Introducere

Obiectivele disciplinei în termeni de rezultate ale învățării

Disciplina Finanţe urmăreşte prezentarea celor mai semnificative aspecte
din domeniul teoriei şi al practicii financiare, în scopul facilitării înţelegerii
complexităţii lumii financiare şi a tipurilor de probleme financiare.
Obiectivele specifice ale disciplinei sunt:
1. Cunoașterea și înțelegerea diferitelor concepte și teorii din domeniul
finanțelor
2. Operarea cu conceptele fundamentale ale disciplinei
3. Explicarea și interpretarea diferitelor concepte și teorii din domeniul
finanțelor
4. Dtabilirea relațiilor pe care această știință le are cu alte științe

Conținutul și structura cursului pe unități/module de învățare și

instrumentele suport
Unitatea de învățare 1: Conceptul de finanţe
Unitatea de învățare 2: Cheltuielile publice
Unitatea de învățare 3: Resursele financiare publice
Unitatea de învățare 4: Bugetul public naţional
Unitatea de învățare 5: Creditul
Unitatea de învățare 6: Datoria publică. Datoria externă
Unitatea de învățare 7: Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă
Unitatea de învățare 8: Sistemul naţional de asigurări şi asistenţă socială
Unitatea de învățare 9: Politica financiară şi politica monetară
Unitatea de învățare 10: Finanţarea firmei
Instrumente suport: calculator, videoproiector

Metodele și instrumentele de evaluare

 Evaluarea cunoștințelor pe parcurs prin o lucrare de verificare
 Testarea la examen prin evaluarea corectitudinii rezolvării testului cu 15
întrebări gen grilă și a celor 2 aplicații practice și a calității și coerenței tratării
celor 5 subiecte de teorie.

Numărul și formatul lucrărilor de verificare/evaluărilor pe parcurs

 O lucrare de verificare a cunoștințelor în format scris

Facilitățile pentru persoanele cu dizabilități

 Evaluare prin chestionare orală sub formă de dialog

9
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I

CONCEPTUL DE FINANŢE

Cuprins:
1.1. Relaţiile financiare
1.2. Finanţele publice şi finanţele private
1.3. Concepţii referitoare la rolul statului în economie

Obiective:
Unitatea de învățare îşi propune prezentarea categoriilor de relaţii financiare
derulate în scopul satisfacerii nevoilor de interes public şi privat, a principalelor
asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private şi a unor abordări
doctrinare referitoare la intervenţia statului prin intermediul instrumentelor
financiare.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată
1. Pîrvu, Daniela, Finanţe publice, Editura Universității din Pitești, Pitești, 2016
2. Ungureanu, Mihai Aristotel, Ungureanu, Dragos, Nedelescu, Dumitru, Finanțe,
Editura Universitară, 2018
3. Rogojanu, Angela, Mari școli de gândire economică. Tradiția recuperată,
Editura ASE, București, 2016

10
 Prezentarea temei

1.1. Relaţiile financiare

Odată cu intensificarea relaţiilor de schimb şi diversificarea factorilor de

producţie, repartiţia unei părţi importante din produsul creat prin munca oamenilor
a început să se realizeze prin intermediul banilor, astfel încât relaţiile economice
care exprimau transferuri de valoare şi schimbări ale formelor valorii au îmbrăcat
forma bănească.

Relaţiile economice, exprimate valoric, care apar în procesul

repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut, în legătură cu
satisfacerea unor nevoi publice sau private poartă denumirea de relaţii
financiare.

Nu toate relaţiile băneşti care apar în procesul repartiţiei şi circulaţiei PIB

sunt, în acelaşi timp, relaţii financiare. Sfera finanţelor este mai îngustă decât cea a
relaţiilor băneşti.

Relațiile Relațiile cuprind relațiile

bănești financiare care reflectă atât un transfer
cuprind numai cât și o schimbare a formei valorii
relaţiile băneşti care
exprimă un transfer de valoare

Apariţia relaţiilor financiare este determinată de transferul în formă bănească

de valoare de la persoane fizice şi juridice la fondurile ce se constituie în economie
sau de la aceste fonduri la dispoziţia persoanelor fizice sau juridice beneficiare.

Persoane fizice transferuri de valoare Fonduri

și juridice

Având în vedere principalele trăsături, relaţiile financiare se diferenţiază

în:
 relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti, fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil, denumite relaţii financiare clasice.
Unde se reflectă?
 bugetul de stat
 bugetul asigurărilor sociale de stat
 bugetele locale
 anumite fonduri speciale constituite în cadrul sau în afara bugetului

11
 relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o anumită perioadă de
timp determinată, pentru care se percepe dobândă, denumite relaţii de credit;
 relaţii care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse
băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui
fenomen aleatoriu. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării
fondurilor de asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
 relaţii care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la
dispoziţia întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a
dezvoltării acestora pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a
vânzării de acţiuni, a emiterii de obligaţiuni ş.a., denumite.

relaţii financiare clasice Finanțele în sens

restrâns

relaţii de credit asigurări de bunuri, finanţele

persoane şi răspundere întreprinderii
civilă

Finanțele în sens larg

Teste de autoevaluare

1. Relaţiile financiare:
a) sunt relaţii băneşti care exprimă o schimbare a formei valorii;
b) sunt relaţii materiale care exprimă un transfer de valoare;
c) sunt întotdeauna relaţii băneşti;
d) nu sunt întotdeauna relaţii băneşti.

2. Finanţele în sens restrâns cuprind:

a) relaţiile financiare clasice, relaţiile de credit şi relaţiile de asigurări;
b) relaţiile de credit şi relaţiile de asigurări;
c) numai relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu
titlu nerambursabil;
d) numai relaţiile care exprimă un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse
băneşti fără o contraprestaţie directă şi imediată.

4. Relaţiile financiare clasice exprimă:

a) un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil;
b) un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată;
c) un transfer de resurse băneşti reflectate numai în fondurile publice
extrabugetare;
d) un transfer de resurse băneşti reflectate numai în bugetul de stat.

12
5. Relaţiile care exprimă un transfer facultativ de resurse băneşti în schimbul unei
contraprestaţii sunt:
a) impozitele directe;
b) impozitele indirecte;
c) asigurările de răspundere civilă;
d) relaţiile de credit.

1.2. Finanţele publice şi finanţele private

Expresia finanţe publice este asociată cu: statul, ca instituţie publică, unităţile
administrative-teritoriale şi alte instituţii de drept public, în legătură cu resursele,
cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora.
Finanţele publice exprimă relaţii sociale, de natură economică, exprimate
în formă bănească, ce apar în procesul repartiţiei PIB în legătură cu
satisfacerea nevoilor colective ale societăţii.

Expresia finanţe private este asociată cu: întreprinderile economice private,

băncile private, societăţile de asigurări private, în legătură cu resursele şi
cheltuielile lor, împrumuturile primite sau acordate, creanţele de încasat şi
obligaţiile de plată, asigurările şi reasigurările de bunuri, persoane şi răspundere
civilă etc.

Finanţele private apar în procesul constituirii şi gestiunii resurselor

necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului de activitate. În
acest sens, obiectul finanţelor private poate fi reprezentat de: constituirea
capitalului social, contractarea de credite sau emisiunea de acţiuni şi
obligaţiuni pentru completarea resurselor financiare necesare derulării
activităţilor proprii, plasarea eventualelor disponibilităţi ş.a.

Între finanţele publice şi finanţele private există unele asemănări, dar şi

deosebiri, astfel:
a) Atât finanţele publice cât şi cele private, se confruntă cu problema
asigurării resurselor (echilibrul financiar). Statul îşi procură resursele de la
persoane fizice şi juridice, în principal prin măsuri de constrângere, măsuri luate
de autorităţi, şi mai puţin pe baze contractuale. Întreprinderile private îşi procură
resursele financiare de care au nevoie pentru desfăşurarea activităţii lor, în
completarea resurselor proprii, de pe piaţă, pe baze contractuale, în condiţii
rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital de împrumut.
b) Statul poate lua anumite măsuri în legătură cu moneda naţională în care
se constituie fondurile publice şi în care se fac toate operaţiile de încasări şi plăţi,
în timp ce întreprinderile private nu pot influenţa în mod legal moneda statului.

13
 c) Finanţele publice sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale
ale societăţii. Finanţele private sunt puse în slujba realizării de profit de către
proprietarii bunurilor cu care se produc veniturile.
d) Gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public. Gestiunea
finanţelor private urmează regulile dreptului comercial, care este ramură a
dreptului privat.

Teste de autoevaluare

1. Finanţele publice reprezintă:

a) relaţii care exprimă repartizarea unei părţi din venitul personal, între diferite
categorii sociale;
b) relaţii financiare care i-au naştere între categoriile sociale favorizate;
c) relaţii sociale de natură economică ce i-au naştere în procesul procurării şi
repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi
sarcinilor sale;
d) relaţii materiale care exprimă repartizarea unei părţi din veniturile societăţii.

2. Rolul finanţelor publice constă în:

A. crearea de utilităţi publice;
B. corectarea parţială a inechităţilor flagrante existente între cei avuţi şi cei neavuţi;
C. utilizarea instrumentelor financiare în scopul influenţării proceselor economice,
al corectării ciclului economic şi al înlăturării dezechilibrelor economice;
D. redistribuirea unei părţi din venitul naţional în rândul populaţiei şi
întreprinzătorilor.
Care dintre următoarele variante este corectă:
a) A+C c) B +D
b) A+C+D d) A+B+C+D

1.3. Concepţii referitoare la rolul statului în economie

A. Concepţii specifice liberalismului economic

Când a apărut?
 în Marea Britanie în secolul al XVIII-lea; principalul teoretician a fost
Adam Smith.

Ideea principală:
 individul își caută întotdeauna propriul beneficiu. Acest proces ar motiva
procesul productiv al întregii societăți, care ar trebui să conducă la bogăție și
progres. Astfel, se argumeantează necesitatea evitării oricărei intervenţii din partea
autorităţilor publice care ar fi putut perturba iniţiativa privată, libera concurenţă şi
14
acţiunea legilor obiective ale pieţei. Atribuţiile autorităţilor publice trebuiau
limitate la asigurarea apărării ţării, menţinerea ordinii publice, înfăptuirea justiţiei
şi realizarea unor lucrări şi acţiuni de interes public, atunci când acestea nu
prezentau interes pentru iniţiativa privată.

Implicații în domeniul finanțelor publice:

 sarcina finanţelor publice consta în asigurarea resurselor necesare
întreţinerii şi funcţionării instituţiilor publice. Cheltuielile publice trebuiau reduse
la minim în condiţiile păstrării echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare;
 statul trebuie să furnizeze bunurile publice finanţându-le prin intermediul
impozitelor, în condiţiile în care această acţiune nu constituia o piedică pentru
schimburile economice. Astfel, sistemul de impozite trebuia să servească exclusiv pentru
procurarea resurselor necesare acoperirii cheltuielilor publice.
 se recomanda respectarea strictă a principiului echilibrului bugetar, neacceptând
utilizarea împrumutului public care era considerat o sursă de inflaţie (în cazul în care
datoria statului era stinsă prin emisiune monetară) sau un impozit amânat care afecta
potenţialul de dezvoltare economică în viitor. Deci, politica financiară a statului trebuia să
fie neutră, toate cheltuielile statului fiind acoperite din veniturile fiscale.

B. Concepţii specifice dirijismului

Când a apărut?
 după marea criză economică mondială dintre 1929-1933 în contextul
repetării şi adâncirii unor dezechilibre economice sub forma crizelor de
supraproducţie, accentuării inegalităţilor în repartiţia venitului naţional, adâncirii
contradicţiilor între metropole şi colonii, luptei acerbă de concurenţă pe piaţa
mondială, probleme pentru care liberalismul economic clasic nu avea soluţii
convingătoare. Fundamentarea doctrinară a dirijismului a fost realizată de J.M.
Keynes.

Ideea principală:
 evitarea și corectarea eșecurilor pieței prin intervenția statului și controlul
activităților economice de către acesta.

Implicații în domeniul finanțelor publice:

 sectorul public s-a dezvoltat considerabil cuprinzând pe lângă serviciile
publice tradiţionale (poştă, telecomunicaţii, căi ferate, ş.a.) şi o serie de
întreprinderi de stat producătoare de mărfuri din diverse domenii (extracţie de
cărbune şi minereuri, întreprinderi siderurgice, constructoare de automobile,
avioane, şantiere navale, centrale termonucleare, bănci, societăţi de asigurare etc).
 prin intermediul finanţelor publice şi al măsurilor de natură monetară, în
ţările cu economie de piaţă, statul a reuşit să intervină asupra nivelului activităţii
15
 economice (prin împrumuturi, subvenţii, facilităţi fiscale, investiţii publice) şi a
încercat să lupte împotriva unor inegalităţi sociale prin redistribuirea veniturilor.
 având la bază creşterea economică înregistrată în această perioadă, statul
capitalist a început să fie preocupat mai mult de asigurarea bunăstării întregii
comunităţi. Astfel, în perioada postbelică se conturează un nou tip de stat denumit
„Welfare State” sau „Statul providenţă sau al bunăstării” care presupune intervenţia
autorităţilor publice asupra forţelor pieţei pentru a-i proteja pe cetăţeni de
evenimentele neprevăzute şi pentru a le asigura un nivel de trai cât mai ridicat.
Doctrina politică şi economică „welfare state” a oferit metode, măsuri şi tehnici
prin care autorităţile publice acţionează în vederea satisfacerii necesităţilor
colective legate de protecţia, siguranţa şi bunăstarea indivizilor. În principal sunt
vizate următoarele:
- garantarea unui venit minim;
- diminuarea ariei de nesiguranţă a indivizilor în situaţii determinate de
boală, bătrâneţe, şomaj etc;
- asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor standarde de viaţă mai
ridicate.

C. Concepţii specifice neoliberalismului economic

Când a apărut?
 în anii 1970, pe fondul crizei mondiale a energiei, în contextul reducerii
creșterii economice, scăderea nivelului investiţional prin demotivare fiscală,
orientarea politicilor macro-economice exclusiv spre creşterea industrială şi
ignorarea sectorului terţiar, supraîncărcarea organigramelor în instituţii şi
întreprinderi publice şi dificultăţile de desfacere pe piaţa mondială.

Ideea principală:
 necesitatea unei intervenţii limitată a autorităţilor publice în viaţa
economică, pentru evitarea efectelor negative ale amestecului excesiv al statului în
economie și preferința pentru o piață globală liberă.

Implicații în domeniul finanțelor publice:

 diminuarea veniturilor publice datorită privatizării companiilor de stat;
 opoziție față de măsurile fiscale discreţionare ale statului;
 rolul statului trebuia să se mărginească la crearea cadrului legal pentru
asigurarea desfăşurării activităţii economice într-un mediu concurenţial şi la
furnizarea acelor bunuri şi servicii necesare societăţii, dar de care agenţii
economici privaţi nu sunt interesaţi întrucât nu obţin profit corespunzător;
 utilizarea pârghiilor fiscale pentru stimularea formării capitalului, a
economisirii și a creşterii ofertei pentru forţa de muncă prin reducerea ratelor de
impozitare a venitului personal și pentru încurajarea progresului tehnologic;
16
 cheltuirea în condiţii de eficienţă maximă a resurselor financiare publice.

Teste de autoevaluare

1. Potrivit concepţiilor neoliberale, când economia reclamă acţiunea unei politici

financiare expansioniste:
a) se impune reducerea cheltuielilor publice pentru diminuarea cererii agregate;
b) este necesară reducerea impozitelor pentru creşterea cererii agregate;
c) se vor lua măsuri de reducere a importurilor;
d) se va stabili nivelul optim al echilibrului financiar.

2. Reprezentanţii liberalismului economic au susţinut:

a) necesitatea evitării oricărei intervenţii din partea autorităţilor publice care ar fi
putut perturba iniţiativa privată;
b) extinderea funcţiilor economice ale statului;
c) implicarea statului în reducerea inegalităţii sociale prin redistribuirea veniturilor;
d) intervenţia autorităţilor publice asupra forţelor pieţei pentru a-i proteja pe
cetăţeni de evenimentele neprevăzute.

3. Ca instrument de intervenţie a statului în economie, creditul public contribuie la:

a) diminuarea producţiei materiale;
b) accentuarea dezechilibrului economic;
c) corectarea ciclului economic;
d) majorarea părţii din venitul naţional destinată formării brute de capital ori
consumului individual.

4. Economistul J.M. Keynes este un reprezentant al următorului curent de gândire

economică:
a) liberalismul clasic;
b) marginalism;
c) neoliberalism;
d) dirijism.

Rezumat
Finanţele sunt strâns legate de bani, iar apariţia şi dezvoltarea lor constituie
un proces istoric îndelungat. Știința finanțelor are 2 ramuri importante: finanțele
private și finanțele publice. Finanțele private au ca obiect de studiu gestionarea finanțelor
la nivel individual, urmărind îndeplinirea unor obiective financiare personale. Finanțele
publice studiază modalitatea de mobilizare, repartizare și utilizare a banilor publici de către
stat și impactul diferitelor activități întreprinse de acesta, în economie și societate.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II
17
 CHELTUIELILE PUBLICE

Cuprins:
2.1. Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice
2.2. Eficienţa şi eficacitatea cheltuielilor publice
2.3. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice
2.4. Principalele categorii de cheltuieli publice
2.4.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ
2.4.2. Cheltuielile publice pentru sănătate
2.4.3. Cheltuielile pentru asigurări şi asistenţă socială
2.4.4. Cheltuielile publice pentru servicii publice generale, apărare naţională şi
ordine publică
2.4.5. Cheltuielile publice pentru domeniul economic

Obiective:
Unitatea de învățare îşi propune prezentarea conţinutului economic al cheltuielilor
publice şi descrierea principalelor categorii de cheltuieli publice, în România şi alte
ţări, pe baza indicatorilor privind nivelul, structura şi dinamica acestora.

Timpul alocat temei: 4 ore

Bibliografie recomandată
1. Pîrvu, Daniela, Finanţe publice, Editura Universității din Pitești, Pitești,
2016
2. Văcărel, I. şi colab., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2007
3. Legea finanțelor publice nr. 500 din 2002

Prezentarea temei
18
 2.1. Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice

Cheltuielile publice reprezintă relaţiile economico-sociale sub formă

bănească efectuate de stat şi de care beneficiază persoane fizice sau
juridice, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale
statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice are la bază

următoarele principii:
1. efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea
expresă şi aprobarea acestora de către Parlament sau de consiliile locale, conform
legii;
2. sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-au
stabilit nu sunt rambursabile;
3. efectuarea acestor cheltuieli este determinată de îndeplinirea condiţiilor
legale şi nu numai de existenţa resurselor băneşti;
4. finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a
instituţiilor sau activităţilor cu caracter bugetar: din bugetul de stat, din bugetele
locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat sau din bugetele fondurilor
speciale;
5. exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea
vizei cu ocazia operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a
resurselor financiare publice.
Criterii de clasificare a cheltuielilor publice:
Potrivit clasificaţiei bugetare (gruparea cheltuielilor bugetare într-o ordine
obligatorie şi după criterii unitare), cheltuielile sunt structurate pe părţi, capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz. Cheltuielile prevăzute în
capitole şi articole au destinaţia precisă şi limitată.
Clasificaţia economică (gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor
economic) împarte cheltuielile publice în:
 cheltuieli curente (de personal şi materiale), destinate achitării
obligaţiilor salariale faţă de angajaţi şi achiziţionării unor bunuri şi
servicii destinate asigurării funcţionării instituţiilor publice;
 cheltuieli de transfer, care se concretizează prin punerea unor sume
de bani de la buget la dispoziţia unor persoanele fizice (pensionari,
şomeri, elevi ş.a.) şi juridice (întreprinderi publice şi private). Ele
pot avea caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici)
sau social (burse, pensii, ajutoare ş.a.); Cheltuielile curente şi cele
de transfer deţin ponderea cea mai ridicată în totalul cheltuielilor

19
 publice (80-95%) şi reprezintă un consum definitiv de PIB, fiind
reînnoite anual;
 cheltuieli de capital (de investiţii), prin care se asigură
achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată sau realizarea unor
investiţii de interes public (construcţia de şcoli, spitale, muzee etc).
Potrivit clasificaţiei funcţionale (gruparea cheltuielilor după destinaţia lor),
cheltuielile publice se împart în funcţie de domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice.
În România, clasificaţia economică este primul criteriu folosit în
prezentarea generală a cheltuielilor publice, acestea fiind detaliate pe capitole,
subcapitole, articole de cheltuieli şi aliniate. Potrivit clasificaţiei economice,
cheltuielile publice se grupează astfel:
I. Cheltuieli curente
1. Cheltuieli de personal
2. Cheltuieli materiale şi servicii
3. Subvenţii (alocaţii de la buget pentru instituţiile publice, subvenţii
pe produse şi activităţi, subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de
preţ)
4. Prime
5. Transferuri (de la bugetul de stat către bugetele locale, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi fondurile speciale, ajutoarele sociale,
alocaţii, indemnizaţii etc)
6. Dobânzi aferente datoriei publice interne şi externe şi alte cheltuieli
legate de datoria publică
II. Cheltuieli de capital
III. Împrumuturi acordate
IV. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite
Potrivit ordonanţei Ministerului Finanţelor Publice nr. 1025/2006, clasificarea
cheltuielilor bugetare în România, în cadrul clasificaţiei funcţionale, se realizează
astfel:
I. Servicii publice generale (Preşedinţia României, autorităţi legislative,
autorităţi executive, autorităţi judecătoreşti, alte organe ale autorităţilor publice)
II. Apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională
III. Acţiuni social-culturale (învăţământ, sănătate, cultură, recreere şi religie,
asigurări şi asistenţă socială)
IV. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape
V. Acţiuni economice (industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi
comunicaţii, alte acţiuni economice)
VI. Rezerve, excedent/deficit

20
 Tabel 1. Exemplu ilustrativ de schemă pentru clasificarea cheltuielilor publice
Clasificarea funcţională
Funcţiune majoră Funcţiune Subfuncţiune
Părţi (de exemplu, Grupe (de exemplu, Clase (de exemplu,
acţiuni economice) agricultură, silvicultură, agricultură)
piscicultură şi vânătoare)
3 caractere 1 caracter 1 caracter
Clasificarea economică
Secţiune Articol Paragraf
Clasificare majoră (de Subclasificare (de exemplu, Informaţii suplimentare
exemplu, cheltuieli compensarea angajaţilor) (de exemplu, drepturi
pentru bunuri şi servicii) salariale)
1 caracter 1 caracter 2 caractere
Clasificarea administrativă
Titlu Capitol
Minister (de exemplu, Ministerul Unitate de management (de exemplu,
Agriculturii şi Pădurilor) Departamentul General pentru
Agricultură)
2 caractere 2 caractere
Sursa: Jacobs, D., Hélis, L.-L., and Bouley, D., Budget Classification, Tehnical
notes and manuals, Fondul Monetar Internaţional, 2009, p. 9.

Aplicaţie rezolvată:

Pentru anul t se cunosc următoarele elemente: consumul privat este 7000

u.m., rata consumului, în totalul PIB este 0,7, iar rata investiţiilor este 0,1.
Eficienţa investiţiilor (sporul de PIB la o unitate monetară investită) este 0,8. În
ipoteza că volumul exporturilor este egal cu volumul importurilor iar ratele de
destinaţie ale PIB sunt constante în timp, determinaţi nivelul maxim posibil de
creştere al cheltuielilor publice în anul t+1.

Notăm: investiţii cu I, consum privat cu C, cheltuieli publice cu CP şi

eficienţa investiţiilor cu e
PIB = Consum privat + Investiţii + Cheltuieli publice + (Exporturi-
Importuri)
PIBt = 7000/0,7 = 10 000 u.m.
It = 0,1 x 10 000 = 1000 u.m.
Cpt = 0,2 x 10 000 = 2000 u.m.
e x It = PIBt+1 – PIBt
0,8 x 1000 = PIBt+1 – 10 000
PIBt+1 = 10 800 u.m.
Cpt+1 = 0,2 x 10 800 = 2160 u.m.
%Cpt+1/t = (2160 – 2000) x 100/2000 = 8%
21
 Aplicaţie propusă spre rezolvare:

În anul t, PIB este egal cu 40 000 u.m., investiţiile reprezintă 10% din PIB,
consumul 60% din PIB iar mărimea exporturilor este egală cu mărimea
importurilor. Ştiind că în anul t+1 PIB creşte cu 5% faţă de anul t, iar elasticitatea
cheltuielilor publice faţă de PIB este egală cu 1,05 determinaţi modificarea relativă
a cheltuielilor publice în anul t+1 faţă de anul t.
Rezultat: 5,25%

2.2. Evaluarea cheltuielilor publice

Evaluarea cheltuielilor publice se poate realiza cu ajutorul unor indicatori care

reflectă eficienţa şi eficacitatea cheltuielilor publice. Conceptele de eficienţă şi eficacitate a
cheltuielilor publice sunt legate de relaţiile care apar între intrările, ieşirile şi rezultatele
sectorului public (figura ).

Factori de influenţă (reglementări legislative, mediul socio-economic,

etc)

Intrări Ieşiri
Eficienţă alocativă Rezultate
Eficacitate

Eficienţă tehnică

Resurse monetare
Figura 1. Relaţiile care apar în cadrul procesului de evaluare a cheltuielilor publice
Sursa: Mandl, U., Dierx, A., Ilzkovitz, F., The effectiveness and efficiency of public
spending, Economic Papers 31, Directorate-General for Economic and Financial Affairs,
2008, p. 3.

Eficienţa cheltuielilor publice arată raportul dintre efectele obţinute şi

eforturile (financiare) angajate pentru atingerea unui anumit
obiectiv/realizarea unei anumite acţiuni

Analiza Cost - Beneficiu este un instrument analitic, utilizat pentru a

estima (din punct de vedere al beneficiilor şi costurilor) impactul socio-economic
datorat implementării anumitor acţiuni şi/sau proiecte, adică eficienţa cheltuielilor
publice. Impactul trebuie să fie evaluat în comparaţie cu obiective predeterminate,
analiza realizându-se în mod uzual prin luarea în considerare a tuturor indivizilor
afectaţi de acţiune, în mod direct sau indirect.
Obiectivul Analizei Cost - Beneficiu este de a:
22
  identifica şi cuantifica (respectiv de a da o valoare monetară) toate
impacturile posibile ale acţiunii sau proiectului luat în discuţie, în
vederea determinării costurilor şi beneficiilor corespunzătoare. În
principiu, toate impacturile ar trebui evaluate: financiare,
economice, sociale, de mediu, etc;
 demonstra că un proiect de investiţii are o contribuţie pozitivă netă
pentru societate şi, în consecinţă, merită să fie finanţat din fonduri
bugetare. Pentru alternativa selectată, beneficiile proiectului trebuie
să depăşească costurile şi, mai specific, valoarea actualizată a
beneficiilor economice ale proiectului trebuie să depăşească
valoarea actualizată a costurilor economice ale proiectului.
Indicatori de ierarhizare a proiectelor de investiţii:
A. Valoarea Actualizată Netă permite compararea fluxului de numerar
(total, actualizat) degajat pe durata de funcţionare a proiectului şi efortul
investiţional (total, în valoare actuală) implicat de realizarea proiectului.

n CFt
VAN = - CF0 + Σ
t=1 (1+rat) t
unde,
CF0 este investiţia iniţială;
CFt este fluxul de numerar net (intrări – ieşiri) estimat a fi generat în anul t;
rat este rata de actualizare, respectiv costul capitalului pentru proiect, în anul t;
n este numărul de ani de funcţionare a proiectului.
Pentru determinarea VAN, fluxurile de numerar reale vor fi actualizate cu
rata de actualizare reală (rar).
1+ran
rr = -1
1+ri
unde,
ran reprezintă rata de actualizare nominală;
ri reprezintă rata inflaţiei.
Condiţiile de acceptabilitate ale criteriului VAN sunt:
- dacă VAN>0, atunci proiectul este acceptabil. Cele mai
bune proiecte vor fi acelea care au VAN cea mai ridicată;
- dacă VAN<0, atunci proiectul nu este acceptabil;
- dacă VAN=0, atunci proiectul este în conservare,
acceptabilitatea acestuia judecându-se după alte criterii
decât cele financiare (strategice, tactico-operaţionale ş.a.).
B. Rata Internă de Rentabilitate reprezintă acea rată de actualizare pentru
care VAN = 0, adică:
n CFt
23
 VAN = - CF0 + Σ =0
t=1 (1+RIR) t
Condiţiile de acceptabilitate sunt:
- dacă RIR>r, VAN este pozitiv, deci proiectul este
acceptabil;
- dacă RIR<r, VAN este negativ, deci proiectul nu este
acceptabil;
- dacă RIR=r, atunci proiectul degajă un flux de numerar
egal cu capitalul investit asigurând pe durata sa de viaţă
economică o rentabilitate anuală de r% a capitalului
existent la începutul fiecărui an.
Indicatorul RIR nu este relevant în cazurile în care ne confruntăm cu
proiecte “atipice”, în sensul că acestea au fluxuri de numerar cu VAN ce scade o
dată cu scăderea ratei de actualizare, şi nu cu creşterea acesteia, cum este cazul în
marea majoritate a proiectelor de investiţii. De asemenea, RIR nu este relevant în
cazurile în care fluxurile de numerar anuale ale unui proiect îşi schimbă sensul de
mai multe ori şi ignoră dimensiunea investiţiei iniţiale.

Eficacitatea cheltuielilor publice este redată de raportul dintre

efectele obţinute şi cele prevăzute. În scopul evaluării eficacităţii
cheltuielilor publice este utilizată analiza cost-eficacitate.

Analiza Cost-Eficacitate constă în compararea alternativelor de proiect

care urmăresc obţinerea unui singur efect sau rezultat comun, dar care poate diferi
în intensitate. Aceasta are ca scop selectarea acelui proiect care, pentru un nivel dat
al rezultatului, minimizează valoarea netă actualizată a costurilor, sau, alternativ,
pentru un cost dat, maximizează nivelul rezultatului. Rezultatele analizei cost-
eficacitate sunt folositoare pentru acele proiecte ale căror beneficii sunt dificil, dacă
nu imposibil, să fie evaluate, în timp ce costurile pot fi determinate cu mai multă
certitudine. Un raport simplu al analizei cost-eficacitate este utilizat pentru a
determina, spre exemplu, costul cercetării pentru un patent, costul educaţiei pentru
un elev, costul pe unitate de reducere a emisiilor, ş.a.m.d. Analiza cost-eficacitate
este mai puţin utilă atunci când o valoare, chiar şi indicativă, poate fi atribuită
beneficiilor şi nu doar costurilor.
În termeni practici, atunci când sunt evaluate diferite alternative pe
parcursul analizei opţiunilor, se are în vedere următoarea abordare:
a. estimarea costurilor anuale de investiţie şi producţie care sunt necesare pentru
obţinerea rezultatului aşteptat;
b. estimarea valorii reziduale a investiţiilor la sfârşitul vieţii economice a
proiectului;

24
c. calcularea valorii actualizate a costurilor de investiţie şi operare pentru fiecare
din alternative;
d. raportarea valorii actualizate a costurilor la rezultatul obţinut şi compararea
indicatorilor de cost-eficacitate.
Dacă se consideră că toate alternativele sunt fezabile, opţiunea cu cea mai
mică valoare netă actualizată pe unitatea de rezultat (adică alternativa cea mai
eficientă) reprezintă alternativa optimă1.

Aplicaţie rezolvată:

Un ordonator de credite are posibilitatea de a alege între trei soluţii de realizare a

unui proiect de investiţii, caracterizate prin următoarele elemente:
Anul Investiţia (mii. u.m.)
A B C
Capitalul 0 300 200 200
investit
Beneficii 1 100 100 200
anticipate 2 150 100 250
3 200 150 250
4 300 150 300
Cheltuieli 1 20 10 30
subsidiare 2 30 20 30
3 40 30 40
4 50 40 40

Ştiind că rata de actualizare reală este de 8% precizaţi care va fi alegerea

ordonatorului de credite utilizând VAN ca indicator de selecţie.

(100-20) (150-30) (200-40) (300-50)

VANA = - 500 + + + +
(1+0,8)1 (1+0,8)2 (1+0,8)3 (1+0,8) 4

VANA = - 167,28 mii u.m.

(100-10) (100-20) (150-30) (150-40)

VANB = - 400 + + + +
(1+0,8)1 (1+0,8)2 (1+0,8)3 (1+0,8) 4

VANB = - 94,33 mii u.m.

1
Ministerul Finanţelor Publice, Ghid naţional pentru analiza cost – beneficiu, 2008
25
 (200-30) (250-30) (250-40) (300-40)
VANC = - 500 + + + +
(1+0,8)1 (1+0,8)2 (1+0,8)3 (1+0,8) 4

VANC = 23,1 mii u.m.

Varianta C va fi aleasă pentru finanţare.

2.3. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice se apreciază pe baza următorilor indicatori:

 Volumul cheltuielilor publice, determinat prin însumarea tuturor
cheltuielilor publice, exprimate în preţurile curente ale anului de calcul
(cheltuieli publice nominale) sau în preţurile constante ale unei
perioade de bază (cheltuieli publice reale2).
 Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut, determinat prin
raportarea volumului cheltuielilor publice la PIB, exprimă partea din
PIB care se alocă pentru acoperirea nevoilor colective. Ponderea
cheltuielilor publice în PIB este influenţată în primul rând de nivelul
de dezvoltare al fiecărei ţări, dar şi de gradul de intervenţie al statului
în viaţa economică, socială şi gradul de îndatorare precum şi alţi
factori.
 Volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor este
determinat prin raportarea volumului cheltuielilor publice la numărul
de locuitori, observându-se suma alocată fiecărui locuitor în urma
redistribuirii fondurilor publice pe destinaţii, potrivit politicii
financiare a statului.
Pentru a analiza structura cheltuielilor publice ale unei ţări, este necesară
stabilirea ponderii fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora, pe baza
relaţiei:
PCpi = ( Cpi Cpt)•100
în care:
PCpi =
ponderea categoriei de cheltuieli publice i, în totalul cheltuielilor publice;
Cpi = cheltuielile publice ale grupării i;
Cpt = cheltuielile publice totale;
Cu ajutorul ponderilor PCpi,, se poate stabili în ce proporţie au fost orientate
resursele financiare ale statului spre anumite obiective: sociale, administrative,
militare, economice etc. Determinarea structurii cheltuielilor publice serveşte,
2
Se obţin prin împărţirea valorilor nominale la un indice de preţ.
26
totodată, la urmărirea în dinamică a modificării opţiunilor bugetare sau
extrabugetare ale statelor.
Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care apar în cuantumul
şi structura acestora în decursul unui interval de timp. Indicatorii dinamicii
cheltuielilor publice sunt:
 Modificarea absolută nominală şi reală a cheltuielilor publice ce pot fi
calculate conform relaţiilor:
Cnp 1/0 = Cnp 1 – Cnp 0;
Crp 1/0 = Crp 1 – Crp 0;
Crp 1 = Cnp 1/Ip 1/0
în care:
Cnp 1/0 = creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de
0;
Cnp 1, Cnp 0 = cheltuielile publice ale perioadei 1 şi ale perioadei 0, exprimate în
preţuri curente;
Crp 1/0 = creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de
perioada 0;
Crp 1, Crp 0 = cheltuielile publice ale perioadei 1 şi ale perioadei 0, exprimate în
preţuri constante;
Ip 1/0 = indicele de modificare a preţurilor în perioada 1 faţă de perioada 0.
 Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut, prin care
se observă procentul cu care variază cheltuielile publice de la o perioadă la
alta, se calculează astfel:
Cp /PIB = Cp 1/PIB1•100 – Cp 0/PIB0•100
 Modificarea relativă nominală şi reală a cheltuielilor publice, prin care se
arată procentul cu care variază cheltuielile publice de la o perioadă la alta,
se determină astfel:
% Cp = (Cp 1 – Cp 0)/ Cp 0•100
 Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un
locuitor se calculează astfel:
Cp /Populaţie = Cp1 /Populaţie1 – Cp 0/Populaţie0
 Modificarea structurii cheltuielilor publice, exprimă modificarea alocării
cheltuielilor publice în funcţie de importanţa socială şi se calculează astfel:
PCp i = PCp i1 –PCp i0
 Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor şi creşterea
produsului intern brut se calculează astfel:
K = ICp / IPIB
în care:
27
ICp = CP1/CP0•100
IPIB = PIB1/PIB0•100
Dacă K1, se observă o modificare mai rapidă a cheltuielilor publice în
raport cu PIB.
Dacă K1, se observă modificarea cu aceeaşi mărime a cheltuielilor publice
şi a PIB.
Dacă K1, se observă o modificare a cheltuielilor publice inferioară
modificării PIB.
 Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut prin care se
arată modificarea procentuală a cheltuielilor publice la modificarea cu 1% a
PIB, se calculează astfel:
Cp 1/0 PIB 1/0
ECp = ———— :──────
Cp 0 PIB 0

Aplicaţie rezolvată:

Pentru perioada 1 se cunosc următorii indicatori:

- mărimea cheltuielilor publice = 600 mld. unităţi monetare;
- mărimea produsului intern brut = 3000 mld. unităţi monetare;
- numărul populaţiei = 20 mil. locuitori;
- indicele de modificare al preţurilor în perioada 1 faţă de perioada 0
= 80%.
Pentru perioada 2 se cunosc următorii indicatori:
- mărimea cheltuielilor publice = 1200 mld. unităţi monetare;
- mărimea produsului intern brut = 5000 mld. unităţi monetare;
- indicele de modificare al preţurilor în perioada 2 faţă de perioada 0
= 140%;
- numărul populaţiei = 20 mil. locuitori.
Să se calculeze:
a) creşterea nominală şi reală a cheltuielilor publice în mărime absolută şi în
mărime relativă;
b) modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;
c) modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor;
d) coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi
creşterea PIB;
e) elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut;

Rezolvare:
Cnp 2/1 = Cnp 2 – Cnp 1 = 1200 ─ 600 = 600 mld. unităţi monetare
(%)Cnp 2/1 = ( Cnp 2/1 ⁄ Cnp 1 ) • 100 = (600/600) • 100 = 100%

28
 Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea nominală)
poate da o imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere
monetară, care a dus la creşterea nominală a cheltuielilor, o criză economică sau o
criză monetară care să determine scăderea preţurilor şi, respectiv, reducerea
nominală a cheltuielilor. Pentru corectarea acestor influenţe este necesară
exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri constante.
Crp 2/1 = Crp 2 – Crp 1 = 857,14 – 750 = 107,14 mld. unităţi monetare
Crp 2 = Cnp 2/Ip 2/0 = 1200/1,40 = 857,14 mld. unităţi monetare
Crp 1 = Cnp 1/Ip 1/0 = 600/0,80 = 750 mld. unităţi monetare
(%)Crp 2/1 = ( Crp 2/1 ⁄ Crp 1 ) • 100 = (107,14/750) • 100 = 14,28%

a) Cp 2/PIB1•100 (ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut în

perioada 2) = (1200/5000) • 100 = 24%
Cp 1/PIB1•100 = (600/3000) • 100 = 20%
Cp /PIB = Cp 2/PIB1 •100 – Cp 1/PIB0•100 = 24% – 20% = 4%

b) Cp /loc2 (nivelul mediu al cheltuielilor publice pe locuitor în perioada 2) =

1200000/22 = 54545,45 unităţi monetare pe locuitor
Cp /loc1 = 600000/20 = 30000 unităţi monetare pe locuitor
Cp /loc = Cp /loc2 – Cp /loc1 = 54545,45 – 30000 = 24545,45 unităţi monetare
pe locuitor

c) K = Icp 2/1/IPIB2/1 = 2/1,66 = 1,20, deci cheltuielile publice au crescut într-un

ritm mai alert decât creşterea produsului intern brut.
Icp 2/1 = Cp2/ Cp1 = 1200/600 = 2
IPIB2/1 = PIB2/ PIB1 = 5000/3000 = 1,66

Cp 2/1 PIB 2/1 600 2000

d) ECp = ————:——————— = ————:————— =1,5
Cp 1 PIB 1 600 3000
Deoarece ECp > 1, observăm o tendinţă de utilizare într-o măsură mai mare a
produsului intern brut pentru finanţarea cheltuielilor publice. Cheltuielile publice
sunt elastice la creşterea produsului intern brut.

