INTRODUCERE ÎN

STUDIUL ECONOMIEI

1
Universitatea Titu Maiorescu Camera de Comerţ şi Industrie Primăria comunei Turcineşti Primăria comunei Ciofrângeni Fundaţia "Infomat" Asociaţia "Civitas 2005"
1. Nevoile şi resursele

2
Ştiinţa economică este ştiinţa care
studiază modul în care omul identifică,
atrage şi utilizează resursele rare în
scopul satisfacerii nevoilor nelimitate.
Aceasta deoarece, existenţa omului ca
fiinţă tridimensională (biologică, socială şi
spirituală) a presupus dintotdeauna
satisfacerea unor multiple nevoi.

3
Ȋn concluzie, teoria economică şi
implicit activitatea economică au ca
elemente de bază: omul şi nevoile sale.

4
Nevoile umane reprezintă dorinţele,
preferinţele, aspiraţiile oamenilor de a
şti, de a dobândi bunuri necesare
desfăşurării activităţii umane.
Nevoile sunt condiţionate obiectiv de
nivelul de dezvoltare socio-economică,
dar şi subiectiv de nivelul de trai și de
educaţie al individului.
5
Clasificarea nevoilor

6
1. Ȋn funcţie de cele trei dimensiuni ale
fiinţei umane, nevoile sunt:
- fiziologice (biologico-materiale) –
hrană, îmbrăcăminte;
- sociale (de grup) – comunicare;
- spirituale (apar pe măsura progresului
educaţional, moral). – vezi piramida lui
Maslow
7
2. În funcţie de gradul de
complexitate, nevoile sunt:
- elementare (de bază, fundamentale);
- complexe (elevate, superioare).

8
3. În funcţie de intensitate, nevoile
sunt:
- curente (imediate);
- de perspectivă (îndepărtate).

9
Trăsăturile nevoilor

10
Analiza trebuințelor umane pune în
evidenţă trăsăturile acestora. Cea mai
cunoscută este cea care se referă la
caracterul nelimitat al nevoilor, ceea
ce înseamnă că ele cresc ca număr şi se
diversifică.

11
Dar, nevoile sunt limitate în capacitate,
intensitatea cu care este resimţită o
nevoie fiind descrescătoare dacă aceasta
este satisfăcută în mod continuu (ex:
senzaţia de sete, foame).

12
De asemenea unele nevoi sunt
concurente, ceea ce înseamnă că se
dezvoltă în defavoarea altora.
Nevoile sunt şi regenerabile adică, o
dată satisfăcută o nevoie, ea dispare
temporar, putând reapărea.

13
Resursele

14
Satisfacerea nevoilor presupune
existenţa unor resurse specifice.

15
Resursele economice reprezintă
premisele activităţii economice şi
cuprind totalitatea elementelor
(mijloacelor) ce pot fi utilizate în scopul
obţinerii de bunuri economice necesare
satisfacerii nevoilor nelimitate.

16
Resursele reprezintă aşadar potenţialul
de care se bucură economia.

17
Clasificarea resurselor

18
1. În funcţie de gradul de prelucrare:
- primare = resursele asupra cărora
omul nu a intervenit - cuprind: resurse
naturale şi potenţialul demografic;
- derivate = resursele obţinute pe baza
resurselor primare (inclusiv
cunoştinţele populației).

19
2. În funcţie de posibilităţile de
recuperare:
- recuperabile;
- parţial recuperabile;
- nerecuperabile.
3. În funcţie de durata utilizării:
- regenerabile (inepuizabile);
- neregenerabile (epuizabile).
20
Resursele au crescut şi s-au
diversificat continuu odată cu
progresul omenirii însă, mai lent în
raport cu nevoile, rămânând limitate.

21
Raritatea (limitarea resurselor) reprezintă
problema fundamentală a economiei,
ceea ce a dus la formularea legii rarităţii,
care se referă la conflictul dintre
caracterul limitat al resurselor şi
nelimitarea nevoilor. De aici s-au
formulat şi cele patru întrebări
fundamentale ale economiei: CE? CÂT?
CUM? și PENTRU CINE SĂ PRODUC?
22
 INTRODUCERE ÎN
STUDIUL ECONOMIEI
- PARTEA II -

1
Universitatea Titu Maiorescu Camera de Comerţ şi Industrie Primăria comunei Turcineşti Primăria comunei Ciofrângeni Fundaţia "Infomat" Asociaţia "Civitas 2005"
Costul de oportunitate şi frontiera
posibilităţilor de producţie

2
Problema generală a economiei
(raritatea resurselor) face ca orice
alegere a unui agent economic să
presupună şi sacrificarea unor şanse
potenţiale. De aici şi preocuparea
oamenilor de a face alegeri oportune în
procesul de alocare a resurselor.

3
Termenul folosit în economie pentru
exprimarea şansei pierdute este costul
de oportunitate (cost oportun/real al
alegerii, costul şansei pierdute).
C.O. este un cost relativ (subiectiv),
care exprimă cantitatea de bunuri
economice la care s-a renunţat pentru
a putea obţine o unitate suplimentară
dintr-un alt bun economic. 4
5
Exemplu: Cu un volum dat de resurse
se pot obţine două unităţi din bunul X
și două unități din Y (2x şi 2y).
Pentru a obţine 4x se renunţă la 2y.
Calculaţi C.O. al bunului X.

6
7
Ȋn cazul ȋn care există mai multe
variante de alocare a resurselor rare,
costul de oportunitate reprezintă
valoarea celei mai bune alternative
sacrificate ca urmare a alegerii făcute.

8
C.O. stă la baza luării deciziei, atât în
producţie cât şi în consum.
În cazul consumului apar alternative în
procesul de alocare a veniturilor, iar
C.O. exprimă cantitatea de bunuri
economice la care se renunţă pentru a
putea achiziţiona o unitate în
suplimentară dintr-un alt bun
economic. 9
 În cazul producătorilor, C.O. exprimă
cantitatea dintr-un bun economic la
care se renunţă pentru a putea
produce o unitate suplimentară dintr-
un alt bun economic. C.O. pentru
activitatea de producţie poate fi
reprezentat grafic cu ajutorul
frontierei posibilităţii de producţie.
(F.P.P.). 10
Pe F.P.P. sunt reprezentate pachete de
bunuri economice ce pot fi produse
prin utilizarea în totalitate şi cu
maximum de eficientă a resurselor
disponibile.

11
Exemplu: Presupunem un fermier care
dispune de un teren pe care poate
cultiva grâu şi/sau porumb.

12
13
FIG. 1 FRONTIERA POSIBILITĂȚILOR DE PRODUCȚIE

14
Producătorul va alege varianta care îi
asigură cel mai mic cost de
oportunitate (cea mai mică pierdere)
= > B este varianta optimă.

