Economia şi sistemul ştiinelor economice

CURSUL nr. 1

NEVOILE şi RESURSELE. ACTIVITATEA ECONOMICĂ

Prin trebuinţe (nevoi) se înţelege totalitatea cerinţelor - naturale, sociale, economice, culturale -
obiectiv necesare pentru asigurarea existenţei şi dezvoltării individului şi a naţiunilor, societăţii în
ansamblul ei.
Trebuinţele au un caracter complex, dinamic şi în continuă diversificare, sporind atât ca volum cât
şi din punct de vedere al diversităţii.
Clasificarea trebuinţelor:
A. După importanţa lor:
 trebuinţe vitale (de bază);
 trebuinţe speciale (superioare).
B. După forma bunurilor cu care sunt satisfacute:
 trebuinţe care se satisfac prin consumul de bunuri materiale (corporale);
 trebuinţe care se satisfac prin consumul de servicii (bunuri necorporale).
C. După modul de procurare a bunurilor care le satisfac:
 trebuinţe ce se satisfac prin consumul de bunuri marfare (prin intermediul pieţei);
 trebuinţe ce se satisfac prin consumul de bunuri nonmarfare (prin autoconsum, fără a apela la
serviciile pieţei).
D. În raport de tridimensionalitatea fiinţei umane, nevoile pot fi clasificate în:
 nevoi biologice (foame, sete, adăpost…);
 nevoi sociale (iluminat public, ordine publică, sănătate publică, apărare naţională) şi
 nevoi spirituale (educaţie, cultură, agrement…).
E. În funcţie de urgenţa satisfacerii lor, în următoarele nevoi:
 nevoi primare (fiziologice) sunt necesare şi indispensabile, adică cele care corespund exigenţelor
naturale care nu pot fi evitate nicidecum (nevoi de primă urgenţă: de nutriţie, de îmbrăcăminte, de
protejare contra frigului…);
 nevoi secundare (sociale, spirituale, psihologice) sunt necesare, dar nu indispensabile pentru
supravieţuire (morale, instructive, afective, de agrement);
 nevoi terţiare nu sunt nici necesare, nici indispensabile, fiind considerate în funcţie de împrejurările
concrete, superflue, inutile, de lux.
F. În funcţie de nivelul la care se realizează consumul, nevoile pot fi
 nevoi individuale au un caracter strict personal, fiind satisfăcute la nivelul individului (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă…)
 nevoi publice (colective, de grup) sunt resimţite la nivelul unui sociogrup (comunitate umană,
societate în ansamblul ei) şi pot fi satisfăcute numai prin acţiunea unor colectivităţi locale sau
naţionale, a unor organizaţii (nevoia de educaţie, de amenajare a teritoriului, de ordine publică, …).
Aceste clasificări nu au un caracter absolut, ci prezintă un anumit grad de convenţionalitate.

Nevoile umane prezintă o serie de caracteristici, dintre care semnalăm1:

1. nevoile au un caracter subiectiv, fiind influenţate de numeroşi factori ec., psihologici sau morali, de
factori individuali (dorinţe, aspiraţii, motivaţii, opţiuni, înclinaţii…) sau sociali (statut socio-profesional…);
2. nevoile au un caracter istoric, dinamic, fiind influenţate de condiţiile concrete de timp şi de loc, de
nivelul de dezvoltare a societăţii şi de cultură a individului, de factori climaterici şi norme sociale.

1
Ciurea I., Economie politică. Microeconomie, Editura Universităţii din Piteşti, 1999, cap.

1
 Curs de microeconomie

3. nevoile au şi un caracter concurenţial, aflându-se într-o permanentă competiţie în funcţie de venitul