Aplicaţie propusă spre rezolvare:

Pentru perioada t se cunosc următoarele valori: mărimea cheltuielilor

publice = 800 mld. unităţi monetare; mărimea produsului intern brut = 1500 mld.
unităţi monetare, populaţie: 20 milioane locuitori. Pentru perioada t+1 se cunosc
următoarele valori: mărimea cheltuielilor publice = 1200 mld. unităţi monetare;
mărimea produsului intern brut = 3000 mld. unităţi monetare, 21 milioane locuitori.
Determinaţi modificarea nominală a cheltuielilor publice în mărime absolută şi în
29
mărime relativă, modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut,
modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor şi elasticitatea
cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut.
Rezolvare: 400 mld. u.m., 50%, -13%, 17143 u.m./locuitor, 0,5

2.4. Principalele categorii de cheltuieli publice

2.4.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Factori pentru dimensiunea cheltuielilor pentru învăţământ:

 demografici (numărul populaţiei şi structura pe vârste a populaţiei);
 economici (dezvoltarea economică şi progresul tehnic);
 sociali şi politici (politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ).
În conformitate cu Clasificarea funcţiilor guvernamentale (COFOG), elaborată
de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, cheltuielile publice
pentru educaţie includ:
- cheltuieli pentru învăţământul preşcolar şi primar;
- cheltuieli pentru învăţământul secundar;
- cheltuieli pentru învăţământul post-secundar şi non-terţiar;
- cheltuieli pentru învăţământul terţiar;
- cheltuieli nedefinibil prin nivel (învăţământ special);
- cheltuieli pentru servicii auxiliare pentru educaţie (deexemplu, cheltuieli pentru
funcţionarea internatelor şi cantinelor);
- cheltuieli pentru cercetare – dezvoltare în educaţie;
- alte cheltuieli pentru educaţie.
Autorităţile publice implicate în transferul fondurilor financiare către unităţile
de învăţământ pot fi:
- autorităţi de nivel central (ministere sau instituţii aflate la nivelul superior de
administrare);
- autorităţi de nivel mediu/intermediare (administraţii regionale sau locale,
precum şi alte structuri care operează în cadrul autorităţilor municipale şi care au
responsabilităţi cu privire la finanţarea unităţilor de învăţământ sau diviziuni
administrative ale autorităţilor de nivel central;
- autorităţi instituţionale (la nivelul unităţilor de învăţământ).
Resursele financiare pot fi transferate sub următoarele forme:
sume forfetare - fonduri alocate autorităţilor locale sau regionale în scopul
finanţării mai multor servicii publice, inclusiv pe cele privind educaţia.
Autorităţile intermediare determină sumele ce urmează să fie alocate educaţiei,
ţinând seama de priorităţile comunităţii, precum şi limitele prevăzute sau
reglementate prin legislaţie;
granturi;

30
 subvenţii globale - fonduri puse la dispoziţie de autorităţile intermediare,
destinate acoperirii a cel puţin două dintre cele trei categorii de cheltuieli
(personal, bunuri şi servicii operaţionale şi bunuri de capital). Sumele alocate
pentru educaţie se stabilesc, de obicei, de către autorităţile centrale/de nivel
superior, iar autorităţile intermediare pot lua decizii doar cu privire la
repartizarea fondurilor între diferite tipuri de cheltuieli.

2.4.2. Cheltuielile publice pentru sănătate

Factori pentru dimensiunea cheltuielilor pentru învăţământ:

 cu influenţă majoră (introducerea în practica medicală a unor noi
mijloace de investigaţie, tratament, medicamente);
 cu influenţă importantă (creşterea veniturilor, majorarea ponderii
asigurărilor de sănătate în detrimentul plăţilor directe efectuate de
cetăţeni pentru serviciile medicale prestate în favoarea lor);
 cu influenţă minoră (îmbătrânirea populaţiei, creşterea cheltuielilor de
administrare etc).
Surse de finanţarea cheltuielilor publice pentru sănătate:
 fonduri alocate din bugetul de stat;
 fonduri alocate din bugetele locale;
 cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de
persoane juridice);
 resursele populaţiei;
 ajutoare externe.

Sistemele naţionale de sănătate sunt construite pe baza celor 4 modele

afirmate la nivel internaţional:
 Modelul Beveridge (denumit după economistul britanic William Beveridge,
care a creat Serviciul Național de Sănătate din Marea Britanie) presupune
finanţarea asistenţei medicale din veniturile bugetului central, prin Ministerul
Sănătăţii. Majoritatea componentelor sistemului medical au caracter public.
Sistemele de sănătate din ţările care au adoptat acest model urmăresc să asigure un
acces ridicat la îngrijiri medicale pentru toţi cetăţenii. Nivelul fiscalităţii în ţările
care utilizează acest sistem (întâlnit în ţări din nordul şi sudul Europei) este mai
ridicat;
 Modelul Bismark (denumit după cancelarul prusac Otto von Bismarck) se
caracterizează prin predominanţa finanţărilor din cotizaţiile asiguraţilor şi
angajatorilor, gestionate prin intermediul unor organisme independente (casele de
asigurări de sănătate) şi este întâlnit în ţări din centrul şi estul Europei, Japonia, și,
într-o măsură, în ţări din America Latină. Fondurile alocate de la buget şi
finanţările provenite din sistemul de asigurări private de sănătate deţin o importanţă

31
mai redusă. Obiectivul principal al sistemului de sănătate de tip Bismark este
facilitarea accesului echitabil şi cât mai larg la serviciile medicale;
 Modelul de Asigurări Naţionale de Sănătate (combină elemente ale celor 2
modele descrise anterior). Astfel, furnizorii de servicii medicale sunt privaţi dar
decontările se realizează printr-un program de asigurări sociale derulat la nivel
guvernamental şi finanţat de către toţi cetăţenii. Sistemul clasic de asigurări
naţionale de sănătate poate fi întâlnit în Canada. Acest sistem generează costuri de
aministrare mai mici.
 Modelul out-of-pocket poate fi întâlnit în majoritatea statelor lumii, fiind
utilizat, în special, în ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Plăţile aferente
serviciilor de sănătate sunt efectuate de către beneficiari, persoane fizice, din
veniturile proprii, în momentul prestării acestora. Datorită sărăciei, în India, China,
ţări din Africa sau America de Sud, sute de milioane de oameni nu beneficiază de
servicii de sănătate.
Potrivit Clasificării Internaţionale a Conturilor de Sănătate 3, cheltuielile
publice pentru sănătate pot fi grupate după:
a) tipul de servicii de sănătate:
- servicii curative (de exemplu, consultaţii medicale acordate în ambulatoriu sau
în condiţii de internare pentru diverse afecţiuni);
- servicii de recuperare (tratarea unor afecţiuni, având ca scop combaterea
durerii, relaxarea musculară, îmbunătăţirea mobilităţii articulare, a circulaţiei, a
troficităţii ţesuturilor şi a metabolismului celular);
- servicii de îngrijire medicală pe termen lung (cu internare sau la domiciliu);
- servicii auxiliare (servicii de laborator, diagnosticare imagistică, transport
sanitar etc);
- bunuri medicale furnizate pacienţilor în ambulatoriu (produse farmaceutice,
dispozitive medicale, etc);
- servicii de prevenţie şi sănătate publică (planificare şi consiliere familială,
servicii de medicină şcolară, medicina muncii, prevenţia bolilor etc);
- servicii de administrare a sănătăţii şi asigurări de sănătate (conducerea şi
administrarea sistemului public de sănătate, administrarea asigurărilor de
sănătate etc);
- servicii de sănătate conexe (educaţia şi formarea profesională a personalului din
sănătate, cercetare şi dezvoltare în domeniul sănătăţii, controlul sanitar etc).
b) furnizorii de servicii de sănătate:
- spitale (generale, de specialitate etc);

3
nomenclatură gestionată de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, având scopul de a grupa, în contextul sistemului de conturi naționale,
bunurile şi serviciile de asistenţă medicală, furnizorii de servicii medicale şi agenţii
de finanţare a acestor servicii.
32
- unităţi rezidenţiale de îngrijire (unităţi rezidenţiale pentru persoanele cu
handicap mintal, sănătate mintală şi abuz de substanţe, unităţi de asistenţă
comunitară pentru vârstnici etc);
- furnizori de servicii medicale ambulatorii (cabinete medicale, cabinete
stomatologice, laboratoare medicale şi de diagnostic etc);
- vânzători cu amănuntul şi alţi furnizori de bunuri medicale (farmacii, furnizori
de dispozitive medicale etc);
- furnizarea şi administrarea programelor de sănătate publică;
- administraţia generală a sănătăţii şi asigurărilor de sănătate;
- alţi furnizori de servicii de sănătate.

2.4.3. Cheltuielile pentru asigurări şi asistenţă socială

Cheltuielile pentru asigurări şi asistenţă socială vizează două aspecte:

A. funcţionarea sistemului de asigurări sociale, prin care cetăţenii sunt
protejaţi împotriva unor evenimente care pot genera diminuarea nivelului
de trai: boli, accidente la locul de muncă, incapacitate de muncă şi pierderea
locului de muncă. Sistemul se finanţează, în principal, prin contribuţii
plătite de asiguraţi şi angajatori;
B. funcţionarea sistemului de asistenţă socială prin care persoanele aflate în
dificultate beneficiază de ajutor din partea statului, fără existenţa plăţii unei
contribuţii obligatorii. Cheltuielile pentru asistenţă socială sunt destinate
întreţinerii căminelor de bătrâni, a instituţiilor de plasament a copiilor,
săracilor, plăţii ajutoarelor sociale, pensiilor şi ajutoarelor băneşti acordate
veteranilor, văduvelor şi invalizilor de război etc. Aceste cheltuieli se
efectuează din fonduri ale bugetului de stat, bugetelor locale şi din surse
extrabugetare.
Eurostat grupează cheltuielile publice pentru protecţia socială în:
 cheltuieli pentru pensii:
- de dizabilitate (pensii de invaliditate şi beneficii de pensionare anticipată
datorită capacității reduse de muncă);
- de bătrâneţe (pensie pentru limita de vârstă, pensie anticipată pentru limita
de vârstă, pensia parţială);
- pentru supravieţuitori (pensia de urmaş);
- pentru situaţii de neangajare (beneficii de pensionare anticipată din motive
legate de piața forței de muncă).
 beneficii de protecţie socială (pentru copii, pentru persoane vârstnice,
pentru şomeri, pentru persoane cu dizabilităţi, pentru persoane aflate în incapacitate
de muncă din cauză de boală etc).

Potrivit Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, cheltuielile cu

protecţia socială cuprind:
33
- cheltuieli cu pensiile (pensiile pentru limita de vârstă, pensiile plătite anticipat
şi pensiile de urmaş);
- cheltuieli cu protecţia socială a şomerilor;
- cheltuieli cu protecţia socială a copiilor şi a familiilor (alocaţii pentru copii,
indemnizaţii pentru creşterea copiilor, credite fiscale pentru copii, servicii de
asistenţă socială pentru familiile nevoiaşe etc);
- cheltuieli cu protecţia socială a persoanelor aflate în incapacitate de muncă din
cauză de invaliditate, boală sau accident de muncă;
- cheltuieli pentru stimularea inserţiei pe piaţa forţei de muncă (subvenţii pentru
angajarea tinerilor, servicii publice de ocupare şi formare etc);
- cheltuieli cu alte beneficii sociale.

Modele de acţiuni pe linia asigurărilor şi asistenţei sociale:

 Modelul social-democrat (scandinav) este specific unor ţări precum
Suedia, Danemarca, Norvegia şi Finlanda. El se caracterizează prin
existenţa unei puternice infrastructuri a serviciilor sociale, prestate în
favoarea tuturor indivizilor. Se remarcă preocuparea statului pentru
egalitarism şi universalitate, garantarea unor standarde minime de venit
(mai mari decât în alte ţări) şi finanţarea publică a securităţii sociale (prin
impozitări generale şi mai puţin prin contribuţii la fondurile de asigurări).
 Modelul conservator (continental) se caracterizează prin legătura puternică
între mărimea beneficiilor aferente sistemului de protecţie socială şi
veniturile cetăţenilor. Contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor la fondurile
de asigurări sociale reprezintă sursele principale pentru finanţarea
prestaţiilor sociale. Beneficiile sociale sunt diferenţiate, proporţionale cu
nivelul contribuţiilor. Acest model este specific sistemelor de protecţie
socială din Germania, Franţa, Italia, Austria etc.
 Modelul liberal pune accent pe responsabilitatea individului pentru
gestionarea riscurilor sociale (bătrâneţe, şomaj, pierderea capacităţii de
muncă etc). Beneficiile aferente sistemului de protecţie socială sunt mult
mai reduse şi foarte orientate (în special, către categoriile sociale cu venituri
mici). Asigurarea venitului necesar pentru menţinerea nivelului de trai al
populaţiei aflată în incapacitate de muncă se realizează pe seama schemelor
de pensii ocupaţionale şi private opţionale. Acest model a fost adoptat în
Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Canada, Australia etc.

2.4.4. Cheltuielile publice pentru servicii publice generale, apărare naţională şi

ordine publică

Cheltuielile publice pentru servicii publice generale, apărare naţională şi

ordine publică sunt efectuate pentru întreţinerea şi funcţionarea unor organe
specializate:
34
  organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
- instituţia prezidenţială sau monarhică;
- organele puterii legislative centrale sau locale (Parlamentul, consilii locale);
- organele puterii judecătoreşti;
- organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării).
 organele şi organismele militare de apărare;
 organele de ordine publică, în care se includ:
- poliţia;
- jandarmeria;
- securitatea naţională;
- servicii de informaţii;
- servicii speciale de pază şi protecţie.

2.4.5. Cheltuielile publice pentru domeniul economic

Formele cheltuielilor pentru acţiuni economice:

1. Ajutoarele financiare directe sunt:
A. Subvenţiile: ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţii economici care
desfăşoară activitate economică ineficientă într-o anumită perioadă. Subvenţiile se
clasifică în trei mari categorii:
- subvenţii de funcţionare/exploatare, care au în vedere acoperirea diferenţei între
preţul de vânzare al unui produs/serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare);
- subvenţii pentru export (precum prima de export) care au ca scop susţinerea
competitivităţii agenţilor economici naţionali pe pieţe străine;
- subvenţii pentru dobânzile la creditele contractate de agenţii economici.
Întrucât subvenţiile acordate agenţilor economici pot provoca distorsiuni în
planul concurenţei, utilizarea acestora generează numeroase controverse atât în
rândul economiştilor, cât şi al guvernanţilor.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea
sectorului public în general sau în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate.
Obiectivele de investiţii pot fi: crearea de noi unităţi economice, extinderea unora
existente, modernizări, restructurări, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în
coparticipare cu agentul economic organizator a unor acţiuni externe de
prospectare a pieţei sau de prezentare de produse.
D. Finanţarea informării/publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate
difuzării de informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de
expoziţii, târguri, saloane de prezentare ş.a.
2. Ajutoarele financiare indirecte sunt:
A. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici
sau privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai
uzuale forme sunt: amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul
35
reinvestit, creditul fiscal, diminuarea sau scutirea de unele impozite/taxe pentru
investiţiile realizate în ramuri de interes major sau în zone considerate defavorizate
ş.a.
B. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de
creditori, în beneficiul unui agent economic care a solicitat acestora un împrumut.

Teste de autoevaluare

1. Cheltuielile publice pentru acţiuni socio-culturale:

a) vizează prestarea unor servicii publice în mod gratuit, cu plata redusă sau sub
forma transferurilor băneşti;
b) îmbracă forma cheltuielilor pentru dezvoltare publică, locuinţe, ape şi mediu;
c) sunt cheltuieli “fiscale” ale statului;
d) se materializează numai în compensaţiile băneşti acordate persoanelor cu
venituri fixe.

2. Primele de export sunt:

a) ajutoare financiare indirecte;
b) subvenţii pentru activităţile de exploatare a agenţilor economici;
c) forme ale taxelor vamale de export;
d) instrumente de stimulare a exporturilor.

3. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice nu includ următoarele categorii:

a) cheltuieli fiscale;
b) subvenţii;
c) ajutoarele rambursabile;
d) cheltuieli pentru dezvoltarea publica, locuinţe, ape si mediu.

4. Cheltuielile pentru acţiuni economice se adresează cu precădere:

a) sectorului privat;
b) sectorului public;
c) finanţării organizaţiilor internaţionale;
d) finanţării organizaţiilor non-profit.

5. Concepţia potrivit căreia piaţa poate ţine locul unei reţele de securitate socială
este specifică:
a) modelului scandinav;
b) modelului continental;
c) modelului neoliberal;
d) modelului german.

Rezumat
36
 Conţinutul cheltuielilor publice este în strânsă legătură cu destinaţia lor, în
sensul că unele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuieli
curente), iar alte cheltuieli publice reprezintă o avansare de produs intern brut
(cheltuieli de capital). O mare parte din resursele financiare ale statului sunt
utilizate pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii de către organele centrale şi
locale ale administraţiei de stat şi de alte instituţii de drept public, pentru plata
salariilor, pensiilor şi alte drepturi băneşti cuvenite personalului din domeniul
public, pentru plata dobânzilor aferente datoriei publice, pentru acordarea de
subvenţii etc.
Cheltuielile publice sunt folosite ca instrumente de intervenţie şi de aceea
trebuie să fie analizate atât din punctul de vedere al domeniului în care sunt
efectuate, cât şi din punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra
procesului general al repartiţiei sociale.
Cheltuielile publice pot fi clasificate din punct de vedere bugetar, economic
şi funcţional.
În scopul utilizării eficiente a resurselor financiare publice şi pentru
asigurarea eficacităţii cheltuielilor publice sunt utilizate: analiza cost-beneficiu şi
cost-eficacitate.
Cheltuielile publice sunt analizate cu ajutorul unui set complet de indicatori
prin intermediul cărora se pot face aprecieri cu privire la nivelul, mărimea şi
dinamica acestora.
Având în vedere mărimea şi importanţa lor, trebuie cunoscute formele,
sursele şi modele de finanţare pentru cheltuielile publice pentru acţiuni socio-
culturale, pentru acţiuni economice, pentru apărare şi siguranţă naţională şi pentru
servicii publice generale.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III

RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

Cuprins:
3.1. Conţinutul şi clasificarea resurselor financiare publice
37
3.2. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica resurselor financiare publice
3.3. Impozitele
3.3.1. Noţiuni generale
3.3.2. Presiunea fiscală
3.3.3. Impozitele directe
3.3.4. Dubla impunere internaţională
3.3.5. Impozitele indirecte

Obiective:
Unitatea de învățare îşi propune prezentarea conţinutului economic al resurselor
financiare publice şi clasificarea acestora, punându-se accent pe descrierea sursei
principală a veniturilor publice: impozitele.

Timpul alocat temei: 4 ore

Bibliografie recomandată
1. Ciobanu, Radu, Popa, Adriana Florina, Paunescu, Mirela, Fiscalitate,
Editura CECCAR, 2021
2. Pîrvu, Daniela, Finanţe publice, Editura Universității din Pitești, Pitești,
2016
3. Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările
ulterioare

Prezentarea temei

3.1. Conţinutul şi clasificarea resurselor financiare publice

Resursele financiare publice reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti

aflate la dispoziţia autorităţilor statului, destinate realizării unor obiective
şi acţiuni de interes colectiv.

38
 Resursele financiare publice includ:
 resursele administraţiei de stat centrale şi locale;
 resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat;
 resursele instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter autonom.
Criterii de clasificare a resurselor financiare publice:
A. Din punct de vedere economic, resursele financiare publice se împart în:
- venituri fiscale, provenind din încasarea impozitelor şi taxelor datorate de
persoane fizice şi juridice;
- resurse de trezorerie (împrumuturi de stat pe termen de până la un an
contractate prin emisiunea de certificate de depozit, bonuri de tezaur etc);
- împrumuturi publice interne şi externe;
- emisiunea monetară fără acoperire în economia reală.
B. În funcţie de ritmicitatea încasării lor, resursele financiare publice se
grupează în:
- resurse ordinare (curente) la care statul apelează în mod obişnuit şi care se
încasează la buget cu o anumită regularitate: veniturile fiscale, veniturile
nefiscale, contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce
alimentează o serie de fonduri speciale;
- resurse extraordinare la care statul recurge în situaţii excepţionale, atunci
când cheltuielile publice nu pot fi acoperite din resursele ordinare:
împrumuturile publice interne şi externe, ajutoarele, transferurile şi
donaţiile primite din străinătate, emisiunea monetară fără acoperire în
economia reală ş.a.
În România, potrivit ordonanţei Ministerului Finanţelor Publice nr.
1025/2006, resursele financiare publice sunt structurate pe astfel:
I. Venituri curente
A. Venituri fiscale
A1. Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital
A2. Impozit pe salarii
A3. Impozite şi taxe pe proprietate (impozit pe clădiri, impozit pe
terenuri, alte impozite şi taxe pe proprietate)
A4. Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii
- taxa pe valoarea adăugată
- accize
- alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii (taxe hoteliere,
impozitul pe ţiţeiul din producţia internă şi gazele naturale, taxa de
timbru social asupra valorii automobilelor noi din import etc)
- taxe pe servicii specifice (impozitul pe spectacole, taxe pentru jocurile
de noroc, taxa asupra mijloacelor de transport, taxe şi tarife pentru
eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare, taxa asupra unor
activităţi dăunătoare sănătăţii şi din publicitatea lor etc)

39
 A5. Impozite pe comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale (taxe
vamale, alte taxe pe tranzacţii şi comerţ internaţional)
A6. Alte impozite şi taxe fiscale
B. Contribuţii de asigurări
- contribuţiile angajatorilor (contribuţia de asigurări sociale de stat
datorată de angajatori, contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de
angajatori, contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de
angajatori, contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli
profesionale datorată de angajatori etc)
- contribuţiile asiguraţilor (contribuţia de asigurări sociale de stat
datorată de asiguraţi, contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de
asiguraţi, contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de
asiguraţi etc)
C. Venituri nefiscale
C1. Venituri din proprietate (venituri din dividende, venituri din
concesiuni şi închirieri, venituri din dobânzi etc)
C2. Vânzări de bunuri şi servicii (taxe de metrologie, taxe consulare,
venituri din cercetare, venituri din despăgubiri, venituri din amenzi,
penalităţi, confiscări, donaţii şi sponsorizări etc)
II. Venituri din capital (venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor
publice, venituri din valorificarea stocurilor de rezerve de stat şi de mobilizare,
venituri din privatizare, venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile
statului etc)
III. Operaţiuni financiare (încasări din rambursarea împrumuturilor acordate)
IV. Subvenţii (de la bugetul de stat, donaţii din străinătate etc).

Teste de autoevaluare

1. Sunt venituri fiscale:

a) împrumuturile publice;
b) impozitele şi taxele;
c) dividendele, redevenţele şi chiriile de la întreprinderile şi proprietăţile de stat;
d) venituri de la instituţii publice.

2. Resursele financiare publice cu caracter obligatoriu sunt:

a) împrumuturile de stat;
b) impozitele;
c) primele de asigurare;
d) emisiunea monetară.

3. În categoria veniturilor publice curente sunt cuprinse:

a) veniturile din chirii şi redevenţe;
40
b) venituri fiscale;
c) împrumuturi;
d) venituri din valorificarea stocurilor de rezervă ale statului.

4. Resursele extraordinare ale statului sunt:

a) impozitele directe;
b) impozitele indirecte;
c) prelevările din profitul net obţinut de regiile publice autonome;
d) emisiunea monetară.

3.2. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica resurselor

financiare publice

Nivelul resurselor financiare publice se apreciază pe baza următorilor indicatori:

 Volumul resurselor financiare publice este determinat prin însumarea
tuturor veniturilor publice, exprimate în preţurile curente ale anului de
calcul (venituri publice nominale) sau în preţurile constante ale unei
perioade de bază (venituri publice reale4). Volumul resurselor
financiare publice este influenţat de nivelul de dezvoltare a economiei
naţionale, numărul locuitorilor, eficienţa activităţii economice
desfăşurată de către agenţii economici, orientarea politicii generale
promovată de factorii de decizie, ş.a.
 Ponderea resurselor financiare publice în produsul intern brut este
determinat prin raportarea volumului resurselor financiare publice la
PIB. Se observă, astfel, cât din PIB este mobilizat la dispoziţia statului
pentru satisfacerea nevoilor de interes public. În medie, în ţările
membre ale Uniunii Europene, peste 44% din PIB a fost distribuit prin
intermediul instrumentelor utilizate în mobilizarea resurselor
financiare publice.
 Volumul resurselor financiare publice ce revine în medie pe un
locuitor este determinat prin raportarea volumului resurselor
financiare publice la numărul de locuitori. Se observă, astfel, suma
alocată fiecărui locuitor în urma distribuirii resurselor în economie. În
ţările membre ale Uniunii Europene, mărimea resurselor financiare
publice pe locuitor diferă sensibil în funcţie de nivelul de dezvoltare al
ţărilor cuprinse în analiză.
Pentru a analiza structura resurselor financiare publice ale unei ţări, este
necesară stabilirea ponderii fiecărei categorii de resurselor financiare publice în
totalul acestora, pe baza relaţiei:
PVpi = ( Vpi Vpt)•100,

4
Se obţin prin împărţirea valorilor nominale la un indice de preţ.
41
 în care:
PVpi =
ponderea categoriei de venituri publice i, în totalul cheltuielilor publice;
Vpi = veniturile publice ale grupării i;
Vpt = veniturile publice totale.
Cu ajutorul ponderilor PVpi,, se poate observa modul de formare a veniturilor
în funcţie de provenienţa fiecărei categorii de venit.
Dinamica resurselor financiare publice exprimă modificările care
intervin în volumul acestora în decursul unui interval de timp. Indicatorii dinamicii
cheltuielilor publice sunt:
1. Modificarea absolută nominală şi reală a resurselor financiare publice ce pot
fi calculate conform relaţiilor:
Vnp 1/0 = Vnp 1 – Vnp 0;
şi
V p 1/0 = Vrp 1 – Vrp 0;
r

Vrp 1 = Vnp 1/Ip 1/0,

în care:
Vnp 1/0 = creşterea nominală a resurselor financiare publice, în perioada 1 faţă de
0;
Vnp 1, Vnp 0 = resurselor financiare publice ale perioadei 1 şi ale perioadei 0,
exprimate în preţuri curente;
Vrp 1/0 = creşterea reală absolută a resurselor financiare publice, în perioada 1 faţă
de perioada 0;
Vrp 1, Vrp 0 = resurselor financiare publice ale perioadei 1 şi ale perioadei 0,
exprimate în preţuri constante;
Ip 1/0 = indicele de modificare a preţurilor în perioada 1 faţă de perioada 0.
2. Modificarea relativă nominală şi reală a resurselor financiare publice prin
care se arată procentul cu care variază resursele financiare publice de la o perioadă
la alta, se determină astfel:
% Vp = (Vp 1 – Vp 0)/ Vp 0•100
3. Modificarea ponderii resurselor financiare publice în produsul intern brut, prin
care se observă modificarea proporţiei de alocare a PIB destinată acoperirii
nevoilor colective, se calculează astfel:
Vp /PIB = Vp 1/PIB1•100 – Vp 0/PIB0•100 ;
4. Modificarea volumului mediu al resurselor financiare publice ce revin pe un
locuitor, prin care se determină modificarea gradului de alocare a veniturilor
publice pe cap de locuitor, se calculează astfel:
Vp /Populaţie = Vp1 /Populaţie1 – Vp 0/Populaţie0
5. Modificarea structurii resurselor financiare publice, prin care se observă
mutaţiile ce se produc la nivelul categoriilor de venituri care formează resursele
financiare publice, se calculează astfel:
42
 PVp i = PVp i1 – PVp i0
6. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi
modificarea PIB, se calculează astfel:
K = IVp / IPIB
în care:
IVp = VP1/VP0•100
IPIB = PIB1/PIB0•100
Dacă K1, se observă o modificare mai rapidă a veniturilor publice în raport
cu PIB.
Dacă K1, se observă modificarea cu aceeaşi mărime a veniturilor publice şi
a PIB.
Dacă K1, se observă o modificare a veniturilor publice inferioară
modificării PIB.
7. Elasticitatea resurselor financiare publice faţă de produsul intern brut, prin
care se arată modificarea procentuală a veniturilor publice la modificarea cu 1% a
PIB, se calculează astfel:
Vp 1/0 PIB 1/0
ECp = ———— :──────
Vp 0 PIB 0

Aplicaţie propusă spre rezolvare

Se cunosc următoarele informaţii cu privire la veniturile statului:

Anul 0 Anul 1
Impozite directe 1000 u.m. 1100 u.m.
Impozite indirecte 1200 u.m. 1250 u.m.
Venituri din proprietate 200 u.m. 300 u.m.
Vânzări de bunuri şi 300 u.m. 200 u.m.
servicii
Venituri din capital 100 u.m. 150 u.m.
Operaţiuni financiare 100 u.m. 200 u.m.

Determinaţi:
a) modificarea nominală şi reală a veniturilor publice curente în
mărime absolută şi în mărime relativă, ştiind că preţurile de consum
cresc în anul 1 faţă de anul 0 cu 10%;
b) modificarea ponderii veniturilor fiscale în veniturile totale.
Rezolvare:
a) 150 u.m., 5,55%, -109 u.m., -4%
b) -23,48%

43
 3.3. Prelevările cu titlu obligatoriu

3.3.1. Impozitele

Impozitele reprezintă prelevări obligatorii, fără contraprestaţie şi

nerambursabile, efectuate de către administraţia publică de la persoane
fizice şi juridice, în scopul constituirii fondurilor financiare publice prin
intermediul cărora sunt satisfăcute o serie de necesităţi de interes
general. Spre deosebire de impozite, taxele presupun obligaţia prestării
unui serviciu de către anumite instituţii de drept public în favoarea
contribuabilului.
Rolul impozitelor:
A. Rolul financiar al impozitelor se exprimă în faptul că ele
reprezintă principalul mijloc de formare a veniturilor statului,
reprezentând 80-90% din totalul acestora.
B. Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin
tipologia şi dimensiunea lor, ca şi prin înlesnirile şi înăspririle
fiscale, statul poate încuraja sau nu activitatea economică.
C. Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe
care o dobândeşte statul, de a atinge o serie de obiective de ordin
social: protejarea sănătăţii cetăţenilor prin majorarea accizelor
pentru produsele dăunătoare sănătăţii, influenţarea natalităţii prin
introducerea unui impozit special în sarcina celibatarilor sau
persoanelor fără copii etc.
Elemente specifice impozitelor:
1. Subiectul impozitului – persoana fizică sau juridică obligată prin lege la
plata acestuia.
2. Suportatorul impozitului – persoana care suportă efectiv impozitul.
3. Obiectul impunerii – materia supusă impunerii (venitul şi averea în cazul
impozitelor directe, cheltuiala în cazul impozitelor indirecte).
4. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din
avere. În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide cu sursa, în timp
ce în cazul impozitelor pe avere, de regulă, impozitul se plăteşte din veniturile
realizate de contribuabil şi numai arareori acestea diminuează substanţa averii
respective.
5. Unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură a obiectului impozabil
(unitatea monetară în cazul impozitelor pe venit, metrul pătrat pe suprafaţa utilă în
cazul impozitelor pe clădiri, hectarul de teren în cazul impozitului funciar etc).
6. Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Cota
impozitului poate fi fixă sau procentuală (proporţională, progresivă sau regresivă).

44
7. Asieta reprezintă totalitatea măsurilor luate de organele fiscale pentru
identificarea obiectului impozabil, stabilirea materiei impozabile şi determinarea
impozitului datorat statului.
8. Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit de către
contribuabili.
Principiile generale ale impunerii sunt:
- principiul echităţii fiscale, potrivit căruia impunerea este generală
iar sarcina fiscală este stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor,
luându-se în considerare mărimea venitului sau averii care face obiectul impunerii
şi situaţia personală a contribuabilului;
- principiul randamentului impozitelor, potrivit căruia impunerea
trebuie să aibă caracter universal, să nu existe posibilităţi de sustragere de la plata
impozitelor iar volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile,
calcularea şi perceperea impozitelor trebuie să fie cât mai redus;
- principiul necesităţii impozitelor, potrivit căruia prin folosirea
impozitelor statul urmăreşte în primul rând procurarea resurselor financiare
necesare acoperirii cheltuielilor publice, dar trebuie să ia în considerare şi
posibilitatea utilizării acestora ca instrumente de impulsionare a dezvoltării unor
ramuri sau subramuri economice, de stimulare sau reducere a producţiei sau
consumului unor mărfuri, de extindere sau restrângere a relaţiilor comerciale
internaţionale etc;
- principii social-politice, potrivit cărora prin politica fiscală
promovată, partidul de guvernământ încearcă satisfacerea intereselor categoriilor
sociale pe care le reprezintă şi/sau atingerea unor obiective de ordin social
(creşterea natalităţii prin introducerea unui impozit special în sarcina persoanelor
fără copii, limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii prin majorarea
taxelor de consum aferente acestora ş.a.).
Potrivit Codului Fiscal al României, introducerea şi perceperea impozitelor şi
taxele se bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi
capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului
român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite
pentru fiecare plătitor;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în
funcţie de mărimea acestora;
d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului
fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru
persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către
acestea a unor decizii investiţionale majore.
Evaluarea materiei impozabile se poate realiza cu ajutorul următoarelor metode:

45
A. Metoda administrativă este metodă de evaluare indirectă prin care organele
fiscale stabilesc valoarea materiei impozabile pe baza elementelor pe care le au la
dispoziţie (suprafaţa, materialele de construcţie, zona în care este situată o clădire
sau un teren ş.a).
B. Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane potrivit căreia mărimea
obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană
(care cunoaşte această mărime) este obligată să o depună la organele fiscale.
Utilizarea acestei modalităţi de evaluare nu poate fi generalizată, ea fiind limitată la
anumite venituri: salarii, chirii etc.
C. Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului, pe care acesta este obligat să
o întocmească şi să o pună la dispoziţia organelor fiscale prezintă avantajul unei
aplicabilităţi întinse, însă prezintă neajunsul (comparativ cu evaluarea pe baza
declaraţiei unei terţe persoane) că face posibilă sustragerea de la impunere a unei
părţi din materia impozabilă.
Perceperea impozitelor este realizată de către aparatul specializat al statului
astfel:
- direct de către organele fiscale de la plătitori;
- prin stopaj la sursă (impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o
terţă persoană);
- prin aplicarea de timbre fiscale mobile.
Criterii de clasificare a impozitelor
Având în vedere natura economică a bazei impozabile, impozitele se
împart în:
- impozite asupra câştigurilor din capital;
- impozite asupra veniturilor din afaceri;
- impozite asupra veniturilor persoanelor fizice neangajate;
- impozite asupra persoanelor fizice angajate;
- impozite pe consum.
Având în vedere principalele aspecte de formă şi de fond, impozitele se
împart în:
- impozite directe;
- impozite indirecte.
Taxele reprezintă sume plătite de persoane fizice sau juridice pentru serviciile
prestate în favoarea lor de către instituţii publice sau servicii publice organizate în structura
autorităţilor administraţiei publice locale.
Potrivit reglementărilor legale din România, principalele categorii de taxe sunt:
A. Taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor:
taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism şi
amenajarea teritoriului, de către primari sau de structurile de specialitate din cadrul
Consiliului Judeţean;
taxa pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală şi adresă;
taxa pentru eliberarea unei autorizaţii pentru desfăşurarea unei activităţi
economice;
46
 taxa pentru eliberarea autorizaţiilor sanitare de funcţionare;
taxa pentru eliberarea de copii heliografice de pe planuri cadastrale sau de pe alte
asemenea planuri, deţinute de consiliile locale;
taxa pentru eliberarea unei autorizaţii privind lucrările de racorduri şi branşamente
la reţele publice de apă, canalizare, gaze, energie termică, energie electric,
telefonie şi televiziune prin cablu;
taxa pentru prelungirea unui certificat de urbanism sau a unei autorizaţii de
construire;
taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare, totală sau parţială, a unei
construcţii;
taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire pentru chioşcuri, tonete, cabine,
spaţii de expunere, situate pe căile şi în spaţiile publice, precum şi pentru
amplasarea corpurilor şi a panourilor de afişaj, a firmelor şi reclamelor;
taxa pentru eliberarea autorizaţiei de amenajare de tabere de corturi, căsuţe sau
rulote ori campinguri;
taxa pentru eliberarea certificatelor de producator;
taxa pentru autorizaţia de foraj, excavare, studii geotehnice, ridicări topografice,
exploatări de carieră, balastiere, sonde de gaz şi petrol, alte exploatări;
taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism şi pentru eliberarea unei
autorizaţii de construire pentru o clădire care urmează să fie folosită ca locuinţă
sau anexă la locuinţă;
taxa pentru eliberarea autorizaţiei necesare pentru lucrările de organizare de şantier
în vederea realizării unei construcţii, care nu sunt incluse în altă autorizaţie de
construire.
B. Taxe nefiscale, precum:
- taxe de autorizare (de exemplu, taxa aferenta licenţei de organizare a jocurilor de
noroc; taxa în cotă de 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor; taxa de emitere a
autorizaţiei de pescuit comercial etc);
- taxe privind cărţi de identitate, paşapoarte şi date din Registrul Naţional de
Evidenţă a Persoanelor, cazier, permis şi certificate de înmatriculare (de exemplu,
taxe pentru examinarea candidaţilor în vederea obţinerii permisului de conducere;
taxa pentru eliberarea certificatului de cazier judiciar etc);
- taxe în domeniul mediului (de exemplu, timbrul de mediu pentru autovehicule;
taxa pentru analiza/avizarea activităţilor economice care au în vedere resurse
naturale şi arii naturale protejate etc);
- taxe pentru servicii din domeniul afacerilor externe referitoare la vize, paşapoarte,
servicii notariale, servicii privind cetăţenia etc.

