NEVOI, RESURSE, ACTIVITATEA ECONOMICĂ

Trebuinţele şi resursele. Activitatea economică

Prin trebuinţe (nevoi) se înţelege totalitatea cerinţelor - naturale, sociale, economice, culturale -
obiectiv necesare pentru asigurarea existenţei şi dezvoltării individului şi a naţiunilor, societăţii în ansamblul
ei.
Trebuinţele au un caracter complex, dinamic şi în continuă diversificare, sporind atât ca volum cât şi din
punct de vedere al diversităţii. Nevoile umane se diversifică si se amplifică continuu pe măsură ce se creează
posibilităţi mai mari de satisfacere a lor. Există şi situaţii când unele trebuinţe dispar şi apar altele noi, existând
uneori o anumită substituibilitate.
Nevoile umane prezintă o serie de caracteristici, dintre care semnalăm:
1. nevoile au un caracter subiectiv, fiind influenţate de numeroşi factori economici, psihologici sau
morali, de factori individuali (dorinţe, aspiraţii, motivaţii, aşteptări, opţiuni, înclinaţii…) sau sociali (statut
socio-profesional…);
2. nevoile au un caracter istoric, dinamic, fiind influenţate de condiţiile concrete de timp şi de loc, de
nivelul de dezvoltare a societăţii şi de cultură a individului, de factori climaterici şi norme sociale.
3. nevoile au şi un caracter concurenţial, aflându-se într-o permanentă competiţie în funcţie de venitul
disponibil; de aceea diferitele nevoi pot fi satisfăcute într-un grad diferit şi pot fi substituite, înlocuite unele cu
altele;
4. privite în globalitatea lor, nevoile au un caracter nelimitat. Anumite nevoi satisfăcute generează mereu
noi şi noi nevoi. Trebuie însă să precizăm că nevoile au un caracter nelimitat dacă sunt privite în ansamblul lor,
ca număr, dar pot fi limitate în capacitate.
Toate elementele pe care omul le foloseşte în activitatea sa pentru a-şi satisface trebuinţele constituie
resursele; ele sunt suportul consumului.
Clasificarea resurselor:
A. Din punct de vedere al sursei de provenienţă, resursele sunt:
(1) resurse primare sau originare reprezentate de potenţialul natural si potenţialul demografic de
care dispune societatea în fiecare etapă a evoluţiei sale.
(2) resurse derivate, formate pe baza resurselor primare, concretizate în echipamente, instalaţii, utilaje,
stocurile de combustibil, materii prime, etc.
B. După natura lor, resursele pot fi:
- resurse materiale;
- resurse umane;
- resurse financiare;
- resurse informaţionale.
Resursele au un caracter complex, sunt în continuă diversificare (în sensul că societatea pune în valoare
noi resurse). Ele au însă ca trăsătură generală caracterul limitat, raritatea. Raritatea vizează toate categoriile
de resurse, manifestându-se ca o lege naturală a economiei.

De reţinut:
Raritatea relativă a resurselor reprezintă inechilibrul dintre nevoile nelimitate ale oamenilor şi
posibilităţile (resursele) finite de satisfacere a acestora. Ea constituie o lege economică întrucât:
 raritatea caracterizează toate resursele economice.
 raritatea acţionează întotdeauna în timp.
 raritatea se manifestă pretutindeni în spaţiu.

Sub raportul rarităţii se face distincţie între resursele (bunurile) economice, care sunt efectiv rare
(majoritatea absolută a bunurilor) şi resursele (bunurile) libere, care, în funcţie de condiţiile concrete de timp şi
spaţiu, există din abundenţă şi pot fi procurate gratuit, fără costuri, adică fără eforturi şi sacrificii (aerul, căldura
naturală, lumina solară, uneori apa şi unele categorii de terenuri).
 De reţinut:
Implicaţiile rarităţii ar putea fi sintetizate astfel:
 există întotdeauna mai multe variante de utilizare a resurselor (există înlocuitori pentru
orice); resursele sunt rare, dar au întrebuinţări alternative;
 din mulţimea de variante posibile va trebui aleasă o alternativă. Constrângerile îi obligă pe
oameni să aleagă varianta optimă; deci oamenii sunt permanent confruntaţi cu un proces de
alegere prin optimizare;
 orice opţiune (alegere) presupune un sacrificiu, are un cost (dacă la un moment dat se alocă
o cotă mai mare de resurse pentru alimente, trebuie să se diminueze resursele, să zicem
pentru haine) ; costul de oportunitate este costul şansei sacrificate.

Datorită caracterului limitat, problema fundamentală a economiei o constituie raţionalitatea atragerii,

alocării şi utilizării resurselor, aspect cunoscut sub denumirea de raţionalitate economică. Raţionalitatea
economică constă în maximizarea rezultatelor obţinute şi minimizarea consumului de resurse pentru obţinerea
acestor rezultate.

Exemple rezolvate:

1. Nevoile umane nu sunt:

a) nelimitate;
b) dinamice;
c) regenerabile
d) independente de mediul în care trăieşte un individ.

