Microeconomie FR 2017

Emilia UNGUREANU
Tiberiu Cristian AVRĂMESCU

Cristina Florentina BÂLDAN
MICROECONOMIE. FUNDAMENTE
TEORETICE, TESTE GRILĂ ŞI APLICAŢII
MANUAL UNIVERSITAR
pentru
Învăţământul Frecvenţă Redusă
Editura Universităţii din Piteşti

2 Microeconomie
Cursul de MICROECONOMIE este destinat studenţilor Facultăţii de Ştiinţe Economice a

Universităţii din Piteşti, forma de învăţământ frecvenţă redusă, specializările Finanţe şi Bănci,
Contabilitate şi Informatică de Gestiune, Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor,
Management.
- Numărul de credite 5
- Numărul total de ore de studiu individual 28
- Numărul de ore de pregătire tutoriale 14
- Forma de finalizare (E,V,C) E, semestrul II
Ponderea notei la E,V,C. 50%

Structura notei
Ponderea notei la seminar, 50%
din care: evaluare periodică - 30%
tema de casă - 20%
Obiectivele cursului:
· înţelegerea şi evaluarea comportamentelor economice de bază, având în vedere
definirea termenilor şi constituirea unui vocabular economic,
· formarea unor imagini teoretice concrete privind economia de piaţă;
· familiarizarea cu instrumentele de calcul specifice ştiinţei economice;
· facilitarea aprofundării cunoştinţelor economice în cadrul celorlalte discipline de
specialitate.
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Viorel CORNESCU
Conf. univ. dr. Andreea Maria CIOBANU
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE nr. 1
ECONOMIA ŞI SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE.

NEVOI ŞI RESURSE. ACTIVITATEA ECONOMICĂ
1.1. Trebuinţele şi resursele. Activitatea economică

1.2. Sistemul ştiinţelor economice. Funcţiile şi metodele ştiinţei economice
1.3. Anexă
Obiectivele temei
- înţelegerea conceptelor de nevoi, resurse, activitate economică şi ştiinţă economică;
- însuşirea instrumentarului matematic utilizat în exprimarea şi calculul indicatorilor
economici;
- înţelegerea diferenţelor între economie ca ştiinţă şi economie ca activitate social –
umană.
Timp alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată
1. Tiberiu Avrămescu, Cristina Bâldan, Emilia Ungureanu – Economie. Volumul 1, Editura Sitech, Craiova,
2007.
2. Emilia Ungureanu (coord.) – Economie politică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005.
3. Emilia Ungureanu (coord.) - Economie. Microeconomie şi macroeconomie. Editura Sitech, Craiova, 2010
4. Emilia Ungureanu, Tiberiu Avrămescu, Cristina Bâldan – Economie. Teste grilă şi aplicaţii. Editura
Sitech, Craiova, 2011
5. Emilia Ungureanu - Economie. Teste grilă şi aplicaţii. Ediţia a II – a. Editura Sitech, Craiova, 2015
6. Emilia Ungureanu, Tiberiu Avrămescu, Florentina Bâldan – Microeconomie. Fundamente teoretice, teste
grilă şi aplicaţii. Manual universitar pentru IFR. Editura Universităţii din Piteşti, 2017
1.1. TREBUINŢELE ŞI RESURSELE. ACTIVITATEA ECONOMICĂ

Prin trebuinţe (nevoi) se înţelege totalitatea cerinţelor - naturale, sociale, economice, culturale
- obiectiv necesare pentru asigurarea existenţei şi dezvoltării individului şi a naţiunilor, societăţii în
ansamblul ei.
Trebuinţele au un caracter complex, dinamic şi în continuă diversificare, sporind atât ca volum
cât şi din punct de vedere al diversităţii. Nevoile umane se diversifică si se amplifică continuu pe
măsură ce se creează posibilităţi mai mari de satisfacere a lor. Există şi situaţii când unele trebuinţe
dispar şi apar altele noi, existând uneori o anumită substituibilitate.
Clasificarea trebuinţelor ( nevoilor):

A. După importanţa lor:
· nevoi vitale (de bază);
· nevoi speciale (superioare).
B. După forma bunurilor cu care sunt satisfăcute:
· nevoi care se satisfac prin consumul de bunuri materiale (corporale);
· nevoi care se satisfac prin consumul de servicii (bunuri necorporale).
C. După modul de procurare a bunurilor care le satisfac:
· nevoi ce se satisfac prin consumul de bunuri marfare (prin intermediul pieţei);
· nevoi ce se satisfac prin consumul de bunuri nonmarfare (prin autoconsum, fără a
apela la serviciile pieţei).
4 Microeconomie
D. În raport de tridimensionalitatea fiinţei umane, nevoile pot fi :
· nevoi biologice (foame, sete, adăpost…);
· nevoi sociale (iluminat public, ordine publică, sănătate publică, apărare naţională);
· nevoi spirituale (educaţie, cultură, agrement…).
E. În funcţie de urgenţa satisfacerii lor, distingem următoarele nevoi:
· nevoi primare (fiziologice) sunt necesare şi indispensabile, adică cele care corespund
exigenţelor naturale care nu pot fi evitate nicidecum (nevoi de primă urgenţă: de nutriţie,
de îmbrăcăminte, de protejare contra frigului);
· nevoi secundare (sociale, spirituale, psihologice) sunt necesare, dar nu indispensabile
pentru supravieţuire (morale, instructive, afective, de agrement);
· nevoi terţiare nu sunt nici necesare, nici indispensabile, fiind considerate în funcţie de
împrejurările concrete, superflue, inutile, de lux.
F. În funcţie de nivelul la care se realizează consumul, nevoile pot fi
· nevoi individuale au un caracter strict personal, fiind satisfăcute la nivelul individului
(hrană, îmbrăcăminte, locuinţă…)
· nevoi publice (colective, de grup) sunt resimţite la nivelul unui sociogrup (comunitate
umană, societate în ansamblul ei) şi pot fi satisfăcute numai prin acţiunea unor
colectivităţi locale sau naţionale, a unor organizaţii (nevoia de educaţie, de amenajare a
teritoriului, de ordine publică, de apărare naţională).
Aceste clasificări nu au un caracter absolut, ci prezintă un anumit grad de convenţionalitate.

Nevoile umane prezintă o serie de caracteristici, dintre care semnalăm:
1. nevoile au un caracter subiectiv, fiind influenţate de numeroşi factori economici, psihologici sau
morali, de factori individuali (dorinţe, aspiraţii, motivaţii, aşteptări, opţiuni, înclinaţii…) sau sociali
(statut socio-profesional…);
2. nevoile au un caracter istoric, dinamic, fiind influenţate de condiţiile concrete de timp şi de loc,
de nivelul de dezvoltare a societăţii şi de cultură a individului, de factori climaterici şi norme sociale.
3. nevoile au şi un caracter concurenţial, aflându-se într-o permanentă competiţie în funcţie de
venitul disponibil; de aceea diferitele nevoi pot fi satisfăcute într-un grad diferit şi pot fi substituite,
înlocuite unele cu altele;
4. privite în globalitatea lor, nevoile au un caracter nelimitat. Anumite nevoi satisfăcute generează
mereu noi şi noi nevoi. Trebuie însă să precizăm că nevoile au un caracter nelimitat dacă sunt privite
în ansamblul lor, ca număr, dar pot fi limitate în capacitate.
Toate elementele pe care omul le foloseşte în activitatea sa pentru a-şi satisface trebuinţele
constituie resursele; ele sunt suportul consumului.
Clasificarea resurselor:
A. Din punct de vedere al sursei de provenienţă, resursele sunt:
(1) resurse primare sau originare reprezentate de potenţialul natural si potenţialul
demografic de care dispune societatea în fiecare etapă a evoluţiei sale. La rândul lor, resursele
naturale se pot grupa astfel:
1. din punct de vedere al duratei folosirii acestea pot fi:
a. regenerabile (pământul);
b. greu regenerabile (pădurile, livezile, plantaţiile);
c. neregenerabile (resursele subsolului, combustibili);
2. din punctul de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare, în procesul de
producţie sau de consum, resursele naturale pot fi:
a. recuperabile (o gamă largă de resurse de materii prime);
b. parţial recuperabile (în special cele biologice care prin refolosiri succesive se degradează în
mod treptat);
c. nerecuperabile (în special resurse energetice).
(2) resurse derivate, formate pe baza resurselor primare, concretizate în echipamente, instalaţii,
utilaje, stocurile de combustibil, materii prime, etc.
B. După natura lor, resursele pot fi:
- resurse materiale;
- resurse umane;
- resurse financiare;
- resurse informaţionale.
Resursele au un caracter complex, sunt în continuă diversificare (în sensul că societatea pune
în valoare noi resurse). Ele au însă ca trăsătură generală caracterul limitat, raritatea. Raritatea
vizează toate categoriile de resurse, manifestându-se ca o lege naturală a economiei.
Raritatea relativă a resurselor reprezintă inechilibrul dintre nevoile nelimitate ale oamenilor şi
posibilităţile (resursele) finite de satisfacere a acestora. Ea constituie o lege economică întrucât:
· raritatea caracterizează toate resursele economice.
· raritatea acţionează întotdeauna în timp.
· raritatea se manifestă pretutindeni în spaţiu.
Sub raportul rarităţii se face distincţie între resursele (bunurile) economice, care sunt efectiv
rare (majoritatea absolută a bunurilor) şi resursele (bunurile) libere, care, în funcţie de condiţiile
concrete de timp şi spaţiu, există din abundenţă şi pot fi procurate gratuit, fără costuri, adică fără
eforturi şi sacrificii (aerul, căldura naturală, lumina solară, uneori apa şi unele categorii de terenuri).
Implicaţiile rarităţii:
· există întotdeauna mai multe variante de utilizare a resurselor (există înlocuitori pentru
orice); resursele sunt rare, dar au întrebuinţări alternative;
· din mulţimea de variante posibile va trebui aleasă o alternativă. Constrângerile îi obligă pe
oameni să aleagă varianta optimă; deci oamenii sunt permanent confruntaţi cu un proces de
alegere prin optimizare;
· orice opţiune (alegere) presupune un sacrificiu, are un cost (dacă la un moment dat se
alocă o cotă mai mare de resurse pentru alimente, trebuie să se diminueze resursele, să zicem
pentru haine) ; costul de oportunitate este costul şansei sacrificate.
Datorită caracterului limitat, problema fundamentală a economiei o constituie raţionalitatea

atragerii, alocării şi utilizării resurselor, aspect cunoscut sub denumirea de raţionalitate economică.
Raţionalitatea economică constă în maximizarea rezultatelor obţinute şi minimizarea consumului de
resurse pentru obţinerea acestor rezultate.
Activitatea de producere a bunurilor, în vederea satisfacerii trebuinţelor, se desfăşoară conform
diviziunii sociale a muncii şi, în general, ea poate fi grupată în patru mari sfere: sfera producţiei; sfera
repartiţiei; sfera circulaţiei; sfera consumului.
6 Microeconomie
· Sfera producţiei – cuprinde totalitatea activităţilor de producere a bunurilor şi serviciilor pentru
satisfacerea nevoilor umane.
Bunurile sunt realităţi palpabile care satisfac trebuinţele oamenilor. Acele bunuri pentru care
momentul obţinerii satisfacţiei este chiar momentul folosirii sau consumării lor sunt bunuri de
consum. Bunurile care nu produc o satisfacţie directă consumatorilor ci folosesc la producerea altor
bunuri sau servicii se numesc bunuri de producţie.
Serviciile sunt utilitaţi imateriale care fie satisfac nevoile personale ale oamenilor, fie contribuie la
organizarea si desfăşurarea producţiei (ex. transportul, comunicaţii, servicii bancare, comerţ, asigurări,
etc.).
· Sfera repartiţiei – vizează:
a) repartizarea resurselor pentru producerea de noi bunuri sau pentru consum personal;
b) repartizarea veniturilor între posesorii factorilor de producţie, sub formă de salariu, profit,
dobândă şi rentă.
· Sfera circulaţiei (circulaţia mărfurilor) – cuprinde totalitatea activităţilor de deplasare în spaţiu
a bunurilor economice de la producător la consumator.
· Sfera consumului – cuprinde atât activitatea de organizare şi desfăşurare raţională a
consumului productiv, cât şi activitatea din domeniul consumului de bunuri şi servicii finale pentru
satisfacerea nevoilor populaţiei. Consumul final (al populaţiei) poate fi clasificat în :
- consum individual (realizat la nivelul indivizilor sau în familie);
- consum colectiv (realizat la nivelul unor sociogrupuri).
Între producţie şi consum există o strânsă interdependenţă. Producţia generează consumul
furnizându-i obiectul, iar consumul generează producţia. Totalitatea activităţilor economice privite în
interdependenţa lor, ca sumă a activităţii tuturor agenţilor economici, reprezintă economia socială
sau, generic denumită, economia.
Economia (economia socială) poate fi abordată pe diferite niveluri:
- nivelul microeconomic (microeconomia) – activitatea economică desfăşurată la nivelul
agenţilor economici;
- nivelul mezoeconomic (mezoeconomia) – activitatea economică la nivelul unor ramuri,
sectoare;
- nivelul macroeconomic (macroeconomia) – activitatea la nivelul unei ţări sau al economiei
naţionale;
- nivelul mondoeconomic (mondoeconomia) – activitatea economică la scară mondială.
Microeconomia şi macroeconomia reprezintă două modalităţi distincte de abordare a realităţii
economice. Microeconomia localizează cercetarea şi analiza la nivelul unităţilor economice şi pune
accentul pe comportamentul individual al agenţilor economici. Macroeconomia reprezintă ansamblul
formelor de economie din cadrul unei ţări, privite în unitatea lor şi în interdependenţă şi procesele care
se desfăşoară la nivel microeconomic. Economia poate fi abordată, de asemenea, pe sectoare:
- sectorul primar (agricultura, silvicultura, piscicultura, industria extractivă);
- sectorul secundar (industria prelucrătoare, construcţiile);
- sectorul terţiar (servicii);
- sectorul cuaternar (cercetarea ştiinţifică).
1.2. SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE.
FUNCŢIILE ŞI METODELE ŞTIINŢEI ECONOMICE
Studierea fenomenelor, proceselor şi legilor economice constituie obiectul de studiu al ştiinţei

economice.
În prezent, atât în ţară cât şi în majoritatea ţărilor din Europa, sistemul ştiinţelor economice este
clasificat în trei categorii:
1. Ştiinţe economice fundamentale: economia politică, istoria doctrinelor economice, istoria
economică, statistica economică, contabilitatea, managementul general, marketingul general.
2. Ştiinţe teoretico-aplicative: finanţele, monedă şi credit, managementul în industrie,
agricultură, transporturi, ştiinţele economice la nivelul firmei.
3. Ştiinţe economice de graniţă: geografia economică, matematica economică, sociologia
economică, psihologia economică, cibernetica economică, ştiinţa economică a protecţiei mediului
natural etc.
Atunci când scopul cercetării economice este explicativ, teoretic, răspunzând la întrebările: ce
este? cum este? de ce este?, teoria economică este considerată ştiinţă economică pozitivă sau
explicativă.
Economia ca ştiinţă explicativă arată cum este realitatea şi nu cum ar trebui să fie realitatea,
constată şi nu stabileşte norme de conduită. Cănd teoria economică urmăreşte să dea răspuns la
întrebările: ce-i de făcut? cu ce mijloace?, ea este considerată ştiinţă economică normativă.
În studierea proceselor şi fenomenelor economice, ştiinţele economice utilizează o gamă largă
de metode şi tehnici de investigare,cum ar fi:
Inducţia reprezintă o metodă de analiză pornind de la simplu la complex, de la particular la
general, de la fapte, date concrete, ajungând pe bază de raţionament la concluzii teoretice generale,
care se prezintă sub forma unor reguli, principii şi legi economice.
Deducţia reprezintă raţionamentul invers, de la general la particular, de la complex la simplu
pentru că generalul se manifestă în şi prin particular.
Analiza constă în separarea sistemului, întregului în componentele sale şi analizarea fiecărui
element în scopul descoperirii legilor care guvernează existenţa şi dezvoltarea fiecărui element în
parte.
Sinteza constă în reunirea elementelor analizate ale proceselor sau sistemelor economice în
scopul descoperirii legităţilor evoluţiei şi dezvoltării întregului pe baza legităţilor evoluţiei şi
dezvoltării elementelor sau părţilor sistemului.
Abstracţia ştiinţifică reprezintă metoda prin care are loc înlăturarea a ceea ce este neesenţial,
întâmplător, irelevant din sistemul analizat pentru a putea descoperi ceea ce este esenţial, definitoriu în
acel sistem, trăsăturile comune, regulile, principiile, legile economice care imprimă anumite sensuri
evoluţiei fenomenelor vieţii economice în general.
Ştiinţa economică utilizează statistica pentru determinarea evoluţiei proceselor şi fenomenelor
economice şi pentru aproximarea momentului de trecere la o nouă calitate a fenomenelor sau
proceselor economice pe baza experienţei anterioare la nivelul economic al aceleiaşi ţări sau al altor
ţări care au parcurs această evoluţie.
Metoda modelării matematice a proceselor economice este aceea prin care, cu ajutorul unor
expresii sau ecuaţii matematice, se exprimă dependenţa factorială a unor procese sau fenomene
economice sau dependenţa rezultatelor de variaţia diferitelor resurse. Modelul economico-matematic
este o construcţie logică ce surprinde viaţa economică reală sub forma unor relaţii funcţionale între
parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat.
8 Microeconomie
1.4. ANEXĂ LA TEMA 1
INSTRUMENTE DE ANALIZĂ ECONOMICĂ
Economiştii construiesc modele pentru a studia comportamentul diferitelor unităţi economice