Cotizaţiile sociale sunt sumele plătite de angajatori şi persoane fizice către

sistemele de asigurări sociale pentru a constitui provizioane de plată a prestațiilor sociale.
În România, cotizaţiile sociale se prezintă sub următoarele forme 5:
A. Contribuţii de asigurări sociale, suportate de asigurați
B. Contribuţii de asigurări sociale de sănătate, suportate de asigurați

5
Potrivit reglementărilor legale în vigoare la data de 1 ianuarie 2016
47
 C. Contribuţia asiguratorie pentru muncă, plătită de persoanele fizice şi juridice
care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora

Teste de autoevaluare

Teste rezolvate:
1. Plata impozitelor prezintă următoarele trăsături:
a) are caracter benevol;
b) are caracter obligatoriu;
c) are la bază o contraprestaţie;
d) prezintă un echivalent direct şi imediat din partea instituţiilor statului.

2. Sursa impozitului arată:

a) care este materia supusă impunerii;
b) din ce anume se plăteşte impozitul;
c) persoana care plăteşte efectiv impozitul;
d) data până la care impozitul trebuie plătit.

3. Evaluarea materiei impozabile pe baza declaraţiei proprii a contribuabilului

poate fi utilizată în cazul:
a) impozitului pe venituri salariale;
b) taxelor de consumaţie;
c) taxelor vamale;
d) impozitului pentru venituri din activităţi independente.

4. Printre avantajele impunerii în cotă unică proporţională nu se numără:

a) eliminarea procedurilor elaborate şi costisitoare de declarare anuală a veniturilor
persoanelor fizice;
b) respectarea parţială a principiului echităţii fiscale în cazul persoanelor fizice;
c) simplificarea procedurilor de calculare, colectare şi urmărire a impozitului la
nivelul administraţiilor publice;
d) simplificarea procedurilor de calculare, colectare şi urmărire a impozitului la
nivelul plătitorilor de impozite.

5. Sunt încasate prin stopaj la sursă:

a) impozitul pe salarii;
b) taxele de înregistrare;
c) impozitul pe profit;
d) impozitul pe avere.

3.3.2. Presiunea fiscală

Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu 48 care sunt prelevate venituri de

la persoane fizice si juridice prin intermediul impozitării.
 Efectele presiunii fiscale:
Creşterea presiunii fiscale poate conduce la:
(a) reducerea cererii globale de bunuri şi servicii private ca urmare a
preluării unei părţi mai mari din venitul contribuabililor la dispoziţia statului;
(b) majorarea veniturilor publice şi, implicit, a capacităţii statului de a
furniza bunuri şi servicii publice sau de a redistribui veniturile prin instrumentele
politicii de protecţie socială.
Scăderea presiunii fiscale poate genera:
(a) majorarea cererii globale de bunuri şi servicii, această măsură
contribuind la relansarea economică;
(b) diminuarea veniturilor publice (acest efect putând fi însă anulat parţial
ca urmare a creşterii capacităţii de cumpărare).
Majorarea presiunii fiscale, în scopul obţinerii unor venituri fiscale mai
mari, este supusă unor limite, descrise în cadrul conceptului cunoscut sub
denumirea de "Curba Laffer". Economistul Arthur Laffer a prezentat o relaţie
între rata impozitelor şi nivelul veniturilor din impozite, care arată că valoarea
prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai
până la unSumaanumit prag-corespunzător nivelului maxim al curbei, dincolo de care
prelevărilor
obligatoriidescrescătoare a acestei rate (figura 3).
devine o funcţie

N N1

R1 R2 R3 Rata presiunii fiscale

Figura 3. Curba Laffer

Astfel, orice creştere a presiunii fiscale şi respectiv o scădere a utilităţii

folosirii cheltuielilor publice, provoacă o scădere a volumului prelevărilor
49
obligatorii percepute de către autorităţile publice, deoarece se distruge baza de
impozitare prin apariţia fenomenului de rezistenţă şi reducere a efortului productiv.
Presiunea fiscală este determinată de raportul procentual dintre totalul
veniturilor fiscale şi produsul intern brut. Este cunoscută sub denumirea de rată a
fiscalităţii şi se calculează după formula:

Rf = x 100
unde:
Rf – rata fiscalităţii, care ne arată cât la sută din PIB este concentrat la dispoziţia
statului cu ajutorul impozitelor şi taxelor (anumiţi autori opinează că în categoria
veniturilor fiscale trebuie incluse şi contribuţiile sociale, urmare a caracterului
obligatoriu al acestora);
Vf – totalul veniturilor fiscale;
PIB – produsul intern brut realizat la nivelul unui an.

Aplicaţie rezolvată

În anul t, rata fiscalităţii a fost de 20%, mărimea PIB a fost de 40 000 u.m. iar
veniturile nefiscale au reprezentat 10% din PIB. Determinaţi modificarea ratei
fiscalităţii în anul t+1 faţă de anul t, ştiind că:
- elasticitatea veniturilor publice faţă de PIB este egală cu 1,2;
- în anul t+1, PIB creşte cu 4%;
- în anul t+1, veniturile fiscale au reprezentat 80% din veniturile publice;
- veniturile publice sunt formate din venituri fiscale şi venituri nefiscale.

Veniturile fiscale = 40 000 x 10% = 4000 u.m.

Veniturile nefiscalet = 40 000 x 20% = 8000 u.m.
Veniturile publicet = 8000 + 4000 = 12 000 u.m.
PIBt+1 = 40 000 x 1,04 = 41 600 u.m.
1,2 = (Vpt+1/t/12 000) x 40 000/1 600
Vpt+1/t = 576 u.m.
Vpt+1 = 12 000 + 576 = 12 576 u.m.
Vfiscalet+1 = 12 576 x 80% = 10 060,8 u.m.
Rata fiscalităţii t+1 = (10 060,8/41 600) x 100 = 24,18%
 Rata fiscalităţii t+1/t = 24,18% - 20% = 4.18%

Aplicaţii propuse spre rezolvare

1. Pentru anul curent se iau în considerare următoarele elemente: PIB este de 40000
u.m., cota cheltuielilor publice în PIB este 0,30, iar cota investiţiilor în PIB este de
0,1. Eficienţa investiţiilor (sporul de PIB la o unitate monetară investită) este de
50
0,6. Pentru anul următor se acceptă ca ipoteze de lucru următoarele: o creştere a
cheltuielilor publice faţă de anul curent cu 5%, o contribuţie a sectorului economic
public la veniturile publice reprezentând 8% din PIB şi o situaţie financiară
echilibrată caracterizată prin egalitatea dintre veniturile publice şi cheltuielile
publice. Ştiind că în structura veniturilor publice se consideră numai veniturile
fiscale şi cele din sectorul economic public, determinaţi rata fiscalităţii în anul
următor.
Rezolvare: 21,7%

2. Se cunosc următoarele informaţii:

Anul 0 Anul 1
Impozite directe 2000 u.m. 2100 u.m.
Impozite indirecte 2200 u.m. 2250 u.m.
Cotizaţii sociale 1500 u.m. 1700 u.m.
Alte prelevări obligatorii 500 u.m. 600 u.m.
PIB 15000 u.m. 17000 u.m.
Determinaţi:
a) modificarea prelevărilor obligatorii în mărime absolută şi în mărime
relativă;
b) elasticitatea prelevărilor obligatorii faţă de PIB;
c) modificarea presiunii fiscale generale;
d) modificarea presiunii fiscale a cotizaţiilor sociale.
Rezolvare:
a) 450 u.m., 7,26%
b) 0,54
c) -2,3%
d) 0,2%

3.3.3. Impozitele directe

Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice

şi/sau juridice, în funcţie de nivelul veniturilor obţinute şi/sau mărimea
averii deţinută, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege.

Forme ale impozitelor directe:

Principalele categorii de impozite directe sunt:
A. Impozitul pe profit este o formă de prelevare directă a unei părţi din veniturile
persoanelor juridice, care obţin venituri din activităţi economice, la dispoziţia statului.
Impozitul pe profit se calculează prin aplicarea unei cote procentuale la suma ce reprezintă
profitul impozabil.

51
 Practicile privind determinarea venitului impozabil al persoanelor juridice
sunt diferite de la ţară la ţară. Astfel, există o mare diversitate a categoriilor de
stimulente fiscale acordate companiilor, a practicilor privind amortizarea activelor
fixe etc. În România, profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile
realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri,
dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă
cheltuielile nedeductibile.

Pi = V – C - Vn + Cn – RP – Af – Pf
în care:
Pi = profitul impozabil
V = veniturile realizate într- un an fiscal din orice sursă
C = cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor
impozabile
Vn = venituri neimpozabile
Cn = cheltuieli nedeductibile
RP = rezerve, provizioane
Af = amortizarea fiscală
Pf = pierderea fiscală

Subiecţii impozabili sunt, de regulă, persoanele juridice care desfăşoară activităţi

economice, cu anumite excepţii (de exemplu, în România instituţiile publice, cultele
religioase,
R pentru venituri obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor
necesare
Figure 1activităţii de cult, banca centrală etc sunt scutite la plata impozitului pe profit).

B. Impozitul pe venit

Impozitul pe venit este un impozit direct, perceput de către stat asupra venitului
persoanelor fizice. Sistemele de impozitare a veniturilor persoanelor fizice se
caracterizează prin particularităţi semnificative de la o ţară la alta, atât din punctul de
vedere al cotelor de impozitare, cât şi al modului de stabilire a bazei de impozitare. În
general, sistemele de impozitare a veniturilor persoanelor fizice au încorporate mecanisme
care asigură respectarea principiului echităţii fiscale, potrivit căruia sarcina fiscală a
fiecărui contribuabil trebuie să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcție
de mărimea venitului sau a proprietăților acestuia.
Impozitarea veniturilor persoanelor fizice se poate realiza pe baza:
a) cotelor de progresive care asigură impozitarea diferenţiată în funcţie de
un anumit număr de praguri. Sistemul de impozitare progresiv oferă
posibilitatea statului de a diminua incidenţa impozitelor asupra
persoanelor cu venituri reduse şi este considerat mai echitabil;

52
 b) cotelor proporţionale de impozitare care rămân neschimbate, indiferent
de modificările intervenite în baza de impunere. Sistemul de impozitare
bazat pe cote proporţionale este generator de inechitate socială dar
beneficiază de avantajul simplităţii.
În practica fiscală internaţională s-au conturat două sisteme de aşezare a
impozitelor pe veniturile persoanelor fizice:
 Sistemul impunerii separate: poate fi întâlnit fie sub forma unui
impozit unic pe venit, care permite totuşi o impunere diferenţiată
pentru fiecare categorie de venit, fie prin instituirea mai multor
impozite care vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-o anumită
sursă;
 Sistemul impunerii globale: presupune cumularea tuturor veniturilor
realizate de o persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă şi
supunerea venitului cumulat unui singur impozit.
În România, impozitul pe venit se aplică asupra următoarelor surse:
 venituri din activităţi independente;
 venituri din salarii;
 venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
 venituri din investiţii;
 venituri din pensii;
 venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;
 venituri din premii şi din jocuri de noroc;
 venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
 venituri din alte surse.

C. Impozitul pe avere

Forme principale:
 Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite ca impozite stabilite
asupra averii (care se plătesc din veniturile contribuabililor) şi impozite instituite
pe substanţa averii (care se plătesc chiar din substanţa averii supuse impunerii,
ducând la micşorarea materiei impozabile).
 Impozitele pe circulaţia averii sunt instituite în legătură cu trecerea
dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la
alta (de exemplu, impozitul perceput cu ocazia vânzării – cumpărării bunurilor
imobile, impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii, impozitul pe circulaţia
capitalurilor şi a efectelor comerciale ş.a.).
 Impozitele asupra creşterii valorii averii au ca obiect sporul de valoare pe
care l-au înregistrat unele bunuri într-o anumită perioadă de timp. Aceste impozite
sunt întâlnite frecvent sub forma impozitelor pe plusul de valoare imobiliară prin
care autorităţile fiscale impun sporul de valoare înregistrat de anumite bunuri
53
imobiliare (terenuri, clădiri) în intervalul de timp de la cumpărare şi până la
vânzare, luând în considerare reevaluările autorizate de lege şi cheltuielile efectuate
de proprietar pentru amenajarea, modernizarea imobilului respectiv.

Teste de autoevaluare

1. Impozitul pe actele de vânzare – cumpărare se încadrează în categoria

impozitelor:
a) propriu-zise asupra averii;
b) asupra creşterii averii;
c) pe circulaţia averii;
d) pe plusul de valoare imobiliară.
d) venituri de la instituţii publice.

2. În categoria impozitelor directe se includ:

a) taxele vamale, veniturile din amenzi, impozitul pe venitul agricol;
b) taxele vamale, impozitul pe spectacole, impozitul pe salarii;
c) accizele, impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată;
d) impozitul pe profit, impozitul pe veniturile liber-profesioniştilor, impozitul pe
salarii.
d) venituri de la instituţii publice.

3. Impunerea separată a veniturilor poate presupune:

a) cumularea tuturor veniturilor şi supunerea venitului cumulat la un singur
impozit;
b) cumularea tuturor veniturilor şi supunerea venitului cumulat la mai multe
impozite;
c) stabilirea unor impozite diferite asupra veniturilor obţinute membrii unei
asociaţii familiale;
d) instituirea unui impozit unic, dar care asigură un tratament diferenţiat pentru
fiecare categorie de venituri, în funcţie de natura veniturilor.
d) venituri de la instituţii publice.

Aplicaţie rezolvată

O persoană fizică realizează venituri lunare sub formă de salarii în valoare de 2000
u.m. pentru care plăteşte un impozit de 200 u.m. lunar şi venituri trimestriale din
activităţi independente în valoare de 5000 u.m. pentru care plăteşte un impozit de
1000 u.m. trimestrial. Calculaţi impozitul anul pe venit plătit de contribuabil în
sistemul impunerii separate (A) şi în sistemul impunerii globale (B) dacă pentru
venitul anual obţinut pe contribuabil acesta plăteşte un impozit pe venitul global
potrivit următoarelor cote progresive simple:
54
 - până la 10000 u.m. …………………….5%
- între 10001-30000 u.m. ……………….10%
- între 30001-60000 u.m. …………….....15%
- între 60001-80000 u.m. ……………….20%
- peste 80001 u.m. ……………...……….25%

A) Impozit total anual = Impozit pe venituri salariale anual + Impozit pe

venituri din activităţi independente anual
Impozit total anual = 200 x 12 + 1000 x 4 = 6400 u.m.
B) Impozit total anual = cota impozit pe venitul global x Venitul global
Venitul global = 2000 x 12 + 5000 x 4 = 68000 u.m.
Impozit total anual = 20% x 68000 = 13600 u.m.

3.3.4. Dubla impunere internaţională

Dubla impunere internaţională concretizează situaţia în care

aceeaşi materie impozabilă este supusă la două sau la mai multe
impozite de către organe fiscale din ţări diferite.

Apariţia dublei impuneri este determinată, în principal, de modalitatea în

care sunt aplicate criteriile care stau la baza impunerii veniturilor sau averii:
- criteriul rezidenţei - potrivit căruia impunerea veniturilor se efectuează de
autoritatea fiscală din ţara căreia îi aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile
sau averea care fac obiectul impunerii sunt obţinute/se află pe teritoriul acelui stat
sau în afara lui;
- criteriul naţionalităţii - conform căruia un stat impune rezidenţii săi care
realizează venituri sau posedă avere din/în statul respectiv, indiferent dacă ei
locuiesc sau nu în ţara lor;
- criteriul originii veniturilor (teritorialităţii) - potrivit căruia impunerea se
efectuează de organele fiscale din ţara pe al cărei teritoriu au fost realizate
veniturile sau se află averea, indiferent de rezidenţa sau de naţionalitatea
contribuabililor.
Pentru înlăturarea efectelor negative ale dublei impuneri (impozitarea
excesivă, afectarea relaţiilor economice dintre ţări etc) s-au luat măsuri destinate
evitării acesteia. Soluţia utilizată cel mai des a fost încheierea unor convenţii bi sau
multilaterale între stat, prin care sunt stabilite organele fiscale îndreptăţite să
perceapă impozitele pentru fiecare categorie de venit sau de avere realizat/aflată în
proprietatea unor contribuabili care muncesc, au rezidenţa, domiciliul permanent
sau provizoriu în două sau mai multe ţări.

55
 Pentru evitarea dublei impuneri, Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică a dezvoltat un model de convenţie, potrivit căreia statele
semnatare pot opta pentru una dintre următoarele metode în baza căreia se
realizează evitarea dublei impuneri:
A. Metoda scutirii (exonerării de plată), potrivit căreia veniturile/capitalurile
rezidentului unui stat contractant care, în conformitate cu prevederile
convenţiei, sunt impozabile în celălalt stat contractant, sunt scutite de la
impozitare în statul de rezidenţă. Dacă rezidentul unui stat contractant
realizează elemente de venit, impozabile în celălalt stat contractant, statul de
rezidenţă va permite deducerea din impozitul pe venit o sumă egală cu
impozitul plătit în celălalt stat. Reducerea nu va depăși totuși acea parte a
impozitului, calculată înainte de acordarea deducerii, care poate fi atribuită
elementelor de venit respective;
B. Metoda creditării, potrivit căreia în cazul în care rezidentul unui stat
contractant realizează venituri sau deţine capitaluri care, în conformitate cu
prevederile convenţiei, sunt impozabile în celălalt stat contractant, statul de
rezidenţă va acorda:
- o reducere din impozitul pe care îl percepe de la rezident pentru
veniturile obţinute, în sumă egală cu impozitul pe venit plătit în celălalt
stat;
- o reducere din impozitul care îl percepe de la acel rezident pentru
capitalurile deţinute, în sumă egală cu impozitul pe capital plătit în
celălalt stat. Aceasta nu va depăși totuși acea parte a impozitului,
calculată înainte de aplicarea reducerii, corespunzatoare capitalului
impozabil în statul de rezidenţă.

Aplicaţie rezolvată

Un rezident al statului A obţine în ţara de rezidenţă un venit impozabil

echivalent cu 4000 de dolari, iar în statul B un venit impozabil echivalent cu 6000
de dolari. Cunoscând următoarele baremuri de impunere, să se calculeze impozitul
pe venit dacă între cele două ţări există o convenţie de evitare a dublei impuneri
conform procedeului:
a) scutirii totală;
b) scutirii progresive;
c) “creditării” obişnuite;
d) “creditării” integrale.

pentru statul A
tranşe de venit impozabil cota impozit (%)
(dolari)
până la 2000 8
între 2001 şi 4000 10
56
 între 4001 şi 6000 14
peste 6001 22

pentru statul B
tranşe de venit impozabil (dolari) cota impozit (%)
până la 3000 9
între 3001 şi 6000 15
între 6001 şi 8000 20
peste 10001 23

a) scutirea totală:
- impozitul pe venit datorat în ţara de rezidenţă = 10% x 4000 = 400 dolari
- impozitul pe venit datorat în străinătate = 15% x 6000 = 600 dolari

b) scutirea progresivă:
- veniturile totale obţinute = 4000 + 6000 = 10000 dolari; pentru aceste venituri
se aplică în ţara de rezidenţă cota de 22%
- impozitul pe venit datorat în ţara de rezidenţă = 22% x 4000 = 880 dolari
- impozitul pe venit datorat în străinătate = 15% x 6000 = 600 dolari

c) “creditarea” obişnuită:
- impozitul total stabilit în sarcina persoanei respective de organele fiscale din
ţara de rezidenţă = 10000 x 22% = 2200 dolari
- impozitul pe venit datorat în străinătate = 15% x 6000 = 900 dolari
- impozitul pe venit datorat în ţara de rezidenţă pentru un venit de 6000 dolari =
14% x 6000 = 840 dolari
- în condiţiile aplicării acestei metode ţara de rezidenţă nu acordă o reducere de
impozit mai mare decât cea rezultată din aplicarea cotei de impozit practicate în
statul de rezidenţă la venitul obţinut în statul de sursă al venitului
- impozitul datorat statului de rezidenţă după acordarea creditului fiscal = 2200 –
840 = 1360 dolari.

d) “creditarea” integrală:
- impozitul total stabilit în sarcina persoanei respective de organele fiscale din
ţara de rezidenţă = 10000 x 22% = 2200 dolari
- impozitul pe venit datorat în străinătate = 15% x 6000 = 900 dolari
- creditul fiscal acordat de statul de rezidenţă este egal în acest caz cu impozitul
plătit în străinătate pentru venitul de 6000 de dolari
- impozitul datorat statului de rezidenţă după acordarea creditului fiscal = 2200 –
900 = 1300 dolari.

Aplicaţii propuse spre rezolvare

57
1. Rezidentul unei ţări realizează în străinătate un venit de 30000 u.m. pentru care
plăteşte un impozit de 2000 u.m. În ţara de rezidenţă realizează un venit de 50000
u.m., cotele de impunere progresive simple fiind:
până la 20000 u.m. ……………………..5%
între 20001-40000 u.m. ………………..10%
între 40001-70000 u.m. ………………..15%
între 70001-100000 u.m. ………………20%
peste 100001 u.m. ……………………...27%
Determinaţi impozitul total plătit de contribuabil în situaţia în care între cele două
state există o convenţie de evitare a dublei impuneri potrivit procedeului „scutirii
totale” şi procedeului „scutirii progresive”.
Rezolvare: 9500 u.m., 12000 u.m.

2. O persoană fizică realizează în statul de rezidenţă un venit de 300 u.m., iar în

străinătate un venit de 500 u.m. În ambele state impozitul se calculează utilizând
cotele progresive simple după cum urmează: în statul de rezidenţă pentru un venit
de 300 u.m. cota de impozit este de 20%, pentru un venit de 500 u.m. cota de
impozit este de 25%, iar pentru un venit de 800 u.m. cota de impozit este de 32%;
în străinătate pentru un venit de 500 u.m. cota de impozit este de 30%, iar pentru
un venit de 800 u.m. cota de impozit este de 38%. Determinaţi impozitul total plătit
de contribuabil în situaţia în care între cele două state există o convenţie de evitare
a dublei impuneri potrivit procedeului „creditării obişnuite” şi procedeului
„creditării integrale”.
Rezolvare: 281 u.m., 256 u.m.

3.3.5. Impozitele indirecte

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării bunurilor şi

prestărilor de servicii şi în momentul realizării importului sau
exportului.

Opţiunea utilizării impozitelor indirecte este generată de o serie de

avantaje ale acestora:
- reclamă cheltuieli modice de aşezare, percepere şi urmărire;
- din punct de vedere psihologic sunt acceptate mai uşor de către
contribuabili, fiind incluse în preţul de vânzare al produselor.
Forme de manifestare a impozitelor indirecte sunt :
A. Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte incluse în preţul de
vânzare al mărfurilor fabricate în interiorul ţării care percepe impozitul. Ele se
întâlnesc sub forma:
58
- taxelor de consumaţie pe produs (accize);
- taxelor generale pe consum, fiind percepute la vânzarea tuturor
mărfurilor (bunuri de consum sau mijloace de producţie).
Taxele de consumaţie pe produs (accize) sunt aşezate asupra unor produse
care se consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele,
asupra produselor considerate dăunătoare sănătăţii şi asupra unor produse de lux.
Accizele pot fi instituite ca:
- taxă specifică, percepută ca sumă fixă pe unitatea de produs;
- taxă ad valorem, reprezentând o cotă parte din preţul de producţie;
- taxă mixtă (specifică şi ad valorem).
În statele membre ale Uniunii Europene, sunt aplicate două categorii de accize:
- accize armonizate pentru următoarele produse provenite din producția
internă sau din import: bere; vinuri; bauturi fermentate, altele decât bere
şi vinuri; produse intermediare; alcool etilic; tutun prelucrat; produse
energetice; energie electrică. Premisele pentru care au stat la baza
armonizării accizelor au fost multiple, pornind de la limitarea
consumului unor produse nocive sănătăţii (produsele prelucrate din
tutun şi cele alcoolice), până la încasarea facilă a unor sume la bugetul
statului;
- accize nearmonizate, potrivit legislaţiei din fiecare stat membru.
Taxele generale pe consum includ:
 taxa pe valoarea adăugată și echivalentul acesteia (impozitul pe bunuri şi
servicii). În prezent, taxa pe valoarea adăugată reprezintă forma cea mai răspândită
a taxelor generale pe consum (este implementată în peste 150 de ţări);
 impozitele pe vânzare precum și alte impozite generale pe bunuri și servicii.
Taxa pe valoarea adăugată are 2 dimensiuni:
 TVA deductibilă – suma totală a taxei datorate sau achitate de către o
persoană impozabilă pentru achiziţiile efectuate sau care urmează a fi
efectuate;
 TVA colectată – taxa aferentă livrărilor de bunuri şi/sau prestărilor de
servicii taxabile la momentul exigibilităţii taxei, efectuate sau care
urmează a fi efectuate de persoana impozabilă, precum şi taxa aferentă
operaţiunilor pentru care beneficiarul este obligat la plata taxei.
Pentru fiecare perioadă fiscală, persoana impozabilă beneficiază de un drept
de deducere. Prin decontul de TVA (declaraţie dedusă, de regulă, lunar sau
trimestrial de către persoana impozabilă), se calculează TVA datorată către bugetul
de stat prin intermediul următoarei formule:

TVA datorată = TVA colectată – TVA deductibilă

dacă TVA colectată > TVA deductibilă → TVA de plată
dacă TVA colectată < TVA deductibilă → TVA de rambursat

59
R
Figure 1
 B. Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute asupra importurilor,
exporturilor şi tranzitului de mărfuri. În condiţiile deschiderii economiilor, prin
liberalizarea schimburilor internaţionale de materii prime, produse, servicii şi ale
necesităţii racordării economiei naţionale la fluxurile economiei mondiale, taxele
vamale şi-au pierdut, în prezent, poziţia importantă pe care o ocupau în cadrul
sistemului resurselor financiare publice în secolul trecut. Cu toate acestea, taxele
vamale îndeplinesc şi astăzi atât un rol financiar, constituind o sursă de venituri la
bugetul public, cât şi un rol economic, acestea reprezentând adevărate instrumente
de coordonare a activităţilor de comerţ exterior.
Taxele vamale de import sunt instituite asupra importului de mărfuri. Ele se
calculează asupra valorii acestor mărfuri, fiind plătite de importator. Taxele vamale
de import sunt utilizate ca instrumente fiscale pentru protejarea producătorilor
autohtoni, întrucât în urma aplicării lor preţul mărfii importate se apropie de
nivelul preţului mărfii similare indigene sau chiar depăşeşte acest preţ.
Taxele vamale de import se percep fie prin aplicarea unei cote procentuale la
valoarea mărfurilor importate (taxele vamale ad-valorem), fie prin stabilirea unei
sume fixe pe unitatea fizică de marfă importată (taxele vamale specifice). În
practica fiscală este întâlnită şi o formă de percepere care combină cele două
modalităţi expuse mai sus (taxele vamale compuse).
Taxele vamale de import sunt menţionate în tariful vamal al unei ţări, ele
fiind diferenţiate pe grupe de mărfuri şi în funcţie de originea lor în cadrul aceleiaşi
grupe de mărfuri. Această diferenţiere este determinată de prevederile acordurilor
comerciale bi şi multilaterale încheiate între ţări. Astfel, pot fi întâlnite taxe vamale
preferenţiale, practicate între ţările care fac parte din diferite uniuni vamale, taxe
vamale în condiţia aplicării naţiunii celei mai favorizate, practicate în cazul
relaţiilor comerciale dintre ţările membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului
sau taxe vamale autonome, aplicate la importurile de mărfuri dintr-un stat cu care
ţara importatoare nu întreţine relaţii bazate pe condiţia clauzei naţiunii celei mai
favorizate.
Taxele vamale de export sunt întâlnite mai rar, fiind instituite în unele ţări,
în special asupra materiilor prime pentru a determina prelucrarea acestora în ţară.
Taxele vamale de tranzit sunt instituite asupra mărfurilor care fac obiectul
comerţului exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei ţări terţe.

Aplicaţie rezolvată

Calculaţi TVA pe stadii şi TVA total cuprins în preţul cu amănuntul pentru un

produs ce parcurge 3 stadii în circuitul său până la consumatorul final, datele
necesare pentru efectuarea calculelor fiind prezentate în următorul tabel:
lei
Stadiul pcf tva pc va pv tva tva pvf
din pf fără col. dat.
60
 tva
1 119 200
2 100
3 150

în care:
pcf – preţ de cumpărare de factură;
tva din pf – taxa pe valoarea adăugată din preţul de factură;
pc fără tva – preţul de cumpărare fără taxa pe valoarea adăugată;
va – valoarea adăugată;
pv – preţul de vânzare negociat;
tva col. – taxa pe valoarea adăugată colectată;
tva dat. – taxa pe valoarea adăugată datorată;
pvf – preţul de vânzare de factură.
Cota TVA – 19%

Stadiul I:
tva din pf = 119 • 19/119 = 19 mii lei
pc fără tva = 119 – 19 = 100 mii lei
pv = pc fără tva + va = 100 + 200 = 300 mii lei
tva col. = pv • 19% = 300 • 19% = 57 mii lei
tva datorată la buget = 57 – 19 = 38 mii lei
pvf = pv + tva col. = 300 + 57 = 357 mii lei

Stadiul II:
tva din pf = 357 • 19/119 = 57 mii lei
pc fără tva = 357 – 57 = 300 mii lei
pv = pc fără tva + va = 300 + 100 = 400 mii lei
tva col. = pv • 19% = 400 • 19% = 76 mii lei
tva datorată la buget = 76 – 57 = 19 mii lei
pvf = pv + tva col. = 400 + 76 = 476 mii lei

Stadiul II:
tva din pf = 476 • 19/119 = 76 mii lei
pc fără tva = 476 – 76 = 400 mii lei
pv = pc fără tva + va = 400 + 150 = 550 mii lei
tva col. = pv • 19% = 550 • 19% = 104,5 mii lei
tva datorată la buget = 104,5 – 76 = 28,5 mii lei
pvf = pv + tva col. = 550 + 104,5 = 654,5 mii lei
lei
Nr. pcf tva pc va pv tva tva pvf
crt. din fără col. dat.
61
 pf tva
1 119 19 100 200 300 57 38 357
2 357 57 300 100 400 76 19 476
3 476 76 400 150 550 104,5 28,5 654,5

Aplicaţii propuse spre rezolvare:

1. Un produs parcurge toate verigile de la producţie la desfacerea cu amănuntul.

Care este TVA din preţul cu amănuntul dacă preţul de vânzare al producătorului
este de 10115 u.m. (inclusiv TVA), adaosul de gros este 20%, iar cel cu amănuntul
30%?
Rezolvare: 2519,4 u.m.

2. Agentul economic A cumpără un lot de mărfuri cu 4000 u.m. (fără TVA), lot pe
care îl vinde agentului economic B cu 6000 u.m. (fără TVA). Agentul economic B
vinde lotul de mărfuri cu 6500 u.m. (fără TVA) agentului economic C care practică
la vânzarea cu amănuntul un adaos comercial de 20%. Calculaţi taxa pe valoarea
adăugată (cota TVA este de 19%) încasată la bugetul statului pentru acest circuit
economic.
Rezolvare: 722 u.m.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV

BUGETUL PUBLIC NAŢIONAL

Cuprins:

4.1. Componentele bugetului public naţional

4.2. Bugetul de stat
4.3. Bugetele locale
4.4. Bugetul asigurărilor sociale de stat
4.5. Procesul bugetar

Obiective:
Unitatea de învățare prezintă componentele bugetului public naţional, regulile şi
principiile după care funcţionează bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul
asigurărilor sociale de stat şi etapele procesului bugetar în România.

62
 Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată

1. Ungureanu, A., Croitoru, L., Ungureanu, D., Nedelescu, D., Bartalis, A.M.,
Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București, 2020
2. Pîrvu, Daniela, Finanţe publice, Editura Universității din Pitești, Pitești,
2016
3. Legea finanțelor publice nr. 500 din 2002
4. Legea nr. 273 din 2006 privind finanţele publice locale

Prezentarea temei

4.1. Componentele bugetului public naţional

Din punct de vedere economic, bugetul public reprezintă un document în

care sunt prevăzute şi aprobate, în fiecare an, veniturile şi cheltuielile publice sau,
după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor
publice.
Din punct de vedere juridic, bugetul public este un act în care se prevăd şi
se aprobă, prin lege, veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale instituţiilor
publice.

Potrivit Constituţiei României, bugetul public naţional cuprinde

bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale
ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.

63
 Întrucât la fundamentarea bugetului public se ţine cont de toate aspectele
legate de bugetele care administrează banul public, în prezent se utilizează noţiunea
de buget general consolidat, care permite o imagine cuprinzătoare a tuturor
bugetelor care au legătură cu banii publici:
 Bugetul public naţional ;
 Bugetele fondurilor speciale (se întocmesc în vederea finanţării
anumitor obiective şi acţiuni necesare în perioada considerată, pentru
care se instituie prelevări obligatorii pe bază de legi speciale);
 Bugetul trezoreriei statului (documentul în care sunt înscrise
veniturile şi cheltuielile trezoreriei privind activitatea desfăşurată la
aceasta în scopul îndeplinirii funcţiilor sale);
 Bugetele instituţiilor publice autonome (includ veniturile şi
cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile anuale ale instituţiilor
publice centrale care nu sunt subordonate nici unei alte entităţi de
drept public);
 Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale;
 Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii
(documentele în care sunt prevăzute şi aprobate veniturile şi
cheltuielile instituţiilor publice aflate în subordinea instituţiilor
publice autonome, ce funcţionează doar pe baza veniturilor proprii ce
provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi sportive,
concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte,
valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe, prestări de
servicii);
 Bugetul creditelor externe rambursabile, contractate direct sau
garantate de stat (document în care sunt prevăzute şi aprobate
veniturile şi cheltuielile creditelor externe contractate sau garantate de
stat şi a căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri
publice);
 Bugetul fondurilor externe nerambursabile (documentele în care sunt
prevăzute şi aprobate veniturile şi cheltuielile fondurilor externe).
Prin bugetul general consolidat al statului se permite elaborarea unor
politici sociale şi economice coerente, care vizează realizarea echilibrului
macroeconomic, în perioadele viitoare.

Aplicaţie rezolvată

Cheltuielile bugetare estimate pentru anul t reprezintă 3000 u.m., veniturile

bugetare 2500 u.m., din care 80% sunt venituri fiscale. Mărimea PIB a fost
estimată la 15000 u.m. din care 9000 u.m. este valoarea consumului. Pentru
diminuarea deficitului bugetar se propune majorarea cotei accizelor care va genera
64
o creştere a veniturilor fiscale cu 5%, dar şi o reducere a consumului cu 1%.
Precizaţi cu cât se diminuează deficitul bugetar şi care este modificarea ratei
fiscalităţii, în ipoteza că ponderea consumului în PIB şi ponderea veniturilor fiscale
în veniturile bugetare rămân nemodificate.

Deficitul bugetar = 3000 – 2500 = 500 u.m.