2. Satisfacerea nevoii se poate realiza pe două căi principale:

a) direct (cu bunuri obţinute cu mijloace proprii) şi indirect, prin schimb;
b) numai direct, cu bunuri obţinute prin mijloace proprii;
c) doar cu bunuri obţinute prin intermediul schimbului;
d) prin autoconsum.

3. Potrivit ştiinţei economice, nevoile sunt:

a) satisfăcute numai cu bunuri economice;
b) satisfăcute prin consumul de bunuri;
c) subiective, prin condiţiile care le generează;
d) rezultatul exclusiv al presiunilor externe.

4. Care din următoarea clasificare a resurselor este corectă:

a) superioare şi complexe;
b) libere şi economice;
c) primare şi derivate;
d) naturale şi biologice.

5. Resursele sunt limitate în sensul că:

a) sunt insuficiente în raport cu nevoile;
b) nu se regenerează;
c) scad continuu;
d) nu se recuperează.

6. Indicaţi răspunsul corect privind resursele economice:

a) au un caracter dinamic;
b) sunt limitate în raport cu nevoile de satisfăcut;
c) societatea trebuie să aleagă între destinaţiile alternative de folosire a acestora;
d) toate cele de mai sus.
 Alegere şi cost de oportunitate. Frontiera posibilităţilor de producţie

Raritatea resurselor şi bunurilor impune luarea unor asemenea decizii care implică alegerea unei
alternative în detrimentul altora posibile. De aceea pot fi satisfăcute doar anumite nevoi, în timp ce altele sunt
sacrificate. Alocarea resurselor în funcţie de utilizările concurente posibile este o descriere completă a
resurselor utilizate, a bunurilor produse şi a modului în care acestea sunt repartizate între consumatori.
Costul de oportunitate (costul economic al alegerii) este costul celei mai bune alternative la care se
renunţă atunci când se face o alegere; pe scurt, este costul şansei sacrificate.
Raritatea resurselor economice de care dispune societatea umană determină şi o limită maximă
(frontieră) a posibilităţilor de producţie. Pentru a pune mai bine în evidenţă acest lucru vom utiliza un model
foarte simplu. În analiza posibilităţilor alternative de producţie se foloseşte instrumentul curba posibilităţilor
de producţie, care pune în evidenţă combinaţiile posibile de producere a două bunuri, prin folosirea deplină a
resurselor disponibile la un moment dat, marcând de fapt eficienţa producţiei.
Curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt limitate şi orizontul de timp este
scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea resurselor şi ameliorarea lor, curba posibilităţilor de producţie
se deplasează spre dreapta (fig.1.1.).

Figura nr. 1.1. Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie

CPP1 CPP2

Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub influenţa următorilor factori:
a) creşterea stocului de resurse;
b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea consumului de resurse, pe
unitatea de produs;
c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale.
Activitatea de producere a bunurilor, în vederea satisfacerii trebuinţelor, se desfăşoară conform diviziunii
sociale a muncii şi, în general, ea poate fi grupată în patru mari sfere: sfera producţiei; sfera repartiţiei; sfera
circulaţiei; sfera consumului.
 Sfera producţiei – cuprinde totalitatea activităţilor de producere a bunurilor şi serviciilor pentru
satisfacerea nevoilor umane.
Bunurile sunt realităţi palpabile care satisfac trebuinţele oamenilor. Acele bunuri pentru care momentul
obţinerii satisfacţiei este chiar momentul folosirii sau consumării lor sunt bunuri de consum. Bunurile care nu
produc o satisfacţie directă consumatorilor ci folosesc la producerea altor bunuri sau servicii se numesc bunuri
de producţie.
Serviciile sunt utilitaţi imateriale care fie satisfac nevoile personale ale oamenilor, fie contribuie la
organizarea si desfăşurarea producţiei (ex. transportul, comunicaţii, servicii bancare, comerţ, asigurări, etc.).
 Sfera repartiţiei – vizează:
a) repartizarea resurselor pentru producerea de noi bunuri sau pentru consum personal;
b) repartizarea veniturilor între posesorii factorilor de producţie, sub formă de salariu, profit, dobândă şi
rentă.
 Sfera circulaţiei – cuprinde totalitatea activităţilor de deplasare în spaţiu a bunurilor economice de la
producător la consumator. În literatura de specialitate, sfera circulaţiei mai este denumită comerţ sau circulaţia
mărfurilor.
 Sfera consumului – cuprinde atât activitatea de organizare şi desfăşurare raţională a consumului
productiv, cât şi activitatea din domeniul consumului de bunuri şi servicii finale pentru satisfacerea nevoilor
populaţiei. Consumul final (al populaţiei) poate fi clasificat în :
- consum individual (realizat la nivelul indivizilor sau în familie);
- consum colectiv (realizat la nivelul unor sociogrupuri).

