Finante Publice

RODICA GHERGHINA
MIRELA ANCA POSTOLE
FINANŢE PUBLICE
NOTE DE CURS ŞI APLICAŢII

PRACTICE
2011
Cuprinsul cursului
1. FINANŢELE: NOŢIUNI GENERALE
1.1. Conţinutul economic şi funcţiile finanţelor publice

1.2. Mecanismul financiar
1.3. Politica financiară
1.4. Teste de autoevaluare
1.5. Răspunsuri la testele de autoevaluare
1.6. Teste de autoevaluare propuse
1.7. Cuvinte şi relaţii cheie
1.8. Bibliografia unităţii de învăţare 1
2. CHELTUIELILE PUBLICE
2.1. Conţinutul cheltuielilor publice

2.2. Clasificarea cheltuielilor publice
2.3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice
2.3.1. Nivelul cheltuielilor publice
2.3.2. Structura cheltuielilor publice
2.3.3. Dinamica cheltuielilor publice
2.4. Importanţa eficienţei cheltuielilor publice
2.5. Aplicaţii rezolvate
2.6. Aplicaţii de rezolvat
3. CHELTUIELI PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL-

CULTURALE
3.1. Caracterizare generală

3.2. Cheltuieli publice pentru învăţământ
3.3. Indicatori de calitate şi eficienţă utilizaţi în domeniul educaţiei
3.4. Cheltuielile publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitatea
sportivă şi de tineret
2
3.5. Cheltuieli pentru securitate socială
3.6. Cheltuieli publice pentru sănătate
3.7. Dezvoltarea umană: concept, indicatori şi metodologie de determinare
3.8. Aplicaţie rezolvată
4. Sistemul resurselor financiare publice

4.1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice
4.2. Impunerea fiscală şi principiile ei
4.3. Impozitele directe
4.4. Impozitele indirecte
5. Împrumuturile de stat şi datoria publică

5.1. Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public
5.2. Elementele tehnice ale împrumutului de stat
5.3. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat
5.4. Datoria publică
5.5. Datoria externă. Indicatori privind datoria externă
3
6. Bugetul de stat
6.1. Bugetul ca instrument financiar
6.2. Principii bugetare
6.4. Aplicaţie de rezolvat
7. Bugetul Uniunii Europene

7.1. Resursele bugetului Uniunii Europene
7.2. Cheltuielile bugetului Uniunii Europene
4
Conţinutul cursului
Unitatea de învăţare 1:
FINANŢELE: NOŢIUNI GENERALE

Cuprins:
1.1. Conţinutul economic şi funcţiile finanţelor publice

1.2. Mecanismul financiar
1.3. Politica financiară
Obiective ale unităţii de învăţare 1:
După studiul unităţii de învăţare 1 studenţii vor avea cunoştinţele

necesare pentru:
• utilizarea noţiunilor legate de conceptul de finanţe publice;
•identificarea participanţilor la constituirea fondurilor publice;
•identificarea tipurilor de relaţii financiare generate de fluxurile băneşti;
• înţelegerea modului de acţionare a funcţiilor finanţelor publice.
Astfel, s-a urmărit familiarizarea studenţilor cu noţiunile legate de
conceptul de finanţe publice, cu elementele sale constitutive şi conţinutul
economic.
5
FINANŢELE: NOŢIUNI GENERALE
1.1. CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR

PUBLICE
Finanţele reprezintă relaţii economice, exprimate valoric, apărute în

procesul repartiţiei produsului social şi, mai ales, venitului naţional, în
legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii[ Moşteanu et al,
2008, p.7].
Finanţele publice reprezintă acea categorie a relaţiilor financiare
care este asociată statului, unităţilor administrativ-teritoriale; ele urmăresc
satisfacerea necesităţilor publice şi se bazează pe normele de drept
public[Văcărel et al, 2007, p.31].
La nivelul societăţii se disting următoarele categorii de nevoi:
 nevoi individuale;
 nevoi colective (sociale);
 nevoi intermediare.
Nevoi individuale:
- sunt nevoile care depind de preferinţele fiecărui om şi diferă în
funcţie de vârstă, ocupaţie, zonă etc.;
- pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private (alimente, haine,
locuinţă, transport etc.) prin mecanismul pieţii.
Nevoi colective sau sociale:
- presupun existenţa unor instituţii publice capabile să ofere
cetăţenilor utilităţile publice de care au nevoie;
- apar în domeniile: învăţământ, sănătate, armată, ordine publică,
asigurări sociale ş.a.
Nevoi intermediare (cvasipublice, semipublice):
- întrunesc trăsături specifice atât nevoilor intermediare, cât şi
nevoilor sociale;
- pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private, fie pe seama
utilităţilor publice (educaţie şi instrucţie, cultură, ocrotirea
sănătăţii ş.a.).
Având în vedere nevoile, bunurile sau serviciile care asigură
satisfacerea lor se clasifică în:
 bunuri sau servicii private;
 bunuri sau servicii publice (sociale);
 bunuri sau servicii cvasipublice, respectiv cvasiprivate.
6
Bunurile sau serviciile private se caracterizează prin:
- rivalitate: un bun (serviciu) consumat de un individ nu mai este
disponibil pentru alt individ;
- excludere prin preţ: cine nu plăteşte un bun (sau serviciu) nu-l
poate consuma;
Bunurile sau serviciile publice (sociale) se caracterizează prin:
- non rivalitate: consumarea de către un individ nu împiedică cu
nimic consumarea lui de către alt individ;
- non excludere: bunurile sau serviciile publice nu se cumpără;
- obligativitatea utilizării bunului sau serviciului public respectiv:
nimeni nu se poate sustrage de la bunurile sau serviciile
respective.
Bunurile sau serviciile cvasipublice: ele nu respectă decât unul din
principiile de mai sus: ori rivalitatea (dar nu se exclud prin preţ) sau
excluderea prin preţ (dar atunci nu mai există rivalitatea consumatorilor).
Statul, autoritatea publică satisface nevoile colective sau sociale
deoarece ele corespund unor interese naţionale, de natură socială, culturală,
economică, apărare etc. În economia de piaţă, prin intermediul finanţelor
publice, statul pune la dispoziţia indivizilor o gamă largă şi variată de
utilităţi publice; aceasta presupune un amplu proces de redistribuire a
veniturilor şi averii persoanelor fizice şi juridice, după criterii stabilite de
organele de decizie politică.
În economia de piaţă, prin intermediul finanţelor publice, statul
pune la dispoziţia indivizilor o gamă largă şi variată de utilităţi publice;
aceasta presupune un amplu proces de redistribuire a veniturilor şi averii
persoanelor fizice şi juridice, după criterii stabilite de organele de decizie
politică.
7
Finanţele presupun transferuri de valoare, de putere de cumpărare,
de la:
Persoane fizice
STAT
Persoane juridice
sau de la
Persoane fizice
STAT Instituţii publice
Agenţi economici
Totodată, relaţiile financiare (finanţele) reprezintă o parte a relaţiilor

băneşti. Raportul dintre relaţiile baneşti şi cele financiare se manifestă (vezi
fig.1.1):
RELAŢII BĂNEŞTI
relaţii financiare
TRANSFER DE VALOARE
relaţii băneşti în afara relaţiilor financiare
în formă cu titlu satisfac o SCHIMBAREA FORMELOR VALORII
bănească rambursabil nevoie (schimb de valori echivalente)
sau neramb- colectivă
ursabil
Figura 1.1. Raportul dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare
8
Relaţiile financiare cuprind (vezi fig.1.2 ):
RELAŢII FINANCIARE
PROPRIU-ZISE DE CREDIT DE ASIGURĂRI

(CLASICE)
exprimă un transfer exprimă un transfer exprimă un transfer

de valori cu titlu cu caracter obligatoriu sau faculta-
nerambursabil, fără rambursabil şi tiv în schimbul unei
echivalent pentru care se contraprestaţii care
percepe dobândă depinde de un fenomen
aleatoriu
Figura 1.2. Clasificarea finanţelor
Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice îndeplinesc două funcţii:
 funcţia de repartiţie;
 funcţia de control.
FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE
DE REPARTIŢIE DE CONTROL
constituirea fondurilor de distribuirea, (utilizarea,

resurse financiare publice repartizarea) resurselor
financiare publice
Figura 1.3. Funcţiile finanţelor publice
Funcţia de repartiţie se manifestă în două etape distincte:

constituirea fondurilor financiare şi distribuirea acestora.
În prima etapă se constituie fondurile de resurse financiare publice
prin prelevări:
SUB FORMĂ DE DE LA
- impozite - sectorul public
- taxe - sectorul privat
- contribuţii pentru asigurările sociale - sectorul mixt
- vărsăminte din venitul instituţiilor - populaţie
9
publice
- venituri din valorificarea unor
bunuri ale statului
- împrumuturi de stat
- dobânzi încasate
- alte venituri
În cadrul celei de-a doua etape a funcţiei de repartiţie se distribuie

fondurile financiare constituite către diferiţi beneficiari:
 persoane fizice
 persoane juridice
Fazele premergătoare distribuirii sunt:

 inventarierea nevoilor sociale ale perioadei;
 cuantificarea nevoilor sociale existente;
 ierarhizarea nevoilor sociale în funcţie de politica economică,
socială, financiară, bugetară a statului respectiv şi stabilirea de
priorităţi.
Destinaţiile resurselor financiare publice sunt cele prevăzute

conform clasificaţiei funcţionale a cheltuielilor în legile bugetare anuale.
Distribuirea resurselor financiare, reprezintă dimensionarea
volumului cheltuielilor publice pe destinaţii şi anume:
a) învăţământ, sănătate, cultură;
b) asigurări sociale şi protecţie socială;
c) dezvoltări colective şi locuinţe;
d) apărare naţională;
e) ordine publică;
f) acţiuni economice;
g) alte acţiuni;
h) datorie publică.
Resursele sunt împărţite pe beneficiari, obiective şi acţiuni pentru

fiecare destinaţie.
Prioritate la finanţarea acţiunilor din fonduri publice în ţările
dezvoltate, au acţiunile cu caracter social–cultural, cele privind ordinea
internă şi apărarea ţării.
În acelaşi timp, în ţările în curs de dezvoltare, prioritate au acţiunile
cu caracter economic în raport cu cele sociale.
Practic fluxurile de resurse financiare îmbracă forma cheltuielilor
pentru:
a) plata salariilor şi a altor drepturi de personal;
10
b) procurări de materiale şi plata serviciilor;
c) subvenţii acordate unor instituţii publice şi unor întreprinderi;
d) transferuri către diverse persoane fizice;
e) investiţii şi rezerve materiale.
Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare, prin
urmare, constituie un proces unitar şi neîntrerupt, ce se realizează cu
ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor având un rol important în
înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare
publice dă naştere la multiple fluxuri, dintre care unele pornesc de la
locurile de creare a resurselor financiare, către cele în care se constituie
fondurile publice, iar altele pornesc de la aceste fonduri către beneficiarii
resurselor respective.
De altfel, fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă
modificare ca dimensiune, provenienţă şi destinaţie.
Dimensiunea fondurilor publice este influenţată de mărimea
produsului intern brut, de rata acumularii şi, respectiv a consumului, de
raportul între consumul individual şi cel social, de regimul amortizării
capitalului fix, precum şi de alţi factori.
Însă, importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie
apreciată prin prisma transferurilor de valoare operate de la diverse persoane
juridice şi fizice la fondurile publice şi de la aceştia către diverşi beneficiari.
Funcţia de control a finanţelor publice este în strânsă legătură cu
funcţia de repartiţie, dar are o arie de manifestare mai largă, pentru că are în
vedere nu numai constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, dar şi
modul de utilizare a resurselor [Văcărel et al, 2007, p.61]. Controlul
financiar se exercită nu numai în faza de repartiţie, ci şi în fazele de
producţie, schimb şi consum.
Însă, între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de
intercondiţionare şi anume: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare
funcţiei, iar funcţia de control la rândul său, generează de multe ori forme de
manifestare a funcţiei de repartiţie.
Funcţia de control se realizează prin activitatea de control financiar,
iar acest control este efectuat sub formă banească.
Formele pe care le îmbracă controlul financiar sunt: preventiv,
concomitent şi ulterior. Dintre acestea, cel mai important este controlul
preventiv, întrucât prin acesta se opreşte efectuarea de operaţiuni ilegale,
ineficiente care aduc atingere banului public.
Controlul financiar se efectuează de către:
a) organe nespecializate în activitatea de control;
b) organe specializate în activitatea de control.
11
Organele, care alături de atribuţiile lor specifice (legislative sau
executive), exercită şi atribuţii de control, sunt: Parlamentul, Guvernul – ca
organe centrale, precum şi organele corespunzătoare lor în plan local.
Organele specializate de control sunt: Curtea de Conturi, Ministerul
Economiei şi Finanţelor, organele specializate de control ale ministerelor,
departamentelor şi instituţiilor publice.
De asemenea, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, există
direcţii generale ale finanţelor publice şi ale controlului financiar.
În domeniul finanţelor publice se desfăşoară activitate de audit de
performanţă (intern şi extern).
1.2. MECANISMUL FINANCIAR
Mecanismul finanţelor publice sau, pe scurt, mecanismul financiar

este parte integrantă a mecanismului de funcţionare al economiei naţionale.
Mecanismul de funcţionare al economiei naţionale cuprinde o serie
de componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul
financiar.
Mecanismul financiar este acela care asigură constituirea şi
utilizarea eficientă a fondurilor financiare publice şi private în concordanţă
cu obiectivele dezvoltării la nivelul tuturor structurilor organizatorice şi în
profil teritorial şi cuprinde toate fluxurile financiar-monetare şi de credit din
economie.
În fiecare ţară există un mecanism de funcţionare al economiei
naţionale care cuprinde structuri proprii de ramură, forme specifice de
organizare a activităţii, principii şi metode de conducere, instrumente
diverse de intervenţie.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi
instrumentelor de reglare şi conducere a economiei naţionale şi obiectivele
ce guvernează această conducere precum şi sistemul organizaţional prin care
se efectuează conducerea economiei.
Mecanismul economic conţine elemente de natură financiară sau
care produc efecte financiare, care împreună alcătuiesc mecanismul
financiar.
Mecanismul financiar cuprinde:
1. sistemul financiar;
2. pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii
economiei;
3. metodele administrative de conducere folosite în domeniul
finanţelor;
4. cadrul instituţional (organe şi instituţii cu activitate în domeniul
finanţelor);
12
5. planificarea financiară;
6. cadrul juridic format din legi, hotărâri şi alte reglementări cu
caracter normativ în domeniul finanţelor.
MECANISMUL FINANCIAR
Sistemul Pârghiile Planificarea Cadrul Cadrul

financiar financiare financiară instituţional juridic
Figura 1.4. Componentele mecanismului financiar
Cu ajutorul mecanismului financiar se exercită şi un control riguros

asupra întregii activităţi economico-sociale.
Sistemul financiar
Sistemul financiar reprezintă o componentă de bază a mecanismului

financiar:
SISTEMUL FINANCIAR
PUBLIC PRIVAT
 cuprinde relaţii financiare reflectate în:  relaţii de credit bancar

- bugetul de stat  relaţii de asigurare şi reasigurare
- bugetele locale  relaţii generate de constituirea şi
 cuprinde relaţii financiare reflectate în: repartizarea fondurilor la dispoziţia
- bugetul asigurărilor sociale de stat agenţilor economici
- bugetul asigurărilor sociale de
sănătate
 cuprinde relaţii financiare reflectate în
constituirea şi repartizarea fondurilor
speciale
Figura 1.5. Sistemul financiar
În sistemul financiar public există relaţii financiare legate în mare

parte de sectorul public al economiei, deoarece prin intermediul acestuia,
statul influenţează direct viaţa social-economică. Dimesiunile şi eficienţa
13
intervenţiei statului depind de ponderea sectorului public, de dimensiunile
pieţei de stat, care diferă de la ţară la ţară; de exemplu, în state ca Elveţia,
SUA, Japonia, Suedia şi Danemarca, sectorul public ocupă un loc modest în
economie, în timp ce în state ca Franţa, Italia, Germania şi Marea Britanie,
ponderea sectorului public este mai importantă. În România, ca urmare a
desfaşurării procesului de privatizare, ponderea sectorului public este în
scădere.
Componentele structurale ale sistemului financiar public din
România se individualizează în funcţie de participanţii la procesul de
repartizare a resurselor băneşti şi de formare a fondurilor financiare publice,
de metodele folosite la crearea şi repartizarea fondurilor respective, de locul
de constituire şi destinaţia fondurilor, alcătuind astfel, categorii distincte de
relaţii financiare, care în acelaşi timp se leagă între ele, se
intercondiţionează, formând un sistem unitar de relaţii financiare.
Pârghiile economico-financiare constituie instrumente cu ajutorul
cărora statul acţionează pentru stimularea interesului economic al unei
colectivităţi determinate (ramura sau subramura economică, grup socio-
profesional, zona geografică etc.) sau al membrilor acesteia luaţi în mod
individual (producători, consumatori, salariaţi, locuitori ai unei anumite
zone geografice) pentru realizarea unui anumit obiectiv.
Pârghiile economico-financiare:
* reprezintă categorii valorice folosite în procesul de constituire şi
repartizare a fondurilor de resurse financiare care:
a) îndeplinesc funcţii economice;
b) se angrenează organic în mecanismul de funcţionare a
economiei;
c) contribuie la soluţionarea pe baze economice a diferitelor
probleme, în condiţii mai bune decât s-ar putea face prin
metode administrative.
* ele sunt:
- impozite;
- taxe;
- împrumuturi;
- subvenţii;
- majorări, penalităţi ş.a.
Acţiunea pârghiilor economico-financiare, constă nu numai în
trezirea interesului economic al participanţilor la procesele economice în
realizarea anumitor obiective dar şi în sancţionarea materială a acestora, în
cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale.
În schimb, dacă valorificarea interesului economic provocat de
acţiunea unei pârghii economico-financiare conduce la realizarea unor
avantaje suplimentare materiale, sancţiunea economică determină o anumită
14
diminuare a avantajelor la care ar fi avut dreptul în cazul în care nu s-ar fi
produs fenomenul generator de sancţiuni.
Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea
utilizării, în completare, a unor metode administrative.
Perfecţionarea pârghiilor economico-financiare, nu presupune
renunţarea la folosirea anumitor măsuri de natură administrativă în
conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a metodelor economice cu
cele administrative, care se completează reciproc.
1.3. POLITICA FINANCIARĂ
Politica financiară reprezintă activitatea desfăşurată de autorităţile

publice în domeniul economic, social şi în alte domenii pentru a pune în
practică programul de guvernare.
Politica financiară actionează în sfera repartiţiei, asupra relaţiilor ce
iau naştere în procesul de formare şi de dirijare a fondurilor publice de
resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor sociale [Văcărel et al,
2007, p.110].
Ca parte integrantă a politicii generale a statului, politica financiară
este chemată să contribuie la creşterea potenţialului economic al ţării şi, pe
această bază, la satisfacerea cât mai deplină a nevoilor sociale ale populaţiei.
Pentru îndeplinirea în condiţii cât mai bune a rolului ce revine
finanţelor publice, politica financiară a statului trebuie adoptată la cerinţele
fiecărei etape istoriceşte determinate.
Politica financiară diferă în funcţie de interesele categoriilor sau
grupurilor sociale pe care le exprimă partidul (partidele) aflate la putere şi
de condiţiile interne şi internaţionale specifice fiecărei perioade.
Politica financiară diferă şi de la o ţară la alta în funcţie de
potenţialul economic, de gradul de dezvoltare economică, de resursele
naturale de care dispune, de orânduirea socială, de metoda de conducere a
economiei şi de alţi factori.
Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea
resurselor financiare precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările
financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a
relaţiilor sociale constituie componente ale politicii financiare.
Repartizarea din produsul intern brut a unei importante părţi, prin
intermediul finanţelor publice, creează efecte utile atât pentru societate, dar
şi pentru unele grupuri sociale sau pentru anumite persoane luate individual.
De aceea, intervenţia statului în economie, cu ajutorul finanţelor, nu are un
caracter neutru, ci îndeplineşte un rol activ.
Însă, redistribuirea de finanţe are un impact favorabil asupra
economiei numai în măsura în care acţiunile publice se fac cu luarea în
15
considerare a priorităţilor din fiecare etapă determinată, asigură efecte
economice, sociale sau de altă natură corespunzator efortului financiar cerut
de realizarea lor, îmbină armonios avantaje imediate (raţionalizate pe termen
scurt) cu cele de perspectivă (raţionalizate pe termen mijlociu şi lung).
Dar, efectele utile ale acţiunilor sociale, economice şi de altă natură,
finanţate din fondurile publice nu sunt direct proporţionale cu efortul
reclamat de acestea.
Mai mult, deciziile luate de autorităţile publice cu privire la volumul
şi structura bunurilor sociale (colective) oferite membrilor societăţii şi
agenţilor economici nu sunt întotdeauna cele mai pertinente. De altfel, acest
lucru se explică prin necunoaşterea dimensiunii reale a nevoilor sociale a
acestora dar şi prin contradicţiile existente între interesele participanţilor la
formarea fondurilor publice, de a ceda o parte cât mai mică din puterea lor
de cumpărare şi cele ale beneficiarilor acestor fonduri, de a primi prestaţii în
natură (bunuri publice) sau transferuri în bani.
Întrucât în economia de piaţă nu există o concurenţă perfectă, nici
deciziile luate de agenţii economici, în calitate de producători autonomi, nu
asigură dimensionarea corectă a producţiei de bunuri private (ofertă) în
raport cu necesarul pentru consum (cererea) de asemenea produse[Văcărel
et al,2007,p.109].
În scopul influenţării proceselor economice, al corectării ciclului
economic, al înlăturării dezechilibrelor economice, autorităţile publice
folosesc instrumente financiare.
Redistribuirea unei părţi din produsul intern brut se realizează nu
prin măsuri birocratice, ci prin pârghii financiare, folosindu-se fie mijloace
specifice ale politicii de impunere, fie mijloace care au la bază tehnica
cheltuielilor bugetare.
Prin urmare, când analizăm rolul finanţelor publice trebuie să avem
în vedere:
 satisfacerea unor nevoi de ordin social şi nevoi intermediare;
 modificarea raporturilor sociale;
 asigurarea efectelor economico-sociale, corespunzător efortului
financiar necesar realizării lor;
 asigurarea redistribuirii veniturilor şi averii în rândurile
populaţiei, întreprinzătorilor, prin intermediul impozitelor şi
taxelor;
 realizarea în mod judicios, privind repartizarea unor părţi din
PIB, în mod corect;
 realizarea unei dezvoltări economico-sociale a ţării într-un cadru
echilibrat;
 realizarea unor acţiuni, activităţi cu caracter economic;
 asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor statului;
16
 dezvoltarea relaţiilor internaţionale.
Aşadar, finanţele publice sunt utilizate în scopul realizării unei

dezvoltări economice şi sociale a ţării pe cât posibil într-un cadru echilibrat.
DOMENIILE DE MANIFESTARE A POLITICII

FINANCIARE A STATULUI
DOMENIUL DOMENIUL DOMENIUL DOMENIUL

CHELTUIELILOR RESURSELOR CREDITULUI ASIGURĂRILOR
PUBLICE FINANCIARE BANCAR DE BUNURI,
PUBLICE PERSOANE ŞI
RĂSPUNDERE
CIVILĂ
Figura 1.6. Domeniile de manifestare a politicii financiare a statului
Obiectivele politicii financiare în domeniile vizate de politica bugetară
Obiectivele politicii financiare în domeniul cheltuielilor publice sunt:

 dimensionarea mărimii optime a cheltuielilor publice;
 stabilirea destinaţiei optime a cheltuielilor publice;
 stabilirea structurii optime a cheltuielilor publice;
 utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă şi
creşterea sistematică a eficienţei cheltuielilor publice;
 stimularea beneficiarilor de cheltuieli publice prin metode de
finanţare şi gestionare ori prin alte instrumente specifice.
Obiectivele politicii financiare în domeniul resurselor publice sunt:

 stabilirea volumului resurselor financiare publice;
 provenienţa resurselor financiare publice: satisfacerea nevoilor
sociale trebuie să se bazeze în primul rând pe resurse financiare
interne şi în subsidiar pe resurse financiare externe;
 numărul şi tipul modalităţilor de prelevare a resurselor financiare
la fondurile publice;
 folosirea resurselor financiare publice, şi în special, impozitele şi
taxele, ca instrumente de influenţare a proceselor economico-
sociale.
17
POLITICA FINANCIARĂ
DOMENIUL CHELTUIELILOR DOMENIUL VENITURILOR

PUBLICE PUBLICE
 mărimea absolută şi relativă (% din PIB)  volumul absolut şi relativ (% din PIB)
 destinaţia lor conformă cu nevoile sociale  provenienţa - resurse interne, resurse
prioritare externe
 utilizarea eficientă  metodele de prelevare: impozite directe,
 stimularea beneficiarilor cheltuielilor indirecte, taxe, contribuţii
publice  obiectivele urmărite în prelevarea
veniturilor publice
Figura 1.7. Politica financiară
Aceste domenii sunt strâns legate între ele, se întrepătrund şi se

completează reciproc.
Limitată la finanţele publice, politica financiară are înţeles restrâns,
se interferează cu politica monetară, cu politica de credite şi cu cea de
asigurări.Totodată, în politica financiară nu se poate face abstracţie de
existenţa finanţelor private, alături de cele publice, de complementaritatea
dintre sectoarele public şi privat, dintre stat şi întreprindere şi bănci.
1. Definiţi notiunea de finanţe publice.

2. Prin ce se caracterizează nevoile intermediare.
3. Prin ce se caracterizează bunurile sau serviciile publice.
4. Enumeraţi componentele mecanismului financiar.
5. Definţi noţiunea de politică financiară.
1.5. Răspunsuri la testele de autoevaluate
Întrebarea 1
Finanţele publice reprezintă acea categorie a relaţiilor financiare

care este asociată statului, unităţilor administrativ-teritoriale; ele urmăresc
satisfacerea necesităţilor publice şi se bazează pe normele de drept public.
18
Întrebarea 2
Nevoi intermediare (cvasipublice, semipublice):

- întrunesc trăsături specifice atât nevoilor intermediare, cât şi
nevoilor sociale;
- pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private, fie pe seama
utilităţilor publice (educaţie şi instrucţie, cultură, ocrotirea
sănătăţii ş.a.).
Întrebarea 3
Bunurile sau serviciile publice (sociale) se caracterizează prin:

- non rivalitate: consumarea de către un individ nu împiedică cu
nimic consumarea lui de către alt individ;
- non excludere: bunurile sau serviciile publice nu se cumpără;
- obligativitatea utilizării bunului sau serviciului public respectiv:
nimeni nu se poate sustrage de la bunurile sau serviciile
respective.
Întrebarea 4
Mecanismul financiar cuprinde:

1. sistemul financiar;
2. pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii
economiei;
3. metodele administrative de conducere folosite în domeniul
finanţelor;
4. cadrul instituţional (organe şi instituţii cu activitate în domeniul
finanţelor);
5. planificarea financiară;
6. cadrul juridic format din legi, hotărâri şi alte reglementări cu
caracter normativ în domeniul finanţelor.
Întrebarea 5
Politica financiară reprezintă activitatea desfăşurată de autorităţile

publice în domeniul economic, social şi în alte domenii pentru a pune în
practică programul de guvernare.
Politica financiară actionează în sfera repartiţiei, asupra relaţiilor ce
iau naştere în procesul de formare şi de dirijare a fondurilor publice de
resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor sociale.
19
1.6.Teste de autoevaluare propuse
1. Definţi în ce constă funcţia de repartiţie a finanţelor publice.