Veniturile fiscale = 80% x 2500 = 2000 u.m.
Ponderea consumului în PIB = (9000/15000) x 100 = 60%
Rata fiscalităţii = (2000/15000) x 100 = 13,33%
Veniturile fiscale după majorarea accizelor = 2000 x 1,05 = 2100 u.m.
Veniturile bugetare după majorarea accizelor = 2100/0,8 = 2625 u.m.
Deficitul bugetar după majorarea accizelor = 3000 – 2625 = 375 u.m.
 deficit bugetar = 375 – 500 = -125 u.m. (deficitul bugetar se reduce cu 125 u.m.
în urma majorării veniturilor fiscale)
Consumul după majorarea accizelor = 9000 x 0,99 = 8910 u.m.
PIB după majorarea accizelor = 8910/0,6 = 14850 u.m.
Rata fiscalităţii după majorarea accizelor = (2100/14850) x 100 = 14,14%
 rata fiscalităţii = 14,14% - 13,33% = 0,81% (rata fiscalităţii a crescut cu a,81
puncte procentuale)

Aplicaţie propusă spre rezolvare

Se cunosc următoarele informaţii referitoare la veniturile înscrise în buget:

Venituri bugetare Nivel propus Nivel realizat
Impozit pe profit 25500 22700
Impozit pe veniturile persoanelor 12450 12600
fizice
Alte impozite directe 1320 1240
Taxa pe valoarea adăugată 36910 37460
Taxe vamale 4850 2110
Accize 7910 8020
Alte impozite indirecte 3600 3980
Venituri nefiscale 1580 6010
Venituri din capital 2230 2140
Determinaţi gradul de realizare a veniturilor fiscale, curente şi totale.
Rezolvare: 0,95; 0,99

4.2. Bugetul de stat

Bugetul de stat este documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate

anual veniturile şi cheltuielile statului. El are caracter obligatoriu
întrucât necesită autorizarea puterii legislative (Parlamentul) şi
previzional deoarece între prevederile înscrise în legea bugetului de
65
stat şi realizările efective de venituri şi cheltuieli pe parcursul
exerciţiului bugetar apar, în mod obiectiv, o serie de neconcordanţe
care impun rectificări periodice ale bugetului.
 În România, bugetul de stat deţine locul cel mai important în cadrul
sistemului bugetar, având un rol major în raport cu celelalte bugete componente. El
este elaborat şi administrat de Guvern, fiind aprobat de Parlament, prin legea
bugetară anuală.
Bugetul de stat este documentul program care face obiectul celor mai
complexe dezbateri şi analize asupra situaţiei macroeconomice a unei ţări, pentru
fiecare an financiar, întrucât prezintă mărimea şi structura veniturilor şi
cheltuielilor din cadrul economiei publice, precum şi proiecţia macroeconomică pe
o perioadă de 3 ani. Importanţa bugetului de stat în sistemul finanţelor publice
decurge din faptul că acesta, în mod direct, asigură autonomia reală a
colectivităţilor locale, garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale a unor
categorii importante din rândul populaţiei şi asigură echilibrul financiar, monetar şi
valutar al statului.
Relaţiile prin intermediul cărora se mobilizează şi se repartizează resursele băneşti
aflate la dispoziţia statului sunt reprezentate în fig. nr. 4:

Fig. 4. Mobilizarea şi repartizarea resurselor prin buget

Societăţi Servicii publice

comerciale generale
Veniturile
statului
Regii Apărare, ordine
publice publică şi siguranţă
naţională

Destinaţia Cheltuieli social-

veniturilor culturale
statului

Alte Servicii de
categorii de dezvoltare publică,
agenţi locuinţe,
66
economici mediu şi ape
Străinătate
Instituţii Acţiuni economice
publice

Populaţie Alte acţiuni

Transferuri din
bugetul de stat

Împrumuturi
acordate
Sursa: Văcărel, I. şi colaboratorii, Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2004, p. 500

Rolul bugetului de stat:

A. Rolul alocativ, întrucât în partea de cheltuieli a acestuia se reflectă modul
de alocare a resurselor fiecărui an bugetar. Rolul alocativ al bugetului se află în
strânsă legătură cu funcţiile statului modern. Statul se poate manifesta ca agent
economic, în conformitate cu politica economică promovată la un moment dat (prin
dezvoltarea unor activităţi industriale şi comerciale proprii, prin participarea la
finanţarea unor activităţi în sectorul privat ş.a.) sau poate să-şi asume un rol
asistenţial, menit să distribuie venituri dinspre cei relativ bogaţi către cei săraci şi
defavorizaţi.
B. Rolul redistributiv al bugetului de stat este pus în evidenţă de ansamblul
relaţiilor de mobilizare a resurselor şi de repartizare a acestora pentru finanţarea
obiectivelor şi acţiunilor specificate expres. Astfel, bugetul de stat este
instrumentul prin care se redistribuie o parte importantă din venitul naţional între
membrii societăţii, grupuri sociale, ramuri economice etc.
C. Rolul de reglare a vieţii economice decurge din importanţa bugetului de
stat ca instrument cu putere de lege, prin care se reflectă politica economică
promovată de Guvern. Prin orientările bugetului se poate acţiona asupra economiei,
în sensul stimulării sau frânării unei anumite activităţi.

Veniturile bugetului de stat al României se împart în:

1.Venituri curente:
a) Venituri fiscale din care:
- Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice (impozit pe
profit; alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice);
- Impozit pe venit, profit şi câştiguri de la persoane fizice (impozit pe venit şi
salarii; cote defalcate din impozitul pe venit care se scad);
67
- Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii (taxa pe valoarea adăugată; sume defalcate
din taxa pe valoarea adăugată care se scad; alte impozite şi taxe generale pe bunuri
şi servicii; accize; taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau
pe desfăşurarea de activităţi);
- Impozit pe comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale.
b) Contribuţii de asigurări
c) Venituri nefiscale
2.Venituri din capital
3. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate

Cheltuielile bugetului de stat al României în structură economică se

împart în:
1. Cheltuieli curente:
- Cheltuieli de personal;
- Bunuri şi servicii;
- Dobânzi;
- Subvenţii;
- Fonduri de rezervă;
- Transferuri între unităţi ale administraţiei publice;
- Alte transferuri;
- Asistenţă socială;
- Alte cheltuieli.
2. Cheltuieli de capital
3. Împrumuturi
4. Operaţiuni financiare
Cheltuielile bugetului de stat al României în structură funcţională, pe
capitole, se împart în:
1) Autorităţi publice şi acţiuni externe
2) Cercetare fundamentală şi cercetare-dezvoltare
3) Alte servicii publice generale
4) Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi
5)Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei
6) Apărare
7) Ordine publică şi siguranţă naţională
8) Învăţământ
9) Sănătate
10) Cultură, recreere şi religie
11) Asigurări şi asistenţă socială
12) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică
13) Protecţia mediului
14) Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă
15) Combustibili şi energie
68
16) Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii
17) Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare
18) Transporturi
19) Comunicaţii
20) Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic
21) Alte acţiuni economice

Cheltuielile bugetare sunt detaliate în bugetele ordonatorilor principali de

credite pe surse de finanţare, iar în cadrul acestora pe capitole, subcapitole, titluri,
paragrafe, articole şi alineate de cheltuieli.
Încasarea şi realizarea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat se
efectuează pe baza următoarelor reguli şi principii:
Reguli

- cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de

autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale;
- nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată,
dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuiala;
- nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi
plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.

Principii

Principiul universalităţii potrivit căruia:

- veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute;
- veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume,
cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.
Principiul publicităţii potrivit căruia:
- proiectele de buget sunt supuse dezbaterii publice, cu prilejul aprobării
acestora;
- conturile generale anuale de execuţie a bugetelor sunt supuse dezbaterii
publice, cu prilejul aprobării acestora;
- actelor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a
acestora sunt publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I;
- pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetului sunt utilizate
mijloacele de informare în masă.
Principiul unităţii potrivit căruia:
- veniturile si cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru
a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice;

69
 - toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse forme
şi denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând regulile si principiile
acestui buget, cu unele excepţii prevăzute prin lege.
Principiul anualităţii potrivit căruia:
- veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de
un an, care corespunde exerciţiului bugetar;
- toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în
contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului
respectiv.
Principiul specializării bugetare potrivit căruia veniturile şi cheltuielile
bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi,
respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi
destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.
Principiul unităţii monetare potrivit căruia toate operaţiunile bugetare se
exprimă în moneda naţională.

Teste de autoevaluare

1. Înscrierea în buget a veniturilor şi cheltuielilor în sume brute reprezintă un

aspect care caracterizează:
a) principiul unităţii bugetului;
b) principiul specializării bugetului;
c) principiul universalităţii bugetului;
d) principiul unităţii monetare.

2. Principiul unităţii bugetare presupune:

a) asigurarea efectuării cheltuielilor unui stat din veniturile sale curente;
b) înscrierea veniturilor şi a cheltuielilor bugetului de stat în sume totale sau
globale;
c) prezentarea bugetului într-un singur document;
d) clasificarea şi repartizarea indicatorilor financiari în funcţie de anumite
elemente.

3. Principiul anualităţii bugetare se referă la:

a) prezentarea bugetului într-un singur document;
b) perioada în care are loc execuţia veniturilor şi a cheltuielilor bugetului de stat
(un an);
c) clasificarea şi repartizarea indicatorilor financiari în funcţie de anumite
elemente;
d) prezentarea bugetului într-un singur document.

4. Care dintre următoarele trăsături sunt caracteristice bugetului de stat?

70
a) este un document facultativ;
b) este un act prin care puterea executivă este împuternicită de puterea legislativă
să cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu prevederile legale;
c) bugetul de stat funcţionează numai cu deficit;
d) este un act multianual.

4.3. Bugetele locale

Bugetele locale sunt documentele în care se înscriu veniturile şi

cheltuielile autorităţilor publice locale, pe o perioadă de un an.

În România, autorităţile administraţiei publice locale, se împart în două

categorii:
 autorităţi deliberative: consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul
General al Municipiului Bucureşti;
 autorităţi executive: primarii, preşedinţii comisiilor judeţene, primarul
general al Municipiului Bucureşti. Autorităţile executive sunt şi ordonatorii
principali de credite ai bugetelor locale.
Principalele competenţe şi responsabilităţi ale autorităţilor deliberative
sunt: aprobare bugetului local, aprobarea contului anual de execuţie a bugetului,
aprobarea împrumuturilor contractate de administraţia publică locală, stabilirea
impozitelor şi taxelor locale.
Principalele competenţe şi responsabilităţi ale autorităţilor executive sunt:
întocmirea proiectului de buget, elaborarea prognozei pe următorii 3 ani,
întocmirea programului de investiţii publice, întocmirea contului anual de execuţie
a bugetului.
Potrivit legii nr. 273 din 29/06/2006 privind finanţele publice locale veniturile
bugetare locale se constituie din:
a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte,
alte venituri şi cote defalcate din impozitul pe venit;
b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c) subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;
d) donaţii şi sponsorizări.
Impozitele şi taxele locale se aprobă de consiliile locale, judeţene şi de
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, în limitele şi în condiţiile
legii.

Veniturile care se prevăd în bugetele proprii ale judeţelor sunt:

A. Venituri proprii:
1. Impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub
autoritatea
71
 consiliilor judeţene
2. Cote defalcate din impozitul pe venit:
- cote defalcate din impozitul pe venit;
- sume alocate de consiliul judeţean din cotele defalcate din impozitul pe
venit pentru echilibrarea bugetelor locale.
3. Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital;
4. Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe
desfăşurarea de activităţi:
- taxa asupra mijloacelor de transport;
- taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare.
5. Venituri din proprietate:
- vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea
consiliilor judeţene;
- restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi;
- venituri din concesiuni şi închirieri;
- venituri din dividende;
- alte venituri din proprietate.
6. Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi:
- venituri din prestări de servicii;
- contribuţia lunară a părinţilor pentru întreţinerea copiilor în unităţile de
protecţie socială;
- venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi despăgubiri;
- alte venituri din prestări de servicii şi alte activităţi.
7. Amenzi, penalităţi şi confiscări:
- venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit dispoziţiilor legale;
- încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate şi alte sume
constatate odată cu confiscarea, potrivit legii;
- alte amenzi, penalităţi şi confiscări.
8. Venituri din valorificarea unor bunuri:
- venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
- venituri din privatizare;
- venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat.
B. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
C. Donaţii şi sponsorizări
D. Subvenţii de la bugetul de stat şi de la alte administraţii
E. Operaţiuni financiare.

Veniturile care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor,

municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti
sunt:
A. Venituri proprii:

72
1. Impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub
autoritatea consiliilor locale
2. Cote defalcate din impozitul pe venit:
- cote defalcate din impozitul pe venit;
- sume alocate de consiliul judeţean din cotele defalcate din impozitul pe
venit pentru echilibrarea bugetelor locale.
3. Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital;
4. Impozite şi taxe pe proprietate:
- impozit pe clădiri;
- impozit pe terenuri;
- taxe juridice din timbru, taxe de timbru pentru activitatea notarială şi
alte taxe de timbru;
- alte impozite şi taxe pe proprietate.
5. Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii:
- taxe hoteliere.
6. Taxe pe servicii specifice:
- impozit pe spectacole;
- alte taxe pe servicii specifice.
7. Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe
desfăşurarea de activităţi:
- taxe asupra mijloacelor de transport;
- taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare;
- alte taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe
desfăşurarea de activităţi.
8. Alte impozite şi taxe fiscale
9. Venituri din proprietate:
- vărsăminte din profitul net al regiilor autonome de sub autoritatea
consiliilor locale;
- restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi;
- venituri din concesiuni şi închirieri;
- venituri din dividende;
- alte venituri din proprietate.
10. Venituri din dobânzi
11. Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi:
- venituri din prestări de servicii;
- contribuţia părinţilor sau susţinătorilor legali pentru întreţinerea copiilor
în creşe;
- contribuţia persoanelor beneficiare ale cantinelor de ajutor social;
- taxe din activităţi cadastrale şi agricultură;
- contribuţia lunară a părinţilor pentru întreţinerea copiilor în unităţile de
protecţie socială;

73
- venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi
despăgubiri;
- alte venituri din prestări de servicii şi alte activităţi.
12. Venituri din taxe administrative, eliberări de permise:
- taxe extrajudiciare de timbru;
- alte venituri din taxe administrative, eliberări de permise.
13. Amenzi, penalităţi şi confiscări:
- venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit dispoziţiilor legale;
- penalităţi pentru nedepunerea sau depunerea cu întârziere a declaraţiei
de impozite şi taxe;
- încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate şi alte sume
constatate odată cu confiscarea, potrivit legii;
- alte amenzi, penalităţi şi confiscări.
14. Diverse venituri:
- vărsăminte din venituri şi/sau disponibilităţile instituţiilor publice;
- alte venituri.
15. Venituri din valorificarea unor bunuri:
- venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
- venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului;
- venituri din privatizare;
- venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat.
B. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
C. Donaţii şi sponsorizări
D. Subvenţii de la bugetul de stat şi de la alte administraţii
E. Operaţiuni financiare.

Cheltuielile care se prevăd în bugetele proprii ale judeţelor sunt:

1. Autorităţi publice şi acţiuni externe
2. Alte servicii publice generale:
- fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor administraţiei
publice locale;
- fondul de garantare a împrumuturilor externe, contractate/garantate de
stat;
- fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, contractate/garantate
de autorităţile administraţiei publice locale;
- servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor;
- alte servicii publice generale.
3. Dobânzi
4. Transferuri cu caracter general între diferite niveluri ale
administraţiei:
- transferuri din bugetele consiliilor judeţene pentru finanţarea centrelor
de zi pentru protecţia copilului.
74
 5. Apărare:
- apărare naţională (centre militare).
6. Ordine publică şi siguranţă naţională:
- poliţie comunitară;
- protecţie civilă şi protecţia contra incendiilor.
7. Învăţământ:
- învăţământ preşcolar şi primar;
- învăţământ preşcolar;
- învăţământ primar;
- învăţământ special;
- alte cheltuieli în domeniul învăţământului.
8. Sănătate:
- servicii medicale în spitale generale;
- alte cheltuieli în domeniul sănătăţii.
9. Cultură, recreere şi religie:
- servicii culturale: (biblioteci publice judeţene; muzee; instituţii publice
de spectacole şi concerte; şcoli populare de artă şi meserii; centre pentru
conservarea şi promovarea culturii tradiţionale; consolidarea şi
restaurarea monumentelor istorice; alte servicii culturale);
- servicii recreative şi sportive;
- servicii religioase;
- alte servicii în domeniul culturii, recreării şi religiei.
10. Asigurări şi asistenţă socială:
- asistenţă acordată persoanelor în vârstă;
- asistenţă socială în caz de boli şi invalidităţi;
- asistenţă socială pentru familie şi copii;
- alte cheltuieli în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale.
11. Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică:
- alimentare cu apă şi amenajări hidrotehnice;
- alte servicii în domeniile locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării comunale.
12. Protecţia mediului:
- salubritate şi gestionarea deşeurilor.
13. Acţiuni generale economice şi comerciale:
- prevenirea şi combaterea inundaţiilor şi gheţurilor;
- programe de dezvoltare regională şi locală;
- alte cheltuieli pentru acţiuni generale economice şi comerciale.
14. Combustibil şi energie:
- energie termică;
- alte cheltuieli privind combustibilii şi energia.
15. Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare (protecţia
plantelor şi carantină fitosanitară).
16. Transporturi:
75
 - transport rutier (drumuri şi poduri);
- transport aerian (aviaţia civilă);
- alte cheltuieli în domeniul transporturilor.
17. Alte acţiuni economice:
- zone libere;
- turism;
- proiecte de dezvoltare multifuncţională;
- alte acţiuni economice.

Cheltuielile care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor,

municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti
sunt:
1. Autorităţi publice şi acţiuni externe (autorităţi executive).
2. Alte servicii publice generale:
- fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor administraţiei
publice locale;
- fondul de garantare a împrumuturilor externe, contractate/garantate de
stat;
- fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, contractate/garantate
de autorităţile administraţiei publice locale;
- servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor;
- alte servicii publice generale.
3. Dobânzi
4. Transferuri cu caracter general între diferite niveluri ale
administraţiei (transferuri din bugetele locale pentru instituţiile de
asistenţă socială pentru persoanele cu handicap)
5. Apărare naţională (centre militare).
6. Ordine publică şi siguranţă naţională:
- poliţie comunitară;
- protecţie civilă şi protecţia contra incendiilor.
7. Învăţământ:
- învăţământ preşcolar şi primar;
- învăţământ secundar;
- învăţământ postliceal;
- învăţământ special;
- servicii auxiliare pentru educaţie (internate şi cantine pentru elevi; alte
servicii auxiliare);
- alte cheltuieli în domeniul învăţământului.
8. Sănătate:
- servicii medicale în spitale generale;
- alte cheltuieli în domeniul sănătăţii.
9. Cultură, recreere şi religie:
76
- servicii culturale: (biblioteci publice comunale, orăşeneşti, municipale;
muzee; instituţii publice de spectacole şi concerte; şcoli populare de artă
şi meserii; case de cultură; cămine culturale; centre pentru conservarea
şi promovarea culturii tradiţionale; consolidarea şi restaurarea
monumentelor istorice; alte servicii culturale);
- servicii recreative şi sportive (sport; tineret; întreţinere grădini publice,
parcuri, zone verzi, baze sportive şi de agrement);
- servicii religioase;
- alte servicii în domeniul culturii, recreării şi religiei.
10. Asigurări şi asistenţă socială:
- asistenţă socială în caz de boli şi invalidităţi;
- asistenţă socială pentru familie şi copii;
- ajutoare pentru locuinţe;
- prevenirea excluderii sociale (ajutor social; cantine de ajutor social);
- alte cheltuieli în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale.
11. Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică:
- locuinţe (dezvoltarea sistemului de locuinţe; alte cheltuieli în domeniul
locuinţelor);
- alimentare cu apă şi amenajări hidrotehnice (alimentare cu apă;
amenajări hidrotehnice);
- iluminat public şi electrificări rurale;
- alimentare cu gaze naturale în localităţi;
- alte servicii în domeniile locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării comunale.
12. Protecţia mediului:
- salubritate şi gestionarea deşeurilor;
- canalizare şi tratarea apelor reziduale.
13. Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă:
- acţiuni generale economice şi comerciale (prevenirea şi combaterea
inundaţiilor şi gheţurilor; stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii;
programe de dezvoltare regională şi locală; alte cheltuieli pentru acţiuni
generale economice şi comerciale).
- combustibil şi energie.
15. Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare (protecţia
plantelor şi carantină fitosanitară; alte cheltuieli în domeniul
agriculturii).
16. Transporturi:
- transport rutier (drumuri şi poduri; transport în comun; străzi);
- alte cheltuieli în domeniul transporturilor.
17. Alte acţiuni economice:
- Fondul Român de Dezvoltare Socială;
- zone libere;
- turism;
77
 - proiecte de dezvoltare multifuncţională;
- alte acţiuni economice.

Încasarea şi realizarea veniturilor şi cheltuielilor locale se efectuează pe

baza următoarelor reguli şi principii:
Reguli

- este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate, cu

excepţia cazurilor în care legea prevede altfel;
- cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate
de autorizările conţinute în legi speciale şi în legile bugetare anuale;
- nici o cheltuială nu poate fi înscrisă şi nici nu poate fi angajată şi
efectuată din bugetele locale dacă nu există baza legală pentru
respectiva cheltuială;
- nici o cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată,
ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, şi dacă nu are
prevederi bugetare şi surse de finanţare;
- după aprobarea bugetelor locale pot fi aprobate acte normative cu
implicaţii asupra acestora, dar numai cu precizarea surselor de
acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare
aferente exerciţiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele locale
respective.

Principii

- principiul universalităţii (veniturile şi cheltuielile se includ în buget în

totalitate, în sume brute; veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei
cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care
au stabilite destinaţii distincte);
- principiul transparenţei şi publicităţii (publicarea în presa locala, pe
pagina de Internet a instituţiei publice, sau afişarea la sediul autorităţii
administraţiei publice locale respective a proiectului de buget local şi a
contului anual de execuţie a acestuia; dezbaterea publică a proiectului de
buget local, cu prilejul aprobării acestuia; prezentarea contului anual de
execuţie a bugetului local în şedinţă publică);
- principiul unităţii (veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un
singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea
fondurilor publice locale; se interzic reţinerea şi utilizarea de venituri în
regim extrabugetar, precum şi constituirea de fonduri publice locale în
afara bugetelor locale, dacă legea nu prevede altfel);
78
- principiul unităţii monetare (toate operaţiunile bugetare se exprimă în
moneda naţională);
- principiul anualităţii (veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate, în
condiţiile legii, pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului
bugetar; toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an
bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie
a bugetului respectiv);
- principiul specializării bugetare (veniturile şi cheltuielile bugetare se
înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe
categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia
acestora);
- principiul echilibrului (cheltuielile unui buget se acoperă integral din
veniturile bugetului respectiv);
- principiul solidarităţii potrivit căruia:
 prin politicile bugetare locale se poate realiza ajutorarea
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a persoanelor
fizice aflate în situaţie de extremă dificultate, prin alocarea
de sume din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul
local;
 din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local
consiliile locale, judeţene sau Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba acordarea de
ajutoare către unităţile administrativ-teritoriale aflate in
situaţii de extremă dificultate, la cererea publică a primarilor
acestor unităţi administrativ-teritoriale sau din proprie
iniţiativă.
- principiul autonomiei locale financiare potrivit căruia:
 unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse
financiare suficiente, pe care autorităţile administraţiei
publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor lor, pe
baza şi în limitele prevăzute de lege;
 autorităţile administraţiei publice locale au competenţa
stabilirii nivelurilor impozitelor şi taxelor locale, în
condiţiile legii;
 alocarea resurselor financiare pentru echilibrarea bugetelor
locale nu trebuie să afecteze aplicarea politicilor bugetare ale
autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de
competenţă;
 sumele defalcate cu destinaţie specială se utilizează de către
autorităţile administraţiei publice locale în conformitate cu
prevederile legale.
79
 - principiul proporţionalităţii potrivit căruia resursele financiare ale
unităţilor administrativ-teritoriale trebuie sa fie proporţionale cu
responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale stabilite prin
lege.
- principiul consultării potrivit căruia autorităţile administraţiei publice
locale, prin structurile asociative ale acestora, trebuie sa fie consultate
asupra procesului de alocare a resurselor financiare de la bugetul de stat
către bugetele locale.
Proiectele bugetelor locale se elaborează de către ordonatorii principali de
credite, avându-se în vedere:
a) prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali pentru anul
bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru
următorii 3 ani, elaborate de organele abilitate;
b) politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale;
c) prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale
memorandumurilor de finanţare sau ale altor acorduri internaţionale,
semnate şi/sau ratificate;
d) politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în
formularea propunerilor de buget;
e) propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din
subordine;
f) programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul
finanţării unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate
obiective precise şi indicatori de rezultate şi de eficienţă;
g) programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii
administrativ-teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel
naţional, regional, judeţean, zonal sau local.
În bugetele locale se înscrie fondul de rezervă bugetară la dispoziţia
consiliului local, judeţean şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti,
precum şi a sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, în cotă de pana la 5% din
totalul cheltuielilor. Acesta se utilizează la propunerea ordonatorilor principali de
credite, pe baza de hotărâri ale consiliilor respective, pentru finanţarea unor
cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în cursul exerciţiului bugetar, pentru
înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale, precum şi pentru acordarea unor
ajutoare către alte unităţi administrativ-teritoriale în situaţii de extremă dificultate,
la cererea publică a primarilor acestor unităţi ori din iniţiativa proprie.

Teste de autoevaluare

1. Potrivit principiului autonomiei locale financiare :

a) cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile bugetului respectiv;

80
b) prin politicile bugetare locale se poate realiza ajutorarea unităţilor administrativ-
teritoriale, precum şi a persoanelor fizice aflate în situaţie de extremă dificultate,
prin alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local;
c) toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul
unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv;
d) unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente, pe
care autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor
lor, pe baza şi în limitele prevăzute de lege.

2. Competenţa de aprobare şi administrare a bugetelor locale revine:

a) Guvernului;
b) consiliilor judeţene, consiliilor locale şi Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, după caz;
c) Parlamentului;
d) consiliilor de administraţie a instituţiilor publice locale.

3. Veniturile proprii ale bugetelor locale cuprind:

a) donaţii;
b) sponsorizări;
c) subvenţii primite de la bugetul de stat;
d) impozite şi taxe locale.

4.4. Bugetul asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile

sistemului public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.

Proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat este elaborat anual de către

Guvern, pe baza propunerilor Casei Naţionale de Pensii, fiind supus spre aprobare
Parlamentului.
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din:
1. Venituri curente:
A. Contribuţii de asigurări din care:
- contribuţiile angajatorilor
- contribuţiile asiguraţilor din care contribuţia la fondul de pensii administrat privat
se scade)
B. Venituri nefiscale
2. Subvenţii
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat acoperă contravaloarea
prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul public, cheltuielile privind organizarea
şi funcţionarea sistemului public, finanţarea unor investiţii proprii, alte cheltuieli.
81
 Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat, în structură
economică, se împart în:
1. Cheltuieli curente
a) cheltuieli de personal
b) bunuri şi servicii
c) dobânzi
d) transferuri între unităţi ale administraţiei publice
e) alte transferuri
f) asistenţă socială
2. Cheltuieli de capital
3. Rambursări de credite
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat, în structură
funcţională, pe capitole, se împart în:
1. Asigurări şi asistenţă socială
2. Asigurări şi asistenţă socială pentru accidente de muncă şi boli
profesionale
Din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se prelevă anual până la
3% pentru constituirea unui fond de rezervă. Fondul de rezervă cumulat nu poate
depăşi nivelul cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar respectiv. Fondul de
rezervă se utilizează pentru acoperirea prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii
temeinic motivate sau a altor cheltuieli ale sistemului public, aprobate prin legea
bugetului asigurărilor sociale de stat. Excedentele anuale ale bugetului asigurărilor
sociale de stat pot fi utilizate în anul următor, potrivit destinaţiilor aprobate prin
lege, după restituirea transferurilor primite de la bugetul de stat. Eventualul deficit
curent al bugetului asigurărilor sociale de stat se acoperă din disponibilităţile
bugetului de asigurări sociale de stat din anii precedenţi şi, în continuare, din
fondul de rezervă. În mod excepţional, în situaţii motivate, pentru acoperirea
deficitului bugetului asigurărilor sociale de stat, după epuizarea fondului de
rezervă, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se completează cu sume
care se alocă de la bugetul de stat.

Aplicaţie rezolvată

În anul 0, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat au fost de 5000 mii u.m.
dintre care contribuţiile angajatorilor în proporţie de 50% şi contribuţiile
asiguraţilor în proporţie de 30%. Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat
au fost de 4500 mii u.m., iar fondul de rezervă cumulat a reprezentat 5% din aceste
cheltuieli. În anul 1, contribuţiile angajatorilor au scăzut cu 20 procente iar
contribuţiile angajaţilor au scăzut cu 10 procente în timp ce cheltuielile bugetului
au crescut cu 5 procente. Ştiind că valoarea celorlalte venituri ale bugetului
asigurărilor sociale de stat a rămas identică în anul 1 faţă de anul 0 care este suma

82
transferată de la bugetul de stat necesară pentru acoperirea deficitului bugetului
asigurărilor sociale de stat în anul 1?

Anul 0
CAS angajator = 50% x 5000 = 2500 mii u.m.
CAS asiguraţi = 30% x 5000 = 1500 mii u.m.
Alte venituri = 5000 – 2500 – 1500 = 1000 mii u.m.
Fondul de rezervă cumulat = 5% x 4500 = 225 mii u.m.

Anul 1
CAS angajator = 2500 x 0,8 = 2000 mii u.m.
CAS asiguraţi = 1500 x 0,9= 1350 mii u.m.
Alte venituri = 1000 mii u.m.
Total venituri buget = 2000 + 1350 + 1000 = 4350 mii u.m.
Cheltuieli buget = 4500 x 1,05 = 4725 mii u.m.
Deficit buget = 4725 – 4350 = 375
Subvenţie buget stat = 375 – 225 = 150 mii u.m.

4.5. Procesul bugetar

Etapa I: elaborarea proiectului de buget

În România, Ministerul Finanţelor are rolul coordonării, finalizării şi
prezentării proiectului de buget către Guvern.
Legea finanţelor publice stabileşte un calendar bugetar precis, care conţine
termene exacte pentru finalizarea fiecărei etape a elaborării bugetului, precum şi
obligaţiile entităţilor publice cu competenţe pe linia întocmirii bugetului, după cum
urmează:
 1 iunie a anului curent: Comisia Naţională de Strategie și Prognoză va
elabora prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali. Aceste
prognoze vor fi actualizate, după caz, pe parcursul desfăşurării procesului
bugetar şi vor fi publicate pe site-ul Comisiei Naţionale Strategie și de
Prognoză;
 31 iulie a fiecărui an: Ministerul Finanţelor va înainta Guvernului, limitele
de cheltuieli pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru
următorii 3 ani, stabilite pe ordonatorii principali de credite. Planificarea
bugetară elaborată de Ministerul Finanţelor se bazează pe previziuni
macroeconomice şi bugetare;
 1 august a fiecărui an: Ministrul Finanțelor va transmite ordonatorilor
principali de credite o scrisoare-cadru, care va specifica contextul
macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget,
metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli
aprobate de Guvern. Limitele de cheltuieli aprobate şi stabilite pe
ordonatori principali de credite pot fi redimensionate de către Ministerul
83
 Finanţelor, pe baza prognozelor de toamnă ale Comisiei Naţionale de
Strategie și Prognoză sau în cazul modificării ulterioare a legislaţiei din
domeniu, în funcţie de specificul ordonatorului principal de credite, cu
informarea Guvernului;
 1 septembrie a fiecărui an: ordonatorii principali de credite vor depune la
Ministerul Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la
acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi
estimările pentru următorii 3 ani. Camera Deputaţilor şi Senatul, cu
consultarea Guvernului, îşi vor aproba bugetele proprii şi le vor înainta
Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.
Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru
propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri
ale bugetului de stat;
 15 septembrie a fiecărui an: depunerea la Ministerul Finanţelor a proiectelor
de buget şi anexele la acesta, refăcute, dacă propunerile iniţiale ale
ordonatorilor principali de credite nu sunt în concordanţă cu strategia fiscal-
bugetară şi cu metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget;
 30 septembrie a fiecărui an: Ministerul Finanţelor, pe baza proiectelor de
buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu,
întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care le
depune la Guvern pentru prima lectură. Proiectul legii bugetului de stat este
însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar
pentru care se elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii
3 ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al politicilor macroeconomice în
contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum şi strategia
Guvernului în domeniul investiţiilor publice. Raportul şi proiectele legilor
bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum
şi alte informaţii relevante în domeniu.
 1 noiembrie a fiecărui an: Ministerul Finanţelor, pe baza prognozelor de
toamnă ale Comisiei Naţionale de Strategie și Prognoză, definitivează
proiectele de buget ale ordonatorilor principali de credite şi al bugetului
propriu şi proiectele legilor bugetare anuale, pe care le depune la Guvern.
 15 noiembrie a fiecărui an: supunerea proiectelor legilor bugetare şi de
buget, spre adoptare Parlamentului.

Etapa a II-a: aprobarea bugetului

În România, instituţia publică împuternicită prin Constituţie să aprobe
proiectul de buget este Parlamentul.
Potrivit legii finanţelor publice, bugetele se aprobă pe ansamblu, pe părţi,
capitole, subcapitole, titluri, articole şi aliniate (după caz) şi pe ordonatori
principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru
acţiuni multianuale.
Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin trei zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul
anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din
84
prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic
justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumele
propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele
din anul precedent.
Sumele aprobate prin buget, reprezentând limite maxime până la care se pot
ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele legale
contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioarepoartă
denumirea de credite bugetare.

Etapa a III-a: execuţia bugetară

Execuţia bugetului reprezintă ansamblul operaţiilor privind încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare. Execuţia bugetară se bazează pe
principiul separării atribuţiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite
de atribuţiile persoanelor care au calitatea de conducător al compartimentului
financiar-contabil. Responsabilitatea execuţiei bugetare revine Guvernului. În acest
sens, Guvernul urmăreşte permanent, în cursul anului, situaţia financiară pe
economie, execuţia bugetului public, stabilind măsuri concrete pentru asigurarea
echilibrului bugetar. Pe parcursul execuţiei bugetare, Guvernul poate supune spre
aprobare Parlamentului proiectele legilor de rectificare a bugetului de stat, ca
urmare a unor modificări în evoluţia indicatorilor macroeconomici.

Execuţia cheltuielilor bugetare

În procesul execuţiei bugetare, cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze:
1.Angajarea cheltuielilor - prin care instituţia publică îşi asumă obligaţia de a plăti o
sumă de bani, rezultată în urma îndeplinirii condiţiilor stipulate într-un angajament
legal pentru livrarea de bunuri, executarea de lucrări, prestarea de servicii şi
onorarea obligaţiilor de plată rezultate în baza legilor, hotărârilor de Guvern,
acordurilor, hotărârilor judecătoreşti, în limita creditelor de angajament aprobate
prin legea bugetară anuală;
2.Lichidarea cheltuielilor - fază în care ordonatorul de credite verifică existenţa
dreptului creditorului, determină sau verifică realitatea şi cuantumul obligaţiei de
plată şi verifică condiţiile de exigibilitate ale obligaţiei de plată pe baza
documentelor justificative;
3.Ordonanţarea cheltuielilor - prin care ordonatorul de credite dă dispoziţie
conducătorului compartimentului financiar-contabil să efectueze plata cheltuielilor
care au parcurs faza de lichidare;
4.Plata cheltuielilor - faza prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de
terţi; Plata cheltuielilor se efectuează de conducătorul compartimentului financiar
contabil/persoana responsabilă cu efectuarea plăţii în baza ordonanţării acestora, în
limita creditelor bugetare aprobate şi a fondurilor disponibile cu această destinaţie.
Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în
competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de
specialitate ale instituţiei publice. Efectuarea plăţilor, în limita creditelor bugetare
aprobate, se face numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu
85
dispoziţiile legale (acestea trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia
bunurilor şi executarea serviciilor conform angajamentelor încheiate).

Execuţia veniturilor bugetare

Activitatea de realizare a veniturilor bugetare presupune identificarea
creanţelor pe care statul le are faţă de diverşi debitori, persoane fizice şi juridice.
Veniturile fiscale se stabilesc şi încasează în condiţiile Codului de Procedură
Fiscală.
1. Stabilirea veniturilor fiscale se realizează prin calculul cuntumului obligaţiei
fiscale şi completarea declaraţiei fiscale de către contribuabil (sub rezerva unei
verificări ulterioare) sau prin decizia emisă de organul fiscal;
2. Încasarea veniturilor fiscale presupune colectarea creanţelor fiscale în temeiul
unui titlu de creanţă (decizie de impunere, declaraţie fiscală, decizie referitoare
la obligaţii de plată, accesorii, declaraţie vamală etc) sau al unui titlu executoriu,
după caz. În scopul colectării creanţelor fiscale, organele abilitate ale statului
organizează, pentru fiecare contribuabil, evidenţa creanţelor fiscale şi modul de
stingere a acestora. Stingerea obligaţiilor fiscale se poate realiza prin:
 plata directă (prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor instituţii
autorizate să deruleze operaţiuni de plată);
 compensarea creanţelor fiscale ale debitorului reprezentând sume de
rambursat, de restituit sau de plată de la buget, cu obligaţii datorate aceluiaşi
buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor
bugete;
 executarea silită a creanţelor fiscale, prin poprire, sechestru, vânzare de
bunuri mobile sau imobile se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis de
un organ de executare competent;
 prescripţia (presupune stingerea dreptului statului de a cere executarea
silită a creanţelor fiscale, dacă acest drept nu este exercitat în termenul prevăzut
de lege).

Etapa a IV-a: Încheierea execuţiei bugetare

Încheierea execuţiei bugetare se realizează prin elaborarea de ctre Ministerul
Finanţelor a contului general anual de execuţie a bugetului de stat, pe baza
situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite.
Contul anual de execuţie a bugetului de stat va cuprinde:
- la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi bugetare definitive şi
încasări realizate;
- la cheltuieli: credite bugetare iniţiale, credite bugetare definitive şi plăţi
efectuate.
În România, execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui
an. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în
cadrul prevederilor bugetare, dar neplătită până la data de 31 decembrie se vor
încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor. Creditele de
angajament (limitele maxime în cadrul căreia pot fi încheiate angajamentele legale
86
în timpul anului bugetar) pentru care nu au fost încheiate angajamente legale şi
creditele bugetare neutilizate la sfârşitul anului bugetar sunt anulate de drept.
Contul de execuţie bugetară se prezintă Guvernului, care, îl analizează şi
prezintă spre adoptare Parlamentului, până la data de 1 iulie a anului următor celui
de execuţie.

