comun a resurselor reprezintă o
soluție mai bună pentru Europa, printre care menționăm:
 îmbunătățirea legăturilor energetice, de transport și de comunicații între țările UE;
 protecția mediului la nivel european;
 creșterea competitivități economiei europene pe plan mondial;
 sprijinirea oamenilor de știință și a cercetătorilor pentru a le permite să își unească forțele
la nivel transfrontalier.
Bugetul anual, supus limitărilor prevăzute de cadrul financiar multianual, este adoptat
democratic, după cum urmează:
 Comisia Europeană propune un buget.
 Guvernele naționale (prin intermediul Consiliului UE) și membrii Parlamentului
European, aleși prin vot direct, aprobă propunerea. Astfel se stabilește bugetul pentru
anul următor.
După ce bugetul a fost cheltuit:
 Comisia informează Parlamentul European și Consiliul UE cu privire la modul în care a
fost cheltuit bugetul.

19
  Curtea Europeană de Conturi verifică, la rândul său, cheltuielile.
 În cazul în care fondurile au fost cheltuite în conformitate cu normele, Parlamentul
European își dă aprobarea.
Cea mai mare parte a bugetului UE sprijină creșterea și crearea de locuri de muncă. O altă
parte importantă este destinată agriculturii și dezvoltării rurale.
Principalele categorii de cheltuieli (cifre pe 2015)
 46% din buget este alocat creșterii inteligente și favorabile incluziunii, după cum
 urmează:
 34% pentru sprijinirea regiunilor subdezvoltate din UE și a categoriilor
 dezavantajate ale societății
 12% pentru creșterea competitivității întreprinderilor europene.
 41% din buget finanțează producerea de alimente sigure, în cantități suficiente,
agricultura inovatoare și utilizarea eficientă și sustenabilă a terenurilor și pădurilor.
Repartizarea bugetului UE pe capitole bugetare (cifre pe 2015):
În UE (exemple de programe și bugetul lor în 2015):
• Orizont 2020 - program pentru cercetare și inovare (10 miliarde EUR)
• Inițiativa privind ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor (1,4 miliarde EUR)
• COSME - program pentru întreprinderi mici (0,3 miliarde EUR)
• Mecanismul „Conectarea Europei” - rețele digitale, de transport și energie (3,4 miliarde
EUR)
• Erasmus+ - educație, formare, tineret și sport (1,6 miliarde EUR)
• Life - program pentru mediu (0,4 miliarde EUR)
În afara UE
În calitate de actor mondial important, UE are unele obligații pe plan extern:
• promovarea dezvoltării economice și sociale
• menținerea păcii
• ajutorarea victimelor dezastrelor și conflictelor.
Țările din afara UE care primesc ajutor de la bugetul UE se împart în 3 grupuri
principale:
• țările din zonele aflate în curs de dezvoltare cu care unele state membre au legături
istorice puternice, în special țările din Africa, Pacific și Caraibe
• țările vecine - din Europa de Est, nordul Africii și Orientul Mijlociu
• țările care se pregătesc să adere la UE (candidate sau potențial candidate).