2. Definţi în ce constă funcţia de control a finanţelor publice.
3. Ce reprezintă parghiile economico- financiare?
4. Care sunt domeniile de manifestare a politicii financiare a statului?
5. În ce constau obiectivele politicii financiare în domeniul cheltuielilor
publice ?
6. Care sunt obiectivele politicii financiare în domeniul resurselor
publice?
 relaţii financiare;
 finanţe publice;
 nevoi individuale;
 nevoi sociale;
 bunuri publice;
 bunuri private;
 funcţia de repartiţie;
 funcţia de control;
 mecanism financiar;
 sistem financiar;
 politica financiară;
Bodnar, M., Finanţe publice I, Editura UTM, Bucureşti, 2007

Georgescu, M., A., Administrarea finanţelor publice şi a bugetului, Editura
Pro Universitaria, Bucureşti, 2009
Gherghina, R., Finanţe publice, Editura UTM, Bucureşti, 2008
Gherghina, R., Finaţte publice – sinteze şi aplicaţii practice, Editura UTM,
Bucureşti, 2005
Moşteanu, T., Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2008
Stroe, R., Armeanu, D., Finanţe, Editura ASE, Bucureşti, 2004
Tudor, F., Antohi, V., Finanţe publice, Suport de curs ID, Administraţie
Publică, Univ. Dunărea de Jos, Galaţi
Văcărel, I. (coordonator), Finanţe publice, Editia a VI – a, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 2007
20
Unitatea de învăţare 2
CHELTUIELILE PUBLICE
Cuprins:

2.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice
2.3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice
2.4. Importanţa abordării eficienţei cheltuielilor publice
Parcurgand unitatea de învăţare 2 studenţii vor avea cunoştinţele

necesare pentru:
 identificarea tipurilor de cheltuieli publice;

 analiza structurii cheltuilelilor publice;
 înţelegerea factorilor care influenţează nivelul, structura şi
dinamica cheltuielilor publice ;
 analiza indicatorilor cheltuielilor publice.
Pe parcursul prezentării s-a încercat familiarizarea studenţilor cu

privire la componentele sistemului de cheltuieli publice în România, precum
21
şi prezentarea modalitaţii de calcul a indicatorilor cheltuielilor publice şi a
factorilor care influenţează modificările structurii de cheltuială publică.
Cheltuielile publice reprezintă practic, relaţii de repartizare a

fondurilor financiare către instituţii publice, populaţie şi agenţi economici.
Cheltuielile publice reprezintă diferite plăţi pe care statul le
efectuează din resurse mobilizate pentru cumpărări de bunuri, executări de
lucrări şi prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diverselor
obiective ale statului.Totodată, ele sunt un instrument de alocare a resurselor
financiare şi în acelaşi timp şi un instrument de intervenţie în activitatea
economică şi socială.
În acest context, cheltuielile publice exprimă relaţii economico-
sociale în forma bănească, relaţii care se manifestă între stat, pe de o parte şi
persoane fizice şi juridice, pe de altă parte cu ocazia repatizării şi utilizării
resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice formează un sistem, cu diferite componente
interdependente.
Sistemul cheltuielilor publice cuprinde:
 cheltuieli ale administratiei publice centrale efectuate prin:
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, fonduri
speciale;
 cheltuieli ale administraţiei publice locale efectuate prin bugetele
locale;
 cheltuieli extrabugetare;
 cheltuieli efectuate din credite externe;
 cheltuieli efectuate din fonduri externe nerambursabile.
Primele două componente constituie cheltuielile bugetare care se
caracterizează prin:
 caracter nerambursabil;
 efectuarea lor se realizează cu îndeplinirea condiţiilor legale;
 sunt influenţate de condiţii economice, politice, istorice;
 finanţarea lor se realizează în raport cu gradul de subordonare al
beneficiarului;
 presupune exercitarea permanenetă a unui riguros control
preventiv;
 manifestă tendinţe de creştere datorită unor factori demografici,
economici, sociali, financiari.
Cheltuielile publice pot fi:
22
 neconsolidate, compuse din suma cheltuielilor din toate
componentele sistemului cheltuielilor publice;
 consolidate, calculate ca suma a tuturor componentelor din care
se scad transferurile de resurse financiare între diferitele categorii de bugete.
2.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice
În literatura şi practica financiară, există mai multe criterii de

clasificare a cheltuielilor publice şi anume: clasificarea administrativă,
economică, functională, financiară, în funcţie de rolul lor în procesul
producţiei sociale, după conţinutul de consum de produs intern brut sau
avans de produs intern brut, clasificarea folosită de instituţiile specializate
ale ONU.
Clasificarea Clasificarea
după rolul lor folosită de
Clasificarea Clasificarea Clasificarea Clasificarea
în procesul instituţiile
administrativă economică functională financiară reproducţiei specializate ale
sociale ONU
cheltuieli cheltuieli
curente de capital
Figura 2.1. Clasificarea cheltuielilor publice
Clasificarea administrativă, are la bază criteriul instituţiilor prin care

se efectuează cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale
etc.
Dar acest criteriu are un dezavantaj esenţial prin faptul că, un
minister, judeţ sau oraş reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate, iar structura
ministerelor şi subordonarea instituţiilor publice se modifică periodic, ceea
ce nu permite comparabilitatea cheltuielilor publice în timp.
Clasificarea economică a cheltuielilor publice are în vedere
influenţa pe care o exercită asupra economiei, diferitele categorii de
cheltuieli şi distingem:
a) cheltuieli curente (de funcţionare) care cuprind: cheltuieli de
personal, cheltuieli materiale destinate achiziţionării de bunuri şi servicii,
cheltuieli cu subvenţii, transferuri şi altele. Sunt cheltuieli care reprezintă un
consum definitiv de produs intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual.
23
De aceea, în cea mai mare parte a lor cheltuielile publice sunt
cheltuieli curente.
b) cheltuielile de capital (de investiţii) cuprind sumele alocate din
buget pentru construirea de şcoli, spitale, modernizări, informatizare.
Clasificarea economică este folosită în toate ţările.
Clasificarea funcţională
Această clasificare foloseşte drept criteriu, domeniile, ramurile,
sectoarele de activitate, spre care sunt îndreptate resursele financiare
publice. Ele reflectă obiectivele politicii bugetare ale statului şi se referă la:
apărarea naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, educaţie, sănătate,
cultură, securitate socială şi bunăstare, acţiuni economice, protecţia
mediului, cercetare ştiinţifică, plăţi de dobânzi etc.
Clasificarea financiară
Potrivit acestei clasificări cheltuielile publice se grupează în:
cheltuieli definitive (cele care deţin ponderea cea mai mare în totalul
cheltuielilor publice, deoarece se repetă în fiecare exerciţiu financiar);
cheltuieli temporare (sunt evidenţiate în conturile speciale ale trezoreriei şi
sunt denumite operaţiuni de trezorerie, de exemplu rambursarea
împrumuturilor); cheltuieli virtuale (se mai numesc şi cheltuieli posibile,
sunt cheltuieli pe care se angajează să le efectueze în anumite condiţii, de
exemplu, garantarea de către stat a unor credite externe).
Clasificarea după rolul lor în procesul reproducţiei sociale
Această clasificare împarte cheltuielile în: reale (negative) care
cuprind: cheltuieli cu întreţinerea aparatului de stat, întreţinerea şi dotarea
armatei etc. Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut;
economice (pozitive) care se referă la: investiţiile efectuate de stat
productive sau neproductive, modernizări etc.
Cheltuieli economice au ca efect crearea de valoare adaugată şi
reprezintă o avansare de produs intern brut.
Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU
La baza acestei clasificări stau două criterii principale: clasificaţia
funcţională şi clasificaţia economică.
Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru:
servicii publice generale, aparare, ordine internă şi securitate civilă,
educaţie, sănătate, securitate socială, locuinţe şi servicii comunale, recreere,
cultură şi religie, acţiuni economice, alte acţiuni.
Clasificaţia economică a cheltuielilor publice cuprinde cheltuieli
care reprezintă consum final, grupate astfel: bunuri şi servicii, dobânzi
aferente datoriei publice, subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente,
formarea brută de capital (investiţii brute şi creşterea stocurilor materiale).
24
În România, în legea bugetului de stat, cheltuielile sunt grupate în
funcţie de patru tipuri de clasificare: clasificarea economică, clasificarea
funcţională, clasificarea administrativă, clasificarea pe surse de finanţare.
Clasificaţia bugetară a cheltuielilor publice în România, se prezintă
astfel:
 clasificaţia economică (vezi tabelul 2.1);
 clasificaţia funcţională (vezi tabelul 2.2).
Tabelul 2.1.
Principalele titluri de cheltuieli prevăzute în clasificaţia economică
TITLU Denumirea indicatorilor

A. CHELTUIELI CURENTE
a cheltuieli de personal
b bunuri şi servicii
c dobânzi
d subvenţii
e fonduri de rezervă
f transferuri între unităţi ale administraţiei publice
g alte transferuri
h Proiecte cu finantare din fonduri externe nerambursabile
(FEN)postaderare
i asistenţă socială
j Alte cheltuieli
B. CHELTUIELI DE CAPITAL
a active nefinanciare
b Fondul Naţional de Dezvoltare
C. OPERAŢIUNI FINANCIARE
a împrumuturi
b rambursări de credite
D. REZERVE, EXCEDENT/DEFICIT
rezerve, excedente/deficit
Sursa : Legea bugetului de stat pe anul 2011, nr. 286/28 decembrie, 2010,
publicată în M.O., P.I., nr. 879/28 decembrie 2010
25
Tabelul 2.2.
Principalele capitole ale cheltuielilor publice prevăzute în clasificaţia
funcţională
Cod/Titlu Denumirea indicatorilor

PARTEA I – SERVICII PUBLICE GENERALE
Autorităţi publice şî acţiuni externe
Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare
Alte servicii publice generale
Dobânzi
Transferuri cu caracter general între diferite niveluri ale
administraţiei
PARTEA a II-a – APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ
NAŢIONALĂ
Apărare
Ordine publică şi siguranţă naţională
PARTEA a III-a – CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE
Învăţământ
Sănătate
Cultură, recreere şi religie
Asigurări şi asistenţă socială
PARTEA a IV-a – SERVICII DE DEZVOLTARE PUBLICĂ,
LOCUINŢE, MEDIU ŞI APE
Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică
Protecţia mediului
PARTEA a V-a – ACŢIUNI ECONOMICE
Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă
Combustibili şi energie
Industria extractivă, prelucrare şi construcţii
Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare
Transporturi
Comunicaţii
Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic
Alte acţiuni economice
PARTEA a VI-a – TRANSFERURI
PARTEA a VII – a - IMPRUMUTURI ACORDATE
Sursa: Legea bugetului de stat pe anul 2011, nr. 286/28 decembrie, 2010, publicată
în M.O., P.I., nr. 879/28 decembrie 2010
26
Înscrierea cheltuielilor publice în buget se efectuează potrivit
principiului “ cheltuielile sunt limite maxime“, iar nivelul cheltuielilor
aprobate de Parlament, ca limită maximă, poartă denumirea de credite
bugetare.
● Factorii de creştere a cheltuielilor publice
Printre factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice se înscriu:
Factori Factori Factori Urbanizarea Factori Factori Factori

demografici economici sociali militari istorici politici
Figura 2.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice
1. Factori demografici
Aceştia se referă la creşterea numărului populaţiei cât şi la
modificarea structurii pe vârste şi categorii socio – profesionale a acesteia.
De altfel, creşterea cheltuielilor publice este determinantă pentru anumite
domenii precum cel al educaţiei, sanătăţii, securităţii sociale, ordinii publice.
2. Factori economici
Aceasta categorie de factori se referă la dezvoltarea economiei şi
totodată la modernizarea acesteia pe baza cercetării ştiinţifice , a utilizării în
condiţii de eficienţă şi eficacitate a resurselor şi creeării de bunuri materiale
şi servicii. Un rol important îl are redistribuirea resurselor financiare publice
care pot repara unele prejudicii create de repartiţia concurenţială în
economia de piaţă.
3. Factori sociali
Creşterea resurselor financiare contribuie la creşterea venitului
mediu pe locuitor, astfel încât apare preocuparea statului pentru alocarea
resurselor financiare care să contribuie la armonizarea veniturilor
categoriilor sociale cuprinse în sectorul public.
4. Urbanizarea
Este un factor de creştere a cheltuielilor publice, care antrenează
resurse financiare atât pentru crearea şi dezvolterea oraşelor , cât şi pentru
finanţarea utilităţiilor publice care deservesc mediul respectiv.
27
5. Factori militari
Pregătirea şi desfăşurarea de operaţiuni militare de tipul razboaielor
reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice. Dar şi eliminarea
efectelor produse de acestea în plan economic şi social conduce de
asemenea, la creşterea cheltuielilor publice.
6. Factori istorici
Acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor din
ce în ce mai crescute de cheltuieli şi suportarea cheltuielilor făcute în anii
anteriori prin apelarea la împrumuturi publice.
7. Factori politici
Odată cu creşterea complexităţii sarcinilor statului şi transformarea
concepţiei cu privire la funcţiile politice este necesară, sporirea cheltuielilor
publice pentru îndeplinirea acestora.
În concluzie, creşterea continuă a cheltuielilor publice este o
problemă care preocupă din ce în ce mai mult majoritatea statelor lumii,
întrucât ridică probleme de ordin politic, financiar şi ştiinţfic.
2. 3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice
O analiză atentă a cheltuielilor publice contribuie la caracterizarea

politicii financiare şi bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.
Nivelul cheltuielilor publice se poate exprima prin intermediul
următorilor indicatori:
a) volumul cheltuielilor publice anuale în monedă naţională, se poate
exprima în preţuri curente ale anului respectiv sau în preţuri constante,
folosind indicele PIB deflator1 sau indicele preţurilor de consum.
b) ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut este
indicatorul care ajută la caracterizarea nivelului cheltuielilor publice în
fiecare stat într-o perioadă de timp şi se exprimă cu ajutorul relaţiei:
Ch. publ. totale
* 100
PIB
c) cheltuielile publice medii pe locuitor exprimate în dolari SUA
(pentru comparabilitate internaţională) sau euro (pentru comparabilitate
europeană), se calculează pe baza relaţiei :
1
Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul
indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al preţurilor în anul
considerat 0 sau 1, faţă de anul de bază.
28
Ch. publ . totale curs schimb u .m. nationale
*
nr . populatie dolari SUA
Din punct de vedere al structurii cheltuielilor publice se pot calcula

atât indicatori ai structurii economice (reflectă ponderea cheltuielilor curente
şi a cheltuielilor publice), cât şi indicatori ai structurii funcţionale
(reprezintă ponderea fiecărei categorii de cheltuieli din punct de vedere al
structurii funcţionale).
a) Indicatorii structurii economice se calculează cu ajutorul relaţiilor:
Ch. curente
* 100
Ch. publ . totale
Ch. de capital
* 100
Ch. publ . totale
b) Indicatorii structurii funcţionale se pot calcula astfel (de
exemplu):
Ch. pt . aparare
* 100
Ch. publ . totale
Ch. pt . educatie
* 100
Ch. publ . totale
Ch. cu actiuni economice
* 100
Ch. publ . totale
Cu ajutorul ponderilor diferitelor categorii de cheltuieli publice, în
totalul cheltuielilor publice se poate stabili în ce proporţie au fost orientate
resursele financiare ale statului spre anumite obiective : sociale,
administrative, militare, economice. De asemenea, determinarea structurii
cheltuielilor publice serveşte la urmărirea în dinamică a modificării
opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale statelor.
Mai mult, pe seama structurii cheltuielilor, se pot efectua comparaţii
între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi exprimată cu ajutorul

anumitor indicatori care reflectă modificările care intervin într-o anumită
perioadă de timp.
29
Indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:
a) creşterea absolută a cheltuielilor publice (arată cu cât au crescut
cheltuielile publice de la o perioadă la alta în mărime absolută).
Creşterea absolută se calculează (în perioada 0…1) atât în preţuri curente
(nominale):
Ch. publ1  Ch. publ 0
cât şi în preţuri constante (reale):
Ch. publ1 Ch. publ 0

I1 I0
unde : I0 si I1 = indicii de creştere a preţurilor din perioada respectivă
b) creşterea relativă a cheltuielilor publice (arată nivelul creşterii

cheltuielilor publice în mărimi relative de la o perioadă la alta (%).
Există doi indicatori ai creşterii relative:
 Indicele creşterii relative
- în preţuri curente (nominale):

Ch. publ1
* 100  100
Ch. publ 0
- în preţuri constante (reale):
Ch. publ1
I1
* 100  100
Ch. publ 0
I0
 Creşterea în mărime relativă:

- în preţuri curente (nominale):
* 100
Ch. publ 0
- în preţuri constante (reale):
Ch. publ1 Ch. publ 0

I1 I0
* 100
Ch. publ 0
I0
30
Pentru o perioadă considerată, mai pot fi calculaţi următorii
indicatori:
 modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;
 modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor;
 modificarea structurii cheltuielilor publice (atât a structurii
economice cât şi funcţionale);
 indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor
publice şi creşterea produsului intern brut (K):
Ch. publ1
Ch. publ 0
k
PIB1
PIB0
 elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut:

Ch. publ 0
ecp 
PIB1  PIB0
PIB0
Când ecp>1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare
masură a PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice (cheltuielile publice
sunt elastice faţă de creşterea de PIB).
Când epc<1, aceasta exprimă tendinţa de reducere a cheltuielilor
publice în PIB (cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB).
Cheltuielile publice în expresie nominală(preţuri curente), arată
volumul cheltuielilor publice calculate în preţurile perioadei la care se face
referire. Acestea nu asigură în timp comparabilitatea datelor.
Cheltuielile publice în expresie reală(preţuri constante), ţin cont de
modificările preţurilor din economie prin faptul că, relevă volumul
cheltuielilor publice.
Asigură comparabilitatea datelor în timp, utilizând deflatorul PIB
sau indicele preţurilor de consum.
Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut reprezintă
partea din PIB care prin intermediul serviciilor publice, este destinată
nevoilor colective.
Cheltuiala publică medie pe locuitor reprezintă volumul cheltuielilor
publice ce revin uni locuitor si anume volumul de servicii publice de care
beneficiază în medie, fiecare locuitor al unei ţări.
31
Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor
publice şi creşterea produsului intern brut. Acesta poate lua următoarele
valori:
K>1 semnifică un raport supraunitar între indicele cheltuielilor
publice şi indicele produsului intern brut, fiind o modificare mai rapidă a
cheltuielilor publice în raport cu modificarea produsului intern brut;
K=1 semnifică modificarea în acelaşi ritm a cheltuielilor publice şi a
produsului intern brut;
K<1 semnifică o modificare a cheltuielilor publice inferioară
modificării produsului intern brut.
Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut
exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor publice la modificarea cu
1% a PIB, şi poate avea următoarele valori:
Când ecp>1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare
masură a PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice (cheltuielile publice
sunt elastice faţă de creşterea de PIB);
Când epc<1, aceasta exprimă tendinţa de reducere a cheltuielilor
publice în PIB (cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB);
Cei doi indicatori (K şi ecp), trebuie să fie situaţi în acelaşi interval,
comparativ cu 1.
2.4. Importanţa abordării eficienţei cheltuielilor publice
Importanţa alegerii şi aplicarii metodelor de evaluare a indicatorilor

înscrişi în bugetul anual sau în programele multianuale trebuie să aibă în
vedere eficienţa utilizării resurselor financiare publice constuindu-se astfel
ca obiectiv principal. In acest context, existenţa unei societăţi care dispune
de resurse financiare limitate presupune utilizarea acestora pe criterii de
eficienţă, eficacitate, economicitate. De altfel, cele trei concepte menţionate
(denumite şi cei trei E) sunt utilizate în literatura de specialitate şi în
practică pentru evaluarea nivelului cheltuielilor publice.
Conceptul de eficienţă a cheltuielilor publice exprimă rezultatele ce
se obţin dintr-o activitate economico- socială prin utilizarea resurselor de tip
material, financiar, uman. Insă, cuantificarea eficienţei poate fi realizată atât
ca raport între efectele (rezultatele) obţinute şi eforturile (costurile)
corespunzătoare acestora situaţie în care se urmăreşte maximizarea
rezultatului raportului, fie ca raport între costuri şi rezultate urmărindu-se
minimizarea rezultatului raportului. Relaţia de calcul pentru cele două cazuri
este de tipul:
Ef = R/M (maximizare) sau Ef = M/R (minimizare)
32
unde: Ef = eficientă;
R = rezultate (efecte) obţinute;
M = mijloace (eforturi) consumate.
Eficacitatea este definită ca o modalitate de dimensionare a calităţii
activităţilor întreprinse. Cuantificarea acesteia este dată de raportul dintre
rezultatul obţinut efectiv şi rezultatul prevăzut. Valoarea pozitivă a
raportului arată o situaţie favorabilă. Relaţia de calcul a eficacităţii este
urmatoarea:
Efc = Rer/Rp
unde: Efc = eficacitate;
Rer = rezultatul efectiv realizat;
Rp = rezultatul prevazut.
Dar, determinarea eficacităţii se poate realiza şi prin măsurarea
raportului dintre mijloace, asfel:
Efc = Mr/ Mp
unde: Mr = mijloace efectiv realizate;
Mp = mijloace programate a fi consummate.
Dacă rezultatul raportului este subunitar fenomenul analizat are
caracteristici pozitive.
Economicitatea exprimă modul de reducere a mijloacelor consumate
efectiv pentru realizarea unui anumit cuantum al rezultatelor proiectate.
Cuantificarea acesteia se poate realiza cu ajutorul relaţiei:
Ec = Mr/ Rer + Mp/ Rp
unde: Ec = economicitate;
Mr = mijloace consummate efectiv;
Rer = rezultatul efectiv inregistrat;
Mp = mijloace programate a fi utilizate;
Rp = rezultate proiectate.
O altă modalitate de exprimare a economicităţii măsoară raportul
dintre eficacitatea mijloacelor şi gradul de realizare a rezultatelor prevăzute.
Astfel, prin comutarea termenilor vom obţine relaţia:
Ec = Mr/ Mp *Rp/ Rer
In opinia autorilor [ Văcărel et al, 2007, p.155; Moşteanu et al, 2008,
p.89], eficienţa ocupă locul principal între criteriile de selecţie a
alternativelor proiectelor de dimensionare a volumului acestora, în vederea
cuprinderii lor în legile bugetare anuale sau în bugetele program
multianuale, prin care cheltuielile se adoptă ca sarcini maxime.
Pentru utilizarea cheltuielilor publice în condiţii de eficienţă, este
necesară îndeplinirea unor condiţii de optim social, şi anume[ Georgescu,
2009, p. 100, 102 ] :
33
 trebuie aleasă alternativa cea mai puţin costisitoare , în raport cu
rezultatul final al serviciului public, pentru care se doreşte
creşterea cantitativă a servicilui public;
 realizarea maximizării utilităţii la consumator atat din punct de
vedere calitativ (dată de satisfacţia performanţelor serviciilor
publice modernizate), cât şi din punct de vedere cantitativ ( dată
de cel mai mic preţ plătit şi cel mai mic cost de utilizare);
Dacă aceste criterii sunt îndeplinite se obţine maximizarea bunăstării
sociale ca urmare a:
 minimizării costurilor proiectelor care trebuie finanţate de
sectorul public, permiţând costuri sociale minime ( fiscalitate
redusă, renunţări mai puţine la îndeplinirea altor obiective,
deficit bugetar redus etc. );
 preţurilor accesibile plătite de consumatorii de bunuri publice;
 creşterii calităţii consumului de bunuri publice şi implicit, a
satisfacţiei consumatorului.
2.5. APLICAŢII REZOLVATE
Aplicaţia 1
Se cunosc următoarele date referitoare la un stat:
INDICATORI N-1 N
Cheltuieli publice totale (mil. euro, preţuri curente) 7871 9419
Indicele preţurilor de consum (1995=100) 104,8 111,0
Cursul de schimb (euro/$) 0,99 1,13
Produsul Intern Brut (mil. euro, preţuri curente) 18.400 21.200
Populaţia (mil. locuitori) 0,430 0,437
Pe baza acestor date să se calculeze:

a) creşterea absolută a cheltuielilor publice totale în preţuri
nominale şi reale;
b) creşterea relativă a cheltuielilor publice totale în preţuri
nominale şi reale;
c) ponderea cheltuielilor publice totale în PIB;
d) cheltuiala publică medie pe locuitor în dolari SUA;
34
e) indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor
publice totale şi creşterea PIB;
f) elasticitatea cheltuielilor publice totale faţă de PIB.
Rezolvare:
Pentru uşurinţa calculelor notăm anul N-1 cu 0, şi anul N cu 1.
a) creşterea absolută în:

- preţuri nominale:
Ch publ1  Ch publ 0  9.419 – 7.871 = 1.548 mil. euro
- preţuri reale:
Ch publ1 Ch publ 0 9.419 7.871
    985,09 mil. euro
I1 I0 1,11 1,048
b) creşterea relativă:
● indicele creşterii relative:
- preţuri nominale:
Ch publ1 9.419
* 100  100  * 100  100  19,66%
Ch publ 0 7.871
- preţuri reale:
Ch publ1 9.419
I1 111,0
* 100  100  * 100  100  12,98%
Ch publ 0 7.871
I0 104,8
sau
● creşterea în mărime relativă

- preturi nominale:
Ch publ1  Ch publ 0 9.419  7.871
* 100  * 100  19,66%
Ch publ 0 7.871
- preţuri reale:
35
Ch publ1 Ch publ 0 9.419 7.871
 
I1 I0 111 104,8
* 100   12,98%
Ch publ 0 7.871
I0 104,8
c) ponderea cheltuielilor publice în PIB

Ch publ 0 7.871
N-1: * 100  * 100  42,77%
PIB0 18.400
Ch publ1 9.419
N: * 100  * 100  44,42%
PIB1 21.200
d) cheltuiala publică medie pe locuitor:
Ch publ 0 7.871
N-1:   18.489$ / loc
Populatie0 * Curs de schimb0 0,430 * 0,99
Ch publ1 9.419
N:   19.074$ / loc
Populatie1 * Curs de schimb1 0,437 * 1,13
e) indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice

totale şi creşterea PIB:
Ch publ1 9.419
Ch publ 0
K  7.871  1,03
PIB1 21.200
PIB0 18.400
f) elasticitatea cheltuielilor publice totale faţă de PIB:
Ch publ1  Ch publ 0 Ch publ 0 9.419  7.871 7.871

ecp    1,27
PIB1  PIB0 PIB0 21.200  18.400 18.400
Când ecp>1  cheltuielile publice sunt elastice faţă de PIB;

exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare măsură a PIB pentru finanţarea
36
Aplicaţia 2
Să se calculeze creşterea absolută şi relativă în preţuri curente

(nominale) şi constante (reale), ponderea lor în PIB şi cheltuiala publică
medie pe locuitor în dolari SUA, în perioada N – 1 şi N pentru un stat
cunoscând datele:
INDICATORI N-1 N
Cheltuieli publice totale (mld.u.m., preţuri curente) 5.887,9 7.988,1
Indicele preţurilor de consum (1995=100) 183,5 219,8
Cursul de schimb (u.m. nat./$ SUA) 252,52 279,03
PIB (mld.u.m., preţuri curente) 11.393 14.876
Rezolvare:
1. creşterea absolută:
– preţuri nominale: 7988,1  5887,9  2100,2 mld.u.m.
7988,1 5887,9
– preţuri reale: * 100  * 100  425,59 mld.u.m.
219,8 183,5
2. creşterea relativă:
 indicele creşterii relative:
7988,1
– preţuri nominale: * 100  100  35,66%
5887,9
7988,1
219,8
– preţuri reale: * 100  100  13,27%
5887,9
183,5
sau
 creşterea în mărime relativă:
7988,1  5887,9
– preţuri nominale: * 100  35,66%
5887,9
37
7988,1 5887,9

219,8 183,5
– preţuri reale: * 100  13,27%
5887,9
183,5
3. ponderea cheltuielilor publice în PIB:

5.887,9
N-1: * 100  51,67%
11.393
7.988,1
N: * 100  53,69%
14.876
4. cheltuiala publică medie pe locuitor în $ SUA:

5887,9
N-1:  1.698$ / locuitor
10,07 * 252,52
7988,1
N:  2.885$ / locuitor
9,92 * 279,03
Aplicaţia 3
I. Să se calculeze structura economică a cheltuielilor publice ale unui stat şi

să se evidenţieze mutaţiile produse în perioada N-1 si N cunoscând
următoarele date:
N-1 N
INDICATORI Sumă Sumă +%
absolută % absolută %
Total cheltuieli publice,
din care: 194.398,2 100 291.045,1 100 -
A. Cheltuieli curente 166.832,1 85,82 231.656,9 79,60 -6,22
a) cumpărări de bunuri
şi servicii 46.202,3 27,7 81.510,5 35,18 +7,48
b) dobânzi 50.617,1 30,34 49.988,2 21,58 -8,76
c) subvenţii şi transferuri
70.012,7 42,0 100.158,2 43,23 +1,23
B. Cheltuieli de capital 27.566,1 14,18 59.388,2 20,40 +6,22
38
II. Să se calculeze structura funcţională a cheltuielilor publice ale unui stat
şi să se evidenţieze mutaţiile produse în perioada N-1si N cunoscând datele:
N-1 N
Nr. INDICATORI Sumă Sumă +%
crt. absolută % absolută %
Total cheltuieli
publice, din care: 194.398,2 100 291.045,1 100 -
1 Servicii publice
generale 19.853,7 10,21 21.037,6 7,22 -2,99
2 Apărare naţională
17.748,8 9,13 31.754,8 10,9 +1,77
3 Ordine publică şi
siguranţă naţională
19.166,6 9,85 30.395,3 10,4 +0,55
4 Învăţământ 10.098,0 5,19 15.335,6 5,26 +0,07
5 Sănătate 8.042,4 4,13 12.242,4 4,20 +0,07
6 Securitate socială 71.853,7 37,0 90.848,5 31,21 -5,79
7 Servicii,
dezvoltare publică
şi locuinţe
3.174,5 1,63 5.818,9 2,00 +0,37
8 Cultură, religie şi
activităţi privind
activitatea sportivă 3.296,6 1,7 4.855,5 1,67 -0,03
şi de tineret
9 Acţiuni şi
obiective 36.875,6 18,96 63.496,0 21,81 +2,85
economice
10 Alte cheltuieli 4.288,3 2,20 15.260,5 5,24 +3,04
III. Ordonarea diferitelor categorii de cheltuieli publice ale unui stat după
ponderea lor în structura funcţională în anii N-1şi N.
N-1 N
Poz CATEGORIE Poz CATEGORIE
39
CHELTUIELI % CHELTUIELI %
1 Securitate socială 37,0 1 Securitate socială 31,21
2 Acţiuni şi obiective 2 Acţiuni şi obiective
economice 18,96 economice 21,81
3 Servicii publice 3 Apărare naţională 10,9
generale 10,21
4 Ordine publică şi 4 Ordine publică şi
siguranţă naţională 9,85 siguranţă naţională 10,4
5 Apărare naţională 9,13 5 Servicii publice
generale 7,22
2.6. APLICAŢII DE REZOLVAT
Aplicaţia 1
Se dau următoarele date pentru statul ’’V’’ conform anuarului de
Statistică Financiară Internaţională a F.M.I. pentru perioada N-1 si N:
INDICATORI N-1 N
1.Cheltuieli publice totale(în mld.u.m.,
preţuri curente) 17.236,4 26.288,9
2.Indicele preţurilor constante (1995=100)
503,2 658,0
3. Cursul de schimb (u.m. nat./$ SUA) 648,2 763,0
4. PIB (mld.u.m., preţuri curente) 65.577 82.451
5. Populaţia (mil. locuitori) 23,71 24,63
Să se calculeze:
– creşterea absolută şi relativă a cheltuielilor publice totale, în
preţuri curente şi preţuri constante;
– ponderea cheltuielilor publice în PIB, în cei doi ani
consideraţi;
– cheltuiala publică medie pe locuitor, în $ SUA;
– elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB.
Aplicaţia 2
Pe baza datelor din tabelul de mai jos referitoare la cheltuielile publice

ale statului ’’F’’ să se calculeze:
1) Creşterea absolută a cheltuielilor publice în preţuri nominale;
40
2) Creşterea relativă a cheltuielilor publice în preţuri reale;
3) Ponderea cheltuielilor publice în PIB;
4) Cheltuiala publică medie pe locuitor exprimată în $ SUA;
5) Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor
publice şi creşterea PIB;
6) Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB.
INDICATORI N-1 N
Cheltuieli publice totale (mld. euro, preţuri
curente) 730,126 796,669
Indicele preţurilor de consum (euro/$) 104,5 108,0
Cursul de schimb (euro/$ SUA) 0,99 1,13
PIB (mld. euro, preţuri curente) 1.349,0 1.405,0
Aplicaţia 3
Se consideră următoarele date referitoare la statul „G”:
INDICATORI U.M. N–1 N

Cheltuielile bugetului federal mld.u.m.pr.crt 1.230 1.590
Cheltuielile fondurilor securităţii
sociale mld.u.m.pr.crt 907 1.203
Cheltuielile fondurilor speciale
extrabugetare mld.u.m.pr.crt 63 79
Cheltuielile bugetelor landurilor
mld.u.m.pr.crt 723 1.188
Cheltuielile bugetelor locale mld.u.m.pr.crt 858 1.026
Transferuri între bugete mld.u.m.pr.crt 704 858
Indicele preţurilor constante % 112 144
Cursul de schimb u.m.nat/$ SUA 9,92 8,96
PIB mld.u.m.pr.crt 7.436 12.006
Populaţia mil. loc. 63,3 66,56
Cheltuielile publice totale consolidate = cheltuieli publice totale

– transferuri
Să se calculeze cheltuielile publice totale consolidate în anii N-1 şi

N, creşterea absolută şi relativă în preţuri nominale şi reale a cheltuielilor
41
publice totale consolidate, ponderea cheltuielilor publice totale consolidate
în PIB şi cheltuiala publică medie consolidată pe locuitor în $ SUA.
Aplicaţia 4
Să se calculeze structura economică a cheltuielilor publice ale

statului’’M’’ în perioada N-1 şi N, cunoscând următoarele date:
Indicatori N-1 N
Total cheltuieli publice în milioane u.m.
preţuri curente, din care: 334,12 473,56
A. Cheltuieli curente 286,37 452,23
a) cumpărări de bunuri şi servicii 75,83 94,82
b) dobânzi 54,00 68,00
c) subvenţii, transferuri 156,54 289,41
B. Cheltuieli de capital 47,75 21,33
Aplicaţia 5
Să se calculeze structura funcţională a cheltuielilor publice ale

statului ’’M’’ în perioada N-1 si N, cunoscând următoarele date:
INDICATORI N-1 N
Total cheltuieli publice în milioane u.m.
preţuri curente, din care: 334,12 473,56
– Servicii publice generale 12,13 18,21
– Apărare 35,70 48,15
– Ordine publică 10,20 13,60
– Educaţie 9,40 19,30
– Sănătate 38,10 52,80
– Securitate socială şi bunăstare 98,00 155,00
– Locuinţe 7,80 8,20
– Cultură şi religie 1,60 2,40
– Acţiuni şi obiective economice 42,50 38,90
–Alte cheltuieli – –
42
1. Definiţi noţiunea de cheltuială publică.