Etapa a V-a: Controlul execuţiei bugetare

Auditul financiar asupra contului general anual de execuţie a bugetului de
stat este efectuat de Curtea de Conturi. Prin verificarile sale, Curtea de Conturi
urmăreşte, în principal:
a) exactitatea şi realitatea situaţiilor financiare;
b) evaluarea sistemelor de management şi control la autorităţile cu sarcini
privind urmărirea obligaţiilor financiare către fondurile publice, ale persoanelor
juridice sau fizice;
c) utilizarea fondurilor publice, conform destinaţiei stabilite;
d) calitatea gestiunii economico-financiare;
e) economicitatea, eficacitatea şi eficienţa utilizarii fondurilor publice.
În termen de 6 luni de la primirea contului general anual de execuţie a
bugetului de stat, Curtea de Conturi elaborează un raport pe care îl înaintează
Parlamentului. În situaţia în care nu se constată nereguli, Curtea de Conturi va
emite certificatul de conformitate. În situaţiile în care se constată existenţa unor
abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor
prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate aceasta stare de fapt.
Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea
acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate.
În baza raportului privind contul de execuţie a bugetului de stat, elaborat de
Curtea de Conturi, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere şi aprobare a
acestuia.
Teste de autoevaluare

1. La baza elaborării bugetului de stat stau:

a) proiectele bugetelor locale;
b) proiectele de buget elaborate de Preşedenţie;
c) evaluările economice ale organizaţiilor neguvernamentale;
d) proiectele bugetelor ordonatorilor principali de credite.

2. Care dintre următoarele variante este adevărată în legătură cu execuţia bugetară

din ţara noastră:
a) veniturile înscrise în bugetul reprezintă suma maximă de încasat;
b) creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite pot fi virate
şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite;
c) creditele bugetare neutilizate până la încheierea anului sunt anulate de drept;
87
d) cheltuielile aprobate reprezintă limitele minime ale cheltuielilor bugetare.

3. Încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de Parlament sunt

operaţiuni specifice:
a) aprobării bugetului;
b) elaborării bugetului;
c) execuţiei bugetului;
d) controlului bugetului.

Rezumat
Bugetul public naţional în România cuprinde bugetul de stat, bugetele
locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat.
Sub aspect juridic, bugetul de stat prevede şi autorizează, în formă
legislativă, cheltuielile şi resursele statului. Bugetul de stat este un act de
previziuni, un act de un act autorizare, un act anual, un act juridic dar şi un
instrument pe care statul îl are la dispoziţie pentru realizarea obiectivelor de
politică economică. Bugetul local este actul în care se înscriu veniturile şi
cheltuielile colectivităţilor locale pe o perioadă de un an. Atât bugetul de stat, cât şi
bugetele locale sunt elaborate, aprobate şi executate după o serie de reguli şi
principii. Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual care
reflectă constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii
pensionarilor, salariaţilor şi membrilor lor de familie.
Principalele etape ale procesului bugetar sunt: elaborarea proiectului de
buget, aprobarea bugetului, încheierea şi execuţia bugetului.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE V

CREDITUL

Cuprins:

5.1. Noţiune şi trăsături

5.2. Creditul bancar
5.3. Creditul comercial
5.2. Creditul public

Obiective:
Unitatea de învățare prezintă principalele categorii de relaţii de creditare din
economie, în legătură cu caracteristicile acestora şi mecanismele care apar în
88
procesul de mobilizare şi repartizare a resurselor băneşti temporar libere pe piaţa
financiară.

Timpul alocat temei: 4 ore

Bibliografie recomandată

1. Dedu, Vasile, Costin Nițescu, Dan, Turcan, Ciprian, Produse și servicii bancare,
Editura Economică, București, 2015
2. Pîrvu, Daniela, Finanţe publice, Editura Universității din Pitești, Pitești, 2016
3. Popa, M.C., Piețe de capital, Editura Universitară, București, 2021

Prezentarea temei

5.1. Noţiune şi trăsături

Din punct de vedere juridic, creditul este perceput drept o convenţie ce

intervine între un creditor şi debitorul său, de regulă materializată într-
un înscris (contract), referitoare la producerea, livrarea şi plata
contravalorii unor utilităţi. Din punct de vedere economic, creditul
exprimă relaţii ce se manifestă în cadrul mecanismului economic al unei
ţări prin intermediul cărora sunt mobilizate şi apoi distribuite, resurse de
capital temporar disponibile, pentru a satisface nevoile de finanţare ale
întreprinzătorilor, generate de actele de comerţ pe care aceştia le
derulează, potrivit intereselor lor, fie ele cu caracter productiv sau
neproductiv.
89
Principalele funcţii ale creditului:
a. Funcţia de redistribuire a capitalurilor - constă în mobilizarea resurselor
băneşti disponibile la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin
acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii de activitate,
care au nevoie de mijloace financiare. Oferind întreprinzătorilor aceste
disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului,
contribuind în felul acesta la creşterea avuţiei reale a societăţii.
Disponibilizarea unui volum nou capitaluri, favorizează orientarea rapidă a
investiţiilor spre ramurile şi activităţile rentabile şi creşterea gradului de adaptare a
acestora la cerinţele pieţei interne şi externe.
b. Funcţia de intensificare şi accelerare a procesului de concentrare şi
centralizare a capitalului – se manifestă prin forţa financiară deosebită pe care o
creează firmelor care beneficiază de credit, permiţându-le acestora să obţină
conjuncturi favorabile. De asemenea, creditul creează posibilitatea sporirii
producţiei fără a mai fi necesară aşteptarea acumulării şi capitalizării profitului
generat de capitalul propriu. În acest fel, se obţine un spor de valoare, care poate fi
capitalizat în sume mai mari.
c. Funcţia de economisire a cheltuielilor de circulaţie care presupune reducerea
cheltuielilor de confecţionare, păstrare şi manipulare a semnelor monetare, precum
şi diminuarea unor cheltuieli specifice procesului de circulaţie a mărfurilor, prin
utilizarea titlurilor de credit ca instrumente de plată sau prin compensarea reciprocă
a creanţelor pe care creditul o poate prilejui.
d. Funcţia de emisiune, care se manifestă prin punerea în circulaţie a mijloacelor
băneşti suplimentare necesare economiei.
Trăsăturile caracteristice creditului sunt:
1. Subiecţii raportului de credit (creditorul – cel care dă bani cu împrumut şi
debitorul – cel care ia banii cu împrumut).
2. Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a returna
suma împrumutată la data/datele convenite cu creditorul. Rambursarea se poate
face integral la o anumită dată sau se poate face eşalonat la date convenite.
3. Termenul de rambursare sau scadenţa este data la care se convine între subiecţi
returnarea sumei împrumutate. În unele cazuri creditele se acordă cu perioadă de
graţie – perioada în care debitorul este scutit de rambursări şi chiar plăţi de
dobândă (aceasta se calculează însă inclusiv pe perioada de graţie şi se varsă
ulterior la scadenţele convenite). Termenele de rambursare pot fi foarte scurte (o
noapte, o zi), scurte (una sau câteva săptămâni sau luni), medii (1-5 ani), lungi (5-
10-15 ani) sau foarte lungi (peste 20-30 de ani). Plata efectuată de debitor la
scadenţă include amortizarea, respectiv suma ce rambursează împrumutul sau o
parte a lui şi dobânda.

90
4. Dobânda reprezintă câştigul cuvenit creditorului pentru sumele acordate cu titlul
de împrumut.
5. Consimţirea tranzacţiei presupune că suma de bani reprezentând creditul a intrat
în posesia debitorului, adică:
- creditul a fost înregistrat în contul debitorului ca disponibilitate bănească a
acestuia;
- emitentul unei obligaţiuni a vândut-o şi a încasat contravaloarea ei de piaţă
etc.
6. Consemnarea este acea trăsătură a raportului de credit potrivit căreia respectivul
raport este obiect al unui înscris care atestă: identificarea creditorului şi debitorului,
suma, data emiterii, scadenţa ş.a. Emiterea înscrisului (titlu de credit) poate fi
făcută fie de debitor, fie de creditor. Cele mai cunoscute înscrisuri sunt: cambia,
biletul la ordin, poliţa, cecul şi, pentru cazul în care debitor este statul/o
administraţie publică, bonul de tezaur şi obligaţiunea.
7. Transferabilitatea este acea trăsătură a raportului de credit potrivit căreia un
creditor poate transfera/vinde drepturile sale decurgând dintr-un astfel de raport.
Această caracteristică generează operaţii bancare specifice: scontul (legat de titluri
în care statul/administraţia publică nu este debitor) şi lombardarea (legat de titluri
în care statul/administraţia publică este debitor).

Teste de autoevaluare

1. Scontarea este o operaţiune bancară generată de următoarea trăsătură a raportului

de credit:
a) consemnarea;
b) consimţirea;
c) transferabilitatea;
d) rambursabilitatea.

2. Funcţia de redistribuire a capitalurilor constă în:

a) accelerarea procesului de concentrare şi centralizare a capitalului;
b) punerea în circulaţie a mijloacelor băneşti suplimentare necesare economiei;
c) utilizarea titlurilor de credit ca instrumente de plată sau prin compensarea
reciprocă a creanţelor pe care creditul o poate prilejui;
d) mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment dat în economie şi
redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau
domenii de activitate, care au nevoie de mijloace financiare.

5.2. Creditul bancar

Creditul bancar exprimă relaţii de redistribuire a resurselor financiare

între cei care dispun de aceste resurse şi cei care au nevoie de ele,
mijlocite prin intermediul băncilor.91
 Creditele bancare pot fi clasificate în funcţie mai multe criterii, între care
enumerăm:
- după termenul de rambursare:
a) Credite pe termen scurt – începând de la 24 de ore (overnight – de pe o zi
pe alta) până de regulă la 1 an sau pe durata unui ciclu de producţie.
b) Credite pe termen mediu – între 1 şi 5 ani şi au ca obiectiv operaţiuni de
investiţii, de import sau export, cumpărarea de obiecte de folosinţă
îndelungată (de exemplu autoturisme).
c) Credite pe termen lung – până la 25-30 de ani pentru finanţări de
obiective importante, pentru retehnologizări de mare amploare şi pentru
construcţia de imobile (rezidenţiale sau de alt tip).
- după obiectul creditului:
a) Credite pentru activităţi de producţie şi comerţ – fie pentru finanţarea
capitalului circulant, fie pentru investiţii.
b) Credite de consum – de regulă pe termen scurt pentru acoperirea unor
cheltuieli personale în cazul persoanelor fizice.
c) Credite pentru activităţi de export sau import.
d) Credite comerciale – acordate pe baza efectelor de comerţ care sunt
scontate (creditele de scont, factoringul şi forfetarea).
- după natura juridică a beneficiarului de credit:
a) Credite pentru persoane juridice nebancare (agenţi economici).
b) Credite pentru persoane fizice – care pot fi credite de consum sau
ipotecare.
c) Credite acordate agenţiilor guvernamentale (credite publice).
- după modalitatea de rambursare:
a) Credite rambursate într-o singură tranşă, la scadenţă.
b) Credite rambursate prin anuităţi constante (periodic se plăteşte o sumă
constantă care cuprinde o parte de capital şi o parte din dobânda aferentă
capitalului).
c) Credite rambursate prin amortizări constante (capitalul împrumutat se
împarte la numărul de rambursări iar dobânda se calculează la soldul
restant şi ca atare plăţile periodice sunt descrescătoare în timp).
- după garanţie:
a) Credite acoperite cu active reale şi/sau financiare.
b) Credite neacoperite de garanţii reale şi/sau financiare (numite credit cu
garanţie personală).
c) Credite acoperite cu ipoteci asupra clădirilor şi terenurilor.
Sensul creditului bancar este dublu: constituirea disponibilităţilor bancare
prin depuneri pe care cei ce economisesc le fac la bănci (depozite, depuneri în cont

92
curent) şi acordarea de credite de către bănci pentru cei care au lipsă de
disponibilităţi.
Operaţiunile de mobilizare a resurselor băneşti şi de constituire a
surselor de creditare poartă denumirea de operaţiuni pasive ale băncilor
comerciale. Dintre aceste operaţiuni cele mai frecvente sunt depozitele, rescontul
şi capitalul propriu.
Depozitele sunt operaţiuni prin care banca primeşte în păstrare, pentru un
anumit termen şi, eventual, în anumite condiţii, o sumă de bani de la un depunător.
Banca poate utiliza aceste sume, în general, cu condiţia de a le face disponibile la
data convenită şi de a le remunera. Prin aceasta banca dispune de surse cu care
poate să răspundă cererilor de creditare pe care i le adresează cei ce au temporar
lipsă/nevoie de lichidităţi. Depozitele reprezintă o formă de mobilizare a
capitalurilor şi economiilor temporar disponibile şi, totodată, o formă de existenţă a
monedei scripturale. După natura şi termenul lor depozitele pot fi la termen şi la
vedere.
Depozitele la vedere sunt acele depozite de care depunătorii pot dispune în
orice moment pentru a efectua din ele plăţi sau retrageri. Riscul băncii de a folosi
aceste depozite este mai mare, motiv pentru care sunt retribuite cu dobânzi mai
mici sau chiar deloc. Depozitele la vedere există, în principal, sub forma conturilor
curente, a conturilor de depozit şi a certificatelor de depozit.
Depozitele la termen sunt acele depozite constituite pe un termen precizat,
convenit între deponent şi bancă, beneficiind de o remunerare mai bună datorită
certitudinii mai ridicate pe care o are banca în utilizarea pentru creditare a sumelor
astfel depuse. În mod curent aceste depozite se întâlnesc sub forma conturilor de
depozit pentru investiţii şi a conturilor de economii.
Rescontul este o operaţiune prin care o bancă îi cedează alteia o parte din
portofoliul de active, în vederea obţinerii unor disponibilităţi pe care să le poată
folosi pentru a acorda noi credite. Portofoliul de active este format din titluri ce
atestă datorii pe care un terţ le are faţă de bancă, plasamente pe care aceasta le-a
făcut în titluri de stat sau pur şi simplu credite pe care banca le-a acordat unor
clienţi ai ei. Unele dintre aceste titluri sunt recreditabile, altele nu. Cele
recreditabile sunt oferite de banca deţinătoare altor bănci, în schimbul sumei pe
care ele le reprezintă, dar diminuată cu un comision de cedare/preluare, numit,
după caz, taxă de scont sau taxă de lombard. Între titlurile recreditabile se includ
efectele comerciale (cambii) şi efectele publice (obligaţiuni şi bonuri de tezaur).
Pentru această recreditare (numită şi refinanţare) băncile apelează la o altă bancă
interesată şi cu disponibilităţi, la băncile specializate în astfel de operaţiuni (numite
bănci de scont) şi la banca centrală.
Capitalul propriu este operaţiunea de creare a capitalului prin emisiunea
de acţiuni şi prin acumularea profitului. Sumele rezultate din emisiunea de acţiuni
formează capitalul social folosit, de regulă, pentru finanţarea dotării băncii
(imobile, mobilier, echipamente electronice, active fixe diverse). Sumele acumulate
93
din profit constituie fondurile de rezervă, create pentru diminuarea unor riscuri prin
existenţa unei acoperiri asiguratorii.
Operaţiunile de creditare a activităţii economice, adică de utilizare a
resurselor mobilizate prin operaţiunile pasive poartă denumirea de operaţiuni
active ale băncilor comerciale. Operaţiunile active cuprind: creditarea firmelor,
creditarea persoanelor particulare şi plasamente.
Creditarea firmelor are în vedere asigurarea acestora cu disponibilităţi
pentru a-şi continua activitatea: credite pentru activele fixe şi credite pentru
cheltuielile de exploatare. Creditele pentru activele fixe au în vedere construirea
sau achiziţionarea de imobile, terenuri, echipamente, utilaje, instalaţii, mijloace de
transport ş.a. şi se dau, de regulă, cu garanţii, în principal de către bănci
specializate. Creditele pentru cheltuielile de exploatare au în vedere reconstituirea
surselor băneşti imobilizate de întreprinzător în circuitul economic obişnuit:
achiziţie – producţie – livrare.
Creditarea persoanelor particulare are în vedere acordarea de credite
indivizilor sau familiilor pentru construcţii/achiziţii de locuinţe, pentru achiziţii de
bunuri de folosinţă îndelungată sau pentru acoperirea unor cheltuieli curente.
Plasamentele reprezintă achiziţia de efecte publice şi acţiuni în vederea
utilizării eficiente a resurselor disponibile în condiţiile asigurării unei lichidităţi
suficient de mari a acestor utilizări. Această condiţie este reglementată în cele mai
multe ţări ca măsură de diminuare a riscului de lichiditate. Plasamentul în efecte
publice este stimulat prin riscul lor mic, adesea minim, şi prin raportul atrăgător
risc/câştig. În cadrul acestor clase de operaţiuni active, cele mai frecvent întâlnite
sunt scontarea, împrumutul cu gaj în efecte, avansurile în cont şi creditele
specializate.
Scontarea este operaţiunea prin care o bancă preia în sarcină un credit
atestat printr-un efect comercial emis de un agent economic debitor în beneficiul
altui agent economic creditor. Pentru operaţiunea realizată banca pretinde, în mod
justificat, o remunerare pentru imobilizarea resurselor sale. Această remunerare
exprimată în unităţi monetare se numeşte scont, iar atunci când este exprimată
procentual se numeşte taxă de scont. Mărimea taxei de scont este stabilită de către
fiecare bancă în parte, în raport cu strategia şi politica ei de creditare, cu elementele
conjuncturale care o determină să amplifice sau să diminueze oferta de credit, ca şi
cu taxa oficială de scont, practicată de Banca Centrală în refinanţarea băncilor
comerciale prin operaţiunea de rescont, efectuată de acestea în legătură cu
portofoliile lor de active.
Împrumutul cu gaj în efecte este operaţiunea prin care banca acordă un
credit primind în schimb un gaj în efecte comerciale sau publice sau în acţiuni.
Mărimea creditului este sub nivelul valorilor nominale ale efectelor gajate.
Avansurile în cont sunt operaţiuni prin care banca efectuează plăţi din
contul unui client, pe baza cecurilor emise de el, chiar în cazul în care acesta nu are
disponibil.
94
 Creditele specializate sunt operaţiuni de creditare intervenite în legătură cu
situaţii specifice, de o anumită natură (ex. creditul sezonier, creditul de
prefinanţare, acordat de bancă unui furnizor pentru livrări făcute unui beneficiar
extern sau în cadrul unei licitaţii publice etc).

Aplicaţie rezolvată
O persoană fizică a contractat un credit de consum în valoare de 12.000 lei, în
următoarele condiţii: rata nominală a dobânzii – 10% pe an şi termenul de
rambursare 3 ani. Determinaţi valoarea totală a împrumutului dacă rambursarea se
realizează;
a) într-o singură tranşă, la scadenţă;
b) cu anuităţi constante;
c) cu amortismente constante.

Valoarea împrumutului = Valoarea creditului + Dobânda

Valoarea împrumutului = Anuitatea x nr. ani

a) Valoarea împrumutului = 12000 + (10% x 12000) x 3 ani = 15600 lei

b) Anuitatea = Valoarea creditului/Σ(1+rata dobânzii)-i
Anuitatea = 12000/[(1+0,1)-1 + (1+0,1)-2 +(1+0,1)-3] = 12000/2,4865 =
4826,061 lei
Valoarea împrumutului = 4826,061 x 3 = 14478,182 lei
c) Amortismentul = Valoarea creditului/nr. ani = 12000/3 = 4000 lei
Dobânda 1 = 10% x 12000 = 1200 lei
Dobânda 2 = 10% x (12000 – 4000) = 800 lei
Dobânda 2 = 10% x (12000 – 4000 - 4000) = 400 lei
Valoarea împrumutului = 12000 + (1200 + 800 + 400) = 14400 lei

5.3. Creditul comercial

Creditul comercial este creditul acordat de societăţile comerciale

nefinanciare. Acesta este consemnat în înscrisuri speciale, numite
efecte comerciale sau în contractul de vânzare-cumpărare intervenit
între părţi.

În cazul acestui tip de credit, creditor poate fi furnizorul, în cazul în care

livrează marfa şi acceptă plata ulterioară a ei, sau cumpărătorul, în cazul în care
acceptă plata în avans a mărfii. Debitor este în fiecare caz în parte partenerul
creditorului din cadrul respectivului raport de schimb: cumpărătorul, care plăteşte
ulterior livrării, respectiv furnizorul, care livrează ulterior plăţii.
Principalele efecte comerciale sunt:
95
 Cambia este un titlu de credit ce atestă obligaţia de a se plăti sau de a face
să se plătească la scadenţa menţionată suma înscrisă în titlu.
Biletul de ordin este cambia cu doi participanţi:
• trasul, cel ce îşi asumă obligaţia de plată; el este emitentul, adică subscriitorul
biletului, respectiv cel care îşi creează o obligaţie, adică are o datorie faţă de
beneficiar, pe care chiar el o va plăti;
• beneficiarul, cel care va încasa la scadenţă suma menţionată în bilet, adică cel ce
şi-a asumat o creanţă, a fost de acord ca partenerul său de afaceri să-i rămână
dator.
Trata sau poliţa este o cambie cu trei participanţi:
• trasul, cu aceeaşi poziţie ca în cazul biletului la ordin, dar care nu-şi mai asumă
singur obligaţia de plată, ci este pus/chemat să plătească de către cineva faţă de
care are o datorie bănească;
• beneficiarul, cu aceeaşi poziţie ca în cazul biletului la ordin, dar care nu a avut o
relaţie de afaceri directă cu trasul, ci cu persoana căruia acesta îi este dator;
• trăgătorul este simultan datornic faţă de beneficiar şi creanţier faţă de tras, având
cu amândoi relaţii directe de afaceri; el plăteşte datoria faţă de beneficiar cu datoria
pe care trasul o are faţă de el; este emitentul poliţei.
Cecul este o dispoziţie de plată, dată de titularul unui cont/depozit bancar
către respectiva bancă, de a plăti o sumă de bani beneficiarului menţionat (cec
nominal) sau celui ce se prezintă cu respectivul cec (cec la purtător). În cazul în
care în cec se menţionează un cont în care trebuie făcută plata (cec virament),
banca emitentului va face transferul de bani sub formă scripturală. În anumite
cazuri banca emitentului confirmă existenţa disponibilului în contul clientului său
(cec confirmat), dând astfel o garanţie beneficiarului cecului privind capacitatea de
plată a emitentului. Pentru a evita folosirea ilegală a unor cecuri se foloseşte
convenţia de barare a acestora (cec barat), prin care plata nu poate fi efectuată decât
către o instituţie bancară.

Aplicaţie rezolvată

Un agent economic scontează la data de 11. 06 cambia A, emisă la data de 15. 04,
cu termen de scadenţă 3 luni, în valoare de 10.000 lei şi cambia B, emisă la data de
1. 05, cu termen de scadenţă 2 luni, în valoare de 20.000 lei. Ştiind că banca de
scont practică o rată de scont de 10% pe an şi comision de retragere a numerarului
de 0,5% determinaţi suma de care beneficiază agentul economic în urma
operaţiunii financiare efectuate.

S = (VA + VB) – (SA + SB) – C

SA = (VA x rs x nr. zile)/365
SA = (10000 x 10% x 96)/365 = 263 lei
96
SA = (20000 x 10% x 60)/365 = 329 lei
C = 0,5% x (10000 – 263 + 20000 – 329) = 147 lei
S = (10000 + 20000) – (263 + 329) – 147 = 29261 lei

Aplicaţii propuse spre rezolvare

1. Debitorul unei poliţe în valoare de 20000 u.m. cu scadenţa peste 60 de zile

solicită creditorului său o amânare de plată de 60 de zile. Creditorul o acceptă în
condiţia practicării unei dobânzi de 10% şi este emisă, în consecinţă, o poliţă nouă.
Creditorul o scontează peste 5 zile la o bancă ce practică o taxă de scont de 9%. Ce
sumă încasează creditorul la data scontării?

2. Un debitor semnează o poliţă cu valoarea nominală de 30000 u.m. scadenţă la 10

octombrie, cu dobânda de 9% pe an. La 20 septembrie el obţine acceptul băncii
creditoare pentru a-i prelungi această scadenţă până la 15 noiembrie, dar cu
dobânda de 9,5% pe an. Care este valoarea nominală a noii poliţe emisă în acest
sens?

3. Un debitor prezintă la bancă trei efecte comerciale pentru preschimbarea lor într-
unul singur, a cărui valoare să nu depăşească 940000 u.m. Banca practică o
dobândă de 9% pe an. Precizaţi care va fi scadenţa pentru noua plată ştiind că:
- efectul comercial A prezintă valoare nominală de 400000 u.m., scadenţă în 45 de
zile cu dobândă 10% pe an;
- efectul comercial B prezintă valoare nominală de 250000 u.m., scadenţă în 36 de
zile cu dobândă 12% pe an;
- efectul comercial C prezintă valoare nominală de 270000 u.m., scadenţă în 50 de
zile cu dobândă 8% pe an.

5.4. Creditul obligatar. Creditul public

Creditul obligatar este cel în care debitorul emite înscrisuri pe care le

plasează pe piaţa de capital şi obţine în locul lor resurse financiare pe
care le poate utiliza în activitatea sa.

Piaţa capitalurilor este piaţa titlurilor de credit pe termen mijlociu şi lung

(obligaţiuni) sau a valorilor mobiliare fără scadenţă (acţiuni) prin intermediul
cărora sunt atrase şi utilizate resursele băneşti ale agenţilor economici şi ale
populaţiei. Existenţa unei pieţe de capital implică întrunirea următoarelor condiţii:

97
 - existenţa cererii de capital (venită din partea întreprinderilor publice sau
private, guvernelor, instituţiilor financiar-bancare, societăţilor de asigurare).
Cererea este exprimată prin emisiunea de titluri de valoare care urmează a fi
transformate în lichidităţi necesare satisfacerii nevoilor economice.
- existenţa ofertei de capital (venită din partea deţinătorilor de resurse
financiare pe care le plasează pe piaţa de capital, prin cumpărarea titlurilor
de valoare emise).
- existenţa unui loc în care cererea şi oferta să se întâlnească nestânjenit,
evitându-se speculaţiile sau influenţele dirijate.
- nivelul cursului la care se cumpără şi se vând titlurile mobiliare trebuie să
fie public, pentru a reuni cu maximă promptitudine cumpărătorii şi
vânzătorii de capital, reali sau potenţiali.
- publicitatea trebuie să fie completă şi rapidă, un rol important avându-l, în
acest sens, mass-media.
Piaţa de capital are două forme:
1. Piaţa de capital primară este piaţa pe care se vând şi se cumpără titluri noi
emise. Pe această piaţă, purtătorii ofertei sunt emitenţii de titluri iar purtătorii
de cerere sunt posesorii de economii. Derularea operaţiunilor specifice pieţei
de capital primară se realizează prin intermediul băncilor, care pot achiziţiona
integral titlurile emise pe care apoi le vând celor interesaţi.
2. Piaţa de capital secundară este piaţa pe care se vând şi se cumpără titlurile
emise anterior. Principala instituţie în cadrul acestei pieţe este bursa de
valori.

Bursa de valori reprezintă piaţa organizată a celor mai importante

titluri de valoare emise în prealabil de societăţile comerciale şi
administraţii publice.

Importanţa bursei rezultă, în primul rând, din faptul că asigură libera

circulaţie a valorilor mobiliare la un preţ care reflectă raportul dintre cerere şi
ofertă. Concentrând cererea şi oferta de valori mobiliare, bursa are calitatea de a
asigura lichiditatea capitalului. Bursele de valori reprezintă întotdeauna un
barometru extrem de sensibil şi exact al stării de fapt în domeniul economic, social,
geo-politic şi valutar. Preţul la care se negociază un titlu de valoare reflectă fidel
starea economico-financiară a societăţii care l-a emis. De cele mai multe ori,
datorită interdependenţelor dintre economiile naţionale modificarea cursului unui
anumit titlu de valoare atrage după sine modificări în lanţ, cu repercusiuni asupra
altor titluri. Sub acţiunea factorilor psihologici şi emoţionali, uneori, bursa poate
înregistra semnale false, perturbând situaţia reală. Pe piaţa bursieră are loc o
redistribuire a finanţărilor în cadrul economiei: fondurile financiare sunt orientate
spre domeniile mai rentabile sau de perspectivă, deoarece investitorii vând pe bursă

98
titlurile pe care nu le mai consideră a fi un plasament foarte bun şi investesc în
sectoare pe care le consideră mai atractive.
În situaţia în care statul mobilizează resursele băneşti temporar libele pe
piaţa financiară apar relaţii financiare cunoscute sub denumirea de credit public.
Din punct de vedere juridic, creditul public (împrumutul de stat)
reprezintă o înţelegere intervenită între stat, pe de-o parte, şi persoanele
fizice sau juridice, pe de altă parte, prin care acestea din urmă consimt
să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe
o perioadă determinată, statul angajându-se să restituie această sumă la
un anumit termen, plătind şi dobânda cuvenită.

Trăsăturile caracteristice ale creditului public sunt:

a) caracterul contractual. Condiţiile de emisiune, rambursare, mărimea
dobânzii sau forma câştigurilor aferente creditului public sunt stabilite
de organele competente ale statului, fără consultarea prealabilă a
subscriitorilor potenţiali. De regulă, subscrierea la un împrumut
contractat de stat este facultativă. Sunt cunoscute, însă, şi cazuri de
împrumuturi forţate, determinate de situaţii excepţionale (pregătirea şi
ducerea de războaie, refacerea economică postbelică etc) când
subscrierea a avut un caracter obligatoriu.
b) caracterul rambursabil, potrivit căruia creditul public este restituit la
termenul fixat persoanelor care l-au acordat. De la această regulă, fac
excepţie împrumuturile perpetue, la emiterea cărora angajamentul
statului se limitează la plata unei anumite dobânzi creditorilor săi, pe o
perioadă de timp nedeterminată, fără să se stabilească un termen de
restituire a împrumutului propriu-zis.
c) existenţa unei contraprestaţii, materializată în dobândă şi/sau în
câştig.
Creditul public poate fi contractat pentru:
 acoperirea golurilor temporare de casă (din necesităţi de trezorerie).
Chiar dacă bugetul a fost aprobat în formă echilibrată (cheltuielile
bugetare sunt acoperite în întregime din veniturile bugetare ordinare),
pot apărea situaţii în care încasările perioadei sunt devansate de
cheltuieli, apărând insuficienţe temporare de resurse. În situaţia în care
disponibilităţile de resurse ale unor instituţii publice păstrate la
trezoreria statului nu acoperă necesarul bănesc al statului, este de
preferat apelul la împrumuturi pe termen scurt (prin emisiunea de
bonuri de tezaur sau certificate de trezorerie), care nu măresc masa
monetară aflată în circulaţie, reprezentând doar o redistribuire a
acesteia;
99
  pentru acoperirea deficitelor bugetare (din necesităţi de echilibru
bugetar). Pentru acoperirea deficitelor bugetare, statul apelează la
împrumuturi pe piaţa financiară internă sau externă, pe termen mediu
sau lung.
Din punct de vedere juridic, împrumutul de stat este definit prin
următoarele elemente tehnice:
a) Denumirea împrumutului - este stabilită în funcţie de destinaţia
împrumutului (spre exemplu: împrumutul pentru reconstrucţie, împrumutul pentru
înzestrarea armatei etc). Adesea în denumirea împrumutului se specifică: anul
lansării, nivelul dobânzii oferite, forma pe care o îmbracă venitul etc.
b) Valoarea nominală este cea înscrisă pe obligaţiunea emisă cu ocazia
lansării unui împrumut de stat. Ea exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul
acesteia (creditorul) o are de încasat de la stat, respectiv datoria statului faţă de
deţinătorul efectului public.
c) Valoarea reală este valoarea la care obligaţiunea este cotată la bursă la un
moment dat, putând fi egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală. Dacă
deţinătorul unui efect public doreşte să-şi recupereze banii plasaţi într-o
obligaţiune, înainte de scadenţa acesteia, va putea vinde la bursă înscrisul respectiv.
Mărimea valorii reale depinde de cursul la care sunt cotate la bursă înscrisurile
respective.
d) Cursul reprezintă preţul la care se vând/cumpără 100 unităţi monetare
valoare nominală. Cursul poate fi:
- al pari, când valoarea nominală = valoarea comercială a hârtiei de
valoare;
- sub pari, când valoarea reală < valoarea nominală;
- supra pari, când valoarea reală > valoarea nominală.
e) Termenul de rambursare arată perioada de timp pentru care a fost
contractat împrumutul de stat. Din acest punct de vedere există:
- împrumuturi de stat pe termen scurt (până la 1 an) sunt lansate
pentru acoperirea golurilor temporare de trezorerie.
- împrumuturile de stat pe termene medii (până la 5 ani) sau lungi
(peste 5 ani) sunt contracte pentru acoperirea unor deficite bugetare
sau pentru finanţarea unor investiţii de mare valoare şi importanţă.
f) Dobânda este preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru
folosirea sumei împrumutate. În afara dobânzii, deţinătorii de înscrisuri ale
creditelor publice pot beneficia de câştiguri materiale, acceptarea de către stat ca
plată pentru impozitele şi taxele datorate bugetului a unor efecte publice etc.
Plasarea pe piaţă a împrumuturilor de stat se realizează prin mai multe
metode:
1. Subscrierea publică realizată de Ministerul Finanţelor sau o altă
instituţie specializată presupune informarea persoanelor fizice şi persoanelor
juridice cu privire la condiţiile lansării şi rambursării împrumutului, subscrierea şi
100
vărsarea sumelor făcându-se prin intermediul administraţiilor financiare,
percepţiilor, caselor de economii, băncilor etc.
2. Plasarea împrumutului prin consorţii bancare se poate realiza :
- prin preluarea în comision a obligaţiunilor împrumutului de stat,
consorţiul încasând un comision pentru titlurile vândute şi
neasumându-şi nici o obligaţie pentru cele neplasate ;
- prin cumpărarea efectivă de către consorţiu a tuturor înscrisurilor,
pe care se angajează să le plaseze pe piaţă, caz în care câştigul
consorţiului provine din diferenţa între cursul la care vinde
înscrisurile şi cursul la care le-a cumpărat.
3. Vânzarea la bursă a înscrisurilor este o modalitate de plasare pe piaţă a
împrumuturilor de stat utilizată atunci când se doreşte ca împrumuturile respective
să treacă neobservate, întrucât cumpărătorii nu cunosc dacă înscrisurile oferite
reprezintă un împrumut mai vechi sau unul recent.
În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut,
după plasarea pe piaţă a împrumutului de stat, pot avea loc modificări ale
nivelului dobânzii.

De reţinut!

Atunci când rata dobânzii înregistrează scăderi apreciabile, statul preschimbă

înscrisurile unui împrumut vechi cu înscrisurile unui împrumut nou, emis cu o
dobândă mai redusă. Această operaţiune poartă denumirea de conversiune.
Atunci când cursul obligaţiunilor de stat este cu mult sub cel de emisiune, iar
jucătorii pe bursă nu mai sunt interesaţi de aceste înscrisuri, statul poate majora
rata dobânzii. Această operaţiune poartă denumirea de arozare.

Retragerea de pe piaţă a împrumuturilor de stat se realizează prin:

1. Rambursarea împrumuturilor de stat, adică prin răscumpărarea
înscrisurilor de la deţinătorii lor (restituirea sumelor împrumutate de stat).
Împrumuturile de stat pot fi restituite integral la o scadenţă unică sau eşalonat pe o
perioadă mai îndelungată. În practică se întâlnesc mai multe modalităţi de
rambursare a împrumuturilor :
- pe calea anuităţilor, când începând cu cel de-al doilea sau al
treilea an de la contractarea împrumutului, statul începe să achite,
pe lângă dobânzi, şi o parte din suma datorată;
- prin tragere la sorţi;
- prin răscumpărare la bursă.
2. Consolidarea datoriei statului presupune preschimbarea înscrisurilor
împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt cu înscrisuri ale unor
împrumuturi pe termen mediu sau lung, atunci când statul nu dispune de resursele
necesare rambursării împrumuturilor ajunse la scadenţă.
101
 3. Incapacitatea de plată, deprecierea monetară şi repudierea
obligaţiilor financiare asumate anterior (refuzul statului de a mai recunoaşte
obligaţiile ce decurg dintr-un credit public) sunt modalităţi de amortizare a datoriei
publice utilizate în ţările cu grave probleme financiar-valutare.

Aplicaţie rezolvată

Un împrumut de stat este plasat pe piaţă cu ajutorul unui consorţiu bancar în

următoarele condiţii: preţul de emisiune 900 lei, valoarea nominală a unei
obligaţiuni 1000 lei, cursul de plasare pe piaţă 95%, numărul de obligaţiuni emise:
20.000, rata nominală a dobânzii: 10% pe an, termenul de rambursare 7 ani. Ştiind
că numai 80% din obligaţiunile emise au fost plasate pe piaţă de către consorţiul
bancar, restul de obligaţiuni fiind păstrate în portofoliile de valori mobiliare ale
băncilor participante la consorţiu, determinaţi câştigul consorţiului bancar.

Câştigul consorţiului bancar = câştig din plasarea titlurilor (pentru 80% din
emisiune) + câştig din dobândă (pentru 20% din emisiune) + câştig la
răscumpărarea titlurilor (pentru 82% din emisiune)
Câştigul din plasarea titlurilor = (95% x 1000 – 900) x 80% x 20 000 = 800000
u.m.
Câştigul din dobândă = (10% x 1000) x 20% x 20 000 x 7 = 2800000 u.m.
Câştigul la răscumpărarea titlurilor = (1000 – 900) x 20% x 20 000 = 400000 u.m.
Câştigul consorţiului bancar = 800000 + 2800000 + 400000 = 4000000 u.m.

Aplicaţii propuse spre rezolvare:

1. Statul emite, prin ofertă publică, 10. 000 obligaţiuni ale unui împrumut la o
valoare nominală pe obligaţiune de 1.000 u.m. Cursul obligaţiunilor în momentul
plasării este de 95%, iar în momentul rambursări 102%. Rata inflaţiei între
momentul rambursării şi momentul plasării este de 20%.
Să se determine:
a) suma pe care o încasează şi suma pe care trebuie să o ramburseze statul;
b) rata reală a venitului la care se poate aştepta cumpărătorul unei obligaţiuni.
Rezolvare: 9,5 mil u.m., 10,2 mil u.m.