20
 În ceea ce privește România, în bugetul Uniunii Europene, pentru perioada 2014 – 2020,
țării noastre i s-a alocat suma de aproape 40 miliarde euro, mai mare cu 6,5 miliarde euro
comparativ cu aceea alocată în perioada 2007 – 2013, ceea ce reprezintă o creștere de circa 18%
față de bugetul precedent și cea mai mare creștere obținută de către un stat membru, comparativ
cu perioada precedentă.
Aproximativ 94% din buget finanțează activități derulate pe teren, în statele membre și în
afara acestora. 508 milioane de europeni beneficiază, într-un fel sau altul, de bugetul UE.
Aceasta ajută milioane de studenți, mii de cercetători, numeroase orașe, regiuni și ONG-uri.
Costurile de funcționare reprezintă aproximativ 6% din buget. Această cifră include
costurile de funcționare aferente tuturor instituțiilor (în principal Comisia Europeană,
Parlamentul European și Consiliul UE), deci și costurile necesare pentru serviciile de traducere și
interpretare, care permit ca informațiile să fie disponibile în toate limbile oficiale ale UE.
Ca parte a unui pachet de reforme, cea mai mare instituție, Comisia, a decis să
prelungească
programul de lucru și să facă reduceri treptate de personal (1% pe an). La final, numărul
angajaților va fi redus cu 5%.
Principiile fundamentale care guvernează bugetul Uniunii Europene sunt:14
 principiul unității;
 principiul universalității;
 principiul anualității;
 principiul echilibrului;
 specificarea cheltuielilor;
 finanțarea prin resurse proprii.
Principiul unității este stipulat în art. 208 al Tratatului de la Roma și prevede
înregistrarea într-un singur document a tuturor veniturilor și cheltuielilor Uniunii.
Principiul universalității are două reguli fundamentale: regula nerepartizării (non-
asignement) și principiul bugetului în ansamblu (gross budget principale). Regula nerepartizării
dispune ca veniturile bugetare să nu fi e alocate a priori unor anumite categorii de cheltuieli.
Principiul bugetului în ansamblu presupune ca toate cheltuielile și veniturile să nu sufere ulterior
nicio modificare față de cele prevăzute în buget.
Principiul anualității are în vedere ca toate operațiunile bugetare să fi e stabilite pentru
un singur an. Principiul echilibrului are la bază egalitatea veniturilor și cheltuielilor într-un an
financiar. Conform prevederilor art. 199 ale Tratatului de la Roma, nu este admisibilă
înregistrarea unui deficit bugetar. Acest principiu prevede ca veniturile suplimentare să fi e
înregistrate în bugetul viitorului an, iar cheltuielile neprevăzute să fi e finanțate dintr-un buget

14
Revista Română de Statistică - Supliment nr. 5 / 2014- Bugetul Uniunii Europene - evoluție, perspective
21
suplimentar sau printr-o reorganizare a bugetului adoptat ori prin atragerea unor resurse
suplimentare.
Specificarea cheltuielilor incumbă asigurarea unei destinații specifice fiecărui fond.
Finanțarea prin resurse proprii presupune neamestecul statelor membre

CAPITOLUL II

SC VRANCART SA ADJUD CADRUL ORGANIZATORIC

PRIVIND CONTABILITATEA DECONTARILOR CU
BUGETUL STATULUI
2.1 Prezentare generală

Denumirea firmei: S.C VRANCART S.A Adjud

Sediul: Str. Ecaterina Teodoroiu, nr.17, localitatea Adjud, Județul Vrancea, România.
Forma juridică: Societate pe acțiuni. Compania funcționează în conformitatea cu legea
română.
Cod CAEN 1721: Fabricarea hârtiei și cartonului ondulat și a ambalajelor din hârtie și
carton.
Obiectul principal de activitate, potrivit clasificării Activităților din Economia
Națională, este fabricarea hârtiei și cartonului ondulat și a ambalajelor de hârtie și carton.
Societatea produce și comercializează următoarele produse: carton ondulat cu microondule,
ambalaje din carton ondulat (cutii) de diferite dimensiuni, ștanțate și imprimate, diferite tipuri de
hârtie, hârtie igienico-sanitară, tuburi din hârtie.
Compania își comercializează produsele atât pe piața internă cât și pe cea externă.
Societatea este înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului Vrancea sub numărul
J39/239/1991 și deține Certificatul de înregistrare fiscală R.O 1454846. Capitalul social este de
103.168.355 lei, divizat în 1.031.683.547 acțiuni nominative și dematerializate, fiecare cu o
valoarea nominală de 0,10 lei.
Deținerea de acțiuni la data de 31.12.2019, a fost:
 SIF Banat- Crișana SA:645.346.712 , acțiuni deținute, (75%);
 Alți acționari (25%)
Acţiunile emise de VRANCART S.A Adjud, se tranzacționează la Bursa de Valori
Bucureşti, începând din data de 15.07.2005. Acțiunile sunt acțiuni nominative, dematerializate,

22
ordinare, emise în lei, care conferă deținătorilor drepturi și obligații egale, în conformitate cu
dispozițiile legii societăților comerciale, ale reglementărilor aplicabile pieței de capital și ale
actului Constitutiv.
Vrancart SA este supusă următoarelor riscuri: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul
de piață, concurența, mediul de afaceri, riscul de mediu, riscuri legislative. De asemenea,
Vrancart SA, este supusă și următoarelor riscuri specifice valorilor mobiliare: riscul de piață,
riscul politic, modificările cadrului legislativ, schimbări ale legislației privind societățile
comerciale și piața de capital românească.
Firma a luat ființă în anul 1977, în baza Decretului nr. 169/13.06.1977 sub denumirea
C.C.H. Adjud (Combinatul de Celuloză și Hârtie ), care în anul 1990 s-a transformat în SC
Vrancart S.A Adjud prin HG 1200/1990. Construirea și punerea în funcțiune s-a realizat în trei
etape:1977-1984; 1985-1996, 1997-2006.
Vrancart SA face parte dintr-un grup, care cuprinde S.C Vrancart SA (societate mamă) cu
sediul social în Adjud, județul Vrancea, și filiala GIANT PRODIMPEX SRL, cu sediul în
localitatea Ungheni, str. Principală, nr.161, județul Mureș.
Conform structurii sintetice eliberată de Depozitarul Central S.A, cu sediul în București, la
data de 13.09.2017, acționarul principal al Vrancart SA este Societatea de Investiții Financiare
Banat-Crișana S.A Arad, persoană juridică română care deține 75 % din capitalul social.
Vrancart SA a desfășurat activități profitabile în perioada 2014-2019, nivelul veniturilor
totale realizate fiind superior cheltuielilor totale angajate.
Vrancart S.A este organizată pe următoarele procese, conform organigramei prezentată în
anexa nr. 1, după cum urmează:
-procese de producție de bază, constituite ca afaceri distincte ;
-procese de producție auxiliare;
-procesul de colectare a maculaturii prin centre de colectare;
-procese de mentenanță;
-procese de depoluare;
-procese de susținere;
Conducerea SC Vrancart SA, este: director General și Președinte CA; Director
economic; Director: Fabrică carton ondulat- Fabrica hârtie igienica-Fabrică hârtie k25-Fabrică
utilităţi; șefi de compartimente: electro- A.M.A și centre integrate, management proiecte,
integrare informațională și marketing, Control financiar și gestiune, resurse umane, juridic,
administrarea subsistemelor informaționale, mecanic, transporturi, CTC, promovare-design.
Inițiativele managementului la nivelul companiei Vrancart S.A Adjud țin de :
 sfera creșterii profitabilității ;
23
  reducerea costurilor ;
 creșterea veniturilor ;
 creșterea cotei de piață ;
 creşterea eficienţei activităţilor de marketing ;
 identificarea punctelor tari și slabe ale produselor și serviciilor oferite ;
 câştigarea de noi clienți folosind clienții existenţi ;
 identificarea celor mai profitabili clienți sau a celor mai bune canale de vânzare ;
 reducerea pierderilor de clienți ;
 creșterea loialităţii clienţilor ;
Valorile pe baza cărora Vrancart S.A Adjud își desfășoară activitatea se referă la :
 satisfacția clienților;
 consolidarea investiției acționarilor;
 onestitatea față de parteneri;
 competența tehnică;
 calitate și profesionalism.
Direcții strategice ale firmei sunt:
 păstrarea și chiar creșterea cotelor de piață;
 creșterea gradului de tehnicitate și productivitate a tuturor instalațiilor;
 diversificarea gamei de produse;
 eliminarea poluării;
Managementul de la cel mai înalt nivel, își asumă întreaga responsabilitate pentru
stabilirea, dezvoltarea și implementarea sistemului de management. al calității și pentru continua
îmbunătățirea a eficacității acestuia. Conducerea Vrancart este pe deplin convinsă că satisfacerea
cerințelor clienților precum și a reglementărilor legale reprezintă cerințe minime pentru ea și
pentru întregul personal. Prin toate activităţile și planurile ce includ obiectivele privind calitatea,
conducerea Vrancart dorește ca aceste cerințe să fie depăşite și să poată satisface anticipat
cerințele. Pentru realizarea obiectivelor calității, conducerea Vrancart este preocupată continuu
de asigurarea resurselor materiale, umane, instruire, condiții de lucru și de mediu etc. necesare
desfăşurării în condiţii corespunzătoare a tuturor activităţilor.

2.2 Structura tehnico - organizatorică a întreprinderii

S.C. VRANCART S.A. Adjud este administrata în baza unui sistem unitar, în
concordanță cu prevederile actului constitutiv, în măsură să asigure o funcționare eficient a
24
societății. Structurile de guvernanță corporativă ale S.C. VRANCART S.A. Adjud sunt
reprezentate de Consiliul de Administrație și de Conducerea executivă, organe pentru care sunt
prezentate în continuare funcțiile, competentele si responsabilitățile acestora.
Societatea este administrata de către un consiliu de administrație compus din 3 membri,
persoane fizice, aleși de adunarea generala pe o perioada de 4 ani, cu posibilitatea de a fi realeși.
În activitatea sa Consiliul de Administrație adoptă hotărâri. Hotărârile legal adoptate sunt
obligatorii pentru conducătorii efectivi si ceilalți administratori și sunt executorii din momentul
comunicării lor în scris sau din momentul informării generale, prin intermediul secretariatului
Consiliului de Administrație, daca din cuprinsul lor nu este prevăzut un alt termen ulterior
informării, de la care urmează sa intre in vigoare. Revocarea membrilor Consiliului de
Administrație se va putea face numai de adunarea generala cu votul cerut la adunările
extraordinare. Principalul obiectiv al Consiliului de Administrație, pe termen mediu si lung,
definit si determinat de particularitățile S.C. VRANCART S.A. Adjud și de contextul
macroeconomic în care activează, este asigurarea unui echilibru intre continuitatea activității în
condiții optime și satisfacerea așteptărilor acționarilor.
Conducerea executivă a societății este asigurata, în conformitate cu prevederile Actului
Constitutiv și ale reglementarilor legale în vigoare, de către Directorul General și Directorii
Executivi. Conducerea executivă este numită de către Consiliul de Administrație al societății și
informează Consiliul de Administrație cu privire la activitatea desfășurată între ședințele
periodice ale acestuia.
Conducerea executivă este împuternicita să conducă și să coordoneze activitatea zilnică a
societății și este investită cu competența de a angaja răspunderea societății. Conducătorii efectivi
ai societății sunt răspunzători pentru asigurarea respectării prezentelor reglementari si a
procedurilor de lucru.
Președintele este ales de Consiliul de Administrație dintre membrii săi și îndeplinește și
funcția de Director General și conducător efectiv al societății. În calitate de Președinte al
Consiliului de Administrație:
 convoacă Consiliul de Administrație cel puțin o data la 3 luni;
 prezidează ședințele Consiliului de Administrație;
 urmărește îndeplinirea hotărârilor Consiliului de Administrație;
 conduce lucrările Adunării Generale a Acționarilor si supune dezbaterii si
aprobării Adunării Generale a Acționarilor problemele înscrise pe ordinea de zi.
Directorii Executivi sunt numii de Consiliul de Administrație la propunerea
Președintelui-Director General. În absența Președintelui - Director General, Directorii Executivi

25
împuternicii de Consiliul de Administrație îndeplinesc atribuțiile acestuia corespunzătoare
calității de Director General al societății.
Mediul de lucru în cadrul organizației este combinație de aspecte umane și fizice. Acești
factori influențează motivația, satisfacția, dezvoltarea și performanțele angajaților, cât și calitatea
produselor și serviciilor. Poate influența aptitudinea personalului de a contribui la realizarea
obiectivelor organizației. Sunt asigurate condiții de igienă și securitate și condiții efective de
lucru.
Managemenul resurselor- prin analize, auditări programate și suplimentare, interne și
externe se urmărește documentat identificarea,, asigurarea și utilizarea resurselor materiale în
cadrul prestării serviciului și controlului prestării: servicii auxiliare- echipamente clasice, tehnici
de îmbunătățire continuă a calității, a performanțelor serviciului prestat, inclusiv riscuri, costuri,
profit etc., îndrumare și asistență sistematică a clienților.
Managementul asigură resurse suficiente, corespunzătoare și planificate pentru
implementarea și îmbunătățirea proceselor, punerea în practică a politicilor organizației și pentru
atingerea obiectivelor organizației în vederea întreținerii calității și asigurarea satisfacției
clienților. Acestea cuprind:
 selectarea personalului pe baza capabilității, conștientizarea și instruirea sa
pentru a îndeplini atributele definite de fișa postului și obiectivele calității;
 selectarea furnizorilor după capabilități;
 gestionarea informațiilor și infrastructurii organizației cu evaluarea eficacității
utilizării lor;
 asigurarea unui mediu de lucru adecvat și tuturor resurselor corespunzătoare,
inclusiv timpul, componentele, motivarea, managementul, finanțarea, etc.;
 asigurarea echipamentelor hard și soft corespunzătoare.
Resursele sunt utilizate în mod eficace și oportun în funcție de necesități. Resursele sunt
examinate pentru gestiunea întregii organizații și pentru gestiunea organizării proiectelor,
soluțiilor integrate și participării la licitații.
Managementul resurselor umane:
 determină necesitățile de competențe și formare a personalului propriu ce
desfășoară activități ce afectează calitatea;
 asigură accesul la instruire pentru a satisface aceste necesități;
 impune ca personalul sa se conformeze politicii calității și cerințelor sistemului
de management al calității;
 asigură ca personalul să fie conștient de activitatea sa și de modul în care

26
contribuie la realizarea obiectivelor calității;
 asigură avantajele unei performanțe individuale crescute;
 determină rolul personalului și responsabilității în obținerea conformității cu
cu politica, cu procedurile calității;
 evaluează eficacitatea instruirii.

2.3 Organizarea compartimentului financiar-contabil

Principalele funcțiuni ale unității sunt:

- funcțiunea operativă sau de producție, care grupează totalitatea activităților legate de
fluxul material, deci a activităților prin care se transformă resursele primare, materiale în
produse finite și a celor prin care se asigură condițiile tehnico- materiale necesare.
Din punct de vedere al sistemului de producție, al rezultatelor, aceasta este funcțiunea
principală. Ca activități de bază ale funcțiunii de producție sunt:
 programarea producției de bază și auxiliare;
 exploatarea, întreținerea și repararea instalațiilor, mașinilor, aparaturii tehnice,
etc.
- funcțiunea financiar contabilă, care grupează activitățile de asigurare, utilizare și
control/evaluare a resurselor financiare necesare desfășurării normale a procesului de
producție al respectivei organizații.
- funcțiunea- resurse umane sau personal, care grupează toate activitățile legate de resurse
umane începând cu recrutarea și până la pensionarea personalului organizației având ca
principale activități: selecția, instruirea, formarea, încadrarea, promovarea, protecția,
motivarea, evaluarea, planificarea, cariera personalului. Această funcțiune cade atât în
responsabilitatea compartimentului specializat al firmei, cât și în sarcina conducătorilor
ca principali factori de formare și sudare a intereselor fiecăror colectivități profesionale.
- funcțiunea comercială, care grupează toate activitățile prin care se asigură resursele
materiale necesare sistemului de producție, stocarea acestora, cât și a resurselor
productive a transporturilor și desfacerii lor. Cuprinde trei tipuri de activități:
 aprovizionarea prin care firma își asigură obiectul și mijloacele de muncă
necesare atingerii obiectivelor firmei;
 desfacerea prin care are loc transformarea rezultatelor obținute în urma procesului
de aprovizionare, în cea a circulației mărfurilor încasând contravaloarea acestora;

27
  marketing-ul care recunoaște procesele prin care cererea de bunuri sau servicii
este identificată și anticipată de către firmă, după care se studiază și se analizează
comportamentul consumatorului, în scopul orientării eforturilor firmei spre dezvoltarea
aprovizionării de bunuri sau prestări de servicii cerute în acel moment.
Principalele activități desfășurate în cadrul funcțiunii financiar-contabile sunt:
 activități financiare cu caracter anticipat. Această activitate privește asigurarea de
fonduri, controlul respectivei discipline financiare mai ales în relațiile cu băncile, furnizorii și
beneficiarii, operații de urmărire a încasărilor și plăților.
 activități financiar-contabile cu caracter de control post operativ și control ierarhic
curent. Activitatea financiar- contabilă de control se desfășoară în vederea analizării activității
economice a prețurilor, inventarierii resurselor și mijloacelor existente, etc.
În condițiile economiei de piață, când la nivelul organizațional, obiectivul strategic se
reduce în menținerea sau creșterea profitului, importanța acestei funcțiuni crește considerabil.

28