2. Care sunt componentele sistemului cheltuielilor publice?
3. Cum sunt clasificate cheltuielile publice după criteriul clasificaţiei
economice?
4. În ce constau factorii sociali de creştere a cheltuielilor publice?
5. Definiţi conceptul de eficienţă a cheltuielilor publice.
Întrebarea 1
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă

bănească, relaţii care se manifestă între stat, pe de o parte şi persoane fizice
şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repatizării şi utilizării resurselor
financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Întrebarea 2
Sistemul cheltuielilor publice cuprinde:

 cheltuieli ale administratiei publice centrale efectuate prin:
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, fonduri
speciale;
 cheltuieli ale administraţiei publice locale efectuate prin bugetele
locale;
 cheltuieli extrabugetare;
 cheltuieli efectuate din credite externe;
 cheltuieli efectuate din fonduri externe nerambursabile.
Întrebarea 3
Clasificarea economică a cheltuielilor publice are în vedere

influenţa pe care o exercită asupra economiei, diferitele categorii de
cheltuieli şi anume:
a) cheltuieli curente (de funcţionare) care cuprind: cheltuieli de
personal, cheltuieli materiale destinate achiziţionării de bunuri şi servicii,
cheltuieli cu subvenţii, transferuri şi altele. Sunt cheltuieli care reprezintă un
consum definitiv de produs intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual.
43
De aceea, în cea mai mare parte a lor cheltuielile publice sunt
cheltuieli curente.
b) cheltuielile de capital (de investiţii) cuprind sumele alocate din
buget pentru construirea de şcoli, spitale, modernizări, informatizare.
Clasificarea economică este folosită în toate ţările.
Întrebarea 4
Factori sociali
Creşterea resurselor financiare contribuie la creşterea venitului
mediu pe locuitor, asfel încât apare preocuparea statului pentru alocarea
resurselor financiare care să contribuie la armonizarea veniturilor
categoriilor sociale cuprinse în sectorul public.
Întrebarea 5
Conceptul de eficienţă a cheltuielilor publice exprimă rezultatele ce

se obţin dintr-o activitate economico - sociala prin utilizarea resurselor de
tip material, financiar, uman. Însă, cuantificarea eficienţei poate fi realizată
atât ca raport între efectele (rezultatele) obţinute şi eforturile (costurile)
corespunzatoare acestora, situaţie în care se urmăreşte maximizarea
rezultatului raportului, fie ca raport între costuri şi rezultate urmărindu-se
minimizarea rezultatului raportului.
1. Definiţi în ce constau cheltuielile publice consolidate şi cele

neconsolidate.
2. Prezentaţi în ce constă clasificaţia financiară a cheltuielilor publice.
3. Enumeraţi indicatorii structurii cheltuielilor publice.
4. Definiţi cheltuielile publice’’ în expresie nominală’’.
5. Definiţi conceptul de eficacitate a cheltuielilor publice.

 cheltuieli publice;
 cheltuieli publice consolidate;
 cheltuieli publice neconsolidate;
 cheltuieli bugetare;
 criterii de clasificare a cheltuielilor publice;
44
 indicatori privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice.

Gherghina, R., Finanţe publice – sinteze şi aplicaţii practice, Editura UTM,
Bucureşti, 2005
Moşteanu, R., Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
Unitatea de învăţare 3
CHELTUIELI PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL-

CULTURALE
Cuprins

3.7. Dezvoltarea umană: concept, indicatori şi metodologie de determinare
45
Obiective ale unităţii de învăţare 3
După parcurgerea unităţii de învăţare 3, studenţii sunt familiarizaţi cu

noţiunile de cheltuieli publice pentru acţiuni social – culturale de tipul:
* cheltuielilor publice pentru învaţământ;
* cheltuielilor publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitatea
sportivă şi de tineret;
* cheltuielilor pentru securitate socială;
* cheltuielilor publice pentru sănătate.
De asemenea, sunt prezentaţi indicatorii de calitate şi eficienţă
utilizaţi în domeniul educaţiei, cât şi conceptul de dezvoltarea umană,
indicatori şi metodologie de determinare.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social – culturale au un

important rol economic şi social, întrucât pe baza resurselor alocate de la
bugetul de stat se asigură educaţia copiilor şi a tinerilor, creşterea
calificării profesionale, asistenţa medicală a indivizilor, protecţia
socială, ridicarea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie al membrilor
societăţii. Dezvoltarea economică şi creşterea demografică conduc la
creşterea volumului cheltuielilor publice alocate acestor acţiuni.
Cheltuielile publice pentru acţiuni social - culturale sunt finanţate
din surse publice sau private, interne sau externe, precum [ Bodnar, M.,
2007, p. 54-55]:
* fonduri bugetare formate din resursele financiare publice de la

bugetul de stat şi bugetele locale;
* cotizaţii sau contribuţii suportate de către persoanele fizice şi
juridice care participă la constituirea fondurilor financiare cu destinaţie
specială ( bugetul asigurărilor sociale, fondurile pentru şomaj, fondurile
pentru asigurările de sănătate);
* fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private;
* veniturile realizate de instituţii social – culturale din diferite
activităţi specifice, din servicii către terţi sau din exploatarea proprietăţilor
lor;
46
* veniturile populaţiei din care se suportă diferite taxe, cotizaţii,
costurile unor servicii, sau se cumpară anumite bunuri culturale;
* fondurile organizaţiilor fară scop lucrativ: organizaţii
neguvernamentale, fundaţiile, asociaţiile, instituţiile de caritate, bisericile şi
alte aşezaminte de cult;
* resurse financiare externe - sunt formate în principal din
credite rambursabile şi ajutoare nerambursabile acordate unor ţări din
fonduri constituite în acest scop la nivelul unor organisme internaţionale
( UNESCO, UNICEF, OMS, BM).
Cu toate că nu se renunţă la realizarea obiectivelor de asigurare a
bunăstării cetăţenilor, statele dezvoltate îşi revizuiesc în permanenţă
politicile sociale şi le supun principiilor eficienţei economice şi
mecanismelor pieţei. Se consideră, că ajutoarele sociale directe trebuie
acordate pe o perioadă de timp determinată pentru a nu susţine nemunca, şi
pentru a nu transforma persoanele ajutate în’’asistaţi permanenţi’’.
Împărtăşim observaţia potrivit căreia învăţământul este responsabil

de starea naţiunii, iar această stare este condiţionată de calitatea
învăţământului, precum şi de adevărul că performanţa educaţională cea mai
competitivă astăzi nu mai este doar să-ţi formezi capacitatea de a genera
înnoirea[Gherghina, 2009, p.58].
În România, alocarea unui volum redus de resurse învăţământului ca
procent din PIB, asociată cu dificultăţi economice majore, a afectat întreaga
structură a cheltuielilor cu educaţia: pe tipuri de cheltuieli, niveluri de
învăţământ, medii de rezidenţă. Finanţarea învăţământului se realizează în
raport cu structura sistemului naţional de învăţământ care include
următoarele niveluri de învăţământ: preşcolar, primar, secundar (gimnazial,
profesional, liceal), învăţământul postliceal, superior, educaţia permanentă
şi alte acţiuni de învăţământ.
Fondurile bugetare în România sunt îndreptate în principal către
învăţământul primar şi secundar (aproximativ 65%), învăţământul superior
(28%), iar 7% din alocaţiile bugetare sunt repartizate pentru alte instituţii de
învăţământ.
Cheltuielile pentru învăţământ au suferit după anul 2000
influenţa politicilor educaţionale şi au apărut noi modalităţi de finanţare.
Dezvoltarea parteneriatului public-privat este o tendinţă ce ia
amploare şi care se manifestă deocamdată doar în învăţământul secundar şi
terţiar. Este importantă implicarea tuturor persoanelor utile în cadrul
47
atragerii de parteneri. În special guvernul şi partenerii sociali trebuie să
exploreze posibilitatea punerii la punct a diverselor tipuri de parteneriate
(public-privat) cu scopul mobilizării resurselor umane şi financiare
suplimentare.
Dezvoltarea parteneriatului public-privat necesită o cooperare
între instituţiile cu profil de cercetare şi dezvoltare, universităţi şi
întreprinderi, în special în domenii specifice tehnologiilor avansate.
Colaborarea cu partenerii este cunoscută ca un factor critic, de
motivaţie, deschidere şi calitate a sistemului educativ, în perspectiva unei
educări şi formări permanente, pe tot parcursul vieţii. Parteneriatele, prin
solicitarea de contribuţii financiare private, pot să încurajeze un
comportament mai responsabil al elevilor, al familiilor şi al personalului
educativ şi să sporească astfel eficienţa cheltuielilor globale.
Întreprinderile ar putea, de exemplu, să fie invitate să finanţeze
sau să cofinanţeze şcoli, programe de dotări materiale şi de burse,
introducerea de noi cicluri de învăţământ în conformitate cu cerinţele de pe
piaţa muncii, catedre sau departamente universitare, unităţi de cercetare,
cursuri de formare pentru atragerea studenţilor şi elevilor spre domenii
aflate în criză de personal calificat[ Gherghina, 2009, p. 57].
Mai mult, furnizorii de servicii educaţionale vor fi implicaţi
direct în dialogul cu angajatorii; în acest fel pot să propună curricule
creative care sunt adaptate permanent la cerinţele angajatorilor. De
asemenea, pot fi identificate modalităţi efective prin care autorităţile locale
se pot implica pentru susţinerea unui proces de adaptare permanentă a forţei
de muncă la cerinţele pieţei muncii[Dumitrescu, 2006, p.116].
Totodată, guvernul trebuie sa solicite sprijinul diverşilor
participanţi şi să influenţeze luarea de măsuri în favoarea investiţiilor
masive şi susţinute din partea întreprinderilor şi a indivizilor, cu scopul
încurajării parteneriatelor publice-private în sectorul educaţional. Pentru o
eficienţă maximă este nevoie şi de o acţiune coordonată între ministere.
Reducerea în context naţional, a barierelor dintre ministerele însărcinate cu
educaţia (M.E.C.), cel al Muncii, al Economiei şi Finanţelor, al Mediului, al
Sănătăţii ar permite evitarea dublării sau a risipirii eforturilor şi a resurselor
financiare şi ar îmbunătăţi astfel rezultatele reformelor.
Specialişti români [Miroiu& Dincă, 2000], au elaborat studii şi
au propus modele vizând cu precădere sistemul de finanţare şi alocare a
resurselor, de calcul al costurilor medii pe student. Părerea unanimă a
acestora cu privire la costurile finanţării este următoarea:
* la finanţarea învăţământului trebuie să participe toţi beneficiarii acestui
proces: statul, întreprinderile, sectorul privat, studenţii;
48
* sistemul de finanţare trebuie să sporească interesul şi răspunderea
unităţii de învăţământ pentru dezvoltarea şi folosirea eficientă a resurselor
de finanţare;
* alocarea fondurilor să se realizeze pe criterii de calitate a
învăţământului şi cercetării şi în funcţie de aplicabilitatea proiectelor de
dezvoltare.
Finanţarea instituţiilor de învăţământ superior se face pe baza
fondurilor primite de la bugetul de stat, a veniturilor proprii şi a altor surse
(credite externe sau finanţări externe nerambursabile). Instituţiile de
învăţământ superior utilizează fondurile în condiţiile autonomiei
universitare pentru realizarea obiectivelor ce le revin în cadrul politicii
statului din domeniul învăţământului şi cercetării ştiinţifice universitare.
Finanţarea instituţiilor de învăţământ superior se face pe bază de contract
încheiat între Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi instituţia de învăţământ
superior respectivă.
De la bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării se alocă
sumele pentru cele două modalităţi de finanţare: finanţarea de bază şi
finanţarea complementară.
Pentru finanţarea de bază se încheie un contract instituţional
între Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi instituţia de învăţământ superior
care are în vedere planul strategic al fiecărei instituţii de învăţământ.
Finanţarea de bază se asigură în funcţie de numărul de studenţi şi doctoranzi
admişi la studii fără taxă precum şi în funcţie de alţi indicatori specifici
activităţii de învăţământ.
Finanţarea complementară se realizează pe bază de contract
complementar (adiţional) încheiat între Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi
instituţia de învăţământ superior şi vizează subvenţii pentru cazare şi masă,
fonduri alocate pe bază de priorităţi şi noi norme specifice pentru dotări şi
alte cheltuieli de investiţii şi reparaţii capitale, cât şi fonduri alocate pe baze
competiţionale pentru cercetarea ştiinţifică universitară.
Fără îndoială efortul financiar al statului pentru activitatea de
învăţământ o reprezintă consumul de resurse financiare publice (provenite
din taxe şi impozite percepute de stat) destinate acestei activităţi.
Utilizarea acestor fonduri publice este un drept legitim al
statului, dar şi o responsabilitate a celor care administrează aceste fonduri în
a le folosi în beneficiul societăţii.
Astfel, cheltuielile aferente învăţământului superior reprezintă
aproximativ 20% din totalul cheltuielilor destinate acestei acţiuni, iar sursa
principală de finanţare o constituie bugetul de stat.
49
În procesul de finanţare a învăţământului superior o contribuţie
din ce în ce mai ridicată o au şi veniturile proprii. Se preconizează o creştere
din ce în ce mai mare a acestora în viitor şi folosirea lor în condiţii de
eficienţă.
Gruparea sistemului de indicatori ai educaţiei
Gruparea indicatorilor se realizează în funcţie de domeniu, probleme

specifice sau de nivelul de educaţie. Gruparea este flexibilă şi poate fi
adaptată în funcţie de evoluţia nevoilor de analiză şi de potenţialii
beneficiari.
Sistemul de indicatori pentru educaţie2 trebuie să întrunească mai
multe condiţii:
 să fie un sistem multidimensional încât să poată fi utilizat în
diverse circumstanţe, să cuprindă nu numai datele referitoare la
învăţământ dar şi raportările la contextul dat;
 să asigure compatibilitatea cu sistemele de indicatori cele mai
cunoscute utilizate de organizaţiile internaţionale şi mai ales
europene la care ne raportăm;
 trebuie să acopere principalele domenii ale politicii educaţionale
(asemănătoare cu grila OECD) şi să folosească sistemul
internaţional de grupare în domeniul educaţiei ISCED;
 să permită utilizări multiple atât în ceea ce priveşte evaluarea
anuală a sistemului de educaţie (prin indicatori de bază), dar şi
analize atât la nivel central cât şi regional;
 să existe o grilă unică de descriere care să permită sandardizarea
comunicării şi o mare atenţie în analizarea datelor statistice.
Gruparea sistemului de indicatori ai educaţiei (figura 3.1.) acoperă

cele mai mari patru domenii ale indicatorilor de bază care sunt cuprinse şi în
sistemele EUROSTAT, OECD, UNESCO.
2
Notat cu SNIE (Sistemul Naţional de Indicatori pentru Educaţie) este compatibil cu
Sistemul European dezvoltat de Eurostat
50
CONTEXTUL
Politic Economic Socio-cultural Demografic
Resursele Cererea de educaţie
Accesul / Participarea
Eficienţa internă
Echitatea
Calitatea
Disparitate
Rezultatele sistemului
Rezultatele învăţării
Impactul rezultatelor
Sursa: World Education Indicators: Conceptual Framework, 2006.
Figura 3.1. Gruparea sistemului de indicatori în domeniul educaţiei şi

relaţiile între diferitele componente
Cele patru domenii se referă la: contextul educaţiei, resursele

educaţiei, accesul şi participarea la obţinera rezultatelor educaţiei. De
asemenea, sistemul naţional de indicatori cuprinde toate nivelurile de
educaţie precum şi formarea profesională continuă3.
Sistemul naţional de indicatori, spre deosebire de alte sisteme
internaţionale de grupare, cuprinde o categorie aparte de indicatori care pun
accent pe calitatea şi eficienţa educaţiei şi formării profesionale.
Introducerea acestor indicatori se justifică prin necesitatea monitorizării şi
evaluării stadiului de realizare a unuia dintre obiectivele prioritare stabilite
la Lisabona referitoare la creşterea calităţii educaţiei.
În acelaşi timp, într-o abordare mai amplă OECD stabileşte o grilă
de grupare a indicatorilor (tabelul 3.1.), care permite diverse combinaţii
între componentele şi nivelurile sistemului de educaţie.
3
Întrucât în România participarea la formarea profesională continuă are un nivel redus faţă
de restul Europei se impune o monitarizare atentă folosind un set mai mare de indicatori.
51
Tabelul 3.1.
Matricea de grupare a indicatorilor pentru educaţie
3. Contextul şi
2. Factorii şi contextul constrângerile care
1. Rezultatele şi
care influenţează influenţează
produsele educaţiei
produsele educaţiei implementarea
politicilor educaţionale
1.A. Calitatea şi 2.A. Atitudinile,
A. Participanţii 3.A. Caracteristicile
distribuirea rezultatelor participarea şi
individuali la antecedente ale
individuale ale comportamentele
educaţie şi învăţare persoanelor care învaţă.
educaţiei. individuale.
3.B. Condiţiile de
2.B. Practicile de
B. Condiţiile de 1.B.Calitatea învăţare ale elevilor şi
învăţare/ predare,
instruire procesului de instruire condiţiile de muncă ale
climatul clasei.
profesorilor.
1.C. Produsele
C. Furnizorii de 3.C. Caracteristicile
instituţiilor educative şi 2.C. Mediul şi
servicii furnizorilor de servicii şi
performanţele organizaţia şcolară.
educaţionale ale comunităţilor lor.
instituţionale.
2.D. Oferta
3.D. Contextul naţional
D. Sistemul 1.D. Performanţele instituţională, alocarea
(educaţional, social,
educaţional ca globale ale sistemului resurselor şi politicilor
economic, şi
întreg educativ. la nivelul global al
demografic).
sistemului educativ.
Sursa: OECD Handbook for Internationally Comparative Education
Statistics, Paris, OECD, 2006, p. 21.
Prin urmare, pentru a fi utilizaţi indicatorii sunt grupaţi pe domenii

ale politicilor educaţionale pe niveluri sau componente ale sistemelor de
educaţie, pe priorităţi sau obiective ale programelor de reformă.

Acest tip de cheltuieli sunt îndreptate spre creşterea calităţii

factorului uman, la îmbogaţirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi
idealurilor morale şi estetice, astfel încât să contribuie la formarea
personalităţii umane. Pe seama cheltuielilor publice pentru cultură, religie şi
52
acţiuni cu activitatea sportivă şi de tineret se asigură populaţiei bunuri
materiale cu valoare spirituală (cărţi, filme, discuri, pictură, sculpturi) sau
servicii culturale, spirituale, artistice şi sportive (concerte, spectacole de
teatru, operă, campionate sau concursuri sportive). O dată cu creşterea
populaţiei creşte şi volumul cheltuielilor publice pentru cultură, religie şi
acţiuni cu activitatea sportivă şi de tineret. Finanţarea acestor cheltuieli se
realizează atât din surse publice cât şi din surse private precum:
* fonduri de la bugetul de stat integral sau prin acordarea de
subvenţii în completarea veniturilor proprii;
* venituri proprii ale unităţilor de învăţământ realizate din activităţi
specifice;
* sponsorizări de la persoanele fizice sau juridice;
* resurse externe pentru finanţarea culturii şi artei.
Biroul Internaţional al Muncii defineşte noţiunea de securitate

socială astfel:”protecţia pe care orice societate o acordă membrilor săi
printr-un asnamblu de dispoziţii publice contra mizeriei economice şi
sociale care îi ameninţa în cazul pierderii sau reducerii substanţiale a
caştigurilor din cauza deprecierii stării de sănătate, maternităţii, accidentelor
de muncă, şomajului, invalidităţii, batrîneţii sau decesului’’. De altfel,
pentru prima dată conceptul de securitate socială a apărut în Legea
Americană de securitate socială din 1935. Securitatea socială cuprinde un
ansamblu de prestaţii care asigură individului şi familiei sale un venit minim
care să-i asigure protecţia în faţa unor evenimente considerate riscuri
sociale, care acţionează negativ asupra nivelului de trai [Bodnar,
2007,p.85,87,88].
În ceea ce priveşte sursele de finanţare a cheltuielilor cu securitatea
social, acestea sunt:
* fonduri bugetare;
* cheltuieli efectuate pe linia asigurărilor sociale şi a ajutorului de şomaj
(finanţate din contribuţiile salariaţilor, a liber-profesioniştilor, angajatori);
* resurse de la organizaţii neguvernamentale;
* resurse externe de la organisme internaţionale.
Principalele sisteme de finanţare sunt:
1. finanţare contributivă
2. finanţare necontributivă.
Finanţarea contributivă se bazează pe plata cotizaţiilor sociale, iar
finanţarea necontributivă pe finanţarea bugetară, donaţii sau alte resurse.
53
Însă, echilibru financiar al celor două sisteme este perturbat datorită
fenomenului de criză economică, şomajului, reducerii resurselor financiare,
reducerii veniturilor cotizanţilor. În prezent, toate statele lumii îşi revizuiesc
politicile sociale, în sensul eficientizării resurselor financiare alocate
cheltuielilor cu securitatea socială[ Bodnar, 2007, p.89].
Ocrotirea sănătăţii reprezintă în prezent atât o problemă de asistenţă

medicală cât şi o problemă socială.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea astfel:
„bunăstarea fizică, mentală şi socială a indivizilor (nu doar absenţa bolilor şi
a infirmităţilor)”.
În plan social sănătatea reprezintă un factor important pentru
desfăşurarea activităţii indivizilor cu efect în creşterea economică.
Astfel, cheltuielile publice pentru sănătate reprezentau în PIB( în
perioada 2000 -2004) între 5% şi 16% din PIB, cu o medie de 9% în
majoritatea ţărilor dezvoltate.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate:
- întreţinerii şi funcţionării aparatului medical;
- unor acţiuni legate de prevenirea şi combaterea îmbolnăvirilor
(exemplu: vaccinările) şi acţiuni de educaţie sanitară.
În prezent accentul în ocrotirea sănătăţii se pune pe medicina
preventivă. Una dintre cele mai elocvente definitii date în acest sens de un
medic francez arată că ”medicina preventivă reprezintă efortul de a
impiedica populaţia de azi să devină statistica de maine”. De altfel,
medicina preventivă reprezintă un serviciu public.
Şi în domeniul ocrotirii sănătăţii există două tipuri de instituţii:
- publice;
- private.
iar raporturile dintre ele diferă de la o ţară la alta.
Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate sunt:
- fonduri bugetare;
- contribuţii sau cotizaţii pentru sănătate plătite atât de persoanele
fizice cât şi de angajatorii care alimentează fondurile financiare
publice de sănătate şi care sunt gestionate de organe specializate
(case de sănătate);
- venituri proprii ale unităţilor din domeniul ocrotirii sănătăţii;
- resurse ale populaţiei destinate sănătăţii;
54
- resurse externe (credite, ajutoare, nerambursabile).
Resursele financiare destinate ocrotirii sănătăţii (din punct de vedere
al naturii acestora)cuprind:
- cheltuieli curente (în mare majoritate) şi anume: salarii,
medicamente, materiale, cheltuieli gospodăreşti reprezentând
circa 80-85%;
- cheltuieli de capital destinate echipamentelor şi tehnicii medicale
care reprezintă circa 15-20%.
La nivel mondial există 4 sisteme de finanţare a sănătăţii [Bodnar,
2007, p.75-77]:
1) sistemul german;
2) sistemul englez;
3) sistemul american;
4) sistemul socialist.
1) Sistemul german se caracterizează prin:

- sănătatea se finanţează pe baza cotizaţiilor obligatorii plătite
de salariaţi si intreprinderi;
- există case de asigurări de sănătate.
Acest sistem se practică în: Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Franţa, Austria. Se plătesc cotizaţii obligatorii pentru sănătate care pot
reprezenta:
- anumite procente din salariile lunare (şi anume 5, 8 % sau
10%)
- sume fixe lunare: în Elveţia între 140 - 400 franci
elveţieni/lună; în Germania 7 - 16 %; în Franţa 5 - 25 %.
- medicamentele se obţin în coplată, costul acestora fiind
suportat atât de casele de sănătate cât şi de pacienţi.
Spre exemplu, în Franţa există un tichet prin care 75% din costuri
pentru medicamente sau analize le suportă asigurările de sănătate şi 25%
sunt suportate de către casele de asigurări de sănătate.
2) Sistemul englez
În sistemul englez sănătatea se finanţează integral din bugetul
statului, administrat de Sistemul National de Sanatate (NHS). Bugetul de
sanatate este administrat de Ministerul Sanatatii, care repartizeaza creditele
bugetare autoritatilor regionale sub forma de dotatii bugetare. Finantarea
bugetara a sanatatii este asigurata in proportie de aproximativ 85%, iar
restul se suporta din alte fonduri sau de catre pacienti(in special
medicamentele sunt suportate de catre acestia). Insa, există şi instituţii
sanitare private.
55
Sistemul englez se practică în: Marea Britanie, Danemarca,
Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia,Grecia, Canada, Italia.
3) Sistemul american
Finanţarea sănătăţii se realizează prin asigurările private de sănătate
încheiate de fiecare individ la instituţiile de asigurări de sănătate.
De asemenea, se stabilesc contracte individuale cu furnizorii de
asistenţă medicală. În plus, statul american finanţează prin buget două
programe:
- MEDICARE – pentru persoane vârstnice (peste 65 de ani);
- MEDICAID – pentru persoane sărace.
4) Mai putem menţiona un sistem care a funcţionat în ţările Europei
de Est (sistemul socialist),unde:
- sănătatea se finanţa integral din bugetul de stat;
- statul deţinea monopolul serviciilor de sănătate (nu exista
alternativă privată);
- sistemul ocrotirii sănătăţii era subfinanţat.
Până în 1989 în România s-a practicat sistemul socialist cu o
finanţare integrală de la buget a cheltuielilor de sănătate, dar insuficientă
faţă de nivelul cheltuielilor necesare finanţării sănătăţii.
După 1990 începe pregătirea reformării sistemului sanitar inclusiv a
finanţării cheltuielilor pentru sănătate şi anume:
- s-a mărit volumul fondurilor bugetare alocate sănătăţii;
- s-a început privatizarea unităţilor sanitare (spre exemplu în
prezent toate farmaciile sunt privatizate);
- în 8 judeţe s-au experimentat în perioada 1992-1996 noi principii
ale organizării şi desfăşurării ocrotirii sănătăţii;
- s-a pregătit introducerea unui nou sistem de finanţare a sănătăţii
de tip german bazat pe contribuţii suportate de salariaţi şi
angajatori.
În anul 1997 a fost emisă Ordonanţa 145 privind introducerea
asigurărilor sociale de sănătate, bazate pe contribuţii. Noul sistem a intrat în
vigoare începând cu anul 1999.
Sursele de finanţare a sănătăţii în România sunt:
- finanţarea din fondul asigurărilor sociale de sănătate (85% din
cheltuielile publice pentu sănătate este asigurată din acest fond);
- din bugetul statului care alocă resurse mai reduse şi numai pentru
anumite categorii de cheltuieli din domeniul sănătăţii;
- venituri proprii ale unităţilor sanitare;
- cheltuieli ale populaţiei destinate sănătăţii; populatia poate
incheia asigurari de sanatate facultative( private);
56
- donaţii, sponsorizări (de la fundaţii, ONG-uri);
- resurse externe. În principal resursele externe sunt utilizate
dotării cu aparatură medicală de performanţă.
3.7. Dezvoltarea umană: concept, indicatori şi metodologie de

determinare
Conceptul de dezvoltare umană
Dezvoltarea umană nu trebuie privită neapărat ca un concept nou.