Economia (economia socială) poate fi abordată pe diferite niveluri:

 - nivelul microeconomic (microeconomia) – activitatea economică desfăşurată la nivelul agenţilor
economici;
- nivelul mezoeconomic (mezoeconomia) – activitatea economică la nivelul unor ramuri, sectoare;
- nivelul macroeconomic (macroeconomia) – activitatea la nivelul unei ţări sau al economiei naţionale;
- nivelul mondoeconomic (mondoeconomia) – activitatea economică la scară mondială.
Economia poate fi abordată, de asemenea, pe sectoare:
- sectorul primar (agricultura, silvicultura, piscicultura, industria extractivă);
- sectorul secundar (industria prelucrătoare, construcţiile);
- sectorul terţiar (servicii);
- sectorul cuaternar (cercetarea ştiinţifică).

Exemple rezolvate:

1. Activitatea economică reprezintă:

a) totalitatea activităţilor prin care oamenii îşi asigură bunurile pentru a-şi satisface nevoile;
b) activităţile prin care oamenii îşi asigură doar bunurile materiale;
c) activităţile prin care oamenii îşi asigură doar serviciile;
d) numai activităţile prin care se asigură bunurile de folosinţă îndelungată.

2. Care dintre următoarele afirmaţii definesc costul de oportunitate:

a) valoarea celei mai bune alternative la care se renunţă;
b) valoarea resurselor folosite pentru implementarea unei decizii;
c) costul celui mai important factor de producţie;
d) nici una dintre alternativele de mai sus.

3. Bunurile necesare satisfacerii nevoilor pot fi:

a) libere şi economice;
b) numai libere;
c) numai economice;
d) doar servicii.

4. Bunurile libere sunt acelea care:

a) intră în consum în mod gratuit datorită abundenţei lor;
b) pot fi achiziţionate cu uşurinţă de pe piaţă;
c) omul le consumă cum doreşte după ce şi le-a procurat;
d) se obţin prin consumul de factori de producţie.

5. Bunul economic marfă este:

a) numai un bun material;
b) numai un serviciu;
c) orice bun care se consumă;
d) unitatea organică a utilităţii şi a valorii de schimb.

6. Costul de oportunitate al unui factor de producţie reprezintă:

a) costul achiziţionării unei unităţi din acest factor de producţie;
b) valoarea utilizării acestui factor;
c) valoarea celei mai bune alternative la care acest factor poate fi întrebuinţat;
d) costul înlocuirii unei unităţi din acest factor de producţie.

7. Ştiinţa economică are drept scop:

a) dezvoltarea unor tehnologii noi;
b) realizarea de noi bunuri materiale şi servicii;
c) administrarea cât mai eficientă a resurselor;
d) descoperirea unor resurse alternative.
8. Economia ca ştiinţă studiază:
a) schimbul de bunuri şi servicii între agenţii rezidenţi într-o ţară;
b) comerţul exterior;
c) producţia şi consumul bunurilor publice;
d) alocarea resurselor limitate în vederea satisfacerii cât mai bune a nevoilor umane.

9. Care dintre următoarele afirmaţii exprimă cel mai bine scopul economiei ca ştiinţă:
a) studiul cererii menajelor pentru bunuri şi servicii;
b) distribuţia venitului între membrii societăţii;
c) studiul utilizării resurselor rare, cu întrebuinţări alternative, pentru satisfacerea nevoilor
nelimitate;
d) studiul utilizării banilor în cadrul unei economii.

10. Prin intermediul operaţiunilor de repartiţie:

a) se distribuie şi redistribuie veniturile;
b) se repartizează diversele activităţi economice, prin diviziunea muncii;
c) sunt utilizate bunurile şi serviciile produse;
d) se finanţează activitatea economică.

11. Problemele de bază ale economiei sunt:

a) ce producem? sau cât producem?
b) ce producem? cât producem? cum producem? pentru cine producem?
c) cât producem? sau pentru cine producem?
d) ce producem? sau cum producem?

12. O persoană dispune de un venit de 200.000 u.m. şi poate achiziţiona două bunuri, A şi B. Preţul bunului A
este de 25.000 u.m., iar al bunului B, 50.000 u.m. În aceste condiţii, costul oportunităţii achiziţiei unei
unităţi din bunul A este:
a) 0,5 unităţi din bunul B;
b) 1 unitate din bunul B;
c) 2 unităţi din bunul B;
d) 2,5 unităţi din bunul B.

Problemă rezolvată

1. Se presupune că două bunuri x şi y pot fi produse de doi producători, A şi B. Într-o zi de lucru de 8 ore, producătorii A
şi B pot obţine o producţie maximă din bunurile x şi y, ca în tabelul de mai jos:

Bunuri Producători
x (unităţi) 200 120
y (unităţi) 100 300
Să se determine costurile relative (de oportunitate) pentru fiecare producător.

Rezolvare

Dacă producătorul A alege ca în 8 ore să producă bunul x, atunci costul real al acestei decizii este:

Dacă producătorul A alege ca în 8 ore să producă bunul y, atunci costul real al acestei decizii este:

Dacă producătorul B alege ca în 8 ore să producă bunul x, atunci costul real al acestei decizii este:
Dacă producătorul B alege ca în 8 ore să producă bunul y, atunci costul real al acestei decizii este: