Microec

Microeconomie 7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE nr. 1
ECONOMIA ŞI SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE
1.1. Trebuinţele şi resursele. Activitatea economică

1.2. Alegere şi cost de oportunitate. Frontiera posibilităţilor de producţie
1.3. Sistemul ştiinţelor economice. Funcţiile şi metodele ştiinţei e conomice
1.4. Anexă
Obiectivele temei
- înţelegerea conceptelor de nevoi, resurse, activitate economică şi
ştiinţă economică;
- însuşirea instrumentarului matematic utilizat în exprimarea şi
calculul indicatorilor economici;
- înţelegerea diferenţelor între economie ca ştiinţă şi economie ca
activitate social – umană.
Timp alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată
1. Angelescu Coralia – Economie, Ediţia a VII-a., Editura Economică,
Bucureşti, 2005.
2. Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie – Economie: teoria generală a economiei.
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005.
3. Dobrotă Niţă (coordonator) - Dicţionar de economie. Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
4. Ungureanu Emilia (coordonator) Economie politică. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2005.
5. Ungureanu Emilia, Avrămescu Tiberiu, Popescu Ramona ş.a. – Economie.
Microeconomie şi Macroeconomie. Editura Sitech, Craiova, 2009.
6. Ungureanu Emilia, Avrămescu Tiberiu – Economie. Teste grilă şi
aplicaţii. Editura Sitech, Craiova, 2011.
1.1. TREBUINŢELE ŞI RESURSELE. ACTIVITATEA ECONOMICĂ
Prin trebuinţe (nevoi) se înţelege totalitatea cerinţelor - naturale, sociale,

economice, culturale - obiectiv necesare pentru asigurarea existenţei şi dezvoltării
individului şi a naţiunilor, societăţii în ansamblul ei.
Trebuinţele au un caracter complex, dinamic şi în continuă diversificare,
sporind atât ca volum cât şi din punct de vedere al diversităţii. Nevoile umane se
diversifică si se amplifică continuu pe măsură ce se creează posibilităţi mai mari de
satisfacere a lor. Există şi situaţii când unele trebuinţe dispar şi apar altele noi,
existând uneori o anumită substituibilitate.
8 Microeconomie
De reţinut:
Clasificarea trebuinţelor ( nevoilor):
A. După importanţa lor:
 nevoi vitale (de bază);
 nevoi speciale (superioare).
B. După forma bunurilor cu care sunt satisfăcute:
 nevoi care se satisfac prin consumul de bunuri materiale (corporale);
 nevoi care se satisfac prin consumul de servicii (bunuri necorporale).
C. După modul de procurare a bunurilor care le satisfac:
 nevoi ce se satisfac prin consumul de bunuri marfare (prin
intermediul pieţei);
 nevoi ce se satisfac prin consumul de bunuri nonmarfare (prin
autoconsum, fără a apela la serviciile pieţei).
D. În raport de tridimensionalitatea fiinţei umane, nevoile pot fi :
 nevoi biologice (foame, sete, adăpost…);
 nevoi sociale (iluminat public, ordine publică, sănătate publică, apărare
naţională);
 nevoi spirituale (educaţie, cultură, agrement…).
E. În funcţie de urgenţa satisfacerii lor, distingem următoarele nevoi:
 nevoi primare (fiziologice) sunt necesare şi indispensabile, adică cele
care corespund exigenţelor naturale care nu pot fi evitate nicidecum
(nevoi de primă urgenţă: de nutriţie, de îmbrăcăminte, de protejare
contra frigului);
 nevoi secundare (sociale, spirituale, psihologice) sunt necesare, dar nu
indispensabile pentru supravieţuire (morale, instructive, afective, de
agrement);
 nevoi terţiare nu sunt nici necesare, nici indispensabile, fiind
considerate în funcţie de împrejurările concrete, superflue, inutile, de
lux.
F. În funcţie de nivelul la care se realizează consumul, nevoile pot fi
 nevoi individuale au un caracter strict personal, fiind satisfăcute la
nivelul individului (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă…)
 nevoi publice (colective, de grup) sunt resimţite la nivelul unui
sociogrup (comunitate umană, societate în ansamblul ei) şi pot fi
satisfăcute numai prin acţiunea unor colectivităţi locale sau naţionale, a
unor organizaţii (nevoia de educaţie, de amenajare a teritoriului, de
ordine publică, de apărare naţională).
Aceste clasificări nu au un caracter absolut, ci prezintă un anumit grad de

convenţionalitate.
Nevoile umane prezintă o serie de caracteristici, dintre care semnalăm:
Microeconomie 9
1. nevoile au un caracter subiectiv, fiind influenţate de numeroşi factori
economici, psihologici sau morali, de factori individuali (dorinţe, aspiraţii,
motivaţii, aşteptări, opţiuni, înclinaţii…) sau sociali (statut socio-profesional…);
2. nevoile au un caracter istoric, dinamic, fiind influenţate de condiţiile
concrete de timp şi de loc, de nivelul de dezvoltare a societăţii şi de cultură a
individului, de factori climaterici şi norme sociale.
3. nevoile au şi un caracter concurenţial, aflându-se într-o permanentă
competiţie în funcţie de venitul disponibil; de aceea diferitele nevoi pot fi
satisfăcute într-un grad diferit şi pot fi substituite, înlocuite unele cu altele;
4. privite în globalitatea lor, nevoile au un caracter nelimitat. Anumite nevoi
satisfăcute generează mereu noi şi noi nevoi. Trebuie însă să precizăm că nevoile
au un caracter nelimitat dacă sunt privite în ansamblul lor, ca număr, dar pot fi
limitate în capacitate.
Toate elementele pe care omul le foloseşte în activitatea sa pentru a -şi
satisface trebuinţele constituie resursele; ele sunt suportul consumului.
Clasificarea resurselor:
A. Din punct de vedere al sursei de provenienţă, resursele sunt:
(1) resurse primare sau originare reprezentate de potenţialul natural si
potenţialul demografic de care dispune societatea în fiecare etapă a evoluţiei sale.
La rândul lor, resursele naturale se pot grupa astfel:
1. din punct de vedere al duratei folosirii acestea pot fi:
a. regenerabile (pământul);
b. greu regenerabile (pădurile, livezile, plantaţiile);
c. neregenerabile (resursele subsolului, combustibili);
2. din punctul de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare, în
procesul de producţie sau de consum, resursele naturale pot fi:
a. recuperabile (o gamă largă de resurse de materii prime);
b. parţial recuperabile (în special cele biologice care prin refolosiri succesive
se degradează în mod treptat);
c. nerecuperabile (în special resurse energetice).
(2) resurse derivate , formate pe baza resurselor primare, concretizate în
echipamente, instalaţii, utilaje, stocurile de combustibil, materii prime, etc.
B. După natura lor, resursele pot fi:
- resurse materiale;
- resurse umane;
- resurse financiare;
- resurse informaţionale.
Resursele au un caracter complex, sunt în continuă diversificare (în sensul
că societatea pune în valoare noi resurse). Ele au însă ca trăsătură generală
caracterul limitat, raritatea. Raritatea vizează toate categoriile de resurse,
manifestându-se ca o lege naturală a economiei.
10 Microeconomie
De reţinut:
Raritatea relativă a resurselor reprezintă inechilibrul dintre nevoile
nelimitate ale oamenilor şi posibilităţile (resursele) finite de satisfacere a acestora.
Ea constituie o lege economică întrucât:
 raritatea caracterizează toate resursele economice.
 raritatea acţionează întotdeauna în timp.
 raritatea se manifestă pretutindeni în spaţiu.
Sub raportul rarităţii se face distincţie între resursele (bunurile) economice,

care sunt efectiv rare (majoritatea absolută a bunurilor) şi resursele (bunurile)
libere, care, în funcţie de condiţiile concrete de timp şi spaţiu, există din abundenţă
şi pot fi procurate gratuit, fără costuri, adică fără eforturi şi sacrificii (aerul, căldura
naturală, lumina solară, uneori apa şi unele categorii de terenuri).
De reţinut:
Implicaţiile rarităţii ar putea fi sintetizate astfel:
 există întotdeauna mai multe variante de utilizare a resurselor (există
înlocuitori pentru orice); resursele sunt rare, dar au întrebuinţări
alternative;
 din mulţimea de variante posibile va trebui aleasă o alternativă.
Constrângerile îi obligă pe oameni să aleagă varianta optimă; deci
oamenii sunt permanent confruntaţi cu un proces de alegere prin
optimizare;
 orice opţiune (alegere) presupune un sacrificiu, are un cost (dacă la un
moment dat se alocă o cotă mai mare de resurse pentru alimente,
trebuie să se diminueze resursele, să zicem pentru haine) ; costul de
oportunitate este costul şansei sacrificate.
Datorită caracterului limitat, problema fundamentală a economiei o

constituie raţionalitatea atragerii, alocării şi utilizării resurselor, aspect cunoscut
sub denumirea de raţionalitate economică. Raţionalitatea economică constă în
maximizarea rezultatelor obţinute şi minimizarea consumului de resurse pentru
obţinerea acestor rezultate.
Exemple rezolvate:
1. Nevoile umane nu sunt:

a) nelimitate;
b) dinamice;
c) regenerabile
d) independente de mediul în care trăieşte un individ.
Microeconomie 11
2. Satisfacerea nevoii se poate realiza pe două căi principale:

a) direct (cu bunuri obţinute cu mijloace proprii) şi indirect, prin schimb;
b) numai direct, cu bunuri obţinute prin mijloace proprii;
c) doar cu bunuri obţinute prin intermediul schimbului;
d) prin autoconsum.
R: 1. d; 2. a
De rezolvat:
1. Potrivit ştiinţei economice, nevoile sunt:

a) satisfăcute numai cu bunuri economice;
b) satisfăcute prin consumul de bunuri;
c) subiective, prin condiţiile care le generează;
d) rezultatul exclusiv al presiunilor externe.
2. Care din următoarea clasificare a resurselor este corectă:

a) superioare şi complexe;
b) libere şi economice;
c) primare şi derivate;
d) naturale şi biologice.
3. Resursele sunt limitate în sensul că:

a) sunt insuficiente în raport cu nevoile;
b) nu se regenerează;
c) scad continuu;
d) nu se recuperează.
4. Indicaţi răspunsul corect privind resursele economice:

a) au un caracter dinamic;
b) sunt limitate în raport cu nevoile de satisfăcut;
c) societatea trebuie să aleagă între destinaţiile alternative de folosire a
acestora;
d) toate cele de mai sus.
Întrebări de verificare
 Definiţi trebuinţele (nevoile).
 Prezentaţi clasificarea nevoilor în funcţie de diverse criterii.
 Definiţi resursele.
 Prezentaţi clasificarea resurselor.
12 Microeconomie
1.2. ALEGERE ŞI COST DE OPORTUNITATE.

FRONTIERA POSIBILITĂŢILOR DE PRODUCŢIE
Raritatea resurselor şi bunurilor impune luarea unor asemenea decizii care

implică alegerea unei alternative în detrimentul altora posibile. De aceea pot fi
satisfăcute doar anumite nevoi, în timp ce altele sunt sacrificate. Alocarea
resurselor în funcţie de utilizările concurente posibile este o descriere completă a
resurselor utilizate, a bunurilor produse şi a modului în care acestea sunt
repartizate între consumatori.
Costul de oportunitate (costul economic al alegerii) este costul celei mai
bune alternative la care se renunţă atunci când se face o alegere; pe scurt, este
costul şansei sacrificate.
Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un bun (să zicem
bunul x) poate fi calculată prin raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă
(bunul y) la cantitatea câştigată din bunul respectiv, astfel:
 y
Co  
x
unde: Co = costul de oportunitate;
Δy = reducerea cantităţii bunului y;
Δx = creşterea cantităţii bunului x.
Raritatea resurselor economice de care dispune societatea umană determină
şi o limită maximă (frontieră) a posibilităţilor de producţie. Pentru a pune mai bine
în evidenţă acest lucru vom utiliza un model foarte simplu. În analiza
posibilităţilor alternative de producţie se foloseşte instrumentul curba
posibilităţilor de producţie, care pune în evidenţă combinaţiile posibile de
producere a două bunuri, prin folosirea deplină a resurselor disponibile la un
moment dat, marcând de fapt eficienţa producţiei.
Curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt limitate
şi orizontul de timp este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea
resurselor şi ameliorarea lor, curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre
dreapta (fig.1.1.).
Figura nr. 1.1. Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie
CPP 1 CPP 2
Microeconomie 13
Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub
influenţa următorilor factori:
a) creşterea stocului de resurse;
b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea consumului
de resurse, pe unitatea de produs;
c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale.
Activitatea de producere a bunurilor, în vederea satisfacerii trebuinţelor, se
desfăşoară conform diviziunii sociale a muncii şi, în general, ea poate fi grupată în
patru mari sfere: sfera producţiei; sfera repartiţiei; sfera circulaţiei; sfera
consumului.
 Sfera producţiei – cuprinde totalitatea activităţilor de producere a bunurilor
şi serviciilor pentru satisfacerea nevoilor umane.
Bunurile sunt realităţi palpabile care satisfac trebuinţele oamenilor. Acele
bunuri pentru care momentul obţinerii satisfacţiei este chiar momentul folosirii sau
consumării lor sunt bunuri de consum. Bunurile care nu produc o satisfacţie
directă consumatorilor ci folosesc la producerea altor bunuri sau servicii se numesc
bunuri de producţie .
Serviciile sunt utilitaţi imateriale care fie satisfac nevoile personale ale
oamenilor, fie contribuie la organizarea si desfăşurarea producţiei (ex. transportul,
comunicaţii, servicii bancare, comerţ, asigurări, etc.).
 Sfera repartiţiei – vizează:
a) repartizarea resurselor pentru producerea de noi bunuri sau pentru consum
personal;
b) repartizarea veniturilor între posesorii factorilor de producţie, sub formă de
salariu, profit, dobândă şi rentă.
 Sfera circulaţiei – cuprinde totalitatea activităţilor de deplasare în spaţiu a
bunurilor economice de la producător la consumator. În literatura de specialitate,
sfera circulaţiei mai este denumită comerţ sau circulaţia mărfurilor.
 Sfera consumului – cuprinde atât activitatea de organizare şi desfăşurare
raţională a consumului productiv, cât şi activitatea din domeniul consumului de
bunuri şi servicii finale pentru satisfacerea nevoilor populaţiei. Consumul final (al
populaţiei) poate fi clasificat în :
- consum individual (realizat la nivelul indivizilor sau în familie);
- consum colectiv (realizat la nivelul unor sociogrupuri).
Între producţie şi consum există o strânsă interdependenţă. Producţia
generează consumul furnizându-i obiectul, iar consumul generează producţia.
Totalitatea activităţilor economice privite în interdependenţa lor, ca sumă a
activităţii tuturor agenţilor economici, reprezintă economia socială sau, generic
denumită, economia.
Economia (economia socială) poate fi abordată pe diferite niveluri:
- nivelul microeconomic (microeconomia) – activitatea economică
desfăşurată la nivelul agenţilor economici;
14 Microeconomie
- nivelul mezoeconomic (mezoeconomia) – activitatea economică la
nivelul unor ramuri, sectoare;
- nivelul macroeconomic (macroeconomia) – activitatea la nivelul unei
ţări sau al economiei naţionale;
- nivelul mondoeconomic (mondoeconomia) – activitatea economică la
scară mondială.
Microeconomia şi macroeconomia reprezintă două modalităţi distincte de
abordare a realităţii economice. Microeconomia localizează cercetarea şi analiza
la nivelul unităţilor economice şi pune accentul pe comportamentul individual al
agenţilor economici. Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de economie
din cadrul unei ţări, privite în unitatea lor şi în interdependenţă şi procesele care se
desfăşoară la nivel microeconomic. Economia poate fi abordată, de asemenea, pe
sectoare:
- sectorul primar (agricultura, silvicultura, piscicultura, industria extractivă);
- sectorul secundar (industria prelucrătoare, construcţiile);
- sectorul terţiar (servicii);
- sectorul cuaternar (cercetarea ştiinţifică).
Fenomene economice, procese economice şi legi economice
Viaţa economică, economia în general, se manifestă prin numeroase

evenimente şi fapte care se numesc fenomene economice.
Fenomenul economic este forma exterioară de manifestare a vieţii
economice, aşa cum poate fi percepută de oameni în mod direct (nemijlocit).
Fenomenele economice se caracterizează prin dinamism; evoluţia în timp şi
spaţiu a fenomenelor poartă denumirea de procese economice (exemplu: evoluţia
preţului).
Procesele şi fenomenele economice nu se derulează în mod anarhic, ci sunt
guvernate de anumite legi economice care exprimă pe plan teoretic legăturile de
dependenţă cauzală sau naturală (interdependenţă) dintre sau din fenomenele şi
procesele economice (exemplu: legea cererii şi ofertei).
Transformările pe care le înregistrează fenomenele economice cauzate şi de
voinţa oamenilor, care încearcă să realizeze aceste transformări prin acţiunea lor,
conform scopurilor propuse. În atingerea acestor scopuri, oamenii pornesc de la
interesele lor.
Interesele economice sunt o formă socială a trebuinţelor economice şi
expresia relaţiilor reciproce dintre agenţii economici. Ele sunt un element
component al mecanismului activităţii economice.
Privită în totalitatea şi în interdependenţa lor, interesele economice formează
un sistem complex şi dinamic. El este format din interese personale (ale
individului), colective (ale grupului), generale (ale societăţii), private şi publice,
curente şi de perspectivă, periodice (cu frecvenţe diferite), accidentale, pasive (fără
a fi însoţite de acţiune) şi active (dublate de acţiune), regionale şi naţionale, etc.
Microeconomie 15
Exemple rezolvate:
1. Activitatea economică reprezintă:

a) totalitatea activităţilor prin care oamenii îşi asigură bunurile pentru a-şi
satisface nevoile;
b) activităţile prin care oamenii îşi asigură doar bunurile materiale;
c) activităţile prin care oamenii îşi asigură doar serviciile;
d) numai activităţile prin care se asigură bunurile de folosinţă îndelungată.
2. Care dintre următoarele afirmaţii definesc costul de oportunitate:

a) valoarea celei mai bune alternative la care se renunţă;
b) valoarea resurselor folosite pentru implementarea unei decizii;
c) costul celui mai important factor de producţie;
d) nici una dintre alternativele de mai sus.
R: 1. a; 2. a.
De rezolvat:
1. Bunurile necesare satisfacerii nevoilor pot fi:

a) libere şi economice;
b) numai libere;
c) numai economice;
d) doar servicii.
2. Bunurile libere sunt acelea care:

a) intră în consum în mod gratuit datorită abundenţei lor;
b) pot fi achiziţionate cu uşurinţă de pe piaţă;
c) omul le consumă cum doreşte după ce şi le-a procurat;
d) se obţin prin consumul de factori de producţie.
3. Bunul economic marfă este:

a) numai un bun material;
b) numai un serviciu;
c) orice bun care se consumă;
d) unitatea organică a utilităţii şi a valorii de schimb.
4. Costul de oportunitate al unui factor de producţie reprezintă:

a) costul achiziţionării unei unităţi din acest factor de producţie;
b) valoarea utilizării acestui factor;
c) valoarea celei mai bune alternative la care acest factor poate fi întrebuinţat;
d) costul înlocuirii unei unităţi din acest factor de producţie.
16 Microeconomie
 Definiţi fenomenul economic şi procesul economic. Exemplificaţi.
 Explicaţi curba (frontiera )posibilităţilor de producţie.
 Enumeraţi factorii care determină curba posibilităţilor de producţie.
 Definiţi costul de oportunitate.
1.3. SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE.

FUNCŢIILE ŞI METODELE ŞTIINŢEI ECONOMICE
Studierea fenomenelor, proceselor şi legilor economice constituie obiectul

de studiu al ştiinţei economice.
În prezent, atât în ţară cât şi în majoritatea ţărilor din Europa, sistemul
ştiinţelor economice este clasificat în trei categorii:
1. Ştiinţe economice fundamentale: economia politică, istoria doctrinelor
economice, istoria economică, statistica economică, contabilitatea, managementul
general, marketingul general.
2. Ştiinţe teoretico-aplicative: finanţele, monedă şi credit, managementul în
industrie, agricultură, transporturi, ştiinţele economice la nivelul firmei.
3. Ştiinţe economice de graniţă: geografia economică, matematica
economică, sociologia economică, psihologia economică, cibernetica economică,
ştiinţa economică a protecţiei mediului natural etc.
Atunci când scopul cercetării economice este explicativ, teoretic, răspunzând
la întrebările: ce este? cum este? de ce este?, teoria economică este considerată
ştiinţă economică pozitivă sau explicativă.
Economia ca ştiinţă explicativă arată cum este realitatea şi nu cum ar trebui
să fie realitatea, constată şi nu stabileşte norme de conduită. Cănd teoria economică
urmăreşte să dea răspuns la întrebările: ce-i de făcut? cu ce mijloace?, ea este
considerată ştiinţă economică normativă.
În studierea proceselor şi fenomenelor economice, ştiinţele economice
utilizează o gamă largă de metode şi tehnici de investigare,cum ar fi:
Dialectica, în calitate de metodă de studiu a vieţii economice, constă în
abordarea fenomenelor şi proceselor economice în evoluţia lor şi în
interdependenţă.
Inducţia reprezintă o metodă de analiză pornind de la simplu la complex, de
la particular la general, de la fapte, date concrete, ajungând pe bază de raţionament
la concluzii teoretice generale, care se prezintă sub forma unor reguli, principii şi
legi economice.
Deducţia reprezintă raţionamentul invers, de la general la particular, de la
complex la simplu pentru că generalul se manifestă în şi prin particular.
Analiza constă în separarea sistemului, întregului în componentele sale şi
analizarea fiecărui element în scopul descoperirii legilor care guvernează existenţa
şi dezvoltarea fiecărui element în parte.
Microeconomie 17
Sinteza constă în reunirea elementelor analizate ale proceselor sau
sistemelor economice în scopul descoperirii legităţilor evoluţiei şi dezvoltării
întregului pe baza legităţilor evoluţiei şi dezvoltării elementelor sau părţilor
sistemului.
Abstracţia ştiinţifică reprezintă metoda prin care are loc înlăturarea a ceea
ce este neesenţial, întâmplător, irelevant din sistemul analizat pentru a putea
descoperi ceea ce este esenţial, definitoriu în acel sistem, trăsăturile comune,
regulile, principiile, legile economice care imprimă anumite sensuri evoluţiei
fenomenelor vieţii economice în general.
Ştiinţa economică utilizează statistica pentru determinarea evoluţiei
proceselor şi fenomenelor economice şi pentru aproximarea momentului de trecere
la o nouă calitate a fenomenelor sau proceselor economice pe baza experienţei
anterioare la nivelul economic al aceleiaşi ţări sau al altor ţări care au parcurs
această evoluţie.
Metoda modelării matematice a proceselor economice este aceea prin care,
cu ajutorul unor expresii sau ecuaţii matematice, se exprimă dependenţa factorială
a unor procese sau fenomene economice sau dependenţa rezultatelor de variaţia
diferitelor resurse. Modelul economico-matematic este o construcţie logică ce
surprinde viaţa economică reală sub forma unor relaţii funcţionale între parametrii
de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat.
Analiza marginală reprezintă un procedeu, o tehnică de studiere a
modificărilor unei variabile economice dependente y corespunzătoare unor
modificări foarte mici la “margine” care au loc în mărimea unei variabile
independente x pornind de la valoarea dată a acesteia. Variaţia marginală se
determină pe baza raportului dintre variaţia variabile dependente Δy şi variaţia
variabile independente Δx. Este de fapt prima derivată a funcţiei1 :
dy df ( x)
Y = f(x), 
dx dy
Exemple rezolvate:
1. Ştiinţa economică are drept scop:

a) dezvoltarea unor tehnologii noi;
b) realizarea de noi bunuri materiale şi servicii;
c) administrarea cât mai eficientă a resurselor;
d) descoperirea unor resurse alternative.
1
Gogoneaţă C., Gogoneaţă B., Microeconomie, Vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1999,
p.48
18 Microeconomie
2. Economia ca ştiinţă studiază:
a) schimbul de bunuri şi servicii între agenţii rezidenţi într-o ţară;
b) comerţul exterior;
c) producţia şi consumul bunurilor publice;
d) alocarea resurselor limitate în vederea satisfacerii cât mai bune a nevoilor
umane.
R: 1. c; 2. d.
De rezolvat:
1. Care dintre următoarele afirmaţii exprimă cel mai bine scopul economiei ca
ştiinţă:
a) studiul cererii menajelor pentru bunuri şi servicii;
b) distribuţia venitului între membrii societăţii;
c) studiul utilizării resurselor rare, cu întrebuinţări alternative, pentru
satisfacerea nevoilor nelimitate;
d) studiul utilizării banilor în cadrul unei economii.
2. Prin intermediul operaţiunilor de repartiţie:

a) se distribuie şi redistribuie veniturile;
b) se repartizează diversele activităţi economice, prin diviziunea muncii;
c) sunt utilizate bunurile şi serviciile produse;
d) se finanţează activitatea economică.
3. Problemele de bază ale economiei sunt:

a) ce producem? sau cât producem?
b) ce producem? cât producem? cum producem? pentru cine producem?
c) cât producem? sau pentru cine producem?
d) ce producem? sau cum producem?
4. O persoană dispune de un venit de 200.000 u.m. şi poate achiziţiona două

bunuri, A şi B. Preţul bunului A este de 25.000 u.m., iar al bunului B, 50.000
u.m. În aceste condiţii, costul oportunităţii achiziţiei unei unităţi din bunul A
este:
a) 0,5 unităţi din bunul B;
b) 1 unitate din bunul B;
c) 2 unităţi din bunul B;
d) 2,5 unităţi din bunul B.
Microeconomie 19
Problemă rezolvată
1. Se presupune că două bunuri x şi y pot fi produse de doi producători, A şi B.

Într-o zi de lucru de 8 ore, producătorii A şi B pot obţine o producţie maximă
din bunurile x şi y, ca în tabelul de mai jos:
Bunuri Producători
x (unităţi) 200 120
y (unităţi) 100 300
Să se determine costurile relative (de oportunitate) pentru fiecare producător.
Rezolvare
Dacă producătorul A alege ca în 8 ore să producă bunul x, atunci costul real al

acestei decizii este:
 100 y  1y
CoA( x )    0,5 y
 200 x 2 x
1x  0,5 y
Dacă producătorul A alege ca în 8 ore să producă bunul y, atunci costul real al
 200x  2 x
CoA( y )    2 x
 100 y  1y
1y  2 x
Dacă producătorul B alege ca în 8 ore să producă bunul x, atunci costul real al
 300 y  3 y
CoB ( x )    2,5 y
 120 x  1,2 x
1x  2,5 y
Dacă producătorul B alege ca în 8 ore să producă bunul y, atunci costul real al
 120x  1,2 x
CoB ( y )    0,4 x
 300 y  3 y
1y  0,4 x
20 Microeconomie
Probleme propuse
1. O firmă poate produce două bunuri X şi Y în următoarele variante:

Variante
Produse A B C D
X 0 18
Y 60 42 30 0
Ştiind că CoB-C=2 şi că CoD-C=1/5, completaţi spaţiile libere din tabel.
2. O firmă poate produce două bunuri X şi Y în următoarele variante:

Variante
Produse A B C D
X 0 54 72
Y 180 90 0
Dacă CoC-B=1/2 şi CoC-D=5, atunci completaţi spaţiile libere din tabel.
3. Următorul tabel evidenţiază posibilităţile producerii de bunuri militare şi de

bunuri civile:
Producţii Variante
Produse A B C D E
Automobile 0 2 4 6 8
Rachete 30 27 21 12 0
a) reprezentaţi grafic frontiera posibilităţilor de producţie. Pe ce premise se
bazează aceste posibilităţi?
b) dacă economia se află în punctul C, care este costul unui automobil
suplimentar? Dar cel al unei rachete?
c) explicaţi cum se reflectă pe această curbă legea creşterii costului
oportunităţii!
d) cum trebuie să funcţioneze economia pentru a influenţa evoluţia producţiei
la un anumit punct de pe frontiera posibilităţilor de producţie?
 Explicaţi funcţiile ştiinţei economice.
 Explicaţi diferenţele dintre microeconomie şi macroeconomie.
Microeconomie 21
1.4. ANEXĂ LA TEMA 1
INSTRUMENTE DE ANALIZĂ ECONOMICĂ
Economiştii construiesc modele pentru a studia comportamentul diferitelor

unităţi economice (gospodării, firme, administraţii etc.) în activităţile de producţie,
de schimb şi consum de bunuri economice. Econometria este ramura economiei
care se ocupă cu măsurarea relaţiilor dintre variabilele economice. Descrierea
teoriilor economice poate fi verbală sau matematică. În această anexă sunt
prezentate câteva instrumente matematice simple de descriere şi analiză
economică2 .
A.1. MODELE ŞI DATE ECONOMICE
A.1.1. Modele economice
Pentru analiza problemelor şi relaţiilor economice sunt utilizate deopotrivă

modele şi date economice. Fenomenele şi procesele economice pot fi reprezentate
cu ajutorul unor scheme, funcţii, descrieri verbale, denumite de specialişti modele
economice. Modelul economic este o construcţie teoretică, abstractă, un tablou
simplificat al realităţii care reţine elementele cele mai importante ale acesteia. Ca
modalitate de reprezentare simplificatoare deliberată a realităţii, modelul constituie
punctul de plecare în analiza funcţionării economiei.
Legătura dintre modelele teoretice şi faptele empirice este deosebit de subtilă.
Datele constituie o premiză a construirii modelului economic indicând relaţiile
logice dintre cauză şi efect; ele avertizează analistul asupra îndoielilor pe care le
are. Dar aceste îndoieli nu pot fi tranşate decât printr-un raţionament logic.
Totodată, numai confruntarea cu faptele reale îi conferă teoriei un caracter riguros
ştiinţific.
În economie există două tipuri de modele: calitative şi cuantificabile. Astfel
modelul de piaţă cu concurenţă pură şi perfectă constituie un model teoretic,
abstract care nu are o corespondenţă în lumea reală, fiind un model calitativ. În
schimb, modelele de previziune conjuncturală se bazează pe estimări cantitative.
Demersul econometric caută adesea soluţii pentru viitor prin extrapolarea
(prelungirea) unei tendinţe trecute. Evaluarea viitorului porneşte în general de la
modelele cantitative 3 .
2
Această anexă a fost preluată integral din lucrarea Economie politică. Editura Didactică
şi Pedagogică, 2004, autor Ciurea Ion.
3
Ruffin R., Gregory P., Principles of Economics, Second Edition, Scott, Foresman and
Company, Glenwiew, Illinois, 1986, p. 6-7.
22 Microeconomie
A.1.2. Date (informaţii) şi variabile economice
Informaţie este un mesaj, o dată, o percepţie în legătură cu starea sau

condiţiile unor procese sau fenomene şi care are caracter de noutate. Datele
(faptele):
 sugerează relaţiile logice dintre cauză şi efect.
 testează ipotezele ştiinţifice.
Datele, faptele sau informaţiile economice au numeroase surse: informaţii
colectate direct de la diferiţi agenţi economici, cifre colectate de la organisme
specializate private, publice, naţionale sau internaţionale.
O serie cronologică de date este o suită de mărimi ale unei variabile în diferite
momente de timp. Ea arată cum se modifică o variabilă în decursul timpului.
Această informaţie poate fi prezentată cu ajutorul tabelelor sau figurilor. Tabelul
prezintă datele sub o formă simplă. O figură nu este altceva decât o reprezentare a
datelor dintr-un tabel sub forma unei diagrame.
Variabila este o mărime susceptibilă de a varia într-o manieră proprie sau în
funcţie de alte variabile. O variabilă statistică poate prezenta forma unei variabile
discrete, mărime care poate varia în fracţiuni de unităţi finite, sau a unei variabile
continue, care poate lua un număr infinit nenumărabil de valori.
Când rata inflaţiei este ridicată, capătă o mare importanţă distincţia între
variabilele nominale (salariu nominal, masă monetară nominală, PNB nominal…)
şi variabilele reale (salariu real, puterea de cumpărare a monedei, PNB real…).
Distincţia între valorile nominale şi cele reale se aplică tuturor variabilelor
exprimate în preţurile curente ale pieţei, în timp ce variabilele reale sunt exprimate
în preţurile constante (preţuri ale unei perioade anterioare luată ca bază), sau sunt
variabile nominale corectate cu indicele preţurilor.
Măsurarea evoluţiei variabilelor economice se realizează în mărime absolută şi
în mărime relativă (procentuală). Variaţia absolută este diferenţa dintre mărimea
finală (din perioada actuală) şi mărimea iniţială (din perioada de bază), respectiv
X  X 1  X 0 .
Variaţia relativă sau procentuală este un raport între variaţia absolută (să
zicem a producţiei unei firme, Q) şi mărimea iniţială a indicatorului respectiv:
Q Q1  Q0 Q1  Q0
 sau  100
Q Q0 Q0
A.1.3. Indicatori şi indici
Indicatorul este expresia cantitativă, numerică a unei mărimi economice, a

evoluţiei acesteia. Un indicator se poate exprima în mărime absolută, medie sau
relativă. Există deci o mare varietate de indicatori micro şi macroeconomici: preţul,
cifra de afaceri, salariul, profitul, produsul şi venitul naţional etc.
Microeconomie 23
Indicele unei mărimi, luată în două situaţii diferite, este un raport între
mărimea respectivă în perioada pentru care se calculează indicele mărime finală
sau curentă) şi mărimea în perioada de bază (mărime iniţială sau de bază). Indicele
exprimă, deci, datele curente în raport de o valoare de bază. De exemplu,
indicele preţului unui bun IP este raportul (procentual) dintre preţul bunului în
perioada de calcul P1 şi preţul aceluiaşi bun într-o perioadă anterioară luată ca
bază, P0 .
P P
I P  1 sau I P  1  100
P0 P0
În general, un indice statistic este un număr fără unităţi (fizice sau monetare),
denumit uneori număr pur sau fără dimensiune.
Dacă dorim să cunoaştem evoluţia preţurilor mai multor bunuri, pentru
obţinerea unei măsuri unice se calculează un indice sintetic ponderat (compozit),
ca o medie ponderată a indicilor diferitelor bunuri. Ponderea poate fi reprezentată
de cantităţile de bunuri cumpărate şi atunci indicele general al preţurilor este egal
cu:
 Q1  P1
I GP 
 Q0  P0
A.2. FUNCŢII ŞI ECUAŢII
Funcţia este expresia formală a relaţiei dintre diferite variabile. O funcţie

permite să se calculeze evoluţia unei variabile numită “explicată”, atunci când
variază una sau mai multe alte variabile, numite “explicative”. Spre exemplu,
presupunem că Y este variabila dependentă şi X este variabila independentă.
Valoarea Y este deci dependentă de valoarea X. În termeni matematici, putem
spune că Y este funcţie de X, sau putem folosi expresia de relaţie funcţională
simbolizată prin:
Y  f (x) sau, echivalent, Y  Y (X )
A.2. ANALIZA GRAFICĂ
A.3.1. Axe, puncte şi coordonate
Ştiinţa economică utilizează graficele în mod frecvent pentru a pune în

evidenţă, în mod sugestiv, relaţiile economice. Graficul este un instrument de
prezentare expresivă a unor fenomene şi procese, a legăturilor dintre ele cu
ajutorul liniilor, punctelor, figurilor geometrice etc. Elementele principale ale
graficului sunt: titlul graficului, scara de reprezentare, reţeaua graficului, figurile şi,
24 Microeconomie
eventual, nota explicativă şi legenda 4 . Există numeroase forme de grafice. Ca
expresie concisă a modelelor (teoriilor) economice, în mod uzual aceste grafice
relevă relaţia dintre două variabile, cum ar fi preţul şi cantitatea. Această formă de
grafic este denumită diagramă.
Într-un sistem cartesian de coordonate se stabilesc două scări perpendiculare.
Cele două linii de scară sunt denumite axe, notate cu x şi y. Linia verticală este
numită ordonată sau axa y, iar linia orizontală este numită abscisă sau axa x.
Punctul de intersecţie dintre cele două axe este punctul zero, care poartă numele de
origine.
Variabilele măsurabile de-a lungul abscisei sunt considerate valorile x, iar cele
de-a lungul ordonatei sunt considerate valorile y. Deasupra originii pe axa
verticală, toate valorile sunt pozitive. Sub origine pe axa verticală toate valorile
sunt negative. Valorile din dreapta originii sunt pozitive, iar cele din stânga sunt
negative.
În economie este utilizat cu deosebire cadranul I, denumit şi cadranul
pozitiv, ceea ce înseamnă că datele economice sunt mai degrabă pozitive decât
negative.
Pentru a întocmi un grafic cu două variabile sunt necesare două informaţii,
care formează o pereche de valori. Un punct pe grafic este identificat prin
coordonatele sale, care constau în distanţele de la acel punct până la cele două
axe, trasate ca paralele la acestea. Distanţa de la punctul respectiv la axa x este
coordonata y deoarece lungimea distanţei este aceeaşi cu valoarea marcată pe axa
y . Invers, în ceea ce priveşte coordonata x .
A.2.2. Curbe şi relaţii
Relaţia funcţională între cele două variabile poate fi de tip liniar şi este
reprezentată printr-o linie dreaptă, sau de tip neliniar şi este reprezentată printr-o
linie curbă (curbilinie). Indiferent de alura ei, pe un grafic orice linie este numită
curbă 5 .
4
Glahe F., Dwight L., Microeconomics. Theory and Applications, HBJ, New York, 1984,
p. 16-20.
5
McKenzie R., Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986, p. 36-37.
Microeconomie 25
Fig. nr. A.1. Elementele unui grafic
Axa y
+4
II I
+3
X negativ X pozitiv
Y pozitiv +2 Y pozitiv
+1 a
0
-20 -15 -10 -5 +5 +10 +15 +20 Axa x
-1
X negativ X pozitiv
Y negativ -2
Y negativ
-3
III IV
-4
Curba este o linie, dreaptă sau frântă, care arată corelaţia dintre două
variabile pe un grafic. Curbele arată două tipuri de relaţii dintre variabile:
pozitive (directe) şi negative (inverse). În primul caz ambele variabile evoluează în
acelaşi sens, respectiv creşterea uneia este însoţită de creşterea celeilalte şi invers.
Exemplu: relaţia existentă între preţul unui bun şi cantitatea oferită din bunul
respectiv.
Relaţie pozitivă apare când ambele variabile evoluează în acelaşi sens,
respectiv urcă şi coboară împreună. Relaţia pozitivă este pusă în evidenţă de o
curbă cu pantă crescătoare (linia care uneşte punctele a, b, c, în graficul A.2 şi
care este curba ofertei).
26 Microeconomie
Fig. nr. A.2. Relaţia pozitivă sau negativă dintre variabile
Preţ
u.m./kg
6 a’ c
5
4 Curba ofertei
3 b b’
2
Curba cererii
1 a c’
0 50 100 150 200 250 Cantitate de mere

kg/zi
Relaţie negativă este relaţia între două variabile care evoluează în sens
invers: când una urcă, cealaltă coboară. Într-o relaţie negativă, sau inversă,
cele două variabile se modifică în sens opus: când valorile x cresc, valorile y
descresc şi invers. Reducerea preţurilor stimulează cererea, în timp ce creşterea lor
descurajează cererea. O astfel de relaţie este evidenţiată printr-o curbă cu pantă
descrescătoare (linia care uneşte punctele a', b', c' şi care este curba cererii).
A.2.3. Panta unei curbe
Conceptul de pantă este foarte important în analiza comportamentului

economic şi a relaţiilor dintre diferiţi parametri. Panta unei curbe măsoară rata cu
care se modifică () valoarea x ca urmare a modificării ( ) valorii y. Se
utilizează litera grecească  ca simbol al variaţiei unei valori (creştere sau
scădere)6 . Deci:
y y1  y 0
panta = 
x x1  x 0
În situaţia în care relaţia fundamentală apare sub forma unei linii drepte (ca în
cazurile exemplificate) panta este constantă în orice punct al dreptei, putându-se
calcula cu relativă uşurinţă. Cunoaşterea pantei unei drepte indică relaţia existentă
între x şi y:
6
Baumol W., Blinder A., Economics. Principles and Policy, Second Edition, Harcourt
Brace Jovanovich, Inc., 1979, p. 22-25.
Microeconomie 27
 când panta este pozitivă, înseamnă că între cele două variabile există o
relaţie directă (cresc sau scad împreună);
 când panta este un număr negativ, ea evidenţiază o relaţie inversă (când o
variabilă creşte, cealaltă scade, respectiv, când o variabilă scade, cealaltă
creşte);
 în situaţiile în care o variabilă este independentă faţă de altele, panta este
zero (evoluţie independentă pe orizontală) întrucât y = 0;
 în fine, panta este infinită (evoluţie independentă pe verticală) întrucât
numitorul este nul, respectiv, x = 0.
Există şi relaţii mai complexe între două variabile, cum ar fi relaţiile cu puncte
de maxim şi de minim. Curbele care exprimă astfel de relaţii îşi modifică sensul de
evoluţie.
A.3.4. Intersecţii şi tangenţe
Sunt diagrame unde se reprezintă concomitent două sau mai multe relaţii
funcţionale. Intersecţia curbelor este punctul în care două curbe în cadrul
aceluiaşi sistem de coordonate se încrucişează. Această intersectare prezintă, de
asemenea, un interes deosebit în analizele economice. Bunăoară, graficul cererii şi
ofertei (vezi fig.A.3.) facilitează reprezentarea echilibrului pieţei, care este tocmai
punctul de intersecţie dintre curba cererii şi curba ofertei.
Fig. nr. A.3. Tangenţa între două curbe
y
9
8
7
Punct de tangenţă T
6
5 Curba B
4
3
2 Curba A
1
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 x
Tangenţa între două curbe este punctul în care cele două curbe se ating fără
a se intersecta. În punctul de tangenţă (punctul T, fig.A.6.), pantele celor două
curbe sunt egale.
28 Microeconomie
Rezumat:
Trebuinţele au un caracter complex, dinamic şi în continuă diversificare,

sporind atât ca volum cât şi din punct de vedere al diversităţii. Nevoile umane se
diversifică si se amplifică continuu pe măsură ce se creează posibilităţi mai mari de
satisfacere a lor.
Raritatea relativă a resurselor reprezintă inechilibrul dintre nevoile nelimitate
ale oamenilor şi posibilităţile (resursele) finite de satisfacere a acestora.
Detensionarea decalajului dintre dezirabil şi posibil presupune întotdeauna o
alegere raţională, un comportament raţional al producătorilor şi consumatorilor.
Raţionalitatea este deci o consecinţă comportamentală ce derivă din raritate.
Datorită caracterului limitat, problema fundamentală a economiei o constituie
raţionalitatea atragerii, alocării şi utilizării resurselor, aspect cunoscut sub
denumirea de raţionalitate economică.
Alocarea resurselor în funcţie de utilizările concurente posibile este o descriere
completă a resurselor utilizate, a bunurilor produse şi a modului în care acestea
sunt repartizate între consumatori. Frontiera posibilităţilor de producţie reprezintă
opţiunile economice ce se deschid în faţa societăţii.
Viaţa economică, economia în general, se manifestă prin numeroase
evenimente şi fapte care se numesc fenomene economice.
Ştiinţa economică, ca ramură a ştiinţei, studiază viaţa economică, adică
fenomenele şi procesele economice în toate sferele ei (producţie, repartiţie,
circulaţie, consum) şi în evoluţia societăţii omeneşti.
Ştiinţele economice, în general, au două funcţii principale: funcţia cognitivă şi
funcţia normativă, informativă.
Microeconomie 29
FACTORII DE PRODUCŢIE
2.1. Avuţia naţională şi factorii de producţie

2.2. Munca - factorul determinant al producţiei
2.3. Capitalul – factorul derivat al producţiei
2.4. Combinarea factorilor de producţie
2.5. Randamentul capitalului
2.6. Productivitatea muncii
Obiectivele temei
- înţelegerea conceptelor de factor de producţie, a conţinutului acestora
precum şi a componentelor lor;
- înţelegerea modalităţilor de combinare a factorilor de producţie.
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a formelor de productivitate a
factorilor şi înţelegerea semnificaţiilor rezultatelor obţinute;
Bibliografie recomandată:
1. Angelescu Coralia – Economie, Ediţia a VII-a., Editura Economică, Bucureşti,
2005.
Bucureşti, 1999.
5. Ungureanu Emilia, Avrămescu Tiberiu – Economie. Teste grilă şi aplicaţii.
Editura Sitech, Craiova, 2011.
2.1. AVUŢIA NAŢIONALĂ ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE
De reţinut:
Avuţia naţională reprezintă totalitatea resurselor de care dispune o ţară
la un moment dat.
Componentele principale ale avuţiei naţionale:
a) resursele umane în care sunt incluse diferitele categorii ale populaţiei
(populaţia totală, populaţia activă, populaţia ocupată) şi structura populaţiei pe
grupe de vârstă;
30 Microeconomie
b) resursele naturale : fondul funciar (terenul arabil, fâneţe şi păşuni
naturale, vii, livezi), fondul forestier (păduri, plantaţii), stocul cinegetic şi cel
piscicol, apele şi potenţialul hidroenergetic, rezervele de substanţe minerale utile;
c) bunurile materiale în care sunt incluse capitalul fix, capitalul circulant,
bunurile din inventarul casnic, gospodăresc şi personal al populaţiei, rezervele
financiar-valutare etc.;
d) bunurile spirituale reprezentate prin : potenţialul de ştiinţă şi tehnologie
(brevete şi licenţe pentru invenţii, inovaţii, etc), stocul de învăţământ, stocul de
informaţii, stocul sănătăţii publice, fondul de cultură şi artă etc.
De reţinut:
Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în
circuitul economic.
Factorii de producţie tradiţionali:
- natura (pământul);
- munca;
- capitalul.
Neofactorii de producţie:
- abilitatea întreprinzătorului;
- resursele informaţionale;
- tehnologiile.
Abilitatea întreprinzătorului este apreciată ca un tip special de resursă
umană şi se referă la capacitatea întreprinzătorului de a combina, în modul cel mai
eficient, natura, munca şi capitalul, la creativitatea şi iniţiativa de a produce noi
bunuri economice, de a găsi cele mai avantajoase surse de aprovizionare şi pieţe de
desfacere, la asumarea riscului în realizarea acţiunilor economice.
Resursele informaţionale sunt o expresie a cunoştinţelor ştiinţifice şi
tehnice create, obţinute şi produse de om în cadrul societăţii; încorporate în
factorul uman, reprezintă o resursă derivată de o importanţă deosebită în viaţa
economică..
Utilizarea factorilor de producţie se concretizează în producerea de bunuri
economice. Bunurile economice sunt acelea care au drept caracteristică definitorie
raritatea, limitarea lor în raport cu nevoile, în condiţii determinate de loc şi timp.
Fiind limitate în raport cu nevoile, obţinerea şi consumarea lor ocazionează un
consum de resurse, un cost şi, implicit, un preţ.
Bunurile economice pot fi bunuri palpabile – produse materiale, tangibile – şi
servicii - utilităţi nepalpabile, nemateriale, netangibile. Prin bunuri materiale
înţelegem acele lucruri tangibile susceptibile de a satisface o nevoie de consum sau
de producţie (haine, alimente, materiale, maşini). Serviciile sunt bunuri imateriale,
adică forme de muncă (activităţi) prestate pentru alţii: comerţ, prospectarea pieţii,
publicitate, transport, telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică, proiectare, consulting,
furnizarea şi prelucrarea informaţiilor, sănătate, ordine publică, etc.
După destinaţia lor, bunurile economice se clasifică în satisfactori şi
prodfactori. Satisfactorii sau bunurile de consum reprezintă acele bunuri apte să
Microeconomie 31
satisfacă în mod direct nevoile umane. Prodfactorii reprezintă bunurile economice
folosite pentru producerea altor bunuri. Ele satisfac în mod indirect nevoile umane,
prin intermediul bunurilor la a căror producere participă.
În funcţie de legăturile, dependenţele dintre diferite categorii de bunuri se
disting bunuri substituibile şi complementare, bunuri principale şi secundare.
Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea să satisfacă
aceeaşi categorie de nevoi, consumatorul optând pentru unul sau altul dintre
acestea. Bunurile complementare sunt acelea care pot fi folosite doar împreună,
întrucât numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia sau efectul util scontat de către
consumator. Bunurile principale sunt acelea care constituie obiectul de bază al
activităţii sale. Bunurile secundare sunt acelea care rezultă din procesul
tehnologic al unui bun principal.
După relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de consumatori se disting
bunuri publice şi bunuri private. Bunurile publice sunt acelea de care poate
beneficia, în principiu, oricine doreşte, în mod gratuit sau plătind un preţ convenit.
Bunurile private sunt acelea la care accesul este limitat şi diferenţiat în funcţie de
criteriile de disponibilitate.
Exemple rezolvate:
1. Avuţia naţională a unei ţări apare în ştiinţa şi practica economică sub formă de:
a) resurse – stoc;
b) resurse – fluxuri;
c) factori de producţie consumaţi;
d) bunuri de consum.
2. Factorii de producţie reprezintă:

a) parte a capitalului tehnic;
b) parte a capitalului financiar;
c) parte a resurselor economice atrase în procesul economic;
d) numai obiect al proprietăţii private.
R: 1. a; 2. c.
De rezolvat:
1. Sursa componentelor avuţiei naţionale se află în:

a) puterea politică;
b) distribuţia veniturilor;
c) munca depusă;
d) concurenţa de pe piaţă.
32 Microeconomie
2. Care este relaţia între resurse şi factori de producţie?

a) raport de la întreg la parte;
b) raport de la parte la întreg;
c) raport subunitar;
d) raport unitar.
3. Precizaţi câţi factori de producţie originari există:

a) 2;
b) 3;
c) 5;
d) 6.
4. Caracterul limitat al factorilor de producţie nu este compatibil cu:

a) creşterea intensivă a producţiei;
b) sporirea rodniciei muncii;
c) risipa;
d) creşterea eficienţei factorilor de producţie.
5. Dezvoltarea economică este de tip extensiv atunci când:

a) se bazează pe sporirea volumului factorilor de producţie;
b) are la bază îmbunătăţirea calitativă a factorilor de producţie;
c) urmăreşte perfecţionarea tehnologiilor;
d) se bazează pe eliminarea oricăror întreruperi în activitatea economică.
 Enumeraţi componentele principale ale avuţiei naţionale.

 Definiţi factorul de producţie abilitatea întreprinzătorului.
2.2. MUNCA - FACTORUL DETERMINANT AL PRODUCŢIEI
Munca este activitatea conştientă, specific umană, prin care oamenii

utilizând uneltele şi instrumentele adecvate, îşi valorifică opţiunile, experienţele şi
cunoştinţele pe care le posedă, în vederea obţinerii bunurilor necesare satisfacerii
trebuinţelor lor. Munca, privită ca factor de producţie, este reprezentată de
totalitatea resurselor umane care pot fi şi sunt antrenate în procesul de producţie.
Munca a fost şi va fi în continuare factorul determinant, activ al
producţiei, deoarece prin muncă se realizează folosirea celorlalţi factori de
producţie, perfecţionarea şi combinarea lor cât mai eficientă.
De reţinut:
Ca factor de producţie, munca este reprezentată de resursele de muncă
(populaţia aptă de muncă şi populaţia ocupată).
Microeconomie 33
Referitor la potenţialul de muncă al unei ţări, sunt necesare clarificări asupra
următoarelor categorii de bază:
Populaţia activă cuprinde totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii
în diferitele activităţi în cadrul diviziunii sociale a muncii, inclusiv persoanele care
satisfac stagiul militar obligatoriu, elevii şi studenţii de la cursurile de zi (care nu
muncesc), precum şi persoanele în curs de schimbare a locului de muncă.
Populaţia în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor cuprinse în
limitele legale de vârstă, indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate.
Populaţia aptă de muncă cuprinde toate persoanele având vârstă legală de
muncă şi care, datorită aptitudinilor fizice şi intelectuale pe care le posedă, pot să
participe la muncă.
Populaţia ocupată cuprinde totalitatea persoanelor care îşi aduc efectiv
contribuţia la crearea de noi bunuri materiale şi servicii.
Corelaţiile dintre tipurile de populaţie evidenţiate mai sus pot fi puse în
evidenţă prin intermediul următorilor indicatori:
Indicele de activitate se determină ca raport procentual între mărimea
populaţiei active şi cea a populaţiei totale.
Pa
Ia   100
Pt
P a – populaţia activă
P t – populaţia totală.
Indicele de ocupare se determină ca raport procentual între mărimea
populaţiei ocupate şi cea a populaţiei apte sau ca raport procentual între mărimea
populaţei ocupate şi cea a populaţiei totale.
Po
Io   100
Papta
P o – populaţia ocupată
P aptă - populaţia aptă de muncă sau:
Po
Io   100
Pt
De asemenea, se poate determina indicele de neocupare:
 Po 
In  1   100
 Paptă 
Pentru determinarea eficienţei activităţii realizate la nivelul economiei
naţionale se calculează producţia pe cap de locuitor:
Q
q
Pt
q – producţia pe cap de locuitor;
Q– valoarea întregii producţii, exprimată printr-unul din indicatorii
macroeconomici: P.I.B., P.N.B. ;
Pt – populaţia totală a ţării.
34 Microeconomie
Exemple rezolvate:
1. Factorul determinant al producţiei îl constituie:

a) nivelul tehnicii folosite în producţie;
b) gradul de automatizare şi robotizare a procesului de producţie;
c) omul, cu calităţile şi defectele sale;
d) calitatea bunurilor economice folosite în procesul de producţie.
2. Munca, în calitate de factor de producţie, nu se caracterizează prin:

a) este factor activ şi determinant;
b) este o activitate conştientă;
c) este un factor originar;
d) este o resursă productivă conservabilă şi recuperabilă.
R: 1. c; 2. d.
De rezolvat:
1. Care dintre afirmaţiile de mai jos cu privire la factorul de producţie muncă nu

corespunde realităţii:
a) este o condiţie generală a oricărei activităţi;
b) este un factor de producţie originar;
c) este un factor de producţie derivat;
d) se asigură prin intermediul pieţei.
2. În populaţia ocupată se includ:

a) femeile casnice;
b) şomerii înregistraţi oficial,
c) întreprinzătorii;
d) militarii în termen şi studenţii.
3. Indicele de ocupare se calculează ca raport procentual între:

a) populaţia ocupată şi populaţia activă;
b) populaţia activă şi populaţia totală;
c) populaţia ocupată şi populaţia aptă de muncă;
d) populaţia aptă de muncă şi populaţia totală.
Microeconomie 35
Problemă rezolvată:
1. Produsul Intern Brut (PIB) al unei ţări a crescut de la 1800 miliarde $ la 2400
miliarde $. În anul anterior, populaţia totală a fost de 30 milioane locuitori, iar
populaţia ocupată de 20 milioane persoane. Populaţia totală a ţării a crescut de 1,5
ori, iar populaţia ocupată a crescut cu 20%. Precizaţi:
a) Ce tip de creştere economică s-a realizat?
b) Cum a evoluat gradul de ocupare a factorului uman?
PIB0 = 1800 miliarde $ PIB1 = 2400 miliarde $

P t0 = 30 milioane locuitori P t1 = 1,5 P t0
P O0 = 20 milioane persoane P O1 = P O0 + 20%P O0
a) q0 = ?, q1 = ?
b) IO0 = ?, IO1 = ?
PIB0 1800miliarde
a) q0 = = = 60000 $/locuitor
Pto 30milioane
P t1 = 1,5 x 30 milioane = 45 milioane
PIB1 2400miliarde
q1 = = = 53333,3 $/ locuitor
Pt1 45milioane
q1 < q0 Rezultă că s-a realizat o creştere economică regresivă.
P 20milioane
b) IO0 = O0  100 = 100 = 66,6%
Pt 0 30milioane
P O1 = 20 milioane + 20% x 20 milioane = 24 milioane
PO1 24milioane
IO1 = 100 = 100 = 53,3%
Pt1 45milioane
IO1 < IO0 Rezultă că gradul de ocupare al factorului muncă a scăzut.
Problemă propusă:
1. Produsul Intern Brut al unei ţări a crescut de la 2000 miliarde $ la 2500 miliarde
$. În anul anterior, populaţia totală a fost de 15 milioane locuitori, iar populaţia
ocupată de 10 milioane persoane. Populaţia totală a ţării a crescut de 1,5 ori, iar
populaţia ocupată a crescut cu 20%.
Se cere:
a) Ce tip de creştere economică s-a realizat?
b) Cum a evoluat gradul de ocupare a factorului uman?
36 Microeconomie
2.3. CAPITALUL - FACTOR DERIVAT AL PRODUCŢIEI
De reţinut:
Capitalul – factor de producţie reprezintă ansamblul bunurilor materiale
acumulate şi reproductibile utilizate în activitatea economică la producerea de
noi bunuri materiale şi servicii.
El include: clădirile în care se desfăşoară activităţile economice, maşinile,
utilajele şi instalaţiile, materiile prime şi materialele, combustibilii, seminţe etc.
Prin natura lor, bunurile materiale care formează capitalul real se deosebesc de
bunurile de consum; ele nu pot fi consumate direct de către om, nu pot servi la
satisfacerea unor nevoi personale, ci indirect prin intermediul bunurilor materiale
sau serviciilor la producerea cărora participă împreună cu ceilalţi factori de
producţie. De aceea, bunurile care formează capitalul real se numesc şi bunuri
indirecte sau bunuri intermediare; de asemenea, pentru că folosesc activităţii
productive, din care se obţin alte bunuri materiale şi servicii, se mai numesc şi
bunuri (mijloace) de producţie.
Capitalul real, în raport cu factorii primari de producţie – munca şi pământul
- este un factor derivat din procesele de producţie anterioare, utilizate în
activitatea economică.
De reţinut:
După modul specific cum participă la activitatea economică, în care se
consumă şi se înlocuiesc, componentele capitalului real sunt: capitalul fix şi
capitalul circulant.
De reţinut:
Capitalul fix este acea parte a capitalului real (tehnic), format din bunuri
de lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport etc),
care participă la mai multe cicluri (acte) de producţie consumându-se treptat şi
înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (respectiv după un număr de
cicluri de producţie).
Cea mai generală structură a capitalului fix este următoarea: construcţii
(capitalul fix pasiv) - clădiri, hale şi alte instalaţii industriale, magazine comerciale,
infrastructura materială din agricultură etc.; echipamentele de producţie (capitalul
fix activ) – utilaje şi maşini-unelte, agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi
dispozitive de reglare, mijloace de transport etc.
De reţinut:
Capitalul circulant este acea parte a capitalului realformat din bunuri
(materii prime, materiale, combustibil, energie, apă tehnologică etc.) care
participă la un singur ciclu de producţie, sunt consumate sau sunt profund
transformate în cursul acestuia şi trebuie înlocuite cu fiecare nou ciclu de
producţie.
Microeconomie 37
Circuitul capitalului reprezintă trecerea capitalului prin cele trei stadii,
transformarea lui din formă bănească în formă productivă şi formă marfă.
- primul stadiu: stadiul aprovizionării, în care are loc, prin cumpărare,
transformarea banilor sau capitalului bănesc (B) în bunuri necesare producţiei, deci
în capital real sau capital productiv (K p ). În acest stadiu are loc şi angajarea forţei
de muncă şi asigurarea celorlalţi factori de producţie. Forma pe care o îmbracă
capitalul în acest stadiu este cea de bani.
- al doilea stadiu: stadiul producţiei, în care are loc utilizarea,
consumarea şi transformarea capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi factori de
producţie, în bunuri economice destinate vânzării, în mărfuri (M). În acest stadiu
capitalul îmbracă forma productivă.
- al treilea stadiu: stadiul desfacerii, în care are loc transformarea
mărfurilor în bani, a capitalului marfă în capital bănesc (B’), formă de la care s-a
pornit iniţial, dar amplificată. În acest stadiu, capitalul îmbracă forma de marfă. B’,
care reprezintă banii încasaţi în urma vânzării mărfii, are rolul de a asigura
recuperarea costului şi obţinerea profitului sau venitului întreprinzătorului.
Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului numai una – bunurile-
capital (formă productivă) – reprezintă capitalul real şi funcţionează în calitate de
factor de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează aici în calitate de capital numai
în legătură cu capitalul productiv şi exprimă derivate ale acestuia.
De reţinut:
Rotaţia capitalului reprezintă reluarea permanentă a circuitului
capitalului.
Durata de rotaţie a capitalului reprezintă timpul necesar pentru
parcurgerea unui circuit complet.
Viteza de rotaţie a capitalului exprimă numărul de circuite ale
capitalului într-o anumită perioadă de timp (de obicei, un an).
T
n
r
n – viteza de rotaţie a capitalului;
T – timpul;
r – durata unei rotaţii.
Factorii care influenţează viteza de rotaţie a capitalului:
- structura capitalului productiv, respectiv împărţirea acestuia în capital fix şi
capital circulant; creşterea vitezei de rotaţie a capitalului necesită reducerea
ponderii capitalului fix în totalul capitalului şi a capitalului fix pasiv în totalul
capitalului fix;
- timpul de producţie şi timpul de circulaţie.
Timpul de producţie este timpul cât capitalul se află şi funcţionează în
sfera producţiei şi se compune din:
a) perioada de muncă în care capitalul, sub forma concretă a bunurilor-
capital, este supus transformării prin acţiunea muncii;
38 Microeconomie
b) perioada întreruperilor care cuprinde atât întreruperile normale impuse
de procesele tehnologice, cât şi întreruperile accidentale cauzate de deficienţe în
funcţionarea capitalului fix sau în procesul tehnologic.
Timpul de circulaţie este timpul cât capitalul se află şi funcţionează în sfera
circulaţiei şi se compune din perioada aprovizionării şi perioada de desfacere.
Formarea şi deprecierea capitalului
Procesul de formare a capitalului se realizează în două modalităţi, şi anume:
a) formarea brută a capitalului fix;
b) variaţia stocurilor (se referă la capitalul circulant).
a) Formarea brută a capitalului fix are în vedere procesul de obţinere de
către întreprindere a bunurilor ce vor fi utilizate în producţie pe o perioadă mai
mare de un an. Acest proces se realizează pe baza investiţiilor.
Investiţiile reprezintă cheltuielile băneşti pe care le fac agenţii economici
pentru dezvoltarea capacităţilor de producţie, pentru refacerea şi ameliorarea
acestora, precum şi pentru creşterea stocului de capital circulant. Investiţia netă
reprezintă o parte a profitului sau a venitului economisit destinată numai sporirii
volumului capitalului fix şi al stocurilor de capital circulant, fiind sursa formării
nete a capitalului. Investiţia brută - constituită din investiţia netă şi amortizarea
capitalului fix şi al stocurilor de capital circulant.
b) Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre intrările în stocurile unei
întreprinderi şi ieşirile din stocurile acesteia, în cursul unei anumite perioade.
Stocurile conţin toate bunurile (materii prime, materiale, combustibili,
semifabricate, producţie neterminată, produse finite) care se găsesc în posesia
întreprinderii.
Consumul capitalului fix reprezintă deprecierea bunurilor-capital fix
survenite în decursul perioadei considerate ca urmare a uzurii normale şi a
învechirii previzibile. De regulă, cuprinde şi o rezervă pentru pierderi de bunuri
durabile în urma unor pagube accidentale asigurabile.
De reţinut:
Uzura fizică a capitalului fix se referă la pierderea treptată a
proprietăţilor lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a
acţiunii agenţilor naturali.
Concomitent cu acest proces are loc şi o pierdere din preţul de achiziţionare

a capitalului fix, care se transferă, sub forma amortizării, asupra costului de
fabricaţie a noilor bunuri economice.
De reţinut:
Uzura morală a capitalului fix constă în pierderea unei părţi din preţul de
achiziţionare şi/sau deprecierea proprietăţilor tehnice de exploatare ale
capitalului fix, înainte de uzura fizică deplină, datorită progresului tehnic.
Microeconomie 39
Aceasta determină apariţia unor echipamente de producţie mai perfecţionate,
devenind posibilă şi necesară înlocuirea lor. La altele, progresul tehnic determină
reducerea costului de fabricaţie şi a preţului de vânzare a bunurilor de producţie
destinate să înlocuiască pe cele scoase din funcţiune.
Figura nr. 2.1. Diagrama stării capitalului fix

Valoarea
rămasă a
capitalului
fix (Kr)
Capital fix
supus
amortizării
(K.s.a.)
Uzura
Stocul de capitalului
capital fix fix supus
la valoarea amortizării
iniţială (U.s.a.)
(Kf)
Capital fix Uzura totală a

amortizat capitalului fix
integral (Ut)
(K.a.i.)
P entru evidenţierea stării capitalului fix se folosesc următorii indicatori:

Coeficientul uzurii capitalului fix (bu):
Ut
bu   100
Kf
Coeficientul stării fizice a capitalului fix (br):
Kr
br   100
Kf
Coeficientul intrărilor sau punerilor în funcţiune a capitalului fix (bi):
Pkf
bi   100
Kf
Coeficientul ieşirilor sau scoaterilor din funcţiune a capitalului fix (bs):
Skf
bs   100
Kf
40 Microeconomie
Relaţia de bază pentru caracterizarea dinamicii capitalului fix este
următoarea:
Kf Kf-1 P Kf –SKf
unde:
Kf = capitalul fix la sfârşitul perioadei;
Kf-1 = capitalul fix la începutul perioadei;
P Kf = volumul punerilor în funcţiune de capital fix;
SKf = volumul scoaterilor din funcţiune de capital fix.
De reţinut:
Procesul de recuperare a preţului de cumpărare a capitalului fix se
numeşte amortizare.
În cazul acestei metode, mărimea amortizării (A) şi cota de amortizare (Ca)

se calculează astfel:
Kf
A , respectiv
T
Dacă se iau în calcul şi veniturile obţinute din casarea utilajului (r) şi
cheltuielile cu montarea şi demontarea lui, mărimea amortizării se calculează
astfel:
Kf rd
A
T
în care:
Kf = preţul de achiziţionare al capitalului fix;
r = veniturile obţinute din casarea lui;
d = cheltuielile cu montarea şi demontarea;
T = durata de funcţionare a mijlocului fix.
A 1
Ca   100 sau Ca   100
Kf T
Modalităţi de amortizare :
- amortizarea liniară este acel mod de amortizare în care se utilizează o
cotă constantă de amortizare pe toată durata de funcţionare a capitalului fix.
- amortizarea progresivă, ţinându-se seama de gradul uzurii efective a
capitalului fix şi de frecvenţa reparaţiilor capitale, care se măresc spre finalul
perioadei de funcţionare a acestuia, se stabilesc cote de amortizare crescătoare.
- amortizarea regresivă constă în stabilirea unei cote de amortizare
descrescătoare pe durata de funcţionare a capitalului fix.
- amortizarea accelerată este o formă de recuperare rapidă a preţului
capitalului fix achiziţionat, în vederea evitării pierderilor ca urmare a uzurii morale
a acestuia. Este o variantă a amortizării liniare şi presupune recuperarea în primul
Microeconomie 41
an a unei amortizări de până la limita prevăzută de lege din valoarea de intrare (K f),
iar în anii rămaşi până la sfârşitul duratei de folosinţă se va calcula amortizarea
lună de lună, după procedeul amortizării liniare:
Kr
A
T
în care: A = amortizarea lunară; Kr = valoarea rămasă
T = numărul de ani de utilizare rămaşi
Exemple rezolvate:
1. La baza împărţirii capitalului tehnic în fix şi circulant se află criteriul:

a) mărimea firmei;
b) modul cum se consumă;
c) nivelul CTM;
d) eficienţa firmei.
2. Capitalul tehnic include:

a) acţiuni nominative;
b) obligaţiuni ale altor firme;
c) maşini şi utilaje;
d) toate elementele de mai sus.
R: 1. b; 2. c.
De rezolvat:
1. Capitalul, ca factor de producţie, se referă la:

a) bunuri reproductibile, în general;
b) bunuri produse şi destinate producerii altor bunuri materiale sau servicii;
c) banii investiţi în afacerile unei firme;
d) bunurile economice care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă.
2. Modul specific cum participă la activitatea economică, se consumă şi se

înlocuieşte reprezintă criteriu de clasificare pentru:
a) capitalul uman;
b) investiţii;
c) capitalul fix;
d) capitalul real.
3. Care dintre următoarele bunuri aparţinând unei societăţi comerciale au caracter

de capital fix:
a) combustibilii;
b) produsele finite;
42 Microeconomie
c) calculatoarele;
d) materiile prime şi materialele.
4. Care din elementele de mai jos, aparţinând unei firme, fac parte din capitalul
fix:
a) clădirile secţiilor de producţie;
b) materii prime şi materiale;
c) sumele din contul bancar;
d) produse finite aflate în stoc.
5. Expresia bănească a consumului de capital fix poartă denumirea de:

a) consum specific;
b) cost fix;
c) consum intermediar;
d) amortizare.
6. Capitalul circulant:
a) se uzează în mod treptat;
b) cuprinde materiile prime şi echipamentele de producţie;
c) participă la un singur ciclu de producţie;
d) se amortizează integral.
7. Rata anuală de amortizare este de 20%. După 3 ani de funcţionare, valoarea

rămasă de amortizat este de 20 milioane u.m. Valoarea iniţială a capitalului fix
a fost:
a) 80 milioane u.m.;
b) 60 milioane u.m.;
c) 50 milioane u.m.;
d) 40 milioane u.m.
8. Un utilaj în valoare de 240 milioane u.m. este amortizat în 8 ani în cote egale.
Rata anuală de amortizare şi valoarea neamortizată după 6 ani sunt:
a) 8%, 40 milioane u.m.;
b) 12,5%, 60 milioane u.m.;
c) 8%, 60 milioane u.m.;
9. Capitalul circulant folosit deţine 2/3 din valoarea bunurilor de producţie

utilizate. Consumul capitalului tehnic este de 80 mil. u.m., din care 25%
reprezintă amortizarea capitalului fix. Capitalul utilizat este de:
a) 90 mil. u.m.;
b) 100 mil. u.m.;
c) 110 mil. u.m.;
d) 80 mil. u.m.
Microeconomie 43
1. O societate are la începutul anului un capital fix de 180 milioane um. Capitalul
fix amortizat integral este de 60 milioane um, iar cota anuală de amortizare este de
15%. Punerile în funcţiune de capital fix reprezintă 45 milioane um, iar scoaterile
din funcţiune reprezintă 22,5 milioane um. Să se determine coeficienţii care
caracterizează capitalul fix.
Kf-1 = 180 milioane P kf = 45 milioane

Kai = 60 milioane Skf = 22,5 milioane
Ca = 15%
br = ?, bu = ?, bi = ?, bs = ?
Se utilizează diagrama stării capitalului fix (vezi p.).

Kf = Kf-1 + P kf - Skf
Kf = 180 milioane + 45 milioane - 22,5 milioane = 202,5 milioane
Ksa = Kf - Kai
Ksa = 202,5 milioane - 60 milioane = 142,5 milioane
A
Ca = 100
Kf
A 15 202,5milioane
15 = 100 A=
202,5milioane 100
A = 30,375 milioane
Kr = Ksa - A = 142,5 milioane - 30,375 milioane = 112,175 milioane
Ut = Kai + A = 60 milioane + 30,375 milioane = 90,375 milioane
Kr 112,175milioane
br = 100 = 100 = 55,38%
Kf 202,5milioane
U 90,375milioane
bu = t 100 = 100 = 44,62%
Kf 202,5milioane
Pkf 45milioane
bi = 100 = 100 = 22,22%
Kf 202,5milioane
S 22,5milioane
bs = kf 100 = 100 = 11,11%
Kf 202,5milioane
44 Microeconomie
Probleme propuse:
1. Un agent economic a achiziţionat un utilaj la un preţ de 4 milioane um. Durata

de funcţionare a utilajului este de 10 ani. La casarea utilajului se obţin venituri de
400.000 um şi se fac cheltuieli cu demontarea de 100.000 um. Să se determine
suma totală pe care trebuie să o amortizeze agentul economic şi cota de amortizare.
2. Capitalul tehnic utilizat de un întreprinzător este de 500 milioane um. Capitalul

circulant şi amortizarea capitalului fix reprezintă împreună 25 milioane um. Durata
de amortizare este de 25 ani. Determinaţi capitalul circulant, capitalul fix, capitalul
tehnic consumat şi amortizarea capitalului fix.
1. Se dau următoarele date:

- capitalul total: 80 milioane;
- capitalul circulant: 20 milioane;
- capitalul fix pus în funcţiune: 10 milioane;
- capitalul fix scos din funcţiune: 5 milioane;
- durata de serviciu (T): 10 ani;
- capitalul fix la valoarea rămasă: 25 milioane.
Să se determine:
a) coeficientul stării fizice a capitalului fix;
b) coeficientul deprecierii capitalului fix;
c) coeficientul punerilor în funcţiune de capital fix;
d) coeficientul scoaterilor din funcţiune de capital.
2. Se cunosc următoarele date:

- capital total la sfârşitul anului: 180 milioane u.m.;
- capital circulant: 80 milioane u.m.;
- capitalul fix supus amortizării: 70 milioane u.m.;
- cota anuală de amortizare: 10%;
- coeficientul punerilor în funcţiune: 12%;
- scoaterile din funcţiune de capital fix: 5 milioane u.m.
Să se determine:
a) coeficientul stării fizice a capitalului fix;
b) coeficientul deprecierii capitalului fix;
c) coeficientul scoaterilor din funcţiune de capital fix.
5. Capitalul fix la sfârşitul anului a fost de 60 milioane lei, capitalul amortizat

integral 20 milioane lei, iar coeficientul intrărilor a fost de 15%. Fiind în primul an
de activitate, firma nu are ieşiri de capital. Care este coeficientul stării fizice şi cel
al uzurii, dacă cota de amortizare este de 10%?
Microeconomie 45
 Definiţi capitalul (factor de producţie), investiţiile, variaţia stocurilor,

capitalul circulant, consumul specific şi uzura morală a capitalului fix .
 Definiţi divizibilitatea şi complementaritatea factorilor de producţie.
 Enumeraţi factorii care influenţează nivelul şi dinamica eficienţei
capitalului fix.
 Explicaţi circuitul capitalului.
 Explicaţi procesul de formare a capitalului.
 Care sunt factorii care influenţează viteza de rotaţie a capitalului.
2.4. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
De reţinut:
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a
acestora, ce poate fi privit atât sub aspect cantitativ, cât şi sub aspect calitativ
şi structural.
Ea depinde de natura activităţilor ce se desfăşoară, de nevoile de bunuri şi
servicii în domeniul respectiv, de condiţiile tehnice de producţie, de abilitatea
întreprinzătorului, de managementul şi marketingul activităţii etc.
Combinarea factorilor de producţie este un proces care are două laturi: una
tehnică şi una economică.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică
fiecărui proces de producţie: obţinerea unui bun economic presupune unirea
resurselor de muncă numai cu elemente de capital tehnic specific domeniului
respectiv.
Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă
concretizarea ei în minimizarea costurilor de producţie şi maximizarea profitului.
De reţinut:
În combinarea factorilor de producţie întreprinzătorul porneşte de la
următoarele premise:
- caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora
trebuie să realizeze volumul proiectat al producţiei;
- caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul
activităţii;
- conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a proprietăţilor

factorilor de producţie şi a manifestării simultane a lor.
Divizibilitatea unui factor de producţie înseamnă posibilitatea acestuia de a
se împărţi în unităţi simple, fără a fi afectată calitatea factorului respectiv.
46 Microeconomie
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un
factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile
cantitative, structurale şi calitative ale factorilor de producţie care participă la
producerea unui bun economic.
Substituibilitatea este definită ca fiind posibilitatea de a înlocui o cantitate
dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de
producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
Substituirea este fenomenul de înlocuire şi poate avea loc între factorul
muncă şi factorul capital sau factorul natural, precum şi între diferitele elemente
componente ale factorilor de producţie, ca, de exemplu, înlocuirea materiilor prime
naturale cu cele sintetice, a muncii manuale cu munca mecanizată etc.
De reţinut:
Combinarea factorilor de producţie se face pe baza unor calcule de
eficienţă referitoare la :
Productivitatea marginală a unui factor de producţie (a muncii şi a
capitalului) exprimă sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate a
factorului respectiv, ceilalţi rămânând nemodificaţi.
ΔQ
Wmg 
x ΔX
WmgX = productivitatea marginală a unui factor de producţie;
Q = sporul de producţie obţinut;
X = sporul factorului de producţie respectiv.
Rata marginală de substituţie (a muncii cu capitalul sau a capitalului cu
munca) reprezintă cantitatea dintr-un factor de producţie necesară pentru a
compensa reducerea cu o unitate a unui alt factor , astfel încât producţia să
rămână aceeaşi.
X
Rms = WmgY /WmgX sau Rms = -
Y
unde:
Rms = rata marginală de substituţie;
WmgY = productivitatea marginală a factorului substituit;
WmgX = productivitatea marginală a factorului de substituţie.
De reţinut:
Relaţia dintre volumul producţiei obţinute şi schimbările factorilor de
producţie, dintre producţia suplimentară şi cantitatea suplimentară de factori
utilizaţi este reflectată de legea randamentelor neproporţionale.
Microeconomie 47
Pot exista diferite cazuri de randament: constante, crescătoare şi
descrescătoare. În cazul randamentelor constante, o anumită creştere a producţiei
necesită o mărire corespunzătoare a factorilor: dublarea producţiei presupune
dublarea cantităţii de factori de producţie.
În cazul randamentelor crescătoare o creştere proporţională a volumului
producţiei necesită o mărire mai puţin decât proporţională a cantităţii de factori de
producţie. De exemplu, dublarea volumului producţiei necesită mărirea resurselor
alocate, însă mai puţin decât dublul lor.
În cazul randamentelor descrescătoare , o mărire proporţională a
volumului producţiei obţinute necesită o creştere mai mult decât proporţională a
cantităţii factorilor, de exemplu, dublarea volumului producţiei necesită o creştere
mai mult decât dublul factorilor de producţie.
Exemple rezolvate:
1. Combinarea factorilor de producţie depinde de:

a) spaţiul economic în care se realizează;
b) nevoia de bunuri şi servicii;
c) condiţiile tehnice de producţie;
d) toate variante de mai sus sunt corecte.
2. Substituirea factorilor de producţie în activitatea economică:

a) se referă numai la factorul muncă;
b) se referă numai la factorul capital;
c) se bazează pe compatibilitatea caracteristicilor de utilitate şi adaptabilitate
a elementelor ce se combină;
d) presupune o rată marginală de substituţie supraunitară.
R: 1. d; 2. c.
De rezolvat:
1. Rata marginală de substituire a factorilor de producţie se exprimă prin:
a) productivitatea medie;
b) costul marginal;
c) raportul dintre productivitatea marginală a factorului substituit şi
productivitatea marginală a factorului ce îl substituie;
d) raportul dintre productivitatea marginală şi costul marginal.
2. Reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu

mai multe unităţi din alt factor de producţie:
a) adaptabilitatea;
b) divizibilitatea;
c) complementaritatea;
d) substituibilitatea.
48 Microeconomie
3. Dacă productivitatea marginală a factorului substituit este egală cu
productivitatea marginală a factorului care substituie, atunci rata marginală de
substituţie este:
a) negativă;
b) supraunitară;
c) unitară;
d) subunitară.
4. Dacă productivitatea marginală a factorului substituit 10, iar productivitatea

marginală a factorului ce îl substituie este 20, rata marginală de substituţie are
valoarea:
a) 20; b) 10;
b) 5; d) 0,5.
 Definiţi divizibilitatea şi complementaritatea factorilor de producţie.
 Explicaţi forma specifică în care se consumă fiecare factor de producţie.
2.5. PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Productivitatea sau randamentul factorilor de producţie reprezintă

eficienţa cu care sunt utilizaţi factorii de producţie în activitatea economică;
aceasta se determină prin raportul dintre rezultatele obţinute şi eforturile depuse,
exprimând astfel, legătura dintre producţia obţinută şi factorii utilizaţi.
Productivitatea parţială este cea a unui factor de producţie considerat a fi
la originea producţiei şi a modificării acesteia (ceilalţi factori fiind constanţi).
Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de
producţie implicaţi în obţinerea unui rezultat.
Productivitatea medie :
- productivitate a medie a muncii arată eficienţa medie cu care este
utilizată munca.
Q
W Lm 
L
unde: WLm = productivitatea medie a muncii;
ΣQ = producţia totală;
ΣL = cantitatea totală de muncă utilizată.
productivitatea medie a capitalului exprimă randamentul mediu al
capitalului utilizat.
Q
W Lm 
K
unde: WKm = productivitatea medie a capitalului;
ΣL = capitalul tehnic utilizat.
Microeconomie 49
- productivitatea medie a pământului exprimă eficienţa medie a
factorului de producţie pământ utilizat în activitatea economică.
Q
WPm 
P
unde: WPm = productivitatea medie a pământului;
ΣL = suprafaţa totală de teren utilizată pentru obţinerea producţiei.
Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o
unitate a unuia sau a tuturor factorilor de producţie:
- productivitatea marginală a muncii – care exprimă eficienţa ultimei
unităţi de muncă implicată în activitatea economică.
Q
W Lmg 
L
unde: WLmg  productivitatea marginală a muncii;
ΔQ = variaţia absolută a rezultatelor;
ΔL = variaţia cantităţii de muncă utilizată.
- productivitatea marginală a capitalului exprimă eficienţa ultimei unităţi
din capitalul tehnic atras şi utilizat în activitatea economică.
Q
WKm g 
K
unde: WKm g  productivitatea marginală a capitalului;
ΔK = variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat.
- productivitatea marginală a pământului exprimă randamentul ultimei
unităţi de teren (ha, ar, metru pătrat) atras în activitatea economică.
Q
WPm g 
P
unde: WPm g  productivitatea marginală a pământului;
ΔL = variaţia absolută a suprafeţei de teren.
- productivitatea globală marginală – exprimă eficienţa ultimei unităţi din
toţi factorii de producţie realizaţi în activitatea economică:
Q
WGmg 
L  P  K
unde: WGmg = productivitatea globală marginală
50 Microeconomie
Exemple rezolvate:
1. Creşterea nivelului productivităţii capitalului influenţează, în orice condiţii,

invers proporţional:
a) nivelul cheltuielilor fixe pe unitatea de produs;
b) nivelul costului total de producţie;
c) nivelul salariilor;
d) nivelul dobânzii.
2. Raportul dintre volumul capitalului utilizat şi mărimea rezultatelor obţinute

într-o perioadă dată se numeşte:
a) productivitatea capitalului;
b) eficienţa capitalului;
c) coeficientul mediu al capitalului;
d) coeficientul marginal al capitalului.
R: 1. b; 2. c.
De rezolvat:
1. Productivitatea capitalului tehnic se determină:
a) numai în expresie fizică;
b) numai la nivelul ramurii;
c) doar când numărul de lucrători nu se modifică;
d) ca mărime medie şi marginală.
2. Productivitatea marginală exprimă:

a) sporul de cheltuieli pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs;
b) cheltuielile de muncă vie necesare pentru a obţine o unitate de produs;
c) rezultate obţinute ca urmare a schimbării tehnologiei de producţie folosite;
d) sporul de rezultate obţinut prin creşterea cu o unitate a unui factor de
producţie
3. Una dintre următoarele afirmaţii nu se referă la productivitatea marginală:

a) descreşte în cele din urmă dacă sporeşte continuu cantitatea din factorul de
producţie variabil;
b) se poate determina şi ca derivată de ordinul întâi a funcţiei producţiei
totale;
c) este întotdeauna mai mare decât productivitatea medie;
d) reprezintă sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate a cantităţii
din factorul de producţie variabil.
Microeconomie 51
4. În condiţiile creşterii productivităţii factorilor de producţie, în cadrul unei economii:
a) se poate mări salariul fără a genera inflaţie;
b) se creează premisele sporirii duratei muncii;
c) se realizează automat o dezvoltare intensivă;
d) se înregistrează automat şi o sporire a producţiei naţionale pe locuitor.
5. Progresul cantitativ al factorilor de producţie se reflectă în:

a) diversificarea factorilor de producţie;
b) creşterea productivităţii muncii;
c) creşterea calităţii factorilor de producţie;
d) creşterea randamentului utilizării factorilor de producţie.
6. Producţia totală creşte cu o rată crescătoare atunci când:
a) productivitatea marginală este mai mare decât productivitatea medie;
b) productivitatea marginală este mai mică decât productivitatea medie;
c) productivitatea medie este egală cu productivitatea marginală;
d) productivitatea medie este mai mică decât productivitatea marginală până
la nivelul la care aceasta din urmă este maximă.
7. Legea randamentelor neproporţionale exprimă:

a) modul de unire a factorilor de producţie;
b) creşterea costului de oportunitate pe măsură ce creşte producţia unui bun;
c) posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor de producţie cu o
cantitate dintr-un alt factor de producţie.
d) relaţia dintre volumul producţiei obţinute şi schimbările factorilor de
producţie.
 Prezentaţi schematic formele productivităţii.

 Explicaţi procesul de formare a capitalului.
 Prezentaţi modalităţile de amortizare a capitalului.
Productivitatea muncii
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia, eficienţa utilizării factorului

muncă în activitatea economică.
Pentru determinarea productivităţii muncii se pot determina următorii
indicatori:
- productivitatea anuală a muncii: se determină ca raport între producţia
anuală şi numărul mediu de personal.
Qa
Wa 
Np
52 Microeconomie
unde: Wa = productivitatea anuală a muncii; Qa = producţia anuală
N P = numărul mediu de personal
- productivitatea zilnică a muncii: se determină raportând productivitatea
anuală a muncii la numărul de zile lucrate anual.
Wa
Wz 
z
unde: Wz = productivitatea zilnică a muncii;
Wa = productivitatea anuală a muncii;
z = numărul de zile.
- productivitatea orară a muncii: se determină raportând productivitatea
zilnică a muncii la numărul de ore lucrate într-o zi.
Wz
Wh 
h
unde: Wh = productivitatea orară a muncii;
Wz productivitatea zilnică a muncii;
h = numărul de ore lucrate într-o zi
- productivitatea muncii la nivel macroeconomic: se determină raportând
volumul total al producţiei realizat la nivelul economiei naţionale (PIB) la
populaţia ocupată a ţării respective.
P. I . B.
WL 
P0
unde: WL = productivitatea medie a muncii la nivel macroeconomic;
P o = populaţia ocupată;
P.I.B. = produsul intern brut.
De reţinut:
Factorii care influenţează nivelul şi dinamica productivităţii muncii:
- progresul tehnico-ştiinţific;
- pregătirea şi calitatea factorului uman;
- gradul de organizare a producţiei şi a muncii;
- sporirea motivaţiei în muncă;
- calitatea condiţiilor de muncă şi climatul social din întreprindere;
- condiţiile naturale.
Exemple rezolvate:
1. Productivitatea muncii semnifică:

a) raţionalitatea, eficienţa activităţii economice;
b) eficienţa utilizării factorului muncă;
c) randamentul factorilor de producţie utilizaţi;
d) raţionalitatea cu care sunt utilizate resursele.
Microeconomie 53
2. Productivitatea muncii pe un salariat exprimă:

a) producţia medie obţinută cu o unitate de cost total;
b) cantitatea de muncă utilizată;
c) costul necesar obţinerii unei unităţi de produs;
d) producţia medie obţinută de fiecare salariat.
R: 1. b; 2. d.
Randamentul capitalului
De reţinut:
Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de
randamentul acestui factor de producţie.
Randamentul capitalului se determină potrivit relaţiei clasice efort/efect sau

efect/efort; în primul caz mărimile obţinute poartă denumirea de coeficientul
capitalului, iar în cel de al doilea caz indicatorii rezultaţi sunt cunoscuţi sub numele
de productivitatea sau eficienţa capitalului.
Coeficientul capitalului este un indicator general al randamentului
capitalului, care arată necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect.
Coeficientul mediu al capitalului se determină raportând volumul
capitalului utilizat la mărimea rezultatelor obţinute într-o perioadă dată.
K
K unde: K = coeficientul mediu al capitalului;
Y
K = volumul capitalului utilizat; Y = mărimea rezultatelor obţinute.
Coeficientul marginal al capitalului este raportul dintre creşterea

capitalului între anii t0 şi t1 şi creşterea rezultatului (outputului) în acelaşi interval
de timp.
K
K'
Y
unde: K' = coeficientul marginal al capitalului;
ΔK = creşterea capitalului; ΔY = creşterea rezultatului producţiei.
Productivitatea sau eficienta capitalului reprezintă inversul

coeficientului capitalului şi exprimă mărimea efectului (rezultatului) ce revine la
unitatea de efort făcut cu capitalul utilizat.
Eficienţa medie a capitalului este inversul coeficientului mediu al
capitalului.
Y Y
e sau K 
K e
unde: e  eficienţa medie a capitalului;
54 Microeconomie
Eficienţa marginală a capitalului reprezintă inversul coeficientului

marginal al capitalului şi reflectă creşterea rezultatului producţiei prin creşterea
unei unităţi suplimentare a acestui factor de producţie.
Y 1
e'  sau e' 
K K'
unde: e' = eficienţa marginală a capitalului;
Analizele privind randamentul factorului capital sunt utilizate în special

pentru capitalul fix, de a cărui evoluţie cantitativă, structurală şi calitativă depinde
întreaga dezvoltare economică.
De reţinut:
Factorii care influenţează nivelul şi dinamica eficienţei capitalului fix:
- structura de ramură a economiei;
- ponderea capitalului fix activ în totalul capitalului fix;
- duratele de serviciu şi sistemul de amortizare practicat în economie;
- calitatea forţei de muncă;
- costul înzestrării tehnice a muncii;
- starea fizică şi gradul reînnoirii capitalului fix etc.
De rezolvat:
1. Creşterea productivităţii muncii este considerată:
a) un factor extensiv de creştere economică;
b) un factor intensiv de creştere economică;
c) o modalitate prin care se consumă mai multe resurse pe unitatea de produs;
d) o tendinţă specifică doar ţărilor bogate în resurse.
2. Care dintre următoarele efecte microeconomice sunt posibile în condiţiile

creşterii productivităţii muncii:
a) reducerea costului mediu;
b) creşterea salariilor;
c) creşterea profiturilor;
3. Creşterea productivităţii muncii determină:

a) reducerea timpului de muncă şi creşterea timpului liber;
b) creşterea venitului pe locuitor;
c) creşterea nivelului de trai;
Microeconomie 55
4. Atunci când productivitatea medie a muncii, la nivelul unei întreprinderi -
calculată ca producţie fizică pe salariat - creşte, în exclusivitate pe seama
scăderii numărului de salariaţi, iar cheltuielile totale cu salariile nu se modifică,
salariul pe unitatea de produs:
a) scade;
b) creşte
c) nu se modifică;
d) influenţează costul total mediu în sensul creşterii.
5. În perioada T0 - T1 producţia scade cu 5%, iar numărul de salariaţi cu 75%.

Cum s-a modificat productivitatea medie a muncii:
a) scade cu 29%;
b) creşte de 3,8 ori;
c) scade de 3 ori;
d) creşte cu 100%.
6. Productivitatea medie a muncii în cazul unei întreprinderi este 5L, unde L

reprezintă numărul de lucrători. Producţia totală în cazul folosirii a 5 lucrători
şi produsul marginal al celei de-a cincea unităţi de muncă sunt:
a) 45, 80;
b) 80, 45;
c) 125, 50;
d) 20,45.
7. Faţă de o producţie zilnică de 6.000 bucăţi din bunul X şi o productivitate

medie a muncii de 120 bucăţi/salariat, dacă productivitatea marginală a muncii
este 150 bucăţi, iar numărul de salariaţi se dublează, atunci producţia sporeşte:
a) cu 50%; c) cu 250 bucăţi;
b) cu 100 bucăţi; d) cu 125%.
8. În T0 , productivitatea medie a capitalului a fost de 40.000 um. În perioada T 0 –

T1 , producţia totală a crescut cu 20%, iar volumul capitalului tehnic cu 10%.
Productivitatea marginală a capitalului este:
a) 20.000 um;
b) 40.000 um;
c) 80.000 um;
d) 36.300 um.
9. La o firmă, 10 salariaţi munceau 6 zile pe săptămână câte 8 ore pe zi, iar

rodnicia medie a muncii era de 4 produse pe oră. În prezent, salariaţii lucrează
5 zile pe săptămână, a 7 ore zilnic şi obţin aceeaşi producţie săptămânală.
Productivitatea medie a muncii a crescut cu:
a) 50%;
b) 37,5%;
56 Microeconomie
c) 137,5%;
d) 2 bucăţi pe oră.
10. Este posibil ca productivitatea muncii să crească cu 20%, iar producţia să scadă
cu 20% dacă:
a) timpul de lucru scade cu 66,66%;
b) timpul de lucru scade cu 33,34%;
c) numărul de lucrători creşte cu 33,34%;
d) numărul de lucrători scade cu 66,66%.
1. O întreprindere cu 400 de muncitori realizează într-o lună 64 milioane lei.

Datorită măsurilor luate productivitatea muncii va creşte cu 7%. Ce spor de
producţie se va obţine în condiţiile menţinerii numărului de lucrători?
L0 = 400 muncitori WL1 = WL0 + 7%WL0

Q0 = 64 milioane lei
Q = ?
Q0 64000000
WL0 = = = 160.000 lei/ muncitor
L0 400
WL1 = WL0 + 7%WL0
WL1 = 160.000 + 7% x 160.000 = 171.200 lei/ muncitor
Q1 Q1
WL1 = 171.200 = Q1 = 171.200 x 400
L1 400
Q1 = 68.480.000 lei
Q = Q1 - Q0 = 68.480.000 lei – 64.000.000 lei = 4.480.000 lei.
Probleme propuse
1. Se cunosc următoarele date:

- producţia anuală: 30 milioane u.m;
- numărul mediu de personal: 300;
- număr zile lucrate: 250;
- număr ore zilnic: 8.
Microeconomie 57
Să se determine:
a) productivitatea orară a muncii;
b) producţia ce se va obţine în anul următor dacă va creşte productivitatea orară a
muncii cu 20%, iar numărul de personal sporeşte cu 20 persoane;
c) productivitatea marginală a muncii.
2. Productivitatea medie a capitalului unei firme a fost în T0 de 20.000 um, în

condiţiile unei producţii de 30 milioane. Dacă productivitatea marginală a
capitalului tehnic este cu 10% mai mare decât randamentul mediu al capitalului din
perioada de bază, iar valoarea producţiei obţinute creşte cu 11%, calculaţi
productivitatea medie a capitalului în perioada curentă.
3. În momentul T0 , o întreprindere obţine o producţie de 120 milioane u.m.,

dispunând de 3400 milioane u.m. capital şi 2000 de salariaţi. Ştiind că în momentul
T1 rata marginală de substituţie a factorului muncă de către factorul capital este de
1,5 milioane u.m./ 1 salariat, să se determine mărimea capitalului necesar pentru
menţinerea aceluiaşi nivel al producţiei in condiţiile diminuării numărului
salariaţilor cu 180.
4. Randamentul mediu al capitalului a fost în T0 de 25.000 u.m. pe unitatea de

capital, iar productivitatea marginală a aceluiaşi factor de producţie este cu 15%
mai mare. Producţia creşte în perioada următoare cu 50%. Care este raportul dintre
modificările relative ale producţiei şi capitalului.
 Prezentaţi factorii care influenţează nivelul şi dinamica productivităţii

muncii.
 Scrieţi relaţiile de calcul pentru indicatorii: coeficientul marginal al
capitalului şi productivitatea anuală a muncii.
 Scrieţi relaţia de calcul pentru indicatorul: productivitatea orară a muncii.
 Scrieţi relaţiile de calcul pentru indicatorii: coeficientul mediu al
capitalului şi productivitatea zilnică a muncii.
 Scrieţi relaţiile de calcul pentru indicatorii: eficienţa (productivitatea)
marginală a capitalului şi indicele de ocupare.
 Scrieţi relaţia de calcul pentru indicatorii: indicele de ocupare şi indicele
de neocupare.
58 Microeconomie
Rezumat:
Avuţia naţională reprezintă totalitatea resurselor de care dispune o ţară la un

moment dat.
Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în
circuitul economic. Factorii de producţie tradiţionali sunt: natura (pământul);
munca; capitalul iar neofactorii de producţie sunt: abilitatea întreprinzătorului;
resursele informaţionale; tehnologiile.
Munca a fost şi va fi în continuare factorul determinant, activ al producţiei,
deoarece prin muncă se realizează folosirea celorlalţi factori de producţie,
perfecţionarea şi combinarea lor cât mai eficientă. Ca factor de producţie, munca
este reprezentată de resursele de muncă (populaţia aptă de muncă şi populaţia
ocupată).
Capitalul real, în raport cu factorii primari de producţie – munca şi pământul
- este un factor derivat din procesele de producţie anterioare, utilizate în activitatea
economică. După modul specific cum participă la activitatea economică, în care se
consumă şi se înlocuiesc, componentele capitalului real sunt: capitalul fix şi
capitalul circulant. Procesul de recuperare a preţului de cumpărare a capitalului fix
se numeşte amortizare.
Factorul natural constituie atât substanţa, cât şi condiţiile materiale primare
ale producţiei, cât şi forţa motrice, virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei
de bunuri materiale şi servicii.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a
acestora, ce poate fi privit atât sub aspect cantitativ, cât şi sub aspect calitativ şi
structural. Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a
proprietăţilor factorilor de producţie şi a manifestării simultane a lor:
divizibilitatea, adaptabilitatea, complementaritatea şi substituibilitatea
Productivitatea sau randamentul factorilor de producţie reprezintă eficienţa
cu care sunt utilizaţi factorii de producţie în activitatea economică; aceasta se
determină prin raportul dintre rezultatele obţinute şi eforturile depuse, exprimând
astfel, legătura dintre producţia obţinută şi factorii utilizaţi.
Formele productivităţii sunt: productivitatea parţială şi productivitatea
globală, ce pot fi calculate ca productivităţi medii şi productivităţi marginale.
Microeconomie 59

COSTUL DE PRODUCŢIE
3.1. Definirea, tipologia şi funcţiile costurilor

3.2. Evoluţia costurilor pe termen scurt
3.3. Evoluţia costurilor pe termen lung
Obiectivele temei
- cunoaşterea conceptului de cost, a semnificaţiilor şi tipologiei
acestuia;
- înţelegerea modalităţilor de evoluţie a costului e producţie pe termen
scurt şi pe termen lung.
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a formelor de cost şi înţelegerea
semnificaţiilor rezultatelor obţinute;
2005.
2. Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie – Economie: teoria generală a economiei. Editura
Tribuna Economică, Bucureşti, 2005.
Bucureşti, 1999.
3.1. DEFINIREA, TIPOLOGIA ŞI FUNCŢIILE COSTURILOR
De reţinut:
Costul de producţie reprezintă, în expresie bănească, totalitatea
cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie pe care
producătorii le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale
sau pentru prestarea de servicii.
60 Microeconomie
Prin urmare:
a) costul de producţie este forma bănească de exprimare a consumului de
mijloace materiale şi de forţă de muncă, atât în producerea de bunuri materiale cât
şi în domeniul serviciilor;
b) costul de producţie include tot ceea ce înseamnă cheltuială, consum de
factori, suportat de către producători, atât pentru producerea propriu-zisă de bunuri,
cât şi pentru desfacerea lor;
c) exprimarea bănească, unitară a tuturor cheltuielilor independent de
mărime şi importanţă permite aducerea la un numitor comun a consumului de
factori de producţie diferiţi şi pe această bază, devin posibile măsurarea şi
compararea lor.
Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma în cadrul
procesului de producţie, participând diferit la obţinerea costurilor pentru producţia
respectivă.
Consumul factorului capital diferă pe cele două componente ale sale :
capital fix şi capital circulant. Capitalul fix participă la mai multe cicluri de
producţie, consumându-se treptat, fiind supus unui proces normal de uzură.
Corespunzător uzurii capitalului fix are loc amortizarea acestuia.
De reţinut:
Prin amortizare se înţelege recuperarea treptată a cheltuielilor cu
achiziţionarea capitalului fix (concretizat în preţul acestuia) prin includerea în
costul produsului, la a cărui fabricare participă, a unei părţi din aceste
cheltuieli.
Consumul capitalului circulant presupune includerea integrală în formă
materială-iniţială sau transformată şi bănească a bunurilor din care este format în
rezultatele producţiei, în cadrul fiecărui ciclu de producţie.
De reţinut:
Cantitatea consumată de capital circulant, în expresie fizică, pentru
obţinerea unui bun economic se numeşte consum specific sau tehnologic.
Consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al
lucrătorilor, ca agenţi activi ai producţiei, potrivit specialităţii şi nivelului lor de
calificare. Acesta poate fi exprimat fizic prin timpul de muncă cheltuit pentru
obţinerea unui bun economic sau a întregii producţii, şi valoric prin ceea ce
cheltuieşte întreprinzătorul pentru factorul de muncă angajat.
Consumul factorului natură (pământ) în activitatea economică este
evident şi semnificativ, dar este foarte greu de relevat – uneori chiar imposibil –
sub aspect fizic. De aceea, se urmăreşte numai valoric, prin ceea ce se plăteşte
pentru a-l dobândi şi utiliza.
Importanţa cunoaşterii costului de producţie
Cunoaşterea conţinutului costului de producţie necesită luarea în considerare
a relaţiei dintre acesta şi preţul de vânzare. Costul de producţie (CT)
desemnează numai o parte a preţului de vânzare (PV), şi anume numai ceea ce
înseamnă cheltuială suportată de către producătorii de bunuri materiale sau servicii.
Microeconomie 61
Excedentul preţului de vânzare peste costul producţiei reprezintă profitul (p) sau
beneficiul, a cărui maximizare este scopul urmărit de către agenţii economici. În
aceste condiţii, costul se poate determina şi ca diferenţă între preţul de vânzare şi
profitul obţinut. Astfel, pentru fiecare unitate de produs, sunt valabile egalităţile:
P.U.V.= CTM + pU
CTM = P.U.V. - pU
unde P.U.V. = preţ unitar de vânzare;
CTM = cost unitar;
pU = profit unitar.
Costul de producţie constituie un indicator economic cu o largă sferă de
utilizare; calcularea lui are loc la nivelul unităţilor producătoare de bunuri
materiale, precum şi în cele care prestează servicii. Autonomia economică şi
financiară a agenţilor economici impune şi o activitate riguroasă de măsurare şi
cunoaştere permanentă a costurilor.
Totodată, costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţă
de oglindire a calităţii activităţii. Prin raportarea rezultatelor la costuri, se poate
cunoaşte eficienţa folosirii resurselor alocate.
De reţinut:
Funcţiile economice ale costurilor:
- cunoaşterea reală a necesarului de resurse pentru obţinerea unei anumite
producţii;
- influenţare a rentabilităţii şi eficienţei, fiind element principal în toate
calculele de eficienţă, atât la nivel micro cât şi macroeconomic;
- criteriu de fundamentare a opţiunilor şi deciziilor fiecărui producător.
Categorii de costuri:
A. a) Costul de oportunitate (economic) reprezintă costul opţiunii pentru o
anumită alternativă în defavoarea alteia.
b) Costurile contabile reprezintă expresia bănească a consumurilor de
resurse ocazionate de producerea şi desfacerea unei mărfi (sau a unei anumite
cantităţi dintr-un bun material sau serviciu).
B. În funcţie de dificultăţile pe care le întâmpină agenţii economici
atunci când îşi propun să le identifice, se disting:
a) costul explicit este alcătuit din toate cheltuielile (plăţile) efectuate de
către întreprinzător către posesorii resurselor economice atrase, utilizate şi
consumate în procesul de producere a unui bun; cum ar fi : cheltuielile cu materiile
prime, materiale, combustibil, energie, cheltuieli cu munca, etc.
b) costul implicit constituie, de fapt, costul alegerii făcute de
întreprinzător (costul de oportunitate) şi este egal cu toate veniturile care ar fi putut
fi obţinute de către întreprinzător de pe urma resurselor, avute în proprietate, în cea
mai bună variantă de utilizare a acestora şi la care a renunţat. Acest cost poartă
denumirea de profit normal şi cuprinde veniturile la care o persoană a renunţat
pentru a dobândi calitatea de întreprinzător, cum ar fi: salariu, rentă, dobândă, etc.
62 Microeconomie
C. Costurile de desfacere sunt costuri aferente schimbului de mărfuri:
a) costurile tranzacţiilor sunt costuri care fac posibilă funcţionarea
pieţei, adică realizarea legăturilor dintre vânzători şi cumpărători, ele fiind
constituite din cheltuieli care se fac pentru plata comisioanelor comercianţilor care
asigură trecerea mărfurilor de la producători la consumatori, pentru plata
comisioanelor celor care intermediază încheierea contractelor de vânzare-
cumpărare, pentru publicitate, etc.
b) costurile informării sunt costurile care se fac în vederea înlăturării
incertitudinii legate de realizarea tranzacţiilor. Acestea sunt, în mod general,
considerate ca fiind cheltuieli constante, dar în situaţiile în care firma efectuează
cheltuieli de promovare peste nivelul prognozat acestea pot deveni variabile.
Sporirea acestor cheltuieli poate fi determinată de participarea firmei la manifestări
promoţionale neprevăzute, cum ar fi: târguri, expoziţii, saloane şi alte acţiuni
efectuate pentru consolidarea renumelui acesteia.
3.2. EVOLUŢIA COSTURILOR PE TERMEN SCURT
În cele ce urmează, ori de câte ori ne vom referi la costuri, vom avea în
vedere expresia bănească a resurselor care se consumă cu producerea şi desfacerea
bunurilor.
1) Costul global reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unui
volum de producţie dat. În cadrul acestuia se disting următoarele tipuri de costuri:
a) costul fix (CF) desemnează acele cheltuieli care privite în totalitatea lor,
sunt independente de volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea
capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile personalului din activităţile
general-administrative ale întreprinderii, etc.).
b) costul variabil (CV) reprezintă acele cheltuieli care, privite în totalitatea
lor, variază în funcţie de cantitatea de produse obţinute (cheltuieli cu materii prime,
combustibilul şi energia pentru producţie, salariile directe ale personalului ocupat
în producţie etc.).
c) costul total (CT) reprezintă suma costurilor fixe şi variabile. De
asemenea, costul total reprezintă şi suma cheltuielilor materiale şi salariale.
CT = CF + CV
unde: CT = costul total;
CF = costuri fixe;
CV = costuri variabile
sau: CT = c + s
CT = A + K c + s
unde: c = cheltuieli materiale;
s = cheltuieli salariale;
A = amortizarea (valoarea capitalului fix consumat);
Kc = valoarea capitalului circulant consumat.
Microeconomie 63
2) Costul mediu sau unitar reprezintă costurile pe unitate de produs sau pe
unitate de efect util. Se disting trei tipuri de costuri medii:
a) costul fix mediu (CFM) se determină prin raportarea costului fix total la
cantitatea de produse. Pe termen scurt, costul fix mediu depinde de evoluţia
volumului producţiei.
CF
CFM 
Q
unde: CF = costul fix;
Q = producţia realizată.
b) costul variabil mediu (CVM) se calculează raportând costul variabil
total la cantitatea de produse. În dinamica sa, costul variabil mediu depinde atât de
cheltuielile variabile, cât şi de evoluţia producţiei.
CV
CVM 
Q
CV = costul variabil;
c) costul total mediu (CTM) se determină prin raportarea costului total la
cantitatea de produse. În dinamica sa, pe termen scurt, costul total mediu depinde
de evoluţia costurilor variabile şi de evoluţia producţiei.
CT
CTM 
Q
unde: CT = costul total;
Atunci când este vorba despre costul mediu, şi costul fix devine variabil
deoarece el scade pe măsura creşterii cantităţii de produse sau, dimpotrivă, se
măreşte atunci când producţia obţinută se micşorează.
3) Costul marginal (Cmg) reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost)
necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs, la un moment dat.
CT CT1  CT0
Cmg  
Q Q1  Q0
CF  CV
Cmg 
Q
CV
deoarece ΔCF = 0 => Cmg 
Q
unde: C mg = costul marginal;  CT = creşterea costului total;
 Q = creşterea producţiei fizice.
Mărirea volumului producţiei determină modificarea tuturor costurilor
medii (inclusiv a costului fix mediu), precum şi a costului marginal. Costul fix
mediu se micşorează deoarece volumul total (constant) al costului fix se raportează
la o cantitate crescătoare a producţiei obişnuite. Curbele costului variabil mediu,
costului total mediu şi a costului marginal încep prin descreştere în condiţiile
creşterii volumului producţiei, trecând printr-un minim, după care cunosc, şi ele, o
64 Microeconomie
tendinţă de creştere, datorită faptului că mărirea producţiei a fost devansată de
creşterea costului variabil total şi a costului total. Curba costului marginal trece
prin punctul minim al curbei costului total mediu.
De reţinut:
În general, curbele costurilor nu sunt identice, deoarece există condiţii
de cost diferite, atât de la o întreprindere la alta, cât şi de la o perioadă la alta.
Condiţiile de cost diferite sunt prezentate prin :
a) înzestrarea inegală cu factori de producţie (echipament tehnic,
calitatea profesională a lucrărilor etc.);
b) randamentul sau eficienţa diferită în utilizarea factorilor de producţie;
c) metode diferite de organizare şi conducere, de gestiune şi de stimulare
a lucrătorilor etc.
De reţinut:
Relaţia cost mediu-cost marginal: pentru acel nivel al producţiei la
care costul marginal este mai mic decât costul mediu, mărirea producţiei cu o
unitate suplimentară contribuie la scăderea costului mediu unitar; invers, pentru
un cost marginal mai ridicat decât cel mediu, orice dezvoltare a producţiei
determină creşterea costului mediu. În aceste condiţii, costul marginal trebuie
să treacă prin minimul costului mediu.
Între forma celor două curbe există o anumită similitudine, ambele având
forma de ,,U”. Aceasta se explică prin acţiunea legii randamentelor
neproporţionale: costurile pe unitatea de produs (medii sau marginale) scad când
randamentele cresc şi sporesc când randamentele descresc.
Se constată o relaţie invers proporţională între randamente şi costuri:
- unei creşteri a randamentelor îi corespunde o reducere a costurilor;
- unei scăderi a randamentelor îi corespunde o creştere a costurilor;
O asemenea evoluţie a formei curbelor costului mediu şi a costului marginal
este determinată de costurile variabile neproporţionale (cheltuieli cu salariile).
Exemple rezolvate:
1. La baza împărţirii costurilor de producţie în fixe şi variabile se află criteriul:
a) eficienţa economică;
b) mărimea întreprinderii;
c) legătura lor cu producţia;
d) raritatea resurselor.
2. Costurile fixe nu includ:

a) salariile personalului administrativ;
b) amortizarea capitalului fix;
c) materiile prime;
d) combustibilul pentru încălzit.
R: 1. c; 2. c.
Microeconomie 65
3.3. EVOLUŢIA COSTURILOR PE TERMEN LUNG

De reţinut:
Pe termen lung, toate costurile au caracter variabil. Evoluţia
costurilor pe termen lung este determinată de fenomene economice de scară
care, pe măsura dezvoltării capacităţilor de producţie, conduc la reducerea
costului mediu al producţiei. Aceasta înseamnă că randamentul creşte mai
repede decât costurile totale. În acelaşi timp, se înregistrează o descreştere a
costului pe unitatea de produs şi o creştere a venitului care depăşeşte costul
producţiei. Rezultă deci că economiile de scară înseamnă scăderea costurilor
medii pe termen lung în condiţiile menţinerii constante a preţurilor factorilor de
producţie. Dacă minimul costului mediu scade când creşte dimensiunea
producţiei, se spune că firma înregistrează economie de scară; dacă acest minim
creşte odată cu dimensiunile firmei, apar dezeconomii. Acestea se manifestă
atunci când minimul costului mediu aferent unei dimensiuni se situează
deasupra minimului de cost specific dimensiunii anterioare a firmei.
În funcţie de modul de individualizare a cheltuielilor de producţie ,
acestea se pot grupa în:
Cheltuielile directe sunt acelea ce se pot individualiza pe produs sau grupe
de produse omogene, faze ale procesului de producţie şi se pot include direct în
costul acestora. Din această grupă fac parte cheltuielile cu materiile prime şi
materialele directe, salariile lucrătorilor direct productivi, contribuţii la asigurările
sociale, combustibilul, energia şi apa tehnologică etc.
Cheltuielile indirecte sunt acelea ce nu se pot localiza, sunt comune mai
multor produse sau grupe de produse şi repartizarea lor asupra costurilor
produselor se realizează pe seama unor criterii. Acestei grupări îi aparţin
cheltuielile generale ale secţiilor de producţie, cheltuielile generale ale firmei,
cheltuielile de desfacere, cheltuielile de promovare.
În cadrul cheltuielilor indirecte se detaşează ca importanţă cele generale
ale secţiilor de fabricaţie şi cele ale firmei. Activitatea fiecărei secţii de fabricaţie
antrenează cheltuieli, cele mai importante fiind: cheltuieli cu salariile personalului
de conducere al secţiei; cheltuieli cu amortizarea clădirilor secţiei, cu reparaţiile
acestora şi alte cheltuieli; cheltuieli administrativ - gospodăreşti, încălzire,
iluminat; cheltuieli ce reprezintă pierderi ce nu pot fi imputate personalului sau
rezultate din casarea prematură a capitalului fix; cheltuieli cu întreţinerea şi
funcţionarea utilajelor, amortizarea unor capitaluri fixe ale secţiilor de fabricaţie.
Cheltuielile generale ale firmei sunt constituite din cheltuielile serviciilor
operative ale firmei, cheltuielile cu amortizarea clădirilor administrative,
cheltuielile de poştă, telefon şi altele ce sunt în interesul general al firmei.
Minimizarea costului înseamnă reducerea cheltuielilor pe unitate de efect
util sau pe unitate de rezultat.
66 Microeconomie
De reţinut:
Căile de reducere a costului vizează:
a) preţurile factorilor de producţie utilizaţi;
Preţul factorilor de producţie depinde în mică măsură de agentul
economic, deoarece piaţa îi impune acestuia preţul de cumpărare a acestora.
Singura cale de reducere a costului pe seama preţului factorilor de producţie o
constituie studierea pieţei factorilor de producţie şi aprovizionarea din acele
segmente ale pieţei cu cele mai mici preţuri. Evoluţia preţurilor factorilor de
producţie se află sub incidenţa următorilor factori:
- raportul dintre cererea şi oferta factorilor de producţie pe diferite pieţe;
- uşurinţa sau dificultatea procurării capitalurilor necesare producţiei;
- spaţiul ce separă agentul producător de agenţii furnizori de factori de
producţie şi de agenţii cumpărători, când firma se implică în distribuţia
mărfurilor şi efectuează cheltuieli în acest scop.
b) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs;
Reducerea acestuia se poate realiza pe două căi şi anume:
- reducerea cheltuielilor cu factorul muncă;
- reducerea cheltuielilor materiale de capital.
Reducerea cheltuielilor cu factorul muncă se realizează în principal prin
creşterea productivităţii muncii în condiţiile în care există o piaţă a muncii
dezvoltată şi agentul economic nu are posibilităţi de influenţare a salariului. Prin
creşterea productivităţii muncii se reduc cheltuielile cu salariile pe unitate de
produs deoarece cantitatea produsă pe unitate de timp va fi mai mare. În cazul în
care există o salarizare în acord creşterea productivităţii va conduce la reducerea
costului de producţie, numai dacă indicele de creştere a salariului va fi mai mic
decât indicele de creştere a productivităţii muncii.
IS < IWL
Reducerea cheltuielilor materiale de capital se realizează pe două căi:

Reducerea consumului de capital fix se realizează prin:
- prelungirea duratei de folosire a elementelor de capital fix;
- evitarea uzurii fizice şi morale nejustificate, ceea ce presupune şi o
întreţinere, de calitate şi la timp, a utilajelor;
- asigurarea unui raport optim între creşterea brută a elementelor de capital
fix şi creşterea producţiei:
IQ > IIB sau ΔQ > ΔIB,
unde: IQ – indicele de creştere a producţiei;

IIB – indicele de creştere a investiţiei brute de capital fix.
Microeconomie 67
Reducerea cheltuielilor de capital circulant se realizează prin:

- reducerea consumurilor specifice;
- recuperarea şi refolosirea materialelor.
De rezolvat:
1. Reprezintă element de cost fix:

a) cheltuielile cu salariile directe;
b) cheltuielile cu energia pentru producţie;
c) cheltuielile cu dobânzile bancare;
d) cheltuielile cu materiile prime.
2. Când producţia creşte:

a) costurile fixe scad;
b) costurile variabile rămân constante;
c) costurile fixe medii cresc;
d) costurile variabile cresc.
3. Care din elementele de mai jos fac parte din costurile variabile:
a) amortizarea capitalului fix;
b) cheltuielile cu combustibilul pentru încălzit;
c) motorina folosită la lucrările agricole:
d) salariile economiştilor.
4. Când producţia este zero:

a) CF = 0; c) CT = 0;
b) CV = 0; d) CT = CV.
5. Costurile materiale includ:

a) consumurile de materii prime;
b) consumurile de energie;
c) amortizarea capitalului fix;
6. Costul marginal depinde în principal de:

a) volumul costurilor fixe;
b) calitatea bunurilor;
c) volumul producţiei;
d) utilitatea marginală a bunurilor produse.
68 Microeconomie
7. Atunci când costurile variabile cresc mai rapid decât creşte producţia, pe
termen scurt, costul fix mediu:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) determină sporirea costului total mediu.
8. Dacă producţia unui întreprinzător creşte:

a) costul fix mediu se reduce;
b) costul variabil creşte;
c) costul fix nu se modifică;
9. Dacă costurile variabile totale scad mai încet decât scade producţia, atunci
costul total mediu:
a) scade;
b) rămâne constant;
c) creşte;
d) este nul.
10. La o creştere a producţiei cu 20% şi a costurilor variabile cu 10%:

a) costul variabil mediu scade cu 8,33%;
b) costul marginal scade cu 50%;
c) costul fix mediu scade cu 20%;
d) costul total mediu creşte cu 10%.
11. Se dă următoarea funcţie a costului total: CT= 500 + Q 3 + 2Q2 + 3Q, unde Q
reprezintă producţia. Dacă producţia este de 2 unităţi, atunci:
a) costul fix este 500;
b) costul variabil este 22;
c) costul variabil mediu este 11;
1. Un agent economic a achiziţionat capital fix în valoare de 500 milioane u.m. pe

care îl va amortiza în 10 ani. Dacă pentru a produce 19.500 bucăţi dintr-un bun el
dispune de capital circulant reprezentând 25% din valoarea capitalului fix şi are
cheltuieli salariale de 20 milioane u.m., determinaţi costul întregii producţii şi
costul mediu.
Kf = 500 milioane u.m.
T = 10 ani
Kc = 25% Kf
Microeconomie 69
s = 20 milioane u.m.
Q = 19.500 bucăţi
CT = ?, CTM = ?
25 25
Kc = Kf Kc = x 500 milioane = 125 milioane u.m.
100 100
K 500milioane
A= f A= = 50 milioane u.m.,
T 10
CT = A + Kc + s
CT = 50 milioane + 125 milioane + 20 milioane = 195 milioane u.m.
CT 195milioane
CTM = CTM = = 10000 u.m./ bucată
Q 19500
Probleme propuse
1. Costul total mediu din T0 este 1200 lei, din care 10% este costul fix unitar.
Costul variabil din T1 creşte de 2,8 ori, iar producţia ajunge la 600 de bucăţi,
sporind cu 200%. Determinaţi costul mediu în T1 şi costul marginal.
2. În anul t1 , costurile fixe ale unei întreprinderi industriale reprezentau 20 % din

cheltuielile de producţie totale. În anul t2 , la o producţie dublă, costurile fixe au fost
de 4 milioane u.m., iar costurile variabile au sporit cu 115 %. Să se calculeze:
mărimea costurilor fixe şi variabile, în anii respectivi; mărimea raportului dintre
costul marginal şi costul variabil mediu din anul t1 .
3. O întreprindere avea în anul 2000 un număr de 500 de angajaţi şi obţinea

200.000 bucăţi dintr-un anumit produs, cu un total de 400 milioane u.m. În anul
următor, întreprinderea reduce numărul angajaţilor cu 20% şi sporeşte
productivitatea muncii cu 50%, înregistrând un cost total cu 56 milioane u.m. mai
mare fată de anul anterior. Să se calculeze cu cât s-a modificat costul total mediu.
4. În T0 producţia este de 100 bucăţi şi a fost obţinută cu un cost total de 4 milioane

um. Ştiind că în T1 costul variabil total este de 2,7 milioane, producţia se reduce cu
10% fată de T0 şi indicele costului variabil este egal cu indicele producţiei, să se
determine costul variabil în T0 şi costul total în T1 .
5. Pentru o producţie de 50.000 bucăţi, costurile totale sunt de 200 milioane u.m.,
din care 60% reprezintă costuri variabile. Dacă producţia creşte cu 20%, costurile
totale globale ajung la 122 milioane u.m. Să se calculeze:
a) cu cât s-au modificat costurile medii variabile;
b) cu cât s-au modificat costurile medii fixe;
c) costul marginal.
70 Microeconomie
6. Costul marginal este cu 25% mai mare decât costul total mediu în perioada de
bază. Costul fix reprezintă 25% din costul total în perioada de bază şi 20% din
costul total în perioada curentă. Cunoscând că producţia este de 10.000 bucăţi în
perioada de bază, iar costurile variabile sunt de 2,25 milioane u.m. în aceeaşi
perioadă, calculaţi costul marginal şi producţia în perioada curentă.
 Definiţi costul de producţie şi costul marginal.

 Enumeraţi funcţiile economice ale costurilor de producţie.
 Prezentaţi căile reducerii costurilor de producţie.
 Prezentaţi, pe scurt, relaţia cost mediu - cost marginal.
 Prezentaţi, pe scurt, principalele tipuri de costuri.
 Cum explicaţi necesitatea minimizării costului.
Rezumat:
Costul de producţie reprezintă, în expresie bănească, totalitatea cheltuielilor

corespunzătoare consumului de factori de producţie pe care producătorii le
efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea
de servicii.
Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma în cadrul
procesului de producţie, participând diferit la obţinerea costurilor pentru producţia
respectivă. Consumul de factori de producţie are caracter dinamic, fiind diferit, în
timp, în funcţie de volumul producţiei, de progresul tehnico-ştiinţific, care atrage
după sine perfecţionări în înzestrarea cu factori şi dinamizarea consumurilor
specifice. în acest sens este necesar ca evoluţia costurilor să fie urmărită atât pe o
perioadă scurtă, cât şi pe o perioadă lungă de timp.
Funcţiile economice ale costurilor constau în cunoaşterea reală a necesarului
de resurse pentru obţinerea unei anumite producţii; influenţare a rentabilităţii şi
eficienţei, fiind element principal în toate calculele de eficienţă, atât la nivel micro
cât şi macroeconomic; criteriu de fundamentare a opţiunilor şi deciziilor fiecărui
producător.
Pe termen scurt pot fi delimitate următoarele categorii de costuri de
producţie: costul global (care poate fi fix, variabil sau total), costul mediu (care
poate fi fix, variabil sau total) sau unitar şi costul marginal.
Pe termen lung, toate costurile au caracter variabil. Evoluţia costurilor pe
termen lung este determinată de fenomene economice de scară care, pe măsura
dezvoltării capacităţilor de producţie, conduc la reducerea costului mediu al
producţiei.
În funcţie de modul de individualizare a cheltuielilor de producţie, acestea se
pot grupa în cheltuielile şi cheltuielile indirecte.
Microeconomie 71
VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ
4.1. Salariul
4.2. Profitul
4.3. Dobânda
Obiectivele temei
- cunoaşterea tipurilor de venituri corespunzătoare fiecărui factor de
producţie, a tipologiei acestora etc.;
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a diferitelor forme de venit şi a
semnificaţiei indicatorilor rezultaţi.
1. Angelescu Coralia – Economie, Ediţia a VII-a., Editura Economică,
Bucureşti, 2005.
2. Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie – Economie: teoria generală a economiei.
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2005.
Bucureşti, 1999.
4.1. SALARIUL
De reţinut:
Salariul reprezintă partea din venitul naţional, distribuită în mod
direct salariaţilor, pentru participarea lor la activitatea economică, în
special sub formă bănească (uneori însă şi sub formă naturală).
Salariul teoretic sau ipotetic este salariul stabilit la angajare, în funcţie de

condiţiile de ansamblu proprii unei economii, ramuri, subramuri şi pieţe locale
(zonale).
Salariul efectiv este salariul definitivat şi plătit după depunerea muncii,
corespunzător situaţiei reale din întreprindere, de programul de lucru şi rezultatele
obţinute.
72 Microeconomie
De reţinut:
Formele salariului
În funcţie de modul de acordare a salariului el poate fi:
a. salariul personal sau individual – este salariul încasat de fiecare
salariat pentru munca depusă;
b. salariul colectiv – reprezintă veniturile primite de către salariaţi din
remuneraţia colectivă.
c. salariul social – reprezintă acea parte din venitul naţional prin care,
societatea în ansamblul său, intervine pentru a spori veniturile unor categorii de
salariaţi sau numai unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu o situaţie
familială mai grea sau cu riscuri cărora nu le pot face faţă fiecare separat dacă
nu sunt ajutaţi.
De reţinut:
În funcţie de structura valorică şi natural-materială a venitului naţional:
a. Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte de la
unitatea în care sau pentru care lucrează. El poate fi:
- salariul nominal brut exprimă suma de bani totală cuvenită factorului
muncă salariată.
- salariul nominal net reprezintă suma de bani efectiv încasată, după
scăderea din salariul brut a impozitului pe salariu, a contribuţiei pentru şomaj, a
contribuţiei pentru pensii suplimentare, etc.
b. Salariul real este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi
cumpărată, la un moment dat, cu salariul nominal.
Salariul real este direct proporţional cu salariul nominal şi invers
proporţional cu nivelul preţurilor de consum.
SN
SR =
PC
SR= salariul real; SN = salariul nominal;
PC= preţurile bunurilor de consum.
Evoluţia salariului real poate fi evidenţiată astfel:
I SN
I SR  .100
I PC
ISR =indicele salariului real; ISN =indicele salariului nominal
IPc=indicele preţurilor bunurilor de consum
Pe piaţa muncii, comportamentul fiecărei persoane se află sub incidenţa
efectului de substituire şi a efectului de venit.
Efectul de substituire se referă la interesul salariatului de a avea un venit
cât mai mare, fapt care îl determină să depună muncă suplimentară (printr-un
program prelungit, mai intens sau pe amândouă căile), ceea ce are ca rezultat
diminuarea timpului liber şi creşterea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă.
Microeconomie 73
Efectul de venit apare atunci când salariul atinge o mărime care permite
posesorului forţei de muncă să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el
renunţă la munca suplimentară, iar uneori chiar şi la o parte din munca prevăzută
de un program normal, în favoarea timpului liber.
De reţinut:
Formele de salarizare sunt modalităţi de plată, respectiv de
determinare a părţii din produsul muncii ce revine salariaţilor.
Se cunosc trei forme de salarizare: a) salarizarea în regie; b) salarizarea în

acord; c) salarizarea mixtă.
Salarizarea în regie sau după timpul lucrat este forma de salarizare prin
care plata muncii se face în funcţie de timpul lucrat: o oră, zi, săptămână etc. De
obicei o întâlnim în cazurile în care munca este complexă şi dificil de normat. În
această situaţie singura modalitate de determinare a drepturilor băneşti cuvenite
salariaţilor este timpul de muncă lucrat de fiecare.
Salarizarea în acord (cu bucata, pe operaţii) este forma de plată
individuală sau în grup, în funcţie de cantitatea de bunuri realizate de individ sau
de grup sau în funcţie de operaţiile executate. El se aplică la acele activităţi unde se
poate norma munca, respectiv munca cheltuită se măsoară prin cantitatea de
produse lucrate sau numărul de operaţii executate. Fiecare dintre acestea sunt
plătite după un anumit tarif. La rândul său, salarizarea în acord s-a diversificat
îmbrăcând diverse forme (acord direct, acord progresiv, acord global etc).
Salarizarea mixtă este forma de plată care îmbină elemente din cele două
forme arătate mai sus. Se constituie dintr-o sumă de bani fixă care se acordă pe
unitatea de timp lucrată (ex: zi de muncă) şi dintr-o sumă variabilă ce se acordă
corespunzător cu îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, organizatorice, etc
de către salariat. Aceste condiţii se cuantifică prin intermediul unor tarife, astfel
încât ele pot fi determinate bănesc ca şi în cazul salarizării în acord.
Factorii care influenţează mărimea şi dinamica salariului sunt:
A. Factori cu caracter direct:
1. Costul resurselor de muncă. Modificarea cheltuielilor cu asigurarea acestui
articol, în sus sau în jos (pe termen lung în sus), se traduce, mai devreme sau mai
târziu, într-o mişcare similară a mărimii salariului. Întârzierea schimbării salariului
faţă de creşterea cheltuielilor pentru asigurarea forţei de muncă, precum şi creşterea
mai mică a salariului decât a acestor cheltuieli atrag nemulţumirile salariaţilor şi
declanşează sau amplifică mişcările lor revendicative.
2. Productivitatea muncii. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât posesorii
forţei de muncă se consideră îndreptăţiţi să primească un salariu mărit. Trebuie însă
menţionat că o eventuală scădere a productivităţii, chiar şi pe termen lung, este
însoţită rareori de o scădere a salariului, aceasta întâmpinând o rezistenţă deosebită
din partea salariaţilor.
74 Microeconomie
3. Raportul dintre cererea şi oferta de muncă este un alt factor care
acţionează asupra dinamicii salariului. În această analiză trebuie să ţinem seama de
două aspecte: pe termen scurt, cererea de muncă (volumul total de muncă necesar)
este invariabilă; oferta de muncă, în ansamblul său se formează în decursul unui
timp îndelungat, necesar pentru creşterea şi instruirea fiecărei generaţii. De aceea,
incidenţa raportului cerere-ofertă de muncă asupra dinamicii salariilor trebuie
privită mai ales pe termen lung.
4. Dinamica preţurilor. Aceasta influenţează atât salariul nominal cât şi cel
real. La o creştere a preţurilor generată de inflaţie sau orice altă cauză, salariaţii
acţionează pentru creşterea remunerării. Aceasta se poate face într-un sistem
organizat care funcţionează prin indexare permanentă după unul sau mai multe
criterii sau are loc numai în urma iniţierii unor acţiuni revendicative ale salariaţilor.
B. Factori cu caracter indirect:
- gradul de organizare în sindicate;
- capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a dialoga cu unitatea
economică sau/şi cu organele specializate ale statului cu prilejul
desfăşurării acordurilor colective;
- migraţia internaţională a forţei de muncă;
- legislaţia cu privire la mişcarea sindicală şi revendicativă din fiecare ţară
etc.
Exemple rezolvate:
1. Întreprinzătorul unei activităţi care este şi posesorul tuturor factorilor de

producţie, încasează ca venit:
a) numai profit;
b) doar salariu;
c) salariu şi profit;
d) o sumă care cuprinde profit, salariu şi rentă.
2. Care din afirmaţiile următoare este falsă?

a) din punctul de vedere al angajatului, salariul nominal este suma de bani pe
care o primeşte pentru munca depusă;
b) pentru cumpărătorul serviciului forţei de muncă salariul este un venit;
c) salariul poate fi considerat ca o plată pentru închirierea forţei de muncă;
d) salariul poate fi considerat ca preţ pentru cumpărarea muncii.
R: 1. d; 2. b.
De rezolvat:
1. Sunt venituri ale ale factorilor de producţie:

a) salariul, pensia, profitul, renta;
b) salariul, profitul, renta, dobânda;
Microeconomie 75
c) salariul, profitul, renta, dobânda, impozitele indirecte, pensiile;
d) salariul, profitul, renta, dobânda, impozitele indirecte, pensiile,
indemnizaţiile de şomaj.
2. Nu reprezintă venit fundamental al factorilor de producţie:

a) munca;
b) salariul;
c) renta;
d) dobânda.
3. În cadrul factorilor cu caracter indirect, care influenţează dimensiunea şi

dinamica salariului, se pot enumera:
a) creşterea gradului de profitabilitate a firmelor;
b) migraţia internaţională a forţei de muncă;
c) creşterea calificării profesionale;
d) sporirea productivităţii muncii.
4. Salariul colectiv se acordă de către firmă:

a) salariaţilor cu o productivitate mare;
b) personalului din activităţile administrative;
c) tuturor salariaţilor, în sumă egală pentru fiecare;
d) salariaţilor, sub forma unei sume globale.
5. Salariul social, spre deosebire de salariul colectiv:

a) se acordă din beneficiul firmei;
b) se acordă de către societate pentru a spori veniturile unor categorii de
salariaţi;
c) se atribuie în sumă globală tuturor salariaţilor;
d) se acordă numai dacă întreprinderea realizează profit.
6. Când preţurile cresc mai încet decât creşte salariul real, salariul nominal:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) are o dinamică inferioară preţurilor.
7. Salariul real nu se reduce atunci când:

a) salariul nominal scade mai rapid decât preţurile;
b) salariul nominal creşte mai lent decât scăderea preţurilor;
c) indicele salariului nominal este mai mic decât indicele preţurilor, ambii
indici fiind supraunitari;
d) salariul nominal creşte mai lent decât preţurile.
76 Microeconomie
8. Atunci când salariul nominal creşte mai mult decât creşte salariul real, preţurile
bunurilor de consum:
a) scad;
b) cresc în acelaşi ritm cu salariul real;
c) scad în acelaşi ritm cu salariul real;
d) cresc mai puţin decât salariul nominal.
9. La o scădere a preţurilor cu 10% şi o creştere a salariului nominal cu 5%,

salariul real:
a) scade cu 25%;
b) scade cu 116,6%;
c) scade cu 16,6%;
d) creşte cu 16,6%.
10. Când preţurile scad cu 30%, iar salariul real scade cu 5%, salariul nominal:
a) scade cu 25%;
b) creşte cu 25%;
c) scade cu 33,5%;
d) rămâne constant.
11. Salariul nominal net în t0 este de 5.000 lei. În situaţia în care, în perioada t 0 -t1 ,
creşterea salariului reprezintă 50% din creşterea productivităţii medii a muncii,
care s-a dublat, salariul nominal net în t1 este:
a) 5.500 lei;
b) 10.000 lei;
c) 7.500 lei;
d) 10.500 lei.
1. Salariul nominal mediu a crescut de la 240 lei în 1995 la 2.400 lei în 2000, iar
indicele preţurilor de consum este de 2000%. Determinaţi indicele salariului
real şi apreciaţi ce influenţă are acest indice asupra standardului de viaţă al
salariaţilor. Ce salariu ar trebui stabilit pentru a realiza o creştere a consumului
cu 10% faţă de 1995?
SN0 = 240 lei SN1 = 2.400 lei

IP C = 2000%
ISR = 110%
I'SR = ?, SN1 ' = ?

Microeconomie 77
I SN S N1
I SR   100 ; I S   100
I PC N
S N0
2400
I SN   100 = 1000%
240
1000
I SR   100 = 50%
2000
Rezultatul arată că în anul 2000 standardul de viaţă s-a redus la jumătate fată de
anul 1995.
I 'SN
I ' SR   100
I PC
I 'SN
110 = 100
2000
110 2000
I'SN = = 2200%
100
S N '1
I' S N   100
S N '0
SN '1
2200 =  100
240
2200 240
SN'1 = = 5.280 lei
100
Probleme propuse
1. În decursul unui an, preţurile bunurilor de producţie au crescut cu 15%, iar

preţurile bunurilor de consum au scăzut cu 2%. Să se determine salariul nominal
ştiind că în anul precedent era de 2.000 u.m., iar mărimea sa în anul curent a fost
astfel stabilită încât salariul real să se menţină constant.
2. În perioada t0 -t1 , producţia unui agent economic creşte de 3 ori, iar numărul de
lucrători cu 50%. Salariul nominal în t0 este 1.000 lei. Cât va fi salariul nominal în
t1 ştiind că sporirea acestuia reprezintă 50% din creşterea productivităţii muncii?
3. Salariul nominal a crescut de la 800 lei la 2.000 lei, iar indicele preţurilor de
consum este de 200%. Determinaţi indicele salariului real şi apreciaţi ce influenţă
are acest indice asupra standardului de viaţă al salariaţilor. Ce salariu ar trebui
stabilit pentru a realiza o creştere a consumului cu 10% faţă de perioada de bază?
78 Microeconomie
4. În anul curent, salariul nominal a crescut cu 25% faţă de cel precedent, când
era de 1400 lei, iar preţul bunurilor de consum a sporit cu 20%. Să se determine
pentru anul curent:
a) indicele salariului real;
b) cât trebuie să reprezinte salariul nominal pentru ca salariul real să rămână
constant?
 Definiţi salariul, profitul, dobânda, cifra de afaceri.

 Enumeraţi factorii cu caracter direct care influenţează mărimea şi dinamica
salariului.
 Enumeraţi factorii cu caracter indirect care influenţează mărimea şi
dinamica salariului.
 Scrieţi relaţia de calcul pentru indicatorul : indicele salariului nominal.
4.2. PROFITUL
De reţinut:
Profitul reprezintă câştigul sau avantajul obţinut de un
întreprinzător ce utilizează factori de producţie şi care îşi asumă riscul în
activitatea economică.
Formele profitului:
a) profitul brut (total) care reprezintă cifra de afaceri minus remuneraţia
aporturilor productive altele decât acelea ale întreprinzătorilor;
b) profitul minimal sau profitul necesar (profitul normal) reprezintă suma
remuneraţiilor minime pentru diferite aporturi productive ale întreprinzătorului şi
sub care (dacă nu ajung la o limită minimă) întreprinzătorul încetează să-şi mai
aducă contribuţia.
c) profitul pur, reprezintă eventualele diferenţe pozitive între profitul brut şi
profitul minimal.
d) profitul de monopol, care reprezintă profitul obţinut de agenţii economici
care deţin poziţii monopoliste în producţie sau pe piaţa în care vând produsele lor
la preţuri de monopol.
e) dividendele încasate de acţionari din profitul net realizat de societăţile la
care deţin acţiuni.
Unii autori delimitează profitul legitim sau normal şi profitul nelegitim.
a) Profitul legitim este venitul câştigul ce revine întreprinzătorului pentru
serviciile aduse în activitatea economică, pentru aportul la această activitate. Acest
profit poate fi motivat numai de către acei întreprinzători care îşi îndeplinesc în
bune condiţii funcţiile pe care le au.
b) Profitul nelegitim este considerat ca fiind un transfer incorect de bogăţie.
Microeconomie 79
Funcţiile profitului:
a) funcţia de stimulare a iniţiativei, a creativităţii şi de acceptare a riscului.
b) funcţia de incitare la declanşarea, sporirea şi diversificarea eforturilor
productive.
c) funcţia de cultivare a spiritului de economisire;
d) funcţia de sursă de venit pentru bugetul statului.
e) funcţia de control asupra activităţii firmelor.
De reţinut:
Mărimea profitului poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul a doi indicatori:
- Masa profitului – suma pe care o reprezintă profitul unei unităţi
economice, unui agent economic, unei economii naţionale. Se determină ca
diferenţă între încasările totale sau cifra de afaceri şi nivelul costurilor.
Pentru întrega producţie, profitul se determină folosind următoarea
lrelaţie de calcul:
P = CA – CT
unde :
P = masa profitului ş CA= cifra de afaceri (CA = Q * PUV)
CT= costul total; Q = cantitatea vândută;
PUV = preţul unitar de vânzare .
La nivelul produsului, profiul se determină astfel:
pu = PUV – CTM,
unde:
pu = profitul unitar (pe produs); CTM = costul mediu al produsului
- Rata profitului – se determină ca raport procentual între masa
profitului şi costurile făcute pentru obţinerea acestuia, volumul capitalului şi
cifra de afaceri.
Rata profitului la cost (rata rentabilităţii) se determină astfel:
P
p’CT=  100
CT
unde: p’ = rata profitului; P = masa profitului; CT = costul total al
producţiei.
Rata profitului la capitalul utilizat se determină astfel:
P
p’K = K  100
unde: k = capitalul folosit

Rata profitului la cifra de afaceri se determină astfel:
P
p’CA =  100
CA
unde: CA = cifra de afaceri
80 Microeconomie
Factori care condiţionează masa profitului:
1) nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează
volumul rezultatelor:
2) preţul de vânzare şi costul;
3) volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii);
4) viteza de rotaţie a capitalului.
Asupra vitezei de rotaţie influenţează:

a) structura capitalului, modul cum acesta se împarte pe destinaţii – pentru
capitalul fix şi circulant, mijloace de muncă, materii prime, materiale etc. Fiecare
dintre componente are un ciclu şi un timp de rotaţie propriu. În general,
componentele sub forma mijloacelor de muncă au o viteză de rotaţie mică; odată cu
creşterea ponderii acestor componente, viteza de rotaţie are o anumită tendinţă de
încetinire, cu efecte contrare creşterii profitului;
b) economisirea componentelor din structura capitalului şi îndeosebi a
mijloacelor de muncă, folosirea de înlocuitori ieftini, mijloace de muncă cu
randament mai ridicat etc., ceea ce este de natură să contracareze, într-o măsură
mai mare sau mai mică, tendinţa de scădere a vitezei de rotaţie a capitalului şi a
ratei profitului rezultate din modificarea structurii capitalului.
De reţinut:
Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei (sau cifra de
afaceri) dincolo de care producătorul obţine profit. În acest ”punct” încasările
totale obţinute din încasarea mărfurilor (VT) sunt egale cu costul total global al
producţiei (CT), iar profitul (P) este nul. Titularii de profit sunt:
deţinătorii de capital bănesc neinvestit încă într-o activitate;
proprietarul unui bloc de locuinţe aflat în curs de construcţie;
iniţiatorul unei activităţi economice;
posesorul unei ferme agricole eficiente, producătoare de produse lactate .
Pragul de rentabilitate (Qr ) se calculează folosind următoarea relaţie de
calcul:
CF
Qr 
P.U.V.  C.V.M.
unde:
CF = costul fix global; P.U.V. = preţul unitar de vânzare;
CVM = costul variabil mediu.
Microeconomie 81
Exemple rezolvate:
1. Partea rămasă după ce firma plăteşte impozitul pe profit se numeşte:

a) profit brut;
b) profit nelegitim;
c) profit net;
d) profit obişnuit.
2. Profitul se află în relaţie direct proporţională cu:

a) durata unei rotaţii, ponderea produselor cu profit ridicat, preţul unitar,
volumul produselor realizate;
b) costul mărfii, ponderea produselor cu profit scăzut, numărul de rotaţii,
mărimea rentei;
c) nivelul preţului, volumul produselor realizate, ponderea produselor cu
profit ridicat, numărul de rotaţii ale capitalului;
d) preţul unitar, volumul produselor realizate, numărul de rotaţii ale
capitalului, ponderea salariului şi rentei în valoarea produsului.
R: 1. c; 2. c.
De rezolvat:
1. Care din următoarele elemente nu sunt funcţii ale profitului în economia de

piaţă:
a) cultivă spiritul de economie;
b) incită la sporirea raţionalităţii;
c) stimulează asumarea riscului;
d) stimulează consumul de bunuri intermediare.
2. În condiţiile în care durata unei rotaţii a capitalului utilizat creşte, iar celelalte
condiţii nu se schimbă, rata profitului:
a) scade;
b) creşte;
c) este mai mică decât rata inflaţiei;
d) este mai mare decât rata dobânzii.
3. Masa profitului este influenţată direct proporţional de viteza de rotaţie a

capitalului atunci când:
a) ponderea capitalului fix creşte;
b) numărul de rotaţii scade;
c) durata unei rotaţii creşte;
d) numărul de rotaţii creşte.
82 Microeconomie
4. Comparativ cu rata profitului la cifra de afaceri, rata profitului la costuri este:
a) mai mare pentru activităţile cu dotare tehnică ridicată;
b) întotdeauna mai mare;
c) întotdeauna mai mică;
d) mai mare sau mai mică în funcţie de abilitatea întreprinzătorului.
5. Pentru ca o firmă să realizeze profit, este suficientă una din următoarele

condiţii:
a) încasările totale să fie egale cu plăţile totale;
b) încasările medii să fie egale cu preţul mediu de vânzare;
c) încasările totale să fie diferite de plăţile totale;
d) preţul mediu să fie mai mare decât costul total mediu.
6. Masa profitului este influenţată pozitiv de următorii factori:

a) creşterea duratei de rotaţie a capitalului;
b) diminuarea vitezei de rotaţie a banilor;
c) creşterea numărului de rotaţii ale capitalului;
d) sporirea salariului nominal.
7. Conceptul de profit admis reprezintă:

a) profitul brut;
b) salariul real;
c) o altă denumire pentru profitul net;
d) rentabilitatea.
8. Pragul de rentabilitate reflectă situaţia în care:

a) costurile de producţie nu sunt acoperite integral de încasările totale;
b) încasările totale depăşesc costurile de producţie;
c) profitul este nul;
d) preţul este mai mic decât minimul costului total mediu.
9. O firmă o obţinut un profit anual total de 25000 u.m., la un cost fix de 100000
u.m., la un cost variabil mediu de 125 u.m. şi la un preţ unitar de 250 u.m.
producţia care a asigurat acest profit a fost de:
a) 500 buc;
b) 1000 buc;
c) 850 buc;
d) 1500 buc.
Microeconomie 83
10. La un preţ de 10.000 um bucata şi la un cost de 60% din preţ, ce trebuie să se
întâmple cu costul de producţie pentru ca rata profitului (calculată la cifra de
afaceri) să se dubleze, iar preţul unitar să nu se modifice:
a) să scadă cu 4000 um;
b) să crească cu 4000 um;
c) să scadă cu 6000 um;
d) să crească cu 6000 um.
11. Raportul dintre costul fix şi cel variabil este, în cazul producerii unui bun 1/9.
Profitul este egal cu costul fix. În aceste condiţii, rata profitului la cifra de
afaceri este:
a) 10%; b) 9,09%;
c) 11,11; d) 12,5%.
12. În situaţia în care încasările totale ale unei întreprinderi însumează 100.000 lei,
iar costul producţiei este de 80.000 lei, cu cât va spori profitul dacă se reduce
costul cu 50%, celelalte condiţii rămânând neschimbate?
a) cu 60.000 lei;
b) cu 100%;
c) cu 40.000 lei;
d) cu 50%.
13. Dacă profitul creşte cu 30%, iar costurile scad cu 35%, rata profitului în funcţie
de costuri creşte:
a) de 3 ori; c) cu 10%;
b) cu 100%; d) cu 20%.
14. Dacă ponderea costurilor fixe în cifra de afaceri a unei întreprinderi a fost de
40%, iar cele variabile au reprezentat 30% din aceasta, atunci rata profitului la
cifra de afaceri a fost:
a) 20%; c) 30%;
b) 25%; d) 40%.
15. Costurile fixe sunt de două ori mai mici decât costul total, iar costul total este
de 1,2 ori mai mic decât încasările. Ştiind că producţia realizată este de
100.000 de bucăţi şi că preţul unitar este de 150 u.m., costurile variabile totale
sunt de:
a) 15 mil. u.m.;
b) 6,25 mil. u.m.;
c) 12,5 mil u.m.;
d) nedeterminat.
84 Microeconomie
16. În cazul unui producător dat, costul fix mediu, costul variabil mediu şi profitul
sunt egale cu 1000 u.m. Dacă producţia creşte cu 100%, iar profitul se
dublează, preţul pe produs devine:
a) 1500 u.m.;
b) 2500 u.m.;
c) 3500 u.m.;
d) 5000 u.m.
17. În t0 , costurile totale reprezintă 80% din cifra de afaceri. În t 1 , cifra de afaceri
creşte cu 40%, iar profitul se dublează. Costurile totale în t 1 :
a) nu se modifică;
b) se reduc cu 12,5%;
c) cresc cu 25%;
d) cresc cu 20,5%.
2. Se presupune că într-un an oarecare, salariile şi profitul la o firmă sunt egale şi

se ridică împreună la 420 milioane lei, iar ponderea costurilor materiale este de
30% din valoarea produselor şi serviciilor realizate. Să se determine valoarea
produselor şi serviciilor realizate de firmă, precum şi rata profitului.
s=p
s + p = 420 milioane u.m.
c = 30% CA
CA = ?, p' = ?
420milioane
s=p= = 210 milioane u.m.
2
CA = CT + p = c + s + p
CA = 30% CA + 450 milioane 70% CA = 420 milioane
100 420milioane
CA = = 600 milioane u.m.
70
p
p'CA = 100
CA
210milioane
p'CA = 100 = 34,4%
600milioane
p
p'CT = 100
CT
CT = CA - p = 600 milioane - 210 milioane = 390 milioane u.m.
210milioane
p'CT = 100 = 53,8%
390milioane
Microeconomie 85
Probleme propuse
1. Un agent economic a realizat într-un an oarecare o producţie în valoare de
108.000 dolari, cu o rată anuală a profitului de 20%. Ştiindu-se că, în acel an,
cheltuielile materiale au fost de 3,5 ori mai mari decât cheltuielile salariale, să se
determine cheltuielile materiale, cheltuielile salariale, cheltuielile de producţie şi
masa profitului realizat.
2. O întreprindere realizează un profit de 33.000 u.m., cu o rată anuală a profitului

de 11%. Ştiindu-se că amortismentul a fost de 2 ori mai mare decât restul
cheltuielilor materiale şi valoric a fost egal cu cheltuielile salariale, să se determine
cheltuielile materiale, cheltuielile salariale, valoarea producţiei şi costul producţiei.
3. Se presupune că într-un an oarecare, salariile şi profitul la o firmă sunt egale şi

se ridică împreună la 30.000 lei, iar ponderea costurilor materiale este de 40% din
valoarea produselor şi serviciilor realizate. Să se determine valoarea produselor şi
serviciilor realizate de firmă, precum şi rata profitului.
4. O întreprindere realizează într-un an oarecare o producţie în valoare de 362.250

lei. Dacă rata profitului a fost de 15%, cheltuielile salariale de 5 ori mai mari decât
restul costurilor variabile şi de 3 ori mai mici decât costurile fixe, să se calculeze
valoarea costurilor variabile, costurilor fixe şi profitul realizat.
5. O întreprindere realizează într-un an o producţie în valoare de 480.000 dolari, cu

o rată a profitului de 20%. Cheltuielile materiale aferente valorii producţiei au
reprezentat 35% din costul de producţie, iar consumul capitalului fix a reprezentat
8% din totalul cheltuielilor materiale. Capitalul fix de care dispune întreprinderea
are o durată de funcţionare de 10 ani, iar capitalul circulant reprezintă 1/2 din
capitalul fix. Să se determine costurile materiale, costurile salariale şi rata
profitului în raport cu capitalul utilizat.
6. O întreprindere are o productivitate medie anuală pe salariat de 28.000 u.m.

Valoarea amortizării capitalului fix a fost de 3 ori mai mare decât valoarea
celorlalte cheltuieli materiale, iar cheltuielile salariale de 4 ori faţă de aceleaşi
cheltuieli materiale. Întreprinderea are 30 angajaţi. După vânzarea mărfii, firma
constată că rata profitului a fost de 20% Să se determine costurile materiale,
costurile salariale şi profitul.
7. O firmă dispune de un capital fix în valoare de 240.000 dolari pe care este

obligată să-l amortizeze în 3 ani. Ţinând seama de faptul că, anual, capitalul
circulant reprezintă 40% din costuri, că firma cheltuieşte cu salariaţii săi, sub formă
de salarii, 10.000 dolari anual şi realizează o masă totală a profitului de 45.000
dolari, să se calculeze valoarea producţiei anuale şi rata profitului.
86 Microeconomie
8. O firmă realizează, într-un an oarecare, o producţie anuală în valoare de 316.800

lei, cu o rată anuală a profitului de 10%. Ştiindu-se că, cheltuielile salariale au fost
egale cu restul costurilor variabile şi de 4 ori mai mici decât amortismentul, iar
amortismentul a fost de 10 ori mai mare decât restul costurilor fixe, se cere să se
determine valoarea costurilor fixe, costurile variabile, costul total şi masa profitului
realizat.
9. O întreprindere realizează o producţie de 25 miliarde lei. Salariile plătite

reprezintă 6,25 miliarde lei, iar cheltuielile materiale de capital reprezintă 60% din
cost. Să se determine costul producţiei, masa profitului şi rata profitului.
10. O întreprindere realizează o producţie de 320.000 u.m. Ştiind că întreprinderea

a cheltuit pentru amortizare 100.000 u.m. şi că, chiria, lumina şi celelalte costuri
fixe au reprezentat 20% din amortisment, iar masa profitului a fost egală cu
valoarea costurilor fixe, se cere să se determine valoarea costurilor variabile.
11. În T0 , amortizarea a fost egală cu costurile salariale, suma lor fiind de 4

milioane um, cifra de afaceri a fost egală cu 10 milioane um, iar rata profitului la
cifra de afaceri a fost de 30%. În intervalul T0 – T 1 , costurile materiale au crescut
cu 20%, iar costurile salariale şi cifra de afaceri au rămas constante. Cum a evoluat
profitul în intervalul T0 – T1 ?
12. O firmă realizează anual un profit de 90.000 um. Pentru obţinerea acestuia, ea
dispune de un capital fix de 570.000 um, care este prevăzut să se amortizeze în 3
ani şi efectuează cheltuieli anuale penru salarii în sumă de 30.000 um. Capitalul
circulant cheltuit anual reprezintă 40% din costul de producţie. Să se determine
costul de producţie şi rata profitului (în funcţie de cost şi de capitalul utilizat).
13. Un întreprinzător particular a investit un capital total de 50 milioane um. În

cursul unui an, salariile şi profitul la firma respectivă se ridică împreună la 10
milioane um, ponderea costurilor materiale este de 50% din valoarea produselor şi
serviciilor realizate de o firmă, iar ponderea salariilor este de 30% din valoarea
acestor produse şi servicii. Să se determine valoarea produselor şi serviciilor
realizate de firmă, precum şi rata profitului obţinută de aceasta.
14. Rata profitului calculată în funcţie de cifra de afaceri este 25%, preţul unitar
este 400 lei, iar volumul total al producţiei create şi vândute este 10.000 bucăţi.
Amortizarea capitalului fix este egală cu profitul, iar consumul capitalului circulant
reprezintă un sfert din consumul capitalului fix. Să se determine mărimea costurilor
de producţie, a costurilor salariale şi a profitului. Care este ponderea cheltuielilor
salariale în totalul costurilor?
Microeconomie 87
 Prezentaţi formele profitului.

 Prezentaţi funcţiile profitului.
 Prezentaţi factorii care influenţează nivelul şi dinamica profitului.
 Demonstraţi relaţia de calcul a pragului de rentabilitate.
 Scrieţi relaţia de calcul pentru indicatorii: cifra de afaceri, masa profitului,
pragul de rentabilitate, rata profitului şi profitul unitar.
4.3. DOBÂNDA
De reţinut:
Dobânda reprezintă suma de bani plătită creditorului de către debitor
pentru dreptul de folosire a capitalului împrumutat, pe întreaga perioadă a
împrumutului.
Sursele capitalului de împrumut:

1. Economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare
şi care sunt utilizate de către bănci, în acordarea de împrumuturi.
2. Economiile firmelor reprezentate de acea parte de profit, care rămâne
disponibilă după ce s-au plătit dividendele, sunt utilizate pentru dezvoltarea
acestora. Până la folosirea acestor sume în noi investiţii, firmele le depun la bănci,
care, la rândul lor, le utilizează pentru acordarea de împrumuturi.
3. Economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare sunt
mai mari decât cheltuielile bugetare. Aceste surplusuri pot fi utilizate în cadrul
sistemului de creditare.
Cererea de capital de împrumut:
1. Cerere din partea populaţiei, care vizează împrumuturi destinate
procurării de bunuri de folosinţă îndelungată (locuinţe, automobile, televizoare
etc.);
2. Cerere din partea firmelor care urmăresc obţinerea de împrumuturi în
vederea dezvoltării activităţii acestora. Aceste împrumuturi, în final, au menirea de
a contribui la asigurarea satisfacerii cu bunuri şi servicii a nevoilor de consum
existente în societate, nevoi manifestate şi sesizate de firmele care cer împrumuturi.
3. Cerere din partea guvernului central şi a administraţiilor locale , care
vizează împrumuturi pentru o serie de activităţi sociale, de educaţie, de sănătate, de
transport, de telecomunicaţii etc.
Oferta şi cererea de împrumuturi se întâlnesc pe aşa-numita piaţă a
împrumuturilor sau piaţă a capitalului de împrumut.
88 Microeconomie
Funcţiile dobânzii:
a) influenţează repartizarea factorilor de producţie, orientându-i către
destinaţiile care asigură folosirea lor cea mai eficientă;
b) pârghie de stimulare atât a populaţiei, cât şi a firmelor în economisirea
unei părţi din venituri;
c) modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi
realizarea unui profit normal;
d) pârghie de redistribuire a venitului.
De reţinut:
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori
fundamentali:
- masa sau suma absolută a dobânzii, care este direct proporţională cu
mărimea creditului acordat, durata lui în ani şi rata dobânzii.
Masa sau suma absolută a dobânzii se calculează astfel:
D = C . n . d’ ( dobânda simplă)
unde :
D = masa dobânzii; d' = rata dobânzii; C = mărimea creditului acordat;
n = durata lui în ani.
D = Sn – C (dobânda compusă) ; Sn = C(1+d’)n
unde:
Sn = suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului;
C = capitalul avansat (creditul); d’= rata dobânzii anuale;
n = numărul de ani.
- rata dobânzii, exprimată în procente.
Rata dobânzii se determină ca raport procentual între mărimea dobânzii şi
volumul creditului acordat:
D
d’ = .100
C
unde: d' = rata dobânzii; C = creditul acordat; D = mărimea dobânzii anuale
Forme de existenţă a dobânzii:

- dobânda pe piaţa monetară, care se aplică în general împrumuturilor pe
termen scurt pe care băncile le contractează între ele sau cu banca centrală;
- dobânda bancară de bază, aceea care se practică pentru certificatele de
depozit sau pentru bonurile de trezorerie;
- dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi alte instituţii financiare;
- dobânda ca taxă de scont comercială sau scontul comercial, percepută la
operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ, precum şi dobânda ca taxă de
rescont;
Microeconomie 89
- dobânda sub diverse forme pentru plasamente pe termen scurt şi mediu ce
se practică de casele de economii sau de bănci pentru depozitele la vedere şi la
termen, pentru construcţia de locuinţe;
- dobânda pe piaţa obligaţiunilor, tipică pentru plasamentele pe termen lung.
Factorii care influenţează nivelul şi dinamica ratei dobânzii:

- raportul dintre oferta şi cererea de capital de împrumut;
Oferta de capital reprezintă capitalul bănesc disponibil la un moment
sau într-o perioadă. Componentele sale sunt: economiile care se formează într-o
perioadă dată; capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire
anterioară; transformarea sumelor inactive a imobilizărilor în lichidităţi active;
împrumuturi bancare nete consimţite în perioada respectivă.
Cererea de capital sau totalul nevoilor de capital la un moment dat
sau într-o perioadă şi care se manifestă ca atare pe piaţa capitalului, are
următoarele componente: capitalul solicitat pentru investiţii; nevoile pentru
acoperirea funcţionării capitalului împrumutat şi plata ratelor sau anuităţilor
acestuia; sumele necesare pentru formarea de rezerve; cererea de credit de
consum.
 - riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut;
 - inflaţia. Datorită inflaţiei dobânda se prezintă ca dobândă nominală
(dobânda cuvenită prin contractul de credit) şi dobândă reală (dobânda
nominală indexată cu rata inflaţiei- ri ).
d’n = d’r + ri
unde: d n = rata nominală a dobânzii; d’ n = rata reală a dobânzii; ri = rata
’
inflaţiei.
- raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului;
- politica guvernului poate influenţa într-un sens sau altul evoluţia ratei
dobânzii. Atunci când pe piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic
factorii care acţionează în direcţia creşterii ratei dobânzii, guvernul poate
interveni în sensul stopării acestui proces, stabilind un nivel maxim al ratei
dobânzii. Efectele pot fi însă contradictorii. Solicitanţii de credite îşi vor spori
cererile în condiţiile unei dobânzi mai reduse, ofertanţii însă care se văd
descurajaţi de reducerea ratei dobânzii vor micşora oferta de credit, ceea ce se
va concretiza într-o cerere de credite nesatisfăcută, în condiţiile în care există
disponibilităţi băneşti în economie.
Exemple rezolvate:
1. Pentru creditor, dobânda reprezintă:
a) o datorie de plătit;
b) o cheltuială de producţie;
c) un venit;
d) un avantaj economic nejustificat.
90 Microeconomie
2. Rata dobânzii este:
a) un preţ;
b) o mărime absolută;
c) un element de capital fix;
d) o înclinaţie marginală.
R: 1. c; 2. a
De rezolvat:
1. Rata reală a dobânzii se află în relaţie pozitivă cu:

a) rata impozitării;
b) rata nominală a dobânzii;
c) cursul de schimb al monedei naţionale;
d) rata creşterii economice.
3. Rata dobânzii este influenţată mai ales de:

a) mărimea creditului;
b) capacitatea de plată a debitorului şi durata acordării creditului;
c) prestigiul şi puterea economică a băncii care a acordat creditul;
d) raportul dintre cererea şi oferta de credit.
4. Rata dobânzii poate să scadă când:

a) scade oferta de credite;
b) scade cererea de credite;
c) creşte inflaţia;
d) creşte deficitul bugetar.
5. Reducerea ratei dobânzii are ca efect:

a) creşterea solicitărilor de credite;
b) reducerea solicitărilor de credite;
c) descurajarea investiţiilor;
d) creşterea dorinţei de economisire.
6. Dacă creditul se acordă pe o perioadă de timp mai mare de un an, atunci:

a) dobânda nu se poate plăti annual;
b) dobânda se capitalizează;
c) dobânda se scade anual din suma datorată;
d) dobânda este mai mică.
7. Un credit obţinut pe o perioadă de n ani poate fi rambursat în două moduri:

integral la scadenţă sau în tranşe anuale egale. Dobânda plătită în primul caz,
comparativ cu dobânda plătită în cel de-al doilea caz, este:
Microeconomie 91
a) mai mare;
b) mai mică;
c) egală;
d) mai mare sau egală.
8. În cazul dobânzii compuse nu se aplică formula:

a) Sn = C(1 + d’ )n ;
b) D = C x d’ x n;
c) D = C(1 + d’ )n ;
d) D = Sn – C;
9. La o rată nominală a dobânzii de 15% şi o rată aşteptată a inflaţiei de 10%, rata

reală a dobânzii este:
a) 25%;
b) 10%;
c) 15%;
d) 5%.
10. La un credit luat pe 3 luni, de 50 de milioane şi o dobândă plătită de 5

milioane, rata dobânzii a fost de:
a) 20%;
b) 40%;
c) 60%;
d) 80%.
11. Pe cât timp trebuie să plasăm un credit de 100.000 um cu o rată a dobânzii de

10% pentru a realiza o dobândă de 5000 um?
a) pe 90 de zile;
b) pe 180 de zile;
c) pe 60 de zile;
d) pe 100 de zile.
12. O sumă de 40.000 u.m. plasată pe 75 de zile, cu o rată a dobânzii de 9%,

generează o sumă finală totală de:
a) 50.275 u.m.;
b) 40.750 u.m.;
c) 60.250 u.m.;
d) 41.575 u.m.
13. O societate comercială contactează un împrumut de 100 mil. u.m. pe 5 ani, pe

principiul dobânzii simple, cu o rată a dobânzii de 30%, rambursabil în 5 tranşe
anuale egale. Dobânda pe care o va achita băncii în cel de-al doilea an este:
92 Microeconomie
a) 20 mil. u.m.;
b) 24 mil. u.m.;
c) 30 mil. u.m.;
d) 36 mil. u.m.
14. Ce sumă de bani trebuie să depună în prezent la o bancă un individ pentru a

obţine în 2 ani un venit din dobândă de 210 u.m., în condiţii de dobândă
compusă, la o rată anuală a dobânzii de 10%?
a) 2.000 u.m.;
b) 1.200 u.m.;
c) 1.100 u.m.;
d) 1.000 u.m.
15. Un credit de 1 milion lei este acordat pe principiul dobânzii compuse, pe o

durată de doi ani, cu o rată anuală a dobânzii de 10%. Rata dobânzii, pe
principiul dobânzii simple, ce aduce aceeaşi dobândă, tot pe doi ani, este:
a) 13%;
b) 12%;
c) 10,5%;
d) 10%.
3. Care va fi rata dobânzii la un credit de 50 de milioane u.m., contractat pe 3 luni

şi o dobândă plătită de 5 milioane u.m.?
n = 3 luni
C = 50 milioane u.m.
D = 5 milioane u.m.
d' = ?
D = C . n . d’
3
5 milioane = 50 milioane x x d'
12
5milioane12
d' = = 0,4 = 40%.
50milioane 3
Probleme propuse:
1. Un agent economic contractează un împrumut la o bancă comercială în valoare

de 100 milioane u.m. cu o rată anuală a dobânzii de 45% pe 5 ani. Împrumutul
contractat şi dobânda aferentă vor fi rambursate la sfârşitul celui de-al doilea an,
într-o singură tranşă. Care este suma totală pe care va trebui să o achite?
Microeconomie 93
2. Ce dobândă totală aduce o sumă de 3600 um, împrumutată cu o dobândă
simplă anuală de 5%, 6%, 7%, 8%, 10% pentru 30, 45, 60, 75 şi respectiv 150 zile?
3. Un individ îşi propune ca peste 4 ani să dispună de un depozit bancar în sumă

de 1.800 um. Ce depunere trebuie să facă în prezent, pentru ca, în condiţiile unei
rate anuale a dobânzii de 25% să dispună peste 4 ani de suma de 1.800 um?
4. Un agent economic contactează la o bancă un împrumut de 10.000 u.m., cu o

rată anuală a dobânzii de 15%, pe termen de trei ani. Rambursarea împrumutului şi
plata dobânzilor aferente se va face într-o singură tranşă, la sfârsitul celui de-al
treilea an. Care va fi suma totală pe care trebuie să o achite debitorul băncii la
scadenţă?
5. Un agent economic doreşte ca peste 5 ani să iniţieze o afacere şi în acest scop

are nevoie de un capital bănesc de 3.037,5 u.m. Ce sumă trebuie să depună în
prezent la bancă cu o dobândă de 50%, pentru ca la termenul propus să înceapă
afacerea?
6. Un agent economic constituie un depozit pe termen la o bancă comercială,

pentru 4 ani, în sumă de 5.000 um, cu o rată a dobânzii de 50%. Să se determine:
a) mărimea dobânzii încasate după 4 ani;
b) mărimea depozitului existent în bancă după 4 ani.
7. Un individ îşi propune ca peste 10 ani să dispună de un depozit bancar în sumă

de 60 milioane lei. Ce depunere trebuie să facă în prezent pentru ca în condiţiile
unei rate anuale a dobânzii de 10% să dispună peste 10 ani, de suma de 60 milioane
lei?
8. Un agent economic contractează la o bancă un împrumut de 500.000 u.m., cu o

rată anuală a dobânzii de 25% pe termen de trei ani. Rambursarea împrumutului şi
plata dobânzilor aferente se va face într-o singură tranşă, la sfârşitul celui de-al
treilea an. Care este suma totală pe care trebuie s-o achite debitorul băncii la
scadenţă?
9. Un agent economic contractează un împrumut de 400.000 lei, cu o rată anuală

de 20%, rambursabil în patru tranşe anuale egale. Se cere:
a) dobânda anuală pe care o achită debitorul;
b) suma anuală de plată;
c) suma acumulată care trebuie achitată în contul creditului primit.
10. O persoană constituie un depozit în valoare de 1500 u.m. În condiţiile în care

depozitul se constituie pe o perioadă de 3 ani, iar rata dobânzii, iniţial de 10%,
creşte în fiecare an cu 10%, care va fi suma retrasă la sfârşitul perioadei?
94 Microeconomie
 Prezentaţi sursele capitalului de împrumut.

 Enumeraţi funcţiile dobânzii.
 Enumeraţi factorii care influenţează nivelul şi dinamica ratei dobânzii.
 Scrieţi relaţia de calcul pentru indicatorii: rata dobânzii nominale şi
indicele salariului real; dobânda simplă şi dobânda compusă.
Rezumat:
Salariul reprezintă partea din venitul naţional, distribuită în mod direct

salariaţilor, pentru participarea lor la activitatea economică, în special sub formă
bănească (uneori însă şi sub formă naturală).
În funcţie de modul de acordare a salariului el poate fi: salariul personal sau
individual, salariul colectiv, salariul social.
În funcţie de structura valorică şi natural-materială a venitului naţional
salariul este salariu nominal şi salariu real.
Factorii care influenţează mărimea şi dinamica salariului sunt: factori cu
caracter direct (costul resurselor de muncă, productivitatea muncii, raportul dintre
cererea şi oferta de muncă, dinamica preţurilor), factori cu caracter indirect.
Profitul reprezintă câştigul sau avantajul obţinut de un întreprinzător ce
utilizează factori de producţie şi care îşi asumă riscul în activitatea economică.
Având în vedere funcţiile profitului, putem aprecia interesul
întreprinzătorului pentru maximizarea profitului. Mărimea profitului poate fi pusă
în evidenţă cu ajutorul a doi indicatori: masa profitului şi rata profitului.
Factorii care condiţionează masa profitului sunt nivelul productivităţii sau
randamentul factorilor care influenţează volumul rezultatelor, preţul de vânzare şi
costul, volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii), viteza de rotaţie a
capitalului.
Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei (sau cifra de afaceri)
dincolo de care producătorul obţine profit
Dobânda reprezintă suma de bani plătită creditorului de către debitor pentru
dreptul de folosire a capitalului împrumutat, pe întreaga perioadă a împrumutului.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori
fundamentali: masa sau suma absolută a dobânzii şi rata dobânzii.
Microeconomie 95
CEREREA
5.1. Definirea, paradoxurile şi factorii cererii

5.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
5.3. Elasticitatea cererii în funcţie de venit
5.4. Factorii care influenţează elasticitatea cererii
Obiectivele temei
- cunoaşterea conceptului de cerere, a legii cererii, precum şi a
factorilor care o influenţează;
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a formelor elasticitate a cererii
precum şi a impactului pe care politicile economice îl pot avea aspra
evoluţiei cererii.
Timp alocat temei: 1/2 ore
2005.
Bucureşti, 1999.
5.1. DEFINIREA, PARADOXURILE ŞI FACTORII CERERII
Când un consumator îşi propune să cumpere un bun sau serviciu el stabileşte

cantitatea dorită în funcţie de nivelurile preţului, iar această cantitate este denumită
cantitatea cerută7 .
7
Constantin Gogoneaţă, Basarab Gogoneaţă, Microeconomie, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p.88.
96 Microeconomie
De reţinut:
Cantitatea cerută reprezintă intenţia cumpărătorului de a achiziţiona o
cantitate dintr-un bun sau serviciu la un anumit nivel al preţului.
Reducerea cantităţii cerute o dată cu creşterea preţului se produce datorită

existenţei efectului de substituţie şi a efectului de venit.
Efectul de substituţie presupune existenţa unuia sau mai multor produse ce
pot substitui bunul al cărui preţ a crescut, iar bunurile respective se numesc bunuri
substituibile.
Efectul de venit apare atunci când consumatorul doreşte să cumpere un bun
dar are loc o creştere a preţului, ceea ce induce sentimentul că este mai sărac şi, în
consecinţă, reduce consumul din bunul respectiv.
De reţinut:
Cererea reprezintă o relaţie între cantităţile dorite dintr-un bun ce pot fi
cumpărate (variabile de flux) şi diferitele niveluri ale preţului bunului respectiv
într-o anumită perioadă de timp (variabile date), fiind influenţată de o serie de
factori, denumiţi condiţiile cererii.
Legea generală a cererii: orice majorare a preţului unitar determină
reducerea cantităţii cerute din bunul respectiv iar reducerea preţului unitar
este însoţită de creşterea cererii. Prin urmare, între cerere şi preţ se stabileşte o
relaţie negativă.
Paradoxuri ale cererii:

- ,,paradoxul Giffen”: pentru unele bunuri inferioare, creşterea preţurilor
este însoţită de o creştere a cererii, iar reducerea preţurilor este însoţită de o
reducere a cererii.
- "paradoxul Veblen" surprinde comportamentul atipic al indivizilor şi
menajelor îmbogăţite “peste noapte”, recent pătrunse într-un grup social superior
care practică atitudinea de “efect snob”.
- unii consumatori cumpără de la un magazin, chiar dacă are preţuri mai
mari, numai fiindcă este în apropiere şi economisesc timp;
- creşterea calităţii unui bun duce la mărirea preţului, dar noul raport
calitate/preţ măreşte cererea bunului respectiv, chiar dacă a crescut preţul;
Factorii (condiţiile) cererii:
 Modificarea veniturilor băneşti reale ale consumatorilor. Veniturile
reale ale consumatorilor pot să crească sau să scadă în diferite perioade. Pentru o
analiză realistă a cererii, aceasta trebuie să ţină seama de felurile de bunuri,
deoarece consumatorul se comportă într-un anumit fel când cumpără bunuri
normale şi alt mod când cumpără bunuri inferioare.
În cazul bunurilor normale între evoluţia veniturilor şi cererea pentru
asemenea bunuri este o relaţie directă, pozitivă. Creşterea veniturilor duce la
Microeconomie 97
sporirea cererii de bunuri normale, iar diminuarea veniturilor la reducerea cererii de
bunuri normale.
În majoritatea cazurilor bunurilor inferioare , între veniturile cumpărătorilor
şi cererea pentru aceste bunuri există o relaţie inversă, negativă, deoarece
majorarea veniturilor va duce la diminuarea cererii, iar scăderea veniturilor va
determina creşterea cererii pentru asemenea bunuri.
În economia reală dinamica cererii de bunuri nu se identifică întotdeauna cu
dinamica venitului consumatorului şi din acest punct de vedere există două
categorii de bunuri:
a. bunuri de strictă necesitate unde dinamica venitului ( % B) depăşeşte
dinamica cererii acestora (% X ) , adică:
 % X ;
  % B  1
b. bunuri de lux unde dinamica venitului este inferioară dinamicii cererii,
adică:
 % X .
  % B  1
 Modificarea preţurilor altor bunuri. Cererea unui bun se modifică şi în
funcţie de evoluţia preţurilor altor bunuri, dar ea depinde şi de natura bunurilor:
substituibile şi complementare.
a. În cazul bunurilor substituibile, A şi B, modificarea preţului bunului A
şi a cererii bunului B se constituie într-o relaţie directă, pozitivă. Creşterea preţului
bunului A duce la creşterea cererii din bunul B, iar reducerea preţului bunului A, la
scăderea cererii pentru bunul B, de exemplu: unt şi margarină. Creşterea preţului la
unt duce la creşterea cererii de margarină, iar scăderea preţului la unt determină
reducerea cererii de margarină în favoarea cererii de unt.
b. În cazul bunurilor complementare creşterea preţului unui bun A duce
la reducerea cererii bunului complementar B şi invers, ceea ce presupune o relaţie
inversă, negativă. De exemplu: bunul B este complementar bunului A (benzină şi
autoturism), iar creşterea preţului bunului A determină scăderea cererii acestuia şi
implicit a bunului complementar. Invers, reducerea preţului bunului A determină
creşterea cererii sale, dar şi creşterea cererii bunului B (fig. 4.6.).
 Numărul de cumpărători. Între numărul de cumpărători şi cererea
pentru un bun există o relaţie directă, pozitivă, deoarece sporirea numărului de
locuitori, fie şi sezonieri, într-un oraş duce la sporirea cererii de pâine în oraşul
respectiv.
 Preferinţele cumpărătorilor. Între preferinţele de consum ale
cumpărătorilor şi cererea pentru un anumit bun există tot o relaţie directă, pozitivă.
Preferinţele se pot modifica de la o perioadă la alta, un loc important aici jucându-l
reclama.
98 Microeconomie
 Previziunile privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor. Când se
prevede creşterea preţului unui bun cererea prezentă pentru bunul respectiv creşte, iar
cererea viitoare scade. Dacă se prevede o reducere a preţului, atunci cererea prezentă
se reduce, iar cererea viitoare creşte, dacă toate celelalte condiţii rămân neschimbate.
Când se prevede creşterea venitului, cererea pentru bunurile normale şi de lux creşte,
iar când se preconizează o reducere a venitului cererea acestor bunuri scade. Aceşti
factori determină modificarea cererii la acelaşi nivel al preţului.
Exemple rezolvate:
2. Conform legii cererii:

a) pe termen lung, cererea este elastică;
b) o modificare a cererii determină o modificare în acelaşi sens a ofertei;
c) o modificare a preţului unui bun determină o modificare în sens invers a
cantităţii cerute;
d) o modificare a cererii determină o modificare în acelaşi sens a preţului său.
3. Cererea pentru o anumită marfă este influenţată de:

a) modificări ale politicii fiscale;
b) modificarea preferinţelor consumatorilor;
c) modificarea veniturilor consumatorilor;
R: 1. c; 2. d.
De rezolvat:
1. Cererea pentru un bun nu depinde în mod direct de:

a) veniturile consumatorilor;
b) anticipaţiile privind evoluţia preţurilor;
c) costul producţiei;
d) numărul de cumpărători.
2. Creşterea cererii pentru un bun va determina …………… preţului şi

…………… cantităţii tranzacţionate:
a) reducerea/ reducerea;
b) creşterea/ creşterea;
c) reducerea/ creşterea;
d) creşterea/reducerea.
Microeconomie 99
3. Dacă în condiţiile creşterii preţului pentru bunul A are loc o deplasare spre
dreapta a curbei cererii pentru un bun B, atunci bunurile A şi B sunt:
a) complementare;
b) substituibile;
c) inferioare;
d) normale.
 Definiţi cererea.
 Explicaţi efectul de substituţie şi efectul de venit în cazul cererii.
 Prezentaţi conţinutul legii generale a cererii.
 Explicaţi condiţiile (factorii) cererii.
 Prezentaţi paradoxurile cererii.
 Enumeraţi factorii (condiţiile) cererii.
5.2. ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCŢIE DE PREŢ
De reţinut:
Elasticitatea cererii exprimă variaţia sa la modificarea preţului sau a
altei condiţii a cererii.
Elasticitatea cererii funcţie de preţ măsoară modificarea relativă
(procentuală) a cererii generate de modificarea cu un procent a preţului unui
bun.
Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ se determină
folosind următoarea relaţie:
 C  C 0 P1  P0   C P   C P0   C P0 
Ecp   1 :    :         
 C0 P0   C0 P0   C0 P   P C0 
C P
 100  % C şi  100  % P
C0 P0
C P %C
de unde: Ecp   : sau Ecp  
C0 P %P
Semnul minus (-) din faţa fracţiilor se pune pentru a lucra cu numere
pozitive.
100 Microeconomie
Cererea poate fi:
a) elastică: Ecp  1
b) inelastică: Ecp  1
c) cu elasticitate unitară: Ecp  1
d) perfect elastică: Ecp 
e) perfect inelastică: Ecp  0
Ultimele două grade de elasticitate (perfect elastice şi perfect inelastice) au

mai mult o valoare teoretică, întâlnindu-se foarte rar în practică, numai pentru
anumite bunuri şi anumite condiţii de piaţă.
Exemple rezolvate:
1. Dacă se anticipează că preţul de piaţă al unui bun va creşte, cererea

prezentă:
a) va creşte;
b) se va reduce;
c) nu se va modifica;
d) nu se poate preciza.
2. Comparaţia dintre modificarea relativă a cantităţii cerute şi modificarea

relativă a preţului reprezintă:
a) coeficientul elasticităţii directe a cererii în raport cu preţul;
b) coeficientul elasticităţii încruţişate a cererii în raport cu preţul;
c) coeficientul elasticităţii cererii în raport cu venitul;
d) coeficientul elasticităţii ofertei în raport cu preţul.
R: 1. a; 2. a.
De rezolvat:
1. Presupunem că elasticitatea cererii în funcţie de preţ este 15/13. Aceasta

înseamnă că:
a) o creştere a preţului cu 15% determină reducerea cantităţii cerute cu 13%;
b) o reducere a preţului cu 15% determină reducerea cantităţii cerute cu 13%;
c) o reducere a preţului cu 13% determină creşterea cantităţii cerute cu 15%;
d) o reducere a preţului cu 15 um determină creşterea cantităţii cerute cu 13
unităţi.
2. Atunci când se înregistrează o cerere inelastică în raport de pret:

a) cantitatea cerută scade într-o proporţie mai mare decât scade preţul;
b) firma vânzătoare este avantajată când reduce preţul;
Microeconomie 101
c) reducerea preţului determină scăderea volumului valoric al vânzărilor;
d) volumul valoric al vânzărilor creşte, indiferent de modificarea
preţului;
3. La o cerere inelastică în raport de preţ, dacă vânzătorul urmăreşte să

mărească încasările, atunci el va acţiona în direcţia:
a) sporirii cantităţii bunului pe piaţă;
b) creşterii preţului;
c) menţinerii preţului;
d) reducerii preţului.
4. Dacă preţul unui bun se reduce de la 250 u.m. la 150 u.m., iar cantitatea
cerută iniţial de 300 buc. se dublează, coeficientul elasticităţii cererii este egal cu:
a) 4;
b) 4,5;
c) 2,5;
d) 5,5.
5. Elasticitatea cererii pentru un bun în raport cu preţul său este de – 0,4. O

reducere a preţului cu 20% conduce la:
a) reducerea cantităţii cerute cu 5%;
b) creşterea cantităţii cerute cu 5%;
c) creşterea cantităţii cerute cu 8%;
d) reducerea cantităţii cerute cu 8%.
6. Preţul unui bun creşte cu 25%, iar coeficientul elasticităţii cererii în funcţie
de preţ este 0,9. Care dintre următoarele afirmaţii este falsă:
a) cererea este inelastică la preţ;
b) cantitatea cerută scade cu 22,5%;
c) cantitatea cerută creşte cu 22,5%;
d) indicele preţului este 125%.
7. Cererea pentru reviste are un coeficient de elasticitate în raport cu preţul de

1,25. Dacă preţul revistelor creşte cu 10%, atunci cantitatea cerută:
a) scade cu 8%;
b) creşte cu 8%;
c) scade cu 12,5%;
d) creşte cu 12,5%.
102 Microeconomie
 Definiţi elasticitatea cererii şi elasticitatea substituirii.

 Enumeraţi factorii care determină elasticitatea cererii.
 Scrieţi relaţia de calcul pentru indicatorul: coeficientul elasticităţii cererii
în funcţie de preţ.
5.3. ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCŢIE DE VENIT
Principala variabilă care determină creşterea sau reducerea cererii pe piaţa

unui bun este venitul real. Dacă se face abstracţie de acumulare, de economisire,
atunci venitul echivalează cu cheltuielile de consum. Structura cheltuielilor de
consum depinde de mărimea venitului. Modificarea venitului este urmată de
schimbarea structurii bunurilor cumpărate, altfel spus, nivelul venitului stabileşte
structura cheltuielilor de consum.
Ponderea cheltuielilor pentru bunul X (Cx%) în venitul total cheltuit (V)
este egală cu:
P C
C XV %  x x  100
V
De reţinut:
Elasticitatea cererii pe piaţa unui bun în funcţie de venit (E cv) exprimă
modificarea cantităţii cerute (Q) din bunul respectiv ca urmare a schimbării
venitului (V), când toate celelalte condiţii rămân constante.
Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit se determină astfel:
C1  C0 V1  V0 C V %C
ECV  :   
C0 V0 V C %V
unde:
ECVX = coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit;
V  proporţia modificării venitului;
V0  venitul iniţial.
După valorile coeficientului de elasticitate în funcţie de venit bunurile se pot
clasifica astfel:
a. bunuri inferioare, când ECV  0 ;
b. bunuri normale sau bunuri prioritare (de primă necesitate),
când ECV  0,1 ;
c. bunuri a căror evoluţie este independentă de venit şi unde ECV  1 ;
d. bunuri superioare sau de lux, pentru care ECV  1 ;
Analizând elasticitatea cererii în funcţie de creşterea venitului se pot formula
mai multe concluzii:
Microeconomie 103
a. Cererea pentru bunurile de strictă necesitate creşte într-un ritm mai lent
decât venitul, motiv pentru care cererea pentru aceste bunuri tinde să se plafoneze.
b. Cererea pentru bunurile de consum curent are aproape aceleaşi
caracteristici ca şi cererea pentru bunurile de strictă necesitate, cu deosebirea că
pentru anumite bunuri cererea se manifestă numai după ce venitul a atins un anumit
nivel. O caracteristică a acestei grupe de bunuri este că cererea se manifestă chiar
dacă venitul este zero (V  0) .
c. Cererea de bunuri de lux creşte continuu şi nu se plafonează.
d. Cererea pentru bunurile inferioare urmează două trasee:
 în prima perioadă de creştere a venitului cererea pentru aceste bunuri
sporeşte constant până atinge un maxim, ce corespunde unui anumit nivel al
venitului;
 în a doua perioadă de creştere a venitului cererea pentru asemenea bunuri
se reduce treptat până la dispariţie, ceea ce înseamnă că pentru persoanele cu
venituri mari nu se manifestă cerere pentru bunuri inferioare.
Exemplu rezolvat:
1. Creşterea venitului unui consumator determină reducerea cererii pentru bunul

X. În aceste condiţii:
a) bunul X este superior;
b) bunul X este inferior;
c) bunul X este normal;
d) cererea pentru bunul X este elastică.
R: 1. b.
De rezolvat:
1. Bunurile a căror elasticitate a cererii în funcţie de venit este negativă se

numesc:
a) bunuri normale;
b) bunuri inferioare;
c) bunuri publice;
d) bunuri private.
2. Pentru bunurile inferioare, coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit

(ECv ) este:
a) ECv = 0;
b) ECv > 0;
c) ECv < 0;
d) ECv >1.
104 Microeconomie
 Scrieţi relaţia de calcul pentru indicatorul: coeficientul elasticităţii cererii
în funcţie de venit.
5. 4. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ ELASTICITATEA CERERII
Modificările preţurilor şi veniturilor se datoresc unor factori a căror acţi-

une este mai intensă sau mai puţin intensă, directă sau indirectă în funcţie
de timp şi loc.
Factorii care au cea mai puternică influenţă asupra elasticităţii cererii sunt:
a. Ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al
familiei. În fiecare gospodărie unele categorii de bunuri au o pondere mai mare în
cheltuielile totale, altele mai mică. Creşterea sau reducerea veniturilor
determină modificări în ponderea cheltuielilor pentru diferite categorii
de bunuri. Dacă veniturile cresc, ponderea cheltuielilor pentru consumul alimentar
se reduce.
b. Gradul de substituire a bunurilor. Între gradul de substituire a unor
bunuri şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ există o relaţie pozitivă.
Coeficientul elasticităţii cererii este cu atât mai mare cu cât gradul de substituire
este mai mare şi invers.
c. Gradul necesităţii în consum. Nivelul elasticităţii cererii în funcţie de
venit este diferit pentru bunurile de strictă necesitate şi pentru bunurile de lux.
Pentru bunurile de strictă necesitate cererea este inelastică, în timp ce pentru
bunurile de lux cererea este elastică, astfel că nivelul elasticităţii cererii lor este
mai mare decât al bunurilor normale.
d. Durata perioadei de timp de la modificarea preţului. Între durata de
timp când a avut loc modificarea preţului unui bun şi coeficientul de elasticitate a
cererii în funcţie de preţ există o relaţie directă, pozitivă. Creşterea preţului cu un
anumit procent (P%  30%) determină pe o perioadă scurtă o reducere a cererii
mai mică decât a preţului (C %  24%) , coeficientul de elasticitate fiind
Ecp  1,
C1  C 0 P1  P0 76  100 130  100
(C 0  100 , C1  76 , P 0  100 , P1  130 ); ( Ecp   :  :  0,8)
C0 P0 100 100
Pe o perioadă mai mare de timp, reducerea cererii este mai mare, nivelul
coeficientului de elasticitate fiind Ecp  1 ,
C1  C 0 P1  P0 60  100 130  100
(C 0  100 , C1  60 , P 0  100 , P1  130 ); ( Ecp   :  :  1,2)
C0 P0 100 100
Cunoaşterea influenţei modificării preţului asupra coeficientului de
elasticitate este importantă pentru ofertant, întrucât poate estima venitul total
Microeconomie 105
încasat (VT), acesta fiind egal cu produsul dintre cantitatea vândută (Qv ) şi preţul
de vânzare (Pv) al produsului respectiv, VT  Qv  Pv .
Relaţia dintre cererea în funcţie de preţ şi venit duce la trei situaţii diferite:
a. când cererea este elastică, între modificarea preţului şi venitul total înca-
sat există o relaţie inversă, negativă;
b. când cererea este inelastică, între evoluţia preţului şi venitul total există o
relaţie pozitivă;
c. când cererea are o elasticitate unitară venitul total încasat nu se modifică.
De reţinut:
Cunoaşterea evoluţiei coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de
preţ este importantă în procesul de decizie deoarece practicarea unor preţuri
mai scăzute face posibilă maximizarea profitului numai în situaţia unei cereri
elastice. Mărimea profitului depinde şi de raportul dintre modificarea cantităţii
cerute şi modificarea preţului. Cu cât procentul de creştere a cantităţii cerute
este mai mare decât creşterea preţului, cu atât mai mare va fi profitul.
1. Dacă preţul creşte la 500 u.m, faţă de 400 u.m în perioada anterioară, cererea
scade de la 5000 bucăţi la 4000 bucăţi pe săptămână. Să se determine:
a) elasticitatea şi tipul de elasticitate a cererii fată de preţ;
b) venitul total (VT) (CA) şi dinamica lui;
c) indicele de creştere a masei şi ratei profitului, ştiind că costul a crescut de
la 380 la 450 u.m.
P 0 = 400 u.m. P 1 = 500 u.m.

C0 = 5000 bucăţi C1 = 4000 bucăţi
CTM0 = 380 u.m. CTM1 = 450 u.m.
Ecpx = ?, CA = ?, IP = ?, Ip' = ?
C P C  C 0 P1  P0
a) E c px   :  1 :
C 0 P0 C0 P0
4000 50000 500 400
E cpx = - : = 0,8
5000 400
Cererea este inelastică.
b) CA0 = Q0 x P 0
CA0 = 5000 x 400 = 2.000.000 u.m.
CA1 = Q1 x P 1
106 Microeconomie
CA1 = 4000 x 500 = 2.000.000 u.m.
CA 1
ICA = 100
CA 0
ICA = 2000000 100 = 100%

2000000
c) CT0 = CTM0 x Q0
CT0 = 380 X 5000 = 1.900.000 u.m.
CT1 = CTM1 x Q1
CT1 = 450 X 400 = 1.800.000 u.m.
P 0 = CA0 - CT0
P 0 = 2.000.000 - 1.900.000 = 100.000 u.m.
P 1 = CA1 - CT1 = 2.000.000 - 1.800.000 = 200.000 u.m.
P1
IP = 100
P0
200000
IP = 100 = 200%
100000
P
p0 ' = 0 100
CT0
100000
p'0 = 100 = 5,26%
1900000
P
p1 ' = 1  100
CT1
200000
p'1 = 100 = 11,1%
1800000
p '1
Ip' =  100
p'0
11,1
Ip' = 100 = 211%
5,26
Probleme propuse
1. În tabelul de mai jos se prezintă modificările intervenite în cantităţile cerute din

bunurile A, B, C, ca urmare a majorării preţului lor:
Preţ (u.m.) Cantitatea cerută (bucăţi)
A B C
10 100 20 8
12 60 24 6
a) Calculaţi coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile A,B,C;
b) Trasaţi curbele cererii pentru cele 3 bunuri.
Microeconomie 107
2. Cererea pentru produsul A se poate prezenta sub forma a trei funcţii: C1 = 50 –

0,5P; C2 = 60 – 0,5P; C3 = 40 – 0,5P. Preţurile unitare evoluează în ordinea: 10
u.m; 20 u.m ; 30 u.m; 40 u.m; 50 u.m.
a) să se determine cantitatea cerută corespunzătoare preţurilor de mai sus;
b) să se reprezinte grafic cele trei niveluri ale cererii.
3. La bunul X, cererea (C0 ) a fost de 1.000 bucăţi pe săptămână, la preţul de 100

u.m. În condiţiile reducerii preţului la 90 u.m, cererea (C 1 ) a crescut la 1.100 bucăţi
săptămânal. Se cere:
a) elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi tipul de elasticitate;
b) venitul total (CA) şi indicele lui;
c) profitul şi rata profitului dacă CTM0 = 90 u.m, iar CTM1 = 88 u.m.
4. Dacă preţul creşte la 50 u.m, faţă de 40 u.m în perioada anterioară, cererea scade
de la 500 bucăţi la 400 bucăţi pe săptămână. Să se determine:
a) elasticitatea şi tipul de elasticitate a cererii fată de preţ;
b) venitul total (VT) (CA) şi dinamica lui.
5. Având în vedere datele din tabelul de mai jos, să se determine din ce categorii
fac parte bunurile, în funcţie de elasticitatea cererii lor în raport cu preţul:
Denumirea Momentul T0 Momentul T1
bunului Preţul unitar Cantitatea Preţul unitar Cantitatea
(u.m.) cerută (buc.) (u.m.) cerută (buc.)
A 360 2500 3000 3800
B 1200 150 900 240
C 260 1250 200 1625
D 75 1500 50 2250
E 400 3000 300 4000
6. Considerăm că funcţia cererii pentru bunul x produs de o firmă este: Q x = 20 - 4P +

2V. Ca rezultat al creşterii veniturilor de la 110 la 130 u.m., cantitatea cerută a
crescut de la 30 la 50 unităţi.
a) Calculaţi coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit (Ecv ) şi arătaţi
natura bunului x;
b) Reprezentaţi grafic şi precizaţi panta celor două curbe ale cererii;
108 Microeconomie
Rezumat:
Cererea reprezintă o relaţie între cantităţile dorite dintr-un bun ce pot fi

cumpărate (variabile de flux) şi diferitele niveluri ale preţului bunului respectiv
într-o anumită perioadă de timp (variabile date), fiind influenţată de o serie de
factori, denumiţi condiţiile cererii.
Paradoxuri ale cererii reprezintă excepţiile de la legea cererii. Între acestea se
numără şi paradoxul Giffen şi paradoxul Veblen. Factorii (condiţiile) cererii
influenţează cantitatea cerută atunci când preţul nu suferă nici o modificare.
Elasticitatea cererii exprimă variaţia sa la modificarea preţului sau a altei
condiţii a cererii. Elasticitatea cererii funcţie de preţ măsoară modificarea relativă
(procentuală) a cererii generate de modificarea cu un procent a preţului unui bun.
Elasticitatea cererii pe piaţa unui bun în funcţie de venit exprimă modificarea
cantităţii cerute din bunul respectiv ca urmare a schimbării venitului, când toate
celelalte condiţii rămân constante.
Producătorii sunt interesaţi de viteza de reacţie a cererii pentru bunul X la
schimbarea preţului bunului Y. Această viteză de reacţie poate fi măsurată cu
ajutorul coeficientului de elasticitate încrucişată a cererii.
Relaţia dintre cererea unui bun şi preţul altui bun este funcţie de gradele de
substituibilitate şi de complementaritate ale respectivelor bunuri. Modificările
preţurilor şi veniturilor se datoresc unor factori a căror acţiune este mai intensă sau
mai puţin intensă, directă sau indirectă în funcţie de timp şi loc.
Microeconomie 109
OFERTA
6.1 Definirea şi factorii ofertei. Legea generală a ofertei

6.2. Elasticitatea ofertei
Obiectivele temei
- cunoaşterea conceptului de ofertă, a legii ofertei precum şi a
factorilor care o influenţează;
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a elasticităţii ofertei precum şi a
influenţelor fiscalităţii asupra pieţei.
Timp alocat temei: 1/2 ore
2005.
Bucureşti, 1999.
6.1. DEFINIREA ŞI FACTORII OFERTEI
De reţinut:
Cantitatea oferită reprezintă o anume cantitate dintr-un bun furnizată la
un anumit preţ, într-o anume perioadă de un ofertant. Creşterea sau scăderea
cantităţii oferite depinde exclusiv de evoluţia preţului.
Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător
intenţionează să o desfacă pe piaţă într-o perioadă de timp, la un preţ dat.
Cantitatea dintr-un bun economic oferită pe piaţă de toţi ofertanţii reprezintă

oferta totală, sau oferta de piaţă.
Cantitatea vândută dintr-un bun este diferită de oferta totală şi este mai
mică decât aceasta.
110 Microeconomie
Elementul care influenţează în mod hotărâtor diferenţa dintre oferta totală şi
cantitatea vândută este preţul.
Preţul trebuie privit din trei unghiuri:
♦ al producătorului, acesta fiind preţul minim la care doreşte să vândă
produsul;
♦ al consumatorului, preţul pe care acesta este dispus să-l ofere pentru
bunul respectiv;
♦ al pieţei, sau de echilibru, preţul la care se vinde respectiv se cumpără
bunul pe piaţă.
În funcţie de natura bunurilor se disting următoarele forme de ofertă:
a. oferta de bunuri independente (calculatoare, autoturisme, mobilă,
confecţii etc.);
b. oferta complementară, când dintr-un bun principal (petrol, stofă, carne,
lapte etc.) rezultă mai multe bunuri secundare ( benzină, motorină, confecţii din
stofă, preparate din carne, produse lactate etc.);
c. oferta mixtă, când mai multe bunuri satisfac aceeaşi cerere (băuturi
răcoritoare, fructe, cafea, ceai etc.).
Relaţia dintre preţ şi cantitatea oferită poate fi evidenţiată de funcţia ofertei.
De reţinut:
Legea generală a ofertei: volumul şi dinamica ofertei se află într-o
relaţie directă, nemijlocită cu preţul, dar într-o relaţie pozitivă: creşterea
preţului determină creşterea cantităţii oferite, iar reducerea preţului determină
reducerea cantităţii oferite.
Factorii (condiţiile) ofertei:

- nivelul şi dinamica costului (consumului de factori de producţie). Între
nivelul costului şi cantitatea oferită există o relaţie negativă: reducerea costului de
producere a unui bun determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului
determină scăderea ofertei.
- preţul altor bunuri. O cantitate determinată de resurse economice poate fi
utilizată în aceleaşi condiţii de eficienţă pentru obţinerea a două bunuri, de
exemplu A şi B. Dacă preţul A se reduce, o parte mai mare din volumul resurselor
sau chiar întreaga cantitate va fi folosită pentru producerea bunului B al cărui preţ
nu s-a schimbat; modificarea preţului bunului A va determina o creştere sau o
reducere a ofertei pe piaţa bunului B.
- numărul firmelor care produc acelaşi bun. Oferta creşte când apar noi
firme care produc un bun (dacă producţia firmelor existent nu se modifică într-o
anumită perioadă de timp) şi scade dacă unele firme din cele existente vor da
faliment.
- taxele şi subvenţiile. Efectul lor asupra ofertei este diferit.
 Creşterea taxelor la producător duce fie la sporirea costului pe unitatea
de produs, ceea ce obligă ofertantul să mărească preţul pentru a nu i se diminua
Microeconomie 111
profitul, fie preţul rămâne neschimbat, dar se diminuează profitul. În ambele cazuri
se reduce oferta. În această situaţie, relaţia între ofertă şi taxe este inversă,
negativă.
 Acordarea subvenţiilor de către stat producătorilor de bunuri şi servicii
diminuează costul sau măresc profitul, ceea ce determină producătorii să mărească
oferta. Între subvenţie şi ofertă relaţia este directă, pozitivă.
- previziunile privind evoluţia preţului. Dacă se prevede că în viitor preţul
de piaţă al unui bun va creşte, oferta prezentă se va reduce, iar dacă se aşteaptă ca
preţul să scadă, oferta prezentă va creşte, celelalte condiţii rămânând neschimbate.
- politica generală a statului poate influenţa hotărâtor oferta prin măsuri,
precum:
 reglementările privind protecţia mediului înconjurător îngrădesc intrarea
pe piaţă a noilor firme al căror obiect de activitate determină poluarea mediului;
 ocrotirea sănătăţii populaţiei prin acceptarea sau neacceptarea folosirii
unor tehnologii sau amplasării unor firme;
 reglementările privind salariul mediu pe economie pot contribui la
creşterea costului muncii, ceea ce poate duce la blocarea intrării de noi firme pe
piaţă sau ieşirea de pe piaţă a unora din cele existente;
 limitarea numărului de agenţi economici în unele domenii de activitate.
- evenimente social-politice şi naturale.. În condiţiile social-politice şi
naturale favorabile, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, oferta creşte iar o
înrăutăţire a unora sau altora dintre aceste condiţii va determina o reducere a
ofertei.
Aceşti factori determină modificarea ofertei la acelaşi nivel al preţului.
Exemple rezolvate:
1. Oferta reprezintă:
a) cantitatea de bunuri ce poate fi vândută la un moment dat;
b) cantitatea dorită dintr-un bun;
c) totalitatea fluxurilor economice;
d) ansamblul tranzacţiilor dintre vânzători şi cumpărători.
2. Dacă celelalte împrejurări rămân neschimbate, modificarea preţului

determină, în mod normal:
a) scăderea cantităţii oferite;
b) schimbarea în sens opus a cantităţii oferite;
c) creşterea cantităţii oferite;
d) schimbarea în acelaşi sens a cantităţii oferite.
R: 1. a; 2. d.
112 Microeconomie
De rezolvat:
1. Care dintre următoarele afirmaţii corespunde conceptului de ofertă:

a) cantităţile dintr-un bun pe care producătorii pot şi sunt dispuşi să le vândă
la niveluri diferite de preţ;
b) cantităţile dintr-un bun oferite de majoritatea producătorilor;
c) cantităţile de bunuri oferite de producătorii interni sau externi;
d) cantităţile dintr-un bun solicitate de cumpărători.
2. Curba ofertei unui produs este afectată în mod direct de:

a) numărul de ofertanţi;
b) preţurile factorilor de producţie;
c) tehnologia folosită;
3. Trei factori ai ofertei sunt:

a) cererea, preţul şi cantitatea oferită;
b) costul de producţie, numărul de consumatori şi impozitele;
c) preţul, costul total şi reclama;
d) costul de producţie, numărul de producători şi subvenţiile acordate
producătorilor.
4. Între nivelul costului producţiei şi cantitatea oferită există o relaţie:

a) pozitivă;
b) negativă;
c) care nu poate fi determinată;
d) reciprocă.
5. Oferta unui bun depinde de:

a) venitul cumpărătorului;
b) preţul bunului;
c) dimensiunile pieţei;
6. Dacă se anticipează că preţul de piaţă al unui bun se va reduce, oferta

prezentă:
a) va creşte;
b) se va reduce;
c) nu se va modifica;
d) nu se poate preciza.
Microeconomie 113
 Definiţi oferta.
 Prezentaţi conţinutul legii generale a ofertei.
 Ce tipuri de ofertă cunoaşteţi în funcţie de natura bunurilor.
 Enumeraţi factorii care influenţează elasticitatea ofertei.
 Enumeraţi condiţiile (factorii) ofertei.
 Caracterizaţi tipurile de ofertă în raport cu timpul de producţie.
6.2. ELASTICITATEA OFERTEI
De reţinut:
Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei
sau a oricărei din condiţiile ofertei.
Coeficientul elasticităţii ofertei în funcţie de preţ se determină folosind
următoarea relaţie de calcul:
O P
E OP  :
O0 P0
unde:
EOP = coeficientul elasticităţii ofertei în funcţie de preţ
O  proporţia modificării ofetei;
O0  oferta iniţială;
P  proporţia modificării preţului;
P 0  preţul iniţial;
Oferta poate fi:
- elastică: EOP 1;
- inelastică: EOP  1;
- cu elasticitate unitară: EOP 1;
- perfect elastică: EOP  ;
- perfect inelastică: EOP 0.
Factorii care determină elasticitatea ofertei:
- costul producţiei. Între nivelul costului şi elasticitatea ofertei există o
relaţie negativă. Atunci când costul creşte se va înregistra o scădere a elasticităţii
ofertei, iar atunci când costul scade se va înregistra o creştere a elasticităţii ofertei
dacă toţi ceilalţi factori rămân constanţi.
- gradul de substituire a factorilor de producţie. Cu cât este mai mare
gradul de substituire a factorilor de producţie de la producţia unui bun la producţia
altor bunuri, cu atât va fi mai mare elasticitatea ofertei bunului respectiv.
- posibilităţi de stocare a bunurilor. Când un anumit bun poate fi stocat,
depozitat pentru a fi păstrat o perioadă mai mare de timp, elasticitatea ofertei în
114 Microeconomie
funcţie de preţul bunului creşte şi invers, când posibilităţile de stocare sunt reduse
fie din lipsa spaţiilor de stocare, fie a gradului de perisabilitate a bunului respectiv.
În afară de bunurile industriale unde problemele privind stocarea sunt mai
uşor de rezolvat, pentru bunurile agricole şi alimentare problemele de acest gen
ocupă primul loc în preocupările producătorilor şi mai ales ale distribuitorilor.
Bunurile agroalimentare au, în general, o cerere inelastică şi repartizată aproape
egal pe tot parcursul anului. Obţinerea produselor vegetale are loc o singură dată pe
an, la recoltare, dar cererea este repartizată egal pe zile pe tot parcursul anului, ceea
ce face necesară stocarea lor pentru ca oferta pe piaţă să fie la nivelul cererii.
În concluzie, între coeficientul de elasticitate al ofertei şi posibilităţile de
stocare există o relaţie pozitivă.
- costul stocării. Stocarea unui bun costă, aici fiind incluse amortizarea
depozitului dacă acesta aparţine producătorului sau distribuitorului, chiria dacă
depozitul este închiriat, salariile personalului, cheltuieli de întreţinere, pierderi
datorate deprecierii bunurilor sau pierderi datorate schimbării modei sau
preferinţelor consumatorilor. Toate aceste costuri se adaugă la preţ, astfel că preţul
de vânzare către consumatorul final va fi mai mare decât preţul de cumpărare al
bunului respectiv.
În acest caz, relaţia dintre coeficientul de elasticitate al ofertei şi cos tul
stocării este inversă.
- perioada de timp de la modificarea preţului. Dacă preţul de pe piaţa
bunului X se majorează, iar celelalte condiţii ale ofertei rămân constante, forma
elasticităţii ofertei depind de durata perioadei de timp care a trecut de la
modificarea preţului.
În acest context există trei perioade de timp:
a) perioada pieţei este perioada foarte scurtă de timp în care nici unul din
factorii de producţie nu se modifică. În această perioadă nu se poate modifica
cantitatea oferită ca răspuns la modificarea preţului. În consecinţă, cantitatea oferită
dintr-un bun rămâne aceeaşi, deci oferta este perfect inelastică.
b) perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. În această
perioadă unul din factorii de producţie pot fi schimbaţi şi, prin urmare, cantitatea
oferită dintr-un bun, poate spori în anumite limite, la modificarea preţului.
c) perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte elastice. În
cadrul acestei perioade, producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie
implicaţi în producerea unui bun printr-un proces investiţional susţinut în scopul
lărgirii capacităţilor de producţie existente sau prin intrarea de noi firme în
industria bunului respectiv, ca urmare a creşterii şi în final a preţului. Deci
cantitatea oferită este mult mai mare decât în perioada scurtă. În această perioadă,
procentul creşterii cantităţii oferite este mai mare decât cel de creştere a preţului:
% (O1 -O0 )  % (P 1 -P 0 )
Microeconomie 115
De reţinut:
Axiomele fundamentale ale legii generale a cererii şi ofertei;
- o creştere a cererii (condiţiile ofertei rămân neschimbate) sau o reducere a
ofertei (condiţiile cererii rămân neschimbate) vor conduce la o creştere a preţului;
- o reducere a cererii (condiţiile ofertei fiind constante) sau o creştere a
ofertei (condiţiile cererii fiind considerate constante) vor determina o reducere a
preţului.
Exemple rezolvate:
1. Oferta unui bun este elastică atunci când:

a) variaţia cantităţii oferite este egală cu variaţia preţului;
b) variaţia cantităţii oferite este mai mare decât variaţia preţului;
c) variaţia cantităţii oferite este egală cu variaţia cererii;
d) variaţia cantităţii oferite este mai mare decât variaţia cererii.
2. În situaţia în care oferta unui bun este perfect inelastică la modificarea

preţului, coeficientul de elasticitate a ofertei este:
a) > 1;
b) < 1;
c) = 1;
d) = 0.
R: 1. b; 2. d.
De rezolvat:
1. Nu este factor determinant al elasticităţii ofertei:

a) posibilităţile de stocare;
b) costul stocării;
c) orizontul de timp pe care vânzătorii îl au la dispoziţie pentru a ajusta preţul;
d) urgenţa nevoii de consum.
2. Oferta este inelastică atunci când:

a) Eop=1; c) 0<Eop<1;
b) Eop>1; d) Eop=0.
3. Elasticitatea ofertei se află în relaţie pozitivă cu:

a) costul stocării;
b) costul bunurilor complementare;
c) perioada de timp scursă de la modificarea preţului;
d) gradul de substituibilitate a bunului.
116 Microeconomie
4. Dacă cererea şi oferta cresc în aceeaşi proporţie:
a) preţul de echilibru rămâne constant, iar cantitatea de echilibru creşte;
b) preţul de echilibru creşte, iar cantitatea de echilibru rămâne constantă;
c) preţul de echilibru şi cantitatea de echilibru se reduc;
d) preţul de echilibru şi cantitatea de echilibru cresc.
5. Când pe piaţa unui bun oferta creşte mai puţin decât creşte cererea:
a) preţul de echilibru scade;
b) preţul şi cantitatea de echilibru scad;
c) preţul şi cantitatea de echilibru cresc;
d) preţul de echilibru creşte şi cantitatea de echilibru scade.
6. Să se calculeze coeficientul de elasticitate a ofertei în raport cu preţul ştiind

că preţul bunului a crescut de la 5000 u.m. la 10000 u.m., iar cantitatea oferită
a crescut cu 300%, faţă de o valoare iniţială de 4000 unităţi de produs.
a) 0,5; c) 3;
b) 2; d) 4.
7. Pentru un bun economic, o creştere a preţului de la 1000 u.m în momentul

T0 la 2000 u.m în momentul T1 , antrenează o creştere a ofertei de la 1000 de
bucăţi la 3000 de bucăţi. Coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de preţ
este:
a) 1; c) 3;
b) 2; d) 4.
8. Cererea pentru un bun este dată de relaţia Q c = 100-2P. Oferta bunului

respectiv este Q0 = 50+P, unde P este preţul. Dacă pe piată există un exces de
cerere de 20 unităţi, atunci, preţul este:
a) 40 u.m.;
b) 30 u.m.;
c) 20,33 u.m.;
d) 10 u.m..
1. La preţul de 100 u.m., oferta (O) este de 600 bucăţi, iar funcţia ofertei este O =
200 + 4P.
a) Să se calculeze elasticitatea ofertei fată de preţ şi să se stabilească tipul de
elasticitate (preţul maxim este 300 u.m.).
b) Care este preţul de echilibru dacă funcţia cererii este C = 1400 - 4P.
Microeconomie 117
P 0 = 100 u.m. P max = 300 u.m.
O0 = 600 bucăţi
O = 200 + 4P C = 1400 - 4P
E op = ?, P e = ?
a)
Preţ Cantitate cerută Cantitate oferită
100 1000 600
150 800 800
200 600 1000
250 400 1200
300 200 1400
O P
EOP  :
O0 P0
1400  600 300  100
EOP  : = 0,66
600 100
Oferta este inelastică.
b) C = O 1400 - 4P e = 200 + 4P e 8P e = 1200

P e = 150 u.m.
Probleme propuse
1. Pentru un bun economic, o creştere a preţului de la 15000 um în momentul T0 la

30000 um în momentul T1 , antrenează o creştere a ofertei de la 500 de bucăţi la
1500 de bucăţi. Să se determine coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de
preţ.
2. Într-o săptămână, preţul şi cantitatea oferită din marfa X se prezintă astfel:

Preţ unitar (u.m.) 50 60 70
Cantitatea oferită (buc.) 200 280 490
a) Care este mărimea coeficientului elasticităţii ofertei în funcţie de preţ când

preţul unitar creşte de la 50 u.m. la 60 u.m.? Dar când preţul se reduce de la 70
u.m. la 60 u.m.?
b) În ce categorie de elasticitate poate fi inclusă oferta acestei mărfi?
118 Microeconomie
3. La preţul de 100 u.m, oferta (O) este de 600 bucăţi, iar funcţia ofertei: O = 200 +
4P.
a) Să se traseze graficul ofertei (preţul maxim = 300 u.m);
b) Să se calculeze elasticitatea ofertei faţă de preţ şi să se stabilească tipul de
elasticitate.
c) Care este preţul de echilibru dacă funcţia cererii este C = 1400 – 4P.
 Scrieţi relaţia de calcul pentru indicatorul: coeficientul elasticităţii ofertei în

funcţie de preţ.
 Scrieţi relaţia de calcul pentru indicatorul: elasticitatea încrucişată a ofertei
 Definiţi surplusul producătorului şi arătaţi de cine sunt determinate
modificările în mărimea acestuia.
 Care sunt efectele impunerii unei taxe pe unitatea de produs?
Rezumat:
Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător

intenţionează să o desfacă pe piaţă într-o perioadă de timp, la un preţ dat.
Elementul care influenţează în mod hotărâtor diferenţa dintre oferta totală şi
cantitatea vândută este preţul.
Relaţia dintre preţ şi cantitatea oferită poate fi evidenţiată de funcţia ofertei.
Factorii (condiţiile) ofertei sunt nivelul şi dinamica costului, preţul altor
bunuri, numărul firmelor care produc acelaşi bun, taxele şi subvenţiile, previziunile
privind evoluţia preţului, politica generală a statului.
Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei sau a
oricărei din condiţiile ofertei.
Factorii care determină elasticitatea ofertei sunt costul producţiei, gradul de
substituire a factorilor de producţie, posibilităţi de stocare a bunurilor, costul
stocării, perioada de timp de la modificarea preţului.
Microeconomie 119
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
7.1. Utilitatea şi formele acesteia
7.2. Utilitate şi calitate. Caracteristicile şi indicatorii calităţii
7.3. Programul de consum şi echilibrul consumatorului
Obiectivele temei
- înţelegerea conceptelor de utilitate economică, program de consum şi
calitate;
- cunoaşterea modalităţilor de calcul a formelor de utilitate, a
indicatorilor de calitate etc.
- înţelegerea efectelor modificării veniturilor şi preţurilor asupra
comportamentului consumatorilor etc.
Timp alocat temei: 1 oră

2005.
Bucureşti, 1999.
7.1. UTILITATEA şi FORMELE ACESTEIA

De reţinut:
Utilitatea în sens general reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o
nevoie, capacitatea care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi
însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri.
Sensul economic al utilităţii include raportarea la o nevoie a nonposesorului.
Numai în măsura în care o cantitate determinată dintr-un bun răspunde unei nevoi a
nonposesorului, devine posibil raportul economic de piaţă.
De reţinut:
Utilitatea economică reprezintă importanţa, preţuirea pe care o persoană o
acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime
de bunuri identice.
120 Microeconomie
Modalităţi de măsurare a utilităţii:

Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei
cantităţi dintr-un bun sau altul o utilitate mai mare sau mai mică exprimată printr-
un număr de unităţi de utilitate.
Măsurarea ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită
ordine, în raport de preferinţele consumatorului.
De reţinut:
Utilitatea este individuală atunci când consumul se reduce la o singură
unitate. Utilitatea individuală a fiecărei unităţi se poate calcula după relaţia:
Ui = X(U)
(X1 /U1 ); (X2 /U2 );…;(Xn /Un )
în care: Ui = utilitatea individuală.
Utilitatea totală este suma utilităţilor individuale ale tuturor unităţilor
(cantităţi întregi) consumate din bunul respectiv.
În această situaţie rezultă că utilitatea totală (U t ) va fi dată de relaţia:
Ut = U1 + U2 + U3 +…+Un
Ultima unitate depăşeşte nevoile consumatorului şi are o utilitate zero.

Modificarea utilităţii totale realizate prin creşterea consumului dintr-un bun cu o
unitate se apreciază prin conceptul de utilitate marginală.
De reţinut:
Utilitatea marginală reprezintă variaţia utilităţii totale (  Ut ) care rezultă
prin creşterea (  X) cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun (ceilalţi
factori fiind presupuşi constanţi).
U t U t 1  U t 0
U mg = 
X X1  X 0
în care:
U t  variaţia utilităţii totale;
X  variaţia cantităţii consumate din bunul X.
Legea utilităţii marginale (legea lui Gossen 1854) precizează că atunci
când creşte cantitatea consumată dintr-un bun, utilitatea marginală a produsului
(adică utilitatea suplimentară, adăugată de ultima unitate) tinde să se diminueze.
Consumând continuu un anumit bun se atinge, la un moment dat, un prag de
saturaţie după care, dacă totuşi consumul continuă să crească, există riscul să apară
zona de insatisfacţie. Punctul de saturaţie este atins atunci când utilitatea marginală
devine nulă, deci atunci când sporirea cantităţii consumate nu mai aduce satisfacţie.
Microeconomie 121
Exemple rezolvate:
2. În centrul analizei comportamentului raţional al consumatorului se află:

a) productivitatea muncii;
b) utilitatea economică;
c) costul marginal;
d) preţul.
3. Utilitatea economică poate fi apreciată:

a) la nivel general;
b) la nivel individual;
c) la nivel de grup;
d) la toate cele trei niveluri menţionate.
R: 1. b; 2. b.
De rezolvat:
1. Utilitatea în sens economic este dată de:

a) munca omenească;
b) progresul tehnic;
c) aprecierea subiectivă a oamenilor;
d) concurenţă.
2. Utilitatea totală se determină:

a) ca sumă a utilităţilor tuturor unităţilor consumate;
b) ca diferenţă dintre utilitatea marginală a primei unităţi şi cea a ultimei
unităţi consumate;
c) ca produs între utilitatea medie şi numărul unităţilor consumate;
d) nici una din variantele de mai sus nu este corectă.
3. Satisfacţia totală derivată din consumul unei cantităţi date dintr-un bun este
cunoscută sub numele de:
a) utilitate totală;
b) utilitate marginală;
c) utilitate parţială;
d) utilitate individuală.
4. Aprecierea utilităţii unui bun economic depinde de:

a) faza ciclului economic;
b) importanţa pe care o persoană o acordă bunului respectiv;
c) munca ce a contribuit la obţinerea bunului respectiv;
d) cantitatea în care este produs bunul respectiv.
122 Microeconomie
5. Dacă raportul dintre preţul bunului Y şi preţul bunului X este 0,25, consumatorul
este în echilibru atunci când:
a) 4UmX = UmY ;
b) UmX = P X;
c) UmX = 4UmY ;
d) UmX > 4UmY .
6. Un bun este oferit în 5 unităţi cu utilităţile 5, 4, 3, 2,1. Ce satisfacţie resimte o

persoană care consumă 3 unităţi din bunul respectiv:
a) 3; b) 6;
c) 12; d) 15.
1. Funcţia de utilitate a unui consumator este de forma U(X,Y) = XY +X. Dacă
preţurile celor două bunuri sunt P x = 3 şi P Y = 2, Să se găsească:
a) rata marginală de substituţie;
b) Combinaţia optimală, dacă venitul consumatorului este V = 118 u.m.;
c) Combinaţia optimală dacă P y ' = 5.
U(X,Y) = XY + X
PX = 3
PY = 2 PY' = 5
V = 118 u.m.
RMS = ?, E(x,y) = ?, E'(x,y') = ?
U mX P 3
a) RMS = = x RMS = = 1,5
U mY Py 2
b) V = x Px + y Py 118 = 3x + 2y 3x + 2y = 118
U mX P y 1 x
= x  3x - 2y = 2
U mY Py 3 2
6x = 120 x = 20
4y = 116 x = 29
Deci, combinaţia optimală este în punctul E(20,29).
c) V = x Px + y Py 118 = 3x + 5y 3x + 5y = 118
U mX P y 1 x
= x  3x - 5y = 2
U mY Py 3 5
6x = 123 x = 20,5
10y = 113 y = 11,3
Noua combinaţie optimală va fi în punctul E'(20,5;11,3).
Microeconomie 123
Probleme propuse
1. Un individ consumă bunurile A şi B. Preţul bunului A este 6 um, iar preţul

bunului B este 2 um. Bugetul consumatorului este 26 um, iar U mgA =24 – 3x şi
UmgB=13 – y, unde x şi y sunt cantităţile consumate din bunurile A şi B. Să se
determine cantităţile consumate din cele două bunuri.
2. Cantităţile consumate din bunurile X şi Y şi utilităţile marginale corespunzătoare

acestora variază conform datelor din tabelul următor:
Cantitate 1 2 3 4 5 6
UmX 10 8 7 4 3 2
UmY 7 6 5 4 3 1
În condiţiile în care P x = P Y = 5 um, iar venitul consumatorului este egal cu 40 um,
stabiliţi programul de achiziţii care maximizează utilitatea totală şi utilitatea totală
corespunzătoare acestui program.
3. Un consumator dispune de un buget de 180 lei, cu ajutorul căruia poate

achiziţiona două bunuri A şi Y. Cunoscând că preţul lui A este 2 lei, al lui B este 4
lei, iar utilităţile marginale ale celor două bunuri sunt U mgA = 50 – x şi UmgB= 70 –
2y ( unde x şi y sunt cantităţile consumate din bunurile A şi B), stabiliţi programul
de achiziţii care maximizează utilitatea totală şi utilitatea totală corespunzătoare
acestui program.
4. Completaţi tabelul următor şi reprezentaţi grafic utilitatea marginală şi totală:

Cantitatea consumată 1 2 3 4 5
Utilitatea totală 10 24 29
Utilitatea marginală 10 8 6 3
Faceţi un scurt cometariu privind concluziile ce reies din grafic.
 Definiţi utilitatea marginală şi utilitatea economică.

 Care sunt trăsăturile curbelor de indiferenţă.
 Explicaţi şi exemplificaţi ce înseamnă măsurare ordinală a utilităţii.
7.2. UTILITATE ŞI CALITATE. CARACTERISTICILE ŞI INDICATORII CALITĂŢII
De reţinut:
Calitatea reprezintă gradul de satisfacere a trebuinţelor de către bunul
economic corespunzător funcţiilor pentru care a fost creat.
124 Microeconomie
Calitatea se exprimă cu ajutorul unor caracteristici ale calităţii cum sunt:
Caracteristicile tehnico–funcţionale se referă la proprietăţile tehnice ale
bunurilor, care diferă în funcţie de natura şi destinaţia bunurilor (ex: rezistenţa,
viteza, puterea etc.).
Caracteristicile psiho–senzoriale se determină cu ajutorul senzorilor
umani. Se mai numesc şi caracteristici organoleptice, care se pot determina cu
ajutorul organelor de simţ uman.
Caracteristicile de disponibilitate reprezintă probabilitatea sau şansa
îndeplinirii funcţiilor pe toată durata de viaţă a bunurilor. Disponibilitatea se
apreciază, în general, prin fiabilitate şi mentenabilitate. Fiabilitatea reprezintă
probabilitatea funcţionării bunului respectiv într-o perioadă de timp. Se exprimă şi
prin perioada de timp până la prima defecţiune (cădere). Mentenabilitatea este
probabilitatea sau şansa de repunere în funcţiune în caz de defectare.
Caracteristicile economice vizează costul: costul întreţinerii în stare de
funcţionare, costul reparaţiilor etc. Aceste caracteristici sunt importante atât în
cazul bunurilor de consum, cât şi al bunurilor capital.
Caracteristicile sociale generale vizează protecţia mediului înconjurător,
asigurarea stării de sănătate.
Indicatorii calităţii:
1) Indicatori la nivelul fiecărei caracteristici a calităţii. Aceste
caracteristici la nivelul fiecărui bun sunt prevăzute în STAS –uri.
2) Indicatori la nivelul fiecărui produs. Cei mai importanţi sunt:
a) – ponderea produsului de calitate superioară în totalul producţiei bunului
respectiv.
QI
PcI  100 ,
 Qi
unde:
Q I  producţia de calitatea I; Q i  totalul producţiei bunului respectiv.
b) – preţul mediu:
Pm 
Q P i i
Q i
 QiPi = total valoarea producţiei bunului i;
3) Indicatori la nivelul firmei:
- ponderea valorii producţiei de calitate superioară în totalul producţiei firmei.
PvI 
Q PiI cI
100
Q P i i
 Qi I Pc I = total valoarea producţiei de calitatea I pentru bunul i;
Microeconomie 125
Pierderea de profit datorită deficienţelor de calitate:
pr  Qi PiI  Qi Pi
 QiPiI = total valoarea producţiei bunului i la preţul calităţii I.
De reţinut:
Costul calităţii reprezintă totalitatea cheltuielilor determinate de
îmbunătăţirea calităţii (suma cheltuielilor materiale şi a cheltuielilor salariale
suplimentare). Acesta este justificat pentru producător numai dacă este mai
mic sau cel mult egal cu sporul de preţ obţinut la vânzare:
C c  P
7.3. PROGRAMUL DE CONSUM ŞI ECHILIBRUL CONSUMATORULUI
De reţinut:
Programul de consum desemnează diferitele combinaţii ale bunurilor X,
Y,…Z de la care consumatorul scontează să obţină o anumită utilitate
(satisfacţie) agregată.
Două sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacă consumatorul
scontează să obţină acelaşi nivel de satisfacţie prin aceste combinări de consum.
Pentru ordonarea preferinţelor consumatorilor, în funcţie de programele de
consum, se utilizează modelul curbelor de indiferenţă şi cel al hărţii curbelor
de indiferenţă.
Curba de indiferenţă (isophelima: isos = acelaşi; phelimitate = satisfacţie,
plăcere) este curba care reuneşte ansamblul combinărilor din bunurile X şi Y de la
care consumatorul scontează să obţină acelaşi nivel de satisfacţie.
Harta curbelor de indiferenţă reprezintă ansamblul curbelor de indiferenţă
care dau expresie diferitelor programe de consum imaginate de către un
consumator.
Caracteristicile curbelor de indiferenţă:
- curbele de indiferenţă sunt descrescătoare;
- curbele de indiferenţă nu se pot intersecta;
- panta curbei de indiferenţă este rata marginală de substituţie (R.M.S.).
Rata marginală de substituţie desemnează cantitatea dintr-un bun economic
la care un consumator este dispus să renunţe în schimbul procurării unei unităţi
suplimentare dintr-un alt bun astfel încât să fie posibilă menţinerea aceluiaşi nivel
de satisfacţie.
y y
Rms   
x x
126 Microeconomie
Constrângerea bugetară reprezintă suma totală de bani disponibilă pentru
satisfacerea nevoilor de consum în condiţiile unui anumit nivel al preţurilor
bunurilor.
V = xPx + yPy
Linia bugetului (linia venitului disponibil) desemnează ansamblul
combinaţiilor care arată posibilităţile de cumpărare (adică constrângerile) ale
cumpărătorului.
De reţinut:
Echilibrul consumatorului se realizează atunci când:
Px U mx U mx U my
 sau 
Py U my Px Py
Să vedem ce se întâmplă cu deciziile consumatorului când se produce o
modificare în venit sau o modificare în preţ.
Efectul modificării venitului
La o creştere a venitului, cererea de consum pentru un bun poate creşte mai
mult sau mai puţin rapid, comparativ cu sporirea venitului. În funcţie de
comportamentul lor în consum, în raport de venit, bunurile pot fi grupate astfel:
- bunuri normale – bunuri a căror cerere se modifică întotdeauna în acelaşi
sens cu modificarea venitului;
- bunuri inferioare – bunuri a căror cerere scade atunci când venitul creşte.
La rândul lor, bunurile normale pot fi:
- bunuri de lux – bunuri a căror cerere creşte într-o măsură mai mare decât
creşterea venitului;
- bunuri de strictă nece sitate – bunuri a căror cerere creşte într-o măsură
mai mică decât creşterea venitului.
Pentru cazurile particulare tratate ca tipuri distincte de preferinţe, dinamica
echilibrului consumatorului are în vedere următoarele:
a) pentru bunurile perfect substituibile, consumatorul va alege bunul mai
ieftin;
b) pentru bunurile perfect complementare, consumatorul va alege aceeaşi
cantitate din fiecare bun.
Efectul modificării preţurilor
Reacţia comportamentului economic al consumatorului de bunuri şi servicii,
în raport cu variaţia preţurilor, creează, practic, un nou context de optimizare a
deciziilor referitoare la ce şi cât să cumpere , diferit de la un consumator la altul, în
funcţie de ordinea de urgenţă a nevoilor şi în funcţie de preferinţele fiecăruia,
având în vedere faptul că scopul consumului este maximizarea utilităţii totale.
Analizând modificările pe care o scădere a preţului le exercită asupra
comportamentului economic al consumatorului, vom observa că avem de-a face cu
o combinare a efectului de venit şi a efectului de substituţie. Remarcăm, mai întâi,
faptul că la venituri băneşti (nominale) constante, o scădere a preţului unui anumit
produs sau a unei categorii de produse duce la o creştere a venitului real al
Microeconomie 127
consumatorului. Ca atare, acesta, sub impulsul obiectiv al nevoilor şi cel subiectiv
al preferinţelor, are de ales între două alternative de comportament:
a) fie să-şi crească cererea pentru produsul al cărui preţ a crescut,
considerând că acest lucru reprezintă o ofertă mai atractivă, comparativ cu alte
bunuri;
b) fie să-şi crească cererea pentru alte bunuri, considerând că acest lucru
răspunde într-un mod mai adecvat necesităţilor de consum.
1. La un produs s-a obţinut o cantitate de 5000 bucăţi calitatea I, 4000 bucăţi

calitatea a II-a şi 1000 bucăţi calitatea a III-a. Preţul pe bucată la calitatea I este de
1.000 lei şi scade cu 100 lei la calitatea a II-a şi cu 125 lei la calitatea a III-a.
Determinaţi indicatorii sintetici de calitate la nivelul produsului şi pierderile de
profit datorită deficienţelor de calitate.
QI = 5000 bucăţi P I = 10000 lei/ bucată
QII = 4000 bucăţi P II = 9000 lei/ bucată
QIII = 1000 bucăţi P III = 8750 lei/ bucată
P m = ?, P CI = ?, Pierderea de profit = ?
 Q i Pi
Pm =
 Qi
5000  1000  4000  900  1000  875 94750000
Pm = = = 947,5 lei/
10000 10000
bucată
 Q iI
P CI = x100
 Qi
5000
P CI = x100=50%
10000
Pierdere de profit =  Qi PiI   Qi Pi
Pierdere de profit = 10000x1000-(5000x1000+4000x900+1000x875)
= 525000 lei
Probleme propuse:
1. La un produs s-a obţinut o cantitate de 500 bucăţi calitatea I, 400 bucăţi calitatea
a II-a şi 100 bucăţi calitatea a III-a. Preţul pe bucată la calitatea I este de 200 lei şi
scade cu 20 lei la calitatea a II-a şi cu 25 lei la calitatea a III-a. Determinaţi
indicatorii sintetici de calitate la nivelul produsului şi pierderile de profit datorită
deficienţelor de calitate.
128 Microeconomie
2. Pentru creşterea calităţii unui produs de la 60% la 80% sunt necesare sporuri de
salarii de 10 lei/buc şi cheltuieli materiale de încă 25 lei/buc. Ştiind că preţul
produsului de calitatea I este 1000 lei şi a celui de calitatea a II-a este 850 lei,
determinaţi dacă cheltuielile suplimentare sunt justificate şi ce spor sau pierdere de
profit se va obţine pe unitatea de produs.
3. O firmă produce următoarele produse cu calităţile şi preţurile de mai jos:

Cantitatea totală Preţ calitatea I Cantitate
calitatea I
Produsul A 20 buc. 100 lei/buc 60%
Produsul B 200 tone 50 lei/tonă 80%
Produsul C 150 perechi 10 lei/ pereche 50%
Restul produselor sunt de calitatea a II-a, la care preţul este mai redus cu 20%. Să
se determine indicatorul sintetic al calităţii şi pierderile de profit datorită lipsei de
calitate.
 Definiţi calitatea economică.

 Prezentaţi caracteristicile calităţii.
 Scrieţi relaţiile de calcul pentru indicatorii calităţii la nivelul fiecărui produs.
Rezumat:
Utilitatea economică reprezintă importanţa, preţuirea pe care o persoană o

acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime
de bunuri identice. Modalităţile de măsurare a utilităţii sunt măsurarea cardinală şi
măsurarea ordinală.
Legea utilităţii marginale (legea lui Gossen, 1854) precizează că atunci când
creşte cantitatea consumată dintr-un bun, utilitatea marginală a produsului (adică
utilitatea suplimentară, adăugată de ultima unitate) tinde să se diminueze.
Calitatea bunurilor economice reprezintă gradul de satisfacere a trebuinţelor
de către bunul economic corespunzător funcţiilor pentru care a fost creat.
Indicatorii calităţii pot fi indicatori la nivelul fiecărei caracteristici a calităţii,
indicatori la nivelul fiecărui produs sau indicatori la nivelul firmei.
Programul de consum desemnează diferitele combinaţii ale bunurilor X,
Y,…Z de la care consumatorul scontează să obţină o anumită utilitate (satisfacţie)
agregată.Pentru ordonarea preferinţelor consumatorilor, în funcţie de programele
de consum, se utilizează modelul curbelor de indiferenţă şi cel al hărţii curbelor de
indiferenţă.
Deciziile consumatorului suferă modificări atunci când se produce o
modificare în venit sau o modificare în preţ.
Microeconomie 129

PIAŢA , CONCURENŢA ŞI PREŢUL
8.1. Preţul în economia de piaţă
8.2. Piaţa cu concurenţă perfectă
8.3. Concurenţa imperfectă
Obiectivele temei
- cunoaşterea conceptelor de piaţă, preţ şi concurenţă;
- cunoaşterea trăsăturilor pieţei cu concurenţă perfectă.
- cunoasterea trăsăturilkor pieţelor cu concurenţă imperfectă.

2005.
Bucureşti, 1999.
8.1. PREŢUL ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ
De reţinut:
Piaţa este, în general, locul de întâlnire dintre oferta vânzătorilor şi
cererea cumpărătorilor, prima reprezentând forma de manifestare a producţiei
în condiţiile economiei de piaţă, iar cererea cumpărătorilor reprezentând
nevoia umană solvabilă (nevoia însoţită de capacitatea oamen ilor de a
cumpăra mărfurile oferite şi care se dovedesc a fi convenabile pentru ei).
Funcţiile pieţei:
- funcţia de verificare a concordanţei sau neconcordanţei dintre volumul,
structura şi calitatea ofertei şi volumul, structura şi calitatea cererii ca formă de
manifestare a nevoii sociale;
- piaţa oferă informaţii tuturor agenţilor economici participanţi la ea cu
privire la utilitatea activităţii, eficienţă, tendinţele ce se manifestă în nevoia
socială şi în ce priveşte perspectivele activităţii economice;
- funcţia de confruntare între producători şi consumatori, între ofertanţi şi
beneficiari, ca şi între diferitele categorii ale acestora.
130 Microeconomie
De reţinut:
Preţul constituie expresia bănească a valorii unui bun material sau
serviciu. El este un instrument complex de măsurare monetară, care reflectă, în
mărimea lui, atât cheltuielile de muncă efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi
utilitatea acestuia, cererea şi oferta, raritatea precum şi alţi factori.
Funcţiile preţului:
- funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor – constă
în aceea că prin intermediul preţurilor sunt evidenţiate dimensiunile cantitative
şi structural - calitative ale evoluţiei diverselor activităţi;
- funcţia de informare - preţul exprimă şi măsoară raritatea bunurilor şi
serviciilor, cât şi a factorilor de producţie;
- funcţia de stimulare a producătorilor - preţul constituie componenta
motivaţională principală a acţiunilor întreprinzătorilor pe linia perfecţionării
continue a condiţiilor de producţie şi a opţiunilor consumatorilor.
- funcţia de distribuire a veniturilor. Aceasta presupune, în primul
rând, ca prin nivelul lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea
cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit.
Strategii de preţuri:
- strategia bazată pe costuri şi pe un anumit nivel al preţului existent pe
piaţă (strategia japoneză). Utilizând această strategie, firma poate practica preţuri
joase şi preţuri înalte.
- strategia preţurilor psihologice. În cadrul acesteia, stabilirea preţului se
face apelându-se la psihicul cumpărătorului. În cadrul acestei strategii se pot
practica preţuri de prestigiu, preţuri de lider, preţuri de momeală şi preţuri magice.
- strategia preţurilor diferenţiate. În cadrul acestei strategii, preţurile sunt
diferenţiate în funcţie de volumul tranzacţiei, de termenul tranzacţiei sau al livrării,
precum şi de modul de plată. Utilizarea acestei strategii permite folosirea
următoarelor tipuri de preţuri: preţuri cu bonificaţie, preţuri negociate în funcţie de
termenul de livrare preţuri negociate în funcţie de forma de plată, preţuri cu
bonificaţie şi preţuri indexate în funcţie de rata inflaţiei
Exemple rezolvate:
1. În cadrul unei economii de piaţă, preţurile pot îndeplini următoarele funcţii:

a) de informare pentru agenţii economici care acţionează pe piaţă;
b) de recuperare a costurilor;
c) de distribuire a veniturilor;
Microeconomie 131
2. Care din afirmaţiile de mai jos este o caracteristică a concurenţei:
a) un număr mic de vânzători;
b) intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă;
c) mulţi vânzători pentru multe produse;
d) distribuţia pe scară largă a puterii economice.
R: 1. d; 2. b.
 Definiţi preţul, concurenţa şi concurenţa imperfectă.
 Enumeraţi instrumentele şi metodele economice utilizate în lupta de
concurenţă.
 Enumeraţi funcţiile pieţei.
 Explicaţi funcţiile preţului.
 Cum se realizează intervenţia statului în fixarea nivelului preţurilor?
8.2. PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ
De reţinut:
Concurenţa reprezintă confruntarea specifică dintre agenţii economici
vânzători (ofertanţi) pentru a atrage de partea lor cumpărătorii (clienţii), fiind
modul specific de comportament al proprietarilor în condiţiile economiei de
piaţă.
Instrumente şi metode economice utilizate în lupta de concurenţă :
- reducerea costului bunurilor sub cele ale concurenţilor;
- reducerea preţului de vânzare;
- creşterea calităţii şi, în general, a competitivităţii produsului atât pe piaţa
internă cât şi pe cea externă;
- acordarea unor facilităţi consumatorilor (ex. vânzarea în rate);
- asigurarea de asistenţă în funcţionarea unor bunuri sau pregătirea de
personal pentru utilizarea bunurilor complexe.
Instrumente şi metode extraeconomice utilizate în lupta de concurenţă:
- furnizarea de informaţii generale pentru toţi clienţii;
- sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional;
- presiuni morale sau religioase;
- specularea situaţiilor critice (ex. războaie, crize);
- eludarea legilor prin evaziune fiscală şi vamală.
Concurenţa loială se bazează exclusiv pe instrumente şi pârghii economice.
Concurenţa neloială constă în mărirea artificială a cererii pentru propriile
produse prin măsuri extraeconomice.
132 Microeconomie
Strategii concurenţiale :
- strategia efortului concentrat care exprimă acţiunile firmei ce urmăreşte
să obţină supremaţia asupra vânzării unui produs, a unei pieţe de vânzare sau
segment de piaţă;
- strategia elitei care exprimă acţiunile firmei ce promovează pe piaţă un
produs de excepţie, de calitate superioară produselor substituibile;
- strategia costurilor care exprimă acţiunile firmei de a promova un produs
pe piaţă la preţuri scăzute, justificate de cheltuieli de producţie mici.
Concurenţa imperfectă este acea formă de concurenţă care se
caracterizează prin inexistenţa oricăreia dintre particularităţile concurenţe i
perfecte.
Concurenţa perfectă presupune un asemenea raport de forţe pe piaţă încât,
pe de o parte, toţi ofertanţii (vânzătorii) să-şi vândă întreaga cantitate de marfă la
preţul pieţei fără ca vreunul din ei să poată influenţa hotărâtor acest preţ şi, pe de
altă parte, toţi cumpărătorii (consumatorii) să-şi poată procura întreaga cantitate de
bunuri dorite la preţul pieţei fără a putea influenţa în mod hotărâtor acest preţ.
De reţinut:
Particularităţile piaţei cu concurenţă perfectă:
- atomicitate perfectă - acea situaţie în care consumatorii şi producătorii
sunt de puteri aproximativ egale şi în număr mare, de obicei număr mare şi
putere mică;
- transparenţa perfectă - ceea ce înseamnă că toţi producătorii şi toţi
consumatorii dispun de o cunoaştere perfectă a cererii şi ofertei, astfel încât pot
obţine cel mai bun produs sau cel mai bun preţ;
- omogenitatea produsului – ceea ce înseamnă că pe piaţă există
produse echivalente, identice (de exemplu, un autoturism ar trebui să aibă exact
aceleaşi calităţi indiferent de firma care îl produce);
- intrarea şi ieşirea liberă pe/de pe piaţă - prin aceasta se înţelege
situaţia de determinare a eficienţei producătorului exclusiv prin mijloacele
economice de piaţă.
- perfecta mobilitate a factorilor de producţie – ceea ce presupune ca
toţi întreprinzătorii-producători şi consumatori să poată găsi liber şi nelimitat
capitalul şi forţa de muncă de care au nevoie la un moment dat.
Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă perfectă8

Echilibrul firmei exprimă acea situaţie care-i permite să obţină cele mai
bune rezultate posibile sintetizate în maximizarea profitului. El este privit pe
termen scurt şi pe termen lung.
8
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. - Economie, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,
2004, p.194 - 195
Microeconomie 133
- pe termen scurt
Cmg (full) = P = Încasarea mg = Venitul mg  profitul total este maxim
Toate categoriile de costuri sunt considerate „full” în sensul că includ
profitul normal corespunzător costului de oportunitate pentru sustragerea
capitalului de la cel mai sigur plasament: depozitul bancar.
P = Încasarea mg  profitul normal maxim
- pe termen lung toate costurile sunt variabile. În aceste condiţii echilibrul
firmei, maximizarea profitului total se realizează în acea producţie pentru care:
P = Cmg = CTM
Cum egalitatea CTM = costul marginal se realizează la acea producţie
pentru care CTM este minim, se poate considera că, pe termen lung, la echilibru ,
firma în concurenţă perfectă obţine doar profit normal.
În concluzie, în condiţiile concurenţei perfecte, producătorul trebuie să
determine nivelul producţiei maxime şi piaţa pe care îşi desface produsele.
Exemplu rezolvat:
1. Pentru o piaţă caracterizată prin concurenţă perfectă, preţul unui bun X

practicat de firmele care acţionează pe piaţă este la un moment dat:
a) identic;
b) dependent de costurile individuale de producţie;
c) influenţat prin acţiunea guvernului;
d) determinat prin acţiunea asociaţiilor patronale sau a sindicatelordin ramură.
R: 1. a.
De rezolvat:
1. Care dintre următoarele afirmaţii corespund pieţei cu concurenţă perfectă:

a) numeroşi vânzători;
b) partea de piaţă care revine fiecărui vânzător este foarte mică;
c) informaţia circulă liber, fiind oricând şi oricui disponibilă;
2. Nu este trăsătură a pieţei cu concurenţă perfectă:

a) transparenţa informaţiei;
b) eterogenitatea produselor;
c) perfecta mobilitate a factorilor de producţie;
d) fluiditatea cererii şi a ofertei.
134 Microeconomie
3. Atomicitate perfectă înseamnă că:
a) producătorii şi consumatorii au puteri aproximativ egale şi sunt în număr
mare;
b) toţi producătorii şi consumatorii dispun de o cunoaştere perfectă a cererii şi ofertei;
c) piaţă există produse echivalente identice;
d) modificările în nivelul producţiei unei firme nu afectează semnificativ
încasările acesteia.
 Enumeraţi particularităţile pieţei cu concurenţă perfectă.

 Enumeraţi tipurile principale de strategii concurenţiale.
 Prezentaţi trăsăturile (particularităţile) pieţei cu concurenţă perfectă.
8.3. CONCURENŢA IMPERFECTĂ
De reţinut:
Piata cu concurenţă monopolistică păstrează toate trăsăturile
concurenţei perfecte, cu excepţia omogenităţii produselor, care este înlocuită
cu diferenţierea produselor. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorii au
posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-l doresc (dintr-o anumită categorie),
iar vânzătorii au posibilitatea să impună preţul şi chiar cantitatea prin politica
noilor sortimente de produse, deosebit de cele vechi.
Trăsăturile fundamentale ale pieţei cu concurenţă monopolistică:
- numărul producătorilor este suficient de mare, astfel încât nu este
posibilă subordonarea reciprocă a firmelor;
- diferenţierea produselor din punct de vedere al calităţii;
- inexistenţa unor restricţii la intrarea în ramură a altor firme.
De reţinut:
Piaţa cu concurenţă oligopolistă este o piaţă cu concurenţă imperfectă,
dominată de câţiva producători – vânzători de talie mare. Este cea mai
răspândită formă de piaţă în ţările cu economie de piaţă.
Trăsăturile fundamentale ale pieţei cu concurenţă oligopolistică
sunt:
- existenţa unui număr redus de producători – vânzători, care deţin o
parte importantă din piaţă;
- diferenţierea sau nu a produselor;
- dificultăţi la intrarea în ramură;
- un anumit grad de control al preţurilor.
Microeconomie 135
Tipuri de comportament oligopolist:
- cooperant: se realizează înţelegerea formală între firme cu privire la preţ
şi la împărţirea pieţelor;
- necooperant: este efectul manifestării unui comportament de dominare a
unor firme de către altele.
În condiţiile oligopolului asimetric echilibrul poate fi realizat în două
moduri:
1. Strategia cantităţii – se defineşte prin aceea că fiecare firmă porneşte de
la volumul producţiei celorlalţi şi de la ipoteza că acesta nu se modifică. Ea îşi
stabileşte propria cantitate de produse la acel nivel care îi maximizează profitul
urmând ca preţul să fie determinat de piaţă.
2. Strategia preţului – firma porneşte de la preţurile practicate de firmele
rivale şi de la premisa că ele nu se vor modifica. Ca urmare, ea îşi stabileşte preţul
care îi maximizează profitul, urmând ca volumul producţiei să fie determinat de
piaţă .
Particularităţile cererii pentru produsele firmei oligopoliste:
- când preţul creşte peste un anumit nivel, cererea devine foarte elastică;
- când preţul scade cererea devine mai puţin elastică, deoarece cumpărătorii
se aşteaptă ca şi celelalte firme să recurgă la reduceri, poate şi mai importante de
preţuri.
În situaţia în care firmele apelează la strategia preţului, reducerea acestuia
are loc până la punctul în care preţul devine egal cu costul marginal.
De reţinut:
Piaţa cu concurenţă de monopol - în acest caz oferta pentru un anumit
produs este concentrată în puterea unui singur producător, ceea ce îi asigură
posibilitatea controlării pieţei.
Existenţa monopolului se explică prin următoarele:
- raritatea unor resurse care pot fi exploatate dintr-un singur loc;
- existenţa unor licenţe, care pentru anumite produse sunt deţinute de
către o singură firmă;
- în anumite domenii existenţa mai multor firme ar însemna risipă;
- concentrarea şi centralizarea capitalului şi, deci şi a producţiei.
Apariţia unui monopol într-o economie de piaţă poate avea diverse

explicaţii. În anumite sectoare, tehnologia prezintă randamente de scară crescătoare
oricât de mare ar fi volumul activităţii. În acest context, dacă o firmă unică ocupă
întreaga piaţă, ea va produce cu un cost mediu mai mic decât dacă cererea totală s-
ar fi împărţit între două sau mai multe firme. Această situaţie, numită monopol
natural, se regăseşte în special în activităţi bazate pe reţele, precum
telecomunicaţiile, transporturile sau distribuţia de apă şi energie. Aceste activităţi
se caracterizează prin costuri fixe de infrastructură deosebit de ridicate şi un cost
marginal suplimentar.
136 Microeconomie
Preţul de monopol este mai ridicat decât preţul de pe piaţa cu concurenţă
monopolistică sau de oligopol. Din acest motiv se apreciază că monopolul nu
dezvoltă o piaţă capabilă să asigure maximum de satisfacţie cumpărătorului care
obţine cu aceeaşi cheltuială o acoperire a consumului într-o mai mică măsură.
Preţul de monopol este o categorie de preţuri fixate şi, de obicei, el este mai
ridicat decât cel care rezultă din jocul liber al forţelor concurenţiale.
Preţul de monopol se formează în funcţie de raportul dintre cererea totală şi
oferta firmei monopoliste, la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea
dintre venitul marginal şi costul marginal adică la care agentul economic
înregistrează profitul maxim.
Profitul maxim (p.max) este, în aceste condiţii, egal cu produsul dintre
cantitatea vândută (Q*) corespunzătoare egalităţii C mg = Vmg şi diferenţa dintre preţ
şi costul mediu, adică p.max = Q * (P - CTM ). Desigur, dacă aceeaşi cantitate ar
putea fi comercializată la un preţ mai ridicat, profitul ar fi superior, însă o
asemenea creştere ar trebui acceptată de piaţă şi de limita maximă legal admisă.
De reţinut:
Piaţa cu concurenţă monopsonică se caracterizează prin faptul că însuşi
cumpărătorul poate exercita o influenţă asupra preţului produsului, deoarece
pot fi puţini la număr (oligopson) sau poate fi numai un singur cumpărător
(monopson).
Exemple rezolvate:
1. Oligopolul se deosebeşte de oligopson prin:

a) atomicitatea cererii;
b) atomicitatea ofertei;
c) preţuri mai mari;
d) existenţa monopolului.
2. Care din elementele de mai jos caracterizează piaţa monopolistică:

a) diferenţierea produselor;
b) un singur vânzător;
c) un singur cumpărător;
d) câţiva cumpărători.
R: 1. a; 2. a.
Microeconomie 137
De rezolvat:
1. Piaţa cu concurenţă monopolistică nu se caracterizează prin:

a) existenţa unui număr mare de ofertanţi;
b) existenţa unui număr mare de consumatori;
c) acces relativ uşor în ramură;
d) existenţa unei cereri perfect elastice la preţ, pentru un producător
individual.
2. Piaţa care se caracterizează prin ofertanţi puţini şi cumpărători numeroşi

este piaţa:
a) monopolistă; c) de monopson;
b) de oligopol; d) de oligopson.
3. Oligopolul se deosebeşte de alte forme de piaţă prin:

a) numărul ofertanţilor;
b) nivelul ridicat de interdependenţă în luarea deciziilor privind cantitatea
oferită şi alegerea preţurilor de vânzare;
c) dimensiunea medie a întreprinderilor ofertanţilor;
d) caracteristicile speciale ale produselor oferite.
4. Un singur producător şi numeroşi consumatori caracterizează piaţa:

a) cu concurenţă oligopolistă;
b) cu concurenţă monopolistică;
c) cu concurenţă de monopol;
d) cu concurenţă monopsonică.
5. Piaţa de monopson se caracterizează prin:

a) inexistenţa concurenţei între producători;
b) inexistenţa concurenţei între consumatori;
c) existenţa unei cereri perfect elastice;
d) omogenitatea produselor.
6. În cazul pieţei cu concurenţă de monopson:

a) există atomicitatea cererii;
b) există un singur producător;
c) cumpărătorul poate exercita o anumită influenţă asupra preţurilor;
d) producătorul poate exercita o anumită influenţă asupra preţurilor.
138 Microeconomie
1. Pe baza datelor din tabelul de mai jos:

Preţ Cantitate cerută Cantitate oferită Cantitate cerută
(u.m./buc.) (buc.) (buc.) (buc.)
Situaţia A Situaţia B
2 100
3 200
4 300
a) Completaţi tabelul, utilizând valori fictive, astfel încât acestea să respecte
corelaţia preţ – cantitate cerută şi să evidenţieze evoluţia cererii în “Situaţia B”, în
condiţiile creşterii veniturilor consumatorilor cu 10% faţă de cele din “Situaţia A”.
b) Reprezentaţi grafic, în acelaşi sistem de axe, curbele (liniile) cererii şi
ofertei, astfel încât să ilustraţi modificarea preţului de echilibru şi a cantităţii de
echilibru în “Situaţia B” faţă de “Situaţia A”.
Rezolvare:
Când veniturile consumatorilor cresc va creşte, teoretic, cu acelaşi procent şi
cererea conform datelor din tabelul de mai jos.
C1 = C0 + 10% C0 = 300 + 10% * 300 = 330 buc.
C2 = C1 + 10% C1 = 200 + 10% * 200 = 220 buc.
C3 = C2 + 10% C2 = 100 + 10% * 100 = 110 buc.
2 300 100 330
3 200 200 220
4 100 300 110
Microeconomie 139
P
2 Cb
Ca
100 200 300 400 Q
Probleme propuse
1. Pe baza datelor înscrise în tabelul de mai jos:
Preţ (u.m./buc.) Cantitate oferită Cantitate cerută Cantitate oferită

(buc.) (buc.) (buc.)
1 50
2 40
3 30
4 20
5 10
a) Completaţi tabelul, utilizând valori fictive, astfel încât să respecte corelaţia

preţ cantitate oferită şi să evidenţieze evoluţia ofertei în Situaţia B, în condiţiile în
care capacităţile de producţie ale producătorilor scad cu 10% faţă de cele din
Situaţia A
b) Reprezentaţi grafic, în acelaşi sistem de axe, curbele cererii şi ofertei, astfel
încât să ilustraţi modificarea preţului de echilibru şi a cantităţii de echilibru în
Situaţia B faţă de Situaţia A.
140 Microeconomie
Preţ (u.m./buc.) Cantitate cerută Cantitate oferită Cantitate cerută
(buc.) (buc.) (buc.)
1 20
2 40
3 60
4 80
5 100
a) Completaţi tabelul, utilizând valori fictive, astfel încât să respecte corelaţia
preţ cantitate cerută şi să evidenţieze evoluţia cererii în Situaţia B, în condiţiile
creşterii veniturilor consumatorilor cu 10% faţă de cele din Situaţia A;
încât să ilustraţi modificarea preţului de echilibru şi a cantităţii de echilibru în
Situaţia B faţă de Situaţia A.
Preţ Cantitate cerută Cantitate oferită Exces de Exces de
(u.m./buc.) (buc.) (buc.) cerere ofertă
(buc.) (buc.)
10 100
20 200
30 300 0 0
40 400
50 500
a) Completaţi tabelul, utilizând valori fictive, astfel încât acestea să respecte
cerinţele legii cererii şi legii ofertei şi să evidenţieze excesul de cerere/ excesul de
ofertă.
încât să ilustraţi preţul de echilibru şi a cantitatea de echilibru.
4. Pe baza datelor înscrise în tabelul de mai jos
Preţ Cantitate cerută Cantitate oferită Deficit de cerere Deficit de ofertă
(u.m./buc.) (buc.) (buc.) (buc.) (buc.)
10 100
20 80
30 60 0 0
40 40
50 20
a) Completaţi tabelul, utilizând valori fictive, astfel încât acestea să
respecte cerinţele legii cererii şi legii ofertei şi să evidenţieze deficitul de cerere/
deficitul de ofertă.
Microeconomie 141
b) Reprezentaţi grafic, în acelaşi sistem de axe, curbele cererii şi ofertei,
astfel încât să ilustraţi preţul de echilibru şi a cantitatea de echilibru.
1 100
2 200
3 300
a. Completaţi coloanele tabelului dat, utilizând valori fictive, astfel încât
acestea să respecte corelaţia preţ-cantitate cerutǎ şi să evidenţieze evoluţia cererii
în “Situaţia B”, în condiţiile creşterii numărului de consumatori cu 20% faţă de cel
din “Situaţia A”.
b. Calculaţi coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ, pentru
situaţia în care preţul a crescut de la 2 la 3 u.m./buc., precizând totodată şi formula
pe baza căreia aţi realizat calculul.
c. Trasaţi graficul ofertei în funcţie de preţ, conform datelor din tabel.

Preţ Cantitate cerută Cantitate oferită Exces de cerere Exces de ofertă
(u.m./buc.) (buc.) (buc.) (buc.) (buc.)
10 50 30
20 40 40
25 30 50
45 20 60
a. Completaţi coloanele tabelului dat.
b. Calculaţi coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ, pentru
situaţia în care preţul se modifică cu 5 u.m., precizând totodată şi formula pe baza
căreia aţi realizat calculul.
c. Trasaţi graficul ofertei în funcţie de preţ, conform datelor din tabel.
 Enumeraţi trăsăturile pieţei cu concurenţă de oligopol.

 Enumeraţi trăsăturile fundamentale ale pieţei cu concurenţă monopolistică.
 Explicaţi strategiile cantităţii şi preţului utilizate de oligopolul necooperant
 Explicaţi strategia preţurilor diferenţiate.
 Cum se explică existenţa monopolului?
142 Microeconomie
Rezumat:
Piaţa este, în general, locul de întâlnire dintre oferta vânzătorilor şi cererea

cumpărătorilor, prima reprezentând forma de manifestare a producţiei în condiţiile
economiei de piaţă, iar cererea cumpărătorilor reprezentând nevoia umană solvabilă
(nevoia însoţită de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite şi care se
dovedesc a fi convenabile pentru ei).
Preţul constituie expresia bănească a valorii unui bun material sau serviciu.
El este un instrument complex de măsurare monetară, care reflectă, în mărimea lui,
atât cheltuielile de muncă efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea
acestuia, cererea şi oferta, raritatea precum şi alţi factori.
Principalele strategii de preţuri sunt: strategia bazată pe costuri şi pe un
anumit nivel al preţului existent pe piaţă (strategia japoneză), strategia preţurilor
psihologice, strategia preţurilor diferenţiate.
Concurenţa reprezintă confruntarea specifică dintre agenţii economici
vânzători (ofertanţi) pentru a atrage de partea lor cumpărătorii (clienţii), fiind
modul specific de comportament al proprietarilor în condiţiile economiei de piaţă.
Particularităţile piaţei cu concurenţă perfectă sunt: atomicitate perfectă,
transparenţa perfectă, omogenitatea produsului, intrarea şi ieşirea liberă pe/de pe
piaţă, perfecta mobilitate a factorilor de producţie.
Concurenţa imperfectă este acea formă de concurenţă care se caracterizează
prin inexistenţa oricăreia dintre particularităţile concurenţei perfecte. Piata cu
concurenţă monopolistică păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte, cu
excepţia omogenităţii produselor, care este înlocuită cu diferenţierea produselor.
Piaţa cu concurenţă oligopolistă este o piaţă cu concurenţă imperfectă, dominată de
câţiva producători – vânzători de talie mare. Piaţa cu concurenţă de monopol - în
acest caz oferta pentru un anumit produs este concentrată în puterea unui singur
producător, ceea ce îi asigură posibilitatea controlării pieţei. Preţul de monopol este
o categorie de preţuri fixate şi, de obicei, el este mai ridicat decât cel care rezultă
din jocul liber al forţelor concurenţiale. Piaţa cu concurenţă monopsonică se
caracterizează prin faptul că însuşi cumpărătorul poate exercita o influenţă asupra
preţului produsului, deoarece pot fi puţini la număr (oligopson) sau poate fi numai
un singur cumpărător (monopson).
Microeconomie 143
BIBLIOGRAFIE
1. Angelescu C. - Economie. Aplicaţii. Ediţia a VII – a, Editura

( coordonator) Economică, Bucureşti, 2005.
2. Angelescu C. - Economie. Teste grilă. Admitere 2006, Editura

( coordonator) ASE, Bucureşti, 2005.
3. Bremond, J., -Dicţionar economic şi social. Editurra Expert,

Geledan A. Bucureşti, 1995.
4. Bâldan Cristina, - Preţuri şi concurenţă. Editura Sitech, Craiova,

Ungureanu Emilia 2009
5. Creţoiu GHeorghe, - Economie. Editura Actami, Bucureşti, 2000.

Cornescu Viorel,
Bucur Ion
6. Didier Michel - Economia. Regulile jocului. Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994.
7. Dobrotă Niţă - Economie politică. Editura Economică, Bucureşti,

(coordonator) 1995.
8. Dobrotă Niţă - Dicţionar de economie. Editura Economică,

(coordonator) Bucureşti, 1999.
9. Frois, G. A. - Economie politică. Editura Humanitas, Bucureşti,

1994.
10. Gavrilă Ilie, - Economie. Aplicaţii, teste, probleme,

Tănase Ghiţă Paul, răspunsuri,Ediţia a IV –a, Editura Economică,
Niţescu Dumitru, Bucureşti, 2003.
Popescu C-tin
11. Gogoneaţă C-tin -Economie politică. Politici economice. Editura

Gogoneaţă Aura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995.
12. Gogoneaţă C-tin - Microeconomie, vol. I, Editura Economică,

Gogoneaţă Basarab Bucureşti, 1999.
144 Microeconomie
13. Moşteanu Tatiana, -Preţuri şi concurenţă. Editura Didactică şi
Dumitrescu Dalina, Pedagogică, Bucureşti, 2000.
Floricel C-tin,
Alexandru Felicia
14. Pană Marius Cristian - Economie. Aplicaţii, Editura ASE, Bucureşti,

2005
15. Popescu Constantin - Caietul studentului şi conducătorului de seminar,

(coordonator) Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002.
16. Popescu, C - Economie. Teste, vol. 1, Editura Economică,

Popescu, I Bucureşti, 2000.
Mihăiţă, E.
Sanda G.
17. Stoica Victor - Modul economic de gândire. Editor “Tribuna

economică”, Bucureşti, 1998.
18. Avrămescu Tiberiu - Economie, vol. I. Editura Sitech, Craiova, 2007.

Bâldan Cristina
Ungureanu Emilia
19. Avrămescu Tiberiu - Macroeconomie, Editura Bibliotheca, Târgovişte,

Bâldan Cristina 2007.
Ungureanu Emilia
20. Ungureanu Emilia - Economie politică, Editura Didactică şi

( coordonator) Pedagogică, Bucureşti, 2005.
21. Ungureanu Emilia, - Economie: Microeconomie şi Macroeconomie.

Avrămescu Tiberiu, Editura Sitech, Craiova, 2009.
Popescu Ramona ş.a.
22. Ungureanu Emilia, – Economie. Teste grilă şi aplicaţii. Editura Sitech,

Avrămescu Tiberiu Craiova, 2011.

Microec

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microec

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microeconomie 7

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE nr. 1

ECONOMIA ŞI SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE

1.1. Trebuinţele şi resursele. Activitatea economică

Timp alocat temei: 2 ore

1.1. TREBUINŢELE ŞI RESURSELE. ACTIVITATEA ECONOMICĂ

Prin trebuinţe (nevoi) se înţelege totalitatea cerinţelor - naturale, sociale,

Aceste clasificări nu au un caracter absolut, ci prezintă un anumit grad de

Sub raportul rarităţii se face distincţie între resursele (bunurile) economice,

Datorită caracterului limitat, problema fundamentală a economiei o

1. Nevoile umane nu sunt:

2. Satisfacerea nevoii se poate realiza pe două căi principale:

1. Potrivit ştiinţei economice, nevoile sunt:

2. Care din următoarea clasificare a resurselor este corectă:

3. Resursele sunt limitate în sensul că:

4. Indicaţi răspunsul corect privind resursele economice:

1.2. ALEGERE ŞI COST DE OPORTUNITATE.

Raritatea resurselor şi bunurilor impune luarea unor asemenea decizii care

Figura nr. 1.1. Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie

Fenomene economice, procese economice şi legi economice

Viaţa economică, economia în general, se manifestă prin numeroase

1. Activitatea economică reprezintă:

2. Care dintre următoarele afirmaţii definesc costul de oportunitate:

1. Bunurile necesare satisfacerii nevoilor pot fi:

2. Bunurile libere sunt acelea care:

3. Bunul economic marfă este:

4. Costul de oportunitate al unui factor de producţie reprezintă:

1.3. SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE.

Studierea fenomenelor, proceselor şi legilor economice constituie obiectul

1. Ştiinţa economică are drept scop:

2. Prin intermediul operaţiunilor de repartiţie:

3. Problemele de bază ale economiei sunt:

4. O persoană dispune de un venit de 200.000 u.m. şi poate achiziţiona două

1. Se presupune că două bunuri x şi y pot fi produse de doi producători, A şi B.

Dacă producătorul A alege ca în 8 ore să producă bunul x, atunci costul real al

1. O firmă poate produce două bunuri X şi Y în următoarele variante:

2. O firmă poate produce două bunuri X şi Y în următoarele variante:

3. Următorul tabel evidenţiază posibilităţile producerii de bunuri militare şi de

1.4. ANEXĂ LA TEMA 1

INSTRUMENTE DE ANALIZĂ ECONOMICĂ

Economiştii construiesc modele pentru a studia comportamentul diferitelor

A.1. MODELE ŞI DATE ECONOMICE

A.1.1. Modele economice

Pentru analiza problemelor şi relaţiilor economice sunt utilizate deopotrivă

Informaţie este un mesaj, o dată, o percepţie în legătură cu starea sau

A.1.3. Indicatori şi indici

Indicatorul este expresia cantitativă, numerică a unei mărimi economice, a

A.2. FUNCŢII ŞI ECUAŢII

Funcţia este expresia formală a relaţiei dintre diferite variabile. O funcţie

A.2. ANALIZA GRAFICĂ

A.3.1. Axe, puncte şi coordonate

Ştiinţa economică utilizează graficele în mod frecvent pentru a pune în

A.2.2. Curbe şi relaţii

Fig. nr. A.1. Elementele unui grafic

Fig. nr. A.2. Relaţia pozitivă sau negativă dintre variabile

0 50 100 150 200 250 Cantitate de mere

A.2.3. Panta unei curbe

Conceptul de pantă este foarte important în analiza comportamentului

A.3.4. Intersecţii şi tangenţe

Fig. nr. A.3. Tangenţa între două curbe

Trebuinţele au un caracter complex, dinamic şi în continuă diversificare,

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE nr. 2

2.1. Avuţia naţională şi factorii de producţie