Dacă acum câteva decenii conceptul a fost folosit doar pentru a explica
investiţiile în capitalul uman, în timp, literatura a început să evidenţieze
tendinţa de a atribui acestei sintagme semnul de dezvoltare a resurselor
umane.
În ultimii ani, rezultat al progresului pe planul ştiinţei şi al
experienţei sociale, conceptul a câştigat în conţinut şi sferă de cuprindere,
tratarea sa devenind mult mai profundă. Aşadar, venise momentul de a găsi
o viziune globală pentru a ameliora bunăstarea oamenilor, care să acopere
toate aspectele vieţii omeneşti, pentru toţi indivizii, în ţările bogate şi în cele
în curs de dezvoltare pentru prezent şi pentru viitor.
Această viziune sublinia necesitatea plasării individului, a nevoilor,
aspiraţiilor şi capacităţilor sale, în centrul efortului de dezvoltare a tuturor
ţărilor.
Totodată, accentul era pus pe necesitatea afirmării caracterului
inacceptabil al oricărei prejudecăţi sau discriminări din punctul de vedere al
clasei sociale, al sexului, rasei, naţionalităţii, religiei, comunităţii sau
vârstei. Aşa cum se arată în Raportul Mondial al Dezvoltării Umane
elaborat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) pentru
anul 1995 „dezvoltarea umană reprezintă un proces care vizează lărgirea
posibilităţilor oferite indivizilor”[ PNUD ,1995, p.13].
Indiferent de gradul dezvoltării atins de o ţară, cetăţenii acesteia sunt
interesaţi să aibă o viaţă lungă şi sănătoasă, să acumuleze cunoştinţe şi să
aibă acces la resursele de care au nevoie pentru a duce o viaţă decentă.
Aceste trei aspecte considerate importante, nu epuizează în totalitate sfera
dezvoltării umane. Ea mai cuprinde drepturile politice, economice, sociale şi
de altă natură ale oamenilor, dar şi posibilitatea acestora de a beneficia de
ele, de a crea, de a produce, de a-şi pune în valoare cunoştinţele, opţiunile şi
experienţa moştenită sau dobândită. De aceea, trebuie să existe un echilibru
57
între dorinţa oamenilor de a se bucura de o viaţă demnă, de a-şi completa
continuu cunoştinţele şi de a le valorifica în modul dorit.
Conceptul de dezvoltare umană tratează în mod coerent producţia şi
distribuirea bunurilor şi serviciilor, pe de o parte, şi amplificarea şi utilizarea
potenţialului uman, pe de altă parte. El analizează toate aspectele referitoare
la societate – creşterea economică, schimburile, ocuparea forţei de muncă,
libertăţile politice, valorile culturale, de pe poziţiile indivizilor, urmărind
căile de lărgire a posibilităţilor opţionale.[Văcărel, 2001, p.408].
Dezvoltarea umană poate fi definită, în sens larg, drept „... procesul
prin care oamenii au şansa alegerii dintre mai multe alternative, care să le
permită nu numai atingerea unei mai mari longevităţi, dar şi a unui grad
cât mai înalt de cunoaştere şi respectiv, a unui standard de viaţă cât mai
decent...”[UNDP, 1990, p.10].
Conceptul dezvoltării umane este menţionat şi în Raportul Mondial
asupra Dezvoltării Umane din anul 1998 unde se precizează: „dezvoltarea
umană este fundamentată pe principiul universalităţii drepturilor esenţiale
ale tuturor persoanelor, femei, bărbaţi, copii, fără nici o discriminare.
Astfel, dezvoltarea umană presupune o lume în care consumul să fie
repartizat încât toţi oamenii să aibă mâncare suficientă, copiii să nu fie
privaţi de dreptul de a primi educaţie, să nu-i fie refuzat dreptul de a primi
îngrijiri medicale nici unui om, pentru ca toţi oamenii să poată să-şi
dezvolte potenţialităţile lor”[PNUD, 1998, p.22].
Conceptul de dezvoltare umană reuneşte valenţele legate de
investiţia în capital uman (încrederea dezvoltării capacităţilor, aptitudinilor,
atitudinilor şi cunoştinţelor oamenilor) cu cele vizând utilizarea productivă a
oamenilor, care permit evaluarea contribuţiei oamenilor şi implicit a
educaţiei, la creşterea produsului naţional brut pe locuitor. Deşi preocupările
legate de aspectele macroeconomice rămân o condiţie importantă pentru
politicile de dezvoltare umană, preocupările oamenilor sunt acum la fel de
importante pentru a fi luate în considerare în procesul formulării acestor
politici.
Dezvoltarea umană trebuie să garanteze că generaţiile viitoare vor
beneficia de condiţii mult mai bune decât cele de azi. Dacă din perspectivă
istorică, condiţiile economice au avut un rol covârşitor asupra evoluţiei
speciei umane, toate celelalte condiţii menţionate anterior nu mai pot fi
privite astăzi decât făcând parte din procesul de dezvoltare.
Astfel, s-a demonstrat că dezvoltarea economică nu este un scop în
sine, ci mai degrabă un mijloc în slujba oamenilor, iar abordarea dezvoltării
umane beneficiază de un enorm potenţial pentru analizarea situaţiilor şi
politicilor la nivel naţional. După cum am afirmat, rapoartele dezvoltării
58
umane au introdus noi concepte şi abordări după 1990 însă preocuparea lor
principală au reprezentat-o întotdeauna oamenii, ca fiind beneficiarii finali
ai dezvoltării prin implicarea acestora însă şi ca participanţi la procesul de
dezvoltare. În esenţă, „dezvoltarea umană reprezintă evoluţia oamenilor
pentru oameni şi prin oameni”[PNUD, 2001-2002,p.12].
Indicatorii dezvoltării umane şi metodologia de determinare
Ca dezvoltarea umană să poată fi realizată, la baza acesteia trebuie să

existe trei condiţii considerate esenţiale[ Văcărel, 2001, p.408]:
 viaţă îndelungată şi în acelaşi timp sănătoasă;
 acumularea unui volum cât mai mare de cunoştinţe;
 acces la resursele necesare pentru atingerea unui nivel de viaţă
decent pentru fiecare individ.
Dar, accesul la aceste condiţii trebuie să fie asigurat nu numai pentru
generaţiile prezente, ci şi pentru cele viitoare pentru a asigura în timp
durabilitate dezvoltării umane. Însă, nu putem vorbi despre dezvoltarea
umană fără a preciza indicatorii care o caracterizează: indicele dezvoltării
umane (IDU), indicele disparităţii între sexe (IDS), indicele participării
femeilor la activitatea economică şi socială (IPF), indicele sărăciei umane
(IPH). Principalul indicator ramăne însă, indicele dezvoltării umane (IDU).
IDU – indicator important al dezvoltării umane
Indicele dezvoltării umane s-a dovedit o măsură de succes, o

alternativă la măsurarea dezvoltării prin indicatori economici[ PNUD, 2005,
p. 21] după cum se menţiona şi în Raportul Naţional al Dezvoltării Umane
2003-2005.
Astfel, măsurarea progresului unei ţări prin luarea în calcul a unor
indici ai durabilităţii sociale şi economice a fost realizată cu ajutorul unui
indice compozit, şi anume indicatorul dezvoltării umane. Acest indicator
arată drumul pe care îl are de parcurs o ţară pentru a atinge cele mai mari
performanţe cunoscute la nivel mondial. Prin urmare, ar fi corect să privim
acest indicator ca fiind una dintre componentele care furnizează datele de
plecare pentru analiza oportunităţilor şi obstacolelor pentru politicile
dezvoltării umane.
Calcularea indicatorului dezvoltării umane este posibilă prin
introducerea a trei variabile [UNDP, 1999, p. 23]:
 speranţa de viaţă la naştere (numărul de ani pe care i-ar trăi un
nou născut dacă rata curentă a mortalităţii ar rămâne aceeaşi);
59
 nivelul instruirii (nivelul educaţional) compus din alfabetizarea
adulţilor, reflectat de ponderea persoanelor de 15 ani şi peste
această vârstă care au frecventat sau au absolvit o şcoală, sau
care ştiu să scrie şi să citească fără a avea o şcoală absolvită în
totalul populaţiei de 15 ani şi peste această vârstă şi rata brută de
cuprindere în învăţământul de toate gradele care reprezintă
numărul de elevi înscrişi într-un nivel de învăţământ, ca procent
din totalul populaţiei din grupa de vârstă respectivă;
 cel de-al treilea indicator folosit ca măsură a standardului de
viaţă este PIB pe locuitor calculat la paritatea puterii de
cumpărare în dolari SUA.4
În opinia noastră, indicatorul dezvoltării umane acţionează ca un
barometru pentru schimbările ce au loc în creşterea bunăstării oamenilor şi
pentru a compara progresele obţinute. Aşa cum afirma laureatul premiului
Nobel pentru Economie (1998) Amartya Sen, indicatorul dezvoltării umane
„nu trebuie considerat altceva decât ca o incitare la cercetarea bogăţiei
informaţiilor conţinute în raportul mondial al dezvoltării”[UNDP,1999,
p.23].
Indicatorul dezvoltării umane este calculat printr-o metodă simplă
care permite ca toate cele trei componente să fie convertite în indici. Pentru
a calcula indicatorii celor trei dimensiuni, sunt alese valori minime si
maxime pentru fiecare indicator. Acesta rezultă din împărţirea sumei celor
trei indici la 3, şi se măsoară pe o scală de la 0 la 1.
Valoarea indicelui dezvoltării umane a unei ţări arată distanţa până
la valoarea maximă posibilă 1, sau opusul acesteia şi permite comparaţia
între ţări.
Ca orice indicator, indicele dezvoltării umane este departe de a fi
perfect, iar metodologia sa de calcul a fost perfecţionată de-a lungul
ultimului deceniu.
Potrivit metodologiei de calcul sabilită de PNUD, sunt fixate valori
minime şi maxime pentru fiecare indicator luat în calculul IDU, astfel:
 speranţa de viaţă la naştere: 25-85 ani;
 gradul de alfabetizare a populaţiei adulte: 0%-100%;
 rata brută de cuprindere în învăţământ: 0%-100%;
4
Un dolar exprimat la paritatea puterii de cumpărare într-o ţară dată, permite procurarea
aceleiaşi cantităţi de bunuri şi servicii care se cumpără cu un dolar SUA în economia din
Statele Unite ale Americii. Conversia monedei naţionale în PPA permite o comparaţie
generală a nivelului preţurilor reale între ţări, în acelaşi fel în care indicele preţurilor
permite să se compare valoarea reală a unei norme de timp.
60
 PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare: 100-40.000 dolari
SUA.
Pe baza valorilor reale ale indicatorilor şi a celor stabilite de PNUD,
se calculează indici specifici corespunzători fiecăreia dintre cele trei
dimensiuni ale dezvoltării umane după relaţia:
Valoarea reală  Valoarea minimă

Indicator 
Valoarea maximă  Valoarea minimă
Indicele nivelului de educaţie se calculează ca medie aritmetică

ponderată între gradul de alfabetizare a populaţiei şi rata brută de cuprindere
în învăţământ astfel:
2  ind . grad de alfabetizare  1  ind . grad de cuprindere în învatamant

Indice 
3
Calcularea standardului de viaţă exprimat prin indicatorul PIB pe

locuitor se face pornind de la nivelul real al PIB pe locuitor din ţara
respectivă, calculat la paritatea puterii de cumpărare. Nivelul respectiv se
ajustează în cazul în care el depăşeşte un nivel mediu mondial al PIB pe
locuitor, stabilit pentru anul respectiv. Se foloseşte pentru calcularea acestui
indicator formula lui Atkinson de utilitate marginală a venitului care constă
din diferenţa aceloraşi valori logaritmate:
log. valoare reală  log. valoare minimă

Indice 
log. valoare maximă  log. valoare minimă
Indicatorul dezvoltării umane (IDU) se calculează ca medie

aritmetică a celor trei indici[ Văcărel, 2007, p. 230]:
indicele speranţpe de viaţi  indicele nivelului de educaţdu indicele PIB / locuitor la PPC
IDU 
3
Elementele, indicatorii şi dimensiunea indicilor sunt cele trei

componente care participă la determinarea indicatorului dezvoltării umane
după cum se observă şi în figura 3.2.
61
Elemente Indicatori Dimensiunea indicilor
O viaţă cât mai lungă Speranţa de viaţă la Indicele speranţei de

şi sănătoasă naştere viaţă
Grad de alfabetizare INDICATORUL

Acumularea unui DEZVOLTĂRII
volum cât mai mare Indicele nivelului de
Rata brută de cu- instruire (educaţie) UMANE
de cunoştinţe
prindere în învăţă-
mânt
Standard de viaţă
decent P.I.B. pe locuitor la Indicele P.I.B. pe
PPC locuitor
Sursa: Human Development Report, 2004, UNDP, p. 258
Figura 3.2. Determinarea indicatorului dezvoltării umane
Prin urmare, indicatorul dezvoltării umane este cel care stabileşte

locul ocupat de fiecare ţară la nivel mondial, oferind în acelaşi timp
posibilitatea de a se interveni direct asupra acelei componente care
influenţează în mod negativ evoluţia lui la nivel naţional.
În raport de acest indicator, ţările lumii se împart în trei grupe:

 ţări cu nivel ridicat al dezvoltării umane (IDU peste 0,800);
 ţări cu nivel mediu al dezvoltării umane (IDU între 0,500-0,799);
 ţări cu nivel scăzut al dezvoltării umane (IDU sub 0,500)
3.8. APLICAŢIE REZOLVATĂ
Să se calculeze IDU pentru Norvegia, China, Senegal pe baza

următoarelor date:
Elemente de calcul Valori efective
Norvegia China Senegal
Speranţa de viaţă (ani) 78,9 70,9 52,7
Gradul de alfabetizare (%) 99,0 90,9 39,3
Rata brută de cuprindere în învăţământ
(gradul de cuprindere în învăţământ %) 98,0 68,0 38,0
62
PIB pe locuitor la paritatea puterii de
cumpărare 36.600 4.580 1.580
Rezolvare:
1. Calculăm indicele speranţei de viaţă pentru cele trei ţări după formula:
Valoarea efectivă  Valoarea minimă
Indicator 
Valoarea maximă  Valoarea minimă
78,9  25
Norvegia: Indicelespv   0,898
85  25
70,9  25
China: Indicelespv   0,765
85  25
52,7  25
Senegal: Indicelespv   0,461
85  25
2. Calculăm indicele nivelului de educaţie.

Indicele nivelului de educaţie este un indice compozit care se
calculează după următoarea formulă:
2 * indicele gr. de alfabetizare  1 * indicele gr. de cuprindere in invatamant

Indice 
3
a) calculăm indicele gradului de alfabetizare pentru cele trei ţări:

99  0
Norvegia: Indice gr .alfab.   0,990
100  0
90,9  0
China: Indice gr .alfab.   0,909
100  0
39,3  0
Senegal: Indice gr .alfab.   0,393
100  0
63
b) calculăm indicele gradului de cuprindere în învăţământ:
98,0  0
Norvegia: Indice gr .c.i   0,980
100  0
68,0  0
China: Indice gr .c.i   0,680
100  0
38,0  0
Senegal: Indice gr .c.i   0,380
100  0
c) calculăm indicele nivelului de educaţie pentru cele trei ţări:

2 * 0,990  1 * 0,980
Norvegia: Indiceniv.ed   0,986
3
2 * 0,909  1 * 0,680
China: Indiceniv.ed   0,832
3
2 * 0,393  1 * 0,380
Senegal: Indiceniv.ed   0,388
3
3. Calculăm indicele PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare după

formula de utilitate marginală a venitului (formula lui Atkinson).
l o g y  l o g y min
Indice 
PIB l o g y max  l o g y min
loc
log 36.600  log 100

Norvegia: Indice PIB   0,985
loc log 40.000  log 100
log 4.580  log 100

China: Indice PIB   0,637
loc log 40.000  log 100
log 1.580  log 100
Senegal: Indice PIB   0,460o
loc log 40.000  log 100
4. calculăm indicatorul dezvoltării umane IDU pentru cele trei ţări după
formula:
64
Ind sp.v  Ind niv.ed  Ind PIB
IDU  loc
3
0,898  0,986  0,985

Norvegia: IDU   0,956
3
0,765  0,832  0,637

China: IDU   0,740
3
0,461  0,388  0,460

Senegal: IDU   0,436
3
Norvegia se încadrează din punct de vedere al IDU în grupa ţărilor

cu nivel ridicat al dezvoltării umane, China în grupa ţărilor cu nivel mediu
al dezvoltării umane, iar Senegal în grupa ţărilor cu nivel scăzut al
dezvoltării umane.
3.9. APLICAŢII DE REZOLVAT
Aplicaţia 1
Se dau următoarele date pentru un stat:

– speranţa de viaţă la naştere (ani)………………..84 ani ;
– gradul de alfabetizare (%)………………………98,2
– gradul de cuprindere în învăţământ (%)……......99,6
– PIB pe locuitor la paritatea puterii de
cumpărare……………………………37240 $/SUA
Calculaţi care este valoarea IDU?
Aplicaţia 2
Pe baza următoarelor date calculaţi valoarea IDU.

– speranţa de viaţă la naştere …….……...….78,2 ani;
– gradul de alfabetizare……….………..…… 93,6 %;
– gradul de şcolarizare……….……….…….. 92,3%;
– PIB pe locuitor la PPC………………19 280 $ SUA
• PPC = paritatea puterii de cumpărare
65
Aplicaţia 3
Se dau următoarele date pentru un stat:

– speranţa de viaţă la naştere (ani)………………..46 ani ;
– gradul de alfabetizare (%)………………………17,1
– gradul de cuprindere în învăţământ (%)……......19,4
– PIB pe locuitor la paritatea puterii de
cumpărare……………………………920 $/SUA
Calculaţi care este valoarea IDU?
1. Prezentaţi sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru acţiuni

social- culturale.
2. Enumeraţi sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru cultură,
religie şi acţiuni cu activitatea sportivă şi de tineret.
3. Enumeraţi sursele de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate.
4. Enumeraţi câte sisteme de finanţare a sănătăţii sunt la nivel mondial.
5. Enumeraţi cele trei condiţii esenţiale pentru existenţa dezvoltării
umane.
Întrebarea 1
- fonduri bugetare formate din resursele financiare publice din
bugetul de stat şi bugetele locale;
- cotizaţii sau contribuţii suportate de catre persoanele fizice şi
juridice care participă la constituirea fondurilor financiare cu destinaţie
specială ( bugetul asigurărilor sociale,fondurile pentru şomaj, fondurile
pentru asigurările de sănătate);
- fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private;
- veniturile realizate de instituţii social – culturale din diferite
activităţi specifice, din servicii către terţi sau din exploatarea proprietăţilor
lor;
- veniturile populaţiei din care se suportă diferite taxe, cotizaţii,
costurile unor servicii sau se cumpară anumite bunuri culturale;
66
- fondurile organizaţiilor fară scop lucrativ: organizaţii
neguvernamentale, fundaţiile, asociaţiile, instituţiile de caritate, bisericile şi
alte aşezaminte de cult;
- resurse financiare externe - sunt formate în principal din
credite rambursabile şi ajutoare nerambursabile acordate unor ţări din
fonduri constituite în acest scop la nivelul unor organisme internaţionale(
UNESCO, UNICEF, OMS, BM).
Întrebarea 2
- fonduri de la bugetul de stat integral sau prin acordarea de
subvenţii în completarea veniturilor proprii;
- venituri proprii ale unităţilor de învăţământ realizate din
activităţi specifice;
- sponsorizări de la persoanele fizice sau juridice;
- resurse externe pentru finanţarea culturii şi artei.
Întrebarea 3
- fonduri bugetare;
- contribuţii sau cotizaţii pentru sănătate plătite atât de persoanele
fizice cât şi de angajatorii care alimentează fondurile financiare
publice de sănătate şi care sunt gestionate de organe specializate
(case de sănătate);
- venituri proprii ale unităţilor din domeniul ocrotirii sănătăţii;
- resurse ale populaţiei destinate sănătăţii;
- resurse externe (credite, ajutoare, nerambursabile).
Întrebarea 4
1) sistemul german;
2) sistemul englez;
3) sistemul american;
4) sistemul socialist.
Întrebarea 5
- viaţă îndelungată şi în acelaşi timp sănătoasă;
- acumularea unui volum cât mai mare de cunoştinţe;
- acces la resursele necesare pentru atingerea unui nivel de viaţă
decent pentru fiecare individ.
67
1. Enumeraţii criteriile pe care trebuie să le indeplinească sistemul

indicatorilor pentru educaţie.
2. Enumeraţi ce cuprind resursele financiare destinate ocrotirii sănătăţii.
3. Descrieţi în ce constă sistemul englez de finanţare a sănătăţii.
4. Definiţi conceptul de dezvoltare umană.
5. Prezentaţi metodologia de calcul a indicatorului dezvoltarii umane
(IDU).
 finanţare educaţie (învăţământ);  indicatori de calitate şi eficienţă;

 cheltuieli publice pentru  cheltuieli publice pentru
învăţământ; sănătate;
 eficienţă,eficacitatea,  investiţiile în resurse umane;
economicitatea cheluielilor  indicele dezvoltării umane;
pentru învăţământ;
Bârzea, C. (coordonator), M.E.C., Sistemul naţional de indicatori pentru

educaţie, Manual de utilizare, Bucureşti, 2005, p. 16-18, 37-42
Dumitrescu, D., Procesul generator de cunoştinţe în societatea bazată pe
cunoaştere, în lucrarea Societatea cunoaşterii, I. Gh. Roşca (editor), Editura
Economică, Bucureşti, 2006, p.116
Bucureşti, 2005
Gherghina, R., Optimizarea şi eficientizarea cheltuielilor pentru educaţie,
Editura Universitară, Bucureşti,2009
Miroiu, A., Dincă, G. (coordonator), Aspecte ale finanţării globale ale
universităţii, lucrare realizată cu sprijinul financiar al programului PHARE
„Universitas 2000” de reformă în învăţământul superior, Bucureşti, 2000
Moşteanu, R., Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
68
si Pedagogică, Bucureşti, 2007
Văcărel, I., Politici fiscale şi bugetare în România 1990-2000, Învăţământul
– factor important al dezvoltării umane, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p.
408
***
Humain Development Report, UNDP, 1990, p. 10
Rapport mondial sur le développement humain 1995, publié par le
Programme des Nation Unites pour le Développement (PNUD) par
Economica, Paris, 1995, p. 13
Rapport mondial sur le développement humain 1998, PNUD, Economica,
Paris, 1998, p. 22
Raportul naţional al dezvoltării umane în România 2001-2002, PNUD, p.
12
Raportul Naţional al Dezvoltării Umane 2003-2005, PNUD, România 2005,
p. 21
Rapport Mondial sur le développement 1999, De Boeck Université, p. 23
Raportul Mondial asupra dezvoltării umane 2003-2005, PNUD, p. 134
Sistemul resurselor financiare publice

Cuprins:
4.1 Conţinutul şi structura resurselor financiare publice

69
După studiul unităţii de învăţare 4 studenţii vor avea cunoştinţele necesare

pentru:
* înţelegerea elementelor de structurã a resurselor financiare publice;
* clasificarea resurselor financiare publice şi identificarea principalelor
categorii de resurse publice ;
* înţelegerea noţiunilor şi modalitãţilor de calcul cu privire la structura şi
dinamica veniturilor publice ;
În cuprinsul prezentãrii s-a dorit familiarizarea studenţilor cu privire la
structura şi dinamica sistemului resurselor financiare publice . De asemenea,
au fost prezentate noţiunile generale cu privire la impozitele ce constituie
resursele.
4. 1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti

necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp
determinat.
În categoria resurselor financiare se includ: resursele autorităţilor şi
instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ precum şi resursele populaţiei. La rândul lor
resursele financiare publice includ: resursele administraţiei de stat centrale
şi locale, resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat precum
şi resursele instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter autonom.
Structura resurselor financiare publice
Existenţa unei multitudini de factori de influenţă (factori economici

concretizaţi în produsul intern brut şi dinamica sa; factori monetari, de tipul
masă monetară, credit, dobândă, concretizaţi în preţ şi evoluţia sa; factori
sociali respectiv educaţionali, culturali, de sănătate; factori demografici
concretizaţi în numărul şi structura populaţiei şi care determină numărul
contribuabililor; factori politici şi militari; factori de natură financiară care
se concretizează în dimensiunea cheltuielilor publice) a condus la apariţia
70
unor noi tipuri de resurse publice având drept efect diversificarea structurii
financiare.
În acest context, resursele financiare publice (veniturile publice) se
clasifică astfel [ Stroe & Armeanu, 2004, p.99]:
a) după conţinutul economic:
 venituri fiscale (prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin
lege având în acelaşi timp o flexibilitate redusă, adică condiţiile
lor nu se pot modifica decât prin lege; exemplu: impozite, taxe,
contribuţii);
 resurse de trezorerie (împrumuturi pe termen scurt sub forma
certificatelor de depozit, bonurilor de tezaur, efectuate de
Ministerul Finanţelor Publice pentru acoperirea deficitelor
temporare ale bugetelor din sistemul bugetului de stat;
 împrumuturi publice pe termen mediu sau lung (obligaţiuni de
stat sau credite preluate de la organisme financiare
internaţionale, state, bănci sau consorţii bancare);
 finanţare prin emisiune monetară fără acoperire (mijloc de
finanţare a deficitului bugetar care generează inflaţie).
b) în funcţie de ritmicitatea încasărilor:
 resurse (venituri) ordinare sau curente – sunt acele resurse la care
statul apelează în mod obişnuit în condiţii considerate normale şi
care se încasează la buget cu o anumită regularitate; exemplu:
venituri fiscale, contribuţiile pentru asigurările sociale de stat,
contribuţii ce alimentează fondurile speciale şi veniturile
nefiscale;
 resurse extraordinare – cele la care statul recurge în situaţii
deosebite, când resursele curente nu acoperă cheltuielile publice;
exemplu: împrumuturile de stat interne şi externe, transferurile,
ajutoarele etc;
c) în funcţie de provenienţă:
 resurse (venituri) interne, provenite din economia naţională;
 resurse (venituri) externe, provenite din străinătate;
d) după nivelul de referinţă:
 resurse financiare ale bugetului de stat;
 resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
 resurse financiare care alimentează fonduri cu destinaţie
specială;
 resurse financiare ale bugetelor locale ale unităţilor
administrativ-teritoriale.
71
În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii
economice în conformitate cu structura sistemului bugetar.
Principalele categorii de resurse publice sunt:
I. Resursele bugetului de stat
 Venituri curente
A. Venituri fiscale
A.1. Impozite directe
A.2. Impozite indirecte
A.3. Contribuţii de asigurări
B. Venituri nefiscale
 Venituri din capital
 Sume de la Uniunea Europeana in contul platilor efectuate cu
pre - finantari
 Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat
A.Venituri fiscale
A.1. Contribuţia angajatorilor şi a angajaţilor
A.2. Alte contribuţii
B. Venituri nefiscale
III. Resursele bugetelor locale
1.Venituri proprii (fiscale şi nefiscale)
2. Donaţii
3. Venituri din capital
4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat.
5. Sume de la Uniunea Europeană în contul plăţilor efectuate cu pre
- finanţări
IV. Resursele fondurilor speciale
1. Venituri fiscale
2. Contribuţii
3. Venituri nefiscale, stabilite în raport cu destinaţia fiecărui fond
În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile
instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter de venituri curente.
În conformitate cu legea privind finanţele publice „Instituţiile
publice includ Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele,
celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi
publice, instituţiile publice autonome, precum si institutiile din subordinea
acestora, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora”.
Cea mai însemnată parte a veniturilor publice o reprezintă veniturile
fiscale. Acestea la rândul lor sunt clasificate după mai multe criterii:
72
- după caracteristicile de fond şi formă:
 impozite directe;
 impozite indirecte;
- după obiectul impunerii:
 impozite pe venit;
 impozite pe avere;
 impozite pe consum;
- după scopul urmărit:
 impozite financiare (acoperă cheltuielile statului);
 impozite de ordine (exemplu: suprataxele pentru limitarea
consumului de tutun, impozitele pentru fondurile speciale)
- după frecvenţa încasării:
 impozite permanente sau ordinare (se încasează periodic);
 impozite incidentale sau extraordinare (sunt instituite pentru
perioade determinate, au un scop bine precizat, care odată
realizat atrage după sine desfinţarea impozitului respectiv);
- după instituţia administratoare:
 impozite ale administraţiei centrale (încasate direct la bugetul
de stat);
 impozite ale administraţiei locale (se încasează de organul
local care le-a iniţiat).
La rândul lor impozitele directe se clasifică după obiectul impunerii
în:
 impozite reale (exemplu: impozitul financiar, impozitul pe
clădiri, pe profesii libere, etc);
 impozite personale (pe venit sau pe avere) care ţin seama de
situaţia personală a contribuabilului.
De asemenea, impozitele indirecte după forma lor se clasifică în:
 taxe de consum;
 venituri din monopoluri fiscale;
 taxe vamale;
 taxe de timbru şi de înregistrare.
73
Caracteristicile, rolul şi dimensiunea impunerii fiscale
Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din

veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi
din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii
Cei de la care se percep impozite (persoane fizice, juridice române
sau străine) sunt denumiţi generic contribuabili.
Caracteristicile impunerii fiscale:
a) este obligatorie (este un efect al legii care precizează la cine se
referă, în legătură cu ce se stabileşte);
b) are titlu definitiv şi nerambursabil (dacă plata impozitului / taxei
a fost făcută conform legii, contribuabilul nu o poate reclama sau
redobândi în niciun fel);
c) este fără contraprestaţie (în schimbul plăţii impozitului / taxei nu
se poate pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent).
În societate, veniturile fiscale, îndeosebi impozitele, îndeplinesc un
rol complex financiar, economic şi social.
Rolul financiar al impozitelor constă în faptul că ele reprezintă
principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod
frecvent peste 90% din totalul acestora.
Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin
tipologia şi dimensiunea lor, dar şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul
poate încuraja sau nu activitatea economică.
Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o
dobândeşte statul, de a redistribui produsul social.
Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt diferenţiate
spaţial (geografic, pe ţări) şi temporal, fiind marcate de anumite limite
determinate de:
 factori interni sistemului de impunere (progresivtatea cotelor de
impunere, materia impozabilă, nivelul mediu al impunerii);
 factori externi sistemului de impunere (nivelul pe locuitor al PIB,
suportabilitatea impunerii, natura regimului politic etc).
Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul fiscalităţii şi se

determină pe baza indicatorului rata fiscalităţii:
Vf
Rf =
PIB
74
unde Vf = venituri fiscale ale statului;
PIB = produs intern brut.
Este un indicator care se calculează la nivel macroeconomic şi
reflectă media „poverii fiscale” într-o ţară.
Indicatorii gradului de fiscalitate se pot calcula la nivel
macroeconomic, microeconomic sau la nivel individual.
La nivel microeconomic:
a) Gradul de fiscalitate (rata fiscalităţii):
(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL

× 100
PROFIT
b) Gradul de fiscalitate (rata fiscalităţii):

× 100
Cifra de afaceri
La nivel individual:
Rf = × 100
TOTAL VENITURI
Nivelul fiscalităţii poate avea următoarele mărimi:

a) o fiscalitate redusă (până la 30%, în ţări precum SUA, Japonia).
Acest nivel are următoarea caracteristică: poate crea unele
dificultăţi în acoperirea cheltuielilor publice;
b) o fiscalitate medie (cuprinsă între 30-40% în ţările bogate din
U.E.)
c) o fiscalitate ridicată (depăşeşte 50% în ţări precum Danemarca,
Suedia). Acest nivel de fiscalitate are următoarele caracteristici:
- aceste ţări au resurse financiare mari pentru acoperirea
cheltuielilor publice, dar contribuabilii au mai puţine venituri
pentru a asigura dezvoltarea activităţii, pentru a investi sau
pentru a economisi;
- apare evaziunea fiscală şi „fuga capitalului” spre ţări cu
fiscalitate redusă (paradisuri fiscale).
De altfel, teoria financiară propune diferite soluţii pentru
determinarea unui nivel de impunere rezonabil. În acest context, o măsură a
75
acestui nivel o furnizează modelul lui Artur Laffer, al cărui obiect este
determinarea unui nivel de impunere zis optim, deoarece realizează
maximum de încasări fiscale în condiţii de echilibru general cerere / ofertă.
Echilibrul general cerere / ofertă este construit pe egalitatea cererii
globale şi a ofertei globale, introduse ca funcţii de preţ [ Stroe& Armeanu,
2004, p.105] :
C = C(p) C’ < 0 (1)
O = O(p) O’ > 0 (2)
C=O (3)
unde C = cererea globală;
p = nivelul preţurilor;
O = oferta globală;
C( ) = funcţia de cerere;
O( ) = funcţia de ofertă.
Pe baza ecuaţiei de echilibru (3) se formează o ecuaţie a cărei
variabilă este preţul şi care acceptă cel puţin o soluţie datorită
caracteristicilor celor două funcţii componente.
Fiscalitatea optimă se înregistrează atunci când se asigură creşterea
economică, creşterea PIB-ului.
Nivelul fiscalităţii optime trebuie să fie stabilit de fiecare ţară în
parte, în funcţie de condiţiile economice, sociale specifice şi în funcţie de
nivelul de dezvoltare a ţării respective.
Elementele impozitului
Impunerea fiscală este stabilită prin lege, care precizează pentru

fiecare impozit în parte care sunt contribuabilii, materia impozabilă,
termenele de plată, mărimea relativă a impozitului, sancţiunile referitoare la
sustragere.
De altfel, informaţiile cuprinse în aceste legi includ elementele
caracteristice fiecărui impozit introdus în practica fiscală curentă a ţării.
Aceste elemente sunt:
1) Subiectul impozitului – reprezintă persoana fizică sau juridică
obligată prin lege la plata unui impozit. Legea stabileşte în unele
cazuri un terţ împuternicit şi obligat să reţină impozitul şi să-l
verse la buget. Exemplu: în cazul impozitului pe salariu,
salariatul este subiect, întrucât el plăteşte impozitul din salariul
său, dar reţinerea şi virarea la buget revine angajatorului.
2) Suportatorul impozitului – este persoana fizică sau juridică ce
suportă efectiv plata impozitului (mai poartă denumirea de
76
destinatar, întrucât impozitul în cauză este virat spre persoana
respectivă pentru a fi suportat);
3) Obiectul impozitului – este materia supusă impunerii. Exemplu:
venitul, averea (clădiri, automobile, etc.), încasări din vânzări de
mărfuri, prestări de servicii.
4) Sursa impozitului – arată din ce anume se plăteşte impozitul. În
mod obişnuit aceasta este venitul contribuabilului.
5) Unitatea de impunere – reprezintă elementul cu ajutorul căruia
se dimensionează obiectul impozabil. Poate fi unitate monetară,
unitate de suprafaţă etc.
6) Baza impozabilă – reprezintă rezultatul evaluării obiectului
impozabil. Baza impozabilă poate fi la fel sau diferită de obiectul
impozabil.
7) Cota de impunere – reprezintă mărimea cu ajutorul căreia se
calculează impozitul. Această cotă poate fi stabilită ca sumă fixă
sau ca o cotă procentuală (constantă, progresivă sau regresivă).
8) Asieta – reprezintă modul de aşezare şi încasare a impozitului.
9) Termenul de plată – indică data până la care impozitul trebuie
achitat statului.
În caz de neachitare a impozitului până la data stabilită legea
prevede sancţiuni, penalităţi de întârziere, dobânzi, amenzi.
Principiile impunerii fiscale
Statul încearcă prin fiscalitate să realizeze un echilibru între eficienţă

şi echitate. Unele ţări pun accent pe eficienţă (monetarismul, liberalismul),
iar altele pe echitate (social-democraţia, democraţia creştină).
De-a lungul timpului mai mulţi economişti au formulat o serie de
principii prin care se realizează impunerea fiscală. Spre exemplu, Adam
Smith a formulat la începutul secolului al XIX-lea următoarele principii ale
impunerii: justa impunere (echitatea fiscală), certitudinea impunerii,
comoditatea perceperii impozitului şi randamentul impozitelor.
Un alt economist Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel în anii
‘70 a formulat principiile: individualităţii, nediscriminării, impersonalităţii,
neutralităţii, legitimităţii şi lipsei arbitrariului.
În finanţele moderne aceste principii s-au adaptat cerinţelor statelor
intervenţioniste. Acestea sunt [Stroe& Armeanu, 2004, p.111,117,118]:
1) principii de echitate fiscală;
2) principii de politică financiară;
3) principii de politică economică;
77
4) principii de politică socială
Principii de echitate fiscală
Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de

impunere. Astfel, impunerea trebuie să se stabilească după capacitatea
contributivă a plătitorului, cât şi după mărimea obiectului impozabil, cât şi
după natura venitului impozabil.
Aceste principii presupun existenţa unui venit minim neimpozabil.
Echitatea poate fi realizată atât pe orizontală cât şi pe verticală.
Echitatea pe orizontală presupune ca la acelaşi venit indiferent de sursă să se
stabilească acelaşi impozit. Echitatea pe verticală presupune ca la venituri
diferite ca mărime şi ca sursă să se stabilească impozite diferite.
Cuantificarea cerinţelor principiilor de echitate fiscală se poate
realiza în contextul teoriei utilităţii, prin definirea funcţiei de utilitate în
raport cu venitul, funcţie care exprimă comportamentul contribuabilului faţă
de venitul său:
U = U(V) U’ > 0 şi U’’ < 0, unde:
U = utilitatea
U( ) = funcţia de utilitate
V = venitul contribuabilului
În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi
principale de impunere: în sume fixe şi în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este limitată întrucât nu corespunde cerinţei
de corelare a sarcinii fiscale cu puterea economică a contribuabilului.
Impunerea în cote procentuale este larg utilizată în zilele noastre,
fiind principala modalitate de aşezare a impozitului întrucât asigură o bună
corelare a sarcinii fiscale atât cu puterea economică a contribuabilului, cât şi
cu situaţia sa personală.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii
în cote proporţionale, în cote progresive şi cote regresive.
Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală
internaţională, cel care permite în mai mare măsură respectarea cerinţelor
echităţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive în tranşe
(compuse). Cu toate acestea însă, utilizarea unei anumite progresivităţi de
impunere, chiar şi în cazul când aceasta este mai ridicată, nu conduce
automat la respectarea echităţii fiscale, deoarece aceasta presupune şi
îndeplinirea celorlalte condiţii amintite anterior.
78
Principii de politică financiară
Aceste principii cer ca impozitul să aibă randament fiscal, adică să

răspundă următoarelor:
 să fie un impozit general;
 să fie un impozit stabil atât din punct de vedere cantitativ în
timp, cât şi din punct de vedere legislativ în timp;
 să aibă un caracter elastic, adică să se adapteze cerinţelor de
resurse financiare ale statului;
 să nu permită evaziunea fiscală;
 să reclame cheltuieli cât mai mici cu aşezarea şi încasarea lor.
În sistemele fiscale moderne există mai multe categorii de impozite,
pentru a răspunde unor cerinţe cât mai diverse ale autorităţilor.
Principii de politică economică – cer ca la stabilirea mecanismelor

impozabile să se urmărească şi obiective economice ca:
 creşterea economică;
 stimularea investiţiei;
 stimularea exporturilor;
 influenţarea dezvoltării anumitor ramuri sau activităţi;
 reorientarea consumului.
Principii de politică socială
La stabilirea impozitului, statul trebuie să urmărească şi cerinţele în

domeniul demografic sau nişte obiective sociale (limitarea consumului unor
bunuri dăunătoare societăţii).
Aşezarea impozitelor – presupune efectuarea mai multor
operaţiuni succesive, constând în stabilirea mărimii obiectului impozabil,
determinarea cuantumului impozitului şi perceperea impozitului.
 Stabilirea obiectului impozabil are drept scop constatarea şi

evaluarea materiei impozabile. Metodele folosite pentru
evaluarea obiectului impozabil sunt de două feluri:
- metode directe
- metode indirecte
Evaluarea prin metoda directă:
- se bazează pe declaraţia de impunere a unei terţe persoane a
cărei calitate şi obligaţie este stabilită prin lege;
79
- se bazează pe declaraţia contribuabilului, căruia i se
stabileşte prin lege obligaţia de declaraţie, forma în care
trebuie făcută şi termenul până la care trebuie depusă.
Evaluarea prin metoda indirectă:
- se efectuează pe baza semnelor exterioare ale obiectului
impozabil (exemplu: evaluarea unui imobil după numărul şi
destinaţia încăperilor);
- se efectuează forfetar, ceea ce presupune o anumită mărime a
obiectului impozabil, convenită între stat şi plătitor în cazul
unor impozite;
- se efectuează administrativ, ceea ce presupune stabilirea
valorii obiectului impozabil de către organul fiscal pe baza
unor norme şi normative de care dispune (exemplu:evaluarea
clădirilor).
 Determinarea cuantumului impozabil

După stabilirea mărimii obiectului impozabil se trece la calcularea
impozitului propriu-zis.
În funcţie de modul de stabilire distingem impozite de repartiţie şi
impozite de cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în evul mediu şi în primele
stadii ale epocii moderne. Prin modul lor de stabilire, acestea prezentau mari
variaţiuni de la o unitate administrativ-teritorială la alta, fără existenţa unei
justificări economice. Drept urmare, în cazul acestor impozite nu poate fi
vorba de respectarea cerinţelor echităţii fiscale.
Impozitele de cotitate – se stabilesc pornind de jos în sus, prin
aplicarea unor cote procentuale – proporţionale sau progresive asupra
obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte.
 Perceperea impozitelor
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să
aducă la cunoştinţă contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi
termenele de plată ale acestuia. După aceasta se trece la perceperea
(încasarea) impozitelor.
Gradul de colectare a impozitelor (GCI) poate fi determinat cu
ajutorul relaţiei:
Sii
GCI = × 100
Sipb
unde Sii = suma impozitelor încasate;
80
Sipb = suma impozitelor prevăzute în bugetul aprobat
(bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, bugetele
locale).
Indicatorul poate fi calculat separat pentru fiecare impozit, pe grupe

de impozite (directe şi indirecte) ori pe total impozite înscrise în buget.
Sunt o categorie de impozite clasificate după trăsăturile de fond şi

formă. Impozitele directe au următoarele caracteristici:
 sunt impozite nominale;
 sunt bazate pe capacitatea contributivă a plătitorului;
 plătitorul se identifică cu suportatorul;
 se calculează cu cote progresive în tranşe sau cu cote
proporţionale;
 permit stabilirea unui venit minim neimpozabil;
 au un caracter rigid.
Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în:
impozite reale şi personale.
În ţările dezvoltate impozitele directe predomină în veniturile fiscale.
Impozitele reale sunt aşezate pe obiectul activităţii şi nu mai sunt
caracteristice epocii contemporane.
Impozitele pe venit
Obiectul impozitului îl constituie venitul realizat de orice persoană

fizică sau juridică, aşa numitul venit brut. Acest venit este ajustat potrivit
legii prin deducerea unor cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul,
obţinându-se venitul impozabil.
Cheltuielile deductibile sunt, de regulă:
 cheltuieli pentru desfăşurarea activităţii;
 dobânzile plătite pentru creditele utilizate;
 vărsăminte la fondul de amortizare şi la cel de rezervă;
 cotizaţiile pentru asigurările sociale;
 primele de asigurare;
 unele cheltuieli social-culturale;
 pierderi din activitatea anilor precedenţi;
 pierderi din calamităţi naturale.
81
După criteriul subiectului impozitului, impozitele pe venit sunt
impozite pe veniturile persoanelor fizice şi impozite pe veniturile
persoanelor juridice.
Impozitul pe venitul persoanelor fizice
Subiectul acestui impozit sunt persoanele fizice care îşi au domiciliul

sau rezidenţa în statul beneficiar al respectivului impozit, precum şi
persoane nerezidente (cu unele excepţii) care realizează venituri în
respectivul stat.
Impozitul pe venitul persoanelor fizice în România
Până în anul 2000 exista impunerea separată a diferitelor tipuri de
venituri, impozitul pe salariu se calcula în cote progresive (existau 5 cote).
Din anul 2000 se trece la metoda impunerii globale calculându-se
impozitul pe venitul global (IVG).
Impunerea globală presupunea două etape:
1) În cursul anului se plăteau impozite anticipate pentru diferite
venituri realizate de subiectul impozabil.
2) În primul trimestru al anului viitor se globalizau veniturile, se
calcula impozitul asupra acestui venit global cu aceleaşi cote de
18-40% dar stabilite la tranşe anuale de venit şi se compara
impozitul pe venitul global (IVG) cu suma impozitelor.
Când IVG era mai mare decât s-a plătit în timpul anului rezulta încă
un impozit de plată. Dacă IVG era mai mic decât s-a plătit în timpul anului
rezulta un impozit de restituit.
De la 1 ianuarie 2005 s-a renunţat la IVG şi s-a introdus cota unică
de impunere de 16%.
În România se impun următoarele categorii de venituri:
 venituri din activităţi independente (comerţ, profesii liberale etc);
 salariile (atât în bani cât şi în natură);
 venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
 venituri financiare (dividende, dobânzi);
 venituri din agricultură (legume, horticultură, viticultură);
 venituri din premii şi jocuri de noroc.
De la 1 ianuarie 2006 se impun veniturile din transferurile bunurilor
imobiliare şi veniturile din tranzacţii cu titluri de valori.
82
Impozitul pe veniturile persoanelor juridice
Subiectul acestui impozit sunt persoanele juridice care obţin venituri

în statul beneficiar al respectivului impozit, indiferent de domiciliul lor.
Acest tip de impozit se prezintă sub următoarele forme:
 impozit pe societăţi;
 impozit pe corporaţii;
 impozitul pe profit (în România).
Plătitorii sunt societăţile comerciale organizate sub forma
societăţilor de capital.
Societăţile comerciale sunt: - societăţi de capital, SNC, SA

- societăţi de persoane, SRL
Societăţile de capital au delimitat patrimoniul societăţii faţă de
averea participanţilor şi răspunderea e proporţională cu capitalul deţinut.
Societăţile de persoane nu au delimitată averea participanţilor faţă de
cea a societăţii. În unele ţări ele plătesc impozit pe venit participanţilor
persoanelor fizice, sau pot opta pentru plata impozitului pe profit.
Profitul (câştigul societăţii) se determină ca diferenţă între veniturile
totale şi cheltuielile totale (profit brut).
Profitul brut este ajustat cu anumite cheltuieli deductibile rezultând
profitul impozabil, care se impozitează cu cota impozitului pe profit (16%)
rezultând profitul net care este repartizat atât pentru societatea comercială
cât şi acţionarilor sub formă de dividende.
Practica fiscală cunoaşte patru modalităţi de impunere a societăţilor
de capital (impunerea profitului):
1) se impune profitul şi apoi se impun dividendele;
2) se impune numai profitul societăţii comerciale şi nu se impun
dividendele, creându-se inechitate fiscală;
3) se impun numai dividendele şi nu se impune profitul societăţii
comerciale, stimulându-se astfel dezvoltarea activităţii agenţilor
economici;
4) de la început profitul se repartizează o parte pentru societatea
comercială şi o parte pentru acţionari impozitându-se fiecare
separat. Cotele de impunere sunt proporţionale. Variază de la o
ţară la alta după mărimea profitului, natura profitului, natura
proprietăţii societăţii comerciale respective.
De la 1 ianuarie 2005 cota de impozit pe profit în România este de
16%.
83
Impozitele pe avere
Sunt aşezate în legătură cu proprietatea deţinută de persoanele fizice

sau juridice. Au ponderi reduse în bugetul statelor pentru că statul
stimulează creşterea averilor persoanelor fizice şi juridice.
Îmbracă următoarele forme:
 impozitul pe averea propriu-zisă (terenuri, imobile);
 impozitul pe circulaţia averii;
 impozitul pe sporul de avere;
 impozitul pe sporul de avere dobândit pe timp de război;
 impozit asupra creşterii averii de la cumpărare la revânzare.
Sunt încasate de regulă de bugetele locale.
Dubla impunere juridică internaţională
Este fenomenul financiar prin care este supusă la impozitare aceeaşi

materie impozabilă pentru aceeaşi perioadă de timp de către două autorităţi
fiscale (două ţări).
Este diferită de dubla impunere economică, care presupune
supunerea aceleiaşi materii impozabile la mai multe feluri de impozite în
aceeaşi ţară.
Dubla impunere juridică internaţională apare numai în cazul
impozitelor directe pe venit şi pe avere.
Cauza apariţiei dublei impuneri o reprezintă crtieriile diferite care
stau la baza impunerii în diferite ţări. Aceste criterii sunt:
 criteriul originii (sursei) venitului;
 criteriul rezidenţei;
 criteriul naţionalităţii (SUA).
Dubla impunere are efecte negative asupra relaţiilor economice
dintre ţări, asupra circulaţiei forţei de muncă, a capitalurilor şi trebuie găsite
soluţii pentru evitarea ei. Rezolvarea acesteia este realizată prin încheierea
unor acorduri / convenţii de evitare a dublei impuneri internaţionale. Aceste
convenţii precizează calitatea de rezident pentru persoana fizică sau juridică,
categoriile de venituri supuse impunerii şi metodele de evitare a acesteia
În practica fiscală internaţională pentru evitarea dublei impuneri se
folosesc metodele [Văcărel et al, 2007, p.424; Gherghina, 2008, p.80]:
84
Metoda scutirii Metoda creditării
Scutirea Scutirea Creditarea Creditarea

totală progresivă totală obişnuită
Fig. 4.1. Metodele de evitare a dublei impuneri juridice

internationale
a) Metoda scutirii se referă la venit şi cuprinde:

1) Scutirea totală – în ţara de rezidenţă (R) se impune numai venitul
realizat în această ţară, iar în ţara de sursă (S) se calculează impozitul
conform legilor fiscale din statul respectiv.
2) Scutirea progresivă – în ţara de sursă (S) se impozitează venitul
conform legilor fiscale din ţara respectivă. În ţara de rezidenţă (R) se adună
veniturile din S cu veniturile din R, se obţine un venit total pentru care se
identifică cota de impozit corespunzătoare, însă cu această cotă se impune
numai venitul din statul R.
b) Metoda creditării acţionează asupra impozitului şi cuprinde:
1) Creditarea totală – în ţara de sursă a venitului se impozitează
venitul conform legilor fiscale ale statului respectiv. În ţara de rezidenţă (R)
se procedează astfel: se adună venitul din statul S cu venitul din statul R, se
obţine un venit total care se impozitează. Din acest impozit (obţinut prin
impozitarea venitului total) se scade în întregime impozitul obţinut în statul
S. Impozitul total este compus din impozitul obţinut în statul S, la care se
adaugă impozitul obţinut prin scăderea impozitului din S din impozitul
venitului total, adică impozitul în statul R.
2) Creditarea obişnuită – în statul S se impozitează venitul conform
legilor fiscale din statul respectiv. În ţara R se procedează astfel: se adună
venitul din ţara S cu venitul din ţara R, se obţine un venit total care se
impozitează. De asemenea, se impozitează venitul din ţara S cu cotele din R.
Din impozitul obţinut prin impozitarea venitului total cu cotele din R, se
scade impozitul obţinut prin impozitarea venitului din ţara S cu cotele din R.
Impozitul total este compus din impozitul calculat în statul S conform
legilor fiscale din acest stat la care se adaugă impozitul obţinut în statul R.
Sunt stabilite pe consum. Baza impozabilă o reprezintă volumul

încasărilor din vânzarea mărfurilor, prestări de servicii. Sunt incluse în preţ,
85
mărind nivelul acestora. Plătitorul de impozit direct este diferit de
suportatorul impozitului indirect.
Impozitele indirecte nu respectă echitatea impunerii, deşi lasă
impresia că afectează în aceeaşi măsură venitul suportatorului.
Se includ în preţuri şi tarife mărind nivelul acestora. Au caracter
elastic pentru că pe măsura creşterii consumului, creşte şi volumul
încasărilor de pe urma impozitelor indirecte. Nu permit venit minim
neimpozabil. Predomină în structura veniturilor fiscale în ţările în curs de
dezvoltare sau în tranziţie, deoarece în aceste ţări impozitele directe sunt
mai reduse, neexistând o bază impozabilă de venituri sau avere
considerabilă şi pentru că aşezarea şi încasarea lor cere cheltuieli mici din
partea statului, deci rezultă un randament fiscal mai ridicat.
În ţările dezvoltate impozitele indirecte deţin o pondere de 25-30%,
iar în ţările în curs de dezvoltare deţin o pondere de la 40-70%.
Impozitele indirecte îmbracă următoarele forme:
1) taxe de consumaţie;
2) monopoluri fiscale;
3) taxe vamale;
4) alte impozite indirecte.
1. Taxele de consumaţie – sunt impozite indirecte care se includ în
preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care
percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxe de consumaţie
sunt în general, cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la
o ţară la alta. Printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, pastele făinoase,
orezul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele,
încălţămintea.
În categoria taxelor de consumaţie intră:
a) accizele (taxe speciale de consumaţie);
b) taxele generale pe vânzări.
Accizele sunt aşezate asupra unor produse care se consumă în
cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele. Se
instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt:
alcoolul, vinul, berea, apele minerale, tutunul, cafeaua, ceaiul, uleiurile
minerale, produsele petroliere, spirtul, etc.
În România potrivit Codului fiscal se practică accize armonizate şi
accize nearmonizate.
Cele armonizate au stabilite nivelurile minime prin legislaţia
comunitară şi trebuie respectate de toate ţările membre. Armonizarea
accizelor presupune aducerea nivelului acestora la nivelul minim
recomandat de directivele UE.
86
Cele nearmonizate pot fi practicate pentru anumite produse (altele
decât cele supuse accizelor armonizate), iar stabilirea acestora este de
competenţa statului român.
În România accizele s-au introdus în anul 1993 şi au suferit multe
modificări, care au vizat atât produsele supuse la accize cât şi cotele.
Modificările au vizat apropierea accizelor armonizate de nivelul cotelor din
UE.
Accizele în UE sunt stabilite în euro / unitatea de măsură.
În România avem următoarele produse cu accize armonizate: bere,
vin, băuturi fermentate, ţigări, benzină, motorină, păcură etc.
La energie, acciza este stabilită în euro / unitatea de măsură
specifică.
Un impozit modern îl reprezintă TVA-ul, care este un impozit unic
şi se aplică doar asupra valorii adăugate. A fost inventat în anul 1954 de
către un economist francez (Maurice Lauréc).
TVA-ul este un impozit indirect unic pentru că se calculează o
singură dată asupra valorii unui produs, dar plata se face fracţionat pe
fiecare stadiu, ceea ce asigură o alimentare periodică a bugetului cu resurse.
TVA-ul este un impozit transparent – se cunoaşte nivelul său în fiecare
stadiu şi datorită acestei transparenţe se micşorează posibilităţile de
evaziune fiscală. Este un impozit indirect general, pe toate bunurile şi
serviciile indiferent dacă se mai plătesc şi alte impozite indirecte. Este un
impozit neutru pentru că nu depinde de numărul verigilor prin care circulă
marfa.
TVA-ul se poate baza pe principiile originii sau destinaţiei. În primul
caz, el trebuie calculat şi virat bugetului din ţara producătoare. În cazul al
doilea, TVA-ul se plăteşte acolo unde se consumă bunurile, deci exporturile
sunt scutite de TVA. Acesta se plăteşte la vânzarea în vederea consumului
în ţara importatoare.
TVA se bazează pe regula deducerii: se compară TVA calculată
asupra mărfurilor vândute (TVA colectată) cu TVA aferentă
aprovizionărilor (TVA deductibilă) şi rezultă TVA de plată sau TVA de
restituit.
În România cota TVA este de 24%. TVA se calculează lunar şi
rezultă din compararea TVA colectată cu TVA deductibilă.
4. Monopolurile fiscale
Reprezintă un impozit indirect încasat de stat de la anumite produse
şi activităţi care reprezintă monopol de stat.
87
Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale
sunt formate pe de o parte, din profitul creat în procesul de producere a
acestor mărfuri pe care statul îl realizează ca orice întreprinzător, iar pe de
altă parte, din impozitul indirect cuprins în preţ care se încasează de la
consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul produce sau
numai statul vinde astfel de mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie
inclus şi un asemenea impozit indirect.
3. Taxele vamale
Se percep atunci când mărfurile şi serviciile trec graniţa unei ţări.
Instituirea lor este justificată de cel puţin două cerinţe:
 să protejeze industria naţională în faţa importurilor;
 să realizeze anumite niveluri de preţuri apropiate între produsele
importate şi cele naţionale.
Există taxe vamale de export, de import, iar taxele vamale de tranzit
nu mai sunt folosite deoarece au fost înlocuite cu tarifarea circulaţiei
produselor în tranzit.
Cele mai importante şi cele mai folosite sunt taxele vamale de
import. Au o pondere redusă în veniturile bugetelor ţărilor, dar au rol de
pârghii financiare în reglementarea relaţiilor dintre ţări.
După forma lor de exprimare taxele vamale de import pot fi: ad-
valorem, specifice şi compuse.
Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea
mărfurilor importate.
Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică
de marfă importată (de exemplu: pe tonă, pe bucată).
Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două.
Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de nivelul lor,
sunt menţionate în tariful vamal.
În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în
tariful vamal naţional sau de grup, pot fi: taxe vamale în condiţia aplicării
clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale autonome şi taxe vamale
preferenţiale.
În România persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru
mărfurile importate, care se calculează prin aplicarea cotei procentuale
asupra valorii mărfurilor în vamă.
4. Taxele generale (alte impozite indirecte) – reprezintă plăţi efectuate de
beneficiarii unor servicii solicitate administraţiilor publice.
88
După natura lor pot fi:
 judecătoreşti, plătite instanţelor judecătoreşti pentru acţiunile de
judecată introduse de orice persoană fizică sau juridică;
 de notariat plătite pentru serviciile solicitate notariatelor;
 de administraţie plătite primăriilor, prefecturilor;
 de timbru plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte /
documente;
 de înregistrare plătite autorităţilor publice pentru servicii de
vânzări de imobile, înregistrarea unor firme, fuzionarea sau
dizolvarea unei firme etc
Aplicaţia 1
Se dau următoarele date referitoare la veniturile bugetului general consolidat

ale unui stat:
Indicatori Sume ( mil. lei)

Impozit pe venit, salarii, profit 19105
şi câştiguri din capital
Impozite şi taxe pe bunuri şi 39448
servicii
Impozite şi taxe pe proprietate 2544
Alte impozite şi taxe fiscale 98
Contribuţii de asigurări 32981
Venituri nefiscale 7230
Venituri din capital 1013
Donaţii 1897
Operaţiuni financiare 62
Să se calculeze:
1. Veniturile curente
2. Structura veniturilor curente
3. Veniturile totale
4. Structura veniturilor totale
89
Rezolvare:
1. Veniturile curente = Venituri fiscale +Contribuţii de asigurări +

Venituri nefiscale = 19105+39448+2544+98+32981+7230 = 101406
mil.lei
2. Calculăm veniturile fiscale = Impozit pe venit, salarii, profit şi
caştiguri din capital + Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii +
Impozite şi taxe pe proprietate + Alte impozite şi taxe fiscale =
19105+39448+2544+98 = 61195 mil.lei
a) Calculăm ponderea veniturilor fiscale în venituri curente:

P% = Vf/ Vc *100 = 61195/101406 *100 = 60,34%
b) Calculăm ponderea contribuţiilor de asigurări( C) în venituri

curente:
P% = C/ Vc *100 = 32981/101406 *100 = 32,53%
c) Calculăm ponderea veniturilor nefiscale în venituri curente:

P% = Vnef./ Vc *100 = 7230/101406*100 = 7,12%
3. Veniturile totale = Venituri curente + Venituri din capital + Donaţii

+ Operaţiuni financiare = 101406 + 1013 + 1897 + 62 = 104378 mil.
Lei
4. Structura veniturilor totale
a) P% = Venituri curente/ Venituri totale*100 =

101406/104378*100 = 97,15%
b) P% = Venituri din capital/Venituri totale*100 =

1013/104378*100 = 0,97%
c) P% = Donaţii/Venituri totale*100 = 1897/104378*100 =

1,81%
d) P% = Operaţiuni financiare/Venituri totale*100 =

62/104378*100 = 0,06%
90
Aplicaţia 2
O persoană fizică obţine un venit de 700 lei.

