UNIVERSITATEA TOMIS CONSTANTA

FACULTATEA DE STUDII ECONOMICE SI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA ADMINISTRAREA AFACERILOR

REFERAT

DISCIPLINA: FINANTE

TEMA REFERAT:
1. ASEMANARI SI DEOSEBIRI INTRE FINANTELE PUBLICE SI FINANTELE
PRIVATE
2. PRINCIPIILE IMPUNERII FISCALE

CADRUL DIDACTIC STUDENT

CONF. UNIV. DR. POPA DANIELA PAROS CRISTIAN-GABRIEL

ANUL I 2019-2020
SEMESTRUL II
 Finantele – un sistem de relatii financiare

Relatiile financiare sunt relatii banesti care apar in procesul repartitiei produsului intern
brut, reprezentand transferuri monetare, in dublu sens, in legatura cu formarea si
repartizarea fondurilor banesti necesare pentru satisfacerea nevoilor societatii sau
agentilor economici.

Notiunea de finante, in sens larg, include urmatoarele relatii financiare:

1. relatiile ce exprima un transfer de resurse banesti fara echivalent si cu titlu nerambursabil,
considerate relatii financiare clasice, ce isi gasesc reflectarea in bugetul de stat, bugetele
locale, bugetul asigurarilor sociale, bugetele fondurilor speciale etc. Acestea se reflecta in
cadrul finantelor publice;
2. relatiile ce exprima un imprumut de resurse banesti pe o perioada determinata, pentru care se
percepe dobanda, numite relatii de credit;
3. relatiile care exprima un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse banesti in schimbul
unei contraprestatii, care depinde de producerea unui eveniment aleatoriu, numite relatii de
asigurari – reasigurari;
4. relatiile care apar in procesul formarii si repartizarii fondurilor banesti la dispozitia
intreprinderilor, in vederea desfasurarii activitatii acestora, numite finantele
intreprinderilor.
Componentele relatiilor financiare

Astfel, se poate afirma faptul ca notiunea de finante mai poate fi folosita in dublu sens:
1. finante in sens restrans (relatiile clasice)
2. finante in sens larg, care cuprind si relatiile de credit, relatiile de asigurari – reasigurari si
finantele intreprinderilor.
1. Finantele publice

Finantele publice exprima relatii sociale de natura economica care se nasc in procesul de

constituire si utilizare a resurselor publice intre stat, pe de o parte, si membrii sai, pe de alta
parte, in vederea satisfacerii nevoilor de interes general a societatii. Componenta publica a
finantelor are in vedere:
a. procurarea resurselor necesare statului si utilizarea lor conform nevoilor acestuia, in calitatea
sa de autoritate publica;
b. folosirea procesului de procurare si utilizare a resurselor ca un mijloc (parghie) de influentare
a desfasurarii ansamblului activitatilor economico-sociale( statul cauta sa atenueze efectele
negative ale unor crize ciclice si sa influenteze pozitiv procesele economice si sociale din
societate).
Finantele publice sunt definite in legatura cu existenta statului si a institutiilor sale centrale si
locale, adica in legatura cu existenta si functionarea institutiilor de drept public. Finantele
publice comporta fluxuri banesti organizate in scopul procurarii resurselor statului si institutiilor
publice si, ulterior, al satisfacerii unor nevoi generale ale societatii, cum ar fi finantarea invata-
mantului gratuit, a asistentei medicale, asigurarilor sociale, a institutiilor guvernamentale, de
procuratura si judecatoresti, precum si a institutiilor de ordine publica si de aparare nationala.

2. Finantele private

Componenta privata a finantelor are in vedere constituirea si gestiunea resurselor necesare

agentilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate, in conditii normale de
profitabilitate. Obiectul finantelor private include:
a. constituirea capitalului social la nivelul agentilor economici;
b. repartizarea profiturilor pentru nevoi de crestere economica sau pentru remunerarea
actionarilor;
c. modalitati de plasare a eventualelor disponibilitati;
d. obtinerea de mijloace financiare necesare pentru derularea curenta a activitatii de exploatare;
e. mobilizarea operativa a creantelor;
f. lichidarea obligatiilor fata de terti etc.
Finantele private se desfasoara in spiritul deciziilor luate in cadrul adunarilor generale ale
actionarilor, al consiliilor de administratie si al contractelor economice sau financiare incheiate
cu tertii. Totalitatea finantelor private si modul lor de organizare sunt astfel concepute incat sa
satisfaca activitatea specifica rentabila si o strategie de dezvoltare optima pentru fiecare agent
economic.
In cadrul finantelor private, gestiunea financiara (numita si finantele firmei) priveste deciziile
financiare luate in cadrul unei firme. Exista doua categorii majore de astfel de decizii:
decizii de finantare, care privesc formarea fondurilor cu care se fac investitii si se finanteaza
zilnic operatiunile firmei;
decizii de investire, care se refera la utilizarea fondurilor.

Deosebiri finante publice – finante private

Notiunile de finante publice si private sunt adecvate situatiei din tarile cu economie de
piata, in care cea mai mare parte a mijloacelor de productie se afla in proprietate privata, fapt
care face posibila realizarea unei delimitari nete intre sectorul public si cel privat.
Finantele publice sunt asociate intotdeauna cu statul, unitatile administrativ-teritoriale,
cheltuielile, imprumuturile si datoria acestora.
Finantele private sunt asociate intotdeauna cu activitatile financiare ale intreprinderilor
economice, ale bancilor si societatilor de asigurari private, in legatura cu resursele si necesitatile
acestora, imprumuturile primite sau acordate, creantele de incasat si obligatiile de plata,
asigurarile si reasigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila.
Finantele publice se aseamana cu cele private cel putin sub doua aspecte:
a. Si unele si altele opereaza cu categorii financiare de baza: moneda, credit, bani.
b. Si unele si altele se confrunta cu probleme de echilibru financiar, de resurse financiare in
ultima instanta.

Intre finantele publice si cele clasice exista o serie de deosebiri dupa cum urmeaza:
a. Resursele necesare statului pentru realizarea functiilor si sarcinilor acestuia se procura pe
calea impozitelor si taxelor, prin masuri de constrangere in principal, in timp ce resursele
intreprinderilor private si ale persoanelor fizice se procura de pe piata, pe baze contractuale.
b. Statul poate lua orice masura in legatura cu moneda nationala, in timp ce intreprinderile
private nu pot decat sa o foloseasca.
c. Finantele publice sunt folosite in principal in scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societatii, in timp ce finantele private sunt folosite in slujba realizarii de profit de catre
intreprinzatorii particulari.
d. Gestiunea finantelor publice este supusa dreptului public, iar gestiunea financiara a
intreprinderilor private urmeaza regulile dreptului civil si comercial.

Principiile impunerii

Impunerea reprezinta un complex de masuri si operatii - efectuate in baza legii - care au

drept scop final stabilirea impozitului ce revine in sarcina unei anumite persoane fizice sau
juridice. La baza politicii fiscale, a impunerii, stau niste reguli ce se cer a fi respectate. Aceste
reguli, cu timpul s-au consacrat ca principii si criterii ale impunerii.
De-a lungul timpului mai multi economisti au formulat o serie de principii prin care
serealizeaza impunerea fiscala.
Spre exemplu, Adam Smith a formulat la inceputul secolului al XIX-lea urmatoarele
principii ale impunerii:

 justa impunere (echitatea

fiscala);
a. justa impunere (echitatea fiscala);

b. certitudinea impunerii;
c. certitudinea impunerii;
d. comoditatea perceperii impozitului;
e. randamentul impozitelor.
Un alt economist Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel in anii’70 a
formulat principiile:
a. individualitatii,
b. nediscriminarii,
c. impersonalitatii,
d. neutralitatii,
e. legitimitatii
f. lipsei arbitrariului.
In finantele moderne aceste principii s-au adaptat cerintelor statelor interventioniste:
a. Principii de echitate fiscala
b. Principii de politica financiara
c. Principii de politica economica
d. Principii de politica sociala