15
 Concluzii:
1. Resursele economice sunt utilizate în
totalitate şi eficient în orice punct de pe F.P.P.;
2. Orice punct din afara F.P.P. nu poate fi atins
(este imposibil momentan) decât prin
creşterea cantităţii de resurse disponibile şi a
eficienţei (ex. E)
3. Resursele sunt parţial şi/sau ineficient
utilizate în orice punct din interiorul F.P.P.
(ex: F)
16
4. Pe măsură ce cantităţile dintr-un anumit bun
economic sporesc, C.O. are tendinţa de creştere.
Explicația constă ȋn legea creşterii costului de
oportunitate care poate fi la rândul său explicată
cu ajutorul legii productivității (randamentelor)
marginale descrescătoare.
În mod normal, F.P.P. are o formă concavă şi
reflectă legea creșterii C.O.
C.O. în orice punct de pe F.P.P. poate fi măsurat
prin înclinaţia tangentei în acel punct.
17
 ACTIVITATEA
ECONOMICĂ: CONȚINUT,
TRĂSĂTURI, LEGILE
ECONOMICE

1
Universitatea Titu Maiorescu Camera de Comerţ şi Industrie Primăria comunei Turcineşti Primăria comunei Ciofrângeni Fundaţia "Infomat" Asociaţia "Civitas 2005"
Activitatea economică, componentă a
activităţii umane reflectă ansamblul
actelor, faptelor și reacțiilor oamenilor
prin care sunt identificate, atrase şi
utilizate resursele economice limitate
în scopul producerii, distribuţiei,
schimbului şi consumului de bunuri
economice necesare satisfacerii
trebuinţelor nelimitate.
2
Mobilul activităţii economice îl
reprezintă nevoile umane, care se
manifestă conştient prin interesele
agenţilor economici. De aceea, relaţiile
dintre agenţii economici sunt relaţii
de interese.

3
Producţia de piaţă cuprinde activităţile
economice care au ca rezultat obţinerea
de bunuri economice (materiale,
servicii, informaţii) destinate vânzării,
în scopul obţinerii de beneficii
economice.
În categoria acestor producători sunt
incluse ȋntreprinderile.
4
 Producţia nonpiaţă cuprinde activităţile
economice care au ca scop oferirea de
bunuri economice (materiale, servicii,
informaţii) cu caracter gratuit sau plata
redusă, fiind nonprofit .
În categoria acestor producători sunt
incluse administraţiile publice şi private
(scoli publice, spitale publice, ONG-uri,
etc.).
5
Consumul constă în folosirea directă a
bunurilor economice în scopul
satisfacerii nevoilor şi reprezintă
scopul final al oricărei activităţi
economice. În categoria consumatorilor
sunt incluse familiile (menajele/
gospodăriile).
6
Ȋn teoria economică, schimbul
cuprinde activităţile prin care
produsele sunt orientate şi ajung la
cumpărător prin intermediul pieţelor,
putȃndu-se realiza în natură (troc /
barter) sau prin intermediul banilor.

7
 Ȋn funcție de destinația bunurilor
economice tranzacționate, cele mai
mari categorii de pieţe sunt:
- piaţa bunurilor de consum (piaţa
satisfactorilor);
- piaţa factorilor de producţie (piaţa
prodfactorilor).

8
De asemenea, activităţile economice
sunt grupate pe niveluri şi pe sectoare
ale economiei. Astfel, nivelurile
economiei sunt: microeconomia,
mezoeconomia, macroeconomia și
mondoeconomia.

9
 Microeconomia studiază activităţile şi
comportamentul individual al
agenţilor economici participanţi la
viața economică (producători /
cosumatori sau vânzători /
cumpărători).
!!! producători / cosumatori ≠ vânzători /
cumpărători
10
Macroeconomia reprezintă ansamblul
fenomenelor, faptelor, proceselor şi
comportamentelor care compun
economia unei ţări.

11
Fenomenul economic = aspecte, acte,
fapte economice care se manifestă ȋn
societate şi pot fi percepute de către
oameni în mod direct (producţie,
vânzare, cumpărare, etc.).

12
Proces economic = transformările
cantitative, calitative şi structurale
manifestate în timp şi spaţiu, în
desfăşurarea activităţii economice,
(creşterea preţurilor, modificarea ofertei
sau a cererii, creşterea productivităţii
muncii etc.).
13
Fenomenele economice prin
manifestarea lor în timp şi spaţiu
devin procese economice.

14
Legile economice exprimă raporturile
esenţiale, durabile, cu un grad ridicat de
repetabilitate apărute între procese şi
fenomenele economice.

15
Mezoeconomia reprezintă nivelul
intermediar şi grupează activităţile
economice pe ramuri economice sau
la nivel de unităţi administrativ -
teritoriale (economie de ramură).

16
Mondoeconomia agregă realitatea
economică la nivel internaţional
(relații, fluxuri, instituții internaționale).

17
 În funcţie de caracteristicile fizice ale
diferitelor activități productive, economia se
subdivide în:
- sectorul primar (agricultură, silvicultură,
piscicultură, extracția minereurilor, etc.);
- sectorul secundar ( industria prelucrătoare);
- sectorul terţiar (sectorul serviciilor);
- sectorul cuaternar (domenii de vârf ale
economiei moderne: cercetare științifică,
robotică, nanotehnologie, etc.). 18
Raportat la legea rarităţii, economia
poate fi pozitivă sau normativă.

19
Economia pozitivă are caracter
teoretic, explicativ şi răspunde la
întrebarea: „De ce?”. Reprezintă o
modalitate de abordare a economiei așa
cum este ea la un momen dat.

20
Exemplu de abordare pozitivă a
economiei: de ce au crescut costurile
de producție ale unei firme, de ce a
scazut cererea pentru un anumit bun
economic, etc.

21
Economia normativă are caracter
aplicativ şi răspunde la întrebările:
„Cum? În ce mod?”, arătând ceea ce ar
trebui să fie.

22
Exemplu de abordare normativă a
economiei: “ Pentru reducerea
șomajului trebuie ȋncurajate
investițiile.”

23
Dar, ȋntre cele două abordări există
o strânsă interdependență, ele
presupunându-se reciproc.

24
Metode de analiză si cercetare
economică

1
Universitatea Titu Maiorescu Camera de Comerţ şi Industrie Primăria comunei Turcineşti Primăria comunei Ciofrângeni Fundaţia "Infomat" Asociaţia "Civitas 2005"
1. Inducţia si deducţia

2
Inducţia reprezintă un mod de a raţiona
plecând de la particular la general, de la
fapte la generalizări.
Demersul logic inductiv este: singular →
particular → general.
Prin urmare, demersul logic inductiv este
crescător, tinzând spre cunostințe tot mai
generale, mai abstracte.

3
Deducţia este un mod de a raţiona
plecând de la general la particular.
Demersul logic deductiv este:
general → particular → singular.