Tranşele de venit sunt:
Nr. crt. Tranşe de venit (u.m) Cote progresive

1 până la 200 10%
2 201-250 12%
3 251-350 15%
4 351-800 20%
5 peste 800 30%
Aplicând cotele progresive simple şi cotele progresive în tranşe să se

calculeze impozitul plătit de persoana fizică.
a) calcularea impozitului cu cote progresive simple:

- venitul se încadrează în tranşa a 4-a;
- cota de impunere corespunzătoare venitului de 700
u.m. este 20%;
- impozitul = 700 x 20%=140 u.m.
b) calcularea impozitului cu cote progresive în tranşe:
- venitul se încadrează în tranşa a 4-a;
- cota de impunere corespunzătoare fiecărei tranşe se va
aplica numai asupra venitului din tranşa respectivă,
adică:
* pentru venitul din prima tranşă: 200 x10%=20

* pentru venitul cuprins în a doua
tranşă: (250-200)x12%=6
* pentru venitul cuprins în a treia
tranşă: (350-250)x15%=15
* pentru venitul cuprins în a patra
tranşă corespunzătoare lui 700: (700-350)x20%=70
Impozitul total = 20+6+15+70=111 u.m.
91
Aplicaţia 3
O persoană fizică realizează venituri din mai multe surse:

- din salariu: 1.200 lei;
- din închirieri: 420 lei;
- din practicarea liberă a profesiei: 600 lei.
Calcularea impozitului se face cu cotele progresive în tranşe din exemplul
precedent.
a) folosirea metodei impunerii separate:
*impozit pe salariu: (pentru 1.200lei)

200 x10%=20
(250-200)x12%=6
(350-250)x15%=15 total=251lei
(800-350)x20%=90
(1.200-800)x30%=120
*impozit pentru venitul din închirieri: (pentru 420lei)

200x20%=20
(250-200)x12%=6 total=55lei
(350-250)x15%=15
(420-350)x20%=14
*impozit pentru venitul din practicarea liberă a profesiei:

(pentru 600lei)
200x10%=20
(250-200)x12%=6 total=91lei
(350.000-250.000)x15%=15
(600-350)x20%=50
Impozitul total=251+55+91=397lei
b) folosirea metodei impunerii globale:
*se adună toate veniturile:

1.200 (venit din salarii) + 420 (venit din închirieri) + 600 (venit din
exercitarea profesiei)=2.220lei
92
*se calculează impozitul corespunzător venitului global, cu cotele
progresive în tranşe:
200x10%=20
(250-200)x12%=6 impozitul pe venitul
(350-250)x15%=15 global = 557 lei
(800-350)x20%=90
(2.220-800)x30%=426
Aplicaţia 4
O persoană fizică realizează un venit de 840 u.m. în statul de
rezidenţă (R) şi 400u.m. în statul de sursă a venitului (S). În statul de
rezidenţă (R) impozitul se calculează prin metoda impunerii globale şi se
folosesc următoarele cote progresive în tranşe:
până la 50u.m. 5%
51 – 80 u.m. 8%
81 – 150 u.m. 10%
151 – 300 u.m. 15%
301 – 500 u.m. 20%
501 – 800 u.m. 30%
801 – 1.000 u.m. 35%
peste 1.000 u.m. 40%
În statul de sursă a venitului (S) impozitul se calculează cu o cotă de

25%. Între aceste două state există convenţie de evitare a dublei impuneri
internaţionale.
Să se precizeze ce metodă de evitare a dublei impuneri internaţionale
este prevăzută în convenţie dacă persoana respectivă plăteşte un impozit
total de 278,4 u.m.
Rezolvare:
1) metoda scutirii totale:

400  25%  100 u.m. IS
VR=840.000 (se impune cu cotele progresive în tranşe din R)
50  5%  2,5
30  8%  2,4
93
70  10%  7
150  15%  22,5
200  20%  40
300  30%  90
40  35% 14
178,4 u.m. IR
IT  IS  IR  100  178,4  278,4 u.m.
2) metoda scutirii progresive:

400  25%  100 u.m. IS
400  840  1.240 u.m. VT
840  40%  336 u.m. IR
IT  IS  IR  100  336  436 u.m.
3) metoda creditării totale:

400  25%  100 u.m. IS
400  840  1.240 u.m. VT
VT  1.240 (se impune cu cotele progresive în tranşe din R)
50  5%  2,5
30  8%  2,4
70  10%  7
150  15%  22,5
200  20%  40
300  30%  90
200  35%  70
240  40% 96
330,4 u.m.
330.4  100  230 u.m. IR
IT  100  230  330,4 u.m.
4) metoda creditării obişnuite:

400  25%  100 u.m. IS
400  840  1.240 u.m. VT
Impozitul pentru venitul total = 330,4 u.m.
Calculăm impozitul pentru venitul de 400 cu cotele din R:
50  5%  2,5
30  8%  2,4
94
70  10%  7
150  15%  22,5
100  20% 20
54,400 u.m.
În ţara R se va plăti: 330,4  54,4  276 u.m. IR

IT  100  276  376 u.m.
Aplicaţia 5
Un rezident al Italiei realizează în SUA, un venit de 20.000 USD. În

SUA cotele de impozitare sunt progresive compuse, astfel:
până la 8.000 USD 25%
8.001 – 15.000 30%
15.001 – 25.000 35%
peste 25.000 40%
În Italia, contribuabilul realizează un venit de 17.500 euro. Cursul

de schimb mediu anual este 1euro=0,9USD. În Italia se practică impozitarea
cumulată a veniturilor, după criteriul rezidenţei. Cotele de impozitare în
Italia sunt progresive compuse:
până la 10.000 euro 20%
10.001 – 14.500 22%
14.501 – 18.000 25%
18.001 – 25.000 30%
peste 25.000 36%
Să se calculeze impozitul total plătit de contribuabil şi gradul de

fiscalitate ştiind că:
I. între cele două state nu există încheiată convenţie de evitare a dublei
impuneri internaţionale;
II. între cele două state există convenţie de evitare a dublei impuneri
internaţionale care prevede metoda:
a) scutirii totale;
b) scutirii progresive;
c) creditării totale;
d) creditării obişnuite.
95
Rezolvare:
I. între cele două state nu există încheiată convenţie de evitare a dublei

impuneri internaţionale.
În SUA se impozitează 20.000$ cu cotele progresive în tranşe:
8.000  25%  2.000
7.000  30%  2.100
5.000  35%  1.750
5.850 $
Impozitul în SUA pentru 20.000$ este de 5.850$. Transformăm în
euro cei 5.850$/0,9 = 6.500 euro.
În Italia, se impozitează toate veniturile (din SUA + Italia).
20.000
În SUA:  22.222 euro
0,9
În Italia: 17.500 euro
Venitul total = 22.222 + 17.500 = 39.722 euro.
Calculăm impozitul pentru venitul total de 39.722 cu cotele
progresive compuse din Italia:
10.000  20%  2.000
4.500  22%  990
3.500  25%  875
7.000  30%  2.100
14.722  36%  5.300
11.265 euro
Impozitul total = 6.500 euro + 11.265 euro

= 17.765 euro
17.765
Gradul de fiscalitate   100  44,72%
39.722
II. între cele două state există convenţie de evitare a dublei impuneri
a) scutirii totale
În SUA impozitul este: 5.850$/0,9 = 6.500 euro
În Italia se impune doar venitul de 17.500 euro cu cotele progresive
în tranşe:
96
10.000  20%  2.000
4.500  22%  990
3.000  25%  750
3.740 euro
Impozitul total = 6.500 euro + 3.740 euro = 10.240 euro
10.240
39.722
b) scutirii progresive
În SUA impozitul = 5.850$/0,9 = 6.500 euro
În Italia se adună veniturile 22.222 + 17.500 = 39.722 euro
Se identifică cota pentru venitul total = 36%, se aplică această cotă
doar asupra venitului din Italia de 17.500.
17.500  36%  6.300 euro
Impozitul total = 6.500 + 6.300 = 12.800 euro
12.800
39.722
c) creditării totale
În Italia venitul total = 39.722 euro
Calculăm impozitul pentru venitul total de 39.722 cu cotele
10.000  20%  2.000
4.500  22%  990
3.500  25%  875
7.000  30%  2.100
14.722  36%  5.300
11.265 euro
Din impozitul obţinut prin impozitarea venitului total de 39.722 se
scade întreg impozitul plătit în SUA: 11.265 – 6.500 = 4.765 euro
(impozitul plătit în Italia).
Impozitul total = 6.500 + 4.765 = 11.265 euro
11.265
39.722
d) creditării obişnuite
97
În Italia venitul total = 39.722 euro
Impozitul pe venitul total = 11.265 euro
Se scade doar impozitul pentru venitul din SUA calculat cu cotele
din Italia, până la limita de 6.500 euro.
Venitul din SUA = 22.222 euro
10.000  20%  2.000
4.500  22%  990
3.500  25%  875
4.222  30%  1.266,6
5.131,6 euro
În Italia contribuabilul plăteşte 11.265 – 5.131,6 = 6.133,4 euro
Impozitul total = 6.500 + 6.133,4 = 12.633,4 euro
Aplicaţia 1
Se dau următoarele date (u.m.):
Nr. INDICATORI Sume

crt.
1 Impozit pe profit 11.245
2 Taxa pe valoarea adăugată 28.116
3 Accize 19.613
4 Impozit pe salarii 9.274
5 Taxe vamale 9.177
6 Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor 454,7
publice
Total venituri bugetare 77.879,7
Să se determine:
1. Veniturile din impozitele directe şi ponderea lor în totalul

veniturilor bugetare;
2. Veniturile fiscale;
3. Veniturile din capital;
4. Structura veniturilor bugetare.
98
Aplicaţia 2
Doi contribuabili realizează venituri astfel:

– primul realizează un venit de: 195 u.m;
– al doilea realizează un venit de: 210 u.m;
Care este impozitul plătit de fiecare contribuabil în cazul în care
impunerea este progresivă simplă şi progresivă în tranşe?
Care este gradul de fiscalitate în fiecare din cele două cazuri?
Scara impunerii este următoarea:

până la 10 u.m. scutit
11– 30 u.m. 7%
31– 80 u.m. 11%
81– 120 u.m. 15%
121–160 u.m. 19%
161– 200 u.m. 23%
201– 230 u.m. 28%
peste 230 u.m. 35%
Aplicaţia 3
O persoană fizică realizează venituri din mai multe surse:

- din salariu: 3.500 u.m.
- din activităţi comerciale: 2.700 u.m.
- din închirieri: 2.300 u.m.
- din alte venituri: 1.800 u.m.
Să se calculeze impozitul plătit de persoana fizică când impunerea este:
A. separată;
B. globală;
C. Care este gradul de fiscalitate pentru fiecare din cele două metode?
Tranşele de venit şi cotele de impunere progresive în tranşe sunt:

până la 600 u.m. 12%
601 – 850 15%
851 – 1.100 17%
1.101 – 1.650 20%
1.651 – 2.200 25%
2.201 – 2.800 30%
2.801 – 3.200 35%
peste 3.200 40%
99
Aplicaţia 4
Un rezident din Norvegia obţine în Germania(statul sursă) un venit de

200 u.m., pentru care plăteşte un impozit calculat cu următoarele cote
11– 50 u.m. 15%
51– 100 u.m. 20%
peste 100 40%
În aceeaşi perioadă, rezidentul realizează în Norvegia un venit de 490

u.m. În Norvegia cotele de impunere progresive simple sunt:
până la 10 u.m. scutit
11– 25 u.m. 10%
26– 40 u.m. 12%
41– 100 u.m. 15%
101– 180 u.m. 20%
181– 300 u.m. 25%
301– 400 u.m. 35%
peste 400 u.m. 40%
Pentru aceste venituri persoana plăteşte un impozit total de 253 u.m. În
ce condiţii s-a calculat acest impozit total?
Aplicaţia 5
O persoană fizică realizează un venit de 910 u.m. în statul de rezidenţă

(R) şi 650 u.m. în statul de sursă a venitului (S). În statul de rezidenţă (R)
impozitul se calculează prin metoda impunerii globale şi se folosesc
următoarele cote progresive în tranşe:
până la 50. u.m. 5%
51– 80. u.m. 8%
81– 150 u.m. 10%
151 – 300 u.m. 15%
301– 500 u.m. 20%
501– 800 u.m. 30%
801– 1.000 u.m. 35%
peste 1.000 u.m. 40%
100
În statul de sursă a venitului (S) impozitul se calculează cu o cotă de
25%. Între aceste două state există convenţie de evitare a dublei impuneri
internaţionale. Să se precizeze ce metodă de evitare a dublei impuneri
internaţionale este prevăzută în convenţie dacă persoana respectivă plăteşte
un impozit total de 365,4 u.m.
Aplicaţia 6
Un rezident din statul R obţine în statul S un venit de 530 u.m. pentru

care cota de impunere proporţională este de 22%. În aceeaşi perioadă de
timp rezidentul obţine în statul R un venit de 880 u.m. Între cele două state
există convenţie de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale. În
statul de rezidenţă R, impozitul se calculează prin metoda impunerii globale
şi se folosesc următoarele cote progresive în tranşe:
91– 180 u.m. 12%
181– 320 u.m. 15%
321– 570 u.m. 17%
571– 720 u.m. 23%
721– 930 u.m. 27%
peste 930 u.m. 35%
Ce metodă de evitare a dublei impuneri este prevăzută în convenţie
dacă persoana respectivă plăteşte un impozit total de 382,6 u.m
Aplicaţia 7
O persoană fizică realizează în statul de rezidenţă Austria un venit de

770 u.m. şi în statul de sursă a venitului Danemarca un venit de 440 u.m. În
statul de sursă a venitului, Danemarca, impozitul se calculează cu o cotă de
26%, iar între cele două state există convenţie de evitare a dublei impuneri
juridice internaţionale. Impozitul în statul de rezidenţă se calculează cu
următoarele cote progresive în tranşe:
31– 90 u.m. 9%
91– 170 u.m. 11%
171– 280 u.m. 13%
281– 390 u.m. 15%
391– 470 u.m. 19%
471– 630 u.m. 23%
631– 790 u.m. 27%
peste 790 u.m. 33%
101
Pentru aceste venituri persoana fizică plăteşte un impozit total de 368,5
u.m. În ce condiţii s-a calculat acest impozit total.
Aplcaţia 8
Un rezident al Franţei realizează în SUA, în anul 2002 un venit de

35.000 $. Cotele de impunere în SUA sunt:
până la 10.000 $ 20%
10.001 – 15.000 25%
15.001 – 20.000 30%
20.001 – 25.000 35%
peste 25.000 40%
În Franţa contribuabilul realizează un venit de 22.500 euro. Cursul

de schimb mediu anual pentru anul 2002 este 1euro=0,7$. În Franţa se
practică impunerea cumulată a veniturilor după criteriul rezidenţei. Cotele
de impunere în Franţa sunt:
până la 12.000 euro 18%
12.001 – 15.500 20%
15.501 – 17.000 22%
17.001 – 19.000 25%
19.001 – 24.500 30%
peste 24.500 35%
Să se calculeze impozitul total plătit de contribuabil şi gradul de

fiscalitate ştiind că:
1) între cele două state nu există încheiată convenţie de evitare a
dublei impuneri internaţionale;
2) între cele două state există convenţie de evitare a dublei impuneri
a) scutirii totale;
b) scutirii progresive;
c) creditării totale;
d) creditării obişnuite.
1. Definiţi notiunea de resursă financiară.

2. Enumeraţi clasificarea veniturilor fiscale după frecvenţa încasării.
3. Definiţi impunerea fiscală.
102
4. Enumeraţi metodele de evitare a dublei impuneri juridice
internaţionale.
5. Definiţi taxele de consumaţie.
Intrebarea 1
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti

necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp
determinat.
Intrebarea 2
• impozite permanente sau ordinare (se încasează periodic);

• impozite incidentale sau extraordinare (sunt instituite pentru perioade
determinate, au un scop bine precizat, care odată realizat atrage după sine
desfinţarea impozitului respectiv).
Intrebarea 3
Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din

veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi
din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii
Intrebarea 4
a) scutirii: - scutirea totala;

- scutirea progresivă;
b) creditării: - creditarea totală;
- creditarea obişnuită.
Intrebarea 5
Taxele de consumaţie – sunt impozite indirecte care se includ în

preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care
percepe impozitul.
103
5. Enumeraţi clasificarea resurselor financiare publice după conţinutul

economic.
6. Enumeraţi în ce constau caracteristicile impunerii fiscale.
7. Definiţi în ce constă aşezarea impozitelor.
8. Enumeraţi categoriile de venituri supuse impozitării în România.
9. Prezentaţi principalul impozit indirect taxa pe valoare adăugată.
• resurse financiare;
 resurse financiare publice;
 resurse bugetare;
 structura resurselor financiare publice;
 factorii de influenţă ai resurselor financiare publice;
 impozit, taxă, contribuţie;
 rolul impozitului;
 clasificarea impozitelor;
 cote progresive şi cote simple;
 metoda de impunere separată si globală;
 impozite directe
 impozite indirecte
 dubla impunere juridică internaţională;
 metode de evitare a dublei impuneri internaţionale;
 taxa pe valoare adăugată, accize, monopol fiscal, taxe vamale.

Gherghina, R., Finanţe publice, ID, Editura UTM, Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2005
Moşteanu, N., R., Finanţe publice, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
104
Publică, Univ. Dunarea de Jos, Galaţi
***
Legea finanţelor publice, nr. 500/2002, publicată în M.O., nr.57, din
13.08.2002, cu modificările şi completările ulterioare
Împrumuturile de stat şi datoria publică

Cuprins:
5.1. Trasături caracteristice ale împrumutului de stat

5.2. Elementele tehnice ale împrumutului de stat
5.4. Datoria publică. Indicatori privind datoria internă
5.5. Datoria externă. Indicatori privind datoria externă

necesare pentru:
*înţelegerea mecanismului formării împrumuturilor de stat şi identificarea
trăsăturilor acestora;
* identificarea destinaţiilor şi elementelor împrumuturilor de stat;
*însuşirea principalelor operaţiuni specifice împrumuturilor de stat;
105
* înţelegerea noţiunilor de datorie publică internă şi externă precum şi a
particularităţilor acestora.
Pe parcursul expunerii s-a dorit familiarizarea studenţilor cu noţiunea
de împrumut public, ca operaţiune ce vine în completarea resurselor
financiare publice, precum şi cu conceptele de datorie publică internă şi
externă.
5.1. Trasături caracteristice ale împrumuturilor de stat
Împrumuturile de stat reprezintă obligaţiile generate de contractele

de pe piaţa financiară internă şi/sau internaţională prin care statul, în calitate
de împrumutat, obţine fonduri financiare de la o persoană fizică sau juridică
creditoare şi se angajează să le ramburseze, împreună cu dobândă şi cu alte
costuri, într-o perioadă specificată.
Aceste obligaţii sunt rezultatul atât a împrumuturilor contractate
direct de către stat, cât şi a împrumuturilor garantate de stat.
Astfel, se disting următoarele forme ale împrumuturilor de stat:
 împrumuturi interne sau externe contractate/garantate de către
autorităţi ale administraţiei publice centrale;
 împrumuturi interne sau externe, contractate/garantate de către
autorităţi ale administraţiei publice locale.
Împrumuturile de stat prezintă următoarele caracteristici:
 au caracter contractual; exprimă acordul de voinţa al părţilor;
 au caracter rambursabil; se restituie la termenul fixat,
persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat;
 asigură o anumită contraprestaţie.
Împrumuturile de stat generează, anumite cheltuieli suplimentare din
parte a statului, cheltuieli legate de plata dobânzilor, primelor de
rambursare, câştigurilor şi altor avantaje acordate creditorilor statului,
precum şi cheltuieli legate de gestionarea datoriei publice.
5. 2. Elementele tehnice ale împrumutului de stat
La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva

elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic cum sunt:
106
Denumirea Valoarea Valoarea Termenul de Dobânda Prima de
imprumutului nominală reală ramburasare rambursare
e
Fig.5.1. Elementele tehnice ale împrumutului de stat
a) denumirea împrumutului – este legată de destinaţia acestuia

(exemplu: împrumutul înzestrării armatei, împrumutul pentru reconstrucţie,
împrumutul stabilizării etc.)
b) valoarea nominală, valoarea reală, cursul

- valoarea nominală exprimă mărimea crenţei pe care deţinătorul
acesteia o are de încasat de la stat sau invers datoria statului faţă
de deţinătorul înscrisului respectiv;
- valoarea reală – suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris şi
care poate fi egală, mai mică sau mai mare decât valoarea
nominală a acestuia;
Mărimea valorii reale depinde de cursul la care se cotează înscrisurile
respective la bursă.
Cursul exprimă ”preţul” cu care se cumpară şi se vând 100 de unităţi
monetare valoare nominală. Acesta poate fi:
 al pari (egal cu 100);
 sub pari (mai mic decât 100);
 supra pari (mai mare decât 100).
La lansarea unui împrumut, cursul obligaţiunii unui împrumut de stat
este, de regulă sub pari şi rareori al pari sau supra pari.
Mărimea cursului se stabileşte fie de către stat (acesta pune în
vânzare înscrisurile la cursuri pe care acesta le stabileşte), fie de către piaţa
(prin bursa de valori).
De altfel, mărimea cursului depinde de raportul dintre cererea şi
oferta de capital de împrumut, nivelul dobânzii, de cât de urgenţă este
deţinerea de resurse sau de interesul pe care îl are statul în răscumpararea
propriilor înscrisuri.
c) termenul de rambursare
Împrumuturile de stat se pot contracta (dacă avem în vedere durata
pentru care se contractează) pe termene precise de rambursare şi fără
asemenea termene.
107
Acestea pot fi contractate pe o perioada de până la un an inclusiv (pe
termen scurt), pe o perioadă de peste un an până la cinci ani inclusiv (pe
termen mediu) şi pe o perioadă de peste cinci ani (pe termen lung).
În funcţie de termenul pentru care s-a contractat împrumutul,
înscrisurile de stat poartă denumiri diferite:
 bonuri de tezaur, polite de tezaur, certificate de trezorerie,
certificate (bonuri) de impozite - pentru împrumuturile pe termen
scurt;
 înscrisuri cunoscute sub denumirea de obligaţiuni sau titluri de
rentă - pentru împrumuturile pe termen mediu şi lung;
 titluri de rentă perpetuă - pentru împrumuturile fără termen.
Există împrumuturi pe:
- termen scurt, pe o perioadă de până la 1 an;
- termen mediu, contractate pe o perioadă de peste 1 an, până la 5
ani inclusiv;
- termen lung, contarctate pe o perioadă de peste 5 ani.
d) dobânda
”Preţul” pe care statul se obligă să-l plătească creditorilor săi pentru
folosirea sumei împrumutate de către acesta.
Se stabileşte ca relaţie între valoarea nominală şi rata anuală a dobânzii (rata
nominală sau de emisiune a dobânzii), astfel:
D  VN * Rn
unde:
D = suma absolută a dobânzii anuale
VN = valoarea nominală a înscrisurilor
Rn = rata nominală a dobânzii
Rata dobânzii este expresia procentuală a dobânzii plătite pe an
pentru 100 de unităţi monetare valoare nominală şi depinde de: raportul
dintre oferta şi cererea de capital de împrumut public; rata dobânzii la
creditele bancare; rata inflaţiei.
Atunci când împrumutul de stat este plasat pe piaţa la un curs sub
pari, suma care este încasată de la subscriitori (adică valoarea reală) este mai
mică decât cea pe care o datorează acestora şi la care este calculată dobândă
(adică valoarea nominală). Caz în care rata reală a dobânzii este mai mare
decât rata nominală.
În consecinţă, rata reală a dobânzii în funcţie de mărimea cursului în
momentul plasării înscrisurilor se determină cu ajutorul relaţiei:
Rrc = D/ VR
unde:
108
Rrc = rata reală a dobânzii influentaţă de cursul de plasare
D = suma absolută a dobânzii
VR = valoarea reală a împrumutului
Dar, rata reală a dobânzii se modifică ca urmare a influenţei ratei
inflaţiei şi poate fi:
 reală pozitivă (când rata nominală depăşeşte rata inflaţiei)
 reală negativă (când rata nominală este mai mică decât rata
inflaţiei)
Determinarea ratei reale a dobânzii în funcţie de rata inflaţiei, are la
1  Rn
bază relaţia: Rrd  1
1  Ri
unde:
Rrd = rata reală a dobânzii în funcţie de rata inflaţiei
Rn = rata nominală a dobânzii
Ri = rata inflaţiei
e) prima de rambursare
Prima de rambursare se calculează ca diferenţă între suma de bani pe
care statul a încasat-o în momentul plasării înscrisurilor (sub pari) şi suma
de bani pe care se angajează să o restituie la rambursarea împrumutului
(supra pari).
Diferenţa apare când cursul de rambursare este mai mare decât
cursul de plasare a înscrisurilor de stat.
Împrumuturile de stat prilejuiesc o seamă de operaţiuni legate de

plasarea acestora pe piaţă, de rambursarea lor precum şi de eventuala
modificare a ratei dobânzii şi a termenelor de restituire iniţial stabilite.
Aceste operaţiuni sunt:
109
Plasarea subscripţie publică
împrumuturilor de consorţii bancare
stat
vânzare la bursă
Modificarea ratei conversiune

dobânzii arozare
Modificarea consolidarea împrumutului

termenului de preschimbarea înscrisurilor exigibile
rambursare imediat sau pe termen scurt
Rambursarea pe calea anuităţilor

împrumuturilor de prin tragere la sorţi
stat
prin răscumparare la bursă
Fig.5.2. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat
1) Plasarea împrumuturilor de stat

În practica financiară se întâlnesc următoarele modalităţi de plasare a
împrumuturilor de stat:
 subscripţie publică realizată de către Ministerul Economiei şi
Finanţelor sau a altor instituţii specializate împuternicite de organul de
decizie în acest sens.
Subscripţia publică şi vărsarea sumelor subscrise se efectuează fie la
ghişeele statului (trezorerii publice, administraţii financiare sau direct prin
funcţionarii publici).
 prin intermediul consorţiilor bancare
Plasarea împrumuturilor prin intermediul consorţiilor bancare se
realizează prin grija unui grup de bănci, care se angajează să efectueze
această operaţiune la cererea organelor competente. Consorţiul bancar fie
preia în comison obligaţiunile împrumutului, fie le cumpără efectiv.
Însă, sub aspect financiar plasarea împrumuturilor prin consorţii
bancare este mai costisitoare pentru stat decât cea prin subscipţie publică,
deoarece antrenează cheltuieli importante sub formă de comisioane sau de
diferenţă de curs, în favoarea băncilor.
 prin vânzare la bursă
Prin această modalitate sunt plasate, de regulă, înscrisurile unui
împrumut nou, atunci statul doreşte ca acesta să treacă neobservat. Această
110
modalitate se aplică limitat, deoarece o oferta mare de înscrisuri atrage după
sine reducerea cursului acestora şi implicit micşorarea randamentului
financiar al împrumutului.
Modificarea ratei dobânzii, se poate realiza prin:
*conversiune
Când statul procedează la preschimbarea înscrisurilor unui împrumut
vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai redusă
operaţiunea este cunoscută sub denumirea de conversiune.
În practică se întâlnesc trei tipuri de conversiune:
1) conversiunea forţată – când statul oferă deţinătorilor de
înscrisuri o singură alternativă, şi anume aceea de a prezenta la
preschimbare titlurile împrumutului vechi, contra titlurilor unui împrumut
nou în decursul unei anumite perioade de timp. La expirarea termenului
stabilit, titlurile vechi îşi pierd valabilitatea.
2) conversiune facultativă – când deţinătorii înscrisurilor au optat
pentru una din următoarele soluţii: de a preschimba înscrisurile
împrumutului vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, sau de a păstra
înscrisurile unui vechi împrumut.
3) conversiune sau rambursare anticipată – când deţinătorii de
înscrisuri au următoarele alternative: să accepte preschimbarea înscrisurilor
vechiului împrumut în condiţiile stabilite de stat sau să o refuze şi să solicite
rambursarea anticipată a acestuia.
Inversul conversiunii poartă denumirea de arozare (majorarea ratei
dobânzii).
Operaţiunea constă în preschimbarea înscrisurilor unui împrumut
vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o rată a dobânzii mai mare.
Operaţiunea urmăreşte conservarea interesului publicului faţă de
împrumutul de stat şi poate avea loc atunci când cursul titlurilor de stat este
mult redus faţă de cel de emisune, situaţie în care detinătorii înscrisurilor
vândute la bursă nu şi-ar recupera nici măcar suma vărsată la subscriere.
Modificarea termenului de rambursare se realizează prin
consolidarea împrumutului, respectiv preschimbarea înscrisurilor exigibile
imediat sau pe termen scurt cu titluri ale unor împrumuturi pe termen mediu
şi lung sau fără termen.
Operaţiunea are loc atunci când cheltuielile aferente rambursării
împrumuturilor scadente depăşesc resursele financiare ale statului.
Rambursarea împrumuturilor de stat reprezintă răscumparea
titlurilor de credit de la deţinătorii lor, adică restituirea sumelor
împrumutate.
111
Se realizează în practică pe calea anuităţilor (constante, progresive,
regresive) prin tragere la sorţi, prin răscumparare la bursă.
5.4. Datoria publică
Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare interne şi

externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturi
contractate directe sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor
Publice, sau de autorităţile administraţiei publice locale de la diverşi
creditori, persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente în
România[Moşteanu et al, 2008, p. 252].
Banca Mondială [2002], defineşte datoria publică ca fiind suma
dintre datoria publică şi datoria publică garantată5.
Aceste două categorii sunt definite după cum urmează:
a) datoria publică reprezintă suma obligaţiilor interne şi externe
ale debitorilor publici. Din categoria debitorilor publici fac parte:
Guvernul şi agenţiile sale, unităţile administrativ-teritoriale şi
agenţiile acestora, organismele publice autonome cum ar fi
întreprinderile de stat şi filialele în care statul are o participaţie
majoră. Obligaţiile organismelor publice neguvernamentale
includ împrumuturi care pot fi şi garantate şi negarantate de
guvern;
b) datoria publică garantată reprezintă suma tuturor obligaţiilor
interne şi externe din sectorul privat, a căror garanţie a
rambursării la scadenţă este asigurată de către o entitate publică.
Într-o altă definiţie, Fondul Monetar Internaţional [2002], împarte
sectorul public în Sector Public Financiar şi Non-Financiar. Astfel,
 Sectorul Financiar include instituţiile monetare (cum ar fi: Banca
Centrală, Trezoreria, instituţii financiare depozitare cu capital de
stat inclusiv băncile comerciale);
 Sectorul Public Non-Financiar cuprinde guvernul, autorităţile
guvernamentale şi întreprinderile de stat.
Fondul Monetar Internaţional [2002] şi Banca Mondială clasifică
datoria unei ţări ca datorie publică internă şi datorie publică externă în
funcţie de rezidenţa creditorului. Ca urmare se pot distinge următoarele
forme:
 Datoria în moneda ţării debitoare şi în valută deţinută de
nerezidenţi formează datoria externă;
5
Definiţia este valabilă şi pentru datoria publică internă.
112
 Datoria în moneda ţării debitoare şi în valută deţinută de
rezidenţi formează datoria internă.
Există o serie de definiţii ale datoriei publice folosite în practica
internaţională [UNCTAD- virtual institut, 2002] şi anume:
 asumarea datoriei – acord trilateral între creditor, vechiul
debitor şi un nou debitor, prin care noul debitor îşi asumă
responsabilitatea de a rambursa către creditor datoria vechiului
debitor;
 răscumpărarea datoriei – reprezintă răscumpărarea de către
debitor a întregii datorii sau doar a unei părţi, nu la valoarea
nominală ci la valoarea de piaţă inclusiv un discount;
 capitalizarea datoriei – convertirea datoriei în valută în datorie
în monedă naţională;
 anularea datoriei – acord bilateral încheiat între creditor şi
debitor de a anula o parte a datoriei sau chiar întreaga sumă
datorată;
 schimbarea datoriei – schimbul datoriei într-o altă formă de
credit sau în obligaţiuni având la bază un alt contract;
 ştergerea datoriei – anularea voluntară a întregii datorii sau
doar a unei părţi asumată printr-un acord contractual între debitor
şi creditor;
 reeşalonarea datoriei – amânarea plăţii unor sume ce reprezintă
serviciul datoriei publice (rate, dobânzi, comisioane);
 restructurarea datoriei – acţiune dintre un creditor şi un debitor
care constă în schimbarea profilului de plată al serviciului
datoriei;
 „debt overhang” – apare atunci când datoria restantă sau
întreaga datorie a debitorului nu poate fi acoperită de o creştere
economică anticipată.
Indicatori privind datoria publică internă
Analiza datoriei publice interne poate fi efectuată cu ajutorul unui

indicator numit serviciul datoriei publice interne (SDPI). Acesta reflectă
volumul resurselor financiare publice alocate pentru acoperirea obligaţiilor
interne, la nivelul unui exerciţiu financiar.
Serviciul datoriei publice interne cuprinde:
113
Serviciul datoriei publice interne
cheltuieli cu plata cheltuieli cu alte costuri privind

ratelor de capital dobânzile datoria publică internă
aferente şi anume: diferenţe de
împrumuturilor ajunse curs, garanţii
la scadenţă
Fig.5.3. Serviciul datoriei publice interne
Efortul financiar sau povara datoriei publice se exprimă cu ajutorul

mai multor indicatori, printre care:
* mărimea absolută şi mărimea medie pe un locuitor a serviciului
datoriei publice;
* raportul dintre serviciul datoriei publice şi PIB;
* raportul dintre serviciul datoriei publice şi totalul cheltuielilor
publice;
* ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare
după caz.
Structura datoriei publice are în vedere gradul de exigibilitate al
acesteia. Sumele exigibile la termen scurt formează datoria flotantă, iar
cele exigibile la termene mijlocii şi lungi formează datoria consolidată.
Structura datoriei publice diferă de la o ţară la alta şi chiar de la o
perioadă la alta, în funcţie de condiţiile financiare monetare.
În funcţie de termenul la care obligaţia devine exigibilă, datoria
publică se împarte în trei categorii:
Datorie flotantă sau pe Datorie consolidată sau pe Datorie consolidată sau pe

termen scurt (cu termen mediu (între unu şi termen lung (ce depăşeşte
exigibilitate în anul curent) cinci ani) cinci ani)
Fig.5.4. Structura datoriei publice
5.5. Datoria publică externă
Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie

publică externă, deoarece cuprinde pe lângă datoria publică externă directă
şi garantată şi datoria negarantată public (privată sau comercială). Astfel,
pentru datoria externă există mai multe interpretări:
114
 datorie externă brută în sens larg - cuprinde sumele de bani şi
alte valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice,
le datorează străinătăţii la un moment dat. Aici sunt cuprinse
toate obligaţiile băneşti faţă de străinătate, cu caracter public sau
privat, indiferent de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau
nu a unei garanţii. Această interpretare nu are decât un caracter
teoretic, întrucât nu are aplicabilitate în practică, datorită
dificultăţii de exprimare a tuturor obligaţiilor existente la un
moment dat faţă de străinătate;
 datorie externă brută în sens restrâns - cuprinde obligaţiile
băneşti faţă de străinătate, cu următoarele excepţii: creditele pe
termen scurt (sub 1 an); investiţii străine directe; ajutoare cu
caracter nerambursabil; împrumuturile externe cu o perioadă de
graţie de 10-15 ani sau mai mare; împrumuturile acordate de unii
creditori externi sucursalelor, filialelor sau alte reprezentante ale
acestora în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe piaţa
mondială; creditele contractate de persoane fizice sau juridice,
negarantate de autorităţile publice competente.
 datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a
celorlalte instituţii din sistemul său - cuprinde sumele datorate
unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau servicii, cu
o perioadă de rambursare mai mare de un an şi sumele datorate
de persoane private, dar garantate de o autoritate publică. În
cadrul acestei interpretări nu sunt cuprinse următoarele categorii:
datoria persoanelor private către străinătate negarantată de
autorităţile publice; datoria din tranzacţiile cu Fondul Monetar
Internaţional; datoria care poate fi achitată, la opţiunea
debitorului, în moneda ţării sale; sumele datorate unor creditori
rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite termene de
plată.
 datoria externă netă - diferenţa dintre activele publice şi
private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi
valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe, titluri, diverse
alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţii străini în
ţara considerată (împrumuturi primite de la guverne, agenţii
guvernamentale şi alte entităţi publice; credite primite de la bănci
private, organisme financiare şi alţi creditor;, investiţii de capital,
titluri, disponibilităţi valutare şi alte valori aparţinînd unor
persoane publice sau private străine). Adesea, în datoria externă
netă se includ numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţă de
115
străinătate, în timp ce celelalte creanţe care nu pot fi uşor
mobilizate sunt excluse din calcul.
Datoria externă constituie o soluţie de completare a resurselor
privind creditul intern, contribuind chiar şi la creşterea nivelului de trai. De
asemenea, creditele externe pot fi folosite şi pentru finanţarea balanţei de
plăţi externe, asigurând o creştere economică a ţării în condiţiile unei
utilizări eficiente a acestora paralel cu o majorare a exporturilor. O folosire
ineficientă a împrumuturilor externe poate provoca o restricţionare a
accesului privind finanţarea de pe piaţa externă, conducând chiar spre o
criză a datoriei.
Datoria externă este formată din trei

categorii şi anume:
Datoria publică, Datoria cu garanţie Datoria negarantată, dato-

reprezintă obligaţiile publică, este datoria ria sectorului privat, con-
externe contractate garantată de un tractată de debitori privaţi
direct de debitorii organism public şi negarantată de vreun
publici organism public. O mai
putem găsi şi sub denu-
mirea de datorie
comercială
Fig.5.5. Formele datoriei externe
După criteriul stadiului de derulare a împrumuturilor, datoria publică

externă se clasifică astfel:
 datorie publică externă contractată, reprezintă totalitatea valorii
contractelor de împrumut încheiate;
 datoria publică externă angajată (utilizată sau trasă), este
constituită din suma împrumuturilor care au fost trase (utilizate
sau angajate), din volumul creditelor contractate;
 datoria publică externă efectivă, reprezintă diferenţa dintre
datoria angajată şi ratele de capital rambursate, respectiv ceea ce
mai are de plătit efectiv o ţară către creditorii săi externi.
Indicatori privind datoria publică externă
Cel mai important indicator de analiză a datoriei publice externe îl

reprezintă serviciul datoriei publice externe (SDPE) şi arată nivelul
cheltuielilor aferente acestei datorii la nivelul fiecărui an financiar.
116
Serviciul datoriei publice externe cuprinde: cheltuieli privind
rambursarea ratelor de capital scadente în fiecare an, cheltuieli cu dobânzile
plătite anual în contul datoriei externe, comisioane şi alte costuri specifice
datoriei publice externe[Postole, 2010].
Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice externe sunt:
Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice externe
cheltuieli finanţările sumele încasate sumele prevăzute fondul de risc alte surse
prevăzute în rambursabile de la Ministerul în bugetele constituit la
bugetul de stat angajate în Finanţelor de la persoanelor Ministerul
pentru această numele statului subîmprumutaţi, juridice care au Finanţelor pentru
destinaţie pentru în baza contractat situaţiile în care
refinanţarea acordurilor finanţări garantaţii/
datoriei publice încheiate cu rambursabile cu subîmprumutaţii
guvernamentale aceştia garanţia statului nu îşi onorează
obligaţiile ce
revin din acor-
durile privind
împrumuturile
externe
Fig.5.6. Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice externe
În legătură cu datoria externă a unei ţări se folosesc diverşi indicatori

care reflectă gradul de îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul
valutar pe care acesta îl reclamă.
Astfel gradul de îndatorare al unei ţări faţă de străinătate se exprimă
cu ajutorul mărimii absolute a datoriei externe, al mărimii medii a datoriei
respective pe un locuitor, al raportului dintre datoria externă şi PIB şi al
raportului dintre datoria externă şi încasările dintre exportul de bunuri şi
servicii.
Principalii indicatori ai datoriei externe sunt:
- indicatorul datoriei externe totale – arată suma datorată străinătăţii
la un moment dat, se determină prin transformarea valutelor în
care a fost exprimată datoria externă într-o valută de largă
circulaţie internaţională;
- indicatorul datoriei externe medii pe locuitor se determină prin
împărţirea datoriei externe totale, exprimate într-o valută de largă
circulaţie internaţională la numărul populaţiei şi serveşte la
efectuarea de comparaţii în timp pe plan naţional şi internaţional;
117
- indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi PIB arată cât
din PIB al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea
acelei datorii;
- indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi exporturile
de bunuri şi servicii arată în cât timp s-ar putea rambursa datoria
unei ţări faţă de străinătate pe seama valutei încasate din
vânzările de bunuri şi prestările de servicii peste graniţă.
Sustenabilitatea datoriei publice externe este reflectată în principal
de indicatorul “rata serviciului datoriei”, respectiv raportul dintre SDPE şi
exportul de bunuri şi servicii şi arată ce sumă din încăsările din export
acoperă plata serviciului la nivelul unui an.
Povara datoriei externe se determină cu ajutorul mai multor
indicatori şi anume:
- raportul dintre SDE şi exportul de bunuri şi servicii;
- raportul dintre SDE şi PIB;
- raportul dintre dobânda aferentă datoriei externă şi exporturi.
Aplicaţia 1
Un stat emite 200.000 certificate cu discount pe o perioadă de 1 an.
Valoarea nominală a unui înscris este de 1.4 00 u.m. iar preţul de emisiune a
fost de 1000 u.m. Împrumutul a fost subscris în totalitate.
Determinaţi randamentul nominal si real la investitor, dacă rata
inflaţiei pe perioada de viaţă a împrumutului a fost de 12%.
Rezolvare:
Randamentul nominal = VN - PE /PE = 1.4 00 – 1000/ 1000 = 40%
Randamentul real = 1+ Rn/1+Ri -1 = (1+0,40 / 1+0,12) – 1 = 25%
Aplicaţia 2
Un consorţiu bancar achiziţionează în comision înscrisurile unui
împrumut bancar pentru a le plasa prin ghişeele proprii. Valoarea totală a
împrumutului este de 970 mld. u.m. Cursul la care au fost achiziţionate
înscrisurile a fost de 89%, comisionul consorţiului bancar este de 3%.
Împrumutul a fost subscris în proporţie de 94%.
Sa se calculeze:
1) suma încasată de stat de la consorţiul bancar;
2) suma încasată de stat de la subscriitori;
3) câştigul/pierderea consorţiului bancar.
118
1) VÎ * cursul la achiziţionarea împrumutului * cursul la subscrierea
împrumutului = 970*0,89*0,94 =811,50 mld. u.m.
2) VÎ * (curs la achiziţionarea împrumutului + comisionul consorţiului
bancar)* cursul la subscrierea împrumutului = 970* (0,89 + 0,03)*0,94
=838,856 mld. u.m.
3) Caştigul consorţiului = 838,856 – 811,50 = 27,356 mld. u.m.
Titlurile ce nu au fost subscrise se anulează.
Dacă, consorţiul bancar achiziţionează integral înscrisurile
împrumutului de stat şi păstrează constante toate celelalte date:
1) 970*0,89 *1 = 863,3 mld.u.m.
2) 970* (0,89 + 0,03)*0,94 = 703,8 mld. u.m.
3) Pierderea consorţiului = 703,8 - 863,3 = - 159,5 mld. u.m.
Titlurile ce nu au fost subscrise se transformă în active bancare şi vor fi
predate statului la scadenţă pentru a fi răscumpărate.
Aplicaţia 3
Care este dobânda reală în cazul unui împrumut lansat de stat cu
dobândă nominală de 30% pe an, dacă rata inflaţiei este de 26% ?
Rezolvare:
1  Rn 1  0,30 1,30
Rd reala  1  1   1  3,17%
1  Ri 1  0,26 1,26
Aplicaţia 4
Valoarea nominală a unui titlu de stat este 300 euro cu o rată de

dobândă nominală de 30% pe an. Titlu are un curs de emisiune de 130% şi
este vândut de către deţinătorul său după un an la un preţ de revânzare de
430 euro. La sfârşitul anului în care s-a achiziţionat titlul de stat, este încasat
şi cuponul de dobândă.
Să se calculeze randamentul real anual oferit de titlul respectiv.
Rezolvare :
Cuponul de dobândă  valoarea nominală  rata de dobândă
Cuponul de dobândă  300  30%  90 euro
Valoarea de revânzare la VN  cursul de emisiune  valoarea nominală
Valoarea de revânzare la VN  130%  300  390
119
Cuponul de dobândă  (Preţ de revânzare  Valoarea de revânzare la VN)
Randamentul real al titlului 
Valoarea de revânzare la VN
90  (430  390)
Randamentul real al titlului   33,33%
390
Aplicaţia 5
Un împrumut obligatar are următoarele caracteristici : valoarea

nominală 20.000, curs 90%, rata nominală a dobânzii 16%, iar rambursarea
se face la paritate. Să se calculeze efortul real efectuat de stat (rata reală de
dobândă).
Rezolvare :
Cursul de vânzare  valoarea nominală  curs

Cursul de vânzare  20.000  90%  18.000
Dobânda  rata nominală a dobânzii  valoarea nominală
Dobânda  16%  20.000  3.200
dobânda 3.200
Rrd   100   100  17,7%
curs de vânzare 18.000
Aplicaţia 6
Obligaţiunile unui împrumut de stat sunt cumpărate de un consorţiu

bancar integral la un curs de 92% şi reuşeşte să le vândă pe piaţă la un curs
de 95%. Valoarea nominală a unei obligaţiuni este de 3.000, iar rata
nominală de dobândă este 10%, rambursarea împrumutului se face la un an
la valoarea nominală, iar numărul de obligaţiuni emise este de 10.000. Din
emisiune sunt plasate de către consorţiu 2/3. Să se calculeze câştigul
consorţiului bancar.
Rezolvare:
Câştigul are următoarele componente:

 câştig din revânzarea obligaţiunilor
2
(95%  92%)  3.000  10.000   600.000
3
 câştig din diferenţa de curs de cumpărare şi de rambursare
120
1
(100%  95%)  3.000  10.000   500.000
3
 câştig din dobândă
1
3.000  10.000   10%  1.000.000
3
Castigul consortiului bancar  2.100.000
Aplicaţia 7
Un împrumut obligatar în valoare de 12.000 lei, cu o rată de dobândă

anuală de 16% şi cu o durată de 5 ani se rambursează prin anuităţi constante
şi amortizări variabile. Să se întocmească tabelul de rambursare.
Rezolvare:
12.000  16%
Anuitatea = =3.664,9 lei
1
1
(1  16%) 5
Anuitatea = Amortizarea + Dobânda
Amortizarea Capital
Anul Anuitatea (capital Dobânda rămas de
rambursat) rambursat
1 3.664, 9 1.744,9 1.920 10.255,1
2 3.664, 9 2.024,084 1.640,816 8.231,016
3 3.664, 9 2.347,93 1.316,96 5.883,078
4 3.664, 9 2.723,607 941,29 3.159,47
5 3.664, 9 3.159,47 505,43 0
TOTAL 18.324,56 12.000 6.324,56
Observaţie: Dobânda se calculează în primul an pentru toată valoarea

împrumutului, iar în anii următori pentru suma rămasă de rambursat.
121
Aplicaţia 8
Se dau următoarele date:
INDICATORI U.M. N-1 N

Datoria publică – total, din care:
- internă mld. u.m. 7.324 9.412
- externă mld. u.m. 4.569 5.775
mld. u.m. 2.755 3.637
Cheltuielile cu plata dobânzilor –
total, din care: mld. u.m. 724 961
- aferente datoriei publice
interne mld. u.m. 612 793
- aferente datoriei publice
externe mld. u.m. 112 168
Plăţi în contul ratelor scadente la
împrumuturile externe mld. u.m. 982 1.282
Cheltuieli bugetare mld. u.m. 4.931 6.676
Încasări din exportul de mărfuri şi
servicii mld. u.m. 8.345 13.667
PIB mld. u.m. 56.543 84.444
Cursul de schimb u.m. $ SUA 57,84 64,43
Populaţia mil. loc. 112,35 120,07
Să se determine:
A) Datoria publică exprimată în $ / locuitor;
B) Ponderea în PIB a:
b1 – datoriei publice
b2 – datoriei publice interne
C) Ponderea în cheltuieli bugetare a:
c1 – cheltuielilor cu plata dobânzilor
c2 – cheltuielilor cu plata dobânzilor aferente datoriei interne
D) Ponderea SDE în:
d1 – PIB
d2 – încasările din export
d3 – cheltuielile bugetare
E) Pondera dobânzilor aferente datoriei publice externe în:
e1 – PIB
e2 – încasările din export
122
e3 – cheltuielile bugetare
Rezolvare:
A) Datoria publică exprimată în $ / locuitor:

Anul N-1:
 
Datoria publica totala 7.324
  65,189 mld .u.m.nat. / loc.
Populatie 112,35
Anul N:

Datoria publica pe locuitor 65,189
  1.127 $ / loc
Cursul de schimb 57,84
Anul N-1:
 
Datoria publica totala 9.412
  78,38 mld .u.m.nat. / loc.
Populatie 120,07
Anul N:

Datoria publica pe locuitor 78,38
  1.217 $ / loc
Cursul de schimb 64,43
B) Ponderea în PIB a:
1) Datoriei publice:
Anul N-1:

Datoria publica totală 7.324
*100  *100  12,95%
PIB 56.543
Anul N:

Datoria publica totală 9.412
*100  *100  11,45%
PIB 84.444
2) Datoria publică internă:
Anul N-1:
 
Datoria publica interna 4.569
*100  *100  8,08%
PIB 56.543
123
Anul N:
 
Datoria publica interna 5.775
*100  *100  6,84%
PIB 84.444
C) Ponderea în cheltuielile bugetare a:
1) cheltuielilor cu plata dobânzilor:
Anul N-1:
Cheltuieli cu plata dobânzilor 724

*100  *100  14,68%
Cheltuieli bugetare 4.931
Anul N:
Cheltuieli cu plata dobânzilor 961
*100  *100  14,39%
2) cheltuieli cu plata dobânzilor aferente datoriei interne:
Anul N-1:
Cheltuieli cu plata dobânzilor la datoria internă 612

*100  *100  12,41%
Anul N:

Cheltuieli cu plata dobânzilor la datoria interna 793
 100   100  11,87%
D) Ponderea serviciului datoriei externe în:

1) PIB
SDE = rate scadente + dobânzi aferente în anul respectiv:
Anul N-1: SDE=982 + 112 = 1.094 mld. u.m. ;

1.094
ponderea în PIB  * 100  1,93%
56.543
Anul N: SDE=1.282 + 168 = 1.450 mld. u.m. ;
1.450
ponderea în PIB  * 100  1,71%
84.444
124
2) Încasările din export:
Anul N-1:
SDE 1.094
 *100  *100  13,10%
Încasari din export 8.345
Anul N:
SDE 1.450
 *100  *100  10,60%
Încasari din export 13.667
3) Cheltuielile bugetare:
Anul N-1:
SDE 1.094
*100  *100  22,18%
Anul N:
SDE 1.450
*100  *100  21,71%
E) Ponderea dobânzilor aferente datoriei publice externe în:

1.PIB
Anul N-1:
Dobânzi la datoria publică externă 112
*100  *100  0,20%
PIB 56.543
Anul N:

*100  *100  0,19%
PIB 84.444
2) Încasările din export:
Anul N-1:
 *100  *100  1,34%
Incasari din export 8.345
125
Anul N:

Dobânzi la datoria publica externă 168
 *100  *100  1,22%
Incasari din export 13.667
3) Cheltuielile bugetare
Anul N-1:
*100  *100  2,51%
Anul N:
 
Dobânzi la datoria publica externa 168
*100  *100  1,75%
Aplicaţia 1
Valoarea nominală a unui titlu de stat este de 350 euro cu o rată de

dobândă nominală de 32% pe an. Titlu are un curs de emisiune de 120% şi
este vândut de către deţinătorul său după un an la un preţ de revânzare de
450 de euro. La sfârşitul anului în care s-a achiziţionat titlu de stat, este
încasat şi cuponul de dobândă. În aceste condiţii cât reprezintă randamentul
real anual oferit de titlul respectiv.
Aplicaţia 2
Care este dobânda reală în cazul unui împrumut lansat de stat cu o

dobândă nominală de 36% pe an, dacă rata inflaţiei este de 28%?
Aplicaţia 3
Un împrumut obligatar are următoarele caracteristici: valoarea

nominală 15.000, cursul de vânzare 70%, rata nominală a dobânzii 14%, iar
rambursarea se face la paritate. Cât va reprezenta efortul real efectuat de stat
(rata reală de dobândă).
126
Aplicaţia 4
Se dau următoarele date:
Indicatori u.m. N–1 N

Datoria publică – total – din care: mld. u.m. 5.173 7.164
– internă mld. u.m. 3.787 5.320
– externă mld. u.m. 1.386 1.844
Cheltuieli cu plata dobânzilor la datoria mld. u.m. 428 687
publică
Produsul intern brut mld. u.m. 26.701 53.809
Cursul de schimb u.m. nat/$ 47,23 56,25
SUA
Populaţia mil. loc 103,52 115,06
Să se determine:
A. Datoria publică exprimată în $/locuitor
B. Ponderea datoriei publice în PIB
C. Ponderea cheltuielilor cu plata dobânzilor în PIB
D. Ponderea în PIB a datoriei publice interne
1. Enumeraţi caracteristicile împrumuturilor de stat.

2. În funcţie de termenul pentru care s-a contractat împrumutul,
înscrisurile de stat poartă denumiri diferite. Prezentaţi-le.
3. Prezentaţi în ce constă noţiunea de arozare.
4. Definiţi noţiunea de datorie publică.
5. Definiţi noţiunea de datorie externă în interpretarea Băncii
Mondiale.
Întrebarea 1
Împrumuturile de stat prezintă următoarele caracteristici:

 au caracter contractual; exprimă acordul de voinţa al părţilor;
127
 au caracter rambursabil; se restituie la termenul fixat,
persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat;
 asigură o anumită contraprestaţie.
Întrebarea 2
 bonuri de tezaur, polite de tezaur, certificate de trezorerie,

certificate (bonuri) de impozite - pentru împrumuturile pe termen
scurt;
 înscrisuri cunoscute sub denumirea de obligaţiuni sau titluri de
rentă - pentru împrumuturile pe termen mediu şi lung;
 titluri de rentă perpetuă - pentru împrumuturile fără termen.
Întrebarea 3
Operaţiunea constă în preschimbarea înscrisurilor unui împrumut

vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o rată a dobânzii mai mare.
Operaţiunea urmăreşte conservarea interesului publicului faţă de
împrumutul de stat şi poate avea loc atunci când cursul titlurilor de stat este
mult redus faţă de cel de emisune, situaţie în care detinătorii înscrisurilor
vândute la bursă nu şi-ar recupera nici măcar suma vărsată la subscriere.
Întrebarea 4
Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare interne

şi externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturi
contractate directe sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor
Publice, sau de autorităţile administraţiei publice locale de la diverşi
creditori, persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente în România.
Întrebarea 5
Datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte

instituţii din sistemul său - cuprinde sumele datorate unor creditori publici şi
privaţi, în valută, bunuri sau servicii, cu o perioadă de rambursare mai mare
de un an şi sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate
publică.
128
1. Enumeraţi principalele forme ale împrumuturilor de stat.