a. Principii de echitate fiscala

Echitatea fiscala reprezinta aplicarea dreptatii sociale in materie de impunere. Astfel,
impunerea trebuie sa se stabileasca dupa capacitatea contributiva a platitorului, cat si
dupamarimea obiectului impozabil si dupa natura venitului impozabil. Aceste principii presupun
existenta unui venit minim neimpozabil.
Echitatea poate fi realizata atat pe orizontala cat si pe verticala. Echitatea pe
orizontalapresupune ca la acelasi venit indiferent de sursa sa se stabileasca acelasi impozit.
Echitatea peverticala presupune ca la venituri diferite ca marime si ca sursa sa se stabileasca
impozitediferite.
Cuantificarea cerintelor principiilor de echitate fiscala se poate realiza in contextul
teorieiutilitatii, prin definirea functiei de utilitate in raport cu venitul, functie care
exprimacomportamentul contribuabilului fata de venitul sau:
U = U(V) U’ > 0 si U’’ < 0,
unde:U = utilitatea
U( ) = functia de utilitate
V = venitul contribuabilului
In virtutea principiului echitatii fiscale se practica doua modalitati principale
deimpunere: in sume fixe si in cote procentuale. Impunerea in sume fixe este limitata intrucat nu
corespundecerintei de corelare a sarciniifiscale cu puterea economica a contribuabilului
Impunerea in cote procentuale este larg utilizata in zilele noastre, fiind
principalamodalitate de asezare a impozitului intrucat asigura o buna corelare a sarcinii fiscale
atat cuputerea economica a contribuabilului, cat si cu situatia sa personala.
Impunerea in cote procentuale poate fi intalnita sub forma impunerii in
coteproportionale, in cote progresive si cote regresive.
Dintre sistemele de impunere utilizate in practica fiscala internationala, cel care permite
in mai mare masura respectarea cerintelor echitatii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea
cotelor progresive in transe (compuse). Cu toate acestea insa, utilizarea unei
anumite progresivitati de impunere, chiar si in cazul cand aceasta este mai ridicata, nu conduce
automat la respectarea echitatii fiscale, deoarece aceasta presupune si indeplinirea
celorlalte conditii amintite anterior.

b. Principii de politica financiara

 Aceste principii cer ca impozitul sa aiba randament fiscal, adica sa raspunda
urmatoarelor:
a. sa fie un impozit general;
b. sa fie un impozit stabil atat din punct de vedere cantitativ in timp, cat si din punct de vedere
legislativ in timp;
c. sa aiba un caracter elastic, adica sa se adapteze cerintelor de resurse financiareale statului;
d. sa nu permita evaziunea fiscala;
e. sa reclame cheltuieli cat mai mici cu asezarea si incasarea lor.
In sistemele fiscale moderne exista mai multe categorii de impozite, pentru a
raspundeunor cerinte cat mai diverse ale autoritatilor.

c. Principii de politica economica

Impozitul a devenit o parghie economica si de aceea prin introducerea unui nou impozit,
statul vrea sa acopere cheltuielile publice, sa exercite o anumita influenta asupra dezvoltarii unor
ramuri sau subramuri economice sau sa stimuleze/reduca productii.
Aceste principia cer ca la stabilirea mecanismelor impozabile sa se urmareasca si
obiective economice ca:

resterea economica;
 stimularea investitiei;
 stimularea exporturilor;
 influentarea dezvoltarii
anumitor ramuri sau activitati;
 reorientarea consumului
a. cresterea economica;
b. stimularea investitiei;
c. stimularea exporturilor;
d. influentarea dezvoltarii anumitor ramuri sau activitati;
e. reorientarea consumului.

d. Principii de politica social

 Politica fiscala promovata de stat vizeaza realizarea unor obiective social-politice, de
exemplu: acordarea unor facilitati persoanelor cu venituri reduse si celor care intretin un anumit
numar de copii si batrani. Trebuie mentionat ca politica fiscala este marcata si de interese pur
politice, de exemplu in perioada alegerilor, cei de la putere incearca sa atenueze fiscalitatea sau
sa acorde privilegii si facilitati fiscale unor categorii de contribuabili.

Bibliografie

 wikipedia.com
 Vacarel, I. si colectivul (2007), Finante publice, EDP, Bucuresti
 Mosteanu, T. si colectivul (2008), Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru
seminar, Editia aIII a, Editura Universitara, Bucuresti
 Gherghina, R., Cretan, G. (2012), Finante, Editura Universitara, Bucuresti