(gospodării, firme, administraţii etc.) în activităţile de producţie, de schimb şi consum de bunuri
economice. Econometria este ramura economiei care se ocupă cu măsurarea relaţiilor dintre
variabilele economice. Descrierea teoriilor economice poate fi verbală sau matematică. În această
anexă sunt prezentate câteva instrumente matematice simple de descriere şi analiză economică1.
A.1. MODELE ŞI DATE ECONOMICE
A.1.1. Modele economice
Pentru analiza problemelor şi relaţiilor economice sunt utilizate deopotrivă modele şi date
economice. Fenomenele şi procesele economice pot fi reprezentate cu ajutorul unor scheme, funcţii,
descrieri verbale, denumite de specialişti modele economice. Modelul economic este o construcţie
teoretică, abstractă, un tablou simplificat al realităţii care reţine elementele cele mai importante ale
acesteia. Ca modalitate de reprezentare simplificatoare deliberată a realităţii, modelul constituie
punctul de plecare în analiza funcţionării economiei.
Legătura dintre modelele teoretice şi faptele empirice este deosebit de subtilă. Datele constituie o
premiză a construirii modelului economic indicând relaţiile logice dintre cauză şi efect; ele avertizează
analistul asupra îndoielilor pe care le are. Dar aceste îndoieli nu pot fi tranşate decât printr-un
raţionament logic. Totodată, numai confruntarea cu faptele reale îi conferă teoriei un caracter riguros
ştiinţific.
În economie există două tipuri de modele: calitative şi cuantificabile. Astfel modelul de piaţă cu
concurenţă pură şi perfectă constituie un model teoretic, abstract care nu are o corespondenţă în lumea
reală, fiind un model calitativ. În schimb, modelele de previziune conjuncturală se bazează pe estimări
cantitative. Demersul econometric caută adesea soluţii pentru viitor prin extrapolarea (prelungirea)
unei tendinţe trecute. Evaluarea viitorului porneşte în general de la modelele cantitative2.
A.1.2. Date (informaţii) şi variabile economice
Informaţie este un mesaj, o dată, o percepţie în legătură cu starea sau condiţiile unor procese
sau fenomene şi care are caracter de noutate. Datele (faptele):
· sugerează relaţiile logice dintre cauză şi efect.
· testează ipotezele ştiinţifice.
1
Această anexă a fost preluată integral din lucrarea Economie politică. Editura Didactică şi Pedagogică, 2004,
autor Ciurea Ion.
2
Ruffin R., Gregory P., Principles of Economics, Second Edition, Scott, Foresman and Company, Glenwiew,
Illinois, 1986, p. 6-7.
Datele, faptele sau informaţiile economice au numeroase surse: informaţii colectate direct de la
diferiţi agenţi economici, cifre colectate de la organisme specializate private, publice, naţionale sau
internaţionale.
O serie cronologică de date este o suită de mărimi ale unei variabile în diferite momente de timp.
Ea arată cum se modifică o variabilă în decursul timpului. Această informaţie poate fi prezentată cu
ajutorul tabelelor sau figurilor. Tabelul prezintă datele sub o formă simplă. O figură nu este altceva
decât o reprezentare a datelor dintr-un tabel sub forma unei diagrame.
Variabila este o mărime susceptibilă de a varia într-o manieră proprie sau în funcţie de alte
variabile. O variabilă statistică poate prezenta forma unei variabile discrete, mărime care poate varia
în fracţiuni de unităţi finite, sau a unei variabile continue, care poate lua un număr infinit nenumărabil
de valori.
Când rata inflaţiei este ridicată, capătă o mare importanţă distincţia între variabilele nominale
(salariu nominal, masă monetară nominală, PNB nominal…) şi variabilele reale (salariu real,
puterea de cumpărare a monedei, PNB real…).
Distincţia între valorile nominale şi cele reale se aplică tuturor variabilelor exprimate în preţurile
curente ale pieţei, în timp ce variabilele reale sunt exprimate în preţurile constante (preţuri ale unei
perioade anterioare luată ca bază), sau sunt variabile nominale corectate cu indicele preţurilor.
Măsurarea evoluţiei variabilelor economice se realizează în mărime absolută şi în mărime relativă
(procentuală). Variaţia absolută este diferenţa dintre mărimea finală (din perioada actuală) şi mărimea
iniţială (din perioada de bază), respectiv
DX = X 1 - X 0 .
Variaţia relativă sau procentuală este un raport între variaţia absolută (să zicem a producţiei unei
firme, Q) şi mărimea iniţială a indicatorului respectiv:
DQ Q1 - Q0 Q1 - Q0
= sau ×100
Q Q0 Q0
A.1.3. Indicatori şi indici
Indicatorul este expresia cantitativă, numerică a unei mărimi economice, a evoluţiei acesteia. Un
indicator se poate exprima în mărime absolută, medie sau relativă. Există deci o mare varietate de
indicatori micro şi macroeconomici: preţul, cifra de afaceri, salariul, profitul, produsul şi venitul
naţional etc.
Indicele unei mărimi, luată în două situaţii diferite, este un raport între mărimea respectivă în
perioada pentru care se calculează indicele mărime finală sau curentă) şi mărimea în perioada de bază
(mărime iniţială sau de bază). Indicele exprimă, deci, datele curente în raport de o valoare de bază.
De exemplu, indicele preţului unui bun IP este raportul (procentual) dintre preţul bunului în perioada
de calcul P1 şi preţul aceluiaşi bun într-o perioadă anterioară luată ca bază, P0.
P1 P1
IP = sau IP = × 100
P0 P0
În general, un indice statistic este un număr fără unităţi (fizice sau monetare), denumit uneori
număr pur sau fără dimensiune.
Dacă dorim să cunoaştem evoluţia preţurilor mai multor bunuri, pentru obţinerea unei măsuri
unice se calculează un indice sintetic ponderat (compozit), ca o medie ponderată a indicilor
diferitelor bunuri. Ponderea poate fi reprezentată de cantităţile de bunuri cumpărate şi atunci indicele
å Q1 × P1
general al preţurilor este egal cu: I GP =
å Q0 × P0
10 Microeconomie
A.2. FUNCŢII ŞI ECUAŢII
Funcţia este expresia formală a relaţiei dintre diferite variabile. O funcţie permite să se calculeze
evoluţia unei variabile numită “explicată”, atunci când variază una sau mai multe alte variabile, numite
“explicative”. Spre exemplu, presupunem că Y este variabila dependentă şi X este variabila
independentă. Valoarea Y este deci dependentă de valoarea X. În termeni matematici, putem spune
că Y este funcţie de X, sau putem folosi expresia de relaţie funcţională simbolizată prin:
Y = f (x) sau, echivalent, Y = Y ( X )
A.2. ANALIZA GRAFICĂ
A.3.1. Axe, puncte şi coordonate
Ştiinţa economică utilizează graficele în mod frecvent pentru a pune în evidenţă, în mod sugestiv,
relaţiile economice. Graficul este un instrument de prezentare expresivă a unor fenomene şi procese,
a legăturilor dintre ele cu ajutorul liniilor, punctelor, figurilor geometrice etc. Elementele
principale ale graficului sunt: titlul graficului, scara de reprezentare, reţeaua graficului, figurile şi,
eventual, nota explicativă şi legenda3. Există numeroase forme de grafice. Ca expresie concisă a
modelelor (teoriilor) economice, în mod uzual aceste grafice relevă relaţia dintre două variabile, cum
ar fi preţul şi cantitatea. Această formă de grafic este denumită diagramă.
Într-un sistem cartesian de coordonate se stabilesc două scări perpendiculare. Cele două linii de
scară sunt denumite axe, notate cu x şi y. Linia verticală este numită ordonată sau axa y, iar linia
orizontală este numită abscisă sau axa x. Punctul de intersecţie dintre cele două axe este punctul zero,
care poartă numele de origine.
Variabilele măsurabile de-a lungul abscisei sunt considerate valorile x, iar cele de-a lungul
ordonatei sunt considerate valorile y. Deasupra originii pe axa verticală, toate valorile sunt pozitive.
Sub origine pe axa verticală toate valorile sunt negative. Valorile din dreapta originii sunt pozitive, iar
cele din stânga sunt negative.
În economie este utilizat cu deosebire cadranul I, denumit şi cadranul pozitiv, ceea ce înseamnă
că datele economice sunt mai degrabă pozitive decât negative.
Pentru a întocmi un grafic cu două variabile sunt necesare două informaţii, care formează o
pereche de valori. Un punct pe grafic este identificat prin coordonatele sale, care constau în distanţele
de la acel punct până la cele două axe, trasate ca paralele la acestea. Distanţa de la punctul respectiv
la axa x este coordonata y deoarece lungimea distanţei este aceeaşi cu valoarea marcată pe axa y .
Invers, în ceea ce priveşte coordonata x .
3
Glahe F., Dwight L., Microeconomics. Theory and Applications, HBJ, New York, 1984, p. 16-20.
A.2.2. Curbe şi relaţii
Relaţia funcţională între cele două variabile poate fi de tip liniar şi este reprezentată printr-o linie
dreaptă, sau de tip neliniar şi este reprezentată printr-o linie curbă (curbilinie). Indiferent de alura ei,
pe un grafic orice linie este numită curbă4.
Fig. nr. A.1. Elementele unui grafic
Axa y
+4
II I
+3
X negativ X pozitiv
Y pozitiv +2 Y pozitiv
+1 a
0
-20 -15 -10 -5 +5 +10 +15 +20 Axa x
-1
X negativ X pozitiv
-2
Y negativ Y negativ
-3
III IV
-4
Curba este o linie, dreaptă sau frântă, care arată corelaţia dintre două variabile pe un grafic.
Curbele arată două tipuri de relaţii dintre variabile: pozitive (directe) şi negative (inverse). În primul
caz ambele variabile evoluează în acelaşi sens, respectiv creşterea uneia este însoţită de creşterea
celeilalte şi invers. Exemplu: relaţia existentă între preţul unui bun şi cantitatea oferită din bunul
respectiv.
Relaţie pozitivă apare când ambele variabile evoluează în acelaşi sens, respectiv urcă şi
coboară împreună. Relaţia pozitivă este pusă în evidenţă de o curbă cu pantă crescătoare (linia care
uneşte punctele a, b, c, în graficul A.2 şi care este curba ofertei).
4
McKenzie R., Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986, p. 36-37.
12 Microeconomie
Fig. nr. A.2. Relaţia pozitivă sau negativă dintre variabile
Preţ
u.m./kg
6 a’ c
5
4 Curba ofertei
3 b b’
2
Curba cererii
1 a c’
0 50 100 150 200 250 Cantitate de mere

kg/zi
Relaţie negativă este relaţia între două variabile care evoluează în sens invers: când una urcă,
cealaltă coboară. Într-o relaţie negativă, sau inversă, cele două variabile se modifică în sens opus:
când valorile x cresc, valorile y descresc şi invers. Reducerea preţurilor stimulează cererea, în timp
ce creşterea lor descurajează cererea. O astfel de relaţie este evidenţiată printr-o curbă cu pantă
descrescătoare (linia care uneşte punctele a', b', c' şi care este curba cererii).
A.2.3. Panta unei curbe

Conceptul de pantă este foarte important în analiza comportamentului economic şi a relaţiilor
dintre diferiţi parametri. Panta unei curbe măsoară rata cu care se modifică (D) valoarea x ca
urmare a modificării (D) valorii y. Se utilizează litera grecească D ca simbol al variaţiei unei valori
(creştere sau scădere)5. Deci:
Dy y1 - y 0
panta = =
Dx x1 - x0
În situaţia în care relaţia fundamentală apare sub forma unei linii drepte (ca în cazurile
exemplificate) panta este constantă în orice punct al dreptei, putându-se calcula cu relativă uşurinţă.
Cunoaşterea pantei unei drepte indică relaţia existentă între x şi y:
· când panta este pozitivă, înseamnă că între cele două variabile există o relaţie directă (cresc
sau scad împreună);
· când panta este un număr negativ, ea evidenţiază o relaţie inversă (când o variabilă creşte,
cealaltă scade, respectiv, când o variabilă scade, cealaltă creşte);
5
Baumol W., Blinder A., Economics. Principles and Policy, Second Edition, Harcourt Brace Jovanovich, Inc.,
1979, p. 22-25.
· în situaţiile în care o variabilă este independentă faţă de altele, panta este zero (evoluţie
independentă pe orizontală) întrucât Dy = 0;
· în fine, panta este infinită (evoluţie independentă pe verticală) întrucât numitorul este nul,
respectiv, Dx = 0.
Există şi relaţii mai complexe între două variabile, cum ar fi relaţiile cu puncte de maxim şi de
minim. Curbele care exprimă astfel de relaţii îşi modifică sensul de evoluţie.
A.3.4. Intersecţii şi tangenţe

Sunt diagrame unde se reprezintă concomitent două sau mai multe relaţii funcţionale. Intersecţia
curbelor este punctul în care două curbe în cadrul aceluiaşi sistem de coordonate se încrucişează.
Această intersectare prezintă, de asemenea, un interes deosebit în analizele economice. Bunăoară,
graficul cererii şi ofertei (vezi fig.A.3.) facilitează reprezentarea echilibrului pieţei, care este tocmai
punctul de intersecţie dintre curba cererii şi curba ofertei.
Fig. nr. A.3. Tangenţa între două curbe

y
9
8
7
Punct de tangenţă T
6
5 Curba B
4
3
2 Curba A
1
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 x
Tangenţa între două curbe este punctul în care cele două curbe se ating fără a se intersecta. În
punctul de tangenţă (punctul T, fig.A.6.), pantele celor două curbe sunt egale.

RARITATE ŞI ALEGERE ÎN ECONOMIE. COSTUL DE OPORTUNITATE
Obiectivele temei
- înţelegerea conceptelor de cost de oportunitate şi frontieră a posibilităţilor de producţie;
- înţelegerea modului de calcul al costului de oportunitate.

Bibliografie recomandată
2007.
14 Microeconomie
Raritatea resurselor şi bunurilor impune luarea unor asemenea decizii care implică alegerea
unei alternative în detrimentul altora posibile. De aceea pot fi satisfăcute doar anumite nevoi, în timp
ce altele sunt sacrificate. Alocarea resurselor în funcţie de utilizările concurente posibile este o
descriere completă a resurselor utilizate, a bunurilor produse şi a modului în care acestea sunt
repartizate între consumatori.
Costul de oportunitate (costul economic al alegerii) este costul celei mai bune alternative la
care se renunţă atunci când se face o alegere; pe scurt, este costul şansei sacrificate.
Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un bun (să zicem bunul x) poate fi
calculată prin raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă (bunul y) la cantitatea câştigată din
bunul respectiv, astfel:
- Dy
Co = -
Dx
unde: Co = costul de oportunitate; Δy = reducerea cantităţii bunului y;
Δx = creşterea cantităţii bunului x.
Raritatea resurselor economice de care dispune societatea umană determină şi o limită maximă
(frontieră) a posibilităţilor de producţie. Pentru a pune mai bine în evidenţă acest lucru vom utiliza un
model foarte simplu. În analiza posibilităţilor alternative de producţie se foloseşte instrumentul curba
posibilităţilor de producţie, care pune în evidenţă combinaţiile posibile de producere a două bunuri,
prin folosirea deplină a resurselor disponibile la un moment dat, marcând de fapt eficienţa
producţiei.
Curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt limitate şi orizontul de
timp este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea resurselor şi ameliorarea lor, curba
posibilităţilor de producţie se deplasează spre dreapta (fig.2.1.).
Figura nr. 2.1. Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie
CPP1 CPP2
Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc sub influenţa următorilor factori:
a) creşterea stocului de resurse;
b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea consumului de resurse, pe
unitatea de produs;
c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale.
FACTORII DE PRODUCŢIE. MUNCA, FACTOR PRIMAR AL PRODUCŢIEI
3.1. Avuţia naţională şi factorii de producţie