2. Prezentaţi principalele operaţiuni specifice împrumuturilor de
stat.
3. Prezentaţi în ce constă conversiunea forţată.
4. Enumeraţi care sunt indicatorii care exprimă efortul financiar sau
povara datoriei publice.
5. Enumeraţi principalii indicatori ai datoriei externe.
 împrumut de stat  datorie flotantă

 valoare nominală  datorie consolidată
 curs şi valoare reală  datorie publică internă
 dobândă nominală şi reală  datorie publică externă
 subscripţie publică  grad de îndatorare al unei
 conversiune ţări
 arozare  serviciul datoriei publice
 datorie publică interne şi externe

Gherghina, R., Finaţte publice – sinteze şi aplicaţii practice, Editura UTM,
Bucureşti, 2005
Moşteanu (coordonator), Buget şi trezorerie publică, Ediţia a III-a revizuită,
Editura Universitară Bucureşti, 2008
Postole,M.,A.,Managementul datoriei publice şi gestionarea fondurilor
externe nerambursabile,Teză de doctorat, Bucureşti, 2010
Publică, Univ. Dunarea de Jos, Galaţi
129
***
Banca Mondială, Global Development Finance, 2002.
IMF, Government Finance Statistics, Manual, 2002.
UNCTAD – VIRTUAL INSTITUTE, Debt Sustainability Analysis (DSA):
An E-learning Training Course; ESA 95 Manual on government deficit and
debt, Office for Official Publications of the European Communities,
Luxemburg, 2002.
Bugetul de stat
Cuprins:
6.1. Bugetul ca instrument financiar

6.3. Bugetul de mijloace şi bugetul pe programe

necesare pentru:
* înţelegerea conceptului de buget de stat şi a abordărilor sale sub
aspect juridic şi economic;
* însuşirea principiilor bugetare ;
Pe parcursul prezentării s-a încercat familiarizarea studenţilor cu
noţiunea de buget de stat şi cu principiile bugetare. De asemenea, a fost
prezentat conceptul de buget de mijloace şi buget pe programe.
130
6.1. Bugetul instrument financiar
Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau

naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu
obiectivele de politică economică, socială şi de altă natură ale fiecărei
perioade. Aceste relaţii se manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relaţii
prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia
statului, iar pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse
(figura 6. 1).
BUGETUL DE STAT
Societăţi VENITURILE Servicii publice generale

comerciale STATULUI
DESTINAŢIA Apărare, ordine publică şi

Regii VENITURILOR siguranţă naţională
autonome STATULUI
Cheltuieli social-culturale
Alte categorii
de agenţi
economici Servicii de dezvoltare publică,
locuinţe, mediu şi ape
Instituţii
publice
Acţiuni economice
Populaţie
Alte acţiuni
Transferuri din bugetul de

stat
Străinătate
Împrumuturi acordate
Sursa: Sursa: I. Văcărel (coordonator), Finanţe publice, Ediţia a VI-a, EDP,

Bucureşti, 2007, p.516
Figura 6.1. Mobilizarea şi repartizarea resurselor prin buget
131
Relaţiile de mobilizare a resurselor sunt în principal relaţii de
repartiţie a produsului intern brut în favoarea statului, prin intermediul
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, al prelevărilor din venituri, la care se
adaugă atragerile de disponibilităţi temporar libere din economie prin
intermediul împrumuturilor de stat interne. Insuficienţa resurselor generată
de repartiţia produsului intern brut determină relaţii ale statului cu
străinătatea, concretizate în diverse tipuri de finanţări externe.
La definirea bugetului de stat concură două abordări şi anume: una
juridică şi alta economică.
Sub aspect juridic bugetul reprezintă un act prin care sunt prevazute
şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului.
Sub aspect economic bugetul subliniază corelaţiile macroeconomice
şi în special legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut.
În economia modernă, bugetul nu mai constituie un simplu
document în care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe
o perioada de 12 luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată sfera de cuprindere a
noţiunii de buget a fost extinsă. Pe lângă bugetul de stat în forma sa clasică,
poate fi elaborat şi un alt instrument mai cuprinzător denumit buget al
economiei naţionale (în Franţa) sau buget economic (în Marea Britanie şi
SUA).
Bugetul economiei naţionale este conceput ca un ansamblu de
conturi ale naţiunii, care reflectă pentru anul în curs şi pentru anul următor
previziunile asupra tuturor agenţilor economici din ţara respectivă.
Forma în care se întocmeşte acest instrument cuprinzător diferă de la
o ţară la alta.
În România, nevoile de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de
acoperire a acestor nevoi sunt reflectate în bugetul general consolidat.
Legea privind finanţele publice precizează faptul că gestionarea resurselor
financiare publice se realizează printr-un sistem unitar de bugete care
cuprinde :
• Bugetul de stat
• Bugetul asigurărilor sociale de stat
• Bugetul fondurilor speciale
• Bugetul trezoreriei statului
• Bugetul instituţiilor publice
• Bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau
garantate de stat
• Bugetul fondurilor externe nerambursabile
• Bugetele locale
132
În bugetul de stat, ca principală componentă a sistemului bugetar se
reflectă resursele financiare mobilizate la dispoziţia statului, repartizate în
principal pentru realizarea acţiunilor social-culturale, apărarea ţării,
asigurarea ordinei publice, autoritatea publică, ca şi pentru finanţarea unor
investiţii şi activităţi de interes strategic, asigurarea protecţiei şi refacerea
mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecţie socială a populaţiei,
realizarea programelor naţionale de cercetare şi investiţii publice.
Cheltuielile sunt structurate după destinaţia lor, pentru a reflecta
alocarea fondurilor publice către activităţi sau obiective care definesc
nevoile fiscale şi nefiscale (cu precizarea veniturilor provenind din
impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte), precum şi venituri din capital.
În afara bugetului de stat, şi ca o excepţie de la principiul clasic al
unităţii bugetare, anual sunt aprobate veniturile şi cheltuielile fondurilor
speciale, ce se constituie în afara bugetului de stat, şi care au destinaţii clar
precizate prin legi speciale.
În prezent se constituie doar două fonduri speciale ale căror venituri
şi cheltuieli se înscriu în bugetul Fondului naţional unic al asigurărilor
sociale de sănătate şi respectiv, în bugetul Asigurărilor pentru şomaj.
Rolul bugetului
Rolul bugetului general consolidat este pus în evidenţă de

modalităţile de exercitare a funcţiilor finanţelor publice.
Rolul bugetului este mult mai complex. El este considerat un
intrument prin care se realizează alocarea şi redistribuirea resurselor şi care
prezintă utilitate în procesul reglării activităţii economice şi sociale.
Rolul alocativ Rolul redistributiv Rolul de reglare
Figura 6.2. Rolul bugetului
1) Rolul alocativ al bugetului decurge din însăşi natura statului, care

în mod tradiţional îşi asumă sarcina finanţării serviciilor publice.
2) Rolul redistributiv al bugetului este pus în evidenţă tocmai de
natura lui specifică, respectiv aceea de instrument ce reflectă relaţii de
mobilizare a resurselor de repartizare a acestora pentru finanţarea unor
activităţi şi acţiuni determinate expres. Bugetul este intrumentul prin care se
redistribuie o parte din PIB.
Redistribuirea se realizează atât prin intermediul impozitelor şi
taxelor cât şi al cheltuielilor.
133
3) Rolul de reglare a vieţii economice decurge din importanţa
bugetului de stat ca instrument cu putere de lege prin care se reflectă politica
economică promovată de Guvern.
Prin orientările bugetului se poate acţiona asupra economiei
stimulând sau frânând o anumită activitate.
În scopul asigurării unei gestionări corecte a resurselor financiare

publice se recomandă respectarea unor reguli tehnice cunoscute sub
denumirea de principii bugetare.
Acestea sunt reprezentate, potrivit Legii finanţelor publice, de:
principiile anualităţii, universalităţii, unităţii bugetare, neafectării veniturilor
bugetare, specializării bugetare, echilibrului bugetar, principiul unităţii
monetare şi principiul publicităţii.
Principiile bugetare
Anualităţii
Autorizarea dată prin lege privind efectuarea cheltuielilor şi încasarea veniturilor se
referă la o perioada de 12 luni.
Universalităţii
Veniturile şi cheltuielile sunt înscrise în buget în totalitate, în sume brute;
Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu exceptia
donaţiilor şi sponsorizăriilor care au stabilite destinaţii distincte.
Unităţii bugetare
Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, în vederea utilizării
eficiente şi monitorizării fondurilor publice;
Veniturile din sistemul extrabugetar se introduc în bugetul de stat, urmând regulile şi
principiile acestui buget, cu excepţia veniturilor proprii ale instituţiilor şi a acelora
constituite pentru stimularea personalului.
Neafectării veniturilor bugetare
Veniturile încasate la buget se depersonalizează, astfel încât veniturile în totalitatea lor se
utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor.
Specializării bugetare
Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă
şi pe categorii de cheltuieli, după conţinutul lor economic şi destinaţia acestora, potrivit
clasificaţiei bugetare.
Echilibrului bugetar
Prevede acoperirea integrală în intervalulul anului bugetar, a cheltuielilor din veniturile
134
ordinare.
Unităţii monetare
Toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.
Publicităţii
Transparenţa sistemului bugetar este asigurată prin: dezbaterea publică a proiectelor de
buget, a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu ocazia aprobării acestora;
publicarea în Monitorul Oficial a bugetelor şi a conturilor anuale de execuţie a acestora;
mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicate, prevazute de lege.
Sursa: I.,Văcărel (coordonator), Finanţe publice, Ediţia a VI-a, EDP,
Bucureşti, 2007; T., Mosteanu (coordonator), Buget şi trezorerie publică,
Ediţia a III-a revizuită, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.43.
Figura 6.3. Prezentarea principiilor bugetare
6.3. Bugetul de mijloace şi bugetul pe programe
Statul foloseşte bugetul ca mijloc de asigurare a unei bune

funcţionări a instituţiilor publice şi de realizare a acţiunilor de interes public.
Chiar dacă este vorba de şcoli, spitale şi aşezăminte de asistenţă socială ori
de cultură, de unităţi de poliţie, jandarmerie, de administraţie sau militare ,
de protejare a mediului înconjurător, de promovare a relaţiilor diplomatice
cu alte state ori de onorare a obligaţiilor financiare faţă de străinătate, pentru
a- şi îndeplini atribuţiile ce le-au fost încredinţate , toate acestea au nevoie
de personal în număr şi structură adecvate, de diverse materiale, de spaţii de
lucru, de aparatură si alte dotări tehnice. De aceea, satisfacerea acestora
presupune asigurarea mijloacelor băneşti de la buget pentru salarii,
materiale, servicii, investiţii şi altele.
Documentul cu putere de lege( aprobat de Parlament) pentru
colectarea resurselor financiare necesare şi finanţarea pe seama acestora a
instituţiilor şi acţiunilor publice poartă denumirea de buget de mijloace.
Acest caracter al bugetului a fost dobândit cu secole în urmă , în
perioada când burghezia în dezvoltare lupta pentru dobândirea puterii, iar
pentru limitarea prerogativelor monarhului ca exponent al nobilimii feudale,
a reuşit să impună anumite principii privind întocmirea aprobarea şi
executarea bugetului de stat. Şi în zilele noastre se păstrează acest caracter,
cu toate că în secolul XX, au fost acceptate unele derogări de la respectivele
principii. Ca urmare bugetul a căpătat denumirea de buget de mijloace,
întrucât în procesul de elaborare, dezbatere şi aprobare a proiectului acestuia
Guvernul şi Parlamentul sunt preocupate se asigurarea mijloacelor necesare
bunei funcţionări a instituţiilor publice, îndeplinirii obiectivelor ănscrise în
135
programul de guvernare. Asfel, se urmăreşte cu precădere ca cheltuielile
pentru care se solicită alocaţii de la buget să aibă bază legală, să fie
oportune, să fie corect dimensionate şi să aibă în resursele bugetare ale
statului.
Cu toate că de-a lungul anilor au fost înregistrate ameliorări
incontestabile ale metodelor de lucru folosite la elaborarea bugetului de
mijloace, în ultimele decenii au fost semnalate o serie de carente ale
acestora.
În practica instituţiilor publice se urmăresc cheltuielile antrenate de
funcţionarea acestora sau cele reclamate de realizarea anumitor actiuni, a
unor obiective încrise în programele lor de activitate, dar nu şi efectele
acestora, rezultatele scontate şi cele obţinite. Totodată nu există o
preocupare generală de identificare a solutiilor alternative de luat în
considerare pentru atingerea unui anumit obiectiv şi care să facă posibilă
aprobarea celei mai avantajoase dintre ele. Când rezultatele obtenabile nu
sunt susceptibile de exprimare în bani(profit, valoare adăugată,încasări în
monedă naţionalăşi/sau în valută) nu întodeauna se urmăresc alte criterii
pentru cuantificarea acestora. De altfel, raportul dintre efort şi efect sau
dintre efect şi efort, adică eficienţa şi eficacitatea nu se urmăreşte în mod
sporadic şi nu constituie principalul criteriu folosit la luarea deciziilor.
Dacă obiectivele noi sunt supuse unui anumit control de către
organele de decizie, cele care se repetă de mai mulţi ani sunt acceptate
adesea făraă să se verifice dacă acestea mai sunt sau nu oportune şi eficace.
Pe baza analizei critice a propriei lor experienţe, întro serie de
ţări(SUA, Franţa,Olanda, Norvegia, Israel) au fost elaborate şi aplicate noi
reglementări bugetare bazate pe performanţe sau pe programe.
Diferenţieri între cele două tipuri de bugete
În timpul executării unui buget de mijloace, ordonatorii de credite

sunt preocupaţi să utilizeze în totalitate creditele bugetare ce le-au fost
aprobate, deoarece sumele necheltuite până la finele exerciţiului financiar nu
se reportează în exerciţiul următor, ci se anulează.
În cazul unui buget pe programe, preocuparea ordonatorilor
principali participanţi la realizarea unui anumit program urmează să se
deplaseze de la cheltuirea cu orice preţ a banilor prevazuţi în buget la
monitorizarea mersului realizării programului, la încadrarea în termenele
stabilite şi în indicatorii de eficienţă (eficacitate) aprobaţi. În caz contrar
există riscul ca cei vinovaţi de eşecul programului, său de nerealizarea la
termen a unor indicatori cantitativi sau calitativi, să suporte rigorile legii.
Abandonarea unui program sau întreruperea temporară a executării acestuia
136
generează pierderi nerecuperabile, imobilizări de resurse materiale şi
băneşti, precum şi alte prejudicii pentru societate.
În acest context, se naşte în mod firesc întreabarea: dacă bugetul pe
programe prezintă avantaje incontestabile în comparaţie cu bugetul de
mijloace, de ce aplicarea acestuia nu s-a generalizat, iar metodele folosite
pentru raţionalizarea opţiunilor bugetare au fost supuse unor repetate
ajustări şi reconsiderări în ţările în care s-au înregistrat cele mai mari
realizări? Aceasta, pentru că trecea de la un tip de buget la altul se loveşte de
o serie de obstacole greu de surmontat. Este vorba despre renunţarea la
unele principii bugetare, acceptate de multă vreme ca indispensabile pentru
promovarea disciplinei în gestionarea banului public.6
Se dau următoarele date referitoare la echilibru bugetar al unui stat:
Indicatori U.M.
Sume
Veniturile bugetului de Mld.euro
stat 370
Cheltuielile bugetului de Mld.euro 392
stat
Veniturile fondurilor Mld.euro 180
securităţii sociale
Cheltuielile fondurilor Mld.euro 210
securităţii sociale
Veniturile fondului Mld.euro 9
special extrabugetar
Cheltuielile fondului Mld.euro 18
special extrabugetar
Veniturile bugetelor Mld.euro 114
locale
Cheltuielile bugetelor Mld.euro 134
locale
PIB Mld.euro 1320
Să se determine:
1. Ponderea fiecarui sold în cheltuielile fiecărui buget;
2. Soldul ansamblului bugetelor;
3. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în PIB.
6
I. Văcărel, Bugetul pe programe multianual, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 26.
137
Rezolvare:
1. Calculăm fiecare sold şi anume:
a1) Soldul bugetului de stat = Veniturile bugetului de stat - Cheltuielile

bugetului de stat = 370 – 392= - 22 mld. euro
a2) P% = Soldul bugetului de stat/ Cheltuielile bugetului de stat * 100= 22/

392*100 = 5,61%
Obs: dacă soldul bugetului de stat este deficit, acesta se trece cu semnul + ,
întrucât în cadrul ponderii exprimă tot o cheltuială.
b1) Soldul fondurilor securităţii sociale = Veniturile fondurilor securităţii

sociale - Cheltuielile fondurilor securităţii sociale = 180 – 210 = - 30 mld.
euro
b2) P% = Soldul fondurilor securităţii sociale/ Cheltuielile fondurilor

securităţii sociale =30/210 *100 = 14,28%
c1) Soldul fondului special extrabugetar = Veniturile fondului special

extrabugetar -
Cheltuielile fondului special extrabugetar = 9 – 18 = -9 mld.euro
c2) P% = Soldul fondului special extrabugetar / Cheltuielile fondului

special extrabugetar * 100 = -9 /18*100 = 50%
d1) Soldul bugetelor locale = Veniturile bugetelor locale - Cheltuielile

bugetelor locale = 114 – 134 = -20 mld.euro
d2) P% = Soldul bugetelor locale/ Cheltuielile bugetelor locale *100 = -

20/134*100 = 14,92%
2. Calculăm soldul ansamblului bugetelor = Soldul buget de stat +

Soldul fondurilor securiţăţii sociale + Soldul fondului special extrabugetar +
Soldul bugetelor locale = ( -22) + (-30) + (-9) + ( -20) = -81 mld. euro
3. Calculăm ponderea soldului ansamblului bugetelor în PIB:

P% = Soldul ansamblului bugetelor/ PIB *100 = 81/ 1320*100 =
6,13%
138
6.5. Aplicaţie de rezolvat
Se dau următoarele date referitoare la echilibru bugetar al unui stat:
Indicatori U.M. Sume

Veniturile bugetului de Mld. 130
stat euro
Cheltuielile bugetului Mld. 260
de stat euro
Veniturile fondurilor Mld. 110
securiţăţii sociale euro
Cheltuielile fondurilor Mld. 210
securiţăţii sociale euro
Veniturile fondului Mld. 6
special extrabugetar euro
Cheltuielile fondului Mld. 12
special extrabugetar euro
Veniturile bugetelor Mld. 87
locale euro
Cheltuielile bugetelor Mld. 105
locale euro
PIB Mld. 1080
euro
Să se determine:
1. Ponderea fiecarui sold în cheltuielile fiecărui buget;
2. Soldul ansamblului bugetelor;
3. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în PIB.
1. Definiţi noţiunea de buget de stat.

2. Definiţi în ce constă rolul redistributiv al bugetului.
3. Enumeraţi care sunt principiile bugetare.
4. Prezentaţi în ce constă principiul specializării bugetare.
5. În ce constă preocuparea ordonatorilor, principali participanţi la
realizarea unui anumit program în cazul bugetului pe programe?
139
Întrebarea 1
Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau

naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu
obiectivele de politică economică, socială şi de altă natură ale fiecărei
perioade.
Întrebarea 2
Rolul redistributiv al bugetului este pus în evidenţă tocmai de natura

lui specifică, respectiv aceea de instrument ce reflectă relaţii de mobilizare a
resurselor de repartizare a acestora pentru finanţarea unor activităţi şi acţiuni
determinate expres.
Întrebarea 3
Principiile bugetare sunt: anualităţii, universalităţii, unităţii

bugetare, neafectării veniturilor bugetare, specializării bugetare, echilibrului
bugetar, principiul unităţii monetare şi principiul publicităţii.
Întrebarea 4
Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe

surse de provenienţă şi pe categorii de cheltuieli, după conţinutul lor
economic şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.
Întrebarea 5
În cazul unui buget pe programe, preocuparea ordonatorilor

principali participanţi la realizarea unui anumit program urmează să se
deplaseze de la cheltuirea cu orice preţ a banilor prevazuţi în buget la
monitorizarea mersului realizării programului, la încadrarea în termenele
stabilite şi în indicatorii de eficienţă (eficacitate) aprobaţi. În caz contrar
există riscul ca cei vinovaţi de eşecul programului, său de nerealizarea la
termen a unor indicatori cantitativi sau calitativi, să suporte rigorile legii.
Abandonarea unui program sau întreruperea temporară a executării acestuia
140
generează pierderi nerecuperabile, imobilizări de resurse materiale şi
băneşti, precum şi alte prejudicii pentru societate.
1. Definiţi noţiunea de buget sub aspect juridic şi economic.

2. În ce constă rolul alocativ al bugetului.
3. Definiţi în ce constă principiul universalităţii bugetare.
4. Definiţi în ce constă principiul unităţii bugetare.
5. Prezentaţi în ce constau diferenţierile între cele două tipuri de bugete (
de mijloace şi de programe).
 Buget de stat  Bugetul asigurărilor sociale de stat

 Buget economic  Bugetele locale
 Bugetul general consolidat de  Buget de mijloace
stat  Buget pe programme
 Sistem bugetar  Principii bugetare

Bucureşti, 2005
***
Legea finanţelor publice, nr. 500/2002, publicată în M.O., nr.57, din
13.08.2002, cu modificările şi completările ulterioare
141
BUGETUL UNIUNII EUROPENE

Cuprins:
7.1. Resursele bugetului Uniunii Europene

7.2. Cheltuielile bugetului Uniunii Europene

necesare pentru:
• identificarea aspectelor legate de bugetul Uniunii Europene;
• identificarea tipurilor de resurse şi cheltuieli finanţate prin
buget;
• cunoaşterea principiilor bugetului Uniunii Europene.
7.1. RESURSELE BUGETULUI UNIUNII EUROPENE
Resursele Bugetului Uniunii Europene la modul general cuprind

resursele proprii (tradiţionale) şi alte tipuri de resurse.
Se disting în cadrul resurselor proprii tradiţionale următoarele:
A. Resursele proprii tradiţionale:
- taxe, prime, sume adiţionale sau compensatorii, sume sau factori
adiţionali, taxe din Tariful Vamal şi alte taxe stabilite sau care urmează a fi
stabilite de către instituţiile Uniunii în legătură cu comerţul cu ţările terţe.
Sumele sunt încasate de către administraţiile naţionale şi vărsate
direct la bugetul UE, după reţinerea unei cote de 25% corespunzătoare
cheltuielilor cu colectarea veniturilor bugetare.
B. Alte resurse proprii
1. resursa TVA;
2. resursă bazată pe V.N.B. (resursă complementară) reprezintă aproape
25% din totalul resurselor proprii;
142
C. Alte resurse
În această categorie se cuprind diverse taxe, contribuţii ale diverselor
ţări în cadrul programelor comunitare, amenzi, dobânzi penalizatoare etc.
7.2. CHELTUIELILE BUGETULUI UNIUNII EUROPENE
Au fost clasificate în funcţie de momentul în care alocaţia bugetară

este scadenţă.
În cazul programelor multianuale, cheltuielile sunt clasificate astfel:
1) alocaţii de plată - reprezintă articolele de cheltuieli angajate pentru un an
şi care vor fi efectuate în acel an.
2) alocaţii obligatorii - sunt articole de cheltuieli angajate în anul ”n”, dar
care vor fi efectuate începând cu „n” şi terminând cu „n+t”, unde ”t”
reprezintă durata proiectului finanţat.
3) alocaţii nediferentiate - reprezintă articole de cheltuieli pentru care nu
există diferenţierea dintre alocaţii de plată şi alocaţii obligatorii.
Există şi un alt tip de clasificare care împarte cheltuielile în:
1) cheltuieli obligatorii
Sunt cheltuielile care au fost prevăzute în tratatele institutive, în
legislaţia derivată, în convenţii internaţionale şi în tratate sau contracte cu
terţe părţi.
Contractul aparţine Consiliului.
2) cheltuieli neobligatorii - reprezintă cheltuieli care nu au fost prevăzute în
tratate, convenţii internaţionale
Controlul acestora îl deţine Parlamentul.
7.3. PRINCIPII BUGETARE
Elaborarea bugetului UE presupune respectarea unor principii bugetare

în vederea elaborării şi executării bugetului fără să apară discrepanţe, în
special în execuţia bugetară.
Conform Regulamentului Comisiei principiile bugetare sunt:
• Principiul unităţii şi exactităţii bugetare
Potrivit acestui principiu, bugetul UE este un instrument care prevede şi
autorizează pentru fiecare exerciţiu bugetar veniturile şi cheltuielile
considerate necesare pentru Comunitatea Europeană şi pentru Comunitatea
Europeană
• Principiul anualităţii
Potrivit acestui principiu, veniturile se încasează iar cheltuielile se
efectuează pe durata unui exerciţiu financiar care începe la 1 ianuarie şi se
încheie la 31 decembrie.
143
• Principiul echilibrului
Conform acestui principiu, veniturile şi creditele de plată din buget
trebuie să se afle în echilibru. Potrivit Regulamentului Comisiei,
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, precum şi organismele create
de Comunităţi nu pot face împrumuturi.
• Principiul unităţii de cont
Potrivit acestui principiu, bugetul se întocmneşte şi se execută în euro, şi
conturile se prezintă în euro.
• Principiul universalităţii
Conform acestui principiu, veniturile şi cheltuielile se înregistrează
integral fară a exista o regularizare între ele. Însă se pot face regularizari cu
privire la diferenţele de curs de schimb apărute în execuţia bugetară. În
soldul final al exerciţiului înregistrându-se rezultatul final: profit sau
pierdere
• Principiul specificităţii
Potrivit acestui principiu, creditele se alocă integral unor destinaţii
specifice pe titluri şi capitole. La rândul lor capitolele sunt subâmpărţite pe
articole şi rubrici.
• Principiul bunei gestiuni financiare
Conform acestui principiu, creditele bugetare se utilizează în
conformitate cu principiile economiei, eficienţei şi eficacităţii.
• Principiul transparenţei
Potrivit acestui principiu, bugetul se întocmneşte şi se execută, şi
conturile se prezintă în conformitate cu principiul transparenţei.
1. Ce cuprind resursele proprii tradiţionale?

2. Definiţi în ce constau alocaţiile de plată şi nediferenţiate.
3. Enumeraţi principiile bugetare ale bugetului UE.
Întrebarea 1
Resursele proprii tradiţionale:

- taxe, prime, sume adiţionale sau compensatorii, sume sau factori
adiţionali, taxe din Tariful Vamal şi alte taxe stabilite sau care urmează a fi
stabilite de către instituţiile Uniunii în legătură cu comerţul cu ţările terţe.
144
Întrebarea 2
a) alocaţii de plată - reprezintă articolele de cheltuieli angajate pentru

un an şi care vor fi efectuate în acel an.
b) alocaţii obligatorii - sunt articole de cheltuieli angajate în anul ”n”,
dar care vor fi efectuate începând cu „n” şi terminând cu „n+t”, unde
”t” reprezintă durata proiectului finanţat
Întrebarea 3
Principiul unităţii şi exactităţii bugetare

Principiul anualităţii
Principiul echilibrului
Principiul unităţii de cont
Principiul universalităţii
Principiul specificităţii
Principiul bunei gestiuni financiare
Principiul transparenţei
1. Definiţi în ce constau alocaţiile obligatorii.

2. Definiţi în ce constau cheltuielile obligatorii şi cheltuielile
neobligatorii.
3. Definiţi în ce constă principiul unităţii de cont şi al bunei gestiuni
financiare
• bugetul Uniunii Europene

• resursele bugetului european
• cheltuielile bugetului Uniunii Europene
• principii bugetare

Bucureşti, 2005
145
146
147

Finante Publice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finante Publice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RODICA GHERGHINA

MIRELA ANCA POSTOLE

NOTE DE CURS ŞI APLICAŢII

1. FINANŢELE: NOŢIUNI GENERALE

1.1. Conţinutul economic şi funcţiile finanţelor publice

2.1. Conţinutul cheltuielilor publice

3. CHELTUIELI PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL-

3.1. Caracterizare generală

4. Sistemul resurselor financiare publice

5. Împrumuturile de stat şi datoria publică

7. Bugetul Uniunii Europene

FINANŢELE: NOŢIUNI GENERALE

1.1. Conţinutul economic şi funcţiile finanţelor publice

Obiective ale unităţii de învăţare 1:

După studiul unităţii de învăţare 1 studenţii vor avea cunoştinţele

1.1. CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR

Finanţele reprezintă relaţii economice, exprimate valoric, apărute în

STAT Instituţii publice

Totodată, relaţiile financiare (finanţele) reprezintă o parte a relaţiilor

Figura 1.1. Raportul dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

PROPRIU-ZISE DE CREDIT DE ASIGURĂRI

exprimă un transfer exprimă un transfer exprimă un transfer

Figura 1.2. Clasificarea finanţelor

Funcţiile finanţelor publice

FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

constituirea fondurilor de distribuirea, (utilizarea,

Figura 1.3. Funcţiile finanţelor publice

Funcţia de repartiţie se manifestă în două etape distincte:

În cadrul celei de-a doua etape a funcţiei de repartiţie se distribuie

Fazele premergătoare distribuirii sunt:

Destinaţiile resurselor financiare publice sunt cele prevăzute

Resursele sunt împărţite pe beneficiari, obiective şi acţiuni pentru

1.2. MECANISMUL FINANCIAR

Mecanismul finanţelor publice sau, pe scurt, mecanismul financiar

Sistemul Pârghiile Planificarea Cadrul Cadrul

Figura 1.4. Componentele mecanismului financiar

Cu ajutorul mecanismului financiar se exercită şi un control riguros

Sistemul financiar reprezintă o componentă de bază a mecanismului

 cuprinde relaţii financiare reflectate în:  relaţii de credit bancar

Figura 1.5. Sistemul financiar

În sistemul financiar public există relaţii financiare legate în mare

1.3. POLITICA FINANCIARĂ

Politica financiară reprezintă activitatea desfăşurată de autorităţile

Aşadar, finanţele publice sunt utilizate în scopul realizării unei

DOMENIILE DE MANIFESTARE A POLITICII

DOMENIUL DOMENIUL DOMENIUL DOMENIUL

Figura 1.6. Domeniile de manifestare a politicii financiare a statului

Obiectivele politicii financiare în domeniile vizate de politica bugetară

Obiectivele politicii financiare în domeniul cheltuielilor publice sunt:

Obiectivele politicii financiare în domeniul resurselor publice sunt:

DOMENIUL CHELTUIELILOR DOMENIUL VENITURILOR

Figura 1.7. Politica financiară

Aceste domenii sunt strâns legate între ele, se întrepătrund şi se

1.4. Teste de autoevaluare

1. Definiţi notiunea de finanţe publice.

1.5. Răspunsuri la testele de autoevaluate

Finanţele publice reprezintă acea categorie a relaţiilor financiare

Nevoi intermediare (cvasipublice, semipublice):

Bunurile sau serviciile publice (sociale) se caracterizează prin:

Mecanismul financiar cuprinde:

Politica financiară reprezintă activitatea desfăşurată de autorităţile

1. Definţi în ce constă funcţia de repartiţie a finanţelor publice.

1.7. Cuvinte şi relaţii cheie