RODICA GHERGHINA

FINANŢE

SUPORT DE CURS

2019
Page
 Cuprins

Partea I ................. ....................................................................................... 4

Capitolul 1 - Noţiuni generale referitoare la finanţe................................ 4

1.1. Geneza şi evoluţia finanţelor ................................................................ 4

1.2. Conţinutul, rolul şi funcţiile finanţelor publice ...................................... 5
1.3. Asemănări versus deosebiri între cele două categorii de finanţe: publice
şi private.......................................................................................................11

Capitolul 2 - Sistemul cheltuielilor publice..............................................13

2.1. Conţinutul şi componentele cheltuielilor publice.................................13

2.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice.........................................15
2.3. Factori de creştere a cheltuielilor publice.............................................20
2.4. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice..22

Capitolul 3 - Sistemul resurselor financiare publice..............................27

3.1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice..............................27

3.2. Caracteristicile, rolul şi dimensiunea impunerii fiscale.........................32
3.3. Principiile impunerii fiscale...................................................................35

Partea II ......................................................................................................39

Capitolul 4 – Lichiditatea, solvabilitatea si indatorarea intreprinderii.39

4.1. Ratele de structura financiara................................................................39

4.1.1. Ratele de lichiditate........................................................................39
4.1.2. Rata solvabilitatii............................................................................40
4.1.3. Ratele de indatorare........................................................................41

Capitolul 5 - Analiza cash-flow-urilor întreprinderii…………………..42

5.1 Operatiunile de gestiune si de capital…………………………………..42

5.2. Determinarea cash-flow-ului după origine şi în raport cu destinaţia sa..43
2
Page
Capitolul 6 – Politica de finantare a intreprinderii pe termen mediu si
lung............................................................................................................45

6.1. Surse de finanţare pe termen mediu şi lung…………………………46

6.2. Surse proprii…………………………………………………………47
6.3. Surse imprumutate…………………………………………………...51
6.4. Costul capitalului…………………………………………………….53

Partea III

Capitolul 7 - Piaţa de capital şi instituţia bursei...................................59

7.1. Piaţa de capital....................................................................................59

7.2. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare.........61
7.3. Indicii bursieri......................................................................................63

Referinţe bibliografice.............................................................................65

3
Page
 PARTEA I

CAPITOLUL 1

NOŢIUNI GENERALE REFERITOARE LA FINANŢE

1.1. Geneza şi evoluţia finanţelor

1.2. Conţinutul, rolul şi funcţiile finanţelor publice
1.3. Asemănări versus deosebiri între cele două categorii de finanţe: publice
şi private

1.1. Geneza şi evoluţia finanţelor

Noţiunea de finanţe este semnalată cu secole în urmă, apreciindu-se

ca originea vine din limba latină. În opinia specialiştilor, cuvântul finanţe îşi
are originea în latina veche în care se folosea cuvântul finis semnificând
termen de plată. Pornind de la acesta apar mai târziu expresii precum finatio,
financias sau financia pecuniaria cu sensul de plată în bani. De altfel, în
limba franceză cuvântul finance exprimat la singular era atribuit unei sume
de bani sau unui venit al statului, iar finances exprimat la plural se referea la
totalitatea veniturilor statului. Cei care lucrau în finanţe arendaşii sau
concesionarii de impozite erau denumiţi hommes des finances şi financiers.
În limba germană cuvântul finanz însemna plata în bani, iar finantzer
desemna cămătarul.
De-a lungul timpului sensul cuvântului finanţe s-a extins incluzând:
fondurile băneşti aflate la dispoziţia statului, fonduri publice necesare
realizării de obiective şi acţiuni, bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea
instituţiilor publice, totalitatea resurselor şi sarcinilor care se referă la
activitatea instituţiilor publice(venituri publice, cheltuieli publice, buget,
datorie publică, trezorerie publică),mijloace de intervenţie a statului în
economie,ansamblul activităţii desfăşurate în sectorul public al economiei,
dar şi administrarea finanţelor publice şi politicile financiare moderne, relaţii
sociale, de natura economică care apar în procesul constituirii fondurilor
publice şi al repartizării acestora.
4

Însă, concepţiile despre finanţe au evoluat continuu, conturându-se

Page

două concepţii majore: concepţia clasică şi cea modernă.

 Concepţia clasică, are în vedere doctrina liberală, în viziunea căreia
activitatea economică în desfăşurarea ei trebuie sa respecte principiile laissez
– faire, laissez – passer.
Prin aceasta se urmărea limitarea oricărei intervenţii a statului asupra
activităţii economice întrucât ar fi fost perturbată şi chiar limitată libertatea
de acţiune a forţelor pieţei. Potrivit acestei concepţii, sarcina finanţelor
publice constă în asigurarea resurselor necesare întreţinerii instituţiilor
publice şi funcţionarii normale a acestora. Astfel, impozitele, împrumu-
turile,dar şi metodele de procurare a resurselor financiare trebuiau concepute
ca să aibă un caracter neutru, să nu modifice relaţiile social – economice
existente. Epoca statului - jandarm cum a fost denumită, în care prevala
doctrina liberalismului economic era orientată spre modul de procurare a
resurselor necesare statului, utilizării lor în condiţii de economicitate,
distribuirea pe categorii de plătitori a sarcinilor fiscale, contractării şi
rambursării împrumuturilor, întocmirii şi executării echilibrate a bugetului,
respectării unor reguli ce ţin de disciplina financiară şi de o bună gestionare a
fondurilor publice. De altfel, conceptul despre finanţe avea un pronunţat
caracter juridic.
Potrivit concepţiei moderne, finanţele sunt considerate un mijloc de
intervenţie în economie, iar instrumentele utilizate sunt veniturile şi
cheltuielile publice. Statul jandarm este înlocuit cu statul bunăstării denumit
şi stat providenţă în care preocupările capătă o nouă dimensiune.

1.2. Conţinutul, rolul şi funcţiile finanţelor publice

În economia de piaţă, prin intermediul finanţelor publice, statul pune

la dispoziţia indivizilor o gamă largă şi variată de utilităţi publice; aceasta
presupune un amplu proces de redistribuire a veniturilor şi averii persoanelor
fizice şi juridice, după criterii stabilite de organele de decizie politică.

Finanţele presupun transferuri de valoare, de putere de cumpărare, de

la:
5
Page
 PERSOANE FIZICE
STAT
PERSOANE JURIDICE

Sau de la

PERSOANE FIZICE

STAT INSTITUŢII PUBLICE

AGENŢI
ECONOMICI

Figura 1. Fluxuri de resurse băneşti în dublu sens

De altfel, relaţiile financiare (finanţele) reprezintă o parte a relaţiilor

băneşti( figura 2):

RELAŢII BĂNEŞTI

relaţii financiare relaţii băneşti în afara

TRANSFER DE VALOARE relaţiilor financiare
în formă bănească
SCHIMBAREA FORMELOR
VALORII
cu titlu rambursabil sau (schimb de valori
nerambursabil echivalente)
satisfac o nevoie colectivă

Figura 2. Raportul dintre relaţii băneşti şi relaţii financiare

Relaţiile financiare (finanţele) se clasifică astfel:

6
Page
 Figura 3. Clasificarea relaţiilor financiare

Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice îndeplinesc două funcţii:

 funcţia de repartiţie;
 funcţia de control.

FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

DE REPARTIŢIE DE CONTROL
constituirea fondurilor de distribuirea, (utilizarea,
resurse financiare repartizarea) resurselor
publice financiare publice

Figura 4. Clasificarea funcţiilor finanţelor publice

Funcţia de repartiţie se manifestă în două etape distincte:

 constituirea fondurilor financiare;

 şi distribuirea acestora.

În prima etapă se constituie fondurile de resurse financiare publice prin

prelevări:
7
Page

SUB FORMĂ DE DE LA
  impozite;  sectorul public;
 taxe;  sectorul privat;
 contribuţii pentru  sectorul mixt;
asigurările sociale;  populaţie.
 vărsăminte din venitul
instituţiilor publice;
 venituri din valorificarea
unor bunuri ale statului;
 împrumuturi de stat;
 dobânzi încasate;
 alte venituri.

În cadrul celei de-a doua etape a funcţiei de repartiţie se distribuie

fondurile financiare constituite către diferiţi beneficiari:

 persoane fizice
 persoane juridice

Fazele premergătoare distribuirii sunt:

 inventarierea nevoilor sociale ale perioadei;

 cuantificarea nevoilor sociale existente;
 ierarhizarea nevoilor sociale în funcţie de politica economică,
socială, financiară, bugetară a statului respectiv şi stabilirea de
priorităţi.

Destinaţiile resurselor financiare publice sunt cele prevăzute conform

clasificaţiei funcţionale a cheltuielilor în legile bugetare anuale.
Distribuirea resurselor financiare, reprezintă dimensionarea volu-
mului cheltuielilor publice pe destinaţii şi anume:

 învăţământ, sănătate, cultură;

8
Page

 asigurări sociale şi protecţie socială;

  dezvoltări colective şi locuinţe;
 apărare naţională;
 ordine publică;
 acţiuni economice;
 alte acţiuni;
 datorie publică.

Resursele (veniturile) sunt împărţite pe beneficiari, obiective şi acţiuni

pentru fiecare destinaţie.
Prioritate la finanţarea acţiunilor din fonduri publice în ţările
dezvoltate, au acţiunile cu caracter social–cultural, cele privind ordinea
internă şi apărarea ţării.
În acelaşi timp, în ţările în curs de dezvoltare, prioritate au acţiunile
cu caracter economic în raport cu cele sociale.
Practic fluxurile de resurse financiare îmbracă forma cheltuielilor
pentru:

 plata salariilor şi a altor drepturi de personal;

 procurări de materiale şi plata serviciilor;
 subvenţii acordate unor instituţii publice şi unor întreprinderi;
 transferuri către diverse persoane fizice;
 investiţii şi rezerve materiale.

Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare, prin

urmare, constituie un proces unitar şi neîntrerupt, ce se realizează cu ajutorul
funcţiei de repartiţie a finanţelor având un rol important în înfăptuirea
reproducţiei sociale lărgite.
Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare
publice dă naştere la multiple fluxuri, dintre care unele pornesc de la locurile
de creare a resurselor financiare, către cele în care se constituie fondurile
publice, iar altele pornesc de la aceste fonduri către beneficiarii resurselor
respective.
De altfel, fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă
modificare ca dimensiune, provenienţă şi destinaţie.
Dimensiunea fondurilor publice este influenţată de mărimea
produsului intern brut, de rata acumulării şi, respectiv a consumului, de
9
Page
raportul între consumul individual şi cel social, de regimul amortizării
capitalului fix, precum şi de alţi factori.
Însă, importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie
apreciată prin prisma transferurilor de valoare operate de la diverse persoane
juridice şi fizice la fondurile publice şi de la aceştia către diverşi beneficiari.
Funcţia de control a finanţelor publice este în strânsă legătură cu
funcţia de repartiţie, dar are o arie de manifestare mai largă, pentru că are în
vedere nu numai constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, dar şi
modul de utilizare a resurselor.
Controlul financiar se exercită nu numai în faza de repartiţie, ci şi în
fazele de producţie, schimb şi consum.
Însă, între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de
intercondiţionare şi anume: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare
funcţiei, iar funcţia de control la rândul său, generează de multe ori forme de
manifestare a funcţiei de repartiţie.
Funcţia de control se realizează prin activitatea de control financiar,
iar acest control este efectuat sub formă bănească.
Formele pe care le îmbracă controlul financiar sunt:
 preventiv;
 concomitent;
 ulterior.

Dintre acestea, cel mai important este controlul preventiv, întrucât

prin acesta se opreşte efectuarea de operaţiuni ilegale, ineficiente care aduc
atingere banului public.

Controlul financiar se efectuează de către:

 organe nespecializate în activitatea de control;

 organe specializate în activitatea de control.
Organele, care alături de atribuţiile lor specifice (legislative sau
executive), exercită şi atribuţii de control, sunt: Parlamentul, Guvernul – ca
organe centrale, precum şi organele corespunzătoare lor în plan local.
Organele specializate de control sunt: Curtea de Conturi, Ministerul
Finanţelor Publice, organele specializate de control ale ministerelor, departa-
mentelor şi instituţiilor publice.
De asemenea, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, există
direcţii generale ale finanţelor publice şi ale controlului financiar.
10

În domeniul finanţelor publice se desfăşoară activitate de audit de

Page

performanţă (intern şi extern).

 1.3. Asemănări versus deosebiri între cele două categorii de finanţe:
publice şi private

Între finanţele publice – finanţele private, cele două componente ale

sistemului financiar, se stabilesc următoarele asemănări şi deosebiri.

Tabelul 2

Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private

Finanţele publice Finanţele private

Sunt indisolubil legate de Sunt generate de existenţa

existenţa statului. întreprinderii ca entitate economică
producătoare de profit.
Se manifestă la nivel Se manifestă la nivel
macroeconomic. microeconomic.
Scopul principal urmărit constă în Se urmăreşte gestionarea fondurilor
satisfacerea nevoilor publice prin întreprinderii în vederea obţinerii
intermediul utilităţilor publice. profitului.
Se supun dreptului public. Sunt generate de dreptul comercial.

La nivel macroeconomic bugetul de La nivel microeconomic bugetul

stat se stabileşte prin fundamentarea întreprinderilor se formează prin
mai întâi a cheltuielilor publice care stabilirea în primă fază a veniturilor
trebuiesc efectuate pentru a asigura pe care întreprinderea le poate obţine
desfăşurarea proceselor economice, după care se stabileşte nivelul
sociale, politice necesare existenţei cheltuielilor pe care aceasta şi le
statului după care se stabilesc poate permite.
veniturile necesare efectuării acestor
cheltuieli.

Atât finanţele publice cât şi finanţele private se confruntă cu probleme de

echilibru financiar.
11

Sursa: Stroe, R., Armeanu, D.(2004), Finante, Editura ASE, Bucures

Page
 CAPITOLUL 2

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

2.1. Conţinutul şi componentele cheltuielilor publice

2.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice
2.3. Factori de creştere a cheltuielilor publice
2.4. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

2.1. Conţinutul şi componentele cheltuielilor publice

Cheltuielile publice, reprezintă practic, relaţii de repartizare a

fondurilor financiare către instituţii publice, populaţie şi agenţi economici.
Cheltuielile publice se caracterizează în diferite plăţi pe care statul le
efectuează din resurse mobilizate pentru cumpărări de bunuri, executări de
lucrări şi prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diverselor obiective
ale statului. Totodată, sunt un instrument de alocare a resurselor financiare şi
în acelaşi timp şi un instrument de intervenţie în activitatea economică şi
socială.
În acest context, cheltuielile publice exprimă relaţii economico-
sociale în forma bănească, relaţii care se manifestă între stat, pe de o parte şi
persoane fizice şi juridice, pe de altă parte cu ocazia repartizării şi utilizării
resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice reprezintă unul dintre cele mai importante
instrumente guvernamentale pentru implementarea scopurilor de alocare, de
redistribuire, dar şi de stabilizare macro-economică.
La începutul acestui secol, creşterea cheltuielilor guvernamentale se
afla la un punct critic din cauza efectelor deficitelor bugetare, ale privatizării,
ale dereglementării şi descentralizării care au obligat guvernele să-şi schimbe
deciziile referitoare la cheltuieli şi la metodele de furnizare a serviciilor. Dar,
odată cu apariţia crizei economice pe care o traversăm, rolul cheltuielilor
publice tinde să ocupe din nou o poziţie importantă.
Prin cheltuielile publice, guvernele influenţează scopul şi activităţile
12

sectorului public, dimensiunea sectorului public şi privat, precum şi

Page

comportamentele indivizilor care suportă schimbările intervenite în

dimensiunea veniturilor proprii, precum şi înlocuirea anumitor bunuri şi
servicii cu altele.
Cheltuielile publice formează un sistem, cu diferite componente
interdependente.

Sistemul cheltuielilor publice cuprinde:

 cheltuieli ale administraţiei publice centrale efectuate prin:

bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, fonduri
speciale;
 cheltuieli ale administraţiei publice locale efectuate prin bugetele
locale;
 cheltuieli extrabugetare;
 cheltuieli efectuate din credite externe;
 cheltuieli efectuate din fonduri externe nerambursabile.
Primele două componente constituie cheltuielile bugetare care se
caracterizează prin:
 caracter nerambursabil;
 efectuarea lor se realizează cu îndeplinirea condiţiilor legale;
 sunt influenţate de condiţii economice, politice, istorice;
 finanţarea lor se realizează în raport cu gradul de subordonare al
beneficiarului;
 presupune exercitarea permanentă a unui riguros control
preventiv;
 manifestă tendinţe de creştere datorită unor factori demografici,
economici, sociali, financiari.

Totodată, cheltuielile publice se împart în:

 neconsolidate, compuse din suma cheltuielilor din toate

componentele sistemului cheltuielilor publice;
 consolidate, calculate ca sumă a tuturor componentelor din care
se scad transferurile de resurse financiare între diferitele categorii de bugete.
13
Page
 2.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice

În literatura şi practica financiară, există mai multe criterii de

clasificare a cheltuielilor publice şi anume: clasificarea administrativă,
economică, funcţională, financiară, în funcţie de rolul lor în procesul
producţiei sociale, după conţinutul de consum de produs intern brut sau avans
de produs intern brut, clasificarea folosită de instituţiile specializate ale
ONU(figura 1).

Clasificarea Clasificarea
Clasificarea după rolul lor folosită de
Clasificarea Clasificarea Clasificarea
adminis- economică funcţională financiară
în procesul instituţiile
trativă reproducţiei specializate
sociale ale ONU

Cheltuieli Cheltuieli de
curente capital

Figura 1. Clasificarea cheltuielilor publice

Clasificarea administrativă, are la bază criteriul instituţiilor prin care

se efectuează cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale
etc.
Dar, acest criteriu are un dezavantaj esenţial prin faptul că, un
minister, judeţ sau oraş reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate, iar structura
ministerelor şi subordonarea instituţiilor publice se modifică periodic, ceea ce
nu permite comparabilitatea cheltuielilor publice în timp.

Clasificarea economică a cheltuielilor publice are în vedere influenţa

pe care o exercită asupra economiei, diferitele categorii de cheltuieli şi
distingem:

a) cheltuieli curente (de funcţionare) care cuprind:

 cheltuieli de personal;
 cheltuieli materiale destinate achiziţionării de bunuri şi
servicii;
14

 cheltuieli cu subvenţii, transferuri şi altele.

Page
 Sunt cheltuieli care reprezintă un consum definitiv de produs intern
brut şi trebuie să se reînnoiască anual. De aceea, în cea mai mare parte a lor
cheltuielile publice sunt cheltuieli curente.

b) cheltuielile de capital (de investiţii) cuprind sumele alocate din

buget pentru construirea de:
 şcoli;
 spitale;
 modernizări;
 informatizare.
De altfel, în toate ţările este folosită clasificarea economică.

Clasificarea funcţională

Această clasificare foloseşte drept criteriu, domeniile, ramurile,

sectoarele de activitate, spre care sunt îndreptate resursele financiare publice.
Ele reflectă obiectivele politicii bugetare ale statului şi se referă la:

 apărarea naţională;
 ordine publică şi siguranţă naţională;
 educaţie;
 sănătate;
 cultură;
 securitate socială şi bunăstare;
 acţiuni economice;
 protecţia mediului;
 cercetare ştiinţifică;
 plăţi de dobânzi etc.

Clasificarea financiară

Potrivit acestei clasificări cheltuielile publice se grupează în:

 cheltuieli definitive (cele care deţin ponderea cea mai mare în

totalul cheltuielilor publice, deoarece se repetă în fiecare
15

exerciţiu financiar);
Page
  cheltuieli temporare (sunt evidenţiate în conturile speciale ale
trezoreriei şi sunt denumite operaţiuni de trezorerie, de exemplu
rambursarea împrumuturilor);
 cheltuieli virtuale (se mai numesc şi cheltuieli posibile, sunt
cheltuieli pe care se angajează să le efectueze în anumite condiţii
statul, de exemplu, garantarea de către stat a unor credite
externe).

Clasificarea după rolul lor în procesul reproducţiei sociale

Această clasificare împarte cheltuielile în: reale (negative) care

cuprind: cheltuieli cu întreţinerea aparatului de stat, întreţinerea şi dotarea
armatei etc. (reprezintă un consum definitiv de produs intern brut), economice
(pozitive) care se referă la: investiţiile efectuate de stat productive sau
neproductive, modernizări etc.
Cheltuieli economice au ca efect crearea de valoare adăugată şi
reprezintă o avansare de produs intern brut.

Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU

La baza acestei clasificări stau două criterii principale:

 clasificaţia funcţională;
 clasificaţia economică.

Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile

pentru:
 servicii publice generale;
 apărare, ordine internă şi securitate civilă;
 educaţie;
 sănătate;
 securitate socială;
 locuinţe şi servicii comunale;
 recreere, cultură şi religie;
16

 acţiuni economice ;
Page

 alte acţiuni.
 Clasificaţia economică a cheltuielilor publice cuprinde cheltuieli care
reprezintă consum final, grupate astfel:
 bunuri şi servicii;
 dobânzi aferente datoriei publice;
 subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente;
 formarea brută de capital (investiţii brute şi creşterea
stocurilor de materiale).
În România, în legea bugetului de stat, cheltuielile sunt grupate în
funcţie de patru tipuri de clasificare:

 clasificarea economică;
 clasificarea funcţională;
 clasificarea administrativă;
 clasificarea pe surse de finanţare.

Începând cu 1 ianuarie 2006, clasificaţia bugetară a cheltuielilor

publice în România, se prezintă astfel:

 clasificaţia economică (vezi tabelul 1.);

 clasificaţia funcţională (vezi tabelul 2.).

Tabelul 1

Principalele titluri de cheltuieli prevăzute în clasificaţia economică

Cod/Titlu Denumirea indicatorilor

A. CHELTUIELI CURENTE (Cod 01)
10 Titlu I – cheltuieli de personal
20 Titlu II – bunuri şi servicii
30 Titlu III – dobânzi
40 Titlu IV – subvenţii
50 Titlu V – fonduri de rezervă
51 Titlu VI – transferuri între unităţi ale administraţiei publice
17

55 Titlu VII – alte transferuri

Page

57 Titlu VIII – asistenţă socială

 59 Titlu IX – alte cheltuieli
B. CHELTUIELI DE CAPITAL (Cod 70)
71 Titlu X – active nefinanciare
72 Titlu XI – active financiare
75 Titlu XII – Fondul Naţional de Dezvoltare
C. OPERAŢIUNI FINANCIARE (Cod 79)
80 Titlu XIII – împrumuturi
81 Titlu XIV – rambursări de credite
D. REZERVE, EXCEDENT/DEFICIT (Cod 89)
90 Titlu XV – rezerve, excedente/deficit
Sursa : Văcărel, I.(coordonator), Finanţe publice, Ediţia a VI-a, E.D.P, Bucureşti, 2007, p.136

Tabelul 2

Principalele capitole ale cheltuielilor publice prevăzute în

clasificaţia funcţională
Cod/
Denumirea indicatorilor
Titlu
PARTEA I – SERVICII PUBLICE GENERALE (Cod 50)
51 Autorităţi publice şî acţiuni externe
53 Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare
54 Alte servicii publice generale
55 Dobânzi
56 Transferuri cu caracter general între diferite niveluri ale administraţiei
PARTEA a II-a – APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ
NAŢIONALĂ (Cod 59)
60 Apărare
61 Ordine publică şi siguranţă naţională
PARTEA a III-a – CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE (Cod 64)
65 Învăţământ
66 Sănătate
67 Cultură, recreere şi religie
68 Asigurări şi asistenţă socială
PARTEA a IV-a – SERVICII DE DEZVOLTARE PUBLICĂ,
LOCUINŢE, MEDIU ŞI APE (Cod 69)
70 Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică
74 Protecţia mediului
18

PARTEA a V-a – ACŢIUNI ECONOMICE (Cod 79)

80 Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă
Page

81 Combustibili şi energie
 82 Industria extractivă, prelucrare şi construcţii
83 Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare
84 Transporturi
85 Comunicaţii
86 Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic
87 Alte acţiuni economice
PARTEA a VI-a – REZERVE, EXCEDENT/DEFICIT (Cod 96)
97 Rezerve
98 Excendent
99 Deficit
Sursa : Văcărel, I.(coordonator), Finanţe publice, Ediţia a VI-a, E.D.P, Bucureşti, 2007, p.137

Înscrierea cheltuielilor publice în buget se efectuează potrivit

principiului “cheltuielile sunt limite maxime“, iar nivelul cheltuielilor
aprobate de Parlament, ca limită maximă, poartă denumirea de credite
bugetare.

2.3. Factori de creştere a cheltuielilor publice

Printre factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice se înscriu:

Factori Factori Factori Urbaniza Factori Factori Factori

demografici economici sociali -rea militari istorici politici

Figura 2. Factorii ce influenţează creşterea cheltuielilor publice

1. Factori demografici

Aceştia se referă la creşterea numărului populaţiei cât şi la

modificarea structurii pe vârste şi categorii socio-profesionale a acesteia. De
altfel, creşterea cheltuielilor publice este determinantă pentru anumite
domenii precum cel al educaţiei, sănătăţii, securităţii sociale, ordinii publice.

2. Factori economici

Această categorie de factori se referă la dezvoltarea economiei şi

19

totodată la modernizarea acesteia pe baza cercetării ştiinţifice, a utilizării în

condiţii de eficienţă şi eficacitate a resurselor şi creării de bunuri materiale şi
Page
servicii. Un rol important îl are redistribuirea resurselor financiare publice,
care pot repara unele prejudicii create de repartiţia concurenţială în economia
de piaţă.

3. Factori sociali

Creşterea resurselor financiare contribuie la creşterea venitului mediu

pe locuitor, astfel încât apare preocuparea statului pentru alocarea resurselor
financiare care contribuie la armonizarea veniturilor categoriilor sociale
cuprinse în sectorul public.

4. Urbanizarea

Este un factor de creştere a cheltuielilor publice, care antrenează

resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea oraşelor, cât şi pentru
finanţarea utilităţilor publice care deservesc mediul respectiv.

5. Factori militari

Pregătirea şi desfăşurarea de operaţiuni militare de tipul războaielor

reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice. Dar şi eliminarea
efectelor produse de acestea în plan economic şi social conduce de asemenea,
la creşterea cheltuielilor publice.

6. Factori istorici

Acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor din ce

în ce mai crescute de cheltuieli şi suportarea cheltuielilor făcute în anii
anteriori prin apelarea la împrumuturi publice.
7. Factori politici

Odată cu creşterea complexităţii sarcinilor statului şi transformarea

concepţiei cu privire la funcţiile politice, este necesară sporirea cheltuielilor
publice pentru îndeplinirea acestora.
20
Page
 În concluzie, creşterea continuă a cheltuielilor publice este o
problemă care preocupă din ce în ce mai mult majoritatea statelor lumii,
întrucât ridică probleme de ordin politic, financiar şi ştiinţific.

2.4. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor

publice

Nivelul cheltuielilor publice

O analiză atentă a cheltuielilor publice contribuie la caracterizarea

politicii financiare şi bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.
Nivelul cheltuielilor publice se poate exprima prin intermediul
următorilor indicatori:
 volumul cheltuielilor publice anuale în monedă naţională, se
exprimă în preţuri curente ale anului respectiv sau în preţuri
constante, folosind indicele PIB deflator1 sau indicele
preţurilor de consum;
 ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut; este
indicatorul care ajută la caracterizarea nivelului cheltuielilor
publice în fiecare stat într-o perioadă de timp şi se exprimă cu
ajutorul relaţiei:

Ch. publ. totale

* 100
PIB

 cheltuielile publice medii pe locuitor exprimate în dolari SUA

(pentru comparabilitate internaţională) sau euro (pentru
comparabilitate europeană), se calculează pe baza relaţiei :

Ch. publ . totale curs schimb u .m. nationale

*
nr . populatie dolari SUA
21

1
Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul
Page

indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al preţurilor în anul
considerat 0 sau 1, faţă de anul de bază.
Structura cheltuielilor publice

Din punct de vedere al structurii cheltuielilor publice se pot calcula

atât indicatori ai structurii economice (reflectă ponderea cheltuielilor curente
şi a cheltuielilor publice), cât şi indicatori ai structurii funcţionale (reprezintă
ponderea fiecărei categorii de cheltuieli din punct de vedere al structurii
funcţionale).

 Indicatorii structurii economice se calculează cu ajutorul

relaţiilor:

Ch. curente
* 100
Ch. publ . totale

Ch. de capital
* 100
Ch. publ . totale

 Indicatorii structurii funcţionale se pot calcula astfel:

Ch. pt . aparare
* 100
Ch. publ . totale

Ch. pt . educatie
* 100
Ch. publ . totale

Ch. cu actiuni economice

* 100
Ch. publ . totale

Cu ajutorul ponderilor diferitelor categorii de cheltuieli publice, în

totalul cheltuielilor publice se poate stabili în ce proporţie au fost orientate
resursele financiare ale statului spre anumite obiective : sociale, adminis-
trative, militare, economice. De asemenea, determinarea structurii cheltuie-
lilor publice serveşte la urmărirea în dinamică a modificării opţiunilor
bugetare sau extrabugetare ale statelor.
22

Mai mult, pe seama structurii cheltuielilor, se pot efectua comparaţii

Page

între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.

Dinamica cheltuielilor publice

Dinamica cheltuielilor publice poate fi exprimată cu ajutorul anumitor

indicatori care reflectă modificările care intervin într-o anumită perioadă de
timp.

Indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:

a) creşterea absolută a cheltuielilor publice (arată cu cât au crescut

cheltuielile publice de la o perioadă la alta în mărime absolută).
Creşterea absolută se calculează (în perioada 0…1) atât în:
 preţuri curente (nominale):

Ch . publ1  Ch . publ0

 cât şi în preţuri constante (reale):

Ch. publ1 Ch. publ0


I1 I0

unde : I0 si I1 = indicii de creştere a preţurilor din perioada respectivă

b) creşterea relativă a cheltuielilor publice (arată nivelul creşterii
cheltuielilor publice în mărimi relative de la o perioadă la alta (%).
Există doi indicatori ai creşterii relative:
 Indicele creşterii relative

 în preţuri curente (nominale):

Ch. publ1
* 100  100
Ch. publ0

 în preţuri constante (reale):

23
Page
 Ch . publ1
I1
* 100  100
Ch . publ0
I0

 Creşterea în mărime relativă:

 în preţuri curente (nominale):

Ch. publ1  Ch. publ0

* 100
Ch. publ0

 în preţuri constante (reale):

Ch . publ1 Ch . publ0

I1 I0
* 100
Ch . publ0
I0

Pentru o perioadă considerată, mai pot fi calculaţi următorii indicatori:

 modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;
 modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor;
 modificarea structurii cheltuielilor publice (atât a structurii
economice cât şi funcţionale);
 indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor
publice şi creşterea produsului intern brut (K):

Ch . publ1
Ch . publ0
k
PIB1
PIB0

 elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut(ecp):

24
Page
 Ch . publ1  Ch . publ0
Ch . publ0
ecp 
PIB1  PIB0
PIB0
Cheltuielile publice în expresie nominală (preţuri curente), arată
volumul cheltuielilor publice calculate în preţurile perioadei la care se face
referire. Acestea nu asigură în timp comparabilitatea datelor.
Cheltuielile publice în expresie reală (preţuri constante), ţin cont de
modificările preţurilor din economie prin faptul că, relevă volumul
cheltuielilor publice. Asigură comparabilitatea datelor în timp, utilizând
deflatorul PIB sau indicele preţurilor de consum.
Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut reprezintă partea
din PIB care prin intermediul serviciilor publice, este destinată nevoilor
colective.
Cheltuiala publică medie pe locuitor reprezintă volumul cheltuielilor
publice ce revin unui locuitor şi anume volumul de servicii publice de care
beneficiază în medie, fiecare locuitor al unei ţări.
Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor
publice şi creşterea produsului intern brut poate lua următoarele valori:
K>1 semnifică un raport supraunitar între indicele cheltuielilor
publice şi indicele produsului intern brut, fiind o modificare mai rapidă a
cheltuielilor publice în raport cu modificarea produsului intern brut;
K=1 semnifică modificarea în acelaşi ritm a cheltuielilor publice şi a
produsului intern brut;
K<1 semnifică o modificare a cheltuielilor publice inferioară
modificării produsului intern b
Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut exprimă
modificarea procentuală a cheltuielilor publice la modificarea cu 1% a PIB,
şi poate avea următoarele valori:
Când ecp>1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare
măsură a PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice (cheltuielile publice sunt
elastice faţă de creşterea de PIB);
Când epc<1, aceasta exprimă tendinţa de reducere a cheltuielilor
publice în PIB (cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB);
25

Cei doi indicatori (K şi ecp), trebuie să fie situaţi în acelaşi interval,

Page

comparativ cu
 CAPITOLUL 3

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

3.1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice

3.2. Caracteristicile, rolul şi dimensiunea impunerii fiscale
3.3. Principiile impunerii fiscale

3.1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti

necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp
determinat.
În categoria resurselor financiare se includ: resursele autorităţilor şi
instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ precum şi resursele populaţiei.
La rândul lor resursele financiare publice includ: resursele
administraţiei de stat centrale şi locale, resursele necesare protecţiei şi
asigurărilor sociale de stat precum şi resursele instituţiilor şi autorităţilor
publice cu caracter autonom.

Structura resurselor financiare publice

Existenţa unei multitudini de factori de influenţă:

 (factori economici concretizaţi în produsul intern brut şi dinamica sa;
 factori monetari, de tipul masă monetară, credit, dobândă,
concretizaţi în preţ şi evoluţia sa;
 factori sociali respectiv educaţionali, culturali, de sănătate;
 factori demografici concretizaţi în numărul şi structura populaţiei şi
care determină numărul contribuabililor;
 factori politici şi militari;
 factori de natură financiară care se concretizează în dimensiunea
cheltuielilor publice) a condus la apariţia unor noi tipuri de resurse
26

publice având drept efect diversificarea structurii financiare.

Page
 În acest context, resursele financiare publice (veniturile publice) se
clasifică astfel:
a) după conţinutul economic:
 venituri fiscale (prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin
lege având în acelaşi timp o flexibilitate redusă, adică condiţiile
lor nu se pot modifica decât prin lege; exemplu: impozite, taxe,
contribuţii);
 resurse de trezorerie (împrumuturi pe termen scurt sub forma
certificatelor de depozit, bonurilor de tezaur, efectuate de Minis-
terul Finanţelor Publice pentru acoperirea deficitelor temporare
ale bugetelor din sistemul bugetului de stat;
 împrumuturi publice pe termen mediu sau lung (obligaţiuni de stat
sau credite preluate de la organisme financiare internaţionale,
state, bănci sau consorţii bancare);
 finanţare prin emisiune monetară fără acoperire (mijloc de
finanţare a deficitului bugetar care generează inflaţie).

b) în funcţie de ritmicitatea încasărilor:

 resurse (venituri) ordinare sau curente – sunt acele resurse la care
statul apelează în mod obişnuit în condiţii considerate normale şi
care se încasează la buget cu o anumită regularitate; exemplu:
venituri fiscale, contribuţiile pentru asigurările sociale de stat,
contribuţii ce alimentează fondurile speciale şi veniturile
nefiscale;
 resurse extraordinare – cele la care statul recurge în situaţii
deosebite, când resursele curente nu acoperă cheltuielile publice;
exemplu: împrumuturile de stat interne şi externe, transferurile,
ajutoarele etc.

c) în funcţie de provenienţă:
 resurse (venituri) interne, provenite din economia naţională;
 resurse (venituri) externe, provenite din străinătate.

d) după nivelul de referinţă:

27

 resurse financiare ale bugetului de stat;

 resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
Page
  resurse financiare care alimentează fonduri cu destinaţie specială;
 resurse financiare ale bugetelor locale ale unităţilor administrativ-
teritoriale.
În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii
economice în conformitate cu structura sistemului bugetar.

Principalele categorii de resurse (venituri) publice sunt:

I. Venituri curente, din care:

A) Venituri fiscale, din care:
1) Impozite directe:
a) impozit pe profit;
b) impozit pe salarii şi venituri, din care:
 cote şi sume defalcate pentru bugetele locale (se
scad);
c) alte impozite directe;
d) contribuţii;
2) Impozite indirecte, din care:
a) TVA, din care:
 încasat;
 sume defalcate pentru bugetele locale (se scad);
b) accize;
c) taxe vamale;
d) alte impozite indirecte.
B) Venituri nefiscale
II. Venituri din capital
III. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
Cea mai însemnată parte a veniturilor publice o reprezintă veniturile
fiscale. Acestea la rândul lor sunt clasificate după mai multe criterii:
28
Page
  după caracteristicile de fond şi formă:

Impozite directe

Impozitele

Impozite indirecte

Figura 1. Clasificarea impozitelor după fond şi formă

 după obiectul impunerii:

Clasificarea impozitelor, după obiectul impunerii

Impozite pe venit Impozite pe avere Impozite pe consum

Figura 2. Clasificarea impozitelor după obiectul impunerii

 după scopul urmărit:

Clasificarea impozitelor, după scopul urmărit

Impozite de ordine
Impozite financiare
(ex:suprataxe pt limitarea
(acoperă cheltuielile statului)
consumului de tutun)

Figura 3. Clasificarea impozitelor după scopul urmărit

29
Page
  după frecvenţa încasării:

Clasificarea impozitelor, după frecvenţa încasări

Impozite permanente sau ordinare Impozite incidentale sau extraordinare

(se încasează periodic) (sunt instituite pe perioade determinate,
au un scop bine precizat, care odată
realizat atrage după sine desfiinţarea
impozitului respectiv)

Figura 4. Clasificarea impozitelor după frecvenţa încasării

 după instituţia administratoare:

Clasificarea impozitelor, după instituţia administratoare

Impozite ale administraţiei Impozite ale administraţiei

centrale (încasate direct de la locale (se încasează de organul
bugetul de stat) local care le-a iniţiat)

Figura 5. Clasificarea impozitelor după instituţia administratoare

La rândul lor impozitele directe se clasifică după obiectul impunerii:

Impozitele directe, după obiectul impunerii

Impozite reale Impozite personale, pe venit sau

(impozit financiar, impozit pe avere (care ţin seama de situaţia
30

clădiri, pe profesii libere etc) personală a contribuabilului)

Page

Figura 6. Clasificarea impozitelor după obiectul impunerii

 De asemenea, impozitele indirecte după forma lor se clasifică în:

Figura 7. Clasificarea impozitelor indirecte după forma lor

3.2. Caracteristicile, rolul şi dimensiunea impunerii fiscale

Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din

veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi din
veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii
cheltuielilor publice.
Cei de la care se percep impozite (persoane fizice, juridice române sau
străine) sunt denumiţi generic contribuabili.

Caracteristicile impunerii fiscale:

Este obligatorie (este un efect al legii care precizează la cine se referă,

CARACTE- în legătură cu ce se stabileşte);
RISTICILE
IMPUNERII
a) Are titlu definitiv şi nerambursabil (dacă plata impozitului/ taxei a fost
FISCALE făcută [Link],contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în niciun
fel);

b) Este fără contraprestaţie (în schimbul plăţii impozitului / taxei nu se

poate pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent).
31
Page

Figura 8. Prezentarea caracteristicilor impunerii fiscale

 În societate, veniturile fiscale, îndeosebi impozitele, îndeplinesc un rol
complex financiar, economic şi social.

Rolul financiar al impozitelor constă în faptul că ele reprezintă

principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod
frecvent peste 90% din totalul acestora.
Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin
tipologia şi dimensiunea lor, dar şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul
poate încuraja sau nu activitatea economică.

Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o

dobândeşte statul, de a redistribui produsul social.

Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt diferenţiate spaţial

(geografic, pe ţări) şi temporal, fiind marcate de anumite limite determinate
de:
 factori interni sistemului de impunere (progresivitatea cotelor de
impunere, materia impozabilă, nivelul mediu al impunerii);
 factori externi sistemului de impunere (nivelul pe locuitor al PIB,
suportabilitatea impunerii, natura regimului politic etc.).

Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul fiscalităţii şi se

determină pe baza indicatorului rata fiscalităţii:

VF
Rf =
PIB

unde:
Rf = rata fiscalităţii;
VF = venituri fiscale ale statului;
PIB = produs intern brut.
Este un indicator care se calculează la nivel macroeconomic şi reflectă
media „poverii fiscale” într-o ţară.
Indicatorii gradului de fiscalitate se pot calcula la nivel
32

macroeconomic, microeconomic sau la nivel individual.

Page
 La nivel microeconomic:

a) Gradul de fiscalitate (rata fiscalităţii):

(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL

× 100
PROFIT
b) Gradul de fiscalitate (rata fiscalităţii):
(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL
× 100
Cifra de afaceri

La nivel individual:
(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL
Rf = × 100
TOTAL VENITURI

La nivelul statelor nivelul fiscalităţii poate avea următoarele mărimi:

a) o fiscalitate redusă (până la 30%, în ţări precum SUA, Japonia).

Acest nivel are următoarea caracteristică: poate crea unele
dificultăţi în acoperirea cheltuielilor publice;
b) o fiscalitate medie (cuprinsă între 30-40% în ţările bogate din
U.E.);
c) o fiscalitate ridicată (depăşeşte 50% în ţări precum Danemarca,
Suedia). Nivelul de fiscalitate ridicată are următoarele
caracteristici:
 sunt ţări care au resurse financiare mari pentru acoperirea
cheltuielilor publice, dar contribuabilii au mai puţine venituri
pentru a asigura dezvoltarea activităţii, pentru a investi sau
pentru a economisi;
 apare evaziunea fiscală şi „fuga capitalului” spre ţări cu
fiscalitate redusă (paradisuri fiscale).

De altfel, teoria financiară propune diferite soluţii pentru determinarea

unui nivel de impunere rezonabil.
În acest context, o măsură a acestui nivel o furnizează modelul lui
33

Artur Laffer, al cărui obiect este determinarea unui nivel de impunere zis
Page
optim, deoarece realizează maximum de încasări fiscale în condiţii de
echilibru general cerere / ofertă.
Echilibrul general cerere / ofertă este construit pe egalitatea cererii
globale şi a ofertei globale, introduse ca funcţii de preţ:

C = C(p) C’ < 0 (1)

O = O(p) O’ > 0 (2)
C=O (3)

unde: C = cererea globală;

p = nivelul preţurilor;
O = oferta globală;
C( ) = funcţia de cerere;
O( ) = funcţia de ofertă.

Pe baza ecuaţiei de echilibru (3) se formează o ecuaţie a cărei variabilă

este preţul şi care acceptă cel puţin o soluţie datorită caracteristicilor celor două
funcţii componente.
Fiscalitatea optimă se înregistrează atunci când se asigură creşterea
economică, creşterea PIB-ului.
Nivelul fiscalităţii optime trebuie să fie stabilit de fiecare ţară în parte,
în funcţie de condiţiile economice, sociale specifice şi în funcţie de nivelul de
dezvoltare a ţării respective.

3.3. Principiile impunerii fiscale

Statul încearcă prin fiscalitate să realizeze un echilibru între eficienţă

şi echitate. Unele ţări pun accent pe eficienţă (monetarismul, liberalismul), iar
altele pe echitate (social-democraţia, democraţia creştină).
De-a lungul timpului mai mulţi economişti au formulat o serie de
principii prin care se realizează impunerea fiscală.
Spre exemplu, Adam Smith a formulat la începutul secolului al XIX-
lea următoarele principii ale impunerii:
34

 justa impunere (echitatea fiscală);


Page

certitudinea impunerii;
  comoditatea perceperii impozitului;
 randamentul impozitelor.

Un alt economist Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel în anii

‘70 a formulat principiile: individualităţii, nediscriminării, impersonalităţii,
neutralităţii, legitimităţii şi lipsei arbitrariului.
În finanţele moderne aceste principii s-au adaptat cerinţelor statelor
intervenţioniste. Acestea sunt:

PRINCIPIILE IMPUNERII

PRINCIPII DE
ECHITATE FISCALĂ PRINCIPII DE PRINCIPII DE PRINCIPII DE
POLITICĂ POLITICĂ POLITICĂ
FINANCIARĂ ECONOMICĂ SOCIALĂ

Figura 9. Principiile impunerii

Principii de echitate fiscală

Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de

impunere. Astfel, impunerea trebuie să se stabilească după capacitatea
contributivă a plătitorului, cât şi după mărimea obiectului impozabil, cât şi
după natura venitului impozabil.
Aceste principii presupun existenţa unui venit minim neimpozabil.
Echitatea poate fi realizată atât pe orizontală cât şi pe verticală.
Echitatea pe orizontală presupune ca la acelaşi venit indiferent de sursă să se
stabilească acelaşi impozit. Echitatea pe verticală presupune ca la venituri
diferite ca mărime şi ca sursă să se stabilească impozite diferite.
Cuantificarea cerinţelor principiilor de echitate fiscală se poate realiza
în contextul teoriei utilităţii, prin definirea funcţiei de utilitate în raport cu
venitul, funcţie care exprimă comportamentul contribuabilului faţă de venitul
35

său:
Page
 U = U(V) U’ > 0 şi U’’ < 0,

unde:
U = utilitatea
U( ) = funcţia de utilitate
V = venitul contribuabilului

În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi

principale de impunere: în sume fixe şi în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este limitată întrucât nu corespunde cerinţei
de corelare a sarcinii fiscale cu puterea economică a contribuabilului
Impunerea în cote procentuale este larg utilizată în zilele noastre,
fiind principala modalitate de aşezare a impozitului întrucât asigură o bună
corelare a sarcinii fiscale atât cu puterea economică a contribuabilului, cât şi
cu situaţia sa personală.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii
în cote proporţionale, în cote progresive şi cote regresive.
Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală
internaţională, cel care permite în mai mare măsură respectarea cerinţelor
echităţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive în tranşe
(compuse). Cu toate acestea însă, utilizarea unei anumite progresivităţi de
impunere, chiar şi în cazul când aceasta este mai ridicată, nu conduce automat
la respectarea echităţii fiscale, deoarece aceasta presupune şi îndeplinirea
celorlalte condiţii amintite anterior.

Principii de politică financiară

Aceste principii cer ca impozitul să aibă randament fiscal, adică să

răspundă următoarelor:

 să fie un impozit general;

 să fie un impozit stabil atât din punct de vedere cantitativ în timp,
cât şi din punct de vedere legislativ în timp;
 să aibă un caracter elastic, adică să se adapteze cerinţelor de
36

resurse financiare ale statului;

 să nu permită evaziunea fiscală;
Page
  să reclame cheltuieli cât mai mici cu aşezarea şi încasarea lor.

În sistemele fiscale moderne există mai multe categorii de impozite,

pentru a răspunde unor cerinţe cât mai diverse ale autorităţilor.

Principii de politică economică – cer ca la stabilirea mecanismelor

impozabile să se urmărească şi obiective economice ca:

 creşterea economică;
 stimularea investiţiei;
 stimularea exporturilor;
 influenţarea dezvoltării anumitor ramuri sau activităţi;
 reorientarea consumului.

Principii de politică socială

La stabilirea impozitului, statul trebuie să urmărească şi cerinţele în

domeniul demografic sau nişte obiective sociale (limitarea consumului unor
bunuri dăunătoare societăţii).

37
Page
 PARTEA A II-A

CAPITOLUL 4

Lichiditatea, solvabilitatea si indatorarea intreprinderii

4.1. Ratele de structură financiară

Ratele de structură financiară cuprind:

 ratele echilibrului financiar;

 ratele de îndatorare.

Ratele echilibrului financiar şi de îndatorare

 4.1.1. RATELE DE LICHIDITATE

Ratele de lichiditate măsoară capacitatea întreprinderii de a face faţă

plăţilor curente prin valorificarea activelor curente de care dispune, în sensul
lichidităţii acestora.
Analiza patrimonială poate fi susţinută şi prin calculul unor rate de
lichiditate, după cum urmează:

Analiza patrimonială pe baza ratelor de

lichiditate:

Rata lichidităţii Rata lichidităţii

Rata lichidităţii parţiale
generale imediate
(RLP)
(RLG) (RLI)

Figura 1. Analiza patrimonială pe baza ratelor de lichiditate

 rata lichidităţii generale (RLG):

ATS
RLG 
DTS
 rata lichidităţii parţiale (RLP):
38

ATS - stocuri
RLP 
Page

DTS
  rata lichidităţii imediate (RLI):

Disponibilitati
RLI 
DTS

Rata lichidităţii generale exprimă fondul de rulment financiar în

mărime relativă. Compară lichidităţile potenţiale (activele uşor transfor-
mabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile potenţiale (datoriile
rambursabile pe termen scurt).
Valoarea supraunitară a ratei, evidenţiază că întreprinderea are
capacitatea de a-şi achita datoriile exigibile pe termen scurt din activele pe
termen scurt de care dispune. În acest caz, fondul de rulment este pozitiv.
Valoarea subunitară a ratei (fond de rulment negativ) reflectă faptul că
volumul datoriilor pe termen scurt nu poate fi acoperit de volumul activelor
pe termen scurt. Situaţia nu este periculoasă dacă gradul de lichiditate al
activelor este mai ridicat decât cel de exigibilitate al datoriilor pe termen
scurt. Mărimea optimă a ratei este cuprinsă între 2 şi 2,5.

Rata lichidităţii parţiale exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi plăti

datoriile pe termen scurt din creanţe, investiţii financiare pe termen scurt şi
disponibilităţi. Valoarea optimă a ratei este cuprinsă între 0,8 şi 1.

Rata lichidităţii imediate exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi

rambursa instantaneu datoriile pe termen scurt din disponibilul existent. O
rată ridicată poate exprima şi o folosire ineficientă a lichidităţilor. Se
apreciază optimă o rată mai mare de 0,3.
În acest context, o întreprindere cu o lichiditate optimă pe termen foarte
scurt este aptă în orice moment să-şi achite minimum 30% din datoriile
imediat exigibile, din disponibilităţile existente.

 4.1.2. RATA SOLVABILITĂŢII

Rata exprimă gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor totale.

Activ total Capital propriu  Datorii totale
RS  
39

Datorii totale Datorii totale

Page
 Rata solvabilităţii exprimă situaţia netă (SN) a întreprinderii în mărime
relativă.
O valoare a ratei mai mare de 1,5 dovedeşte că întreprinderea este
solvabilă, adică are capacitatea de a-şi achita datoriile pe termen scurt, mediu
şi lung prin valorificarea activelor de care dispune.

 4.1.3. RATELE DE ÎNDATORARE

Riscul dezechilibrului financiar al întreprinderii depinde de mărimea şi

structura îndatorării sale. Ratele de îndatorare furnizează informaţii asupra
autonomiei întreprinderii faţă de creditorii săi. De altfel, multe dintre aceste
rate stau la baza normelor bancare de acordare a creditelor şi servesc la
definirea capacităţii de îndatorare.

Rata îndatorării generale - RIG se exprimă în două moduri:

Datorii totale 2 Datorii totale

RIG   sau RIG  2
1 Capitalpropriu  Datorii 3 2 Capital propriu

Rata îndatorării la termen – RIT se calculează, de asemenea, în două

variante:
Datorii pe termen mediu si lung 1
RIT1   sau
Capital permanent 2
Datorii pe termen mediu si lung
RIT2   1
Capital propriu

O întreprindere poate contracta împrumuturi noi, atâta timp cât valorile

ratelor de îndatorare se situează sub valorile maxime precizate. Când limitele
menţionate pentru fiecare indicator sunt atinse, capacitatea de îndatorare a
întreprinderii este saturată (întreprinderea nu mai poate primi credite
bancare).
40
Page
 CAPITOLUL 5

ANALIZA CASH-FLOW-URILOR ÎNTREPRINDERII

5.1. Operatiunile de gestiune si de capital

Activitatea desfăşurată de întreprindere cuprinde două tipuri de

operaţiuni: de gestiune şi de capital.
Operaţiunile de gestiune sunt cele mai însemnate şi cuprind[ Vintilă,
2010]:
 operaţiuni de exploatare a patrimoniului;
 operaţiuni financiare pe piaţa de capital şi cea monetară.
În figura 1 sunt evidenţiate componentele operaţiunilor de gestiune:

Operaţiunile de gestiune
sunt cele mai însemnate şi
cuprind:

Operaţiuni financiare pe
Operaţiuni de exploatare a
piaţa de capital şi cea
patrimoniului
monetară

Figura 1. Componentele operaţiunilor de gestiune

Operaţiunile de capital sunt acele operaţiuni care realizează modificări

atât în volumul cât şi în structura activelor şi pasivelor întreprinderii, care au
loc în urma deciziilor de investiţii şi celor de finanţare, decizii luate de
conducerea întreprinderii.
41
Page
 Operaţiunile de capital cuprind:

Operaţiuni privind activele  operaţiuni de investiţii;

întreprinderii  operaţiuni de dezinvestiţii.

 operaţiuni de finanţare prin aport nou

Operaţiuni privind de numerar la creşterea capitalului
pasivele întreprinderii social;
 operaţiuni de creditare prin împrumuturi
pe termen mediu şi lung;
 operaţiuni de rambursare a datoriilor
financiare;
 mai rar, operaţiuni de restituire a
capitalurilor proprii.

Figura 2. Componentele operaţiunilor de capital

Variaţia trezoreriei nete (∆TN) de la începutul exerciţiului financiar

până la sfârşitul acestuia reprezintă cash-flow-ul (CF).

5.2. Determinarea cash-flow-ului după origine şi în raport cu

destinaţia sa

Operaţiunile de gestiune degajă un flux monetar sub forma cash-flow-

ului de gestiune format din: profit net, amortizări, dobânzi.
CFgest = PN + AMORTIZĂRI + DOBÂNZI

Deoarece CFgest este determinat de operaţiunile de exploatare (în cea

mai mare parte) acestea se identifică frecvent cu cash-flow-ul de exploatare.
CFexploatare = EBIT – IMPOZIT PE PROFIT + AMORTIZĂRI

După acoperirea creşterii economice (∆IMOBILIZĂRI + ∆NFR),

42

CFgestiune rezultat reprezintă cash-flow-ul disponibil total calculat după:

 origine;
Page

 destinaţia sa.
Cash-flow-ul disponibil (CFD) calculat după origine este:

CFD = CFgest - (∆IMOB + ∆NFR)

Creştere economică

unde: ∆IMOB = IMOB1 – IMOB0 + AMORTIZĂRI

∆NFR = NFR1 – NFR0

Cash-flow-ul disponibil (CFD) calculat după destinaţia sa:

CFD = CFDacţionari + CFDcreditori

unde: CFD acţionari = Profit net - ∆Capitaluri proprii;

∆CP = CP1 – CP0;

CFDcreditori = DOBÂNZI - ∆DATORII FINANCIARE;

∆[Link] = DAT.FIN1 – DAT.FIN0.

43
Page
 CAPITOLUL 6

POLITICA DE FINANŢARE A ÎNTREPRINDERII PE

TERMEN MEDIU ŞI LUNG

Decizia de finanţare pe termen mediu şi lung constă în :

 determinarea capitalului permanent necesar şi repartizarea lui între

fonduri proprii şi împrumutate, ceea ce presupune căutarea unei
structuri financiare optime, pentru care costul capitalului este minim
şi valoarea întreprinderii maximă;
 definirea politicii de dividend.
constă
în:
Decizia de finanţare pe termen
mediu şi lung constă în:

Determinarea capitalului Definirea politicii de dividend

permanent necesar şi repartizarea
lui între fonduri proprii şi
împrumutate, ceea ce presupune
căutarea unei structuri financiare
optime, pentru care costul
capitalului este minim şi valoarea
întreprinderii maximă

Figura 1. Decizia de finanţare pe termen mediu şi lung

44
Page
 6.1. Surse de finanţare pe termen mediu şi lung
Sursele de finanţare pe termen mediu şi lung se pot clasifica astfel:

Sursele de finanţare pe termen mediu

şi lung se clasifica:

 interne (autofinanţarea);
Surse proprii  externe (aporturi noi de capital şi
subvenţii).

 credite bancare;
Surse împrumutate  împrumuturi din obligaţiuni;
 surse închiriate (leasingul).

Figura 2. Sursele de finanţare pe termen mediu şi lung

Alegerea sursei/surselor de finanţare este influenţată de mai mulţi factori:

 structura capitalului pe care întreprinderea o urmăreşte. Majoritatea

societăţilor pe acţiuni alternează emisiunile de titluri (acţiuni,
obligaţiuni) cu împrumuturi, în funcţie de obiectivele vizate şi de
costurile acestora;
 maturitatea activelor finanţate, care trebuie să fie în concordanţă cu
cea a pasivelor sursă. Astfel, un echipament de investiţii cu o durată
de viaţă economică de 5 ani, este de dorit să fie finanţat dintr-un
împrumut cu scadenţă similară, pentru ca din cash-flow-urile generate
de utilizarea respectivului activ să fie achitate tranşele şi dobânzile
aferente împrumutului;
 situaţia financiară prezentă şi previzionată a întreprinderii. Dacă
întreprinderea traversează o perioadă mai dificilă, managerii ei trebuie
să evite contractarea de împrumuturi noi, deoarece ele ar fi mai
costisitoare pentru societate, din cauza primei de risc pe care ar
încorpora-o rata dobânzii solicitată de bănci şi a restricţiilor pe care
le-ar impune acestea. În acest caz, trebuie apelat la surse de finanţare
proprii (emisiune de acţiuni).
45

Dacă însă se previzionează profituri mari în viitor, se vor prefera

Page

sursele împrumutate (debt financing) şi ulterior, când valoarea de

 piaţă a acţiunilor va creşte datorită profiturilor obţinute, se pot emite
acţiuni;
 condiţiile de îndatorare (nivelul ratei dobânzii, restricţiile impuse de
creditori, disponibilitatea activelor de a fi folosite ca garanţii, etc);
 cotarea întreprinderii la bursă. În general, întreprinderile cotate au
mai multe posibilităţi de finanţare decât cele necotate, putând atrage
fonduri importante pentru investiţii. Listarea la cota bursei reprezintă
o recunoaştere publică a competitivităţii şi a performanţelor financiare
ale întreprinderii respective.
Dezavantajele cotării la bursă sunt reprezentate de expunerea mai mare
la riscuri (cum ar fi cel al unei preluări ostile), volumul mare de informaţii
care trebuie pus la dispoziţia publicului sub formă de rapoarte periodice şi
deturnarea obiectivelor managementului pe termen lung, din cauza
exigenţelor pe termen scurt impuse de piaţă (întreprinderile cotate trebuie să
menţină o politică de creştere progresivă pentru a atrage acţionari şi trebuie
să distribuie constant dividende).

6.2. Sursele proprii

Autofinanţarea reprezintă surplusul monetar degajat în timpul unui

exerciţiu financiar şi pus la dispoziţia întreprinderii pentru finanţarea creşterii
sale. Autofinanţarea poate fi de două tipuri: de menţinere şi de creştere.
Autofinanţarea de menţinere este constituită în principal din amortizări
şi provizioane (elemente de ajustare a valorii activelor), iar cea de creştere din
profitul net nerepartizat încă.
Autofinanţarea are un rol central în strategia întreprinderii. Ea permite
constituirea de rezerve în vederea înlocuirii imobilizărilor existente, cât şi
finanţarea noilor investiţii. De altfel, băncile nu acordă credite pentru
finanţarea unui echipament decât dacă întreprinderea finanţează cu fonduri
proprii o parte din valoarea proiectului (în general minim 25%).

Determinarea autofinanţării are la bază următoarea relaţie:

Autofinanţare = CAFcalculată – Dividende – Participarea salariaţilor şi

46

managerilor la profit
Page
 unde: CAF = capacitatea de autofinanţare.

Mărimea autofinanţării este influenţată de politica de investiţii, de

politica de finanţare şi de politica de dividend.
Sursele proprii externe sunt constituite fie din majorările de capital
subscris de acţionari vechi sau noi, fie din subvenţii şi prime.
Acestea din urmă se acordă întreprinderilor de la bugetul de stat sau de
la bugetele locale, în funcţie de anumite priorităţi economice şi sociale, cum
ar fi: crearea de noi întreprinderi, crearea de locuri de muncă, inovaţii,
economie de energie şi materii prime, etc.
În cazul majorărilor de capital, nu sunt considerate surse de finanţare
decât aporturile în numerar sau în natură. Se exclud deci majorările de capital
social prin încorporarea de rezerve sau prin conversia de obligaţiuni în
acţiuni.
Preţul de emisiune al noilor acţiuni se fixează ţinând cont de câteva
constrângeri legate de:

Fixarea preţului de emisiune al

noilor acţiuni ţinând cont de
constrângeri:

Valoarea Politica de Conjunctura

nominală şi dividende Performanţele Tipul de titluri economică de
valoarea de urmată de întreprinderii şi emise (acţiuni ansamblu şi
piaţă a întreprindere, profitul comune sau mai ales
acţiunilor vechi ştiut fiind că aşteptat preferenţiale) situaţia pieţei
(valoarea investitorii vor financiare
nominală  dori să
preţul de achiziţioneze
emisiune al titluri cu atât
noilor acţiuni  mai mult cu
valoarea de cât
piaţă) întreprinderea
a distribuit
regulat
dividende
47

Figura 3. Constrângeri legate de fixarea preţului de emisiune al noilor

Page

acţiuni
 Majorarea capitalului social prin aporturi noi în
numerar produce „efecte de diluare” cum ar fi:

Scăderea puterii de
Scăderea valorii de piaţă Scăderea profitului vot pe care o conferă
a acţiunilor societăţii net pe acţiune (EPS) fiecare acţiune
deţinută

Figura 4. Majorarea capitalului social prin aporturi noi în numerar

Pentru a atenua aceste efecte, în cazul noilor aporturi, acţionarii vechi au

cea ce se numeşte drept preferenţial de subscriere sau de preempţiune (pre-
emption right). Acesta dă acţionarilor existenţi prima opţiune de cumpărare a
acţiunilor comune nou-emise, proporţional cu numărul de acţiuni vechi
deţinute.
Acţionarii vechi au acest drept numai dacă este specificat în statutul
societăţii şi-l pot exercita într-un interval de timp determinat, stabilit de
conducerea întreprinderii.
În această perioadă, ei pot cumpăra acţiuni noi plătind doar preţul de
emisiune, folosind drepturile de subscriere. Dacă nu doresc să subscrie la
majorarea capitalului, îşi pot vinde drepturile la bursă, obţinând în schimbul
lor o sumă egală cu pierderea de valoare a acţiunilor.
Acţionarii noi nu pot subscrie la majorarea de capital decât dacă în
perioada menţionată au existat acţionari vechi care au renunţat la drepturile
lor de subscriere. Ei vor plăti pentru fiecare acţiune nouă preţul de emisiune
plus un anumit număr de drepturi achiziţionate de la acţionarii vechi, care este
egal cu raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi.
Dreptul de preempţiune are aşadar un dublu rol: protejează poziţia de
control a acţionarilor vechi şi îi acoperă pe aceştia împotriva diluării valorii
acţiunilor lor (compensează pierderea de valoare pe care ei o suportă).
Dreptul de subscriere îmbracă forma unui cupon, care se ataşează
fiecărei acţiuni vechi. El este negociabil la bursă, dacă şi titlurile respective
sunt cotate. Teoretic, el este egal cu diferenţa dintre valoarea de piaţă a
acţiunilor vechi şi valoarea de piaţă a acţiunilor întreprinderii, după majorarea
48

capitalului. Practic însă, fiind cotat la bursă ca orice activ financiar, preţul lui
Page

poate varia.
 Pentru a determina valoarea teoretică de piaţă a unui drept de subscriere
vom folosi următoarele notaţii:
- VN = valoarea nominală a unei acţiuni (capitalul social împărţit la
numărul de acţiuni);
- VP = valoarea de piaţă a unei acţiuni vechi (cursul bursier al acţiunii
înainte de majorarea capitalului);
- Pe = preţul de emisiune al unei acţiuni noi (valoarea la care se emit
acţiunile noi);
- VP’ = valoarea de piaţă a unei acţiuni după majorarea capitalului;
- Ds = VP – VP’ = dreptul de subscriere;
- N = numărul de acţiuni vechi;
- n = numărul de acţiuni noi;
N
- nds = = raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de
n
acţiuni noi.
Aşa cum am precizat, dreptul de subscriere este egal cu diferenţa dintre
valoarea de piaţă a unei acţiuni vechi şi valoarea de piaţă a unei acţiuni după
operaţiunea de majorare:

ds = VP – VP’

Pentru a determina VP’, vom folosi noţiunea de capitalizare bursieră

(Cb), care desemnează valoarea de piaţă totală a acţiunilor.

Cb = N x VP (înainte de majorarea capitalului);

Cb’ = N x VP + n x Pe (după majorarea capitalului)

Cb' N x VP  nx Pe
VP'  
Nn Nn

N x VP  n x Pe
Ds  VP  VP'  VP  
Nn
N x VP  n x VP  N x VP  n x Pe
49

,
Nn
Page
ceea ce înseamnă:

Ds 
n
VP  Pe
Nn

6.3. Sursele împrumutate

a) Creditele bancare pe termen mediu şi lung constituie o sursă

importantă de finanţare a întreprinderilor. Au o scadenţă mai mare de un an.
De obicei, se urmăreşte ca această scadenţă să coincidă cu durata de viaţă
economică a investiţiei ce va fi finanţată. Astfel, rambursarea împrumutului
şi plata dobânzilor se vor face din fluxurile de numerar generate de activul
finanţat.
La angajarea unui astfel de împrumut, firma va trebui să ia în calcul
dobânda, garanţiile cerute de creditor, modul şi termenele de rambursare.
Rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă (ajustată lunar, trimestrial sau
semestrial).
De altfel, rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei
variante:pot realiza în trei variante
Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei variante
Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei
variante:

Rambursare
Rambursare prin
Rambursare prin rate integrală la sfârşitul
tranşe (amortizări)
constante perioadei de
constante
creditare

Figura 5. Variante de rambursarea creditului şi plata dobânzilor

Amortizarea împrumutului se calculează împărţind valoarea acestuia la

numărul de perioade de rambursare. De exemplu, dacă rambursarea se face în
rate anuale, se împarte valoarea creditului la numărul de ani, iar dacă se
rambursează în rate lunare, se împarte la numărul de luni (numărul de ani x
12 luni).
50
Page
 Rata împrumutului este egală cu amortizarea (tranşa) plus dobânda
aferentă.
În cazul în care rambursarea se face în rate anuale (anuităţi) constante
şi amortizări variabile, formula de calcul a anuităţii (A) este:

C x rd
A
1
1-
(1  r d ) n
unde: C = valoarea împrumutului;
rd = rata dobânzii anuale exprimată procentual;
n =numărul de ani în care se face rambursarea.

b) Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni reprezintă contracte

pe termen mediu sau lung, prin care beneficiarul împrumutului se obligă să
plătească deţinătorului obligaţiunii tranşele şi dobânzile la anumite date.
Obligaţiunile se deosebesc de împrumuturile pe termen mediu şi lung prin
aceea că presupun o ofertă publică şi vânzarea către investitori diferiţi.
Deosebirile dintre obligaţiuni şi acţiuni constau în modalitatea de
remunerare (dividende pentru acţiuni şi dobânzi pentru obligaţiuni) şi în
faptul că obligaţiunile nu conferă deţinătorului putere de decizie în societatea
emitentă.
Împrumutul obligatar este caracterizat de următoarele elemente:
mărimea acestuia, preţul de emisiune, dobânda, durata şi modalitatea de
rambursare.
Mărimea împrumutului obligatar se stabileşte atât în funcţie de nivelul
investiţiilor ce trebuie finanţate, cât şi de oferta de capital de pe piaţa
financiară.
Preţul (valoarea) de emisiune poate fi egal, mai mic sau mai mare decât
valoarea nominală. De asemenea, rambursarea se poate face la o valoare egală
sau mai mare decât valoarea nominală.
Dobânda se calculează la valoarea nominală şi se plăteşte periodic, la o
dată prestabilită, prin detaşarea unui cupon din corpul obligaţiunii.
Modalităţile de rambursare sunt identice cu cele ale împrumuturilor
bancare pe termen lung:
51

 rambursare prin rate (anuităţi) constante;

Page

 rambursare prin tranşe (amortizări) constante;

  rambursare integrală la sfârşitul duratei.

6.4. Costul capitalului

Pentru evaluarea ratei de actualizare necesare evaluării şi selectării

proiectelor de investiţii, unul dintre criterii este costul finanţării acestor
proiecte. Se numeşte cost mediu ponderat al capitalului şi trebuie să fie mai
mic decât rentabilitatea economică a proiectului de investiţii, pentru ca acesta
să fie acceptat.

Costul mediu ponderat reprezintă suma costurilor diferitelor surse de

finanţare, ponderate cu cota parte a fiecăreia dintre ele în finanţarea totală.

Costul capitalului are următoarele componente:

Componentele costului capitalului

Componentele costului capitalului

 costul remunerării acţionarilor prin

Costul capitalurilor
dividende;
proprii, care se referă la:
 costul autofinanţării.

 costul împrumuturilor bancare;

Costul îndatorării,
 costul împrumuturilor obligatare;
cuprinzând:
 costul leasingului.

Figura 6. Componentele costului capitalului

a) Costul remunerării acţionarilor sub forma dividendelor reflectă

rentabilitatea aşteptată de aceştia pentru capitalul propriu. Estimarea costului
acţiunilor este destul de dificilă, pentru că, spre deosebire de datorii, nu există
o rată prestabilită a dividendului, aceasta variind în funcţie de profitabilitatea
întreprinderii şi de politica de dividend.
Cu toate acestea, practica a demonstrat că o politică de reducere a
dividendelor de la un an la altul comportă un risc considerabil pentru
52

întreprinderea respectivă, întrucât preţul pe piaţă al acţiunilor poate scădea,

Page

costul procurării unor noi surse de capital crescând în consecinţă. De aceea,

întreprinderile depun eforturi considerabile pentru a menţine şi chiar a creşte
valoarea dividendelor plătite de la un exerciţiu financiar la altul, fapt care
antrenează două consecinţe importante:
 volumul investiţiilor de dezvoltare se reduce, pentru a permite
achitarea dividendelor; unele companii apelând chiar la împrumuturi
pentru a onora dividendele;
 acţionarii deţinători de acţiuni comune dobândesc un comportament
de deţinători de titluri cu venit fix, aşteptând încasarea unui venit
cert.

Există mai multe tehnici de determinare a randamentului aşteptat de

acţionari (rata dividendului):

PNA
1) Rdiv 
CPR

unde: Rdiv = rata dividendului;

PNA = profitul net cuvenit acţionarilor;
CPR = capitalul propriu.

DIV
2) Rdiv   g (modelul Gordon – Shapiro)
VP

unde: DIV = ultimul dividend plătit;

VP = valoarea de piaţă a unei acţiuni (cursul bursier);
g = rata constantă de creştere anuală a dividendelor.

Se observă că rata rentabilităţii unei acţiuni are două componente:

 DIV 
- o rată anuală de remunerare prin dividendele plătite  .
 VP 
Managerii urmăresc să asigure un nivel constant al acestei rate, pentru a putea
beneficia de reinvestirea părţii nedistribuite din profitul net (autofinanţare);
- o rată anuală de creştere a dividendelor (g). Poate fi calculată pe baza
unei serii cronologice de dividende, reprezentând o perioadă semnificativă
53

pentru creşterea economică a întreprinderii analizate[Stancu, 2007]

Page

a) Costul autofinanţării
 Autofinanţarea reprezintă afectarea unei părţi din capacitatea de
autofinanţare (profit net + amortizări + provizioane) pentru finanţarea
proiectelor de investiţii. Astfel, acţionarii realizează o economisire şi o
investire a profitului net, precum şi o reinvestire a capitalului recuperat prin
amortizare sau protejat prin provizioane[ Stancu, 2007].
În perioada în care această sumă rămâne la nivelul rezervelor, costul
autofinanţării este zero, acţionarii nesolicitând în mod direct o remunerare a
rezervelor. Când valoarea acestor rezerve devine mare, conducerea societăţii
poate decide încorporarea lor în capitalul social şi distribuirea de acţiuni
gratuite.
În acest caz, autofinanţarea va avea un cost egal cu cel al capitalurilor
proprii (rata dividendului).

c) Costul împrumuturilor bancare se determină mai uşor, datorită

faptului că rata nominală a dobânzii şi modalitatea de rambursare sunt
cunoscute. Acest cost este influenţat de următoarele elemente:
împrumuturilor bancare:

Elemente care influenteaza costul împrumuturilor bancare:

Impozitul pe profit, a Modalitatea de

Cheltuielile administrative
cărui aplicare conduce rambursare (la sfârşitul
(comisioane directe sau
la economii fiscale şi perioadei de creditare
indirecte) care majorează
implicit la reducerea sau proporţional în
costul împrumutului;
costului capitalului timp)
împrumutat
Elemente care împrumuturilor bancare:
Figura 7. Elementele care influenţează costul împrumuturilor bancare

Pentru cunoaşterea foarte exactă a costului unui împrumut, trebuie să

se ţină cont de toate aceste elemente.
54
Page
 d) Costul împrumuturilor obligatare poate fi influenţat de:

Costul împrumuturilor obligatare

poate fi influenţat de

Cheltuielile administrative,
care se referă la primele de Modalitatea de
emisiune (când obligaţiunile rambursare (în anuităţi
se emit la un preţ mai mic constante, în amortizări
Impozitul pe profit,
decât valoarea nominală) şi constante sau integral
care determină
la primele de rambursare la sfârşitul perioadei).
reducerea costului
(când obligaţiunile se Cu cât rambursarea
(economii fiscale)
rambursează la un preţ mai are loc mai târziu, cu
mare decât valoarea atât costul (dobânda)
nominală). Toate acestea este mai mare.
duc la majorarea costului

Figura 8. Elementele care influenţează costul împrumuturilor obligatare

e) Costul leasingului este reprezentat de chiria plătită proprietarului

bunului şi de preţul rezidual al acestuia. Influenţa fiscalităţii asupra
costului leasingului se manifestă sub următoarele aspecte:

Influenţa fiscalităţii asupra costului leasingului

Pierderea economiei de impozit

aferente amortizării bunului închiriat
Deductibilitatea redevenţei de la
în cazul leasingului operaţional (de
plata impozitului pe profit determină
avantajele amortizării beneficiază
o reducere a costului
proprietarul) determină pentru
utilizator un cost de oportunitate

Figura 9. Influenţa fiscalităţii asupra costului leasingului

Costul fiecărei surse de finanţare şi ponderea acestora în totalul surselor

55

de finanţare stau la baza determinării costului mediu ponderat al capitalului

Page

(Cmp%):
 n n

 p i  ci k i  ci
Cmp%  i 1
sau Cmp%  i 1
n
100
k
i n
i

unde: pi = ponderea sursei i în totalul surselor de capital;

ci = costul sursei i;
ki = sursa de capital i;
n = numărul surselor de capital.

Costul mediu ponderat al capitalului se poate calcula prin două

metode:

Metode de calculare a costului

mediu ponderat al capitalului

Metoda ponderării contabile Metoda ponderării bursiere

Figura 10. Metode de calculare a costului mediu ponderat al capitalului

Prima metodă utilizează date din evidenţa contabilă. Sursele de capital

sunt considerate capitalul social (numărul de acţiuni x valoarea nominală a
unei acţiuni) şi diversele capitaluri împrumutate. Rata dividendului se
determină în funcţie de valoarea nominală (capitalul social).
Metoda ponderării bursiere înlocuieşte capitalul social cu noţiunea de
capitalizare bursieră (număr de acţiuni x valoarea de piaţă a unei acţiuni).
Altă deosebire faţă de metoda ponderării contabile o constituie
modalitatea de determinare a ratei dividendului (în funcţie de valoarea de
piaţă, ultimul dividend plătit şi creşterea prevăzută a acestuia).
Analiştii financiari recomandă utilizarea celei de a doua metode, chiar
şi în situaţia în care societatea nu este cotată la bursă. În acest caz, estimarea
valorii de piaţă se face comparativ cu alte titluri mai lichide şi cu valori de
piaţă reprezentative.
În decizia de finanţare a investiţiilor trebuie analizat şi costul marginal
56

al capitalului. Acesta reprezintă costul adiţional pentru obţinerea unei unităţi

Page

suplimentare de capital.
 Costul marginal se poate calcula în valoare absolută (Cmarg) sau relativă
(Cmarg%).

Cmarg = CT1 – CT0

CT1  CT0
C m arg % 
KT1  KT0

unde: CT = costul total al capitalului;

KT = capitalul total.

Costul marginal reflectă modificările survenite în costul total al

capitalului, înainte şi după apelarea la o nouă creştere de capital (de exemplu,
pentru finanţarea unui nou proiect de investiţii).
Dacă rentabilitatea economică a proiectului este mai mare decât costul
marginal exprimat în procente, situaţia este favorabilă. În caz contrar,
întreprinderea va trebui fie să apeleze la altă sursă de finanţare (mai ieftină),
fie să renunţe la proiect.

57
Page
 PARTEA A III-A

CAPITOLUL 7

PIAŢA DE CAPITAL ŞI INSTITUŢIA BURSEI

7.1. Piaţa de capital

7.2. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare
7.3. Indici bursieri

7.1. Piaţa de capital

Piaţa financiară contribuie la ’’realizarea echilibrului economic

naţional prin realizarea alocării eficiente a economisirilor se venituri
disponibile în investiţii private şi publice, interne şi externe.
Piaţa financiară asigură transferul de capital intermediat şi cel indirect
pe segmentul primar şi toate transferurile de capital pe segmentul secundar al
acesteia’’[ Stancu, I.& Stancu, D., 2012].
Piaţa de capital are ca obiect cererea şi oferta de capital pe termen
mediu şi lung, cu acelaşi rol ca şi piaţa financiară în general, având ca
particularitate durata mare a scadenţelor.

După tipul titlurilor tranzacţionate, piaţa de capital poate fi:

 de acţiuni;
 de obligaţiuni bond market;
 ipotecară (tranzacţii cu titluri de credit ipotecar) sau titluri de
rentă (emise de stat fără precizarea scadenţei).
De asemenea, după agenţii economici implicaţi, poate fi: primară sau
secundară.
58
Page
 Rolul pieţei de capital pe cele două segmente principale: piaţa
primară şi piaţa secundară[Văduva, 2011, p.10-11]:

Rolul pieţei primare de capital constă în asigurarea finanţării agenţilor

economici publici şi privaţi şi a instituţiilor de stat( finanţare directă) alături
de finanţarea prin intermediul sistemului bancar( finanţare indirectă). Piaţa
primară pune la dispoziţia investitorilor instrumente alternative pentru
plasarea disponibilului în lichidităţi.
Rolul pieţei secundare de capital este de asigurare a lichidităţii
instrumentelor financiare permiţând astfel investitorilor care au nevoie de
capital să transforme aceste instrumente în lichidităţi, rapid şi la un preţ
rezonabil. Piaţa secundară pune la dispoziţia investitorilor diferite alternative
de investiţii.

Trăsăturile specifice ale pieţei de capital:

 Este o piaţă deschisă - oricine poate să cumpere şi să vândă

instrumente financiare prin intermediul acestei pieţe,
valorificând astfel un excedent de numerar sau din contră
atrăgând resurse financiare;
 Produsele pieţei de capital se numesc instrumente financiare
emise pe termen mediu şi lung;
 Produsele pieţei de capital se caracterizează prin
negociabilitate şi transferabilitate;
 Tranzacţionarea instrumentelor financiare pe piaţa de capital
este intermediată de persoane fizice sau juridice special
autorizate pentru realizarea acestor operaţiuni.

Instituţia financiară tipică pieţei secundare este bursa de valori.

59
Page
 7.2. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare

Bursa este o piaţă pe care se desfac mărfuri şi valori mobiliare, după

o procedură specifică.
Bursele se clasifică după următoarele criterii:

 varietatea tranzacţiilor:

VARIETATEA TRANZACŢIILOR

GENERALE SPECIALIZATE

Figura 1. Clasificarea burselor după varietatea tranzacţiilor

 obiectul activităţii:

Figura 2. Clasificarea burselor după obiectul activităţii

 forma de organizare:
60
Page
 FORMA DE ORGANIZARE

PRIVATE DE STAT

Figura 3. Clasificarea burselor după forma de organizare

 modul de admitere a participanţilor:

MODUL DE ADMITERE A PARTICIPANŢILOR

CU ACCES LIMITAT CU ACCES NELIMITAT

Figura 4. Clasificarea burselor după modul de admitere a participanţilor

Bursa de valori este o instituţie a pieţei secundare de capital la care se

tranzacţionează titluri (valori) mobiliare. În obiectul ei de activitate se includ
hârtiile de valoare, valutele şi metalul preţios.
Bursa de valori are funcţia de a concentra cererea şi oferta de valori
mobiliare, de a asigura tranzacţionarea lor operativă, de a înregistra şi de a
face publice cursurile de vânzare / cumpărare.
Rolul ei revine la:
 mobilizarea capitalului financiar;
 la redistribuirea lui (pe ramuri economice şi chiar pe ţări);
 la informarea publicului privind starea şi tendinţele pieţei;
 la elaborarea de analize economice şi predicţii ale evoluţiei
economiei (pe care adesea le comercializează).
Organizarea şi funcţionarea bursei sunt precizate prin lege şi prin
regulamentul propriu, care stabilesc riguros locul şi rolul participanţilor, ca şi
modul de efectuare a tranzacţiilor.
61
Page
 7.3. Indicii bursieri

Indicii bursieri sunt ’’mărimi sintetice de tipul mediei ponderate prin

care se determină nivelul general al cotaţiilor bursiere la un moment dat faţă
de un moment ales ca referinţă în trecut. Pentru momentul de referinţă, şi
apoi pentru fiecare zi de bursă, se calculează un nivel mediu al tuturor
cotaţiilor (indice compozit) sau doar al celor mai reprezentative titluri’’
(Stroe, Armeanu, 2004).
Cotaţia curentă a fiecărui titlu se ponderează cu un coeficient de
importanţă, de pildă ponderea pe care titlul în cauză o deţine în capitalizarea
bursieră a zilei, urmând ca valorile rezultate să se însumeze pentru a obţine
cotaţia medie a zilei, care apoi este exprimată procentual în raport cu cotaţia
media a momentului (zilei) de referinţă.
Cotaţia medie a zilei de referinţă este exprimată printr-un număr de
puncte: de obicei 1.000 sau 10.000. Cotaţia medie a unei zile oarecare
reprezintă un număr de puncte sub sau peste nivelul celei de referinţă.
De exemplu, dacă cotaţia medie de referinţă a fost punctată 10.000,
iar cea a zilei curente este de 9.612, rezultă că, în medie, cotaţiile curente ale
titlurilor de referinţă (cele luate în calculul cotaţiei medii) sunt cu 388 de
puncte sub nivelul de referinţă, adică piaţa a evoluat defavorabil.
Indicii bursieri arată, în dinamica lor, evoluţia cursurilor pe o anumită
piaţă, adică raportul dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa respectivă.
Stricto sensu evoluţia se referă la titlurile de referinţă, adică la cele ce
au fost incluse în „coşul” de valori pentru calculul indicelui, de obicei titlurile
cele mai reprezentative ale pieţei, adică cele cu cea mai activă cerere şi ofertă,
titlurile cele mai tranzacţionate.
Lato sensu, indicele exprimă tendinţa de ansamblu a pieţei, întrucât
titlurile de referinţă sunt cele ce „fac” piaţa, determină trendul acesteia, le
„trag” şi pe celelalte după ele.
După criteriul formării lor, indicii bursieri sunt de două categorii:
clasici şi moderni.
Indicii clasici se construiesc pe baza unui număr relativ mic de titluri
şi sunt specializaţi pe ramuri: industrie, transporturi, asigurări, utilităţi etc.
Titlurile incluse în „coşul” de referinţă capătă notorietate şi consacrare,
62

amplificată faţă de cea deja avută când au fost selecţionate. Ele se numesc
valori sigure (blue chip).
Page
 În raport cu evoluţia lor pe piaţă aceste titluri pot fi înlocuite cu altele,
ajunse în timp în fruntea bursei, pe poziţii dominante în volumul tranzacţiilor.

Cei mai cunoscuţi indici clasici sunt:

a) Dow Jones Industrial (DJ) la bursa din New York, introdus în

1884 de economiştii Charles Dow şi Eduard Jones, şi care include
30 de economiştii Charles Dow şi Eduard Jones;
b) Financial Times (FT-30) la bursa din Londra, care include 30 de
titluri de referinţă, ale unor societăţi din diverse ramuri ale
economiei Marii Britanii;
c) Nikkei la bursa din Tokio, care include 225 de titluri de referinţă
ale unor societăţi din diverse ramuri economice, cotate la această
bursă, indiferent de faptul că sunt sau nu japoneze.

Indicii moderni se construiesc pe baza unui număr în general mare de

titluri, luând în calcul societăţi cotate la respectiva bursă indiferent de
rezidenţa lor. Dintre cei mai cunoscuţi sunt NYSE (1500 de titluri) şi
„Standard & Poor” (500 de titluri) la bursa din New York, Financial Times
100 (190 de titluri) la bursa din Londra şi Topix (circa 500 de titluri) la bursa
din Tokio.
În condiţiile puternicei informatizări a bursei şi pentru a veni în
sprijinul contractelor pe indici, multe din bursele lumii afişează calculul
indicilor cu mare frecvenţă, uneori la intervale sub un minut.
Contractele pe indici se negociază pe piaţa la termen şi pe piaţa
opţiunilor, reprezentând tranzacţii cu portofolii de titluri de structura
„coşului” de referinţă.
63
Page
 APLICAŢII PRACTICE

Aplicaţii rezolvate – Cheltuielile publice

Aplicaţia 1

Se cunosc următoarele date referitoare la statul „ L”:

INDICATORI N-1 N
Cheltuieli publice totale (mil. euro, preţuri curente) 7871 9419
Indicele preţurilor de consum (1995=100) 104,8 111,0
Cursul de schimb (euro/$) 0,99 1,13
Produsul Intern Brut (mil. euro, preţuri curente) 18.400 21.200
Populaţia (mil. locuitori) 0,430 0,437

Pe baza acestor date să se calculeze:

a) creşterea absolută în preţuri nominale şi reale;
b) creşterea relativă în preţuri nominale şi reale;
c) ponderea cheltuielilor publice în PIB;
d) cheltuiala publică medie pe locuitor în dolari SUA;
e) indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice
totale şi creşterea PIB;
f) elasticitatea cheltuielilor publice totale faţă de PIB.

Rezolvare

a) creşterea absolută în:

- preţuri nominale:

Ch publ1  Ch publ0  9.419 – 7.871 = 1.548 mil euro

- preţuri reale:

Ch publ1 Ch publ0 9.419 7.871

    985,09 mil euro
I1 I0 1,11 1,048
64

b) creşterea relativă:
● indicele creşterii relative:
Page
 - preţuri nominale:

Ch publ1 9.419
*100  100  *100  100  19,66%
Ch publ0 7.871

- preţuri reale:

Ch publ1 9.419
I1 111,0
* 100  100  * 100  100  12,98 %
Ch publ0 7.871
I0 104 ,8
sau

● creşterea în mărime relativă

- preturi nominale:

Ch publ1  Ch publ0 9.419  7.871

*100  *100  19,66%
Ch publ0 7.871

- preţuri reale:

Ch publ1 Ch publ0 9.419 7.871

 
I1 I0 111 104 ,8
* 100   12,98 %
Ch publ0 7.871
I0 104 ,8

c) ponderea cheltuielilor publice în PIB

Ch publ0 7.871
N-1 : *100  *100  42,77%
PIB0 18.400

Ch publ1 9.419
N: *100  *100  44,42%
PIB1 21.200

d) cheltuiala publică medie pe locuitor:

65
Page
 Ch publ0 7.871
N-1:   18.489$ / loc
Populatie0 * Curs de schimb0 0,430 * 0,99

Ch publ1 9.419
N:   19.074$ / loc
Populatie1 * Curs de schimb1 0,437 *1,13

e) indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice

totale şi creşterea PIB:

Ch publ1 9.419
Ch publ0
K  7.871  1,03
PIB1 21 .200
PIB0 18 .400

f) elasticitatea cheltuielilor publice totale faţă de PIB:

Ch publ1  Ch publ0 Ch publ0 9.419  7.871 7.871

ecp    1,27
PIB1  PIB0 PIB0 21.200  18.400 18.400

Când ecp>1  cheltuielile publice sunt elastice faţă de PIB; exprimă

tendinţa de utilizare într-o mai mare măsură a PIB pentru finanţarea
cheltuielilor publice.

Aplicaţia 2

Să se calculeze creşterea absolută şi relativă a cheltuielilor publice totale în

preţuri curente (nominale) şi constante (reale) ponderea lor în PIB şi
cheltuiala publică medie pe locuitor în dolari SUA în perioada N-1 şi N pentru
statul „U”cunoscând datele:

INDICATORI N-1 N
Cheltuieli publice totale (mld.u.m. , preţuri curente) 5.887,9 7.988,1
Indicele preţurilor de consum (1995=100) 183,5 219,8
Cursul de schimb (u.m.n. /$ SUA) 252,52 279,03
66

PIB (mld.u.m., preţuri curente) 11.393 14.876

Populaţia (mil. locuitori)
Page

10,07 9,92
Rezolvare

1. creşterea absolută a cheltuielilor publice totale în:

- preţuri nominale( curente): 7988 ,1  5887 ,9  2100 ,2 mld. u.m.

7988,1 5887,9
- preţuri reale(constante): *100  *100  425,59 mld.
219,8 183,5
u.m.

2. creşterea relativă a cheltuielilor publice totale:

● indicele creşterii relative:

7988,1
- preţuri nominale: *100  100  35,66%
5887,9

7988,1
219,8
- preţuri reale: * 100  100  13,27%
5887,9
183,5
sau

● creşterea în mărime relativă:

7988,1  5887,9
- preţuri nominale: *100  35,66%
5887,9

7988,1 5887,9

219,8 183,5
- preţuri reale: *100  13,27%
5887,9
183,5

3. ponderea cheltuielilor publice totale în PIB:

5.887,9
N-1 : *100  51,67%
67

11.393
Page
 7.988,1
N: *100  53,69%
14.876

4. cheltuiala publică medie pe locuitor în $ SUA:

5887,9
N-1 :  1.698$ / locuitor
10,07 * 252,52

7988,1
N:  2.885$ / locuitor
9,92 * 279,03

Aplicaţie de rezolvat

Pe baza datelor din tabelul de mai jos referitoare la cheltuielile publice ale
unui stat să se calculeze:
1) Creşterea absolută a cheltuielilor publice totale în preţuri nominale;
2) Creşterea relativă a cheltuielilor publice totale în preţuri reale;
3) Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB;
4) Cheltuiala publică medie pe locuitor în $ SUA;
5) Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice
totale şi creşterea PIB;
6) Elasticitatea cheltuielilor publice totale faţă de PIB.

INDICATORI N-1 N
Cheltuieli publice totale (mld. euro, preţuri 730,126 796,669
curente)
Indicele preţurilor de consum (euro/$) 104,5 108,0
Cursul de schimb (euro/$ SUA) 0,99 1,13
PIB (mld. euro, preţuri curente) 1.349,0 1.405,0
Populaţia (mil. locuitori) 59,10 59,19
68
Page
Aplicaţii rezolvate – Resursele financiare publice

Aplicaţia 1

Se cunosc următoarele date referitoare la veniturile bugetare ale unui stat

([Link]):
- venituri din impozite directe 263.288,0
- venituri din impozite indirecte 168.630,0
- venituri din capital 349,0
- Operatiuni financiare ( încasări din rambursarea împrumuturilor)
407,0
- PIB 1.531.788,4

Să se calculeze:
A) Veniturile veniturile totale si curente;
B) Ponderea veniturilor curente si veniturilor din capital în total
venituri;
C) Ponderea veniturilor totale în PIB.

Rezolvare

A) a. Veniturile totale = venituri curente + venituri de capital

+ încasări din rambursarea împrumuturilor
Vt = 431.918,0 + 349,0 + 407,0 = 432.674,0

b. Veniturile curente = venituri fiscale + venituri nefiscale

Vc = 263.288,0 + 168. 630,0 = 431. 918,0 mld. lei

B)a. Poderea veniturilor curente în total venituri =

VC 431.918,0
*100  *100  99,82%
VT 432.674,0

b. Vcapital/Total venituri *100

C) Ponderea veniturilor totale în PIB =

69

VT 432.674,0
*100 = *100  28,24%
Page

PIB 1.531,788,4
Aplicaţia 2

Se dau următoarele date din bugetul unui stat:

-mld. lei -
INDICATORI Sume
Impozit pe profit 39.396,0
Taxa pe valoare adăugată 90.221,1
Accize 45.880,0
Impozit pe venit 59.154,0
Taxe vamale 8.163,0
Venituri din capital 551,0
Total venituri bugetare 243.365,1

Să se calculeze:
A) Veniturile din impozitele directe şi ponderea lor în totalul
veniturilor bugetare;
B) Veniturile fiscale;
C) Structura veniturilor bugetare.

Rezolvare

A) Veniturile din impozitele directe = impozitul pe profit + impozitul pe venit

VID = 39.396,0 + 59.154,0 = 98.550,0 mld. lei

98.550,0
P%  *100  28,70%
243.365,1

B) Venituri fiscale = venituri din impozite directe + venituri din impozite

indirecte

Vf = 98.550,0 + 90.221,1 + 45.880,0 + 8.163,0 = 242.814,1 mld. lei

C) Structura veniturilor bugetare:

- ponderea veniturilor curente =

VC 242.814,1
*100  *100  99,77%
70

VT 243.365,1
Page
 - ponderea veniturilor din capital =

V capital 551,0
*100  *100  0,23%
VT 243.365,1

Aplicaţii de rezolvat

Aplicaţia 1

Se cunosc următoarele date privind veniturile bugetului de stat în perioada

N-1 şi N (u.m.):
INDICATORI N-1 N
Impozit pe profit 32.905,0 49.210,0
Impozit pe venit 43.863,0 64.921,0
Taxa pe valoarea adăugată 62.163,0 110.150,0
Accize 38.252,0 68.915,0
Taxe vamale 9.506,0 13.824,0
Vărsăminte din profitul net al regiilor
autonome 2.000,0 2.650,0
Vărsăminte ale instituţiilor publice 1.196,2 4.282,0
Venituri din valorificarea unor bunuri ale
statului 170,0 350,0
Donaţii şi sponsorizări 2,0 -
Încasări din rambursarea împrumuturilor 627,7 73
PIB 1.531.788,4 2.341.400,0

Să se calculeze:
1) Impozitele directe, indirecte, veniturile fiscale, veniturile curente şi
veniturile totale;
2) Ponderea veniturilor de capital în total venituri;
3) Ponderea veniturilor totale în PIB;
4) Presiunea fiscală a celor două categorii de impozite: directe şi indirecte.

Aplicaţia 2

Se dau următoarele date ale statului „A”:

71

INDICATORI u.m. Valori

Page

Veniturile bugetului de stat mld. u.m. 535

 Veniturile bugetelor locale mld. u.m. 443
Veniturile bugetului asigurărilor
sociale mld. u.m. 463
Veniturile populaţiei mld. u.m. 359
Cursul de schimb u.m/naţ -
Populaţie mil. loc. 33

Să se determine:
a) Veniturile totale ale statului „A”;
b) Veniturile bugetului de stat în USD;
c) Veniturile medii pe locuitor în USD.

Aplicaţii ratele de structură financiară

Aplicatie rezolvată

Bilanţul unei societăţi comerciale prezintă următoarele informaţii în exerciţiul

N (u.m.): capital social 3.000; clienţi 1.500; titluri de participare 1055;
creditori diverşi 600; stocuri materii prime 980; imobilizări corporale 1100;
clienţi creditori 600; datorii financiare 900; cheltuieli de constituire 1655;
furnizori 800; împrumuturi pe termen lung 500; rezerve 100; prime de capital
200; rezultatul reportat 400; creanţe 890; investiţii financiare pe termen scurt
320; credite bancare curente 1.200; disponibilităţi 600. Să se determine ratele
de structură financiară: ratele de lichiditate, de solvabilitate şi de îndatorare.

Rezolvare:

Ratele de lichiditate
ATS 980  1.500  890  320  600 4.290
RLG     1,43
DTS 800  600  400  1200 3.000
ATS  Stocuri 4.290  980
RLP    1,10
DTS 3.000
Disponibilitati 600
RLI    0,2
DTS 3.000

Rata de solvabilitate
72

Activ total 8.100

RS    1,84
Datorii totale 4.400
Page
Ratele de îndatorare
Datorii totale 4.400
RIG    0,54
Pasiv total 8.100

TML 900  500 1.400

RIT     0,274
CPERM 3.000  200  100  400  900  500 5.100

Aplicaţie de rezolvat

Bilanţul unei societăţii comerciale prezintă următoarele informaţii în

exerciţiul N (u.m.): capital social 4.000, titluri de participare 630; clienţi
1.420; creditori diverşi 800; stocuri 1.730, imobilizări corporale 4.770; clienţi
creditori 650; datorii financiare 2.800; cheltuieli de constituire 1.620;
furnizori 1.800; împrumuturi pe termen lung 920; rezerve 300; prime de
capital 400; rezultatul reportat 530; creanţe 1.820; investiţii financiare pe
termen scurt 460; credite bancare curente 1.050; disponibilităţi 800. Să se
calculeze ratele de lichiditate, rata de solvabilitate, rata îndatorării globale şi
rata îndatorării la termen.

Aplicaţii rezolvate cash- flow

Aplicaţia 1

Bilanţul şi contul de profit şi pierdere al exerciţiului N prezintă

următoarle informaţii (u.m.):

ACTIV N–1 N
Imobilizări 1.360 970
Active circulante 340 1.120

TOTAL 1.700 2.090

CP+DAT.
Capital propriu 730 880
Datorii financiare 900 1.100
Datorii de exploatare 70 110
73

TOTAL 1.700 2.090

Page
 Contul de profit şi pierdere:
- cifra de afaceri 2.845
- cheltuieli de exploatare plătibile 1.976
- cheltuieli cu amortizarea 60
- cheltuieli cu dobânzile 140
- impozit pe profit 16%

Să se calculeze:
1) Cash-flow-ul de gestiune;
2) Cash-flow-ul de exploatare;
3) Cash-flow-ul disponibil calculat după origine;
4) Cash-flow-ul disponibil calculat după destinaţie.

Rezolvare:

Construim tabloul NEVOI – RESURSE:

NEVOI N–1 N RESURSE N–1 N

Imobilizări 1.360 970 Capital propriu 730 880
NFR 270 1.010 Datorii financiare 900 1.100
TOTAL 1.630 1.980 TOTAL 1.630 1.980

La nevoi apare nevoia de fond de rulment, calculată ca diferenţă între

activele circulante şi datoriile de exploatare.

1) Calculăm cash-flow-ul de gestiune:

CFgest = PN + AMORTIZĂRI + DOBÂNZI

Pentru a calcula CFgest trebuie să calculăm mai întâi profitul net.

Cifra de afaceri 2.845

– Cheltuieli de exploatare plătibile 1.976
– Amortizări 60
= EBIT 809
– Dobânzi 140
= Pi (profitul impozabil sau EBT) 669
– Impozit pe profit 167,25
= PN 501,75
74
Page

CFgest = 501,75 + 60 + 140 = 701,75

2) Calculăm CFexploatare = EBIT – Impozit pe profit + Amortizări
= 809 – 167,25 +60 = 701,75

Observaţie: CFgestiune şi CFexploatare au aceeaşi valoare.

3) Calculăm cash-flow-ul disponibil după origine:

CFD = CFgest – (∆IMOB + ∆NFR)

unde: ∆IMOB = IMOB1 – IMOB0 + Amortizări

= 970 –1.360 + 60 = -330; (∆IMOB + ∆NFR)= creştere economică
∆NFR = NFR1 – NFR0

NFR1 = AC1 – DAT.EXPL1 = 1.120 – 110 = 1.010

NFR0 = AC0 – DAT.EXPL0 = 340 – 70 = 270
∆NFR =1.010 – 270 = 740

CFD = 701,75 – (-330 +740) = 291,75

4) Calculăm cash-flow-ul disponibil după destinaţie:

CFD = CFacţionari + CFcreditori

unde: CFacţionari = PN - ∆CP = 501,75 – 150 = 351,75

∆CP = CP1 – CP0 = 880 – 730 = 150
CFcreditori = DOBÂNZI – ∆[Link] = 140 – 200 = -60
∆[Link] = DAT.FIN1 – DAT.FIN0 = 1.100 – 900 = 200

CFD = 351,75 – 60 = 291,75

Observaţie: Atât CFD după origine cât şi CFD după destinaţie au aceeaşi
valoare.

Aplicaţia 2

Se cunosc următoarele date din bilanţul şi contul de profit şi pierdere

ale unei întreprinderi (u.m.):
ACTIV N–1 N CP+DAT N–1 N
Imobilizări
75

800 1.300 Capital propriu 520 730

Active 760 Datorii financiare 680 920
Page

circulante 940 Datorii de exploatare 360 590

 TOTAL 1.560 2.240 TOTAL 1.560 2.240

Cifra de afaceri 6.000; cheltuieli de exploatare plătibile 3.200;

amortizarea 400; dobânzile 80; cota de impozit pe profit 16%.
Să se determine:
1. Cash-flow-ul disponibil total (CFDt);
2. Cash-flow-ul de gestiune şi exploatare;

Rezolvare:

Construim tabloul NEVOI – RESURSE:

NEVOI N–1 N RESURSE N–1 N

Imobilizări 800 1.300 Capital propriu 520 730
NFR 400 350 Datorii financiare 680 920
TOTAL 1.200 1.650 TOTAL 1.200 1.650

1) CFDt după origine:

CFDt = CFgest – (∆IMOB + ∆NFR)

CFgest = PN + Amortizări +Dobânzi

Calculăm PN:
Cifra de afaceri 6.000
– Cheltuieli plătibile 3.200
– Amortizarea 400
= EBIT 2.400
– Dobânzi 80
= Profit impozabil 2.320
– Impozit pe profit 580
= PN 1.740

CFgest = 1.740 + 400 + 80 = 2.220

Calculăm ∆IMOB şi ∆NFR:

∆IMOB = IMOB1 – IMOB0 + Amortizări
= 1.300 – 800 + 400 = 900
∆NFR = NFR1 – NFR0 = 350 – 400 = -50
NFR1 = AC1 – DAT.EXPL1 = 940 – 590 = 350
NFR0 = AC0 – DAT.EXPL0 = 760 – 360 = 400
76
Page

CFDt =2.220 – (900 – 50) = 1.370

 2) Calculăm CFDt după destinaţie:

CFDt = CFacţionari + CFcreditori

CFacţionari = PN - ∆CP = 1.740 – 210 = 1.530
CFcreditori = Dobânzi – ∆[Link] = 80 – 240 = -160

CFDt = 1.530 – 160 = 1.370

Observaţie: Atât CFD după origine cât şi CFD după destinaţie au aceeaşi
valoare.

Aplicaţii de rezolvat cash- flow

Aplicaţia 1

Bilanţul şi contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi prezintă

următoarele informaţii (u.m.):

ACTIV N–1 N
Imobilizări 640 600
Active circulante 460 480

TOTAL 1.100 1.080

CP+DAT.
Capital propriu 685 665
Datorii financiare 325 320
Datorii de exploatare 90 95

TOTAL 1.100 1.080

Contul de profit şi pierdere:

- cifra de afaceri 1.600
- cheltuieli monetare plătibile 1.300
- amortizări 38
- dobânzi 30
- impozit pe profit în cotă de 16%

Să se determine:
77

1) Cash-flow-ul de gestiune;
2) Cash-flow-ul de exploatare;
Page

3) Cash-flow-ul disponibil după:

 – origine;
– destinaţie.

Aplicaţia 2

Bilanţul şi contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi prezintă

următoarele informaţii (u.m.):

ACTIV N–1 N
Imobilizări 820 700
Active circulante 540 420

TOTAL 1.360 1.120

CP+DAT.
Capital propriu 720 690
Datorii financiare 560 340
Datorii de exploatare 80 90

TOTAL 1.360 1.120

Contul de profit şi pierdere:

- cifra de afaceri 2.800
- cheltuieli monetare plătibile 1.500
- amortizări 63
- dobânzi 47
- impozit pe profit în cotă de 16%

Să se determine:
1) Cash-flow-ul de gestiune;
2) Cash-flow-ul de exploatare;
3) Cash-flow-ul disponibil după origine şi după destinaţie.
78
Page
Pieţa de capital
Aplicatii rezolvate

Aplicaţia 1
Se produce o majorare de capital de la 14.000 la 22.000 de acţiuni, în
condiţiile de emisiune următoare:
- Valoarea nominală a unei acţiuni este 250 u.m.
- Prima de emisiune pe acţiune este 15 u.m.
- Cursul bursier al acţiunilor vechi înainte de majorare este 350
u.m.
- Cursul bursier al dreptului de subscriere este 20 u.m.
Care va fi preţul plătit de un acţionar nou pentru o acţiune nou emisă:

Rezolvare

Pa  VN  Pe  ds * Ds
n 8000
nds    0.57
N 14000
ds  1 / ds  2
Pa  VN  Pe  ds * Ds  250  15  2 * 20  305

Unde:
Pa – preţul plătit de un acţionar nou pentru o acţiune;
Pe – preţul de emisiune;
Ds – dreptul de subscriere
nds – numărul de drepturi de subscriere necesare pentru achiziţia unei
acţiuni noi;
ds – raportul de subscriere;
n – numărul de acţiuni nou emise.

Aplicaţia 2

Un investitor realizează o investiţie pe o perioadă de un an în acţiunea unei

firme care are o dezvoltare constantă. Ultimul dividend distribuit de firmă a
fost de 2000 u.m. Preţul de vânzare previzionat este de 22 000 u.m. Rata de
creştere a dividendului este de 13%, iar rentabilitatea cerută de piaţă de
79

19%.Să se calculeze valoarea prezentă a acţiunii.

Page
Rezolvare

Pv  D0 (1  g ) 22000  2000 *1.13

VP    20387u.m.
1 r 1.19
unde:
VP – valoarea prezentă a acţiunii;
Pv – preţul de vânzare previzionat;
Do – dividendul distribuit de firmă;
g – rata de creştere a dividendului;
r – rentabilitatea cerută de piaţă.

Aplicaţia 3

Dividendul oferit de o acţiune preferenţială neparticipativă este de 4000 u.m.

Rentabilitatea cerută de acţionari este de 15%, iar rata de creştere a profitului
firmei este de 10%. Să se calculeze valoarea prezentă a acţiunii.

Rezolvare

D0 4000
VP    26666u.m.
k 0.15

unde:
VP – valoarea prezentă a acţiunii;
Do – dividendul acţiunii preferenţiale;
k – rentabilitatea cerută de acţionari.

Aplicaţia 4

Se cunoaşte că o societate pe acţiuni, este total protejată împotriva inflaţiei,

iar rata de creştere a dividendelor nu depăşeşte rata inflaţiei. Profitul pe
acţiune este estimat la 4500 u.m. Valoarea prezentă a acţiunii este de 85000
u.m.. Rata anuală a inflaţiei este de 6%, iar profitul se repartizează integral.
Să se calculeze valoarea prezentă a acţiunii.

Rezolvare
D1 D  VP * g 4000  85000 * 0.06
80

VP   k  1   0.10
kg C 85000
Page
 unde:
VP – valoarea prezentă a acţiunii;
D1 – dividendul în anul curent;
g – rata de creştere a dividendului (în cazul de faţă este egală cu rata
inflaţiei)
k – rata de rentabilitate aşteptată de investitor.

Aplicaţia 5

O obligaţiune a fost emisă la 1 februarie 2010 la o valoare nominală de 2000

u.m. cu o rată nominală a dobânzii de 13%. La data de 7 iunie a aceluiaşi an
cursul de piaţă al obligaţiunii( preţul) este de 85%. Să se calculeze preţul de
piaţă absolută cerut de vânzător, în condiţiile în care dobânda nu s-a plătit.

Rezolvare

Da = VN*r*n/N = 2000*0,13*127/365 = 90,46

C= P/VN
rezultă P = C*VN = 0, 85*2000 = 1700
Pa = P+ Da = 1700+90,46 = 1790,46

unde:
Da = dobânda acumulată
VN = valoarea nominală
r= rata nominală a dobânzii
n= numărul de zile pentru care nu s-a plătit dobânda
N= numărul de zile din an
C= cursul obligaţiunii
P = cursul de piaţă al obligaţiunii( preţul)
Pa = preţul absolut al obligaţiunii

Aplicaţia 6

Să se calculeze minimul de dobândă solicitat de bancă pentru creditele

acordate, cunoscând următoarele elemente:
- rata medie a dobânzii la care se obţin resursele de creditare (i) este de
13 %/ an;
- din creditele acordate, 5% nu se mai recuperează (d);
- rata inflaţiei anuale (ri) este 11 %.
81
Page
Rezolvare

Calculăm mai întâi rata dobânzii nominale(r) şi dobânda nominală (dn):

1  13%
r  1  18,94 % ;
1  5%
d n %  (1  18,94%)(1  11%) - 1  32,02%.

Explicaţie
Dacă banca ar ţine cont de toate riscurile (riscul nerecuperării
capitalului şi riscul de scădere a puterii de cumpărare, în special), atunci ar
trebui să solicite debitorilor o rată a dobânzii la credite de 32,02 %/an, în
condiţiile în care îşi procură resursele de creditare cu un cost mediu de 13 %/
an. Aceasta i-ar permite obţinerea unei dobânzi reale de 18,94 % / an.

Aplicaţia 7

Să se determine rata minimă a dobânzii solicitate de o bancă pentru creditele

acordate, în următoarele condiţii:
- rata dobânzii plătite de bancă în primul trimestru pentru depozite
şi alte resurse împrumutate este de 12 %/an, iar în următoarele
trimestre creşte cu câte 2 puncte procentuale;
- din totalul creditelor acordate, 3 % sunt total nerecuperabile, iar 6
% devin litigioase şi se recuperează în final 85 % din valoarea lor;
- rata inflaţiei anuale = 7 %.

Rezolvare

Determinăm:
12%  14%  16%  18%
1) i   15%
4
2) d  3%  6%  15%  4%
Calculăm rata minimă a dobânzii solicitate şi dobânda nominală:
1  15%
r%   1  19,79%,
1  4%
d n %  (1  19,79%)(1  7%)  1  26,79%.
82
Page
Aplicaţia 8

O persoană fizică plasează la o bancă un capital de 50 mil. lei, pe 60 de zile,

cu rata dobânzii anuale de 12%. La scadenţă, capitalul final rezultat este plasat
imediat pe 90 de zile, cu rata dobânzii anuale 13%. Să se determine mărimea
capitalului acumulat de deponent după 5 luni.

Rezolvare

Calculăm capitalul acumulat după 60 de zile:

rd  z 12 %  60
K 1  C  (1  1 1 )  50 .000 .000 x (1  )  50 .000 .000  1,02 
360 360
 51 .000 .000 lei

Capitalul plasat în continuare va fi de 51.000.000 lei. Prin urmare,

după 90 de zile, investitorul va dispune de un capital K2, unde:
rd  z 13%  90
K 2  K 1  (1  2 2 )  51.000.000  (1  )
360 360
 51.000.000  1,0325  52657500 lei

Dobânda acumulată(Da) în 5 luni va fi de 2.657.500 lei.

unde:

K1 - suma totală care trebuie rambursată la scadenţă creditorului sau

care trebuie plătită titularului depozitului (capitalul final);
C - mărimea capitalului (credit sau depozit);
rd - rata dobânzii anuale exprimată procentual;
z - nr. de zile până la scadenţă;
Da - dobânda acumulată.

Aplicaţii de rezolvat:

Aplicaţia 1

Se produce o majorare de capital de la 18.000 la 24.000 de acţiuni, în

condiţiile de emisiune următoare:
- Valoarea nominală a unei acţiuni este 280 u.m.
83

- Prima de emisiune pe acţiune este 20 u.m.

Page
 - Cursul bursier al acţiunilor vechi înainte de majorare este 370
u.m.
- Cursul bursier al dreptului de subscriere este 15 u.m.
Care va fi preţul plătit de un acţionar nou pentru o acţiune nou emisă:

Aplicaţia 2

Un investitor realizează o investiţie pe o perioadă de un an în acţiunea unei

firme care are o dezvoltare constantă. Ultimul dividend distribuit de firmă a
fost de 1500 u.m. Preţul de vânzare previzionat este de 20 000 u.m. Rata de
creştere a dividendului este de 10%, iar rentabilitatea cerută de piaţă de 17%.
Sa se calculeze valoarea prezentă a acţiunii.

Aplicaţia 3

Dividendul oferit de o acţiune preferenţială neparticipativă este de 4000 u.m.

Rentabilitatea cerută de acţionari este de 15%, iar rata de creştere a profitului
firmei este de 10%. Să se calculeze valoarea prezentă a acţiunii.

Aplicaţia 4

Se cunoaşte ca o societate pe acţiuni, este total protejată împotriva inflaţiei,

iar rata de creştere a dividendelor nu depăşeşte rata inflaţiei. Profitul pe
acţiune este estimat la 5000 u.m. Valoarea prezentă a acţiunii este de 87.000
u.m. Rata anuală a inflaţiei este de 7%, iar profitul se repartizează integral.
Să se calculeze valoarea prezentă a acţiunii.

Aplicaţia 5

O obligaţiune a fost emisă la 1 februarie 2010 la o valoare nominală de 2500

u.m. cu o rata nominală a dobânzii de 12%. La data de 7 iunie a aceluiaşi an
cursul de piaţă al obligaţiunii( preţul) este de 82%. Să se calculeze preţul de
piaţă absolută cerut de vânzător, în condiţiile în care dobânda nu s-a plătit.

Aplicaţia 6

Să se calculeze minimul de dobândă solicitat de bancă pentru creditele

acordate, cunoscând următoarele elemente:
- rata medie a dobânzii la care se obţin resursele de creditare (i) este de
84

15 %/ an;
- din creditele acordate, 5% nu se mai recuperează (d);
Page

- rata inflaţiei anuale (ri) este 13 %.

Aplicaţia 7

Dobânda de care va dispune după 4 ani şi 7 luni deponentul unei sume de

120.000 u.m., în condiţiile unor rate de dobândă anuale de 10 % pentru primii
4 ani şi 6% pentru ultimele 7 luni este (calculele intermediare se vor face cu
6 zecimale)?

Aplicaţia 8

Să se determine rata minimă a dobânzii solicitate de o bancă pentru creditele

acordate, în următoarele condiţii:
- rata dobânzii plătite de bancă în primul trimestru pentru depozite
şi alte resurse împrumutate este de 13 %/an, iar în următoarele
trimestre creşte cu câte 2 puncte procentuale;
- din totalul creditelor acordate, 5% sunt total nerecuperabile, iar
7% devin litigioase şi se recuperează în final 75 % din valoarea
lor;
- rata inflaţiei anuale = 9 %.

Aplicaţia 9

O bancă comercială plăteşte o rată a dobânzii de 18% în primul trimestru

pentru procurarea resurselor destinate creditării. Dobânda creşte cu câte 1
punct procentual în fiecare trimestru până la sfârşitul anului. Din totalul
creditelor acordate, 1% sunt total nerecuperabile, iar 5% devin litigioase şi se
recuperează în final 4/5 din valoarea lor.
Rata inflaţiei anuale este 16 %. În aceste condiţii, minimul de dobândă
convenabil pentru o bancă la acordarea de credite este (calculele se fac cu 4
zecimale):

Aplicaţia 10

O persoană fizică plasează la o bancă un capital de 80 mil. lei, pe termen de

60 de zile, cu rata dobânzii anuale de 13%. La scadenţă, capitalul final rezultat
este plasat imediat pe 90 de zile, cu rata dobânzii anuale 14%. Să se determine
mărimea capitalului acumulat de deponent după 5 luni.
85
Page
Referinţe bibliografice (partea I)

Banca Mondială( 2002),Global Development Finance

Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. (2004), Monedă, Credit, Bănci, Aplicaţii
şi studii de caz, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Baziadoly, S.(2001), Les finances publiques, Editura PUF, Paris
Bodnar, M.(2007), Finanţe publice I, Editura UTM, Bucureşti
Braşoveanu, I., V.( 2009), Analize ale politicii fiscale în România şi în statele
membre ale UE, Editura ASE, Bucureşti
Dardac,N.,Vâşcu,T.(2002), Monedă şi credit (1 şi 2),Editura ASE, Bucureşti
Dardac,N.,Barbu,T.(2005), Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Dardac,N.,Barbu ,T.(2009), Monedă, Editura ASE, Bucureşti
Dicţionar MacMillan de economie modernă, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999,
pag. 97 (versiunea în limba română)
Duca, I.(2005), Moneda şi credit, Ediţia a - II- a revizuită şi adăugită, Editura
UTM, Bucureşti
Fitch,T.(1993), Dictionary of Banking Terms, New York
Georgescu, M., A.(2009), Administrarea finanţelor publice, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Editura Prouniversitaria, Bucureşti
Gherghina, R., Cretan, G.(2012), Finanţe Editura Universitara, Bucureşti
Gherghina, R.(2010), Finanţe publice I, Note de curs si aplicaţii practice,
Editura Renaissance, Bucureşti
Gherghina, R.(2010), Finanţe publice, Editura Renaissance, Bucureşti
Gherghina, R.(2008), Finanţe publice – sinteze şi aplicaţii, Editura
Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti
Gherghina, R.( 2005), Finanţe. Concepte, teste grilă, aplicaţii practice,
Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti
IMF ( 2002),Government Finance Statistics,Manual
Legea finanţelor publice, nr. 500/2002, publicată în M.O., nr. 597/13.08.2002
Luc, W.(1997), L’ etat acteur economique, Editura Economica,Geneve
Moşteanu, T., coordonator (2008), Finanţe publice, Editura Universitară,
Bucureşti
Moşteanu, T., coordonator (2008), Buget şi trezorerie publică, Ediţia a III-a
revizuită,Editura Universitară, Bucureşti
Percebois,J.(1993), Economie de finances publiques, Editura Acollin, Paris
86

Picard, J.(1997), Finances publiques, Editura Dunod, Paris

Profiroiu, A.,Hogye, M., Moldovan, B., A.(2011), Suport de curs, Economie
Page

şi finanţe publice. Management financiar, Program postuniversitar în

 managementul Administraţiei Publice, [Link]/.../Economie_
şi_finanţe_publice_Management-financiar
Stancu, I., Stancu, D.(2012), Finanţe corporative cu Excel, Editura
Economică, Bucureşti
Stancu, I.(2007), Finanţe, Editura Economică, Bucureşti
Stroe, R., Armeanu, D. (2004), Finanţe,Editura ASE, Bucureşti
Tudorache, D., Duca,I., Preda, O., Nedelescu,M., Caracotă,R., Negricea,
C.(2002), Monedă, Bănci, Credit. Lucrări practice. Studii de caz.
Clinici, Editura Sylvi, Bucureşti
Tudor, F., Antohi, V., Finanţe publice, Suport de curs ID, Administraţie
Publică, Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi
Tulai,C.(2003), Finanţele publice şi fiscalitatea, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj Napoca
Ungureanu,M.,A. coordonator, (2005),Finanţe [Link] şi aplicaţii,
Editura Conphys, Rm.Vâlcea
Văcărel, I. (2002), Bugetul pe programe multianual,concepţii, reglementări,
rezultate, perspective, Editura Expert, Bucureşti
Văcărel,I. şi colectiv (2007), Finanţe publice, Ediţia a VI-a, Editura Didactică
şi Pedagogică,Bucureşti
Văcărel, I. (2001), Politici fiscale şi bugetare în România 1990-2000,
Învăţământul – factor important al dezvoltării umane, Editura Expert,
Bucureşti
Văduva, F. (2010), Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Renaissance, Bucureşti
Vâşcu,T., Dardac, N. (2002), Monedă şi credit, vol. 1, Editura ASE, Bucureşti

Referinţe bibliografice (partea I si III)

Avare, Ph, Legros, G., Ravary, C., Lemonnier, P.(2002), traducere şi revizie
ştiinţifică: Niculescu, M., Dumitru, M., Robu, V., Gestiune şi analiză
financiară, Editura Economică, Bucureşti
Balada, S., Coille, J.C.(1995),Outils et mécanismes de gestion financière,
Editura Maxima, Paris
Bran, P.( 1997), Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti
Brealey, R., Myers, S., Allen, F. ( 2006), Principes de gestion financiere, 8e
edition, Pearson Education, Paris
Brezeanu, P.(2002), Gestiunea financiară a întreprinderii. Elemente
inspirate din teoria şi practica financiară a Uniunii Europene, Editura
Cavallioti, Bucureşti
87

Bistriceanu, Gh., Adochiţei, M., Negrea, E.(2001),Finanţele agenţilor

economici, Editura Economică, Bucureşti
Page
Cobbaut, R.( 1994), Théorie financière, Editura Economică, Paris
Colasse, B.(1993), La gestion financière de l’entreprise, PUF, Paris
Conso, P.( 1985), La gestion financière de l’entreprise, Editura Dunod, Paris
Cristea, H., Ştefănescu, N.( 2003), Finanţele întreprinderii, Editura
CECCAR, Bucureşti
Brezeanu, P.,( 2002),Gestiunea financiară a întreprinderii. Aplicaţii, studii
de caz, teste, Editura Cavallioti, Bucureşti
Dinu, E.( 2004), Rentabilitatea firmei în practică,Editura All Beck, Bucureşti
Dragotă, V., Obreja, L., Dragotă, M.,(2012), Management financiar, vol. I,
Editura Economică, Bucureşti
Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M.,(2003), Management
financiar, vol. I, II, Editura Economică, Bucureşti
Gherghina, R., Duca, I.(2012), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura
Universitara, Bucureşti
Gherghina, R., Duca, I.(2010), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura
Renaissance, Bucureşti
Grigore, M., Z.(2000), Gestiunea financiara a firmei, Editura Dareco,
Bucureşti
Grigore, M., Z.(2004), Gestiunea întreprinderii, Editura Cartea Universitara,
Bucureşti
Grigore, M., Z.(2009), Finanţele firmei, Editura Cartea Studenţească,
Bucureşti
Grigore, M., Z., Duca, I.( 2004), Gestiunea financiară şi politicile financiare
ale întreprinderii, Editura Renaissance, Bucureşti
Grigore, M., Z., Duca, I.( 2009 ), Gestiunea financiară şi politicile financiare
ale întreprinderii, Editura Renaissance, Bucureşti
Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. F.(1998), Finanţe manageriale,
Editura Economică, Bucureşti
Hoanţă, N.(1998), Gestiunea finanţelor firmei, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti
Ilie, V.(2008), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press
Bucureşti
Keiser, A. M.( 1993), Gestion financière, Editura Eska
Levasseur, M., Quintard, A.(1992), Finance, Editura Economică
Manolescu, Gh., Petre, I.(1999), Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei
României de Mâine, Bucureşti
Mărgulescu, D. şi colectiv(1994), Diagnostic economico-financiar, Editura
Romcart
Meylon, G.(2007), Gestion financiere,4e Edition, Breal, Paris
88

Negruţiu, M., Calotă, T., O.(2009), Introducere în contabilitate, Editura

Renaissance, Bucureşti
Page
Niculescu, M.(1997), Diagnosticul global strategic, Editura Economică,
Bucureşti
Papin, R.(1995), L’art de diriger (II. Gestion. Finance), Editura Dunod, Paris
Piget, P.( 1998), Gestion financière de l´entreprise, Economica
Stancu, I., Stancu, D.( 2012), Finanţe corporative cu EXCEL, Editura
Economică, Bucureşti
Stancu, I.( 2007), Finanţe, Ediţia a patra, Editura Economică, Bucureşti
Stancu, I.(2002), Finanţe, Ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti
Stancu, I. şi colectiv( 2003), Finanţe, Volumul II şi III, Editura Economică,
Bucureşti
Toma, M., Brezeanu, P.(1996), Finanţe şi gestiune financiară, Editura
Economică, Bucureşti
Toma, M., Alexandru, F.( 2003), Finanţe şi gestiune financiară de
întreprindere, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti
Tole, M.,coord.(2006), Finanţele întreprinderii, Editura Universitara,
Bucureşti
Tudorache, D., Grigore., M.,Z., Duca,I.( 2000), Finanţe generale şi finanţele
firmei, Editura Sylvi, Bucureşti
Vernimmen, P.( 2005), Finance d´entreprise.6 eedition, Dalloz,Paris
Vernimmen, P.( 1998), Finance d´entreprise. 3eedition, Dalloz, Paris
Vintilă, G.(2010), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Zambotto, Ch.( 1997), Gestion financière. Finance d’entreprise, Editura
Dunod, Paris

www. [Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
[Link]
89
Page
90
Page
90