3.2. Munca - factor primar al producţiei
Obiectivele temei
- înţelegerea conceptului de factor de producţie şi a relaţiei sale cu resursele;
- înţelegerea modalităţilor de combinare a factorilor de producţie.
Bibliografie recomandată:
2007.
3.1. AVUŢIA NAŢIONALĂ ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE
Avuţia naţională reprezintă totalitatea resurselor de care dispune o ţară la un moment dat.
Componentele principale ale avuţiei naţionale:

a) resursele umane în care sunt incluse diferitele categorii ale populaţiei (populaţia totală,
populaţia activă, populaţia ocupată) şi structura populaţiei pe grupe de vârstă;
b) resursele naturale: fondul funciar (terenul arabil, fâneţe şi păşuni naturale, vii, livezi),
fondul forestier (păduri, plantaţii), stocul cinegetic şi cel piscicol, apele şi potenţialul hidroenergetic,
rezervele de substanţe minerale utile;
c) bunurile materiale în care sunt incluse capitalul fix, capitalul circulant, bunurile din
inventarul casnic, gospodăresc şi personal al populaţiei, rezervele financiar-valutare etc.;
d) bunurile spirituale reprezentate prin : potenţialul de ştiinţă şi tehnologie (brevete şi licenţe
pentru invenţii, inovaţii, etc), stocul de învăţământ, stocul de informaţii, stocul sănătăţii publice,
fondul de cultură şi artă etc.
Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic.
Factorii de producţie tradiţionali: natura (pământul); munca; capitalul.
Neofactorii de producţie: abilitatea întreprinzătorului; resursele informaţionale; tehnologiile.
Abilitatea întreprinzătorului este apreciată ca un tip special de resursă umană şi se referă la
capacitatea întreprinzătorului de a combina, în modul cel mai eficient, natura, munca şi capitalul, la
creativitatea şi iniţiativa de a produce noi bunuri economice, de a găsi cele mai avantajoase surse de
aprovizionare şi pieţe de desfacere, la asumarea riscului în realizarea acţiunilor economice.
Resursele informaţionale sunt o expresie a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice create, obţinute şi
produse de om în cadrul societăţii; încorporate în factorul uman, reprezintă o resursă derivată de o
importanţă deosebită în viaţa economică..
16 Microeconomie
Utilizarea factorilor de producţie se concretizează în producerea de bunuri economice. Bunurile
economice sunt acelea care au drept caracteristică definitorie raritatea, limitarea lor în raport cu
nevoile, în condiţii determinate de loc şi timp. Fiind limitate în raport cu nevoile, obţinerea şi
consumarea lor ocazionează un consum de resurse, un cost şi, implicit, un preţ.
Bunurile economice pot fi bunuri palpabile – produse materiale, tangibile – şi servicii - utilităţi
nepalpabile, nemateriale, netangibile. Prin bunuri materiale înţelegem acele lucruri tangibile
susceptibile de a satisface o nevoie de consum sau de producţie (haine, alimente, materiale, maşini).
Serviciile sunt bunuri imateriale, adică forme de muncă (activităţi) prestate pentru alţii: comerţ,
prospectarea pieţii, publicitate, transport, telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică, proiectare, consulting,
furnizarea şi prelucrarea informaţiilor, sănătate, ordine publică, etc.
După destinaţia lor, bunurile economice se clasifică în satisfactori şi prodfactori. Satisfactorii sau
bunurile de consum reprezintă acele bunuri apte să satisfacă în mod direct nevoile umane. Prodfactorii
reprezintă bunurile economice folosite pentru producerea altor bunuri. Ele satisfac în mod indirect
nevoile umane, prin intermediul bunurilor la a căror producere participă.
În funcţie de legăturile, dependenţele dintre diferite categorii de bunuri se disting bunuri
substituibile şi complementare, bunuri principale şi secundare. Bunurile substituibile sau concurente
sunt acelea care au capacitatea să satisfacă aceeaşi categorie de nevoi, consumatorul optând pentru
unul sau altul dintre acestea. Bunurile complementare sunt acelea care pot fi folosite doar împreună,
întrucât numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia sau efectul util scontat de către consumator.
Bunurile principale sunt acelea care constituie obiectul de bază al activităţii sale. Bunurile secundare
sunt acelea care rezultă din procesul tehnologic al unui bun principal.
După relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de consumatori se disting bunuri publice şi
bunuri private. Bunurile publice sunt acelea de care poate beneficia, în principiu, oricine doreşte, în
mod gratuit sau plătind un preţ convenit. Bunurile private sunt acelea la care accesul este limitat şi
diferenţiat în funcţie de criteriile de disponibilitate.
3.2. MUNCA - FACTOR PRIMAR AL PRODUCŢIEI
Munca este activitatea conştientă, specific umană, prin care oamenii utilizând uneltele şi
instrumentele adecvate, îşi valorifică opţiunile, experienţele şi cunoştinţele pe care le posedă, în
vederea obţinerii bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor. Munca, privită ca factor de
producţie, este reprezentată de totalitatea resurselor umane care pot fi şi sunt antrenate în procesul de
producţie. Munca a fost şi va fi în continuare factorul determinant, activ al producţiei, deoarece
prin muncă se realizează folosirea celorlalţi factori de producţie, perfecţionarea şi combinarea lor cât
mai eficientă.
Ca factor de producţie, munca este reprezentată de resursele de muncă (populaţia aptă

de muncă şi populaţia ocupată).
Referitor la potenţialul de muncă al unei ţări, sunt necesare clarificări asupra următoarelor
categorii de bază:
Populaţia activă cuprinde totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii în diferitele
activităţi în cadrul diviziunii sociale a muncii, inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar
obligatoriu, elevii şi studenţii de la cursurile de zi (care nu muncesc), precum şi persoanele în curs de
schimbare a locului de muncă.
Populaţia în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor cuprinse în limitele legale de
vârstă, indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate.
Populaţia aptă de muncă cuprinde toate persoanele având vârstă legală de muncă şi care,
datorită aptitudinilor fizice şi intelectuale pe care le posedă, pot să participe la muncă.
Populaţia ocupată cuprinde totalitatea persoanelor care îşi aduc efectiv contribuţia la crearea
de noi bunuri materiale şi servicii.
Corelaţiile dintre tipurile de populaţie evidenţiate mai sus pot fi puse în evidenţă prin
intermediul următorilor indicatori:
Indicele de activitate se determină ca raport procentual între mărimea populaţiei active şi cea a
populaţiei totale.
Pa
Ia = ´ 100
Pt
Pa – populaţia activă; Pt – populaţia totală.
Indicele de ocupare se determină ca raport procentual între mărimea populaţiei ocupate şi cea a
populaţiei apte sau ca raport procentual între mărimea populaţei ocupate şi cea a populaţiei totale.
Po
Io = ´ 100
Papta
Po – populaţia ocupată; Paptă - populaţia aptă de muncă sau:
Po
Io = ´ 100
Pt
De asemenea, se poate determina indicele de neocupare:
æ Po ö
In = ç1 - ÷ ´ 100
è P apt ă ø
Pentru determinarea eficienţei activităţii realizate la nivelul economiei naţionale se calculează
producţia pe cap de locuitor:
Q
q =
Pt
q – producţia pe cap de locuitor; Q– valoarea întregii producţii, exprimată printr-unul din
indicatorii macroeconomici: P.I.B., P.N.B.; Pt – populaţia totală a ţării.

CAPITALUL - FACTOR DERIVAT AL PRODUCŢIEI
Obiectivele temei
- înţelegerea conceptelor de capital - factor de producţie, a conţinutului precum şi a
componentelor acestuia;
- înţelegerea modului de consum şi transmitere a valorii capitalului.

18 Microeconomie
2007.
CAPITALUL - FACTOR DERIVAT AL PRODUCŢIEI
Capitalul – factor de producţie reprezintă ansamblul bunurilor materiale acumulate şi

reproductibile utilizate în activitatea economică la producerea de noi bunuri materiale şi servicii.
Prin natura lor, bunurile materiale care formează capitalul real se deosebesc de bunurile de
consum; ele nu pot fi consumate direct de către om, nu pot servi la satisfacerea unor nevoi personale,
ci indirect prin intermediul bunurilor materiale sau serviciilor la producerea cărora participă împreună
cu ceilalţi factori de producţie. De aceea, bunurile care formează capitalul real se numesc şi bunuri
indirecte sau bunuri intermediare; de asemenea, pentru că folosesc activităţii productive, din care se
obţin alte bunuri materiale şi servicii, se mai numesc şi bunuri (mijloace) de producţie.
Capitalul real, în raport cu factorii primari de producţie – munca şi pământul - este un factor
derivat din procesele de producţie anterioare, utilizate în activitatea economică.
După modul specific cum participă la activitatea economică, în care se consumă şi se înlocuiesc,
componentele capitalului real sunt: capitalul fix şi capitalul circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real (tehnic), format din bunuri de lungă durată
(clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport etc), care participă la mai multe cicluri
(acte) de producţie consumându-se treptat şi înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (respectiv
după un număr de cicluri de producţie).
Cea mai generală structură a capitalului fix este următoarea: construcţii (capitalul fix pasiv) -
clădiri, hale şi alte instalaţii industriale, magazine comerciale, infrastructura materială din agricultură
etc.; echipamentele de producţie (capitalul fix activ) – utilaje şi maşini-unelte, agregate şi instalaţii
de lucru, mecanisme şi dispozitive de reglare, mijloace de transport etc.
Capitalul circulant este acea parte a capitalului realformat din bunuri (materii prime, materiale,
combustibil, energie, apă tehnologică etc.) care participă la un singur ciclu de producţie, sunt
consumate sau sunt profund transformate în cursul acestuia şi trebuie înlocuite cu fiecare nou ciclu
de producţie.
Circuitul capitalului reprezintă trecerea capitalului prin cele trei stadii, transformarea lui din
formă bănească în formă productivă şi formă marfă.
- primul stadiu: stadiul aprovizionării, în care are loc, prin cumpărare, transformarea banilor
sau capitalului bănesc (B) în bunuri necesare producţiei, deci în capital real sau capital productiv (Kp).
În acest stadiu are loc şi angajarea forţei de muncă şi asigurarea celorlalţi factori de producţie. Forma
pe care o îmbracă capitalul în acest stadiu este cea de bani.
- al doilea stadiu: stadiul producţiei, în care are loc utilizarea, consumarea şi transformarea
capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie, în bunuri economice destinate vânzării,
în mărfuri (M). În acest stadiu capitalul îmbracă forma productivă.
- al treilea stadiu: stadiul desfacerii, în care are loc transformarea mărfurilor în bani, a
capitalului marfă în capital bănesc (B’), formă de la care s-a pornit iniţial, dar amplificată. În acest
stadiu, capitalul îmbracă forma de marfă. B’, care reprezintă banii încasaţi în urma vânzării mărfii, are
rolul de a asigura recuperarea costului şi obţinerea profitului sau venitului întreprinzătorului.
Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului numai una – bunurile-capital (formă
productivă) – reprezintă capitalul real şi funcţionează în calitate de factor de producţie. Banii şi
mărfurile funcţionează aici în calitate de capital numai în legătură cu capitalul productiv şi exprimă
derivate ale acestuia.
Rotaţia capitalului reprezintă reluarea permanentă a circuitului capitalului.

Durata de rotaţie a capitalului reprezintă timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit
complet.
Viteza de rotaţie a capitalului exprimă numărul de circuite ale capitalului într-o anumită
perioadă de timp (de obicei, un an).
T
n=
r
n – viteza de rotaţie a capitalului; T – timpul; r – durata unei rotaţii.
Factorii care influenţează viteza de rotaţie a capitalului:

- structura capitalului productiv, respectiv împărţirea acestuia în capital fix şi capital circulant;
creşterea vitezei de rotaţie a capitalului necesită reducerea ponderii capitalului fix în totalul capitalului
şi a capitalului fix pasiv în totalul capitalului fix;
- timpul de producţie şi timpul de circulaţie.
Timpul de producţie este timpul cât capitalul se află şi funcţionează în sfera producţiei şi se
compune din: a) perioada de muncă în care capitalul, sub forma concretă a bunurilor-capital, este
supus transformării prin acţiunea muncii; b) perioada întreruperilor care cuprinde atât întreruperile
normale impuse de procesele tehnologice, cât şi întreruperile accidentale cauzate de deficienţe în
funcţionarea capitalului fix sau în procesul tehnologic.
Timpul de circulaţie este timpul cât capitalul se află şi funcţionează în sfera circulaţiei şi se
compune din perioada aprovizionării şi perioada de desfacere.
Formarea şi deprecierea capitalului
Procesul de formare a capitalului se realizează în două modalităţi, şi anume:
a) Formarea brută a capitalului fix are în vedere procesul de obţinere de către întreprindere a
bunurilor ce vor fi utilizate în producţie pe o perioadă mai mare de un an. Acest proces se realizează
pe baza investiţiilor.
Investiţiile reprezintă cheltuielile băneşti pe care le fac agenţii economici pentru dezvoltarea
capacităţilor de producţie, pentru refacerea şi ameliorarea acestora, precum şi pentru creşterea
stocului de capital circulant. Investiţia netă reprezintă o parte a profitului sau a venitului economisit
destinată numai sporirii volumului capitalului fix şi al stocurilor de capital circulant, fiind sursa
formării nete a capitalului. Investiţia brută - constituită din investiţia netă şi amortizarea capitalului
fix şi al stocurilor de capital circulant.
20 Microeconomie
b) Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre intrările în stocurile unei întreprinderi şi
ieşirile din stocurile acesteia, în cursul unei anumite perioade. Stocurile conţin toate bunurile (materii
prime, materiale, combustibili, semifabricate, producţie neterminată, produse finite) care se găsesc în
posesia întreprinderii.
Consumul capitalului fix reprezintă deprecierea bunurilor-capital fix survenite în decursul
perioadei considerate ca urmare a uzurii normale şi a învechirii previzibile. De regulă, cuprinde şi o
rezervă pentru pierderi de bunuri durabile în urma unor pagube accidentale asigurabile.
Uzura fizică a capitalului fix se referă la pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de
exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii agenţilor naturali.
Uzura morală a capitalului fix constă în pierderea unei părţi din preţul de achiziţionare şi/sau
deprecierea proprietăţilor tehnice de exploatare ale capitalului fix, înainte de uzura fizică deplină,
datorită progresului tehnic.
Figura nr. 2.1. Diagrama stării capitalului fix

Valoarea
rămasă a
capitalului
fix (Kr)
Capital fix
supus
amortizării
(K.s.a.)
Uzura
Stocul de capitalului
capital fix fix supus
la valoarea amortizării
iniţială (U.s.a.)
(Kf)
Capital fix Uzura totală a

amortizat capitalului fix
integral (Ut)
(K.a.i.)
P entru evidenţierea stării capitalului fix se folosesc următorii indicatori:

Coeficientul uzurii capitalului fix (bu):
U
bu = t
´ 100
K f
Coeficientul stării fizice a capitalului fix (br):
Kr
br = ´ 100
Kf
Coeficientul intrărilor sau punerilor în funcţiune a capitalului fix (bi):
Pkf
bi = ´ 100
Kf
Coeficientul ieşirilor sau scoaterilor din funcţiune a capitalului fix (bs):
Skf
bs = ´ 100
Kf
Relaţia de bază pentru caracterizarea dinamicii capitalului fix este următoarea:
Kf =Kf-1 +PKf –SKf
unde: Kf = capitalul fix la sfârşitul perioadei; Kf-1 = capitalul fix la începutul perioadei; PKf =
volumul punerilor în funcţiune de capital fix; SKf = volumul scoaterilor din funcţiune de capital fix.
Procesul de recuperare a preţului de cumpărare a capitalului fix se numeşte amortizare.
În cazul acestei metode, mărimea amortizării (A) şi cota de amortizare (C a) se calculează astfel:
Kf
A= , respectiv
T
Dacă se iau în calcul şi veniturile obţinute din casarea utilajului (r) şi cheltuielile cu montarea şi
demontarea lui, mărimea amortizării se calculează astfel:
Kf -r+d
A=
T
în care: Kf = preţul de achiziţionare al capitalului fix; r = veniturile obţinute din casarea lui; d =
cheltuielile cu montarea şi demontarea; T = durata de funcţionare a mijlocului fix.
A 1
Ca = ´ 100 sau Ca = ´ 100
Kf T
Modalităţi de amortizare:
- amortizarea liniară este acel mod de amortizare în care se utilizează o cotă constantă de
amortizare pe toată durata de funcţionare a capitalului fix. ‚
- amortizarea progresivă, ţinându-se seama de gradul uzurii efective a capitalului fix şi de
frecvenţa reparaţiilor capitale, care se măresc spre finalul perioadei de funcţionare a acestuia, se
stabilesc cote de amortizare crescătoare.
- amortizarea regresivă constă în stabilirea unei cote de amortizare descrescătoare pe durata de
funcţionare a capitalului fix.
- amortizarea accelerată este o formă de recuperare rapidă a preţului capitalului fix
achiziţionat, în vederea evitării pierderilor ca urmare a uzurii morale a acestuia. Este o variantă a
amortizării liniare şi presupune recuperarea în primul an a unei amortizări de până la limita prevăzută
de lege din valoarea de intrare (Kf), iar în anii rămaşi până la sfârşitul duratei de folosinţă se va calcula
amortizarea lună de lună, după procedeul amortizării liniare:
Kr
A=
T
în care: A = amortizarea lunară; Kr = valoarea rămasă; T = numărul de ani de utilizare rămaşi
22 Microeconomie
PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Obiectivele temei
- cunoaşterea modalităţilor de calcul al formelor de productivitate a factorilor şi
înţelegerea semnificaţiilor rezultatelor obţinute;
2007.
5.1. COMBINAREA ŞI SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate fi

privit atât sub aspect cantitativ, cât şi sub aspect calitativ şi structural.
Ea depinde de natura activităţilor ce se desfăşoară, de nevoile de bunuri şi servicii în domeniul
respectiv, de condiţiile tehnice de producţie, de abilitatea întreprinzătorului, de managementul şi
marketingul activităţii etc.
Combinarea factorilor de producţie este un proces care are două laturi: una tehnică şi una
economică.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de
producţie: obţinerea unui bun economic presupune unirea resurselor de muncă numai cu elemente de
capital tehnic specific domeniului respectiv.
Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea ei în
minimizarea costurilor de producţie şi maximizarea profitului.
În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise:

- caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora trebuie să realizeze
volumul proiectat al producţiei;
- caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii;
- conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de
producţie şi a manifestării simultane a lor.
Divizibilitatea unui factor de producţie înseamnă posibilitatea acestuia de a se împărţi în
unităţi simple, fără a fi afectată calitatea factorului respectiv.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu
mai multe unităţi din alt factor de producţie.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative,
structurale şi calitative ale factorilor de producţie care participă la producerea unui bun economic.
Substituibilitatea este definită ca fiind posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor
de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi
nivel al producţiei.
Substituirea este fenomenul de înlocuire şi poate avea loc între factorul muncă şi factorul capital
sau factorul natural, precum şi între diferitele elemente componente ale factorilor de producţie, ca, de
exemplu, înlocuirea materiilor prime naturale cu cele sintetice, a muncii manuale cu munca
mecanizată etc.
Combinarea factorilor de producţie se face pe baza următoarelor calcule de eficienţă :
Productivitatea marginală a unui factor de producţie (a muncii şi a capitalului) exprimă
sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate a factorului respectiv, ceilalţi rămânând
nemodificaţi.
ΔQ
Wmg =
x ΔX
WmgX = productivitatea marginală a unui factor de producţie;
DQ = sporul de producţie obţinut;
DX = sporul factorului de producţie respectiv.
Rata marginală de substituţie (a muncii cu capitalul sau a capitalului cu munca) reprezintă
cantitatea dintr-un factor de producţie necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt
factor , astfel încât producţia să rămână aceeaşi.
DX
Rms = WmgY/WmgX sau Rms = -
DY
unde: Rms = rata marginală de substituţie;
WmgY = productivitatea marginală a factorului substituit;
WmgX = productivitatea marginală a factorului de substituţie.
5.2. PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Productivitatea sau randamentul factorilor de producţie reprezintă eficienţa cu care sunt

utilizaţi factorii de producţie în activitatea economică; aceasta se determină prin raportul dintre
rezultatele obţinute şi eforturile depuse, exprimând astfel, legătura dintre producţia obţinută şi factorii
utilizaţi.
Productivitatea parţială este cea a unui factor de producţie considerat a fi la originea
producţiei şi a modificării acesteia (ceilalţi factori fiind constanţi).
Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în
obţinerea unui rezultat.
Productivitatea medie:
- productivitatea medie a muncii arată eficienţa medie cu care este utilizată munca.
24 Microeconomie
SQ
W Lm =
SL
unde: WLm = productivitatea medie a muncii;
ΣQ = producţia totală; ΣL = cantitatea totală de muncă utilizată.
productivitatea medie a capitalului exprimă randamentul mediu al capitalului utilizat.
SQ
WLm =
SK
unde: WKm = productivitatea medie a capitalului; ΣL = capitalul tehnic utilizat.
- productivitatea medie a pământului exprimă eficienţa medie a factorului de producţie
pământ utilizat în activitatea economică.
SQ
WPm =
SP
unde: WPm = productivitatea medie a pământului; ΣL = suprafaţa totală de teren utilizată
pentru obţinerea producţiei.
Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o unitate a unuia
sau a tuturor factorilor de producţie:
- productivitatea marginală a muncii – care exprimă eficienţa ultimei unităţi de muncă
implicată în activitatea economică.
DQ
W Lmg =
DL
unde: WLmg = productivitatea marginală a muncii; ΔQ = variaţia absolută a rezultatelor; ΔL= variaţia
cantităţii de muncă utilizată.
- productivitatea marginală a capitalului exprimă eficienţa ultimei unităţi din capitalul tehnic
atras şi utilizat în activitatea economică.
DQ
WKmg =
DK
unde: WKmg = productivitatea marginală a capitalului; K = variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat.
- productivitatea marginală a pământului exprimă randamentul ultimei unităţi de teren (ha,
ar, metru pătrat) atras în activitatea economică.
DQ
WPmg =
DP
unde: WPmg = productivitatea marginală a pământului; ΔL = variaţia absolută a suprafeţei de teren.
- productivitatea globală marginală – exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi factorii de
producţie realizaţi în activitatea economică:
DQ
WGmg =
DL + DP + DK
unde: WGmg = productivitatea globală marginală
Productivitatea muncii
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia, eficienţa utilizării factorului muncă în activitatea
economică.
Pentru determinarea productivităţii muncii se pot determina următorii indicatori:
- productivitatea anuală a muncii: se determină ca raport între producţia anuală şi numărul
mediu de personal.
Qa
Wa =
Np
unde: Wa = productivitatea anuală a muncii; Qa = producţia anuală
N P = numărul mediu de personal
- productivitatea zilnică a muncii: se determină raportând productivitatea anuală a muncii la
numărul de zile lucrate anual.
Wa
Wz =
z
unde: Wz = productivitatea zilnică a muncii; z = numărul de zile.
- productivitatea orară a muncii: se determină raportând productivitatea zilnică a muncii la
numărul de ore lucrate într-o zi.
Wz
Wh =
h
unde: Wh = productivitatea orară a muncii; h = numărul de ore lucrate într-o zi
- productivitatea muncii la nivel macroeconomic: se determină raportând volumul total al
producţiei realizat la nivelul economiei naţionale (PIB) la populaţia ocupată a ţării respective.
P.I .B.
WL =
P0
unde: WL = productivitatea medie a muncii la nivel macroeconomic;
Po = populaţia ocupată; P.I.B. = produsul intern brut.
Factorii care influenţează nivelul şi dinamica productivităţii muncii:
- progresul tehnico-ştiinţific;
- pregătirea şi calitatea factorului uman;
- gradul de organizare a producţiei şi a muncii;
- sporirea motivaţiei în muncă;
- calitatea condiţiilor de muncă şi climatul social din întreprindere;
- condiţiile naturale.
Randamentul capitalului
Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul

acestui factor de producţie.
Randamentul capitalului se determină potrivit relaţiei clasice efort/efect sau efect/efort; în

primul caz mărimile obţinute poartă denumirea de coeficientul capitalului, iar în cel de al doilea caz
indicatorii rezultaţi sunt cunoscuţi sub numele de productivitatea sau eficienţa capitalului.
Coeficientul capitalului este un indicator general al randamentului capitalului, care arată
necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect.
Coeficientul mediu al capitalului se determină raportând volumul capitalului utilizat la
mărimea rezultatelor obţinute într-o perioadă dată.
26 Microeconomie
K
K= unde: K = coeficientul mediu al capitalului;
Y
K = volumul capitalului utilizat; Y = mărimea rezultatelor obţinute.
Coeficientul marginal al capitalului este raportul dintre creşterea capitalului între anii t 0 şi t1 şi
creşterea rezultatului (outputului) în acelaşi interval de timp.
DK
K'=
DY
unde: K' = coeficientul marginal al capitalului;
ΔK = creşterea capitalului; ΔY = creşterea rezultatului producţiei.
Productivitatea sau eficienta capitalului reprezintă inversul coeficientului capitalului şi

exprimă mărimea efectului (rezultatului) ce revine la unitatea de efort făcut cu capitalul utilizat.
Eficienţa medie a capitalului este inversul coeficientului mediu al capitalului.
Y Y
e= sau K =
K e
unde: e = eficienţa medie a capitalului;
Eficienţa marginală a capitalului reprezintă inversul coeficientului marginal al capitalului şi

reflectă creşterea rezultatului producţiei prin creşterea unei unităţi suplimentare a acestui factor de
producţie.
DY 1
e' = sau e' =
DK K'
unde: e' = eficienţa marginală a capitalului;
Analizele privind randamentul factorului capital sunt utilizate în special pentru capitalul fix, de
a cărui evoluţie cantitativă, structurală şi calitativă depinde întreaga dezvoltare economică.
Factorii care influenţează nivelul şi dinamica eficienţei capitalului fix:

- structura de ramură a economiei;
- ponderea capitalului fix activ în totalul capitalului fix;
- duratele de serviciu şi sistemul de amortizare practicat în economie;
- calitatea forţei de muncă;
- costul înzestrării tehnice a muncii;
- starea fizică şi gradul reînnoirii capitalului fix etc.
COSTUL DE PRODUCŢIE. TIPOLOGIE
6.1. Definirea şi funcţiile costurilor
6.2. Evoluţia costurilor pe termen scurt
6.3. Evoluţia costurilor pe termen lung
Obiectivele temei
- cunoaşterea conceptului de cost, a semnificaţiilor şi tipologiei acestuia;
- înţelegerea modalităţilor de evoluţie a costului e producţie pe termen scurt şi pe termen
lung.
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a formelor de cost şi înţelegerea semnificaţiilor
rezultatelor obţinute;

2007.
6.1. DEFINIREA ŞI FUNCŢIILE COSTURILOR
Costul de producţie reprezintă, în expresie bănească, totalitatea cheltuielilor

corespunzătoare consumului de factori de producţie pe care producătorii le efectuează pentru
producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii.
Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma în cadrul procesului de

producţie, participând diferit la obţinerea costurilor pentru producţia respectivă.
Consumul factorului capital diferă pe cele două componente ale sale : capital fix şi capital
circulant. Capitalul fix participă la mai multe cicluri de producţie, consumându-se treptat, fiind supus
unui proces normal de uzură. Corespunzător uzurii capitalului fix are loc amortizarea acestuia.
Prin amortizare se înţelege recuperarea treptată a cheltuielilor cu achiziţionarea

capitalului fix (concretizat în preţul acestuia) prin includerea în costul produsului, la a cărui
fabricare participă, a unei părţi din aceste cheltuieli.
Consumul capitalului circulant presupune includerea integrală în formă materială-iniţială sau

transformată şi bănească a bunurilor din care este format în rezultatele producţiei, în cadrul fiecărui
ciclu de producţie.
Cantitatea consumată de capital circulant, în expresie fizică, pentru obţinerea unui bun
economic se numeşte consum specific sau tehnologic.
28 Microeconomie
Consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorilor, ca
agenţi activi ai producţiei, potrivit specialităţii şi nivelului lor de calificare. Acesta poate fi exprimat
fizic prin timpul de muncă cheltuit pentru obţinerea unui bun economic sau a întregii producţii, şi
valoric prin ceea ce cheltuieşte întreprinzătorul pentru factorul de muncă angajat.
Consumul factorului natură (pământ) în activitatea economică este evident şi semnificativ,
dar este foarte greu de relevat – uneori chiar imposibil – sub aspect fizic. De aceea, se urmăreşte
numai valoric, prin ceea ce se plăteşte pentru a-l dobândi şi utiliza.
Importanţa cunoaşterii costului de producţie
Cunoaşterea conţinutului costului de producţie necesită luarea în considerare a relaţiei dintre
acesta şi preţul de vânzare. Costul de producţie (CT) desemnează numai o parte a preţului de vânzare
(PV), şi anume numai ceea ce înseamnă cheltuială suportată de către producătorii de bunuri materiale
sau servicii. Excedentul preţului de vânzare peste costul producţiei reprezintă profitul (p) sau
beneficiul, a cărui maximizare este scopul urmărit de către agenţii economici. Astfel, pentru fiecare
unitate de produs, sunt valabile egalităţile:
P.U.V.= CTM + pU
CTM = P.U.V. - pU
unde: P.U.V. = preţ unitar de vânzare; CTM = cost unitar; pU = profit unitar.
Costul de producţie constituie un indicator economic cu o largă sferă de utilizare; calcularea
lui are loc la nivelul unităţilor producătoare de bunuri materiale, precum şi în cele care prestează
servicii. Autonomia economică şi financiară a agenţilor economici impune şi o activitate riguroasă de
măsurare şi cunoaştere permanentă a costurilor.
Totodată, costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţă de oglindire a
calităţii activităţii. Prin raportarea rezultatelor la costuri, se poate cunoaşte eficienţa folosirii
resurselor alocate.
Funcţiile economice ale costurilor:
- cunoaşterea reală a necesarului de resurse pentru obţinerea unei anumite producţii;
- influenţare a rentabilităţii şi eficienţei, fiind element principal în toate calculele de eficienţă, atât la
nivel micro cât şi macroeconomic;
- criteriu de fundamentare a opţiunilor şi deciziilor fiecărui producător.
6.2. EVOLUŢIA COSTURILOR PE TERMEN SCURT
În cele ce urmează, ori de câte ori ne vom referi la costuri, vom avea în vedere expresia
bănească a resurselor care se consumă cu producerea şi desfacerea bunurilor.
1) Costul global reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat.
În cadrul acestuia se disting următoarele tipuri de costuri:
a) costul fix (CF) desemnează acele cheltuieli care privite în totalitatea lor, sunt independente
de volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere,
salariile personalului din activităţile general-administrative ale întreprinderii, etc.).
b) costul variabil (CV) reprezintă acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, variază în
funcţie de cantitatea de produse obţinute (cheltuieli cu materii prime, combustibilul şi energia pentru
producţie, salariile directe ale personalului ocupat în producţie etc.).
c) costul total (CT) reprezintă suma costurilor fixe şi variabile. De asemenea, costul total
reprezintă şi suma cheltuielilor materiale şi salariale.
CT = CF + CV
unde: CT = costul total; CF = costuri fixe; CV = costuri variabile
sau: CT = c + s ; CT = A + Kc + s
unde: c = cheltuieli materiale; s = cheltuieli salariale; A = amortizarea (valoarea capitalului
fix consumat); Kc = valoarea capitalului circulant consumat.
2) Costul mediu sau unitar reprezintă costurile pe unitate de produs sau pe unitate de efect
util. Se disting trei tipuri de costuri medii:
a) costul fix mediu (CFM) se determină prin raportarea costului fix total la cantitatea de
produse. Pe termen scurt, costul fix mediu depinde de evoluţia volumului producţiei.
CF
CFM =
Q
unde: Q = producţia realizată.
b) costul variabil mediu (CVM) se calculează raportând costul variabil total la cantitatea de
produse. În dinamica sa, costul variabil mediu depinde atât de cheltuielile variabile, cât şi de evoluţia
producţiei.
CV
CVM =
Q
c) costul total mediu (CTM) se determină prin raportarea costului total la cantitatea de
produse. În dinamica sa, pe termen scurt, costul total mediu depinde de evoluţia costurilor variabile şi
de evoluţia producţiei.
CT
CTM =
Q
Atunci când este vorba despre costul mediu, şi costul fix devine variabil deoarece el scade pe
măsura creşterii cantităţii de produse sau, dimpotrivă, se măreşte atunci când producţia obţinută se
micşorează.
3) Costul marginal (Cmg) reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de produs, la un moment dat.
D CT CT 1 - CT 0
Cmg = =
DQ Q1 - Q0
D CF + D CV
Cmg =
DQ
DCV
deoarece ΔCF = 0 => Cmg =
DQ
unde: C mg = costul marginal; D CT = creşterea costului total; D Q = creşterea producţiei fizice.
Mărirea volumului producţiei determină modificarea tuturor costurilor medii (inclusiv a

costului fix mediu), precum şi a costului marginal. Costul fix mediu se micşorează deoarece volumul
total (constant) al costului fix se raportează la o cantitate crescătoare a producţiei obişnuite. Curbele
costului variabil mediu, costului total mediu şi a costului marginal încep prin descreştere în condiţiile
creşterii volumului producţiei, trecând printr-un minim, după care cunosc, şi ele, o tendinţă de creştere,
datorită faptului că mărirea producţiei a fost devansată de creşterea costului variabil total şi a costului
total. Curba costului marginal trece prin punctul minim al curbei costului total mediu.
30 Microeconomie
În general, curbele costurilor nu sunt identice, deoarece există condiţii de cost diferite, atât de
la o întreprindere la alta, cât şi de la o perioadă la alta.
Condiţiile de cost diferite sunt prezentate prin :
a) înzestrarea inegală cu factori de producţie (echipament tehnic, calitatea profesională a
lucrărilor etc.);
b) randamentul sau eficienţa diferită în utilizarea factorilor de producţie;
c) metode diferite de organizare şi conducere, de gestiune şi de stimulare a lucrătorilor etc.
Relaţia cost mediu-cost marginal: pentru acel nivel al producţiei la care costul marginal este
mai mic decât costul mediu, mărirea producţiei cu o unitate suplimentară contribuie la scăderea
costului mediu unitar; invers, pentru un cost marginal mai ridicat decât cel mediu, orice dezvoltare a
producţiei determină creşterea costului mediu. În aceste condiţii, costul marginal trebuie să treacă
prin minimul costului mediu.
6.3. EVOLUŢIA COSTURILOR PE TERMEN LUNG
Pe termen lung, toate costurile au caracter variabil. Evoluţia costurilor pe termen lung
este determinată de fenomene economice de scară care, pe măsura dezvoltării capacităţilor de
producţie, conduc la reducerea costului mediu al producţiei. Aceasta înseamnă că randamentul creşte
mai repede decât costurile totale. În acelaşi timp, se înregistrează o descreştere a costului pe unitatea
de produs şi o creştere a venitului care depăşeşte costul producţiei.
În funcţie de modul de individualizare a cheltuielilor de producţie, acestea se pot grupa în:

Cheltuielile directe sunt acelea ce se pot individualiza pe produs sau grupe de produse
omogene, faze ale procesului de producţie şi se pot include direct în costul acestora. Din această grupă
fac parte cheltuielile cu materiile prime şi materialele directe, salariile lucrătorilor direct productivi,
contribuţii la asigurările sociale, combustibilul, energia şi apa tehnologică etc.
Cheltuielile indirecte sunt acelea ce nu se pot localiza, sunt comune mai multor produse sau
grupe de produse şi repartizarea lor asupra costurilor produselor se realizează pe seama unor criterii.
Acestei grupări îi aparţin cheltuielile generale ale secţiilor de producţie, cheltuielile generale ale
firmei, cheltuielile de desfacere, cheltuielile de promovare.
În cadrul cheltuielilor indirecte se detaşează ca importanţă cele generale ale secţiilor de
fabricaţie şi cele ale firmei. Activitatea fiecărei secţii de fabricaţie antrenează cheltuieli, cele mai
importante fiind: cheltuieli cu salariile personalului de conducere al secţiei; cheltuieli cu amortizarea
clădirilor secţiei, cu reparaţiile acestora şi alte cheltuieli; cheltuieli administrativ - gospodăreşti,
încălzire, iluminat; cheltuieli ce reprezintă pierderi ce nu pot fi imputate personalului sau rezultate din
casarea prematură a capitalului fix; cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor, amortizarea
unor capitaluri fixe ale secţiilor de fabricaţie.
Cheltuielile generale ale firmei sunt constituite din cheltuielile serviciilor operative ale firmei,
cheltuielile cu amortizarea clădirilor administrative, cheltuielile de poştă, telefon şi altele ce sunt în
interesul general al firmei.
COSTUL DE PRODUCŢIE. IMPORTANŢA ŞI CĂILE REDUCERII COSTULUI
Obiectivele temei
- cunoaşterea conceptului de cost, a semnificaţiilor şi tipologiei acestuia;
- înţelegerea modalităţilor de evoluţie a costului e producţie pe termen scurt şi pe termen
lung.
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a formelor de cost şi înţelegerea semnificaţiilor
rezultatelor obţinute;

2007.
Minimizarea costului înseamnă reducerea cheltuielilor pe unitate de efect util sau pe unitate de
rezultat.
Căile de reducere a costului vizează:
a) preţurile factorilor de producţie utilizaţi. Preţul factorilor de producţie depinde în mică
măsură de agentul economic, deoarece piaţa îi impune acestuia preţul de cumpărare a acestora.
Evoluţia preţurilor factorilor de producţie se află sub incidenţa următorilor factori:
- raportul dintre cererea şi oferta factorilor de producţie pe diferite pieţe;
- uşurinţa sau dificultatea procurării capitalurilor necesare producţiei;
- spaţiul ce separă agentul producător de agenţii furnizori de factori de producţie şi de agenţii
cumpărători, când firma se implică în distribuţia mărfurilor şi efectuează cheltuieli în acest scop.
b) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs;
Reducerea acestuia se poate realiza pe două căi şi anume:
- reducerea cheltuielilor cu factorul muncă;
- reducerea cheltuielilor materiale de capital.
Reducerea cheltuielilor cu factorul muncă se realizează în principal prin creşterea

productivităţii muncii în condiţiile în care există o piaţă a muncii dezvoltată şi agentul economic nu
are posibilităţi de influenţare a salariului. Prin creşterea productivităţii muncii se reduc cheltuielile cu
salariile pe unitate de produs deoarece cantitatea produsă pe unitate de timp va fi mai mare. În cazul în
care există o salarizare în acord creşterea productivităţii va conduce la reducerea costului de producţie,
numai dacă indicele de creştere a salariului va fi mai mic decât indicele de creştere a productivităţii
muncii.
IS < IWL
Reducerea cheltuielilor materiale de capital se realizează pe două căi:
Reducerea consumului de capital fix se realizează prin:
- prelungirea duratei de folosire a elementelor de capital fix;
- evitarea uzurii fizice şi morale nejustificate, ceea ce presupune şi o întreţinere, de calitate şi la
timp, a utilajelor;
32 Microeconomie
- asigurarea unui raport optim între creşterea brută a elementelor de capital fix şi creşterea
producţiei:
IQ > IIB sau ΔQ > ΔIB,
unde: IQ – indicele de creştere a producţiei; IIB – indicele de creştere a investiţiei brute de capital fix.
Reducerea cheltuielilor de capital circulant se realizează prin:

- reducerea consumurilor specifice;
- recuperarea şi refolosirea materialelor.
VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ.

SALARIUL ŞI DOBÂNDA
8.1. Salariul
8.2. Dobânda
Obiectivele temei
- cunoaşterea tipurilor de venituri corespunzătoare fiecărui factor de producţie, a tipologiei
acestora etc.;
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a diferitelor forme de venit şi a semnificaţiei
indicatorilor rezultaţi.
2007.
8.1. SALARIUL
Salariul reprezintă partea din venitul naţional, distribuită în mod direct salariaţilor, pentru
participarea lor la activitatea economică, în special sub formă bănească (uneori însă şi sub formă
naturală).
Salariul teoretic sau ipotetic este salariul stabilit la angajare, în funcţie de condiţiile de
ansamblu proprii unei economii, ramuri, subramuri şi pieţe locale (zonale).
Salariul efectiv este salariul definitivat şi plătit după depunerea muncii, corespunzător situaţiei
reale din întreprindere, de programul de lucru şi rezultatele obţinute.
Formele salariului
În funcţie de modul de acordare a salariului el poate fi:
a. salariul personal sau individual – este salariul încasat de fiecare salariat pentru munca
depusă;
b. salariul colectiv – reprezintă veniturile primite de către salariaţi din remuneraţia colectivă.
c. salariul social – reprezintă acea parte din venitul naţional prin care, societatea în ansamblul
său, intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai unor grupuri din cadrul
acestora ce se confruntă cu o situaţie familială mai grea sau cu riscuri cărora nu le pot face faţă fiecare
separat dacă nu sunt ajutaţi.
În funcţie de structura valorică şi natural-materială a venitului naţional:
a. Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte de la unitatea în care sau
pentru care lucrează. El poate fi:
- salariul nominal brut exprimă suma de bani totală cuvenită factorului muncă salariată.
- salariul nominal net reprezintă suma de bani efectiv încasată, după scăderea din salariul brut a
impozitului pe salariu, a contribuţiei pentru şomaj, a contribuţiei pentru pensii suplimentare, etc.
b. Salariul real este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment dat,
cu salariul nominal.
Salariul real este direct proporţional cu salariul nominal şi invers proporţional cu nivelul
preţurilor de consum.
SN
SR =
PC
SR= salariul real; SN= salariul nominal; PC= preţurile bunurilor de consum.
Evoluţia salariului real poate fi evidenţiată astfel:
ISN
I SR = . 100
I PC
ISR=indicele salariului real; ISN=indicele salariului nominal; IPc=indicele preţurilor bunurilor de
consum
Pe piaţa muncii, comportamentul fiecărei persoane se află sub incidenţa efectului de substituire
şi a efectului de venit.
Efectul de substituire se referă la interesul salariatului de a avea un venit cât mai mare, fapt
care îl determină să depună muncă suplimentară (printr-un program prelungit, mai intens sau pe
amândouă căile), ceea ce are ca rezultat diminuarea timpului liber şi creşterea dificultăţilor de refacere
a forţei de muncă.
Efectul de venit apare atunci când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de
muncă să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el renunţă la munca suplimentară, iar
uneori chiar şi la o parte din munca prevăzută de un program normal, în favoarea timpului liber.
Formele de salarizare sunt modalităţi de plată, respectiv de determinare a părţii din produsul
muncii ce revine salariaţilor.
Se cunosc trei forme de salarizare: a) salarizarea în regie; b) salarizarea în acord; c) salarizarea

mixtă.
34 Microeconomie
Salarizarea în regie sau după timpul lucrat este forma de salarizare prin care plata muncii se
face în funcţie de timpul lucrat: o oră, zi, săptămână etc. De obicei o întâlnim în cazurile în care munca
este complexă şi dificil de normat. În această situaţie singura modalitate de determinare a drepturilor
băneşti cuvenite salariaţilor este timpul de muncă lucrat de fiecare.
Salarizarea în acord (cu bucata, pe operaţii) este forma de plată individuală sau în grup, în
funcţie de cantitatea de bunuri realizate de individ sau de grup sau în funcţie de operaţiile executate. El
se aplică la acele activităţi unde se poate norma munca, respectiv munca cheltuită se măsoară prin
cantitatea de produse lucrate sau numărul de operaţii executate. Fiecare dintre acestea sunt plătite după
un anumit tarif. La rândul său, salarizarea în acord s-a diversificat îmbrăcând diverse forme (acord
direct, acord progresiv, acord global etc).
Salarizarea mixtă este forma de plată care îmbină elemente din cele două forme arătate mai
sus. Se constituie dintr-o sumă de bani fixă care se acordă pe unitatea de timp lucrată (ex: zi de muncă)
şi dintr-o sumă variabilă ce se acordă corespunzător cu îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice,
organizatorice, etc de către salariat. Aceste condiţii se cuantifică prin intermediul unor tarife, astfel
încât ele pot fi determinate bănesc ca şi în cazul salarizării în acord.
Factorii care influenţează mărimea şi dinamica salariului sunt:
A. Factori cu caracter direct:
1. Costul resurselor de muncă. Modificarea cheltuielilor cu asigurarea acestui articol, în sus sau
în jos (pe termen lung în sus), se traduce, mai devreme sau mai târziu, într-o mişcare similară a
mărimii salariului. Întârzierea schimbării salariului faţă de creşterea cheltuielilor pentru asigurarea
forţei de muncă, precum şi creşterea mai mică a salariului decât a acestor cheltuieli atrag
nemulţumirile salariaţilor şi declanşează sau amplifică mişcările lor revendicative.
2. Productivitatea muncii. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât posesorii forţei de muncă se
consideră îndreptăţiţi să primească un salariu mărit. Trebuie însă menţionat că o eventuală scădere a
productivităţii, chiar şi pe termen lung, este însoţită rareori de o scădere a salariului, aceasta
întâmpinând o rezistenţă deosebită din partea salariaţilor.
3. Raportul dintre cererea şi oferta de muncă este un alt factor care acţionează asupra dinamicii
salariului. În această analiză trebuie să ţinem seama de două aspecte: pe termen scurt, cererea de
muncă (volumul total de muncă necesar) este invariabilă; oferta de muncă, în ansamblul său se
formează în decursul unui timp îndelungat, necesar pentru creşterea şi instruirea fiecărei generaţii. De
aceea, incidenţa raportului cerere-ofertă de muncă asupra dinamicii salariilor trebuie privită mai ales
pe termen lung.
4. Dinamica preţurilor. Aceasta influenţează atât salariul nominal cât şi cel real. La o creştere a
preţurilor generată de inflaţie sau orice altă cauză, salariaţii acţionează pentru creşterea remunerării.
Aceasta se poate face într-un sistem organizat care funcţionează prin indexare permanentă după unul
sau mai multe criterii sau are loc numai în urma iniţierii unor acţiuni revendicative ale salariaţilor.
B. Factori cu caracter indirect:

- gradul de organizare în sindicate;
- capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a dialoga cu unitatea economică sau/şi cu
organele specializate ale statului cu prilejul desfăşurării acordurilor colective;
- migraţia internaţională a forţei de muncă;
- legislaţia cu privire la mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară etc.
8.2. DOBÂNDA
Dobânda reprezintă suma de bani plătită creditorului de către debitor pentru dreptul de
folosire a capitalului împrumutat, pe întreaga perioadă a împrumutului.
Sursele capitalului de împrumut:
1. Economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare şi care sunt
utilizate de către bănci, în acordarea de împrumuturi.
2. Economiile firmelor reprezentate de acea parte de profit care rămâne disponibilă după ce s-
au plătit dividendele. Până la folosirea acestor sume în noi investiţii, firmele le depun la bănci, care, la
rândul lor, le utilizează pentru acordarea de împrumuturi.
3. Economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai mari decât
cheltuielile bugetare. Aceste surplusuri pot fi utilizate în cadrul sistemului de creditare.
Cererea de capital de împrumut:
1. Cerere din partea populaţiei, care vizează împrumuturi destinate procurării de bunuri de
folosinţă îndelungată (locuinţe, automobile, televizoare etc.);
2. Cerere din partea firmelor care urmăresc obţinerea de împrumuturi în vederea dezvoltării
activităţii acestora. Aceste împrumuturi, în final, au menirea de a contribui la asigurarea satisfacerii cu
bunuri şi servicii a nevoilor de consum existente în societate, nevoi manifestate şi sesizate de firmele
care cer împrumuturi.
3. Cerere din partea guvernului central şi a administraţiilor locale, care vizează
împrumuturi pentru o serie de activităţi sociale, de educaţie, de sănătate, de transport, de
telecomunicaţii etc.
Oferta şi cererea de împrumuturi se întâlnesc pe aşa-numita piaţă a împrumuturilor sau piaţă a
capitalului de împrumut.
Funcţiile dobânzii:
a) influenţează repartizarea factorilor de producţie, orientându-i către destinaţiile care asigură
folosirea lor cea mai eficientă;
b) pârghie de stimulare atât a populaţiei, cât şi a firmelor în economisirea unei părţi din venituri;
c) modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea unui profit
normal;
d) pârghie de redistribuire a venitului.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori fundamentali:
- masa sau suma absolută a dobânzii, care este direct proporţională cu mărimea creditului
acordat, durata lui în ani şi rata dobânzii.
Masa sau suma absolută a dobânzii se calculează astfel:
D = C . n . d’ ( dobânda simplă)
unde :
D = masa dobânzii; d' = rata dobânzii; C = mărimea creditului acordat; n = durata lui în ani.
D = Sn – C (dobânda compusă) ; Sn = C(1+d’)n
unde:
Sn = suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului;
C = capitalul avansat (creditul); d’= rata dobânzii anuale; n = numărul de ani.
- rata dobânzii, exprimată în procente.
Rata dobânzii se determină ca raport procentual între mărimea dobânzii şi volumul creditului
acordat:
D
d’ = .100
C
unde: d' = rata dobânzii; C = creditul acordat; D = mărimea dobânzii anuale
36 Microeconomie
Forme de existenţă a dobânzii:

- dobânda pe piaţa monetară, care se aplică în general împrumuturilor pe termen scurt pe care
băncile le contractează între ele sau cu banca centrală;
- dobânda bancară de bază, aceea care se practică pentru certificatele de depozit sau pentru
bonurile de trezorerie;
- dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi alte instituţii financiare;
- dobânda ca taxă de scont comercială sau scontul comercial, percepută la operaţiunile de
scontare a efectelor de comerţ, precum şi dobânda ca taxă de rescont;
- dobânda sub diverse forme pentru plasamente pe termen scurt şi mediu ce se practică de casele
de economii sau de bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru construcţia de locuinţe;
- dobânda pe piaţa obligaţiunilor, tipică pentru plasamentele pe termen lung.
Factorii care influenţează nivelul şi dinamica ratei dobânzii:
- raportul dintre oferta şi cererea de capital de împrumut;
Oferta de capital reprezintă capitalul bănesc disponibil la un moment sau într-o perioadă.
Componentele sale sunt: economiile care se formează într-o perioadă dată; capitalul eliberat dintr-
un împrumut sau dintr-o folosire anterioară; transformarea sumelor inactive a imobilizărilor în
lichidităţi active; împrumuturi bancare nete consimţite în perioada respectivă.
Cererea de capital sau totalul nevoilor de capital la un moment dat sau într-o perioadă şi
care se manifestă ca atare pe piaţa capitalului, are următoarele componente: capitalul solicitat
pentru investiţii; nevoile pentru acoperirea funcţionării capitalului împrumutat şi plata ratelor sau
anuităţilor acestuia; sumele necesare pentru formarea de rezerve; cererea de credit de consum.
- riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut;
- inflaţia. Datorită inflaţiei, rata dobânzii se prezintă ca rată nominală a dobânzii (ceaa
cuvenită prin contractul de credit) şi rată reală a dobânzii (dobânda nominală indexată cu rata
inflaţiei- ri).
d’n = d’r + ri
’ ’
unde: d n = rata nominală a dobânzii; d n = rata reală a dobânzii; ri = rata inflaţiei.
- raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului;
- politica guvernului poate influenţa într-un sens sau altul evoluţia ratei dobânzii. Atunci
când pe piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii care acţionează în direcţia
creşterii ratei dobânzii, guvernul poate interveni în sensul stopării acestui proces, stabilind un nivel
maxim al ratei dobânzii. Efectele pot fi însă contradictorii. Solicitanţii de credite îşi vor spori
cererile în condiţiile unei dobânzi mai reduse, ofertanţii însă care se văd descurajaţi de reducerea
ratei dobânzii vor micşora oferta de credit, ceea ce se va concretiza într-o cerere de credite
nesatisfăcută, în condiţiile în care există disponibilităţi băneşti în economie.
VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ.

PRODITUL
Obiectivele temei
- cunoaşterea tipurilor de venituri corespunzătoare fiecărui factor de producţie, a tipologiei
acestora etc.;
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a diferitelor forme de venit şi a semnificaţiei
indicatorilor rezultaţi.
2007.
PROFITUL
Profitul reprezintă câştigul sau avantajul obţinut de un întreprinzător ce utilizează

factori de producţie şi care îşi asumă riscul în activitatea economică.
Formele profitului:
a) profitul brut (total) care reprezintă cifra de afaceri minus remuneraţia aporturilor productive
altele decât acelea ale întreprinzătorilor;
b) profitul minimal sau profitul necesar (profitul normal) reprezintă suma remuneraţiilor
minime pentru diferite aporturi productive ale întreprinzătorului şi sub care (dacă nu ajung la o limită
minimă) întreprinzătorul încetează să-şi mai aducă contribuţia.
c) profitul pur, reprezintă eventualele diferenţe pozitive între profitul brut şi profitul minimal.
d) profitul de monopol, care reprezintă profitul obţinut de agenţii economici care deţin poziţii
monopoliste în producţie sau pe piaţa în care vând produsele lor la preţuri de monopol.
e) dividendele încasate de acţionari din profitul net realizat de societăţile la care deţin acţiuni.
Unii autori delimitează profitul legitim sau normal şi profitul nelegitim.
a) Profitul legitim este venitul câştigul ce revine întreprinzătorului pentru serviciile aduse în
activitatea economică, pentru aportul la această activitate. Acest profit poate fi motivat numai de către
acei întreprinzători care îşi îndeplinesc în bune condiţii funcţiile pe care le au.
b) Profitul nelegitim este considerat ca fiind un transfer incorect de bogăţie.
Funcţiile profitului:
a) funcţia de stimulare a iniţiativei, a creativităţii şi de acceptare a riscului.
b) funcţia de incitare la declanşarea, sporirea şi diversificarea eforturilor productive.
c) funcţia de cultivare a spiritului de economisire;
d) funcţia de sursă de venit pentru bugetul statului.
e) funcţia de control asupra activităţii firmelor.
38 Microeconomie
Mărimea profitului poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul a doi indicatori:
- Masa profitului – suma pe care o reprezintă profitul unei unităţi economice, unui agent
economic, unei economii naţionale. Se determină ca diferenţă între încasările totale sau cifra de afaceri
şi nivelul costurilor.
Pentru întrega producţie, profitul se determină folosind următoarea lrelaţie de calcul:
P = CA – CT
unde :
P = masa profitului ş CA= cifra de afaceri (CA = Q * PUV)
CT= costul total; Q = cantitatea vândută;
PUV = preţul unitar de vânzare .
La nivelul produsului, profiul se determină astfel:
pu = PUV – CTM,
unde:
pu = profitul unitar (pe produs); CTM = costul mediu al produsului
- Rata profitului – se determină ca raport procentual între masa profitului şi costurile făcute
pentru obţinerea acestuia, volumul capitalului şi cifra de afaceri.
Rata profitului la cost (rata rentabilităţii) se determină astfel:
P
p’CT= ´ 100
CT
unde: p’ = rata profitului; P = masa profitului; CT = costul total al producţiei.
Rata profitului la capitalul utilizat se determină astfel:
P
p’K = K ´ 100
unde: k = capitalul folosit

Rata profitului la cifra de afaceri se determină astfel:
P
p’CA = ´ 100
CA
Factori care condiţionează masa profitului:

1) nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează volumul rezultatelor:
2) preţul de vânzare şi costul;
3) volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii);
4) viteza de rotaţie a capitalului.
Asupra vitezei de rotaţie influenţează:

a) structura capitalului, modul cum acesta se împarte pe destinaţii – pentru capitalul fix şi
circulant, mijloace de muncă, materii prime, materiale etc. Fiecare dintre componente are un ciclu şi
un timp de rotaţie propriu. În general, componentele sub forma mijloacelor de muncă au o viteză de
rotaţie mică; odată cu creşterea ponderii acestor componente, viteza de rotaţie are o anumită tendinţă
de încetinire, cu efecte contrare creşterii profitului;
b) economisirea componentelor din structura capitalului şi îndeosebi a mijloacelor de muncă,
folosirea de înlocuitori ieftini, mijloace de muncă cu randament mai ridicat etc., ceea ce este de natură
să contracareze, într-o măsură mai mare sau mai mică, tendinţa de scădere a vitezei de rotaţie a
capitalului şi a ratei profitului rezultate din modificarea structurii capitalului.
Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei (sau cifra de afaceri) dincolo de care
producătorul obţine profit. În acest ”punct” încasările totale obţinute din încasarea mărfurilor (VT)
sunt egale cu costul total global al producţiei (CT), iar profitul (P) este nul. Titularii de profit sunt:
·deţinătorii de capital bănesc neinvestit încă într-o activitate;
·proprietarul unui bloc de locuinţe aflat în curs de construcţie;
·iniţiatorul unei activităţi economice;
posesorul unei ferme agricole eficiente, producătoare de produse lactate.
Pragul de rentabilitate (Qr) se calculează folosind următoarea relaţie de calcul:
CF
Qr =
P.U.V. - C.V.M.
unde:
CF = costul fix global; P.U.V. = preţul unitar de vânzare; CVM = costul variabil mediu.
CEREREA
5.1. Definirea, paradoxurile şi factorii cererii

5.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
5.3. Elasticitatea cererii în funcţie de venit
5.4. Factorii care influenţează elasticitatea cererii
Obiectivele temei
- cunoaşterea conceptului de cerere, a legii cererii, precum şi a factorilor care o
influenţează;
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a formelor elasticitate a cererii precum şi a
impactului pe care politicile economice îl pot avea aspra evoluţiei cererii.
2007.
40 Microeconomie
10.1. DEFINIREA, PARADOXURILE ŞI FACTORII CERERII
Când un consumator îşi propune să cumpere un bun sau serviciu el stabileşte cantitatea dorită în
funcţie de nivelurile preţului, iar această cantitate este denumită cantitatea cerută6.
Cantitatea cerută reprezintă intenţia cumpărătorului de a achiziţiona o cantitate dintr-un

bun sau serviciu la un anumit nivel al preţului.
Reducerea cantităţii cerute o dată cu creşterea preţului se produce datorită existenţei efectului
de substituţie şi a efectului de venit. Efectul de substituţie presupune existenţa unuia sau mai multor
produse ce pot substitui bunul al cărui preţ a crescut, iar bunurile respective se numesc bunuri
substituibile. Efectul de venit apare atunci când consumatorul doreşte să cumpere un bun dar are loc o
creştere a preţului, ceea ce induce sentimentul că este mai sărac şi, în consecinţă, reduce consumul din
bunul respectiv.
Cererea reprezintă o relaţie între cantităţile dorite dintr-un bun ce pot fi cumpărate
(variabile de flux) şi diferitele niveluri ale preţului bunului respectiv într-o anumită perioadă de
timp (variabile date), fiind influenţată de o serie de factori, denumiţi condiţiile cererii.
Legea generală a cererii: orice majorare a preţului unitar determină reducerea
cantităţii cerute din bunul respectiv iar reducerea preţului unitar este însoţită de creşterea
cererii. Prin urmare, între cerere şi preţ se stabileşte o relaţie negativă.
Paradoxuri ale cererii:

- ,,paradoxul Giffen”: pentru unele bunuri inferioare, creşterea preţurilor este însoţită de o
creştere a cererii, iar reducerea preţurilor este însoţită de o reducere a cererii.
- "paradoxul Veblen" surprinde comportamentul atipic al indivizilor şi menajelor îmbogăţite
“peste noapte”, recent pătrunse într-un grup social superior care practică atitudinea de “efect snob”.
- unii consumatori cumpără de la un magazin, chiar dacă are preţuri mai mari, numai fiindcă
este în apropiere şi economisesc timp;
- creşterea calităţii unui bun duce la mărirea preţului, dar noul raport calitate/preţ măreşte
cererea bunului respectiv, chiar dacă a crescut preţul;
Factorii (condiţiile) cererii:
Modificarea veniturilor băneşti reale ale consumatorilor. Veniturile reale ale
consumatorilor pot să crească sau să scadă în diferite perioade. Pentru o analiză realistă a cererii,
aceasta trebuie să ţină seama de felurile de bunuri, deoarece consumatorul se comportă într-un anumit
fel când cumpără bunuri normale şi alt mod când cumpără bunuri inferioare.
În cazul bunurilor normale între evoluţia veniturilor şi cererea pentru asemenea bunuri este o
relaţie directă, pozitivă. Creşterea veniturilor duce la sporirea cererii de bunuri normale, iar
diminuarea veniturilor la reducerea cererii de bunuri normale.
În majoritatea cazurilor bunurilor inferioare, între veniturile cumpărătorilor şi cererea pentru
aceste bunuri există o relaţie inversă, negativă, deoarece majorarea veniturilor va duce la diminuarea
cererii, iar scăderea veniturilor va determina creşterea cererii pentru asemenea bunuri.
6
Constantin Gogoneaţă, Basarab Gogoneaţă, Microeconomie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.88.
În economia reală dinamica cererii de bunuri nu se identifică întotdeauna cu dinamica venitului
consumatorului şi din acest punct de vedere există două categorii de bunuri:
a. bunuri de strictă necesitate unde dinamica venitului (D%V ) depăşeşte dinamica cererii
acestora (D%C ) , adică: é D %C ù ;
ê D%V < 1ú
ë û
b. bunuri de lux unde dinamica venitului este inferioară dinamicii cererii, adică:
é D% X ù
>1 .
ê D% B ú
ë û
Modificarea preţurilor altor bunuri. Cererea unui bun se modifică şi în funcţie de evoluţia
preţurilor altor bunuri, dar ea depinde şi de natura bunurilor: substituibile şi complementare.
a. În cazul bunurilor substituibile, A şi B, modificarea preţului bunului A şi a cererii bunului
B se constituie într-o relaţie directă, pozitivă. Creşterea preţului bunului A duce la creşterea cererii din
bunul B, iar reducerea preţului bunului A, la scăderea cererii pentru bunul B, de exemplu: unt şi
margarină. Creşterea preţului la unt duce la creşterea cererii de margarină, iar scăderea preţului la unt
determină reducerea cererii de margarină în favoarea cererii de unt.
b. În cazul bunurilor complementare creşterea preţului unui bun A duce la reducerea cererii
bunului complementar B şi invers, ceea ce presupune o relaţie inversă, negativă. De exemplu: bunul B
este complementar bunului A (benzină şi autoturism), iar creşterea preţului bunului A determină
scăderea cererii acestuia şi implicit a bunului complementar. Invers, reducerea preţului bunului A
determină creşterea cererii sale, dar şi creşterea cererii bunului B.
Numărul de cumpărători. Între numărul de cumpărători şi cererea pentru un bun există o
relaţie directă, pozitivă, deoarece sporirea numărului de locuitori, fie şi sezonieri, într-un oraş duce la
sporirea cererii de pâine în oraşul respectiv.
Preferinţele cumpărătorilor. Între preferinţele de consum ale cumpărătorilor şi cererea
pentru un anumit bun există tot o relaţie directă, pozitivă. Preferinţele se pot modifica de la o perioadă
la alta, un loc important aici jucându-l reclama.
Previziunile privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor. Când se prevede creşterea preţului
unui bun cererea prezentă pentru bunul respectiv creşte, iar cererea viitoare scade. Dacă se prevede o
reducere a preţului, atunci cererea prezentă se reduce, iar cererea viitoare creşte, dacă toate celelalte
condiţii rămân neschimbate. Când se prevede creşterea venitului, cererea pentru bunurile normale şi de
lux creşte, iar când se preconizează o reducere a venitului cererea acestor bunuri scade. Aceşti factori
determină modificarea cererii la acelaşi nivel al preţului.
10.2. ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCŢIE DE PREŢ
Elasticitatea cererii exprimă variaţia sa la modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii.
Elasticitatea cererii funcţie de preţ măsoară modificarea relativă (procentuală) a cererii
generate de modificarea cu un procent a preţului unui bun.
Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ se determină folosind următoarea
relaţie:
é C - C 0 P1 - P0 ù é DC DP ù é DC P0 ù é DC P0 ù
Ecp = - ê 1 : ú = -ê : ú = -ê × ú = -ê × ú
ë C0 P0 û ë C 0 P0 û ë C 0 DP û ë DP C 0 û
DC DP
× 100 = % DC şi × 100 = %DP
C0 P0
42 Microeconomie
DC DP % DC
de unde: Ecp = - : sau Ecp = -
C0 P % DP
Cererea poate fi:

a) elastică: Ecp > 1
b) inelastică: Ecp < 1
c) cu elasticitate unitară: Ecp= 1
d) perfect elastică: Ecp ¥
e) perfect inelastică: Ecp = 0
Ultimele două grade de elasticitate (perfect elastice şi perfect inelastice) au mai mult o valoare
teoretică, întâlnindu-se foarte rar în practică, numai pentru anumite bunuri şi anumite condiţii de piaţă.
10.3. ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCŢIE DE VENIT
Principala variabilă care determină creşterea sau reducerea cererii pe piaţa unui bun este venitul
real. Dacă se face abstracţie de acumulare, de economisire, atunci venitul echivalează cu cheltuielile
de consum. Structura cheltuielilor de consum depinde de mărimea venitului. Modificarea venitului
este urmată de schimbarea structurii bunurilor cumpărate, altfel spus, nivelul venitului stabileşte
structura cheltuielilor de consum.
Ponderea cheltuielilor pentru bunul X (Cx%) în venitul total cheltuit (V) este egală cu:
Px × C x
C XV % = × 100
V
Elasticitatea cererii pe piaţa unui bun în funcţie de venit (Ecv) exprimă modificarea cantităţii
cerute (Q) din bunul respectiv ca urmare a schimbării venitului (V), când toate celelalte condiţii rămân
constante.
Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit se determină astfel:
C - C 0 V1 - V0 DC V % DC
ECV = 1 : = × =
C0 V0 DV C % DV
unde:
ECVX = coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit;
DV = proporţia modificării venitului; V0 = venitul iniţial.
După valorile coeficientului de elasticitate în funcţie de venit bunurile se pot clasifica astfel:
a. bunuri inferioare, când E CV < 0 ;
b. bunuri normale sau bunuri prioritare (de primă necesitate), când ECV Î [0,1] ;
c. bunuri a căror evoluţie este independentă de venit şi unde E CV = 1 ;
d. bunuri superioare sau de lux, pentru care ECV > 1 ;
Analizând elasticitatea cererii în funcţie de creşterea venitului se pot formula mai multe
concluzii:
a. Cererea pentru bunurile de strictă necesitate creşte într-un ritm mai lent decât venitul, motiv
pentru care cererea pentru aceste bunuri tinde să se plafoneze.
b. Cererea pentru bunurile de consum curent are aproape aceleaşi caracteristici ca şi cererea
pentru bunurile de strictă necesitate, cu deosebirea că pentru anumite bunuri cererea se manifestă
numai după ce venitul a atins un anumit nivel. O caracteristică a acestei grupe de bunuri este că
cererea se manifestă chiar dacă venitul este zero (V = 0) .
c. Cererea de bunuri de lux creşte continuu şi nu se plafonează.
d. Cererea pentru bunurile inferioare urmează două trasee:
t în prima perioadă de creştere a venitului cererea pentru aceste bunuri sporeşte constant până
atinge un maxim, ce corespunde unui anumit nivel al venitului;
t în a doua perioadă de creştere a venitului cererea pentru asemenea bunuri se reduce treptat
până la dispariţie, ceea ce înseamnă că pentru persoanele cu venituri mari nu se manifestă cerere
pentru bunuri inferioare.
10. 4. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ ELASTICITATEA CERERII

Modificările preţurilor şi veniturilor se datoresc unor factori a căror acţiune este mai intensă sau
mai puţin intensă, directă sau indirectă în funcţie de timp şi loc.
Factorii care au cea mai puternică influenţă asupra elasticităţii cererii sunt:
a. Ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al familiei. În fiecare
gospodărie unele categorii de bunuri au o pondere mai mare în cheltuielile totale, altele mai mică.
Creşterea sau reducerea veniturilor determină modificări în ponderea cheltuielilor pentru
diferite categorii de bunuri. Dacă veniturile cresc, ponderea cheltuielilor pentru consumul alimentar
se reduce.
b. Gradul de substituire a bunurilor. Între gradul de substituire a unor bunuri şi elasticitatea
cererii în funcţie de preţ există o relaţie pozitivă. Coeficientul elasticităţii cererii este cu atât mai mare
cu cât gradul de substituire este mai mare şi invers.
c. Gradul necesităţii în consum. Nivelul elasticităţii cererii în funcţie de venit este diferit
pentru bunurile de strictă necesitate şi pentru bunurile de lux. Pentru bunurile de strictă necesitate
cererea este inelastică, în timp ce pentru bunurile de lux cererea este elastică, astfel că nivelul
elasticităţii cererii lor este mai mare decât al bunurilor normale.
d. Durata perioadei de timp de la modificarea preţului. Între durata de timp când a avut loc
modificarea preţului unui bun şi coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ există o relaţie
directă, pozitivă.
Cunoaşterea influenţei modificării preţului asupra coeficientului de elasticitate este importantă
pentru ofertant, întrucât poate estima venitul total încasat (VT), acesta fiind egal cu produsul dintre
cantitatea vândută (Qv) şi preţul de vânzare (Pv) al produsului respectiv, VT = Qv × Pv .
Relaţia dintre cererea în funcţie de preţ şi venit duce la trei situaţii diferite:
a. când cererea este elastică, între modificarea preţului şi venitul total înca-sat există o relaţie
inversă, negativă;
b. când cererea este inelastică, între evoluţia preţului şi venitul total există o relaţie pozitivă;
c. când cererea are o elasticitate unitară venitul total încasat nu se modifică.
Cunoaşterea evoluţiei coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ este importantă
în procesul de decizie deoarece practicarea unor preţuri mai scăzute face posibilă maximizarea
profitului numai în situaţia unei cereri elastice. Mărimea profitului depinde şi de raportul dintre
modificarea cantităţii cerute şi modificarea preţului. Cu cât procentul de creştere a cantităţii cerute
este mai mare decât creşterea preţului, cu atât mai mare va fi profitul.
44 Microeconomie

OFERTA
11.1 Definirea şi factorii ofertei. Legea generală a ofertei
11.2. Elasticitatea ofertei
Obiectivele temei
- cunoaşterea conceptului de ofertă, a legii ofertei precum şi a factorilor care o
influenţează;
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a elasticităţii ofertei precum şi a influenţelor
fiscalităţii asupra pieţei.

2007.
11.1. DEFINIREA ŞI FACTORII OFERTEI
Cantitatea oferită reprezintă o anume cantitate dintr-un bun furnizată la un anumit preţ, într-o
anume perioadă de un ofertant. Creşterea sau scăderea cantităţii oferite depinde exclusiv de evoluţia
preţului.
Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător intenţionează să o
desfacă pe piaţă într-o perioadă de timp, la un preţ dat.
Cantitatea dintr-un bun economic oferită pe piaţă de toţi ofertanţii reprezintă oferta totală, sau
oferta de piaţă. Cantitatea vândută dintr-un bun este diferită de oferta totală şi este mai mică decât
aceasta.
Elementul care influenţează în mod hotărâtor diferenţa dintre oferta totală şi cantitatea vândută
este preţul. Preţul trebuie privit din trei unghiuri:
♦ al producătorului, acesta fiind preţul minim la care doreşte să vândă produsul;
♦ al consumatorului, preţul pe care acesta este dispus să-l ofere pentru bunul respectiv;
♦ al pieţei, sau de echilibru, preţul la care se vinde respectiv se cumpără bunul pe piaţă.
În funcţie de natura bunurilor se disting următoarele forme de ofertă:
a. oferta de bunuri independente (calculatoare, autoturisme, mobilă, confecţii etc.);
b. oferta complementară, când dintr-un bun principal (petrol, stofă, carne, lapte etc.) rezultă
mai multe bunuri secundare ( benzină, motorină, confecţii din stofă, preparate din carne, produse
lactate etc.);
c. oferta mixtă, când mai multe bunuri satisfac aceeaşi cerere (băuturi răcoritoare, fructe, cafea,
ceai etc.).
Relaţia dintre preţ şi cantitatea oferită poate fi evidenţiată de funcţia ofertei.
Legea generală a ofertei: volumul şi dinamica ofertei se află într-o relaţie directă,
nemijlocită cu preţul, dar într-o relaţie pozitivă: creşterea preţului determină creşterea cantităţii
oferite, iar reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.
Factorii (condiţiile) ofertei:

- nivelul şi dinamica costului (consumului de factori de producţie). Între nivelul costului şi
cantitatea oferită există o relaţie negativă: reducerea costului de producere a unui bun determină
creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului determină scăderea ofertei.
- preţul altor bunuri. O cantitate determinată de resurse economice poate fi utilizată în aceleaşi
condiţii de eficienţă pentru obţinerea a două bunuri, de exemplu A şi B. Dacă preţul A se reduce, o
parte mai mare din volumul resurselor sau chiar întreaga cantitate va fi folosită pentru producerea
bunului B al cărui preţ nu s-a schimbat; modificarea preţului bunului A va determina o creştere sau o
reducere a ofertei pe piaţa bunului B.
- numărul firmelor care produc acelaşi bun. Oferta creşte când apar noi firme care produc un
bun (dacă producţia firmelor existent nu se modifică într-o anumită perioadă de timp) şi scade dacă
unele firme din cele existente vor da faliment.
- taxele şi subvenţiile. Efectul lor asupra ofertei este diferit.
¿ Creşterea taxelor la producător duce fie la sporirea costului pe unitatea de produs, ceea ce
obligă ofertantul să mărească preţul pentru a nu i se diminua profitul, fie preţul rămâne neschimbat,
dar se diminuează profitul. În ambele cazuri se reduce oferta. În această situaţie, relaţia între ofertă şi
taxe este inversă, negativă.
¿ Acordarea subvenţiilor de către stat producătorilor de bunuri şi servicii diminuează costul
sau măresc profitul, ceea ce determină producătorii să mărească oferta. Între subvenţie şi ofertă
relaţia este directă, pozitivă.
- previziunile privind evoluţia preţului. Dacă se prevede că în viitor preţul de piaţă al unui
bun va creşte, oferta prezentă se va reduce, iar dacă se aşteaptă ca preţul să scadă, oferta prezentă va
creşte, celelalte condiţii rămânând neschimbate.
- politica generală a statului poate influenţa hotărâtor oferta prin măsuri, precum:
¨ reglementările privind protecţia mediului înconjurător îngrădesc intrarea pe piaţă a noilor
firme al căror obiect de activitate determină poluarea mediului;
¨ ocrotirea sănătăţii populaţiei prin acceptarea sau neacceptarea folosirii unor tehnologii sau
amplasării unor firme;
¨ reglementările privind salariul mediu pe economie pot contribui la creşterea costului muncii,
ceea ce poate duce la blocarea intrării de noi firme pe piaţă sau ieşirea de pe piaţă a unora din cele
existente;
¨ limitarea numărului de agenţi economici în unele domenii de activitate.
- evenimente social-politice şi naturale.. În condiţiile social-politice şi naturale favorabile,
ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, oferta creşte iar o înrăutăţire a unora sau altora dintre aceste
condiţii va determina o reducere a ofertei.
Aceşti factori determină modificarea ofertei la acelaşi nivel al preţului.
46 Microeconomie
11.2. ELASTICITATEA OFERTEI
Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei sau a oricărei din
condiţiile ofertei.
Coeficientul elasticităţii ofertei în funcţie de preţ se determină folosind următoarea relaţie
de calcul:
DO DP
E OP
= :
O0 P0
unde:
EOP = coeficientul elasticităţii ofertei în funcţie de preţ
DO = proporţia modificării ofetei; O0 = oferta iniţială;
DP = proporţia modificării preţului; P0 = preţul iniţial;
Oferta poate fi:
- elastică: EOP >1;
- inelastică: EOP < 1;
- cu elasticitate unitară: EOP =1;
- perfect elastică: EOP ® ¥;
- perfect inelastică: EOP =0.
Factorii care determină elasticitatea ofertei:

- costul producţiei. Între nivelul costului şi elasticitatea ofertei există o relaţie negativă;
- gradul de substituire a factorilor de producţie. Cu cât este mai mare gradul de substituire a
factorilor de producţie de la producţia unui bun la producţia altor bunuri, cu atât va fi mai mare
elasticitatea ofertei bunului respectiv;
- posibilităţi de stocare a bunurilor. Când un anumit bun poate fi stocat, depozitat pentru a fi
păstrat o perioadă mai mare de timp, elasticitatea ofertei în funcţie de preţul bunului creşte şi invers,
când posibilităţile de stocare sunt reduse fie din lipsa spaţiilor de stocare, fie a gradului de
perisabilitate a bunului respectiv;
În concluzie, între coeficientul de elasticitate al ofertei şi posibilităţile de stocare există o
relaţie pozitivă.
- costul stocării. Stocarea unui bun costă, aici fiind incluse amortizarea, chiria dacă depozitul
este închiriat, salariile personalului, cheltuieli de întreţinere, pierderi datorate deprecierii bunurilor sau
pierderi datorate schimbării modei sau preferinţelor consumatorilor. Toate aceste costuri se adaugă la
preţ, astfel că preţul de vânzare către consumatorul final va fi mai mare decât preţul de cumpărare al
bunului respectiv.
În acest caz, relaţia dintre coeficientul de elasticitate al ofertei şi costul stocării este inversă.
- perioada de timp de la modificarea preţului. Dacă preţul de pe piaţa bunului X se
majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante, forma elasticităţii ofertei depind de durata
perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului.
În acest context există trei perioade de timp:
a) perioada pieţei este perioada foarte scurtă de timp în care nici unul din factorii de producţie
nu se modifică. În această perioadă nu se poate modifica cantitatea oferită ca răspuns la modificarea
preţului. În consecinţă, cantitatea oferită dintr-un bun rămâne aceeaşi, deci oferta este perfect
inelastică.
b) perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. În această perioadă unul din
factorii de producţie pot fi schimbaţi şi, prin urmare, cantitatea oferită dintr-un bun, poate spori în
anumite limite, la modificarea preţului.
c) perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice. În cadrul acestei perioade,
producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în producerea unui bun printr-un
proces investiţional susţinut în scopul lărgirii capacităţilor de producţie existente sau prin intrarea de
noi firme în industria bunului respectiv, ca urmare a creşterii şi în final a preţului.
Axiomele fundamentale ale legii generale a cererii şi ofertei;

- o creştere a cererii (condiţiile ofertei rămân neschimbate) sau o reducere a ofertei (condiţiile
cererii rămân neschimbate) vor conduce la o creştere a preţului;
- o reducere a cererii (condiţiile ofertei fiind constante) sau o creştere a ofertei (condiţiile cererii
fiind considerate constante) vor determina o reducere a preţului.
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
12.1. Utilitatea şi formele acesteia
12.2. Utilitate şi calitate. Caracteristicile şi indicatorii calităţii
12.3. Programul de consum şi echilibrul consumatorului
Obiectivele temei
- înţelegerea conceptelor de utilitate economică, program de consum şi calitate;
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a formelor de utilitate, a indicatorilor de calitate etc.
- înţelegerea efectelor modificării veniturilor şi preţurilor asupra comportamentului
consumatorilor etc.
2007.
48 Microeconomie
12.1. UTILITATEA şi FORMELE ACESTEIA
Utilitatea în sens general reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie,

capacitatea care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale
fiecărui bun sau clase omogene de bunuri.
Sensul economic al utilităţii include raportarea la o nevoie a nonposesorului. Numai în măsura

în care o cantitate determinată dintr-un bun răspunde unei nevoi a nonposesorului, devine posibil
raportul economic de piaţă.
Utilitatea economică reprezintă importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă, la un

moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice.
Modalităţi de măsurare a utilităţii:
Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun
sau altul o utilitate mai mare sau mai mică exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate.
Măsurarea ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine, în raport de
preferinţele consumatorului.
Utilitatea este individuală atunci când consumul se reduce la o singură unitate. Utilitatea
individuală a fiecărei unităţi se poate calcula după relaţia:
Ui = X(U)
(X1/U1); (X2/U2);…;(X n/Un)
în care: Ui = utilitatea individuală.
Utilitatea totală este suma utilităţilor individuale ale tuturor unităţilor (cantităţi întregi)
consumate din bunul respectiv.
În această situaţie rezultă că utilitatea totală (Ut) va fi dată de relaţia:
Ut = U1 + U2 + U3+…+Un
Ultima unitate depăşeşte nevoile consumatorului şi are o utilitate zero. Modificarea utilităţii
totale realizate prin creşterea consumului dintr-un bun cu o unitate se apreciază prin conceptul de
utilitate marginală.
Utilitatea marginală reprezintă variaţia utilităţii totale ( D Ut ) care rezultă prin creşterea
( D X) cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun (ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi).
DU t U t1 - U t 0
U mg = =
DX X1 - X 0
în care: DU t = variaţia utilităţii totale; DX = variaţia cantităţii consumate din bunul X.
Legea utilităţii marginale (legea lui Gossen 1854) precizează că atunci când creşte
cantitatea consumată dintr-un bun, utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea
suplimentară, adăugată de ultima unitate) tinde să se diminueze.
Consumând continuu un anumit bun se atinge, la un moment dat, un prag de saturaţie după care,
dacă totuşi consumul continuă să crească, există riscul să apară zona de insatisfacţie. Punctul de
saturaţie este atins atunci când utilitatea marginală devine nulă, deci atunci când sporirea cantităţii
consumate nu mai aduce satisfacţie.
12.2. UTILITATE ŞI CALITATE. CARACTERISTICILE ŞI INDICATORII CALITĂŢII
Calitatea reprezintă gradul de satisfacere a trebuinţelor de către bunul economic

corespunzător funcţiilor pentru care a fost creat.
Calitatea se exprimă cu ajutorul unor caracteristici ale calităţii cum sunt:

Caracteristicile tehnico–funcţionale se referă la proprietăţile tehnice ale bunurilor, care diferă
în funcţie de natura şi destinaţia bunurilor (ex: rezistenţa, viteza, puterea etc.).
Caracteristicile psiho–senzoriale se determină cu ajutorul senzorilor umani. Se mai numesc şi
caracteristici organoleptice, care se pot determina cu ajutorul organelor de simţ uman.
Caracteristicile de disponibilitate reprezintă probabilitatea sau şansa îndeplinirii funcţiilor pe
toată durata de viaţă a bunurilor. Disponibilitatea se apreciază, în general, prin fiabilitate şi
mentenabilitate. Fiabilitatea reprezintă probabilitatea funcţionării bunului respectiv într-o perioadă de
timp. Se exprimă şi prin perioada de timp până la prima defecţiune (cădere). Mentenabilitatea este
probabilitatea sau şansa de repunere în funcţiune în caz de defectare.
Caracteristicile economice vizează costul: costul întreţinerii în stare de funcţionare, costul
reparaţiilor etc. Aceste caracteristici sunt importante atât în cazul bunurilor de consum, cât şi al
bunurilor capital.
Caracteristicile sociale generale vizează protecţia mediului înconjurător, asigurarea stării de
sănătate.
Indicatorii calităţii:
1) Indicatori la nivelul fiecărei caracteristici a calităţii. Aceste caracteristici la nivelul
fiecărui bun sunt prevăzute în STAS –uri.
2) Indicatori la nivelul fiecărui produs. Cei mai importanţi sunt:
a) – ponderea produsului de calitate superioară în totalul producţiei bunului respectiv.
QI
PcI = 100 ,
å Qi
unde: Q I = producţia de calitatea I; åQ i = totalul producţiei bunului respectiv.
b) – preţul mediu: Pm =
åQ P i i
åQ i
S QiPi = total valoarea producţiei bunului i;

3) Indicatori la nivelul firmei:
- ponderea valorii producţiei de calitate superioară în totalul producţiei firmei.
PvI =
åQ P iI cI
100
åQ P i i
S Qi I Pc I = total valoarea producţiei de calitatea I pentru bunul i;
Pierderea de profit datorită deficienţelor de calitate:

50 Microeconomie
pr = å Q i PiI - å Q i Pi
S QiPiI = total valoarea producţiei bunului i la preţul calităţii I.
Costul calităţii reprezintă totalitatea cheltuielilor determinate de îmbunătăţirea calităţii

(suma cheltuielilor materiale şi a cheltuielilor salariale suplimentare). Acesta este justificat
pentru producător numai dacă este mai mic sau cel mult egal cu sporul de preţ obţinut la
vânzare:
C c £ DP
12.3. PROGRAMUL DE CONSUM ŞI ECHILIBRUL CONSUMATORULUI
Programul de consum desemnează diferitele combinaţii ale bunurilor X, Y,…Z de la care

consumatorul scontează să obţină o anumită utilitate (satisfacţie) agregată.
Două sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacă consumatorul scontează să obţină
acelaşi nivel de satisfacţie prin aceste combinări de consum.
Pentru ordonarea preferinţelor consumatorilor, în funcţie de programele de consum, se utilizează
modelul curbelor de indiferenţă şi cel al hărţii curbelor de indiferenţă.
Curba de indiferenţă (isophelima: isos = acelaşi; phelimitate = satisfacţie, plăcere) este curba
care reuneşte ansamblul combinărilor din bunurile X şi Y de la care consumatorul scontează să
obţină acelaşi nivel de satisfacţie.
Harta curbelor de indiferenţă reprezintă ansamblul curbelor de indiferenţă care dau expresie
diferitelor programe de consum imaginate de către un consumator.
Caracteristicile curbelor de indiferenţă:
- curbele de indiferenţă sunt descrescătoare;
- curbele de indiferenţă nu se pot intersecta;
- panta curbei de indiferenţă este rata marginală de substituţie (R.M.S.).
Rata marginală de substituţie desemnează cantitatea dintr-un bun economic la care un
consumator este dispus să renunţe în schimbul procurării unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun
astfel încât să fie posibilă menţinerea aceluiaşi nivel de satisfacţie.
Dy Dy
Rms = - =
Dx Dx
Constrângerea bugetară reprezintă suma totală de bani disponibilă pentru satisfacerea
nevoilor de consum în condiţiile unui anumit nivel al preţurilor bunurilor.
V = xPx + yPy
Linia bugetului (linia venitului disponibil) desemnează ansamblul combinaţiilor care arată
posibilităţile de cumpărare (adică constrângerile) ale cumpărătorului.
Echilibrul consumatorului se realizează atunci când:
Px U mx U mx U my
= sau =
Py U my Px Py
Să vedem ce se întâmplă cu deciziile consumatorului când se produce o modificare în venit sau

o modificare în preţ.
Efectul modificării venitului
La o creştere a venitului, cererea de consum pentru un bun poate creşte mai mult sau mai puţin
rapid, comparativ cu sporirea venitului. În funcţie de comportamentul lor în consum, în raport de
venit, bunurile pot fi grupate astfel:
- bunuri normale – bunuri a căror cerere se modifică întotdeauna în acelaşi sens cu
modificarea venitului;
- bunuri inferioare – bunuri a căror cerere scade atunci când venitul creşte.
La rândul lor, bunurile normale pot fi:
- bunuri de lux – bunuri a căror cerere creşte într-o măsură mai mare decât creşterea venitului;
- bunuri de strictă necesitate – bunuri a căror cerere creşte într-o măsură mai mică decât
creşterea venitului.
Pentru cazurile particulare tratate ca tipuri distincte de preferinţe, dinamica echilibrului
consumatorului are în vedere următoarele:
a) pentru bunurile perfect substituibile, consumatorul va alege bunul mai ieftin;
b) pentru bunurile perfect complementare, consumatorul va alege aceeaşi cantitate din fiecare
bun.
Efectul modificării preţurilor
Reacţia comportamentului economic al consumatorului de bunuri şi servicii, în raport cu
variaţia preţurilor, creează, practic, un nou context de optimizare a deciziilor referitoare la ce şi cât să
cumpere, diferit de la un consumator la altul, în funcţie de ordinea de urgenţă a nevoilor şi în funcţie
de preferinţele fiecăruia, având în vedere faptul că scopul consumului este maximizarea utilităţii totale.
Analizând modificările pe care o scădere a preţului le exercită asupra comportamentului
economic al consumatorului, vom observa că avem de-a face cu o combinare a efectului de venit şi a
efectului de substituţie. Remarcăm, mai întâi, faptul că la venituri băneşti (nominale) constante, o
scădere a preţului unui anumit produs sau a unei categorii de produse duce la o creştere a venitului real
al consumatorului. Ca atare, acesta, sub impulsul obiectiv al nevoilor şi cel subiectiv al preferinţelor,
are de ales între două alternative de comportament:
a) fie să-şi crească cererea pentru produsul al cărui preţ a crescut, considerând că acest lucru
reprezintă o ofertă mai atractivă, comparativ cu alte bunuri;
b) fie să-şi crească cererea pentru alte bunuri, considerând că acest lucru răspunde într-un mod
mai adecvat necesităţilor de consum.
52 Microeconomie
PIAŢA , CONCURENŢA ŞI PREŢUL
13.1. Preţul în economia de piaţă
13.2. Piaţa cu concurenţă perfectă
13.3. Concurenţa imperfectă
Obiectivele temei
- cunoaşterea conceptelor de piaţă, preţ şi concurenţă;
- cunoaşterea trăsăturilor pieţei cu concurenţă perfectă.
- cunoasterea trăsăturilor pieţelor cu concurenţă imperfectă.

2007.
13.1. PREŢUL ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ
Piaţa este, în general, locul de întâlnire dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor,
prima reprezentând forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de piaţă, iar cererea
cumpărătorilor reprezentând nevoia umană solvabilă (nevoia însoţită de capacitatea oamenilor de a
cumpăra mărfurile oferite şi care se dovedesc a fi convenabile pentru ei).
Funcţiile pieţei:
- funcţia de verificare a concordanţei sau neconcordanţei dintre volumul, structura şi calitatea
ofertei şi volumul, structura şi calitatea cererii ca formă de manifestare a nevoii sociale;
- piaţa oferă informaţii tuturor agenţilor economici participanţi la ea cu privire la utilitatea
activităţii, eficienţă, tendinţele ce se manifestă în nevoia socială şi în ce priveşte perspectivele
activităţii economice;
- funcţia de confruntare între producători şi consumatori, între ofertanţi şi beneficiari, ca şi între
diferitele categorii ale acestora.
Preţul constituie expresia bănească a valorii unui bun material sau serviciu. El este un
instrument complex de măsurare monetară, care reflectă, în mărimea lui, atât cheltuielile de muncă
efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea acestuia, cererea şi oferta, raritatea precum şi alţi
factori.
Funcţiile preţului:
- funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor – constă în aceea că prin
intermediul preţurilor sunt evidenţiate dimensiunile cantitative şi structural - calitative ale evoluţiei
diverselor activităţi;
- funcţia de informare - preţul exprimă şi măsoară raritatea bunurilor şi serviciilor, cât şi a
factorilor de producţie;
- funcţia de stimulare a producătorilor - preţul constituie componenta motivaţională
principală a acţiunilor întreprinzătorilor pe linia perfecţionării continue a condiţiilor de producţie şi
a opţiunilor consumatorilor.
- funcţia de distribuire a veniturilor. Aceasta presupune, în primul rând, ca prin nivelul lor,
preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit.
Strategii de preţuri:
- strategia bazată pe costuri şi pe un anumit nivel al preţului existent pe piaţă (strategia
japoneză). Utilizând această strategie, firma poate practica preţuri joase şi preţuri înalte.
- strategia preţurilor psihologice. În cadrul acesteia, stabilirea preţului se face apelându-se la
psihicul cumpărătorului. În cadrul acestei strategii se pot practica preţuri de prestigiu, preţuri de lider,
preţuri de momeală şi preţuri magice.
- strategia preţurilor diferenţiate. În cadrul acestei strategii, preţurile sunt diferenţiate în
funcţie de volumul tranzacţiei, de termenul tranzacţiei sau al livrării, precum şi de modul de plată.
Utilizarea acestei strategii permite folosirea următoarelor tipuri de preţuri: preţuri cu bonificaţie,
preţuri negociate în funcţie de termenul de livrare preţuri negociate în funcţie de forma de plată,
preţuri cu bonificaţie şi preţuri indexate în funcţie de rata inflaţiei
13.2. PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ
Concurenţa reprezintă confruntarea specifică dintre agenţii economici vânzători

(ofertanţi) pentru a atrage de partea lor cumpărătorii (clienţii), fiind modul specific de
comportament al proprietarilor în condiţiile economiei de piaţă.
Instrumente şi metode economice utilizate în lupta de concurenţă :

- reducerea costului bunurilor sub cele ale concurenţilor;
- reducerea preţului de vânzare;
- creşterea calităţii şi, în general, a competitivităţii produsului atât pe piaţa internă cât şi pe cea
externă;
- acordarea unor facilităţi consumatorilor (ex. vânzarea în rate);
- asigurarea de asistenţă în funcţionarea unor bunuri sau pregătirea de personal pentru utilizarea
bunurilor complexe.
Instrumente şi metode extraeconomice utilizate în lupta de concurenţă:
- furnizarea de informaţii generale pentru toţi clienţii;
- sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional;
- presiuni morale sau religioase;
- specularea situaţiilor critice (ex. războaie, crize);
- eludarea legilor prin evaziune fiscală şi vamală.
54 Microeconomie
Concurenţa loială se bazează exclusiv pe instrumente şi pârghii economice.
Concurenţa neloială constă în mărirea artificială a cererii pentru propriile produse prin măsuri
extraeconomice.
Strategii concurenţiale:
- strategia efortului concentrat care exprimă acţiunile firmei ce urmăreşte să obţină
supremaţia asupra vânzării unui produs, a unei pieţe de vânzare sau segment de piaţă;
- strategia elitei care exprimă acţiunile firmei ce promovează pe piaţă un produs de excepţie, de
calitate superioară produselor substituibile;
- strategia costurilor care exprimă acţiunile firmei de a promova un produs pe piaţă la preţuri
scăzute, justificate de cheltuieli de producţie mici.
Concurenţa imperfectă este acea formă de concurenţă care se caracterizează prin inexistenţa
oricăreia dintre particularităţile concurenţei perfecte.
Concurenţa perfectă presupune un asemenea raport de forţe pe piaţă încât, pe de o parte, toţi
ofertanţii (vânzătorii) să-şi vândă întreaga cantitate de marfă la preţul pieţei fără ca vreunul din ei să
poată influenţa hotărâtor acest preţ şi, pe de altă parte, toţi cumpărătorii (consumatorii) să-şi poată
procura întreaga cantitate de bunuri dorite la preţul pieţei fără a putea influenţa în mod hotărâtor acest
preţ.
Particularităţile piaţei cu concurenţă perfectă:

- atomicitate perfectă - acea situaţie în care consumatorii şi producătorii sunt de puteri
aproximativ egale şi în număr mare, de obicei număr mare şi putere mică;
- transparenţa perfectă - ceea ce înseamnă că toţi producătorii şi toţi consumatorii dispun de
o cunoaştere perfectă a cererii şi ofertei, astfel încât pot obţine cel mai bun produs sau cel mai bun
preţ;
- omogenitatea produsului – ceea ce înseamnă că pe piaţă există produse echivalente,
identice (de exemplu, un autoturism ar trebui să aibă exact aceleaşi calităţi indiferent de firma care îl
produce);
- intrarea şi ieşirea liberă pe/de pe piaţă - prin aceasta se înţelege situaţia de determinare a
eficienţei producătorului exclusiv prin mijloacele economice de piaţă.
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie – ceea ce presupune ca toţi întreprinzătorii-
producători şi consumatori să poată găsi liber şi nelimitat capitalul şi forţa de muncă de care au
nevoie la un moment dat.
13.3. CONCURENŢA IMPERFECTĂ
Piata cu concurenţă monopolistică păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte, cu excepţia

omogenităţii produselor, care este înlocuită cu diferenţierea produselor. Într-o asemenea situaţie,
cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-l doresc (dintr-o anumită categorie), iar
vânzătorii au posibilitatea să impună preţul şi chiar cantitatea prin politica noilor sortimente de
produse, deosebit de cele vechi.
Trăsăturile fundamentale ale pieţei cu concurenţă monopolistică:
- numărul producătorilor este suficient de mare, astfel încât nu este posibilă subordonarea
reciprocă a firmelor;
- diferenţierea produselor din punct de vedere al calităţii;
inexistenţa unor restricţii la intrarea în ramură a altor firme.
Piaţa cu concurenţă oligopolistă este o piaţă cu concurenţă imperfectă, dominată de câţiva

producători – vânzători de talie mare. Este cea mai răspândită formă de piaţă în ţările cu economie de
piaţă.
Trăsăturile fundamentale ale pieţei cu concurenţă oligopolistică sunt:
- existenţa unui număr redus de producători – vânzători, care deţin o parte importantă din piaţă;
- diferenţierea sau nu a produselor;
- dificultăţi la intrarea în ramură;
un anumit grad de control al preţurilor.
Tipuri de comportament oligopolist:

- cooperant: se realizează înţelegerea formală între firme cu privire la preţ şi la împărţirea
pieţelor;
- necooperant: este efectul manifestării unui comportament de dominare a unor firme de către
altele.
În condiţiile oligopolului asimetric echilibrul poate fi realizat în două moduri:
1. Strategia cantităţii – se defineşte prin aceea că fiecare firmă porneşte de la volumul
producţiei celorlalţi şi de la ipoteza că acesta nu se modifică. Ea îşi stabileşte propria cantitate de
produse la acel nivel care îi maximizează profitul urmând ca preţul să fie determinat de piaţă.
2. Strategia preţului – firma porneşte de la preţurile practicate de firmele rivale şi de la
premisa că ele nu se vor modifica. Ca urmare, ea îşi stabileşte preţul care îi maximizează profitul,
urmând ca volumul producţiei să fie determinat de piaţă .
Particularităţile cererii pentru produsele firmei oligopoliste:
- când preţul creşte peste un anumit nivel, cererea devine foarte elastică;
- când preţul scade cererea devine mai puţin elastică, deoarece cumpărătorii se aşteaptă ca şi
celelalte firme să recurgă la reduceri, poate şi mai importante de preţuri.
În situaţia în care firmele apelează la strategia preţului, reducerea acestuia are loc până la
punctul în care preţul devine egal cu costul marginal.
Piaţa cu concurenţă de monopol – în acest caz oferta pentru un anumit produs este
concentrată în puterea unui singur producător, ceea ce îi asigură posibilitatea controlării pieţei.
Existenţa monopolului se explică prin următoarele:
- raritatea unor resurse care pot fi exploatate dintr-un singur loc;
- existenţa unor licenţe, care pentru anumite produse sunt deţinute de către o singură firmă;
- în anumite domenii existenţa mai multor firme ar însemna risipă;
- concentrarea şi centralizarea capitalului şi, deci şi a producţiei.
Apariţia unui monopol într-o economie de piaţă poate avea diverse explicaţii. În anumite
sectoare, tehnologia prezintă randamente de scară crescătoare oricât de mare ar fi volumul activităţii.
În acest context, dacă o firmă unică ocupă întreaga piaţă, ea va produce cu un cost mediu mai mic
decât dacă cererea totală s-ar fi împărţit între două sau mai multe firme. Această situaţie, numită
monopol natural, se regăseşte în special în activităţi bazate pe reţele, precum telecomunicaţiile,
56 Microeconomie
transporturile sau distribuţia de apă şi energie. Aceste activităţi se caracterizează prin costuri fixe de
infrastructură deosebit de ridicate şi un cost marginal suplimentar.
Preţul de monopol este mai ridicat decât preţul de pe piaţa cu concurenţă monopolistică sau de
oligopol. Din acest motiv se apreciază că monopolul nu dezvoltă o piaţă capabilă să asigure maximum
de satisfacţie cumpărătorului care obţine cu aceeaşi cheltuială o acoperire a consumului într-o mai
mică măsură.
Preţul de monopol este o categorie de preţuri fixate şi, de obicei, el este mai ridicat decât cel
care rezultă din jocul liber al forţelor concurenţiale.
Preţul de monopol se formează în funcţie de raportul dintre cererea totală şi oferta firmei
monopoliste, la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea dintre venitul marginal şi costul
marginal adică la care agentul economic înregistrează profitul maxim.
Profitul maxim (p.max) este, în aceste condiţii, egal cu produsul dintre cantitatea vândută (Q*)
corespunzătoare egalităţii Cmg = Vmg şi diferenţa dintre preţ şi costul mediu, adică p.max = Q * (P –
CTM ). Desigur, dacă aceeaşi cantitate ar putea fi comercializată la un preţ mai ridicat, profitul ar fi
superior, însă o asemenea creştere ar trebui acceptată de piaţă şi de limita maximă legal admisă.
Piaţa cu concurenţă monopsonică se caracterizează prin faptul că însuşi cumpărătorul

poate exercita o influenţă asupra preţului produsului, deoarece pot fi puţini la număr (oligopson)
sau poate fi numai un singur cumpărător (monopson).
BIBLIOGRAFIE
1. Angelescu C. - Economie. Aplicaţii. Ediţia a VII – a, Editura Economică, Bucureşti,

( coordonator) 2005.
2. Angelescu C. - Economie. Teste grilă. Admitere 2006, Editura ASE, Bucureşti,

( coordonator) 2005.
3. Bremond, J., -Dicţionar economic şi social. Editurra Expert, Bucureşti, 1995.

Geledan A.
4. Bâldan Cristina, - Preţuri şi concurenţă. Editura Sitech, Craiova, 2009

Ungureanu Emilia
5. Creţoiu Gheorghe, - Economie. Editura Actami, Bucureşti, 2000.

Cornescu Viorel,
Bucur Ion
6. Didier Michel - Economia. Regulile jocului. Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
7. Dobrotă Niţă - Economie politică. Editura Economică, Bucureşti, 1995.

(coordonator)
8. Dobrotă Niţă - Dicţionar de economie. Editura Economică, Bucureşti, 1999.

(coordonator)
9. Frois, G. A. - Economie politică. Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
10. Gavrilă Ilie, - Economie. Aplicaţii, teste, probleme, răspunsuri,Ediţia a IV –a,

Tănase Ghiţă Paul, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Niţescu Dumitru,
Popescu C-tin
11. Gogoneaţă C-tin -Economie politică. Politici economice. Editura Didactică şi

Gogoneaţă Aura Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995.
12. Gogoneaţă C-tin - Microeconomie, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

Gogoneaţă Basarab
13. Moşteanu Tatiana, -Preţuri şi concurenţă. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

Dumitrescu Dalina, 2000.
Floricel C-tin,
Alexandru Felicia
14. Pană Marius Cristian - Economie. Aplicaţii, Editura ASE, Bucureşti, 2005
15. Popescu Constantin - Caietul studentului şi conducătorului de seminar, Editura Tribuna

(coordonator) Economică, Bucureşti, 2002.
58 Microeconomie
16. Popescu, C., - Economie. Teste, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Popescu, I
Mihăiţă, E.
Sanda G.
17. Stoica Victor - Modul economic de gândire. Editor “Tribuna economică”, Bucureşti,
1998.
18. Avrămescu Tiberiu - Economie, vol. I. Editura Sitech, Craiova, 2007.

Bâldan Cristina
Ungureanu Emilia
19. Avrămescu Tiberiu - Macroeconomie, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007.

Bâldan Cristina
Ungureanu Emilia
20. Ungureanu Emilia - Economie politică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005.
( coordonator)
21. Ungureanu Emilia, - Economie : Microeconomie şi Macroeconomie. Editura Sitech,

Avrămescu Tiberiu, Craiova, 2009.
Popescu Ramona ş.a.
22. Ungureanu Emilia, – Economie. Teste grilă şi aplicaţii. Editura Sitech, Craiova, 2011.
Avrămescu Tiberiu
23. Ungureanu Emilia, – Economie. Teste grilă şi aplicaţii. Ediţia a II a. Editura Sitech,
Avrămescu Tiberiu Craiova, 2015.
24. Ungureanu Emilia, – Microeconomie. Fundamente teoretice, teste grilă şi aplicaţii.

Avrămescu Tiberiu, Manual universitar pentru IFR. Editura Universităţii din Piteşti, 2017
Bâldan Cristina

Microeconomie FR 2017

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microeconomie FR 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Emilia UNGUREANU

Tiberiu Cristian AVRĂMESCU

Editura Universităţii din Piteşti

Cursul de MICROECONOMIE este destinat studenţilor Facultăţii de Ştiinţe Economice a

Ponderea notei la E,V,C. 50%

ECONOMIA ŞI SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE.

1.1. Trebuinţele şi resursele. Activitatea economică

Timp alocat temei: 2 ore

1.1. TREBUINŢELE ŞI RESURSELE. ACTIVITATEA ECONOMICĂ

Clasificarea trebuinţelor ( nevoilor):

Aceste clasificări nu au un caracter absolut, ci prezintă un anumit grad de convenţionalitate.

Datorită caracterului limitat, problema fundamentală a economiei o constituie raţionalitatea

Studierea fenomenelor, proceselor şi legilor economice constituie obiectul de studiu al ştiinţei

INSTRUMENTE DE ANALIZĂ ECONOMICĂ

Economiştii construiesc modele pentru a studia comportamentul diferitelor unităţi economice

A.1. MODELE ŞI DATE ECONOMICE

A.1.1. Modele economice

A.1.2. Date (informaţii) şi variabile economice

A.1.3. Indicatori şi indici

A.2. FUNCŢII ŞI ECUAŢII

A.2. ANALIZA GRAFICĂ

A.3.1. Axe, puncte şi coordonate

Fig. nr. A.2. Relaţia pozitivă sau negativă dintre variabile

0 50 100 150 200 250 Cantitate de mere

A.2.3. Panta unei curbe

A.3.4. Intersecţii şi tangenţe

Fig. nr. A.3. Tangenţa între două curbe

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE nr. 2

Timp alocat temei: 2 ore

Figura nr. 2.1. Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie

FACTORII DE PRODUCŢIE. MUNCA, FACTOR PRIMAR AL PRODUCŢIEI

3.1. Avuţia naţională şi factorii de producţie

Timp alocat temei: 2 ore

3.1. AVUŢIA NAŢIONALĂ ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE

Componentele principale ale avuţiei naţionale:

3.2. MUNCA - FACTOR PRIMAR AL PRODUCŢIEI

Ca factor de producţie, munca este reprezentată de resursele de muncă (populaţia aptă

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE nr. 4

Timp alocat temei: 2 ore

CAPITALUL - FACTOR DERIVAT AL PRODUCŢIEI

Capitalul – factor de producţie reprezintă ansamblul bunurilor materiale acumulate şi

Rotaţia capitalului reprezintă reluarea permanentă a circuitului capitalului.

Factorii care influenţează viteza de rotaţie a capitalului:

Figura nr. 2.1. Diagrama stării capitalului fix

Capital fix Uzura totală a

P entru evidenţierea stării capitalului fix se folosesc următorii indicatori:

Procesul de recuperare a preţului de cumpărare a capitalului fix se numeşte amortizare.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE nr. 5

PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Timp alocat temei: 2 ore

5.1. COMBINAREA ŞI SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate fi

În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele premise:

5.2. PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Productivitatea sau randamentul factorilor de producţie reprezintă eficienţa cu care sunt

Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul

Randamentul capitalului se determină potrivit relaţiei clasice efort/efect sau efect/efort; în

Productivitatea sau eficienta capitalului reprezintă inversul coeficientului capitalului şi

Eficienţa marginală a capitalului reprezintă inversul coeficientului marginal al capitalului şi

Factorii care influenţează nivelul şi dinamica eficienţei capitalului fix:

Timp alocat temei: 2 ore

6.1. DEFINIREA ŞI FUNCŢIILE COSTURILOR

Costul de producţie reprezintă, în expresie bănească, totalitatea cheltuielilor

Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma în cadrul procesului de