4
2. Abstracţia ştiinţifică
Cercetătorul, datorită caracterului
complex al economiei şi posibilităţilor
limitate ale fiecăruia, îşi concentrează
atenția asupra unui aspect, făcând
abstracție de celelalte.

5
3. Clauza caeteris paribus arată că
unele elemente ale analizei sunt
stabile, constante, iar altele, variabile.

6
4. Unitatea dintre analiză şi sinteză
arată că teoria este ȋmparțită și
analizată pe părți componente, pentru
ca ulterior, acestea sa fie reunite ȋn
forma inițială.

7
5. Modelarea matematică =
reproducerea schematică a proceselor
economice cu ajutorul graficelor şi
formulelor.

8
Variabilele economice reprezintă
mărimi ce pot lua diferite valori, fiind
componente de bază în teoria micro şi
macro economică (venit, cost,
producție, PIB, etc.).

9
 Trebuie făcută diferenţa dintre:
-variabile flux şi variabile stoc;
-variabile endogene şi variabile exogene.

10
Variabilele stoc reprezintă mărimi
existente la un moment dat.
Ex: Cifra de afaceri a firmei X în data
de 31.10.2015 a fost de 100.000 €.

11
Variabilele flux reprezintă mărimi ce se
modifică în timp.
Ex: Venitul total al firmei X pe parcursul
anului 2015 a fost de 3.000.000 €.

12
Variabilele endogene sunt acele
variabile din interiorul teoriei (interiorul
firmei).
Ex: costul de producţie, nivelul de
pregătire al salariaţilor, etc.

13
Variabilele exogene sunt acele variabile
din exteriorul teoriei (exteriorul firmei),
dar care influențează teoria (firma,
activitatea) analizată.
Ex: preţul materiilor prime, salariul
minim pe economie, conjunctura
economico - socială.
14
Reprezentarea grafică constă ȋntr-o
diagramă care reflectă legătura existentă
ȋntre două sau mai multe variabile.

15
Regulă: Pe verticală (pe ordonată) se
reprezintă variabila dependentă, iar pe
orizontală (abscisă) variabila
independentă.
Excepție fac reprezentările grafice ale
cererii și ofertei.

16
17
18
19
20
ECONOMIA DE PIAŢĂ
-caracterizare generală-

1
I. Economia naturală şi economia de
schimb

2
Activitatea economică, indiferent de
forma sub care se desfăşoară are
acelaşi scop - satisfacerea nevoilor cu
ajutorul bunurilor.
Bun reprezintă orice element al
realităţii, apt să satisfacă o nevoie.
În aceste condiţii, există bunuri libere
şi bunuri economice.
3
Bunurile libere – sunt daruri ale naturii,
bunuri pt. care nu este necesar consumul de
resurse, fiind virtual nelimitate din punct
de vedere al accesului, în condiţii date de
loc şi timp.
Bunurile economice – sunt bunurile
rezultate prin utilizarea şi consumul
resurselor, având deci, caracter limitat şi
implicit un cost oportun.
4
 CLASIFICAREA BUNURILOR ECONOMICE

1. În funcţie de forma în care se

manifestă bunurile economice:
- bunuri economice materiale
(tangibile);
- bunuri economice nemateriale
(intangibile) - informaţiile şi serviciile.
5
2. În funcţie de modul în care se intră
în posesia lor:
- bunuri economice marfă;
- bunuri economice nemarfă.
Marfă reprezintă orice bun economic
care face obiectul tanzacţiilor bilaterale
de piaţă.
6
 3. După gradul de prelucrare:
- bunuri economice finale (cele destinate
direct utilizării, fără a mai fi necesară
prelucrarea lor);
- bunuri economice intermediare (acele
bunuri economice care sunt prelucrate pt.
a obţine alte bunuri economice).
- Ex.: faină → pâine.

7
 4. În funcţie de subiectul care le
utilizează, bunurile economice sunt:
- satisfactori (cele destinate consumului,
ȋn cadrul menajelor și administrațiilor)
- prodfactori (cele utilizate de către
producătorii pentru piață).

8
5. În funcţie de scopul pentru care sunt
obţinute există:
- bunuri economice private;
- bunuri economice publice;
- bunuri economice mixte.

9
 Pt. a intra în categoria bunurilor
economice publice, un bun economic
trebuie să îndeplinească simultan 2
condiţii:
- principiul nonexclusivităţii;
- principiul nonexhaustivității.

10
 Principiul nonexclusivităţii arată că
nimeni nu poate fi oprit în a beneficia
de el.
Principiul nonexhaustivității sugerează
că un nou utilizator nu generează costuri
suplimentare şi nici nu reduce oferta.
Ex: stâlpii de iluminat, pădurile,
armata, etc.
11
În situaţia în care una din condiţii nu
este îndeplinită, bunurile economice se
numesc bunuri economice mixte.

Bunurile economice private nu

îndeplininesc cele două condiţii.

12
La începuturile omenirii, nevoile
oamenilor erau acoperite în principal
prin autoconsum (oamenii consumau
rezultatele propriei activități, fară a
apela la schimb ).
În aceste condiţii, economia naturală
a fost principala formă a organizării
economice.
13
 Caracteristicile economiei naturale:
- autoconsumul este dominant;
- descentralizată;
- autarhică (închisă);
- economie de subzistenţă, pământul
reprezentând principalul factor de
producţie.
14
Pe măsura creşterii şi diversificării
nevoilor precum și a mijloacelor de
satisfacere a acestora, a apărut şi s-a
dezvoltat economia de schimb.
Schimbul presupune înstrăinarea
rezultatelor propriilor activităţi, primind
în contraprestaţie alte bunuri economice
necesare.
15
CARACTERISTICILE ECONOMIEI DE
SCHIMB:
- diviziunea socială a muncii – agenţii
economici acţionează în domenii
diferite ale vieţii economice pentru a
obţine o gamă limitată de bunuri
economice în cantităţi mari şi cu
costuri unitare (costuri pe bucată) cât
mai mici;
16
Deciziile de specializare, conștient sau
intuitiv se bazează pe teoria avantajului
relativ (cel mai mic cost de oportunitate) –
teorie sugerată de Adam Smith și
fundamentată de David Ricardo și pe teoria
avantajului absolut (aceeași cantitate de
bunuri economice este obținută cu mai puține
resurse decât oricare alt agent economic/ din
surse identice se obține o cantitate mai mare
de bunuri economice ȋn raport cu oricare alt
agent economic). 17
- autonomia agenţilor economici
(independența acestora);
- tranzacţii bilaterale de piaţă;
- activităţile economice gravitează în
jurul pieţei;
- bunurile economice îmbracă cel mai
des, forma de marfă.

18
Cele două forme ale economiei
coexistă însă, pe măsura progresului
omenirii, economia naturală a
înregistrat o tendinţă de restrângere, în
prezent întâlnindu-se ȋn gospodăriile
din mediul rural.

19
Tipuri de sisteme economice

20
Universitatea Titu Maiorescu Camera de Comerţ şi Industrie Primăria comunei Turcineşti Primăria comunei Ciofrângeni Fundaţia "Infomat" Asociaţia "Civitas 2005"
Există două sisteme teoretice de
organizare şi funcţionare a economiei
de schimb:
- sistemul economiei de comandă
(centralizată, dirijată, planificată);
- sistemul economiei de piaţă.
Cele două sisteme economice trebuie
interpretate ca modelele teoretice, în
viaţa reală neexistând în formă pură.21
Economia de piaţă

22
Bazele sistemului teoretic de economie
de piaţă au fost puse de Adam Smith,
care a introdus principiul “mâinii
invizibile”. Conform acestuia,
economiile se autoreglează nefiind
necesară intervenţia statului => susţinea
ideea neinterventionismului statal.

23
 În cazul sistemului economiei de
piaţă, piaţa în mod liber decide ce, cât,
cum şi pentru cine să se producă (în
funcţie de raportul cerere - ofertă).

24
Modelul economiei de comandă a
apărut ca reacţie la unele dificultăţi
apărute în funcţionarea sistemului real
al economiei de piaţă.
În acest caz, statul dirijează,
controlează activitatea economică şi
prin urmare, decide ce, cât, cum şi
pentru cine să se producă.
25
Modelul real de economie centralizată
a cunoscut o extindere în secolul trecut,
în ţările din Europa de Est. Dar, eşecul
economiei de comandă demonstrează că
pe termen lung, mecanismele
concurenţiale ale economiei de piaţă
sunt mai eficiente.
Exemple actuale: Coreea de Nord, Laos,
Cuba, Belarus.
26
Caracteristicile modelului teoretic
de economie de piaţă

27
1. Autonomia, independenţa agenţilor
economici, ceea ce ȋnseamnă că agenţii
economici au libertatea de a decide astfel
în cât să-şi maximizeze satisfacţia
(maximizarea beneficiului economic
pentru producători şi maximizarea
utilităţii pentru consumatori), cu condiţia
de a nu afecta libertatea de acţiune a
celorlalţi agenţi economici;
28
2.Pluralismul formelor de
proprietate, cu condiţia să domine
proprietatea privată;
3.Concurenţa;
4.Formarea liberă a preţurilor, în
funcţie de raportul cerere - ofertă;

29
5. Existenţa statului care intervine
numai atunci când apar
disfuncţionalităţi, cu ajutorul
pârghiilor economico – financire
(impozite şi taxe, rata dobânzii de
referinţă, salariul minim pe economie,
etc.).

30
Sistemul real al economiei de piaţă
cunoaşte aspecte specifice în fiecare
ţară în funcţie de condiţiile istorice,
tradiţii, conjunctura.

31
Exemple de modele reale de economie
de piaţă

32
 Modelul anglo-saxon (neo-american)
întâlnit în SUA, Marea Britanie,
Australia - se caracterizează prin
gradul cel mai mare de libertate al
pieţelor și mai puțin pe intervenția
statului pentru protecția socială.
.

33
 Modelul renan de economie de piaţă
(ţările nordice - Suedia, Norvegia şi
Danemarca ), în care:
- principiul coresponsabilizării,
armonizării intereselor este fundamental;
- statul intervine prin reglementări pentru
a susţine interesele păturii săracilor.
- la baza stau productivitatea și o
fiscalitate ridicată. 34
Modelul economiei sociale de piață
(Germania, Austria, Olanda)

35
 Modelul paternalist (modelul japonez),
ȋn care:
- statul este catalizator;
- alături de cele câteva mari companii,
există și numeroase firme mici (furnizori
ai marilor companii);
- se practică angajarea pe viață;
- deciziile se bazează pe principiul
meritocrației. 36
 Comportamentul
consumatorului

1
Universitatea Titu Maiorescu Camera de Comerţ şi Industrie Primăria comunei Turcineşti Primăria comunei Ciofrângeni Fundaţia "Infomat" Asociaţia "Civitas 2005"
Utilitatea economică

2
Scopul final al oricărei activităţi
economice îl reprezintă consumul. De
aceea, toate activităţile economice au
ca reper preferinţele consumatorilor şi
implicit, satisfacerea nevoilor acestora.
Satisfacţia pe care consumatorul
anticipează că o va resimţi în urma
consumului unui bun se numeşte
utilitate economică.
3
Pentru a avea utilitate economică trebuie
îndeplinite 3 condiţii:
- să avem un bun determinat;
- o cantitate determinată;
- bunul economic analizat să nu se afle
iniţial ȋn posesia consumatorului și să
fie dorit de către acesta(caluza
nonposesiunii / ab initio).
4
 În teoria economică există două
abordări în ceea ce priveşte valoarea
economică:
- teoria clasică;
- teoria neoclasică a valorii.

5
Teoria clasică a valorii (teoria
obiectivă) susţine că munca stă la baza
valorii. Astfel, bunurile identice au
aceeaşi utilitate.
Din acest punct de vedere, obiectul
analizei clasice a valorii îl reprezintă
numai bunurile economice care pot fi
obţine prin muncă.
6
Teoria neoclasică (teoria subiectivă)
a valorii susţine că la baza valorii
bunurilor se află satisfacţia pe care o
asigură consumatorului bunul
respectiv. Astfel, aria de cercetare se
lărgeşte la toate bunurile.

7
În 1854 Gossen a formulat legea
utilităţii marginale descrescătoare
(legea lui Gossen). Conform acesteia,
satisfacţia resimţită în urma
consumului unui bun scade treptat,
până la saturaţie, dacă respectiva
plăcere este furnizată în mod
continuu şi neîntrerupt.
8
 În funcţie de volumul cantităţii
analizate, utilitatea economică este:
- individuală (Ui)
- totală (Ut)
- marginală (Umg)

9
Utilitatea individuală exprimă
satisfacţia resimţită în urma
consumului unei singure doze dintr-un
bun economic, în timp ce utilitatea
totală reflectă satisfacţia resimţită în
urma consumului tuturor dozelor din
bunul economic disponibil.

10
Utilitatea marginală arată cu cât creşte
utilitatea totală atunci când cantitatea
consumată creşte cu o unitate
(reprezintă utilitatea ultimei doze
consumate).

11
FIG. 1 REPREZENTAREA GRAFICĂ A UTILITĂȚII GLOBALE
ȘI A UTILITĂȚII MARGINALE

12
UT = ∑ Umg

13
Zona 1 – Umg crescătoare (numai pt.
prima doză consumată) => UT creşte cu o
rată crescătoare.
Zona 2 – Umg descrescătoare dar pozitivă
(legea lui Gossen) => UT creşte cu o rată
descrescătoare.
Dacă Umg = 0 => UT maximă (punct de
saturaţie).
Zona 3 – Dacă Umg negativă (zona de
insatisfacţie) => UT scade. 14
Utilitatea economică poate fi măsurată
cardinal sau ordinal.
Măsurarea cardinală reprezintă atribuirea unei
valori (număr) satisfacţiei resimţite în
consum, unitatea de măsură fiind utilul.
Ex: UT = 50 utili
În cazul măsurării ordinale, bunurile
economice sunt aşezate într-o anumită ordine,
în funcţie de preferinţele consumatorului.
Ex: Prima cafea, primul pahar cu apă, etc.
În prezent este utilizată măsurarea sau
analiza ordinală prin care consumatorul
poate ierarhiza consumul de bunuri în
ordinea preferinţelor.
Pachetele (programele) de consum
alese sunt subiective şi presupun
specificarea unor cantităţi de bunuri ce
asigură un anumit nivel de satisfacţie.
16
Dacă apelând la abstracţia ştiinţifică,
presupunem că avem de ales între două
bunuri X şi Y, putem construi curba de
indiferenţă, care reprezintă combinaţii
dintre cele două bunuri economice care
asigură aceeaşi utilitate agregată.

17
 Comportamentul
consumatorului

1
Universitatea Titu Maiorescu Camera de Comerţ şi Industrie Primăria comunei Turcineşti Primăria comunei Ciofrângeni Fundaţia "Infomat" Asociaţia "Civitas 2005"
 2. ECHILIBRUL
CONSUMATORULUI

2
2.1. Echilibrul static al
consumatorului

3
Echilibrul consumatorului (punctul
optim ȋn consum) este atins atunci când
utilitatea totală resimţită în urma
consumului este maximă.
Pentru a putea analiza echilibrul
consumatorului vom apela la două
noţiuni specifice:
- curba de indiferenţă;
- dreapta bugetului. 4
Pe curba de indiferenţă sunt
reprezentate pachetele de bunuri
economice care asigură aceeaşi
satisfacţie (aceeaşi utilitate totală /
agregată).

5
 “X” şi “Y” bunuri economice
“P1, P2, P3” pachete echivalente
(P1 ~ P2 ~ P3)

Fig. 1. Curba de indiferență

6
În concluzie, curbele de indiferenţă
arată ceea ce îşi doreşte
consumatorul.

7
Totalitatea curbelor de indiferenţă
formeză harta curbelor de indiferenţă.

Fig. 2 Harta curbelor de indiferență

8

Proprietăţile curbelor de indiferenţă:
- o curbă de indiferenţă mai înaltă (dreapta, sus)
exprimă un nivel de utilitate agregată mai mare;
- curbele de indiferenţă din cadrul aceleiaşi familii
de curbe nu se pot intersecta.
- curbele de indiferenţă nu pot lua forma unor
cercuri concentrice.
- curbele de indiferenţă sunt convexe, cu înclinaţie
negativă şi au rate marginale de substituţie
descrescătoare.
9
Rata marginală de substituţie
exprimă cantitatea dintr-un bun
economic la care se renunţă pentru a
putea consuma o unitate în plus din
celălalt bun economic, astfel încât
utilitatea agregată să rămână aceeaşi.

10
 “Y” factorul substituit (scade cantitativ)
“X” factorul ce substituie (creşte cantitativ)
Valoarea Rms reprezintă panta curbei de
indiferenţă (ΔY/ΔX) = -
11
Formele curbelor de indiferenţă în
funcţie de tipologia bunurilor

12
- pentru bunurile complementare (depind unul
de celălalt) curba de indiferență are un singur
pachet deoarece bunurile nu se pot ȋnlocui,
ceea ce ȋnseamnă că nu există Rms.
Ex: combustibil şi maşină

Fig.3 Curba de indiferență pentru bunurile

complementare 13
- pentru bunurile cu substituibilitate
imperfectă (cea mai întâlnită situaţie) - curba
de indiferenţă este convexă şi descrescătoare.

Fig. 4 Curba de indiferență pentru bunurile cu

substituibilitate imperfectă
14
 - pentru bunurile cu substituibilitate perfectă
(consumatorul are de ales între două bunuri care au
aceleaşi caracteristici) curba de indiferență este o
dreaptă, iar Rms este o constantă.
Ex: o linguriţă zeamă de lămâie - o linguriţă de hellas

Fig.5 Curba de indiferență pentru bunurile cu substituibilitate

perfectă
15
Echilibrul consumatorului este atins atunci
când acesta găseşte acea variantă de cheltuire
a venitului, pe pachete de consum care îi
asigură satisfacţie maximă (UA maximă).
Deoarece curba de indiferenţă exprimă
preferinţele consumatorului, determinarea
punctului de echilibru impune şi identificarea
pachetelor de consum ce pot fi achiziţionate.
În acest scop, vom utiliza dreapta bugetului.
16
Pe dreapta bugetului sunt reprezentate
pachete de bunuri economice ce pot fi
achiziționate, având în vedere venitul
disponibil şi preţurile bunurilor
economice.

17
 Fig. 6 Dreapta bugetului

! Panta dreptei bugetului = Δy / Δx = - px / py

18
Consumatorul atinge punctul de echilibru
atunci când ceea ce îşi doreşte este în
acord cu ceea ce se poate cumpăra.
Prin urmare, echilibrul consumatorului
este atins atunci când, curba de
indiferenţă (arată preferinţele) este
tangentă la dreapta bugetului (arată ce
poate cumpăra consumatorul).

19
Fig.7 Reprezentarea grafică a echilibrului static al
consumatorului

20
În punctul de echilibru, panta dreptei
bugetului este egală cu panta curbei de
indiferenţă, ceea ce ȋnseamnă că:

Umg x / Umg y = px / py

21
 CONDIŢIA MATEMATICĂ A
ECHILIBRULUI CONSUMATORULUI

22
Echilibrul dinamic al consumatorului

1
 2.2.1 CURBA VENIT - CONSUM
a) Curba venit - consum pentru bunurile
normale - considerăm bunurile X și Y -
bunuri normale și că venitul
consumatorului creşte în condiţii caeteris -
paribus (Px, Py constant).
Bunurile normale reprezintă acele bunuri
economice pentru care cantitatea cerută
creşte atunci când venitul creşte şi invers.
2
FIG. 2.1 DETERMINAREA CURBEI VENIT - CONSUM
PENTRU BUNURILE NORMALE

3
 Unind punctele de echilibru se obţine curba venit
– consum care, în cazul bunurilor normale mai este
numită şi curba Engel.

FIG. 2.2 CURBA VENIT - CONSUM PENTRU

BUNURILE NORMALE 4
b) Curba venit - consum pentru
bunurile inferioare – considerăm că
bunul X este bun inferior, Y bun normal
și că venitul consumatorului creşte în
condiţii caeteris - paribus (Px, Py
constant).

5
Bunurile inferioare ( Giffen ) reprezintă
acele bunuri economice pentru care
cantitatea cerută creşte atunci când venitul
scade şi invers (ex.: cartofii).
Ȋn acest caz, odată cu creșterea venitului,
cantitatea cerută din bunul X scade, ȋn
timp ce cantitatea cerută din bunul Y
crește.
Curba venit – consum se apropie ȋn aceste
condiții de ordonată ( axa OY ). 6
FIG. 2.2 CURBA VENIT - CONSUM PENTRU
BUNURILE INFERIOARE
7
 2.2.2. CURBA PREȚ - CONSUM - CONSIDERĂM CĂ PREȚUL
BUNULUI X SCADE, ȊN CONDIȚII CAETERIS – PARIBUS, CEEA CE
ȊNSEANĂ CĂ V ȘI PY RĂMÂN CONSTANTE

8
Observăm că s-a inregistrat o creștere a
cantității optime din bunul x ca urmare
a acțiunii a două efecte:
Efectul de venit - ceea ce ȋnseamnă că
a crescut venitul real (puterea de
cumpărare a venitului), ca urmare a
reducerii prețului bunului x => s-a
putut cumpăra mai mult x.
9
Efectul de substituție - ceea ce
ȋnseamnă că o parte din bunul y este
ȋnlocuită (substituită) cu o cantitate din
bunul x, deoarece bunul x, având un preț
mai mic, devine mai atractiv.

10
Având ȋn vedere că reprezentarea
grafică a curbei preț – consum reflectă
relația dintre evoluția cantității cerute
dintr-un bun si modificarea prețului
acestui bun, este foarte utilă ȋn
reprezentarea grafică a curbei cererii.

11
Comportamentul
consumatorului

1
CEREREA

2
Satisfacerea trebuințelor reprezintă
scopul final al oricărei activități
economice, scop care se manifestă pe
piață sub forma cererii de bunuri
economice.
Dar, având în vedere ca nu toate
trebuințele pot fi satisfacute trebuie
făcută distincția dintre nevoi și cerere.
3
Nevoia exprimă dorința de a dobândi un
bun economic, ȋn timp ce cererea
exprimă cantitățile de bunuri
economice ce pot fi achiziționate la
diferite niveluri ale prețului, într-o
perioadă dată. Însumând cererea tuturor
consumatorilor de pe piață, obținem
cererea pieței.
4
O altă diferență ce trebuie avută in
vedere este cea dintre cerere si
cantitatea cerută.
Cererea reprezintă o funcție
descrescătoare care arată relația dintre 2
variabile specifice (preț și cantitatea
cerută), în timp ce cantitatea cerută
corespunde unui anumit nivel al
prețului și evoluează în același timp cu
acesta dar, ȋn sens invers.
6
Graficul ilustrează legea generală a
cererii, adică relația inversă dintre
cantitatea cerută dintr-un bun economic
și prețul acestuia (crește prețul, scade
cantitatea cerută/scade prețul, crește
cantitatea cerută).
Efectul modificării prețului unui bun
economic în condiții caeteris-paribus este
măsurat prin efectul de venit și efectul de
subsituție. 7
Efectul de venit reflectă modificarea cantității
cerute ca urmare a modificării puterii de
cumpărare (venitul real) – conditii caeteris
paribus
Ex: ↑P => ↓VR
↓P => ↑VR
În aceste condiții, analiza efectului de venit se
face diferențiat pentru cele doua categorii de
bunuri:
- bunuri normale
8
B.N: ↑P=>VR ↓ = > Qc ↓ (efectul de venit
negativ)
Se observă relația inversă dintre preț și
cantitatea cerută => în cazul B.N. este
respectată legea cererii.
B.I: ↑P=>VR ↓ = > Qc ↑ (efectul de venit
pozitiv)
Se observă relația pozitivă, directă dintre
evoluția cantității cerute și preț
9
=>legea cererii în cazul B.I. nu mai este
respectată. În acest caz, curba cererii este
considerată anormală. Această situație
este cunoscută drept paradoxul Giffen
(specific B.I ).

10
În concluzie, legea cererii se bazează pe ideea că
prețul este singurul factor care influențează
cantitatea cerută, determinând astfel, extinderea și
contracția cererii.
Ex:↑P => Qc↓ ↓ P => Qc↑
Fig.2 Contracția cererii Fig.3 Extinderea cererii

11
 Dar, cantitatea cerută este influențată, pe
lângă preț si de alți factori, cunoscuți ca
factorii ( condițiile ) cererii. Aceștia sunt:
- veniturile consumatorilor
- prețurile altor bunuri
- preferințele consumatorilor
- numărul cumpărătorilor
- anticipările cumpărătorilor privind evoluția
veniturilor și a prețurilor.
12
 Ex 1: - prețurile altor bunuri:
a) bunuri economice complementare
(de exemplu imprimante - tonere)
↑Pimprimantelor => ↓Qc imprimante =>
↓ Qc tonere (deşi preţul tonerelor nu s-a
modificat, cantitatea cerută pentru
acestea a scăzut ca urmare a sporirii
preţului imprimantelor);

13
b) bunuri economice substituibile (de
exemplu unt - margarină)
↑Punt => ↓Qc unt => ↑ Qc margarină
(deşi preţul pentru margarină nu s-a
modificat, cantitatea cerută a scăzut ca
urmare a sporirii preţului la unt,
cumpărătorii substituind untul cu
margarina care este mai ieftină).

14
 Ex 2: - anticipările cumpărătorilor
privind evoluția veniturilor și a prețurilor:
Dacă se anticipează reducerea veniturilor,
cantitatea cerută scade (se fac economii) și
invers. Atunci când se anticipează reducerea
prețurilor, cantitatea cerută scade în prezent
(se amână achiziția până prețul scade) și
invers.
Aşadar, condițiile cererii determină
creșterea – descreșterea cererii.
15
Dacă în cazul extinderii/contracției cererii,
cantitatea cerută se modifică în urma
modificării prețului, ramânând pe aceeași
curbă a cererii, în situația
creșterii/descreșterii cererii, prețul rămâne
constant, iar cantitatea cerută se modifică
din cauza altor factori.
În această ultimă situație, curba cererii se
deplasează spre dreapta pt. crestere sau spre
stânga pentru descreștere.
16
Fig.4 Creșterea cererii Fig.5 Descreșterea cererii

↑Qc deși prețul este constant ↓Qc deși prețul este același
=> urmare a condițiilor cererii
17
 ELASTICITATEA CERERII
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea
(reactivitatea) cantității cerute la
modificarea prețului și se calculează cu
ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii
la preț.

18
 Tipologia cererii in funcție de gradul de
elasticitate:
- cererea elastică DQ% > DP% =>Kec/p > 1;
- cererea inelastică DQ% < DP% =>Kec/p < 1;
- cerere unitară DQ% = DP% =>Kec/p = 1;
- cerere perfect inelastică DQ% = 0 =>
Kec/p = 0;
- cerere perfect elastică DP% = 0 =>
Kec/p = ∞.
19
Fig.6 Cerere perfect elastică Fig.7 Cerere prefect inelastică

20
Cunoașterea tipului de elasticitate ȋi este
utilă vânzătorului deoarece, acesta poate
anticipa evoluția veniturilor sale ca
urmare a modificării prețului.
VT = Q × P

21
Exemplu : Cerere elastică ( fiind cerere
elastică, se impune evoluția cantității,
care se modifică ȋntr-o proporție mai
mare )
1. VT = ↑p X QC ↓ => VT ↓
2. VT = ↓p X QC ↑ => VT ↑

22
Exemplu: Cerere inelastică ( fiind
cerere inelastică, se impune evoluția
prețului care se modifică ȋntr-o proporție
mai mare )
1. VT = ↑p X QC ↓ => VT ↑
2. VT = ↓p X QC ↑ => VT ↓

23
 COMPORTAMENTUL
PRODUCATORULUI.
FUNCȚIA DE PRODUCȚIE
PE TERMEN SCURT

1
 FACTORII DE
PRODUCȚIE – SCURTA
PREZENTARE

2
Producţia are ca premisă resursele
economice (totalitatea elementelor
înconjurătoare ce pot fi utilizate în
scopul obţinerii de bunuri economice
necesare satisfacerii nevoilor).
Odată atrase şi utilizate în producţia de
bunuri şi servicii, resursele devin
factori/resurse de producţie (F.P).
3
Factorii de producție = totalitatea
inputurilor în procesul de producţie.
Atenție !!! Trebuie facută diferența
dintre resurse și factorii de producție
( Resurse > F.P ).

4
Factorii de producţiei tradiţionali
sunt: munca, natura, capitalul.
Munca şi natura sunt consideraţi
factori primari, originari, fiind primii
recunoscuţi, pentru ca ulterior, să se
impună şi capitalul ca factor derivat al
producţiei.

5
 Treptat, tipologia clasică a fost
completată cu teoria neofactorilor,
care are la origine resurse intangibile
(tehnologia, informaţia, abilitatea
întreprinzătorilor).
!!! Conspectaţi factorii de producţie
din suportul de curs ID.
6
Combinarea factorilor de producție

7
Producţia reprezintă activitatea
economică prin care F.P sunt utilizaţi,
combinaţi (asociaţi) şi transformaţi în
scopul obţinerii de bunuri economice.

8
Decizia de combinare a F.P trebuie să
se bazeze pe o serie de proprietăţi ale
acestora - mobilitatea, adaptabilitatea,
complementaritatea, substituibilitatea
şi divizibilitatea.

9
Mobilitatea unui F.P se referă la
posibilitatea transportării acestuia dintr-o
zonă în alta sau dintr-un domeniu în
altul.
Divizibilitatea este o caracteristică a F.P ce
pot fi fracţionaţi în subunităţi omogene,
fără ca rezultatele activităţii să fie afectate
negativ.

10
Adaptabilitatea se referă la capacitatea
unui F.P de a fi asociat cu o cantitate
variabilă dintr-un alt F.P.
Complementaritatea este o propietate a F.P
care, pentru a asigura obţinerea unui
anumit nivel al producţiei trebuie asociaţi
cu o cantitate fixă dintr-un alt F.P.

11
Substituibilitatea este o propietate ce
permite înlocuirea unei cantităţi date
dintr-un F.P cu o cantitate dată dintr-un
alt F.P astfel încât, cantitatea produsă să
rămână constantă.

12
Funcţia de producţie

13
Funcţia de producţie arată corelaţia dintre
inputuri (F.P utilizaţi) şi outputuri
(producţia obţinută), astfel:
Q=f(L, K) => pentru simplificare se
consideră că producţia este o funcţie de
muncă şi capital, făcându-se abstracţie de
alţi F.P.

14
Având în vedere că există F.P a căror cantitate
utilizată nu poate varia pe termen scurt,
analiza funcției de producție se realizează
atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.
Termenul scurt reprezintă perioada de timp
suficientă pentru ca intrările unor F.P să fie
modificate, în timp ce termenul lung
reprezintă perioada necesară pentru ca toate
intrările de F.P să fie modificate.
15
Astfel, pe termen scurt în funcţia de
producţie munca este considerată factorul
variabil, iar capitalul tehnic, factorul fix.
Din această perspectivă, analiza impune
cunoaşterea unor concepte şi reguli specifice
activităţii firmei (producție totală - Qt,
productivitate - W, productivitate
marginală – Wmg și legea Wmg
descrescatoare).
16
Productivitatea medie ( )a unui factor
de producţie exprimă producţia medie
obţinută de o unitate din F.P respectiv
(productivitatea medie a muncii,
productivitatea medie a capitalului,
productivitatea medie a pământului).

17
18
19
20
21
Productivitatea marginală (Wmg) a unui
factor de producţie arată sporul de
producţie (cu cât creşte producţia)
determinat de creşterea cu o unitate a
factorului de producţie utilizat.

22
23
24
25
Legea productivităţii (randamentelor)
marginale descrescătoare (analiza pe
T.S., cu un singur factor variabil): atunci
când se combină un factor de producţie
fix (capitalul sau pământul) cu unul
valabil (munca), productivitatea
marginală (randamentul) creşte până la
un anumit nivel, după care începe să
scadă.
26
27
28
Atunci când analiza funcției de
producție se face pe termen lung (T.L
=> cu toți factorii de producție variabili
) se manifestă legea randamentelor de
scară, care reflecă efectele creșterii
simultane a tuturor factorilor de
producție.
29
 Astfel, dacă toți factorii de producție cresc de
“n” ori, iar producția (Q) crește:
- tot de “n” ori => randamente de scară
constante;
- de mai mult de “n” ori => randamente de scară
crescătoare, situație favorabilă firmei,deoarece se
obțin economii de scară;
- de mai puțin de “n” ori => randamente de scară
descrescătoare, situație defavorabilă firmei,
deoarece apar dezeconomii de scară, generate de
creșterea costurilor și pierderii de eficiență. 30
COSTURILE DE PRODUCŢIE.
ANALIZA PE TERMEN SCURT

1
1. Definiție
Costurile de producţie reprezintă
expresia monetară a consumului de
factori de producţie.
Ȋn acest context, trebuie avută ȋn
vedere diferența dintre capitalul tehnic
utilizat și capitalul tehnic consumat.
2
Capitalul tehnic utilizat cuprinde intreaga
valoare a capitalului tehnic folosit (capital
circulant și capital fix ), ȋn timp ce capitalul
tehnic consumat cuprinde capitalul
circulant ( se consumă ȋn totalitate de la
prima utilizare, participând la un singur ciclu
de producție ) si numai partea consumată a
capitalului fix (amortizarea) deoarece, acesta
din urmă, participă la mai multe cicluri de
producție și se consumă treptat, ȋnlocuidu-se
după mai mulți ani de utilizare. 3
 KT utilizat = KC + KF

KT consumat = KC + A

4
2. Clasificarea costurilor de
producție și analiza evoluției
acestora pe termen scurt

5
a) În funcţie de tipologia factorilor de
producţie, există:
- Costuri materiale (cuprind
amortizarea şi cheltuielile cu Kc)
- Costuri salariale (fixe + variabile)
=> CT = C material + C salarial = Kc
+ A + C sal
6
b) În funcţie de sursa factorilor de
producţie există:
Costuri explicite (presupun plăţi către
proprietarii factorilor de producție )
Costuri implicite ( nu implică plăţi efective
şi nu se regăsesc în contabilitate )
Costuri explicite = costuri contabile =>
Profit contabil = venituri totale – costuri
contabile
7
c) În funcţie de volumul producţiei
analizate există costuri globale,
costuri unitare (medii) şi costuri
marginale.
d) În funcţie de reacția la modificarea
producției, costurile se ȋmpart ȋn
costuri variabile și costuri fixe.

8
9
Costurile variabile sunt cele care depind
de volumul producţiei, se modifică în
acelaşi sens cu acesta, dar nu neapărat
direct proporţional. Aici se includ
cheltuielile cu materiile prime, cu
materiale, cu salariile personalului
implicat direct în producţie (salarii directe).
Se mai numesc şi costuri directe (direct
implicate în producţie).
10
Costurile fixe sunt independente de
volumul producţiei, fiind constante pe
termen scurt. Aici se includ amortizările,
salariile personalului administrativ
(salarii indirecte), combustibilul şi
energia (numai cele pentru activităţi ce
nu au o legătură directă cu producţia),
chiriile etc. Costurile fixe se mai numesc
și costuri de regie sau indirecte.
11
Costurile totale se calculează însumând
cheltuielile fixe cu cele variabile.
CT = CF + CV

12
 Am reprezentat costurile variabile și pe cele totale printr-o linie, pentru
simplificare, considerând că aceste costuri se modifică direct proporţional cu
volumul producţiei. 13
 Costurile unitare (medii) sunt
costurile pe unitatea de produs şi se
calculează raportând costul total la
volumul producţiei
.

14
15
Există o relație inversă ȋntre evoluția
producției și cea a costului fix mediu.
Astfel, costul fix mediu scade pe măsura
ce producția crește(CFM = CF/Q), iar
curba CFM este descrescatoare.
Ȋn aceste condiții, cum se poate observa
ȋn figura 2, diferența (distanța) dintre
CTM și CVM scade.
16
 Costul marginal arată sporul de
cheltuieli generat de creşterea cu o unitate
a producţiei (costul ultimului bun produs).

17
 ΔCF (variația costului fix) pe termen
scurt este zero, ceea ce ȋnseamnă că pe
termen scurt, costul marginal este
influențat numai de modificarea costului
variabil.

18
19
20
 Curba costului marginal intersectează
curba costului mediu în punctul de minim
al costului mediu.
Curba costului marginal, “trage“după ea
curba costului mediu, astfel:
- dacă Cmg < CTM => CTM scade
- dacă Cmg > CTM => CTM creşte
- dacă Cmg = CTM => CTM minim
21
Traiectoria costurilor medii şi marginale este
determinată de legea randamentelor
marginale descrescătoare. De aici s-a
formulat şi legea creşterii costurilor, ceea
ce înseamnă că de la un anumit nivel al
producţiei, costurile (medii şi marginale)
încep să crească.

22
 În concluzie, între evoluţia costurilor (medii şi
marginale) şi evoluţia productivităţii există o relaţie
inversă (în oglindă), astfel:
- productivitatea medie este maximă => costurile unitare
sunt minime;
- productivitatea marginală maximă => costul marginal
minim;
- costul mediu creşte => productivitatea medie scade;
- costul marginal creşte => productivitatea medie scade;
- costul mediu scade => productivitatea medie crește;
- costul marginal scade => productivitatea medie crește.
23
24
Pragul de rentabilitate

25
Pragul de rentabilitate corespunde acelui
nivel al producţiei pentru care profitul
este nul.
Pr = VT – CT
Daca la nivelul pragului de rentabilitate
profitul este zero ( VT = CT ) =>
P ∙ Q – CVM ∙ Q – CF = 0
Q (P – CVM) = CF

26
27
28
 ECHILIBRUL
PRODUCATORULUI.
ANALIZA PE TERMEN LUNG

1
Comportamentul producătorului poate
fi analizat atât pe termen scurt (cu un
singur factor de producţie variabil), cât
şi pe termen lung (cu toţi factorii de
producţie variabili).

2
Dacă în cazul funcţiei de producţie
analiza s-a făcut pe termen scurt,
punându-se problema utilizării cât mai
eficiente a unui volum dat al capitalului
(munca fiind singurul factor variabil),
în cazul echilibrului, analiza se face
pe termen lung, cu toţi factorii de
producţie variabili.
3
Aceasta deoarece, se urmărește
combinarea eficientă a factorilor de
producţie, astfel încât, producătorul
să obţină profit maxim.

4
Drept urmare, el analizează care ar
trebui să fie investiţiile viitoare în
capitalul tehnic, astfel încât să ȋşi
atingă obiectivele.
Pentru determinarea echilibrului
producătorului vom utiliza două
concepte: izocuanta şi izocostul.
5
 Pe izocuanta sunt reprezentate
pachete (combinaţii) de factori de
producţie ce asigură obţinerea aceluiaşi
volum al producţiei (Q).

6
7
Apare în acest caz, problema substituţiei
factorilor de producţie.
Rata marginală de substituţie (Rms)
exprimă panta izocuantei și reprezintă
cantitatea suplimentară dintr-un factor de
producţie necesară pentru a compensa
reducerea cu o unitate a celuilalt factor de
producţie, astfel încât producţia să
rămână constantă.
8
9
 Pe izocost sunt repartizate pachete de
factori de producţie ce pot fi
achiziţionate, având în vedere bugetul
de cheltuieli disponibil (B) şi preţurile
factorilor de producţie( PL, PK ).

10
11
12
13
14
Producătorul se poate confrunta cu una
din următoarele situaţii:
a) maximizarea producţiei la un cost
dat;
b)minimizarea costurilor la o
producţie dată.

15
a) Maximizarea producţiei la un cost
dat => firma are un buget de cheltuieli
disponibil şi urmăreşte maximizarea
producţiei în aceste condiţii

16
17
b)Minimizarea costurilor la o
producţie dată => are deja stabilită
cantitatea pe care trebuie să o producă
în funcţie de cerere/comenzi şi trebuie
să o obţină cu costuri cât mai mici

18
19
+ CONSPECTAŢI OFERTA DIN
SUPORTUL DE CURS ID

20