disponibil; de aceea diferitele nevoi pot fi satisfăcute într-un grad diferit şi pot fi substituite, înlocuite unele
cu altele;
4. privite în globalitatea lor, nevoile au un caracter nelimitat, întrucât oamenii nu se mulţumesc
niciodată cu puţin şi sunt supuşi unor fenomene de antrenare, de emulaţie, de imitare, de snobism, de invidie;
întrucât anumite nevoi satisfăcute generează mereu noi şi noi nevoi. Trebuie însă să precizăm că nevoile au
un caracter limitat dacă sunt privite în ansamblul lor, ca număr, dar pot fi limitate în capacitate. Dacă
raportăm o nevoie la un individ, satisfacerea ei, prin consumul unei cantităţi determinate dintr-un bun, poate
atinge un anumit prag de saturaţie (de saţietate). Pe măsură ce cantitatea consumată creşte, intensitatea
satisfacerii se reduce până la saturaţie. Este vorba, în special, de nevoile biologico-materiale, cele sociale şi
spirituale având o elasticitate mult mai mare.
Trebuinţele umane trebuie ordonate în funcţie de importanţa lor deoarece ele au un caracter
nelimitat, iar resursele pentru satisfacerea lor sunt limitate. Aceasta impune o alocare a resurselor cu
prioritate pentru satisfacerea trebuinţelor de importanţă vitală şi renunţarea uneori la alocarea de resurse
pentru satisfacerea unor trebuinţe de importanţă minoră (mai ales pentru ţările care dispun de resurse reduse
în raport cu volumul şi diversitatea trebuinţelor).
Toate elementele pe care omul le foloseşte în activitatea sa pentru a-şi satisface trebuinţele
constituie resursele; ele sunt suportul consumului. De cantitatea şi calitatea resurselor depind –în mod
esenţial- gradul în care omul îşi acoperă nevoile atât la nivel individual, cât şi social.
Clasificarea resurselor:
A. Din punct de vedere al sursei de provenienţă, resursele sunt:
(1) resurse primare sau originare reprezentate de potenţialul natural si potenţialul demografic
de care dispune societatea In fiecare etapă a evoluţiei sale. La rândul lor, resursele naturale se pot grupa
astfel:
1. din punct de vedere al duratei folosirii acestea pot fi:
a. regenerabile (pământul);
b. greu regenerabile (pădurile, livezile, plantaţiile);
c. neregenerabile(resursele subsolului, combustibili);
2. din punctul de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare, în procesul de producţie
sau de consum, resursele naturale pot fi:
a. recuperabile (o gamă largă de resurse de materii prime);
b. parţial recuperabile (în special cele biologice care prin refolosiri
succesive se degradează în mod treptat);
c. nerecuperabile (în special resurse energetice).
(2) resurse derivate, formate pe baza resurselor primare, concretizate in echipamente, instalaţii,
utilaje, stocurile de combustibil, materii prime, etc.
B. După natura lor, resursele pot fi:
- resurse materiale;
- resurse umane;
- resurse financiare;
- resurse informaţionale.
Resursele au un caracter complex, sunt în continuă diversificare (în sensul că societatea pune în
valoare noi resurse). Ele au însă ca trăsătură generală caracterul limitat, raritatea. Raritatea vizează toate
categoriile de resurse, manifestându-se ca o lege naturală a economiei. Raritatea relativă a resurselor
reprezintă inechilibrul dintre nevoile nelimitate ale oamenilor şi posibilităţile (resursele) finite de satisfacere
a acestora. Ea constituie o lege economică întrucât:
 raritatea caracterizează toate resursele economice. Deşi progresul tehnologic amplifică
posibilităţile de combinare a resurselor, de substituire a acestora, de descoperire a unor noi resurse
sau a unor caracteristici noi ale acestora, nevoile devansează întotdeauna aceste resurse;

2
Economia şi sistemul ştiinelor economice
 raritatea acţionează întotdeauna în timp. Ea a fost, este şi va fi o problemă cu care se confruntă
omenirea şi nu o problemă conjuncturală care se manifestă doar în anumite perioade mai dificile de
crize, războaie, revoluţii.
 raritatea se manifestă pretutindeni în spaţiu. Această realitate este resimţită, în primul rând, în
experienţa noastră cotidiană prin faptul că bugetele sunt întotdeauna limitate. La nivelul unei naţiuni,
resursele disponibile de materii prime, energie, echipamente, mână de lucru marchează limita
superioară a disponibilităţilor aparatului productiv.
Sub raportul rarităţii se face distincţie între resursele (bunurile) economice, care sunt efectiv rare
(majoritatea absolută a bunurilor) şi resursele (bunurile) libere, care, în funcţie de condiţiile
concrete de timp şi spaţiu, există din abundenţă şi pot fi procurate gratuit, fără costuri, adică fără
eforturi şi sacrificii (aerul, căldura naturală, lumina solară, uneori apa şi unele categorii de terenuri).
Numai bunurile ec. prezintă interes, bunurile libere rămânând în afara câmpului de analiză
economică.
Raritatea este un fapt de viaţă şi raţiunea însăşi a ştiinţei economice. Pentru că există raritate există, şi
ştiinţa economică. Implicaţiile rarităţii ar putea fi sintetizate astfel2:
 există întotdeauna mai multe variante de utilizare a resurselor (există înlocuitori pentru orice);
resursele sunt rare, dar au întrebuinţări alternative;
 din mulţimea de variante posibile va trebui aleasă o alternativă. Constrângerile îi obligă pe oameni să
aleagă varianta optimă; deci oamenii sunt permanent confruntaţi cu un proces de alegere;
 orice opţiune (alegere) presupune un sacrificiu, are un cost (dacă la un moment dat se alocă o cotă
mai mare de resurse pentru alimente, trebuie să se diminueze resursele, să zicem pentru haine)  ;
costul de oportunitate este costul şansei sacrificate.
Detensionarea decalajului dintre dezirabil şi posibil presupune întotdeauna o alegere raţională, un
comportament raţional al producătorilor şi consumatorilor. Raţionalitatea este deci o consecinţă
comportamentală ce derivă din raritate. Pentru toţi se impune ideea unor decizii raţionale, a raţionalităţii
prin constrângere.
În concluzie, datorită caracterului limitat, prob. Fund. a economiei o constituie raţionalitatea
atragerii, alocării şi utilizării resurselor, aspect cunoscut sub denumirea de raţionalitate economică.
Raţionalitatea economică constă în maximizarea rezultatelor obţinute şi minimizarea consumului
de resurse pentru obţinerea acestor rezultate.
Activitatea de producere a bunurilor, în vederea satisfacerii trebuinţelor, se desfăşoară conform
diviziunii sociale a muncii şi, în general, ea poate fi grupată în patru mari sfere:
-sfera producţiei; - sfera repartiţiei; - sfera circulaţiei; - sfera consumului.
 Sfera producţiei – cuprinde totalitatea activităţilor de producere a bunurilor şi serviciilor
pentru satisfacerea nevoilor umane.
Bunurile sunt realităţi palpabile care satisfac trebuinţele oamenilor. Acele bunuri pentru care
momentul obţinerii satisfacţiei este chiar momentul folosirii sau consumării lor sunt bunuri de consum.
Bunurile care nu produc o satisfacţie directă consumatorilor ci folosesc la producerea altor bunuri sau
servicii se numesc bunuri de producţie.
Serviciile sunt utilitaţi imateriale care fie satisfac nevoile personale ale oamenilor, fie contribuie la
organizarea si desfăşurarea producţiei (ex. transportul, comunicaţii, servicii bancare, comerţ, asigurări, etc.).
 Sfera repartiţiei – vizează:
a) repartizarea resurselor pentru producerea de noi bunuri sau pentru consum personal;
b) repartizarea veniturilor între posesorii f. d. p., sub formă de salariu, profit, dobândă şi rentă.
 Sfera circulaţiei – cuprinde totalitatea activităţilor de deplasare în spaţiu a bunurilor
economice de la producător la consumator. În literatura de specialitate, sfera circulaţiei mai este denumită
comerţ sau circulaţia mărfurilor.
 Sfera consumului – cuprinde atât activitatea de organizare şi desfăşurare raţională a
consumului productiv, cât şi activitatea din domeniul consumului de bunuri şi servicii finale pentru
satisfacerea nevoilor populaţiei. Consumul final (al populaţiei) poate fi clasificat în :

2
McKenzie R., Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986, p. 18.

3
 Curs de microeconomie

- consum individual (realizat la nivelul indivizilor sau în familie);

- consum colectiv (realizat la nivelul unor sociogrupuri).
Între producţie şi consum există o strânsă interdependenţă. Producţia generează consumul
furnizându-i obiectul, iar consumul generează producţia. “Consumul desăvârşeşte actul producţiei ... el este
actul final prin care nu numai produsul devine produs, ci şi producătorul devine producător. Pe de altă parte,
producţia generează consumul creând modul determinat al consumului, iar apoi, creând îndemnul de a
consuma, însăşi capacitatea de a consuma ca o trebuinţă.”
Totalitatea activităţilor economice privite în interdependenţa lor, ca sumă a activităţii tuturor
agenţilor economici, reprezintă economia socială sau, generic denumită, economia.
Economia (economia socială) poate fi abordată pe diferite niveluri:
- nivelul microeconomic (microeconomia) – activ. ec. desfăşurată la nivelul agenţilor economici;
- nivelul mezoeconomic (mezoeconomia) – activitatea economică la nivelul unor ramuri, sectoare;
- nivelul macroeconomic (macroeconomia) – activitatea la nivelul unei ţări sau al ec. naţionale;
- nivelul mondoeconomic (mondoeconomia) – activitatea economică la scară mondială.
Microeconomia şi macroeconomia reprezintă două modalităţi distincte de abordare a realităţii
economice. Microeconomia localizează cercetarea şi analiza la nivelul unităţilor economice şi pune accentul
pe comportamentul individual al agenţilor economici. Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de
economie din cadrul unei ţări, privite în unitatea lor şi în interdependenţă şi procesele care se desfăşoară la
nivel microeconomic. Macroeconomia consideră economia naţională, în întregul ei, drept spaţiul de acţiune a
legilor şi de manifestare a faptelor, deciziilor şi evoluţiilor economice, operând în special cu concepte
macroeconomice şi cu indicatorii agregaţi (ex. venitul naţional, masa monetară, etc). Între aceste două
niveluri de analiză nu există o separare absolută, deoarece, pe de o parte, evoluţiile macroeconomice sunt
legate şi influenţate de cele de la nivelul unităţilor de bază, iar, pe de altă parte, deciziile care se iau prin
politica macroeconomică influenţează comportamentul verigilor de bază.
Economia poate fi abordată, de asemenea, pe sectoare:
- sectorul primar (agricultura, silvicultura, piscicultura, industria extractivă);
- sectorul secundar (industria prelucrătoare, construcţiile);
- sectorul terţiar (servicii);
- sectorul cuaternar (cercetarea ştiinţifică).