2. O obligaţiune a unui împrumut de stat în valoare nominală de 5000 u.m., cu o

dobândă de emisiune de 10% pe an, se plasează pe piaţă la un curs de 80% la
începutul anului. Calculaţi rata reală a dobânzii în condiţiile creşterii preţurilor pe
piaţa internă cu 5% la sfârşitul anului.
Rezolvare: 11,9%

Rezumat
102
 Necesitatea dezvoltării activităţilor economice (înfiinţarea de noi capacităţi
de producţie şi modernizarea celor existente, retehnologizarea, crearea de noi locuri
de muncă etc) presupune un efort financiar suplimentar. Satisfacerea nevoii de
resurse financiare suplimentare se realizează prin atragerea capitalurilor disponibile
pe piaţă, respectiv prin apelul la creditele bancare, la emisiunile de obligaţiuni, la
creditele contractate de la organisme financiare internaţionale etc.
În general, creditul exprimă relaţia bănească prin care debitorul obţine de la
creditor resursele necesare, în schimbul plăţii unei dobânzi, în condiţiile
rambursării sumelor respective la un termen convenit.
Principalele categorii de relaţii de creditare sunt:
- creditul bancar, mijlocit de către băncile comerciale;
- creditul comercial, generat de tranzacţiile comerciale dintre
agenţii economici;
- creditul obligatar, contractat de către companii sau autorităţi
publice prin emisiunea de obligaţiuni.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VI

DATORIA PUBLICĂ. DATORIA EXTERNĂ

Cuprins:

6.1. Datoria publică

6.2. Datoria externă

Obiective:

103
Unitatea de învățare prezintă conţinutul noţiunii de datorie publică, respectiv
datorie externă şi indicatorii de analiză ai acestora.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată

1. Pîrvu, Daniela, Finanţe publice, Editura Universității din Pitești,

Pitești, 2016
2. Văcărel, I. şi colab., Finanţe publice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2006
3. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria
publică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
109/2008, cu modificările şi completările ulterioare

Prezentarea temei

6.2. Datoria publică

Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de

autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de
alte entităţi publice, de la creditori interni sau externi şi rămase de
rambursat la un moment dat.

104
 Din punct de vedere al naturii creditorilor statului datoria publică
cuprinde:
- datoria publică brută (totalitatea datoriilor contractate de stat pe
piaţa internă şi externă indiferent de natura creditorilor, deci
indiferent daca aceştia sunt publici sau privaţi);
- datoria publică netă (totalitatea împrumuturilor contractate de stat
la persoane fizice şi persoane juridice altele decât instituţiile de drept
public).
În funcţie de gradul de exigibilitate al datoriei publice distingem:
- datoria flotantă, formată din sumele exigibile la termen scurt;
- datoria consolidată, formată din sumele exigibile la termene
mijlocii şi lungi.
În funcţie de componentele datoriei publice distingem:
- datoria publică internă, reprezintă obligaţia statului de rambursare
a împrumuturilor contractate în moneda naţională, de plată a
dobânzilor şi a altor costuri aferente;
- datoria publică externă, reprezintă obligaţia statului de rambursare
a împrumuturilor contractate de pe piaţa externă, de plată a
dobânzilor şi a altor costuri aferente;
Gradul de îndatorare al unei ţări, la un moment dat, se calculează ca
raport procentual între soldul datoriei publice şi P.I.B. Acest indicator arată în ce
măsură valoarea nou creată într-un an este grevată de datoria publică, respectiv cât
din P.I.B. ar trebui alocat pentru rambursarea integrală a datoriei publice în anul
respectiv.
Efortul financiar anual reclamat de datoria publică este exprimat prin
intermediul mai multor indicatori printre care:
- mărimea absolută şi mărimea medie pe un locuitor a serviciului
datoriei publice;
- ponderea serviciului datoriei publice în P.I.B.;
- ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor
publice;
- ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor
bugetare.
Serviciul datoriei publice cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei
propriu-zise şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente împrumuturilor publice
într-o anumită perioadă (de obicei un an).
Structura datoriei publice este diferită de la o ţară la alta în funcţie de gradul
de dezvoltare economică a statelor după cum urmează:
• în ţările dezvoltate ponderea datoriei publice interne în totalul datoriei publice
este mai mare decât ponderea datoriei publice externe;
• în ţările în curs de dezvoltare situaţia este inversă, aceste ţări împrumutându-se
într-o măsură mai mare din exterior.
105
 Dacă datoria flotantă ocupă o pondere ridicată în totalul datoriei publice,
autorităţile statului se confruntă adesea cu probleme legate de atragerea unor
resurse financiare pe termen scurt necesare stingerii obligaţiilor faţă de creditori.

Datoria publică a României reprezintă totalitatea obligaţiilor

financiare interne şi externe ale statului, la un moment dat provenind
din împrumuturi contractate direct sau garantate de Guvern, prin
Ministerul Finanţelor Publice, sau de autorităţile administraţiei
publice locale, de la diverşi creditori, persoane fizice sau juridice
rezidente sau nerezidente în România.
Datoria publică a României prezintă următoarea structură:
- având în vedere entitatea publică contractantă a împrumuturilor de pe pieţele
financiare, datoria publică a României cuprinde:
 datorie publică guvernamentală – cuprinde totalitatea obligaţiilor
financiare interne şi externe ale statului, la un moment dat, provenind
din împrumuturile contractate direct sau garantate de Guvern, prin
Ministerul Finanţelor Publice, în numele României, de pe pieţele
financiare;
 datorie publică locală - cuprinde totalitatea obligaţiilor financiare
interne şi externe, ale autorităţilor administraţiei publice locale, la un
moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau
garantate de acestea de pe pieţele financiare.
- având în vedere sursa sumelor împrumutate de stat, datoria publică
guvernamentală include:
 datoria publică guvernamentală internă - cuprinde partea din
datoria publică guvernamentală care reprezintă totalitatea obligaţiilor
financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct
sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente în
România, în lei sau în valută, în conformitate cu prevederile prezentei
legi sau ale altor legi speciale, inclusiv sumele utilizate temporar din
disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru
finanţarea temporară a deficitelor bugetare. Datoria publică
guvernamentală internă efectivă este o parte a datoriei publice
guvernamentale interne, întrucât evidenţiază obligaţiile directe şi
indirecte ale statului faţă de creditorii interni alţii decât Trezoreria
Statului. Deci, datoria publică guvernamentală efectivă nu include
împrumuturile temporare din disponibilităţile contului curent general
al Trezoreriei Statului. datoria publică guvernamentală externă –
cuprinde partea din datoria publică guvernamentală reprezentând
totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din

106
 împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de la persoane
fizice sau juridice nerezidente în România.
- având în vedere sursa sumelor împrumutate de autorităţile publice locale,
datoria publică locală include:
 datoria publică locală internă – cuprinde partea din datoria
publică locală care reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare ale
autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din
împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea, de la
persoane fizice sau juridice rezidente în România;
 datoria publică locală externă – cuprinde partea din datoria
publică locală reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare ale
autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din
împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de la
persoane fizice sau juridice nerezidente în România.
Contractarea datoriei publice se face cu respectarea strictă a plafonului de
îndatorare publică a României.
Plafonul de îndatorare publică totalitatea obligaţiilor financiare pe
care le pot contracta şi garanta autorităţile administraţiei publice centrale şi
autorităţile administraţiei publice locale pe o perioadă de un an, care este stabilit
anual prin lege.
Elementele luate în calcul la stabilirea acestui plafon sunt următoarele:
 refinanţarea titlurilor emise pe piaţa internă;
 finanţarea deficitului bugetului general consolidat din surse interne;
 acordarea de garanţii de stat pentru împrumuturi interne contractate de
agenţii economici;
 acordarea de garanţii de stat pentru autorităţile administraţiei publice
locale care contractează împrumuturi bancare pentru prefinanţarea unor
proiecte finanţate de Uniunea Europeană;
 împrumuturi interne contractate direct sau garantate de autorităţile
administraţiei publice locale.
Ministerul Finanţelor este singurul contractant şi administrator al
datoriei publice guvernamentale, directe şi garantate, şi are, pentru îndeplinirea
acestui scop, autoritatea de a întreprinde următoarele:
- estimează necesarul de lichiditate pentru realizarea cheltuielilor sectorului
bugetar;
- contractează direct, în numele statului, administrează şi rambursează
împrumuturile de stat, inclusiv costurile aferente;
- emite scrisori de garanţie pentru împrumuturi;
- elaborează proiectul legii anuale privind plafonul de îndatorare publică şi
alte acte normative ce decurg legea datoriei publice;

107
 - stabileşte, în condiţiile pieţei, termenii pentru finanţarea şi refinanţarea
datoriei publice şi se asigură că noile împrumuturi se încadrează în plafonul anual
de îndatorare publică;
- efectuează operaţiuni în scopul administrării riscurilor asociate
portofoliului datoriei publice guvernamentale;
- coordonează relaţiile cu agenţiile internaţionale de rating în scopul
evaluării riscului de ţară;
- prezintă, semestrial, Guvernului şi Parlamentului, situaţia împrumuturilor
contractate direct de stat şi a celor garantate de stat;
- elaborează anual contul general al datoriei publice, anexă la contul general
anual de execuţie a bugetului de stat.
Ministerul Finanţelor este autorizat să emită garanţii de stat pentru
împrumuturi contractate de orice agent economic sau autoritate a administraţiei
publice, desemnate prin hotărâre a Guvernului, în scopuri prioritare pentru
economia românească, pentru care se prevede ca rambursarea împrumutului
garantat de stat să se facă din surse proprii, fără a afecta bugetul general consolidat.
În acest sens, între Ministerul Finanţelor, în calitate de garant, şi
beneficiarul garanţiei se încheie o convenţie în care sunt stipulate drepturile şi
obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de
risc*. Ulterior, Ministerul Finanţelor emite, în favoarea instituţiei creditoare,
scrisoarea de garanţie, în care se specifică termenii şi condiţiile în care se acordă
garanţia.
Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din
garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de
persoanele juridice de la instituţiile creditoare, precum şi din
împrumuturile contractate direct de stat şi subîmprumutate
beneficiarilor finali se constituie fondul de risc.
Fondul de risc se constituie din:
 sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii
împrumuturilor garantate de stat sau subîmprumutate, cu excepţia
autorităţilor administraţiei publice, pentru ambele cazuri, de la care nu
se percepe comision la fondul de risc;
 dobânzi la disponibilităţile aflate în contul fondului de risc;
 dobânzi şi penalităţi de întârziere, la nivelul celor prevăzute pentru
neplata în termen a obligaţiilor fiscale, aplicate pentru neplata în
termen, de către beneficiarii finali ai împrumuturilor garantate de stat
sau subîmprumutate, a comisioanelor la fondul de risc şi, respectiv, a

*
Comisionul de risc reprezintă suma datorată la fondul de risc de beneficiarul unui împrumut
garantat sau subîmprumutat, în cuantumul şi la termenele stipulate în convenţia de garantare,
acordul de împrumut subsidiar sau acordul de împrumut subsidiar şi de garanţie, încheiate cu
Ministerul Finanţelor Publice.
108
 ratelor scadente, dobânzilor, comisioanelor şi a altor costuri aferente ale
împrumutului;
 fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop;
 alte surse legal constituite.
Sumele aflate în fondul de risc sunt destinate achitării obligaţiilor aferente
garanţiilor de stat şi celor aferente acordurilor de împrumut subsidiar sau
acordurilor de împrumut subsidiar şi de garanţie, în cazul în care beneficiarii finali
nu dispun de resurse financiare proprii pentru achitarea obligaţiilor de plată.
Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt,
după caz, următoarele:
 disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului *;
 împrumuturile de stat pentru finanţarea şi refinanţarea datoriei publice
guvernamentale;
 cheltuielile prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat;
 sumele încasate de către instituţiile financiare mandatate de
Ministerul Finanţelor pentru a administra împrumuturile externe contractate
de acesta, în numele şi în contul statului, de la beneficiarii finali de
împrumuturi;
 sumele încasate de Ministerul Finanţelor de la beneficiarii finali ai
împrumuturilor, în baza acordurilor de împrumut subsidiar, încheiate în
condiţiile acordurilor de împrumut intervenite între statul român şi
creditori;
 sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor finali, în baza acordurilor
de împrumut subsidiar şi a acordurilor de împrumut subsidiar şi garanţie
încheiate între Ministerul Finanţelor, autorităţile administraţiei publice
locale şi agenţii economici de sub autoritatea acestora, în condiţiile
acordurilor de împrumut intervenite între statul român şi creditori;
 sumele prevăzute în bugetele agenţilor economici care au contractat
împrumuturi cu garanţia statului;
 fondul de risc, pentru situaţiile în care sunt executate garanţiile emise
de Ministerul Finanţelor sau în cazul în care beneficiarii finali ai
împrumuturilor directe şi subîmprumutate nu îşi onorează obligaţiile
prevăzute în acordurile de împrumut subsidiar sau în acordurile de
împrumut subsidiar şi garanţie;
 alte surse, în condiţiile legii.
Instrumentele datoriei publice guvernamentale includ:
 titluri de stat emise pe piaţa internă sau externă;

*
contul curent general al Trezoreriei Statului este contul în care statul colectează toate veniturile
publice şi din care se efectuează toate cheltuielile publice, dacă nu este prevăzut altfel prin lege.

109
  împrumuturi de stat de la bănci, de la alte instituţii de credit, persoane
juridice române sau străine, în condiţii rezultate în urma negocierilor;
 împrumuturi de stat de la guverne şi agenţii guvernamentale străine,
instituţii financiare internaţionale sau de la alte organizaţii internaţionale;
 împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al
Trezoreriei Statului, în condiţiile legii;
 garanţii de stat.
Instrumentele datoriei publice locale sunt:
 titlurile de valoare (obligaţiunile municipale);
 împrumuturile de la societăţile comerciale bancare sau de la alte instituţii de
credit;
 împrumuturile temporare din disponibilităţile contului curent general al
Trezoreriei Statului;
 garanţiile acordate de autorităţile administraţiei publice locale.

Teste de autoevaluare

1. Gradul de îndatorare al unei ţări se calculează ca raport procentual între:

a) mărimea absolută şi mărimea medie pe un locuitor a datoriei publice,
b) soldul datoriei publice şi PIB;
c) soldul datoriei publice şi datoria publică totală;
d) datoria flotantă şi datoria consolidată.

2. În calitate de contractant şi administrator al datoriei publice guvernamentale,

Ministerul Finanţelor Publice are autoritatea de a întreprinde următoarele:
a) deleagă responsabilitatea elaborării anuale a contului general al datoriei publice
unor instituţii specializate;
b) contractează direct, în numele tuturor debitorilor privaţi sau publici,
administrează şi rambursează împrumuturile, inclusiv costurile aferente;
c) coordonează politica monetară a statului;
d) efectuează operaţiuni în scopul administrării riscurilor asociate portofoliului
datoriei publice guvernamentale.

3. Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt:

a) disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului;
b) cheltuielile prevăzute cu această destinaţie în bugetele locale;
c) obligaţiunile municipale;
d) taxele de scont.

4. Datoria publică guvernamentală internă efectivă :

110
a) include împrumuturile temporare din disponibilităţile contului curent general al
Trezoreriei Statului;
b) este o parte a datoriei publice guvernamentale externe;
c) evidenţiază obligaţiile directe şi indirecte ale statului faţă de creditorii interni
alţii decât Trezoreria Statului;
d) cuprinde partea din datoria publică guvernamentală reprezentând totalitatea
obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau
garantate de stat de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.

5. Fondul de risc se constituie din:

a) impozite directe instituite în scopul formării fondului de risc;
b) sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor
garantate de stat sau subîmprumutate, cu excepţia autorităţilor administraţiei publice,
pentru ambele cazuri, de la care nu se percepe comision la fondul de risc;
c) dobânzi la disponibilităţile aflate în contul bugetelor instituţiilor publice
autonome;
d) fonduri alocate de la bugetul Uniunii Europene în acest scop.

6.2. Datoria externă

Împrumuturile externe reprezintă sumele puse la dispoziţia unor

rezidenţi publici şi privaţi de către creditori externi în vederea
achiziţionării de mărfuri (credite pe mărfuri) sau pentru utilizarea lor în
alte scopuri (credite financiare). Beneficiari ai creditelor externe pot fi:
guvernul, unităţi administrativ - teritoriale, întreprinderi sau instituţii
publice, bănci, întreprinderi particulare etc.

Creditele externe pot fi acordate de către:

- întreprinderi furnizoare (credite comerciale);
- bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);
- guverne (credite guvernamentale).
- creditori privaţi, care subscriu la împrumuturile contractate de un
stat.
În teoria financiară, noţiunea de datorie externă are mai multe
sensuri:
 Datoria externă brută în sens larg, cuprinde reprezintă datoria
rezidenţilor publici şi particulari dintr-o ţară (persoane fizice şi persoane
juridice), faţă de străinătate, la un moment dat;
 Datoria externă brută în sens restrâns, cuprinde obligaţiile băneşti
faţă de străinătate ale unei ţări cu excepţia:
- creditelor pe termen scurt, acestea fiind operaţiuni financiare
curente în relaţiile economice internaţionale;
111
 - investiţiilor străine directe care nu au termene de rambursare şi nici
de lichidare;
- ajutoarelor nerambursabile;
- împrumuturilor externe cu o perioadă de graţie de peste 10 - 15 ani;
- creditele contractate de persoanele fizice şi persoanele juridice
rezidente, negarantate de autorităţile publice competente;
- împrumuturile acordate de anumiţi creditori externi sucursalelor,
filialelor sau reprezentanţelor lor.
 Datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte
instituţii din sistemul său, cuprinde: sumele datorate de rezidenţi publici şi
privaţi străinătăţii cu termen de rambursare mai mare de un an şi în
condiţiile existenţei garanţiilor oferite de autorităţi publice. Astfel, datoria
externă nu cuprinde:
- datoria persoanelor private negarantată de autorităţile statului;
- datoria din tranzacţiile cu F.M.I.;
- datoria care poate fi achitată în moneda statului debitor;
- împrumuturi pentru care nu s-au stabilit termene de rambursare.
 Datoria externă netă cuprinde diferenţa dintre activele publice şi
private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare,
împrumuturi acordate, investiţii directe, titluri, alte creanţe şi valori) şi
activele deţinute de rezidenţii străini în ţara respectivă (credite
guvernamentale, credite financiare, investiţii de capital, titluri,
disponibilităţi valutare şi alte valori);
Efortul valutar reclamat de stingerea obligaţiilor faţă de creditorii externi
este arătat de valoarea serviciului datoriei externe.

Serviciul datoriei externe cuprinde sumele reprezentând rate

exigibile în anul considerat în contul împrumuturilor externe
contractate şi celelalte cheltuielile aferente datoriei externe (dobânzi,
comisioane etc) exigibile în acelaşi an.

Indicatorii prin care se poate realiza o apreciere asupra datoriei externe a

unei ţări sunt:
- mărimea absolută a datoriei externe, indicator este exprimat într-o monedă de
largă circulaţie internaţională pentru a permite comparaţii cu alte state;
- rata serviciului datoriei externe este un indicator calculat ca raport procentual
între care serviciul datoriei externe şi veniturile externe anuale ale ţării în cauză.
Rata serviciului datoriei externe reflectă destul de fidel capacitatea de plată externă
a ţării îndatorate, fiind foarte sensibilă la evoluţiile situaţiei conjuncturale. Tendinţa
de creştere a ratei serviciului datoriei externe semnalizează aproape cu certitudine
apariţia unei crize de lichiditate Rata serviciului datoriei externe nu ia, însă, în
considerare variabilele care caracterizează capacitatea pe termen lung a ţării de a
112
acoperi serviciul datoriei externe. Din acest motiv, pentru a putea aprecia
capacitatea pe termen lung a unei ţări de a suporta datoria externă, trebuie avut în
vedere că nu numai exporturile ci întreaga economie susţine plata serviciului;
- ponderea serviciului datoriei externe în P.I.B. este un indicator prin care se
determină capacitatea unei ţări de a onora serviciul datoriei externe în funcţie de
eficienţa economiei ţării respective. În calcularea acestui indicator trebuie avut în
vedere că există posibilitatea ca intrarea de capital care a produs datoria externă a
contribuit la creşterea avuţiei naţionale,
- raportarea serviciului datoriei externe la veniturile bugetare ale guvernului,
permite compararea datoriilor faţă de creditorii străini cu disponibilităţile
guvernului (în calitate de debitor sau garant al împrumuturilor contractate de alte
entităţi rezidente) în anul respectiv;
- raportul dintre serviciul datoriei externe şi nivelul rezervelor oficiale de
aur şi devize arată în ce proporţie serviciul datoriei externe poate fi acoperit prin
rezervele oficiale ale ţări.

Aplicaţie rezolvată
Structura datoriei externe absolute a unui stat este următoarea: sumele datorate
străinătăţii şi garantate de stat reprezintă 1000 u.m., sumele datorate străinătăţii cu
perioadă de rambursare mai mică de 1 an reprezintă 500 u.m., sumele datorate
străinătăţii pentru care nu s-au stabilit termene de rambursare reprezintă 200 u.m.
Pentru anul A statul respectiv are de achitat rate scadente în contul datoriei externe
în valoare de 40 u.m şi dobânzile aferente datoriei externe în valoare de 10 u.m.
Ştiind că pentru anul A, PIB înregistrat reprezintă 1000 u.m. determinaţi:
- valoarea datoriei externe brute în sens restrâns;
- valoarea serviciului datoriei externe în anul A;
- gradul de îndatorare al statului respectiv faţă de străinătate în anul
A.

Datoria externă brută în sens restrâns = 1000 u.m.

Serviciul datoriei externe în anul A = 40 + 10 = 50 u.m.
Gradul de îndatorare = (50/1000) x 100 = 5%

Aplicaţie propusă spre rezolvare

Pentru anul A se cunosc următoarele valori: ratele scadente în contul datoriei
publice externe reprezintă 456 mld. u.m, dobânzile aferente datoriei publice
externe reprezintă 162 mld. u.m, iar numărul populaţiei este de 82 mil. locuitori.
Pentru anul B se cunosc următoarele valori: ratele scadente în contul datoriei
publice externe reprezintă 697 mld. u.m, dobânzile aferente datoriei publice
externe reprezintă 293 mld. u.m, iar numărul populaţiei este de 89 mil. locuitori.
Determinaţi creşterea serviciului datoriei publice externe pe locuitor în anul B faţă

113
de anul A şi modificarea soldului datoriei publice externe, ştiind că datoria publică
externă în anul A a fost de 3000 mld. u.m., iar în anul B de 2000 mld. u.m.

Rezumat

Datoria publică reflectă totalitatea obligaţiilor financiare asumate de

autorităţi publice centrale şi locale şi de alte entităţi publice în urma
împrumuturilor contractate de la creditori publici sau privaţi, interni şi externi şi
rămase de rambursat la un moment dat.
Gradul de îndatorare a ţării la un moment dat se determină prin raportarea
soldului datoriei publice la produsul intern brut care arată în ce măsură valoarea
adăugată într-un an este grevată de datoria publică. Alături de indicatorii privind
gradul de îndatorare a unei ţări, un interes deosebit prezintă indicatorii care
caracterizează efortul financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort
se materializează în serviciul datoriei publice, care cuprinde cheltuielile cu
rambursarea datoriei propriu-zise şi cele legate de plata dobânzilor şi a celorlalte
cheltuieli aferente.
În mod obişnuit, datoria externă reflectă totalitatea obligaţiilor financiare
asumate de către un stat (autorităţi publice, persoane fizice şi juridice) faţă de
creditorii străini, garantate de către stat şi cu o perioadă de rambursare mai mare de
1 an.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VII

ASIGURĂRILE DE BUNURI, PERSOANE ŞI RĂSPUNDERE

CIVILĂ

Cuprins:
114
7.1. Trăsături şi elemente definitorii
7.2. Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă
7.3. Reasigurarea

Obiective:
Unitatea de învățare prezintă trăsăturile definitorii ale asigurărilor de bunuri,
persoane şi răspundere civilă şi conţinutul noţiunii de reasigurare.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată

1. Cistelecan, L., Cistelecan, R., Udrea, N.M., Manole Bogdan, D., Tratat de
asigurari comerciale. Economia asigurarilor. Tehnica asigurarilor,
Editura Academiei Romane, 2013
2. Dumitrașcu, R.A., asigurari si reasigurari moderne. Aspecte teoretico-
metodologice si aplicative, Editura Universitară, București, 2018
3. Ionescu, Roxana, Asigurări și reasigurări, Editura Universitară, București, 2020

Prezentarea temei

7.1. Trăsături şi elemente definitorii

Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă definesc

relaţiile juridice şi financiare prin care persoane fizice şi juridice
(asiguraţi) se obligă să participe la formarea unor fonduri
financiare prin plata unor sume de bani numite prime de
asigurare, având dreptul să fie despăgubiţi, la producerea
evenimentului asigurat, pentru daunele suferite.
115
 Contractul de asigurare se încheie în forma scrisă şi va cuprinde: numele
sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante; obiectul asigurării:
bunuri, persoane şi răspundere civilă; riscurile ce se asigură; momentul începerii şi
al încetării răspunderii asigurătorului; primele de asigurare; sumele asigurate; alte
evenimente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.
Părţile care intervin, de regulă, în raporturile juridice de asigurare sunt:

- asiguratorul este persoana juridică care, în schimbul primei de asigurare încasate

de la asiguraţi, îşi asumă obligaţia să plătească beneficiarilor asigurării
despăgubirea cuvenită în cazul producerii evenimentului asigurat (accident,
calamitate naturală etc);

- asiguratul este persoana fizică sau juridică care îşi asigură bunurile împotriva unor
accidente sau calamităţi naturale sau persoana fizică care se asigură împotriva unor
riscuri ce vizează sănătatea, integritatea corporală sau viaţa;

- beneficiarul asigurării este persoana desemnată prin lege, contract de asigurare,

testament etc să încaseze suma asigurată în cazul în care se produce evenimentul
asigurat. De regulă, beneficiarul asigurării este chiar asiguratul;

- terţul păgubit este persoana fizică sau juridică căreia i s-au produs daune în urma
unui eveniment asigurat. Terţul păgubit este cunoscut numai în momentul
producerii riscului şi stabilirii despăgubirii cuvenite.

Având în vedere domeniul în care se cuprind asigurările se împart în:

 asigurări de persoane - au ca obiect sănătatea, integritatea corporală şi

viaţa persoanelor fizice care pot fi afectate de evenimente ce provoacă
boala, invaliditatea sau decesul;

 asigurări de bunuri – au ca obiect valori materiale care pot fi avariate sau

distruse de accidente, calamităţi naturale sau alte fenomene;

 asigurări de răspundere civilă – au ca obiect pagubele aduse de asigurat

unui terţ.

Din punct de vedere legislativ, asigurările se împart:

 asigurări obligatorii (stabilite prin lege) pe care trebuie să le deţină toate

persoanele fizice sau/şi juridice care îndeplinesc condiţiile impuse în
prevederile legale.

116
  asigurări facultative (contractuale) care se încheie la cererea expresă a
asiguratului şi care au la bază un contract de asigurare.

Asigurările acoperă o gamă foarte largă de riscuri, oferind protecţie pentru vieţile
oamenilor, integritatea lor fizică, dar şi pentru cele mai diverse bunuri, activităţi,
răspunderea faţă de pagubele pe care le putem produce altora etc. De asemenea, asigurările
constituie mijloace de atragere în circuitul economic a unor resurse băneşti temporar
libere.
Teste de autoevaluare
1. Din punct de vedere legislativ, asigurările se împart în:
a) asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
b) asigurări de viaţă şi accidente;
c) asigurări obligatorii şi facultative;
d) asigurări sociale şi contractuale.

2. Părţile care intervin, de regulă, în raporturile juridice de asigurare sunt:

a) Ministerul Finanţelor, societăţile de asigurări şi asiguraţii;
b) societăţile de valori mobiliare, beneficiarii asigurării şi asiguratorii;
c) băncile de scont, societăţile de asigurări şi beneficiarii asigurării;
d) asiguratorii, asiguraţii şi beneficiarii asigurării.

7.2. Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă

Asigurările de bunuri cuprind: clădirile, autovehiculele, echipamentele

electronice, animalele, culturile agricole, mijloacele fixe şi activele
Cele mai frecvente
circulante riscuri economici
ale agenţilor asigurate sunt:
etc. riscul de incendiu, riscul de trăsnet, riscul
de explozie, riscul de cutremur, riscul de inundaţie, riscul de vandalism, riscul de furt,
riscul de prăbuşire şi/sau alunecare de teren; riscul cădere accidentala de corpuri (stânci,
copaci, stâlpi, etc).
Răspunderea asiguratorului începe cel mai devreme în ziua următoare datei
emiterii poliţei şi încasării primei de asigurare şi încetează în ultima zi din perioada
pentru care s-a încheiat asigurarea. De obicei, poliţele de asigurare se încheie pe
ani de asigurare dar la cerere, poliţele pot fi încheiate şi pe perioade subanuale, dar
minim pe 3 luni. Primele de asigurare se achită anticipat şi integral sau în rate, din
care prima rata se plăteşte înainte de intrarea în vigoare a poliţei, iar următoarele
anterior datelor scadente menţionate în aceasta. Numărul şi cuantumul ratelor sunt
cele înscrise în poliţa de asigurare. După producerea riscului asigurat, asiguratul
trebuie să înştiinţeze imediat pompierii, poliţia sau alte instituţii de cercetare şi să
avizeze în scris asiguratorul, în termenul stipulat prin contract despre producerea
riscului asigurat. În caz de daună totală, cuantumul despăgubirii este egal cu suma
asigurată din poliţă. În caz de daună parţială, cuantumul despăgubirii este stabilit în
limita sumei asigurate din poliţă, în funcţie de costul la data daunei al reparaţiilor,
refacerii, restaurării, recondiţionării sau înlocuirii părţilor avariate sau distruse,
117
precum si al manoperei necesare pentru readucerea bunului avariat sau distrus la
starea anterioară producerii riscului asigurat.
Asigurările de persoane au ca obiect garantarea plăţii unei sume de
bani de către asigurator, în cazul producerii unui eveniment care
priveşte persoana asiguratului: vătămarea corporală, îmbolnăvirea,
Principalele categorii de asigurări de persoane sunt:
supravieţuirea sau decesul.
- asigurările de viaţă şi pensie facultativă;
- asigurările de accidente.
Produsele de asigurare de viaţă au suferit transformări considerabile în
ultimii ani, în special o dată cu apariţia poliţelor de asigurare care oferă nu numai
protecţia împotriva riscului de deces, ci şi posibilităţi de investire. Asigurările de
viaţă tradiţionale cuprind : asigurarea mixtă de viaţă, asigurarea mixtă redusă,
asigurarea de viaţă pe termen limitat, asigurarea de viaţă pe termen nelimitat,
asigurarea de tip rentă pentru studii, asigurarea de tip dotă etc. Există în prezent
sute de tipuri de asigurări de viaţă. Unele dintre ele nu îşi mai păstrează toate
caracteristicile, de aceea vor fi prezentate numai câteva dintre cele mai
reprezentative şi mai frecvent întâlnite.
Asigurarea mixtă de viaţă reprezintă produsul clasic de asigurare care acoperă atât
riscul de deces, cât şi riscul supravieţuirii asiguratului, permiţând plata sumei
asigurate printr-un singur contract. Astfel, în cazul decesului persoanei asigurate,
beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate, iar în caz de supravieţuire,
contractantul asigurării încasează personal suma asigurată prevăzută în contractul
de asigurare.
Asigurarea de viaţă pe termen limitat obligă pe asigurător să achite suma înscrisă
în contract dacă decesul asiguratului survine în perioada de valabilitate a acestuia.
Dacă la aniversarea poliţei asiguratul este în viaţă, asigurătorul este exonerat de
orice obligaţie faţă de asigurat. Asigurarea de viaţă pe o durată limitată nu este o
asigurare de capitalizare (de economisire), ci una de protecţie împotriva unui risc
determinat.
Asigurarea tip rentă pentru studii asigură acumularea unor fonduri băneşti
necesare continuării studiilor copiilor. Primele vor fi plătite pe perioada
determinată de plată a acestora, după care debutează automat vărsământul rentelor.
Plata acestor rente, respectiv suma asigurată, se va face timp de 4, respectiv 5 ani,
în funcţie de opţiunea persoanei asigurate.

118
 Asigurările de accidente au ca scop protejarea persoanelor fizice împotriva
unor evenimente care pot afecta sănătatea corporală, capacitatea de muncă sau
viaţa asiguratului. Asiguraţii au dreptul să încaseze suma asigurată numai în
măsura în care se produce evenimentul asigurat în perioada de valabilitate a
asigurării. Între asigurările de viaţă şi cele de accidente nu există limite exacte,
întrucât unele forme de asigurări de viaţă cuprind şi asigurări de accidente.
Principalele forme ale asigurărilor de persoane în caz de accidente sunt: asigurarea
facultativă a călătorilor pentru cazuri de accidente, asigurarea de sănătate pentru
călătorii în străinătate, asigurarea de accidente a persoanelor care participă la
excursii organizate de oficiile de turism etc.

Asigurările de răspundere civilă acoperă prejudiciul produs de

asigurat unor terţe persoane. În cazul acestei categorii de asigurări,
asiguratorul se obligă să plătească o despăgubire (care nu are o limită
dinainte stabilită) pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în
faţa legii faţă de terţe persoane păgubite.

După modul de reglementare din punct de vedere juridic asigurările de

răspundere civilă pot fi grupate în două categorii:
- asigurări obligatorii de răspundere civilă;
- asigurări facultative de răspundere civilă.
Asigurarea de răspundere civila auto (RCA) este cea mai întâlnită asigurare
obligatorie de răspundere civilă, prin care terţii prejudiciaţi în urma unui accident
auto, produs din vina conducătorului auto asigurat, primesc despăgubiri pentru
daunele materiale şi/sau vătămările corporale suferite. Scopul acestei asigurări este
ca cel păgubit să primească obligatoriu despăgubiri pentru daunele suferite,
independent de situaţia materială a celui care a produs paguba. Contractul de
asigurare RCA poate fi încheiat cu societăţile de asigurare autorizate în acest sens
pe o perioadă de 6 sau 12 luni. Despăgubirile plătite de o societate de asigurare
unui terţ păgubit într-un accident auto, în baza asigurării RCA încheiată pentru
autovehiculul care a produs accidentul, nu vor depăşi valoarea prejudiciilor cauzate
şi nici limitele maxime (limitele de răspundere) la care s-a angajat asiguratorul.

Teste de autoevaluare

1. Asigurările de persoane au ca obiect:

a) valori materiale care pot fi avariate sau distruse de accidente, calamităţi naturale
sau alte fenomene;
b) pagubele aduse de asigurat unui terţ;
c) integritatea corporală şi viaţa persoanelor fizice care pot fi afectate de evenimente ce
provoacă boala, invaliditatea sau decesul;
d) valorile imobiliare care pot suferii deprecieri din cauza creşterii inflaţiei.
119
2. În cazul asigurărilor de bunuri:
a) cuantumul despăgubirii este stabilit în limita sumei asigurate din poliţă;
b) primele de asigurare se achită la sfârşitul perioadei de valabilitate a poliţei de asigurare;
c) se acoperă riscul de deces, cât şi riscul supravieţuirii asiguratului;
d) se acoperă prejudiciul produs de asigurat unor terţe persoane.

7.3. Reasigurarea

Reasigurarea reprezintă modalitatea prin care societăţile de

asigurare se protejează pentru riscurile pe care le-au subscris prin
contractele de asigurare directă. Întrucât reasigurarea contribuie la
dispersia riscului, ea constituie unul dintre principiile esenţiale pe care
se bazează asigurarea ca activitate.

Reasigurările au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume din existenţa

unor riscuri care ar putea genera daune foarte mari. Aceste situaţii ar putea
determina falimentul unor societăţi de asigurări care nu au capacitatea financiară
suficientă pentru a le suporta. Reasigurarea oferă astfel asigurătorului direct
capacitatea necesară pentru acoperirea riscurilor pe care acesta nu le poate suporta
singur. Rolul "tehnic" al reasigurării este de a proteja pe asigurătorii direcţi în faţa
pericolului insolvabilităţii sau a reducerii capacităţii lor financiare, conferind astfel
acestora din urmă o mai mare stabilitate. Practic, reasigurarea este asigurarea
asigurării, fiind în acelaşi timp statuată prin încheierea unui contract separat de
asigurare între reasigurător şi reasigurat.
Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi: reasigurat
(companie cedentă) şi reasigurător prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a
doua acceptă să preia o anumită parte a riscului (uneori întregul risc) conform
condiţiilor stabilite în acord, în schimbul plăţii de către compania cedentă
reasigurătorului a unei anumite sume denumită primă de reasigurare ce reprezintă o
cotă din prima originală de asigurare.
Companie cedentă este compania care acceptă riscul de la asiguratul său şi
cedează o parte din acest risc în reasigurare unei alte companii de asigurare sau de
reasigurare.
Reasiguratorul este asigurătorul care acceptă o reasigurare de la un
asigurător direct. El poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată
(profesională) de reasigurări. În practica internaţională, în cele mai multe cazuri,
companiile de asigurări efectuează şi operaţiuni de reasigurare. La rândul său,
reasiguratorul poate reasigura o parte din reasigurările acceptate de el, operaţiunea
purtând denumirea de retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiind
retrocedent şi reasiguratorul fiind retrocesionar. Ca şi în cazul reasigurării,

120
retrocedarea se bazează pe o relaţie contractuală încheiată între persoane juridice,
companii profesionale, specializate în domeniu.
Principalele deosebiri între asigurare şi reasigurare sunt:
- contractul de asigurare este încheiat între o companie de asigurări
(asigurator) şi o persoană fizică sau juridică (asigurat), în timp ce contractul
de reasigurare este încheiat între două companii specializate de asigurări
sau o companie de reasigurări (ca reasigurător) şi o companie de asigurări
(ca reasigurat);
- în cazul producerii evenimentului asigurat, reasiguratorul este răspunzător
numai pentru partea sa de risc în faţa societăţii cedente şi nu în faţa
asiguratului care primeşte despăgubirile de la asiguratorul său;
- în timp ce contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizării
(compensării, despăgubirii), cu excepţia poliţelor de viaţă, accidente şi
boală, toate contractele de reasigurare, inclusiv cele pentru reasigurări de
viaţă sunt contracte de despăgubire, fiind limitate la plăţile făcute de
reasigurat conform asigurărilor la care a subscris;
- contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce
contractul de reasigurare îmbracă forme diferite în funcţie de tipul
reasigurării;
- în timp ce aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor maritime şi de
aviaţie) sunt în principal interne, reasigurarea este prin natura sa o activitate
internaţională.
Importanţa reasigurării este relevată de următoarele elemente:
- protejează asigurătorii direcţi de pierderile determinate de producerea
riscurilor ce pot pune în pericol solvabilitatea lor. Reasigurarea face
posibilă creşterea capacităţii asigurătorului de a primi mai multe riscuri
decât ar fi altfel capabil să accepte;
- permite asigurătorul să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei
pierderilor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioadă mai
îndelungată (de obicei, câţiva ani);
- prin practica reciprocităţii se realizează o dispersie mare a riscurilor
întrucât asigurătorii primari îşi plasează contractul de reasigurare pe o bază
reciprocă, unul altuia, în aşa fel încât, compania cedentă va oferi o parte
dintr-un contract al său unui reasigurător capabil să-i ofere altul în schimb;
- sporeşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de
riscuri, precum şi volumul activităţii pe care acesta le poate subscrie;
- permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o
zonă geografică pentru o anumită perioadă de timp prin cedarea integrală a
riscului (riscurilor) în reasigurare.

Teste de autoevaluare
1. Care dintre următoarele variante este falsă
121
a) reasigurarea reprezintă modalitatea prin care societăţile de asigurare se
protejează pentru riscurile pe care le-au subscris prin contractele de asigurare
directă;
b) reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi: terţul păgubit şi
asigurat;
c) reasigurarea este statuată prin încheierea unui contract separat de asigurare între
reasigurător şi reasigurat;
d) în cazul reasigurării compania cedentă plăteşte reasigurătorului a unei anumite
sume denumită primă de reasigurare ce reprezintă o cotă din prima originală de
asigurare.

2. Importanţa reasigurării este relevată de următoarele elemente:

a) protejează beneficiarii direcţi ai poliţelor de asigurare de pierderile determinate
de producerea riscurilor ce pot pune în pericol solvabilitatea lor;
b) antrenează o amplă redistribuire a venitului naţional între diferite clase sociale;
c) sporeşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri,
precum şi volumul activităţii pe care acesta le poate subscrie;
d) permite societăţilor de reasigurare să preia toate riscurile activităţilor economice.

Rezumat

Relaţiile financiare care i-au naştere în procesul constituirii şi repartizării

fondurilor de asigurări de bunuri persoane şi răspundere civilă au o importanţă
deosebită în asigurarea desfăşurării, în condiţii normale, a proceselor economice
prin apărarea integrităţii bunurilor şi prin ocrotirea persoanelor fizice în caz de
pierdere a capacităţii de muncă, supravieţuire sau deces. Asigurarea poate fi
definită ca o înţelegere prin care asiguratul plăteşte o anumită sumă de bani - prima
de asigurare - în schimbul căreia asigurătorul va plăti o anumită sumă de bani -
suma asigurată - în caz de deces sau de supravieţuire. Asigurarea se bazează pe
încheierea unui contract de asigurare - poliţă de asigurare - prin care asigurătorul se
obligă să plătească beneficiarului asigurării o anumită sumă la producerea riscului
asigurat în schimbul plăţii de către contractantul asigurării a unei sume, respectiv
“preţul” protecţiei oferite asiguratului de către asigurător.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VIII

SISTEMUL DE PENSII

Cuprins:

8.1. Aspecte privind sistemele de pensii la nivel global

8.2. Sistemul public de pensii în România
122
8.3. Sistemul de pensii private din România

Obiective:
Unitatea de învățare prezintă caracteristicile sistemelor de pensii, principiile de
organizare şi funcţionare a sistemului public de pensii și a sistemului privat din
România, instituţiile cu responsabilităţi în colectarea şi alocarea fondurilor
financiare aferente acestor sisteme, precum şi sursele de finanţare şi prestaţiile
efectuate.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată
1. Pîrvu, Daniela, Finanţe publice, Editura Universității din Pitești, Pitești,
2016
2. Ionescu, R., Tănăsescu, P., Asigurări și pensii, Editura Universitară,
București, 2020
3. Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările
ulterioare
4. Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii

Prezentarea temei

8.1. Aspecte privind sistemele de pensii la nivel global

Sisteme de pensii:

1. Sisteme de pensii necontributive ("pilon zero"). Acestea poartă şi denumirea de

"pensii sociale", având rolul de a preveni sărăcia în rândul persoanelor vârstnice şi de a le
oferi acestora un venit minim garantat.
2. Sisteme de pensii contributive, având caracter obligatoriu, bazate pe
redistribuirea veniturilor (pe solidaritatea între generaţii - ”pay as you go” ) şi administrate
de sectorul public ("pilonul unu"). Aceste sisteme de pensii se întâlnesc sub diverse forme:
(a) beneficiile la care au dreptul cetăţenii, la atingerea unei anumite vârste, sunt
determinate după o formulă care conţine influenţa câştigurilor individuale ale acestora; (b)
beneficiile la care au dreptul cetăţenii, la atingerea unei anumite vârste, sunt calculate în
funcţie de numărul de puncte acumulate (determinate în funcţie de mărimea contribuţiei şi
perioada contributivă) şi de valoarea punctului de pensie; (c) sistemele de pensii sunt
legate de contribuţiile definite teoretic (eng. Notional Defined‐Contribution schemes).
Contribuțiile sunt acumulate în conturi teoretice individuale, indexate cu o"rată a
rentabilității contribuțiilor acumulate"care poate fi rata nominală medie de creștere PIB,
123
rata medie de creştere a salariilor etc. La pensionare, soldul acumulat în acest cont teoretic
individual este convertit la o anuitate folosind o formulă actuarială predefinită.
3. Sisteme de pensii obligatorii, bazate pe conturi individuale de economisire şi
administrate de sectorul privat ("pilonul doi"). Aceste sisteme sunt reglementate şi
supravegheate de către stat. Fondurile de pensii obligatorii administrate privat sunt
constituite prin contribuţiile individuale ale participanţilor care sunt investite pe termen
lung;
4. Sisteme de pensii facultative, având caracter complementar şi administrate de
sectorul privat ("pilonul trei");
5. Sisteme de pensii suplimentare, fără limită de contribuţie, administrate de
sectorul privat care include şi o asigurare de viaţă cu opţiunea de acoperire a altor riscuri
(accident, boală etc).
Principalele surse potenţiale de venituri pentru sistemele de pensii sunt:
 contribuţia individuală a lucrătorului;
 contribuţia angajatorului;
 câştigurile din investiţii;
 transferurile de la bugetul central.

8.2. Sistemul public de pensii în România

Sistemul public de pensii urmăreşte protejarea, ocrotirea şi
ajutorarea persoanelor asigurate şi a membrilor lor de familie în
situaţia pierderii capacităţii de muncă, temporar sau definitiv din cauza
bolii sau a accidentelor sau a atingerii limitei de vârstă.

Principii de organizare şi funcţionare:

 principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează
sistemul public de pensii bazat pe aceleaşi norme de drept, pentru toţi
asiguraţii sistemului;
 principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au,
conform legii, obligaţia de a participa la sistemul public de pensii,
drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea
obligaţiilor;
 principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale
se constituie pe baza contribuţiilor datorate şi plătite de persoanele fizice şi
juridice, care contribuie la sistemul public de pensii;
 principiul egalităţii, potrivit căruia asiguraţii care au realizat cel puţin
stagiul minim de cotizare în sistemul public de pensii, beneficiază de
tratament nediscriminatoriu, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile
prevăzute de lege;
 principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile de asigurări sociale se
redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public de pensii,
conform legii;

124
  principiul solidarităţii sociale, conform căruia asiguraţii sistemului public
de pensii îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru
prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor asigurate prevăzute de lege;
 principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a
sistemului public de pensii, conform legii;
 principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia dreptul la pensie nu se
prescrie;
 principiul incesibilităţii, potrivit căruia dreptul la pensie nu poate fi cedat,
total sau parţial;
 principiul disponibilităţii, potrivit căruia pensionarii care au realizat un
stagiu de cotizare mai mic decât stagiul minim de cotizare prevăzut de lege
pot renunţa la pensia stabilită potrivit prezentei legi pentru drepturi
prevăzute de legislaţia specifică asistenţei sociale.

Participanţii la sistemul public de pensii şi alte drepturi de

asigurări sociale sunt: asiguraţii, contribuabilii şi Casa
Naţională de Pensii.

Asiguraţii

 persoane fizice pentru care angajatorul sau entitatea asimilată angajatorului

este obligat/ă să reţină şi să plătească contribuţia de asigurări sociale
 persoane fizice ce realizează venituri din activităţi independente sau
drepturi de proprietate intelectuală şi care, pe baza declaraţiei individuale
de asigurare, datorează contribuţia de asigurări sociale
 persoane fizice ce achită contribuţia de asigurări sociale pe baza
contractului de asigurare socială
Contribuabilii
persoană fizică sau juridică ce plăteşte
contribuţii de asigurări sociale sistemului public de pensii

Casa Naţională de Pensii Publice

Casa Naţională de Pensii Publice este instituţie publicã de interes naţional,

cu personalitate juridică, organ de specialitate al administraţiei publice centrale
care administrează sistemul public de pensii.

Finanţarea sistemului public de pensii şi principalele categorii de pensii

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile

sistemului public de pensii. 125
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din:
a) contribuţii de asigurări sociale, dobânzi şi penalităţi de întârziere, precum
şi din alte venituri, potrivit legii;
b) sume alocate de la bugetul de stat pentru echilibrarea bugetului
asigurărilor sociale de stat, care se aprobă prin legile bugetare anuale;
c) comisionul achitat CNPP de către administratorii fondurilor de pensii
administrate privat, datorat pentru operaţiunile administrative şi financiare
efectuate.

Contribuţiile la asigurările sociale reprezintă principala sursă de venit

a bugetului asigurărilor sociale de stat.

Baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale o constituie salariul

brut sau venitul lunar asigurat înscris în contractul de asigurare socială, care nu
poate fi mai mic decât câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea
bugetului asigurărilor sociale de stat.
În cota de contribuţie individuală de asigurări sociale este inclusă şi cota
aferentă fondurilor de pensii administrate privat, prevăzută de Legea nr.411/2004
privind fondurile de pensii administrate privat, republicată.
Prin însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul
asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat se obţine stagiul de
cotizare. Stagiului de cotizare i se asimilează şi următoarele perioadele
necontributive (perioadele în care asiguraţii au beneficiat de drepturi de asigurări
sociale, au urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, organizat potrivit
legii, pe durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora, au
satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe
durata legal stabilită). Stagiul complet de cotizare, care cuprinde şi perioadele
asimilate, este de 35 de ani.
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat acoperă contravaloarea
prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul public de pensii, cheltuielile privind
organizarea şi funcţionarea sistemului public de pensii, finanţarea unor investiţii
proprii, alte cheltuieli prevăzute de lege.
Din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se prelevă anual până la
3% pentru constituirea unui fond de rezervă.
Persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare pot beneficia de una
dintre următoarele categorii de pensii acordate de sistemul public de pensii:
126
a) pensia pentru limită de vârstă;
b) pensia anticipată;
c) pensia de invaliditate;
d) pensia de urmaş.

Pensia pentru limită de vârstă se cuvine persoanelor care îndeplinesc,

cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind:
 vârsta standard de pensionare 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani
pentru femei
 stagiul minim de cotizare 15 ani
Pensia anticipată se cuvine, cu cel mult 5 ani înaintea împlinirii vârstei
standard de pensionare, persoanelor care au realizat stagiul complet de cotizare.
Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte prin diminuarea cuantumului pensiei
pentru limită de vârstă.
Pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care au realizat stagii de
cotizare în sistemul public de pensii, care nu îndeplinesc condiţiile de pensie pentru
limită de vârstă şi care au capacitatea de muncă diminuată din cauza:
a) accidentelor de muncă şi bolilor profesionale;
b) altor boli şi accidente care nu au legătură cu munca;
c) participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 ori în legătură
cu evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, care erau cuprinşi într-un
sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii.
Pensia de urmaş se cuvine copiilor şi soţului supravieţuitor, dacă
susţinătorul decedat era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei
pensii.
Cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea numărului total de puncte
realizat de asigurat cu valoarea punctului de referinţă.

Teste de autoevaluare:

1. Principala sursă de venit a bugetului asigurărilor sociale de stat o reprezintă :

a) impozitele indirecte;
b) poliţele de asigurare;
c) contribuţiile de asigurări sociale;
d) impozitul pe salarii.

2. Potrivit principiului contributivităţii:

a) participanţii la sistemul public de asigurări sociale îşi asumă reciproc obligaţii şi
beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor
sociale prevăzute de lege;

127
b) persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a participa la sistemul public de
asigurări sociale, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu
îndeplinirea obligaţiilor;
c) participanţii la sistemul public de asigurări sociale beneficiază de un tratament
nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege;
d) fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de
persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public.

3. Printre principalele prestaţii de asigurări sociale reglementate nu se numără:

a) pensiile;
b) indemnizaţia de maternitate;
c) indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite
sau de accidente de muncă;
d) primele pentru deplasare.

4. Stagiul de cotizare reprezintă :

a) baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale;
b) totalul perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor
sociale de stat de către angajator şi asigurat;
c) valoarea unui punct de pensie;
d) cota contribuţiei individuale de asigurări sociale.

5. În România, sistemul public de pensii se organizează şi funcţionează după

următoarele principii:
a) principiul echilibrului;
b) principiul specializării;
c) principiul solidarităţii sociale;
d) principiul facultativităţii.

8.3. Sistemul de pensii private din România

A. Sistemul pensiilor administrate privat (pilonul II)

Scopul sistemului fondurilor de pensii administrate privat = asigurarea

unei pensii private, care are rolul de a suplimenta pensia acordată de sistemul
public, pe baza colectării şi investirii, în interesul participanţilor, a unei părţi din
contribuţia individuală de asigurări sociale.
Entităţile implicate în înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea sistemul
pensiilor administrate privat sunt:
1. Participanţii şi beneficiarii - persoane care contribuie sau/şi în numele cărora s-
au plătit contribuţii la fonduri de pensii şi care au drepturi viitore la obţinerea de
pensii private, respectiv moştenitorii participanţilor. O persoană asigurată în
128
sistemul public de pensii devine participant la un fond de pensii prin semnarea unui
act de aderare individual, din proprie iniţiativă sau în urma repartizării sale de către
Casa Naţională de Pensii Publice, dacă persoana respectivă nu a aderat la un fond
de pensii în termen de 4 luni de la data la care a început să obţină venituri pentru
care datorează contribuţie la asigurările sociale. Contribuţia la fondul de pensii este
parte din contribuţia individuală de asigurări sociale datorată la sistemul public de
pensii. Contribuţiile participanţilor sunt convertite în unităţi de fond. Valoarea unei
unităţii de fond reprezintă raportul dintre valoarea activului net al fondului de
pensii la o anumită dată şi numărul total de unităţi ale fondului la aceeaşi dată.
2. Administratori – societăţi comerciale pe acţiuni având ca obiect exclusiv de
activitate administrarea fondurilor de pensii şi, opţional, furnizarea de pensii
private. Fondurile de pensii administrate privat funcţionează după scheme de pensii
private, elaborate de către administrator şi autorizate de Autoritatea de
Supraveghere Financiară. O schemă de pensii private cuprinde informaţii legate de
denumirea şi sediul administratorului; condiţiile de eligibilitate a participanţilor
pentru aderarea la schema de pensii private; modalitatea de împărţire între
participanţi a rezultatelor din investiţii; principiile investiţionale ale schemei de
pensii private; riscurile financiare, tehnice şi de altă natură implicate de schema de
pensii private; condiţiile începerii şi plăţii prestaţiilor private; condiţiile de acordare
a prestaţiilor private în caz de invaliditate; nivelurile maxime ale comisioanelor
suportate de fondul de pensii, etc. Un fond de pensii trebuie să aibă minimum
50.000 de participanţi şi se constituie prin contract de societate civilă.
Principalele atribuţii ale unui administrator sunt:
administrarea şi investirea activelor fondului de pensii;
convertirea contribuţiilor în unităţi de fond;
plata drepturilor cuvenite participanţilor şi beneficiarilor;
calculul zilnic al activului net al fondului de pensii şi al unităţii de
fond;
evidenţa conturilor individuale şi actualizarea acestora, precum şi
furnizarea documentelor privind participarea, notificarea,
informarea periodică sau transferul;
gestionarea operaţiunilor zilnice ale fondului de pensii;
gestionarea, păstrarea şi arhivarea documentelor privind fondul de
pensii, participanţii şi beneficiarii săi etc
Activele fondurilor de pensii administrate privat pot fi investite în:
- instrumente ale pieţei monetare, inclusiv conturi şi depozite în lei la
bănci (persoane juridice române sau sucursale ale instituţiilor de credit
străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României), fără să
depăşească un procent mai mare de 20% din valoarea totală a activelor
fondului de pensii;
- titluri de stat emise de Ministerul Finanţelor, de state membre ale
Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, în
129
 procent de până la 70% din valoarea totală a activelor fondului de
pensii;
- obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de autorităţile administraţiei
publice locale din România sau din statele membre ale Uniunii
Europene ori aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de
până la 30% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;
- valori mobiliare tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate
din România, statele membre ale Uniunii Europene sau aparţinând
Spaţiului Economic European, în procent de până la 50% din valoarea
totală a activelor fondului de pensii;
- titluri de stat şi alte valori mobiliare, emise de state terţe, în procent de
până la 15% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;
- obligaţiuni şi alte valori mobiliare, tranzacţionate pe pieţe reglementate
şi supravegheate, emise de autorităţile administraţiei publice locale din
state terţe, în procent de până la 10% din valoarea totală a activelor
fondului de pensii;
- obligaţiuni şi alte valori mobiliare ale organismelor străine
neguvernamentale, dacă aceste instrumente sunt cotate la burse de valori
autorizate şi dacă îndeplinesc cerinţele de rating, în procent de până la
5% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;
- titluri de participare, emise de organisme de plasament colectiv în valori
mobiliare din România sau din alte ţări, în procent de până la 5% din
valoarea totală a activelor fondului de pensii, etc.
3. Autoritatea de Supraveghere Financiară, sectorul pensii private - autoritatea
administrativă autonomă, cu personalitate juridică, independentă, autofinanţată,
care exercită atribuţii de autorizare, reglementare, supraveghere şi control asupra
sistemului de pensii private.
4. Depozitarii - instituţii de credit din România, autorizate de Banca Naţională a
României, în conformitate cu legislaţia bancară, ori sucursale din România a unor
instituţii de credit, autorizate într-un stat membru al Uniunii Europene sau
aparţinând Spaţiului Economic European, avizate de Autoritatea de Supraveghere
Financiară pentru activitatea de depozitare, potrivit legii, cărora le sunt încredinţate
spre păstrare, în condiţii de siguranţă, activele fondurilor de pensii administrat
privat.

B. Sistemul pensiilor facultative (pilonul III)

În cazul pensiilor facultative, administratorul poate fi o societate de pensii,

o societate de administrare a investiţiilor, o societate de asigurări, autorizate de
Autoritatea de Supraveghere Financiară pentru a administra fonduri de pensii
facultative şi, opţional, pentru a furniza pensii private. Capitalul social minim
necesar pentru administrarea de fonduri de pensii facultative este echivalentul în
130
lei, calculat la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României la data constituirii,
al sumei de 1,5 milioane euro.
Participantul la un fond de pensii facultative poate fi angajatul, funcţionarul
public sau persoana autorizată să desfăşoare o activitate independentă, potrivit
legii, persoana care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care este numită
în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului,
membrul unei societăţi cooperative, precum şi altă persoană care realizează
venituri din activităţi profesionale sau agricole, care aderă la un fond de pensii
facultative şi care contribuie sau/şi în numele căreia s-au plătit contribuţii la un
fond de pensii facultative şi are un drept viitor la o pensie facultativă. Aderarea la
un fond de pensii facultative este o opţiune individual.
Contribuţiile la un fond de pensii facultative se stabilesc conform regulilor
schemei de pensii facultative aferente fondului respective şi se reţin şi se virează de
către angajator, odată cu contribuţiile de asigurări sociale obligatorii, sau de către
participant, lunar, în contul fondului de pensii specificat în actul individual de
aderare. Contribuţia la un fond de pensii facultative poate fi de până la 15% din
venitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia al persoanei care aderă la
un fond de pensii facultative.
Activitatea de investire a activelor fondurilor de pensii facultative trebuie să
respecte aceleaşi reguli prudenţiale ca şi cele stabilite în cazul sistemului pensiilor
administrate privat.

Teste de autoevaluare:

1. Fondurile de pensii administrate privat:

a) au caracter facultativ;
b) au caracter obligatoriu;
c) funcționează fără reglementări legale;
d) se constituie prin contract de societate publică.

2. În cazul fondurilor de pensii facultative:

a) contribuţia este colectată din contribuţia individuală de asigurări sociale;
b) contribuţia este colectată din venitul salarial brut lunar al asiguratului;
c) administratorul poate fi Banca Națională a României;
d) participanții sunt persoane juridice.

Rezumat
Sistemul public de pensii urmăreşte protejarea, ocrotirea şi ajutorarea
persoanelor active şi a membrilor lor de familie, a celor care nu au susţinători
legali, a celor care şi-au pierdut capacitatea de muncă, temporar sau definitiv din
cauza bolii sau a accidentelor şi a celor ce au atins o anumită limită de vârstă, prin

131
acordarea de către stat a unor pensii, Principala sursă de finanţare a sistemului to
reprezintă contribuţiile la asigurări sociale.
În contextul dificultăţilor financiare ale sistemului de pensii publice,
introducerea sistemului pensiilor administrate privat (pilonul II) şi a sistemului
pensiilor facultative (pilonul III) trebuie să conducă la creşterea sustenabilităţii
sistemului de pensii din România.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IX

ASIGURĂRILE SOCIALE DE SĂNĂTATE ÎN ROMÂNIA

Cuprins:

132
9.1. Obiectivele şi principiile sistemului asigurărilor sociale de sănătate în România
9.2. Instituţii cu atribuţii în domeniul asigurărilor sociale de sănătate în România
9.3. Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate

Obiective:
Unitatea de învățare prezintă principalele caracteristici ale sistemului de asigurări
sociale de sănătate din România și mecanismul de organizare și funcționare al
acestuia.

Timpul alocat temei: 1 oră

Bibliografie recomandată
1. Pîrvu, Daniela, Finanţe publice, Editura Universității din Pitești, Pitești,
2016
2. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată
3. Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările
ulterioare

Prezentarea temei

9.1. Obiectivele şi principiile sistemului asigurărilor sociale de sănătate în

România
Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare
a ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigura
133
accesul la un pachet de
servicii de bază pentru asiguraţi.
 Fluxul financiar în sistemul de asigurări de sănătate din România după
introducerea modelul de asigurări tip Bismark, cu asigurare de sănătate obligatorie,
bazat pe principiul solidarităţii şi funcţionând în cadrul unui sistem descentralizat
în anul 1997 este prezentat în figura următoare:

PERSOANE
ASIGURATE

CASA CASA NAŢIONALĂ FURNIZORI

JUDEŢEANĂ DE DE ASIGURĂRI DE DE
ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE SERVICII
SĂNĂTATE MEDICALE

FONDUL DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

ANGAJATORI
ALTE NIVELE ALE
ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE

Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt:

a) protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boala sau
accident;
b) asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu
în condiţiile utilizării eficiente a resurselor sistemului de asigurări sociale de
sănătate.
Asigurările sociale de sănătate se realizează pe baza următoarelor principii:
 alegerea liberă de către asiguraţi a casei de asigurări;
 solidaritate şi subsidiaritate în constituirea şi utilizarea fondurilor;
 alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale, de
medicamente şi de dispozitive medicale, în condiţiile prezentei legi şi ale
contractului-cadru;
 descentralizarea şi autonomia în conducere şi administrare;
 participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate
pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
 participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la
managementul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
134
  acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi
nediscriminatoriu, oricărui asigurat;
 transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate;
 libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu casele de
asigurări de sănătate.

Responsabilitatea pentru asigurarea sănătăţii publice revine Ministerului

Sănătăţii, direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti şi altor
structuri de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, Casei Naţionale de Asigurări de
Sănătate, structurilor de specialitate din cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea
sanitară proprie, precum şi autorităţilor din administraţia publică locală.

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) este o instituţie

publică, autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică, al
cărei principal obiect de activitate îl reprezintă asigurarea
funcţionării unitare şi coordonate a sistemului asigurărilor sociale
de sănătate din România.

Ministerul Sănătăţii este organ de specialitate al administraţiei

publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului,
reprezentând autoritatea centrală în domeniul asistenţei de sănătate
publică.

În cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt asiguraţi:

 toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară;
 cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi obţinut prelungirea dreptului
de şedere temporară sau au domiciliul în România şi fac dovada plăţii
contribuţiei la Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate. În
această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu
casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator.
Următoarele categorii de persoane beneficiază de asigurare, fără plata
contribuţiei:
 toţi copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26
de ani, daca sunt elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea
anului universitar, dar nu mai mult de 3 luni, ucenici sau studenţi şi dacă nu
realizează venituri din muncă;
 tinerii cu vârstă de pana la 26 de ani care provin din sistemul de protecţie a
copilului şi nu realizează venituri din muncă sau nu sunt beneficiari de
ajutor social;
135
 soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei
persoane asigurate;
 persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990
privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice
de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor
deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, dacă nu realizează alte
venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi,
precum şi cele provenite din pensii;
 persoanele cu handicap care nu realizează venituri din munca, pensie sau
alte surse;
 bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de
Ministerul Sănătăţii, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu
realizează venituri din muncă, pensie sau din alte resurse;
 femeile însărcinate şi lăuzele, daca nu au nici un venit sau au venituri sub
salariul de bază minim brut pe ţară.
Sunt asigurate persoanele aflate în una dintre următoarele situaţii, pe durata
acesteia, cu plata contribuţiei din alte surse:
 se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, acordat în
urma unui accident de munca sau a unei boli profesionale;
 se afla în concediu pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei
de 2 ani şi în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea de către copil a
vârstei de 3 ani sau se află în concediu şi indemnizaţie pentru creşterea
copilului cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 şi 7 ani;
 execută o pedeapsă privativă de libertate sau se afla în arest preventiv;
 persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj;
 sunt returnate sau expulzate ori sunt victime ale traficului de persoane
şi se află în timpul procedurilor necesare stabilirii identităţii;
 persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor
social, potrivit Legii nr. 416/2001, cu modificările şi completările
ulterioare;
 pensionarii, pentru veniturile din pensii până la limita supusă
impozitului pe venit.
 personalul monahal al cultelor recunoscute, aflat în evidenţa
Secretariatului de Stat pentru Culte, dacă nu realizează venituri din muncă,
pensie sau din alte surse.
 voluntarii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul serviciilor de urgenţă
voluntare, în baza contractului de voluntariat, pe perioada participării la
intervenţii de urgenţă sau a pregătirii în vederea participării la acestea.
Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, este un fond
Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, este un fond
special care se constituie şi se utilizează în scopul realizării
special care se constituie şi se utilizează în scopul realizării
obiectivelor sistemului de asigurări sociale de sănătate.
obiectivelor sistemului de asigurări sociale de sănătate.

136
 Constituirea fondului de asigurări sociale de sănătate se face din:
 contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate, suportată de
asiguraţi;
 contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane fizice și
juridice;
 subvenţii de la bugetul de stat, precum şi venituri din alte surse
(donaţii, sponsorizări, dobânzi, exploatarea patrimoniului Casei
Naţionale de Asigurări de Sănătate şi al caselor de asigurări de
sănătate).
Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine
persoanei juridice sau fizice care angajează persoane pe baza de contract individual
de muncă ori în baza unui statut special prevăzut de lege, precum şi persoanelor
fizice, după caz.
Baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este
reprezentată de veniturile din salarii și alte drepturi bănești asimilate salariilor,
precum și veniturile din activităţi independente, drepturi de proprietate
intelectuale, asocierea cu o persoană juridică, cedarea folosinţei bunurilor, activităţi
agricole, silvicultură şi piscicultură, investiţii și alte surse, dacă aceste venituri au o
valoare cumulată cel puţin egală cu 12 salarii minime brute pe ţară.
Cheltuielile fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate
cuprind:
1. cheltuieli cu materiale şi prestări de servicii cu caracter medical
precum: asistenţa medicală primară, asistenţa medicală pentru
specialităţi, asistenţa medicală stomatologică, servicii medicale
spitaliceşti, programe naţionale de sănătate cu scop curativ,
medicamente cu şi fără contribuţie personală, dispozitive
medicale, servicii de urgenţă prespitaliceşti şi transport sanitar,
îngrijiri la domiciliu etc.
2. cheltuieli de administrare a fondului.

Teste de autoevaluare:

1. Contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate este:

a) o taxă de consumaţie;
b) un venit al fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
c) un venit extraordinar al bugetului de stat;
d) o sursă de finanţare a sistemului de pensii din România.

2. Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate:

a) este un fond special anexat la bugetul fiecărei unităţi administrativ teritoriale;
137
b) se constituie şi se utilizează în scopul realizării obiectivelor sistemului de
asigurări sociale de sănătate;
c) este gestionat de către Parlament;
d) este finanţat prin intermediul transferurilor de la instituţiile financiare
internaţionale.

3. Constituirea fondului de asigurări sociale de sănătate se face din:

a) contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate, suportată de asiguraţi, de
persoanele fizice şi juridice care angajează personal salariat;
b) fonduri speciale ale Băncii Mondiale;
c) subvenţii de la fondurile de asigurări private de sănătate;
d) exploatarea patrimoniului Casei Naţionale de Pensii Publice.

4. Dintre principiile sistemului de asigurări sociale de sănătate din România

enumerăm:
a) centralizare în conducere şi administrare;
b) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi
nediscriminatoriu, oricărui asigurat;
c) participarea facultativă la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate
pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
d) participarea Băncii Naţionale a României la managementul Fondului naţional
unic de asigurări sociale de sănătate.

5. Dintre instituţiile cu atribuţii în domeniul asigurărilor sociale de sănătate

enumerăm:
a) Casa Naţională de Pensii Publice;
b) Banca Mondială;
c) Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;
d) Ministerul Sănătăţii Publice.

6. Nu sunt principii ale asigurărilor sociale de sănătate:

a) cuprinderea obligatorie a tuturor cetățenilor în sistemul medico-sanitar;
b) prestarea în favoarea asiguraților a unui pachet definit de servicii medico-
sanitare;
c) prestarea unor servicii medico-sanitare din partea asiguraților în
favoarea statului;
d) conducerea autonoma a asigurărilor sociale pentru sănătate.

7. Principalele surse de venit ale sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt:

a) impozitele de salarii;
138
 b) donațiile și sponsorizările;
c) contribuțiile de asigurări sociale de sănătate;
d) accizele.

Rezumat:

Asigurările sociale de sănătate reflectă totalitatea normelor juridice prin care

se reglementează îngrijirea medicală a populației prin intermediul serviciilor
medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi dispozitivelor medicale.
Colectarea fondurilor necesare finanțării prestațiilor și bunurilor respective se
realizează prin contributivitate și în condiții de solidaritate socială.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE X

SISTEMUL NAŢIONAL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Cuprins:

10.1. Concept şi principii

10.2. Participanţi la sistemul naţional de asistenţă socială
139
10.3. Măsurile de asistenţă socială și finanţarea asistenţei sociale

Obiective:
Unitatea de învățare prezintă acţiunilor şi măsurilor de asistenţă socială destinate
dezvoltării capacităţilor individuale, de grup sau colective pentru asigurarea
nevoilor sociale, creşterii calităţii vieţii şi promovării principiilor de coeziune şi
incluziune socială.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată
1. Pîrvu, Daniela, Finanţe publice, Editura Universității din Pitești, Pitești,
2016
2. Ionescu, R., Tănăsescu, P., Asigurări și pensii, Editura Universitară,
București, 2020
3. Legea asistenţei sociale nr. 292/2011

10.1. Concept şi principii

Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi

măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale, colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea,
limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii
care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei,
grupurilor ori comunităţilor.
140
 Obiectivul principal al sistemului naţional de asistenţă socială îl constituie
protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică,
psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte
propriile capacităţi şi competenţe pentru participarea activă la viaţa socială.
Organizarea sistemului naţional de servicii de asistenţă socială se
întemeiază pe următoarele principii fundamentale:
 solidaritatea socială, potrivit căreia întreaga comunitate participă la
sprijinirea persoanelor vulnerabile care necesită suport şi măsuri de protecţie
socială pentru depăşirea sau limitarea unor situaţii de dificultate, în scopul
asigurării incluziunii sociale a acestei categorii de populaţie;
 subsidiaritatea, potrivit căreia, în situaţia în care persoana sau familia nu îşi
poate asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală şi structurile ei
asociative şi, complementar, statul;
 universalitatea, potrivit căreia fiecare persoană are dreptul la asistenţă
socială, în condiţiile prevăzute de lege;
 respectarea demnităţii umane, potrivit căreia fiecărei persoane îi este
garantată dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii, îi sunt respectate statutul
individual şi social şi dreptul la intimitate şi protecţie împotriva oricărui abuz fizic,
psihic, intelectual, politic sau economic;
 abordarea individuală, potrivit căreia măsurile de asistenţă socială trebuie
adaptate situaţiei particulare de viaţă a fiecărui individ; acest principiu ia în
considerare caracterul şi cauza unor situaţii de urgenţă care pot afecta abilităţile
individuale, condiţia fizică şi mentală, precum şi nivelul de integrare socială a
persoanei; suportul adresat situaţiei de dificultate individuală constă inclusiv în
măsuri de susţinere adresate membrilor familiei beneficiarului;
 parteneriatul, potrivit căruia autorităţile publice centrale şi locale,
instituţiile publice şi private, organizaţiile neguvernamentale, instituţiile de cult
recunoscute de lege, precum şi membrii comunităţii stabilesc obiective comune,
conlucrează şi mobilizează toate resursele necesare pentru asigurarea unor condiţii
de viaţă decente şi demne pentru persoanele vulnerabile;
 participarea beneficiarilor, potrivit căreia beneficiarii participă la
formularea şi implementarea politicilor cu impact direct asupra lor, la realizarea
programelor individualizate de suport social şi se implică activ în viaţa comunităţii,
prin intermediul formelor de asociere sau direct, prin activităţi voluntare
desfăşurate în folosul persoanelor vulnerabile;
 transparenţa, potrivit căreia se asigură creşterea gradului de
responsabilitate a administraţiei publice centrale şi locale faţă de cetăţean, precum
şi stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;
 nediscriminarea, potrivit căreia persoanele vulnerabile beneficiază de
măsuri şi acţiuni de protecţie socială fără restricţie sau preferinţă faţă de rasă,
141
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori
orientare sexuală, vârstă, apartenenţă politică, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată;
 eficacitatea, potrivit căreia utilizarea resurselor publice are în vedere
îndeplinirea obiectivelor programate pentru fiecare dintre activităţi şi obţinerea
celui mai bun rezultat în raport cu efectul proiectat;
 eficienţa, potrivit căreia utilizarea resurselor publice are la bază respectarea
celui mai bun raport cost-beneficiu;
 respectarea dreptului la autodeterminare, potrivit căreia fiecare persoană
are dreptul de a face propriile alegeri, indiferent de valorile sale sociale,
asigurându-se că aceasta nu ameninţă drepturile sau interesele legitime ale
celorlalţi;
 activizarea, potrivit căreia măsurile de asistenţă socială au ca obiectiv final
încurajarea ocupării, în scopul integrării/reintegrării sociale şi creşterii calităţii
vieţii persoanei, şi întărirea nucleului familial;
 caracterul unic al dreptului la beneficiile de asistenţă socială, potrivit
căruia pentru aceeaşi nevoie sau situaţie de risc social se poate acorda un singur
beneficiu de acelaşi tip;
 proximitatea, potrivit căreia serviciile sunt organizate cât mai aproape de
beneficiar, pentru facilitarea accesului şi menţinerea persoanei cât mai mult posibil
în propriul mediu de viaţă;
 complementaritatea şi abordarea integrată, potrivit cărora, pentru
asigurarea întregului potenţial de funcţionare socială a persoanei ca membru deplin
al familiei, comunităţii şi societăţii, serviciile sociale trebuie corelate cu toate
nevoile beneficiarului şi acordate integrat cu o gamă largă de măsuri şi servicii din
domeniul economic, educaţional, de sănătate, cultural etc.;
 concurenţa şi competitivitatea, potrivit cărora furnizorii de servicii sociale
publici şi privaţi trebuie să se preocupe permanent de creşterea calităţii serviciilor
acordate şi să beneficieze de tratament egal pe piaţa serviciilor sociale;
 egalitatea de şanse, potrivit căreia beneficiarii, fără niciun fel de
discriminare, au acces în mod egal la oportunităţile de împlinire şi dezvoltare
personală, dar şi la măsurile şi acţiunile de protecţie socială;
 confidenţialitatea, potrivit căreia, pentru respectarea vieţii private,
beneficiarii au dreptul la păstrarea confidenţialităţii asupra datelor personale şi
informaţiilor referitoare la viaţa privată şi situaţia de dificultate în care se află;
 echitatea, potrivit căreia toate persoanele care dispun de resurse
socioeconomice similare, pentru aceleaşi tipuri de nevoi, beneficiază de drepturi
sociale egale;
 focalizarea, potrivit căreia beneficiile de asistenţă socială şi serviciile
sociale se adresează celor mai vulnerabile categorii de persoane şi se acordă în
funcţie de veniturile şi bunurile acestora;

142
 dreptul la liberă alegere a furnizorului de servicii, potrivit căruia
beneficiarul sau reprezentantul legal al acestuia are dreptul de a alege liber dintre
furnizorii acreditaţi.

10.2. Participanţi la sistemul naţional de asistenţă socială

A. Statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, îşi asumă

responsabilitatea de realizare a măsurilor şi acţiunilor prevăzute în actele
normative privind prestaţiile sociale şi serviciile sociale. În cadrul
autorităţilor administraţiei statului cu atribuţii în domeniul asistenţei
sociale, un rol central îl au Ministerul Muncii și Solidarităţii Sociale şi
Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială.
B. Beneficiarii sunt persoanele care primesc beneficii de asistenţă socială şi/sau,
după caz, servicii sociale.
C. Furnizorii de servicii sociale. Furnizorii de servicii sociale pot fi:
- persoane fizice autorizate sau persoane juridice de drept public
(structurile specializate din cadrul/subordinea autorităţilor administraţiei
publice locale şi autorităţile executive din unităţile administrativ-
teritoriale organizate la nivel de comună, oraş, municipiu şi sectoare ale
municipiului Bucureşti;
- autorităţile administraţiei publice centrale ori alte instituţii aflate în
subordinea sau coordonarea acestora care au stabilite prin lege atribuţii
privind acordarea de servicii sociale pentru anumite categorii de
beneficiari;
- unităţile sanitare, unităţile de învăţământ şi alte instituţii publice care
dezvoltă, la nivel comunitar, servicii sociale integrate);
- organizaţiile neguvernamentale, respectiv asociaţiile şi fundaţiile;
cultele recunoscute de lege;
- filialele şi sucursalele asociaţiilor şi fundaţiilor internaţionale
recunoscute în conformitate cu legislaţia în vigoare;
- operatorii economici, în condiţii speciale, prevăzute de lege.

10.3. Măsurile de asistenţă socială și finanţarea asistenţei sociale

Măsurile de asistenţă socială

A. Beneficiile de asistenţă socială:
 reprezintă formă de suplimentare sau de substituire a veniturilor
individuale/familiale obţinute din muncă, în vederea asigurării unui nivel de trai
minimal, precum şi o formă de sprijin în scopul promovării incluziunii sociale şi
creşterii calităţii vieţii anumitor categorii de persoane;
 sunt acordate prin autorităţile administraţiei publice centrale sau locale;
 se stabilesc în bani sau în natură şi reprezintă măsuri financiare destinate
asigurării unui standard minim de viaţă, susţinerii familiei şi copilului, promovării
143
 şi garantării exercitării de către persoanele cu nevoi speciale a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale.
Clasificarea beneficiilor de asistenţă socială este realizată având în vedere
condiţiile de eligibilitate, scopul şi beneficiarii lor, după cum urmează:
 în funcţie de condiţiile de eligibilitate:
 beneficii de asistenţă socială selective , bazate pe testarea
mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei;
 beneficii de asistenţă socială universale, acordate fără testarea
mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei;
 beneficii de asistenţă socială categoriale , acordate pentru anumite
categorii de beneficiari, cu sau fără testarea mijloacelor de trai ale persoanei
singure ori familiei.
 în funcţie de scopul lor:
 beneficii de asistenţă socială pentru prevenirea şi combaterea
sărăciei şi riscului de excluziune socială:
 ajutoare sociale susţinute din bugetul de stat, acordate focalizat,
pentru categoriile de populaţie aflate în risc de sărăcie;
 ajutoare sociale comunitare susţinute din bugetele locale, acordate
focalizat, ca măsuri individuale de suport pentru depăşirea unor
situaţii de dificultate temporară;
 ajutoare de urgenţă susţinute din bugetul de stat şi/sau din bugetele
locale, acordate pentru situaţii datorate calamităţilor naturale,
incendiilor, accidentelor etc.;
 burse sociale şi ajutoare financiare pentru facilitarea accesului la
educaţie, susţinute din bugetul de stat şi/sau din bugetele locale;
 ajutoare în natură, alimentare şi materiale, inclusiv cele acordate în
cadrul programelor de sprijin educaţional pentru copiii şi tinerii
proveniţi din familii defavorizate, susţinute din bugetul de stat şi/sau
bugetele locale, cum ar fi programe pentru suplimente alimentare,
rechizite şi alte materiale necesare în procesul de educaţie;
 ajutorul acordat din bugetul de stat pentru refugiaţi, precum şi
persoanelor care au obţinut protecţie subsidiară în România, în
condiţiile prevăzute de lege;
 facilităţi privind utilizarea mijloacelor de transport în comun,
accesul la comunicare şi informare, precum şi alte facilităţi
prevăzute de lege.
 beneficii de asistenţă socială pentru susţinerea copilului şi familiei ;
 alocaţii pentru copii;
 alocaţii pentru copiii lipsiţi, temporar sau permanent, de ocrotirea
părinţilor;
 indemnizaţii pentru creşterea copiilor;
 facilităţi, în condiţiile legii.
144
  beneficii de asistenţă socială pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi
speciale;
 alocaţii pentru persoanele cu dizabilităţi;
 indemnizaţii de îngrijire;
 facilităţi, în condiţiile legii.
 beneficii de asistenţă socială pentru situaţii deosebite.
 în funcţie de beneficiarul acestora:
 beneficii de asistenţă socială cu caracter individual , acordate
persoanei singure, unuia sau mai multor membri din familie a căror nevoie
identificată constituie o situaţie particulară şi necesită intervenţie
individualizată;
 beneficii de asistenţă socială cu caracter familial , acordate pentru
creşterea calităţii vieţii în familie şi menţinerea unui mediu familial propice
realizării funcţiilor de bază ale acesteia.

B. Serviciile sociale:
 reprezintă activitatea sau ansamblul de activităţi realizate pentru a răspunde
nevoilor sociale, precum şi celor speciale, individuale, familiale sau de grup, în
vederea depăşirii situaţiilor de dificultate, prevenirii şi combaterii riscului de
excluziune socială, promovării incluziunii sociale şi creşterii calităţii vieţii;
 au caracter proactiv şi presupun o abordare integrată a nevoilor persoanei, în
relaţie cu situaţia socio-economică, starea de sănătate, nivelul de educaţie şi
mediul social de viaţă al acesteia;
 se organizează şi se acordă la nivelul comunităţii, având bază identificarea şi
evaluarea nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup şi elaborarea
planurilor de intervenţie pentru prevenirea, combaterea şi soluţionarea situaţiilor
de dificultate.
Clasificarea serviciilor sociale este realizată având în vedere scopul, beneficiarii
lor, regimul de asistare, locul de acordare şi regimul juridic al furnizorului, după cum
urmează:
 după scopul lor:
 servicii de asistenţă şi suport pentru asigurarea nevoilor de bază ale
persoanei;
 servicii de îngrijire personală, de recuperare/reabilitare, de
inserţie/reinserţie socială etc.
 după categoriile de beneficiari:
 servicii sociale destinate copilului şi/sau familiei;
 servicii sociale destinate persoanelor cu dizabilităţi;
 servicii sociale destinate persoanelor vârstnice;
 servicii sociale destinate victimelor violenţei în familie;
 servicii sociale destinate persoanelor fără adăpost;

145
  servicii sociale destinate persoanelor cu diferite adicţii , respectiv
consum de alcool, droguri, alte substanţe toxice, internet, jocuri de
noroc etc.;
 servicii sociale destinate victimelor traficului de persoane;
 servicii sociale destinate persoanelor private de libertate,
persoanelor sancţionate cu măsură educativă sau pedeapsă
neprivativă de libertate aflate în supravegherea serviciilor de
probaţiune;
 servicii sociale destinate persoanelor cu afecţiuni psihice;
 servicii sociale destinate persoanelor din comunităţi izolate;
 servicii sociale destinate şomerilor de lungă durată etc.
 după regimul de asistare:
 servicii cu cazare, pe perioadă determinată sau nedeterminată:
centre rezidenţiale, locuinţe protejate, adăposturi de noapte etc.;
 servicii fără cazare: centre de zi, centre şi/sau unităţi de îngrijire la
domiciliu, cantine sociale, servicii mobile de acordare a hranei,
ambulanţa socială etc.
 după locul de acordare:
 servicii sociale la domiciliul beneficiarului;
 servicii sociale în centre de zi;
 servicii sociale în centre rezidenţiale;
 servicii sociale la domiciliul persoanei care acordă serviciul;
 servicii sociale în comunitate.
 după regimul juridic al furnizorului:
 serviciile sociale organizate ca structuri publice;
 serviciile sociale organizate ca structuri private.

Asistenţa socială se finanţează din:

fonduri alocate de la bugetul de stat;
fonduri alocate de la bugetele locale;
sume provenite din venituri proprii, din donaţii, sponsorizări sau
din alte contribuţii din partea unor persoane fizice ori juridice, din
ţară şi din străinătate, fonduri externe rambursabile sau
nerambursabile etc.
Teste de autoevaluare:

1. Prestațiile sociale reprezintă:

a) transferari financiare;
b) servicii de consultanță financiară;
c) îngrijiri la domiciliu;
d) asistență medico-socială.

146
2. Prestațiile sociale se pot acorda pe baza urmatoarelor criterii:
a) vârsta și etnia solicitantului;
b) veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia;
c) condițiile de locuit;
d) nivelul de pregătire profesională.

3. Serviciul public de asistență socială are urmatoarele atribuții la nivel local:

a) identifică nevoile sociale ale comunității și le soluționează;
b) elaborează și propune proiectul de buget local;
c) elaborează și implementează proiecte cu finanțare națională;
d) elaborează și implementează proiecte cu finanțare internațională.

Rezumat:

Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi

măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,
colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera
marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori
comunităţilor. Finanţarea sistemului naţional de asistenţă socială se realizează, în
principal, prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locale

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE XI

POLITICA FINANCIARĂ ŞI POLITICA MONETARĂ

Cuprins:

11.1. Politica financiară

147
11.2. Politica monetară

Obiective:
Unitatea de învățare prezintă politica financiară şi politica monetară a statului din
punct de vedere conceptual, structural şi din punctul de vedere al obiectivelor
urmărite.

Timpul alocat temei: 1 oră

Bibliografie recomandată
1. Cerna Silviu, Politica Monetară, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2014
2. Pîrvu, Daniela, Finanţe publice, Editura Universității din Pitești, Pitești,
2016
3. Văcărel, I. şi colab., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2007

Prezentarea temei

11.1. Politica financiară

Prin politică financiară se înţelege totalitatea principiilor, metodelor şi

normelor financiare folosite pentru constituirea, repartizarea şi utilizarea
fondurilor băneşti ale statului în scopul înfăptuirii obiectivelor sociale,
economice etc. 148
 Politica financiară:
 parte integrantă din politica generală a statului;
 îndeplineşte un rol important în traducerea în viaţă a programelor de
dezvoltare economică, socială și politică ale unui stat.
Principalul obiectiv al politicii financiare vizează constituirea si utilizarea
fondurilor publice astfel încât să se asigure îndeplinirea corespunzătoare a
funcţiilor statului. Realizarea acestui obiectiv este restricţionată de capacitatea
economiei de a oferi venituri statului.
Politica financiară, de regulă, este elaborată de către Guvern şi este
aprobă de către Parlament.
Deci, în principal, politica financiară este determinată de sistemul politico-
economic, de legile economice care acţionează în societate şi de interesele
categoriilor sociale, prezentând particularităţi de la o ţară la alta în funcţie de:
- potenţialul economic al ţării;
- nivelul de dezvoltare economică;
- interesele pe care le exprimă partidul (coaliţia) de la putere;
- metodele de conducere a economiei naţionale;
- condiţiile interne şi internaţionale.
Multitudinea mijloacelor, tehnicilor, instrumentelor şi procedeelor utilizate
pentru atingerea obiectivelor de politică financiară au condus la particularizarea
mai multor categorii de politici, grupate, de regulă, în:
- politica fiscală, prin care se stabilesc sursele, metodele de
prelevare şi mărimea resurselor financiare publice;
- politica bugetară, prin care se dimensionează şi ierarhizează
cheltuielile publice.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt:
- domeniul cheltuielilor publice;
- domeniul resurselor financiare publice.
În domeniul cheltuielilor publice, politica financiară trebuie să:
 stabilească mărimea, destinaţia şi structura optimă a acestora;
 definească obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii
de cheltuieli;
 precizeze căile, metodele şi instrumentele ce trebuie folosite pentru ca
obiectivele respective să fie realizate cu minim de efort financiar.
Politica financiară subordonată necesităţii menţinerii cheltuielilor
publice în limitele resurselor ce pot fi procurate pe plan naţional, întrucât
contractarea împrumuturilor din străinătate pentru acoperirea deficitului bugetar
determinat de cheltuieli de consum supradimensionate limitează posibilităţile de
dezvoltare economico-socială a ţării, iar apelul la emisiunea monetară generează
apariţia sau agravarea fenomenelor inflaţioniste.
149
 stabilirea mărimii cheltuielilor publice

identificarea şi ierarhizarea corectă a nevoilor sociale care urmează a fi

satisfăcute pe seama resurselor publice
repartizarea optimă a PIB
raport judicios între

consum şi formarea brută investiţiile cu caracter consumul individual şi

de capital productiv şi cele cu cel social
destinaţie neproductivă

Utilizarea resurselor financiare publice trebuie realizată în condiţii de

maximă eficienţă, având în vedere caracterul limitat al acestora, astfel se impun:
 cuantificarea efectului economic şi social posibil de obţinut în urma
realizării unui anumit obiectiv sau a unei anumite acţiuni cu ajutorul
resurselor financiare publice;
 angajarea cheltuielilor publice numai după examinarea tuturor soluţiilor
susceptibile a fi luate în considerare, în vederea alegerii variantei optime,
care prezintă cel mai avantajos raport între efortul financiar solicitat şi
efectul economic şi social posibil de obţinut în urma realizării acestuia.
În domeniul resurselor financiare publice, politica financiară trebuie să
stabilească volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi mobilizate de autorităţile
publice, metodele de prelevare ce urmează a fi utilizate, precum şi obiectivele ce
trebuie atinse în procesul constituirii fondurilor respective.
Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie pentru îndeplinirea
funcţiilor şi sarcinilor sale, într-o anumită perioadă:
 este determinat de cuantumul cheltuielilor publice aprobate de
organele de decizie competente;
 este o mărime direct proporţională cu nivelul produsului intern brut
ce revine în medie pe un locuitor.
Politica financiară trebuie să fie concepută în condiţiile următoarelor
particularităţi:
- politica financiară trebuie să se coreleze cu politica monetară şi cu cea
valutară, în vederea colectării de venituri suficiente la dispoziţia bugetului
de stat, pentru îndeplinirea funcţiilor sale, fără să se înregistreze deficite
bugetare considerabile şi fără să se apeleze la emisiunea de monedă;
- politica financiară trebuie să conducă la limitarea unor cheltuieli ale statului
care necesită resurse băneşti însemnate;
- prin intermediul politicii financiare trebuie să se creeze condiţiile necesare
atragerii capitalului străin;
150
 - politica financiară trebuie să permită crearea de valoare adăugată, având în
vedere efectul de multiplicare a dezvoltării unor domenii economice
strategice în întreaga economie naţională.

Teste de autoevaluare:

1. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată:

a) politica financiară nu trebuie să se coreleze cu politica monetară şi cu cea
valutară;
b) politica financiară trebuie să conducă la creşterea cheltuieli ale statului şi
diminuarea veniturilor publice;
c) prin intermediul politicii financiare trebuie să se creeze condiţiile necesare
atragerii capitalului străin;
d) politica financiară nu are efect de multiplicare a dezvoltării unor domenii
economice strategice în întreaga economie naţională.

2. Obiectivul principal al politicii financiare este reprezentat de:

a) echilibrarea cererii agregate cu oferta agregată;
b) stimularea creşterii masei monetare;
c) reducerea investiţiilor externe şi încurajarea investiţiilor autohtone;
d) majorarea cheltuielilor bugetare.

3. Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt:

a) sectorul industrial şi al transporturilor;
b) sectorul agricol;
c) domeniul cheltuielilor publice;
d) domeniul resurselor financiare publice.

4. În domeniul cheltuielilor publice, politica financiară trebuie să fie subordonată:

a) necesităţii menţinerii cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot fi
procurate pe plan naţional;
b) principiului satisfacerii tuturor nevoilor publice indiferent de mărimea resurselor
financiare ce vor trebui atrase de pe piaţa financiară internă şi externă;
c) necesităţii stabilirii mărimii cheltuielilor publice prin repartizarea optimă a
produsului intern brut;
d) stimulării consumului, în detrimentul formării brute de capital.

11.2. Politica monetară

Politica monetară cuprinde ansamblul acţiunilor, procedeelor şi
instrumentelor prin care autorităţile monetare ale statului influenţează
activităţile economico-sociale în scopul realizării obiectivelor generale de
politică economică.
151
 Principalele obiective ale politicii monetare sunt:
- stabilirea ofertei de monedă la un nivel cât mai apropiat de
cererea de monedă (determinată de valoarea bunurilor şi
serviciilor aflate pe piaţă);
- fixarea unor dobânzi reale pozitive şi cât mai stabile, în scopul
plasării în condiţii favorabile a capitalurilor interne şi
internaţionale şi pentru asigurarea unei creşteri regulate a masei
monetare;
- stabilirea nivelului cursului de schimb astfel încât nivelul mediu
al preţurilor interne să fie cât mai apropiat de cel al produselor
comparabile de pe piaţa externă.
De regulă, autorităţile monetare urmăresc menţinerea stabilităţii preţurilor
şi facilitarea realizării echilibrului financiar prin asigurarea unui nivel optim al
creşterii masei monetare, al dobânzii şi al cursului de schimb.
Instrumentele politicii monetare şi de credit sunt:
1. Instrumentele de influenţare a lichidităţii bancare care includ:
A. Împrumuturile acordate băncilor comerciale de către banca centrală
(refinanţarea bancară) pot fi acordate în mod direct, prin rescont, sau
indirect, prin piaţa monetară.
A1. Rescontarea este operaţiunea prin care banca centrală acordă
împrumuturi băncilor comerciale pe baza titlurilor de credit (efectelor
de comerţ) prezentate de acestea, în schimbul unui preţ (taxa de rescont
sau taxa oficială a scontului). Creşterea sau reducerea taxei de rescont
generează modificarea volumului de monedă furnizată de banca centrală
(în sensul diminuării sau majorării acesteia);
A2. Transferurile de pe piaţa monetară interbancară reflectă
împrumuturile pe care participanţii de pe această piaţă (băncile
comerciale) le oferă sau le solicită în funcţie de excedentul sau deficitul
de trezorerie pe care îl înregistrează într-o anumită perioadă. Piaţa este
supravegheată de banca centrală.
B. Operaţiunile de open-market reprezintă intervenţia băncii centrale pe
piaţa titlurilor de stat (achiziţia sau vânzarea acestora pe piaţă) în scopul
creării sau retragerii monedei din circulaţie.
C. Regimul rezervei minime obligatorii care obligă băncile comerciale să
menţină în conturi un depozit proporţional cu depozitele clienţilor lor.
Prin modificarea procentului de rezervă minimă obligatorie banca
centrală acţionează asupra masei monetare (creşterea procentului de
rezervă minimă obligatorie determină reducerea posibilităţilor de
creditare a băncilor comerciale şi invers).

152
 2. Plafonarea creditului bancar prin repartizarea de către autoritatea
monetară a volumului creditelor pe care îl pot acorda băncile, în scopul
limitării masei monetare.
3. Politica selectivă a creditelor presupune încurajarea creditării anumitor
sectoare sau activităţi economice în scopul atingerii anumitor obiective
de interes major pentru societate.

Teste de autoevaluare

1. Politica monetară restrictivă, de reducere a ofertei monetare poate avea

următoarele efecte economice:
a) sporirea volumului producţiei;
b) reducerea investiţiilor;
c) creşterea preţurilor;
d) înrăutăţirea soldului curent al balanţei de plăţi.

2. Instrumentele de influenţare a lichidităţii bancare includ:

a) operaţiunile de open-market;
b) regimul rezervei minime obligatorii;
c) plafonarea comisioanelor bancare;
d) politica selectivă a creditelor.

Rezumat
Politica financiară reprezintă principala componentă a politicii economice a unui
stat. Politica financiară trebuie să contribuie la creşterea economică a unei ţări, în
scopul satisfacerii nevoilor de interes general. Politica financiară reprezintă
activitatea pe care statul, prin totalitatea reglementărilor, metodelor şi structurilor
organizaţionale asigură constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor care îi sunt
necesare pentru a-şi îndeplini obiectivele, funcţiile şi sarcinile.
Politica monetară reprezintă un instrument de intervenţie indirectă a statului asupra
proceselor economice, fîcând referire la modul în care Banca Centrală acţionează
pentru asigurarea echilibrului dintre cerere şi ofertă pe piaţa monetară, prin
manevrarea ofertei de monedă şi a ratei dobânzii.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE XII

FINANŢAREA FIRMEI

Cuprins:

10.1. Nevoia de finanţarea la nivelul firmei

10.2. Echilibrul financiar la nivelul firmei. Aprecierea calităţii activităţii financiare
a firmei
153
 Obiective:
Unitatea de învățare 12 prezintă regulile de finanţare a nevoilor firmei,
caracteristicile principalelor surse de finanţare a firmei şi o serie de indicatori de
apreciere a echilibrului financiar la nivelul firmei.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată
1. Stancu, Ion, Braşoveanu Obreja, Laura, Stancu, Tudor
Andrei, Finanţe corporative, Ed. Economică, Bucureşti, 2015
2. Ana Maria Popescu, Analiza și evaluarea întreprinderii, Ed. Economică,
Bucureşti, 2015

Prezentarea temei

12.1. Nevoia de finanţarea la nivelul firmei

Categorii de nevoi de finanţare a firmei:

 Nevoile de finanţare apărute din ciclul de exploataţie sunt
generate de faptul că în intervalul de timp dintre momentul în care
firma a finalizat procesul de producţie şi momentul în care încasează
contravaloarea produselor vândute, pot apărea o serie de nevoi de
154
 finanţare: achiziţionarea de materiale şi servicii, plata salariilor,
cheltuieli cu stocarea şi distribuţia produselor etc.
 Nevoi de finanţare a imobilizărilor fixe (investiţiilor)
generate de necesitatea intrării în patrimoniul firmei a unor mijloace
de producţie fixe (clădiri, construcţii, maşini, instalaţii, echipamente,
utilaje etc.) fie prin achiziţie, fie prin construirea lor propriu-zisă.
Investiţiile de finanţat nu au toate un caracter material astfel încât se
pot deosebi:
- achiziţionarea de active corporale;
- achiziţionarea de active necorporale;
- participaţiile la activitatea altor întreprinderi, precum şi împrumuturile
acordate.

Sursele de finanţare a nevoilor generate de activitatea de exploatare

sunt:
 creditul furnizărilor;
 fondul de rulment (diferenţa între capitalurile permanente şi
activul imobilizat);
 creditele de trezorerie (credite bancare pe termen scurt).

De reţinut!
Nevoile de finanţare rezultate din ciclul de exploataţie (NFE) sunt egale cu fondul
de rulment (FN) + creditul furnizorilor (CF) + credite bancare pe termen scurt
(CBS).

Creditele bancare pe termen scurt (creditele de trezorerie) reprezintă sursa

cea mai indicată pentru finanţarea nevoilor curente, întrucât ele se pot ajusta mai
uşor la nevoile temporare ale firmei şi sunt, în general, mai ieftine decât creditele
pe termen lung, ca urmare a riscului mai redus pe şi-l asumă creditorii. Aceste
credite urmăresc îmbunătăţirea situaţiei de casă (a trezoreriei) şi se acordă, în
general, numai pe baza calităţii lichidităţii pe termen scurt, respectiv a calităţii
activităţii financiare a firmei. Sunt practicate mai multe forme ale acestor credite,
dintre care mai uzuale sunt:
- credite pentru facilităţi de casă, cu durata de 1 – 5 zile, pentru ca firma să
nu intre în lipsă de lichidităţi;
- credite pentru descoperire, cu durata de 30 – 60 zile, pentru ca firma să nu
intre în lipsă de disponibil în contul de la bancă;
- credite releu, acordate pentru a crea disponibilităţi de plată în contul unor
intrări sigure, dar mai târzii.
Pentru alte tipuri de operaţiuni completarea resurselor financiare se poate
face apelând la credite pentru operaţii speciale, dintre care uzuale sunt:

155
 - creditul documentar pentru operaţiuni de comerţ internaţional, în care
exportatorul solicită plata pe loc la livrarea mărfii. În acest sens,
importatorul solicită de la banca sa un credit, pe care aceasta îl face
disponibil la banca exportatorului, iar aceasta din urmă virează banii în
contul exportatorului în baza prezentării de către acesta a documentelor de
expediere a mărfii. În momentul în care marfa ajunge la importator, acesta
stinge creditul;
- creditul pentru nevoi sezoniere, care este solicitat pentru aprovizionări care
nu pot fi făcute decât într-un anumit interval de timp, pentru nevoi care se
întind pe o perioadă mult mai lungă sau pentru producerea unui bun pe
parcursul unei perioade mai lungi de timp, urmând ca vânzarea să se facă
sezonier;
- creditul pentru nevoi pasagere, de durată maximă de 90 zile, rezultate
independent de voinţa debitorului, ca urmare a apariţiei unei obligaţii de
plată peste cele prevăzute în planul de casă lunar sau trimestrial.

Sursele de finanţare a nevoilor generate de achiziţia imobilizărilor fixe

sunt:
 sursele proprii (capitalul social, fondul de amortizare, profitul, fondurile de
rezervă, suplimentarea de capital, veniturile din plasamente);
 sursele atrase (mobilizarea resurselor interne);
 sursele împrumutate (credite).

Factorii care condiţionează alegerea mijloacelor de finanţare a firmei

vizează:
- nevoile de finanţare;
- forma juridica a firmei;
- mărimea firmei;
- structura financiară a acesteia (raportul dintre finanţarea pe termen scurt şi
cea pe termen lung);
- costul finanţării.

Principalele reguli ale finanţării activităţii firmei sunt:

- capitalurile permanente trebuie să acopere cel puţin activele fixe;
- fondul de rulment trebuie să acopere nivelul de finanţare ale ciclului de
exploataţie completând creditul furnizor şi creditele bancare pe termen
scurt;
- capitalurile proprii trebuie să acopere riscurile generate de finanţarea
imobilizărilor;
- imobilizările care au o durata lungă de funcţionare sunt finanţate din
împrumuturi pe termen lung;

156
 - imobilizările legate de ciclul de exploataţie se finanţează din credite pe
termen scurt şi mijlociu.

Teste de autoevaluare

1. Nevoia de finanţarea a activelor circulante poate fi satisfăcută de către firmă din

următoarele surse:
a) creditele obligatare;
b) capitalul social;
c) fondul de rulment;
d) creditele bancare pe termen lung.

2. Creditele pentru operaţii speciale sunt:

a) creditul documentar pentru operaţiuni de comerţ internaţional;
b) creditul pentru nevoi sezoniere;
c) creditul pentru nevoi pasagere;
d) creditul pentru facilităţi de casă.
Indicaţi varianta falsă.

3. Factorii care condiţionează alegerea mijloacelor de finanţare a firmei sunt:

a) conjunctura politică internaţională;
b) aderarea firmei la o uniune politică;
c) costul finanţării;
d) structura financiară a economiei naţionale.

4. Finanţarea investiţiilor la nivelul firmei nu se poate realiza:

a) din surse proprii;
b) din surse atrase;
c) surse împrumutate;
d) din fondul de salarii.

5. Sursele financiare proprii ale firmei sunt:

a) capitalul social;
b) creditele;
c) profitul;
d) fondurile de rezervă.
Indicaţi varianta falsă.

12.2. Echilibrul financiar la nivelul firmei. Aprecierea calităţii

activităţii financiare a firmei

157
 Echilibrul financiar la nivelul firmei se apreciază în cea mai mare parte
utilizând datele din bilanţul acesteia. În activul bilanţului sunt cuprinse:
imobilizările necorporale, imobilizările corporale, imobilizările financiare,
stocurile, creanţele de exploatare, valorile mobiliare de plasament şi
disponibilităţile, primele pentru rambursarea obligaţiunilor, regularizările. În
pasivul bilanţului sunt cuprinse capitalurile proprii, datoriile pe termen mediu si
lung, provizioanele pentru riscuri si accidente.
Echilibrul financiar este apreciat prin confruntarea gradului de
lichiditate a activelor cu gradului de exigibilitate a elementelor
pasivului.
Principalii indicatori de apreciere a echilibrului financiar la nivelul firmei
sunt:
A. Coeficientul de îndatorare = Datorii totale/Pasiv. Acest coeficient
arată în ce măsură datoriile firmei au acoperire materială (cu cât
acest coeficient este mai aproape de unitate, cu atât firma este
într-o situaţie financiară mai dificilă) şi în ce grad este îndatorată
firma, adică ce pondere au datoriile în totalul resurselor
mobilizate de firmă (cu cât gradul de îndatorarea este mai ridicat
cu atât firma obţine mai greu credite de pe piaţa financiară sau de
la furnizori ei).
B. Coeficientul de îndatorare la termen sau coeficientul financiar =
Credite pe termen mediu şi lung/Capital propriu. Acest coeficient
arată raportul între sursele permanente împrumutate şi proprii.
Instituţiile de credit apreciază ca normală situaţia în care acest
coeficient este mai mic sau egal cu 1. În măsura în care există
acoperire materială este posibil ca băncile să acorde credite şi în
situaţia în care coeficientul financiar are valoarea mai mare decât
1.
C. Cota datoriei le termen în capacitatea de autofinanţare = Credite
pe termen mediu şi lung/Capacitatea de autofinanţare. Acest
indicator arată în câţi ani vor fi acoperite datoriile la termen din
resursele de autofinanţare ale firmei (sunt considerate normale
valori până la 5-6 ani). Capacitatea de autofinanţare reprezintă
suma dintre profitul net şi amortizare.
D. Cota costului creditelor de trezorerie în profitul brut = Costul
creditului de trezorerie/Profit brut. Acest indicator arată efortul
firmei pentru mobilizarea de resurse temporare în raport cu
rezultatul brut al activităţii economice şi exprimă capacitatea
acesteia de a suporta costul respectivelor resurse. Valorile până la
0,3 sunt considerate normale. Peste această valoare, indicatorul

158
 arată că resursele împrumutate pe termen scurt sunt prea scumpe
în raport cu eficienţa firmei.
În consens cu normele prudenţiale pentru activitatea bancară, băncile sunt
interesate de caracteristicile activităţii financiare a agenţilor economici care
apelează la serviciile acestora şi, în primul rând, a celor ce solicită credite.
Termenul ce desemnează suma calităţilor activităţii desfăşurate de un agent
economic este bonitatea. În bonitate se includ nu numai calităţile activităţii
financiare, ci şi cele numite generic goodwill, în care se subsumează
comportamentul general al unui agent economic relativ la cei cu care intră în relaţii
de afaceri (clienţi, furnizori, creditori, debitori), poziţia de piaţă, amplasamentul
etc.
Capacitatea de plată a unui agent economic este una din caracteristicile de
calitate ale activităţii lui financiare. Aceasta defineşte posibilitatea unui agent
economic de a face faţă plăţilor scadente de orice fel: achitarea furnizorilor, plata
salariilor, rambursarea creditelor, plata datoriilor şi obligaţiilor către stat etc.
Lichiditatea financiară a unui agent economic este o altă caracteristică a
calităţii activităţii financiare şi arată capacitatea unui agent economic de a
transforma în bani activele de care dispune, în vederea asigurării unui circuit
financiar normal. Lichiditatea este generată de fluxurile materiale şi băneşti pe care
le ocazionează activitatea agentului economic:
• imobilizarea unor lichidităţi în alte elemente de activ: debitori, stocuri, producţie
neterminată;
• transformarea în lichidităţi a unor elemente de activ, de genul celor mai sus
menţionate.
Indicatorii prin care se apreciază gradul de lichiditate al unei firme sunt:
1) Rata lichidităţii generale (RLG) arata marja conferită firmei de
activele sale curente în respectarea obligaţiilor curente.

Se apreciază ca valoarea minimă admisă a ratei lichidităţii generale

poate varia între 1,2 – 1,8. O valoare peste 2 este considerată destul de bună,
arătând faptul ca datoriile curente ar fi acoperite chiar daca valoarea activelor
curente ar scădea cu 50%.
Din punctul de vedere al investitorilor, o rată a lichidităţii generale ridicată ar
garanta recuperarea datoriilor în cazul unor pierderi foarte mari sau chiar al
falimentului firmei. Însă. blocarea banilor în stocuri supradimensionate, creanţe
neîncasate, şi în disponibil în cont curent poate reprezenta o decizie costisitoare. Pe
de altă parte, o rată a lichidităţii generale redusă (apropiată de limita inferioară) nu
trebuie privită neapărat ca o caracteristică negativă dacă activele circulante ale
firmei sunt foarte lichide şi pot fi convertite în numerar imediat ce datoriile devin
exigibile.
159
 2) Rata lichidităţii intermediare (RLI) arată posibilitatea de
acoperire imediată a obligaţiilor pe termen scurt (situaţie în care
firma s-ar afla dacă ar fi obligată să-şi înceteze activitatea
imediat şi să-şi plătească datoriile cu scadenţă sub 1 an).

În literatura de specialitate se apreciază ca bună o rată a lichidităţii

intermediare mai mare sau egală cu 1. În situaţia în care rata lichidităţii
intermediare este prea mică, aceasta constituie un semn de nesiguranţă pentru
finanţator.
3) Rata lichidităţii imediate (RLIm) este cea mai bună măsură a
capacităţii companiei de a plăti datoriile imediat exigibile.

Aprecierea valorii optime a ratei lichidităţii imediate este realizată în mod

diferit. Astfel, unii autori consideră că RLIm recomandat se situează între 0,2 – 0,3,
în timp ce alţii afirmă că o valoare a RLIm cât mai apropiată de 1 este dezirabilă,
făcând dovada unui bun grad de lichiditate al firmei.
Solvabilitatea este o altă caracteristică a calităţii activităţii financiare a unui
agent economic şi exprimă capacitatea lui de a-şi achita toate obligaţiile asumate
atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Privind datoriile unei firme din punctul
de vedere al finanţatorului sau al proprietarului distingem:
- împrumuturi pe termen lung;
- împrumuturi pe termen lung + împrumuturi pe termen scurt = împrumuturi
totale;
- împrumuturi pe termen lung + toate datoriile pe termen scurt = datorii
totale.
Primele două definiţii se concentrează pe împrumuturile purtătoare de dobândă
(acordate de bănci sau de alte instituţii financiare), şi care sunt de obicei folosite în
calculele indicatorilor efectuate la banca. Ultima definiţie include împrumuturile şi toate
celelalte datorii (cum ar fi taxe, dividende neplătite, datorii către furnizori etc.) Din punctul
de vedere al firmei, toate aceste datorii sunt la fel de importante, afectându-i activitatea în
mod identic. Principalii indicatori de solvabilitate sunt:

1. Rata datoriilor arată proporţia în care activul total este finanţat prin datorii.

Rata datoriilor trebuie sa fie mai mica sau egala cu 1.

160
 2. Gradul de îndatorare măsoară volumul finanţării externe în raport cu cel al
finanţării asigurate de proprietari. Cu cat valoarea sa este mai mare, cu atât afacerea
depinde mai mult de creditorii săi, şi cu atât este mai mare riscul asociat (deoarece toate
datoriile din bilanţ dau drepturi asupra companiei unor terţi).

Un raport mare (mai mare de 1) implică un risc mare pentru creditori. De regulă, o
valoare acceptabilă este mai mică decât 0,5. Un raport mic demonstrează capacitatea
companiei de a-şi mări volumul creditelor, sub rezerva existenţei unui flux de lichidităţi
corespunzător (care să permită pe viitor suportarea serviciului datoriei).
3. Rata de solvabilitate indică ponderea datoriei pe termen lung în capitalul
propriu, mai exact arată modul de finanţare a capitalului permanent pus la dispoziţia
companiei (surse proprii sau surse atrase).

Întrucât analiza profitului prezintă un interes major pentru firmă este necesară
determinarea unor indicatori care să aprecieze rentabilitatea.
Rentabilitatea reprezintă capacitatea unei companii de a realiza vânzări care
depăşesc costurile angajate de firmă. Principalii indicatori de rentabilitate sunt:
1. Marja profitului reflectă procentajul reprezentat de profit în
volumul total al vânzărilor. În practică sunt cunoscute: Exista doua metode de
calcul a ratei profitului:
a. Marja profitului din exploatare care arată procentajul reprezentat de profitul activităţii de
exploatare în volumul total al vânzărilor şi se calculează pe baza raportului:

unde, profitul exploatării reprezintă diferenţa între vânzările totale şi costurile directe ale
vânzărilor.
b. Marja profitului net indică capacitatea firmei de a obţine profit, luând în calcul atât
cheltuielile financiare cât şi impozitul plătit.

2. Marja costului bunurilor vândute este un indicator utilizat

pentru compararea activităţii companiei cu firmele concurente, în situaţia în care
costul bunurilor vândute variază foarte mult în funcţie de produsul realizat.

O tendinţă ascendentă a acestui indicator arată scăderea rentabilităţii firmei, iar o

tendinţă descendentă poate indica o raţionalizare eficientă a costurilor.
3. Rentabilitatea capitalului propriu reprezintă unul din cei mai importanţi
indicatori ai profitabilităţii, fiind folosit de proprietarii unei companii sau potenţialii
finanţatori în luarea unei decizii de investiţie. Se calculează pe baza raportului:

161
 4. Rentabilitatea capitalului permanent este un indicator ce caracterizează cel
mai bine profitabilitatea capitalului permanent al firmei, indiferent de sursa sa de
provenienţă. Formula de calcul este următoarea:

Teste de autoevaluare

1. Rata de solvabilitate este un indicator care arată:

a) capacitatea unei firme de a transforma în bani activele de care dispune;
b) proporţia în care activul total este finanţat prin datorii;
c) volumul finanţării externe în raport cu cel al finanţării asigurate de proprietari;
d) ponderea datoriei pe termen lung în capitalul propriu.

2. Aprecierea calităţii financiare a agenţilor economici se realizează cu ajutorul

următorilor indicatori:
a) nivelul prefinanţării;
b) prudenţialitatea;
c) lichiditatea materială;
d) solvabilitatea.

162