MACROECONOMIE

SUPORT DE CURS
 CURSUL NR. 1

Noţiuni introductive
Economia, conform definiţiei dată de Alfred
Marshall este: “un studiu al omenirii în
ocupaţiile ei obişnuite de viaţă”
Aceste ocupaţii obişnuite, zilnice ale oamenilor
pot fi privite la două nivele: la nivel
microeconomic, adică la nivelul unităţilor
economice, firmelor şi gospodăriilor, şi la nivel
macroeconomic, adică la nivelul ramurilor, al
sectoarelor de activitate sau la nivelul întregii
economii naţionale.
MACROECONOMIA se concretizează cu
prioritate către analiza calitativă a mecanismului
de funcţionare al economiei naţionale, a
corelaţiilor dintre variabilele macroeconomice,
punând un accent deosebit pe aspectele de
măsurare a influenţelor directe şi indirecte
dintre acestea in vederea fundamentării
ştiinţifice a deciziilor de politică
macroeconomică
MACROECONOMIA se ocupă, deci, cu studiul
structurii, funcţionalităţii si comportamentului de
ansamblu al sistemului economiei naţionale, în
strânsă conexiune cu sistemul economiei
mondiale si cu mediul înconjurător, în scopul
determinării volumului total de bunuri şi servicii
şi a tuturor variabilelor care-l influenţează.
MACROECONOMIA se ocupă de piaţa
bunurilor şi a serviciilor in ansamblul ei, tratând
toate pieţele pentru diferite bunuri fără a lua in
considerare, să zicem, diferenţele dintre piaţa
operelor de artă si piaţa calculatoarelor, sau
dintre piaţa serviciilor medicale şi piaţa
produselor agricole.
MACROECONOMIA include şi politicile guver-
namentale care dirijează prin decizii de la nivel
naţional: moneda, balanţa comercială şi de
plăţi, fiscalitatea, salarizarea, preţurile, bugetul
naţional, evoluţia ratelor dobânzii, datoria
naţională, comerţul extern acumularea şi
consumul.
Microeconomia si macroeconomia – elemente comparative

Microeconomia Macroeconomia
1. Este alcătuită din procese, fapte, 1. Este alcătuită din procese, fapte
acţiuni ce se manifestă la nivelul acţiuni ce se manifestă sub forma
participanţilor individual la fluxurile agregată, ca o rezultantă a acelor
economice, respectiv gospodării, reflectate de microeconomie la
firme, instituţii, etc. nivelul economiei naţionale.
2. Este componentă a ştiinţei 2. Este componenta ştiinţei
economice care se ocupă cu studiul economice care se ocupă cu studiul
proceselor faptelor comportamen- structurii, funcţionalităţii şi
telor individuale din economie, comportamentului de ansamblu al
privite ca entităţi de sine stătătoare economiei ca sistem.
şi aflate in interacţiune.
3. Este alcătuită din elemente 3. Este alcătuită din elemente
referitoare la entităţi economice conceptuale, obţinute ca mărimi
concrete, reale, care pot fi individu- agregate din elemente preluate de la
alizate şi identificate în cadrul entităţile macroeconomiei.
sistemului economiei naţionale.
Ca ştiinţă, se bazează în special pe 4. Ca ştiinţă se bazează în special pe
microanaliză. macroanaliză.
 Obiectivele macroeconomiei

1. Delimitarea principalelor agregate si fluxuri

naţionale care să permită cunoaşterea activităţii
economice de ansamblu şi să explice principiile de
funcţionare normală a circuitului economic, să
descopere cauzele dezechilibrelor anormale care
pot să afecteze negativ funcţionalitatea sistemului
economic.
2. Să ofere guvernelor bazele ştiinţifice ale deciziilor
de politică macroeconomică, atunci când jocul liber
al forţelor pieţei pun în pericol creşterea economică,
echilibrul macroeconomic sau apar alte eşecuri care
afectează viaţa oamenilor.
 Obiectivele macroeconomiei

3. Asigurarea condiţiilor pentru alocarea eficiientă a

resurselor şi corectarea externalităţilor negative
asupra mediului, rezultate din supraestimarea
rolului pieţelor de consum.
4. Gestionarea creşterii economice echilibrate
compatibilă cu cerinţele economiei ecologice.
5. Gestionarea raportului dintre echilibrul general şi
echilibrele/dezechilibrele parţiale care pot genera
inflaţie, şomaj, deficite bugetare ale balanţei de plăţi
şi oferirea de soluţii pentru redresarea agregatelor
şi circuitelor macroeconomice.
 Obiectivele macroeconomiei

6. Căutarea condiţiilor pentru realizarea echilibrului

dintre cererea agregată si oferta agregată prin
creşterea economică şi dezvoltarea durabilă care
duc la ridicarea nivelului de trai, absorbţia forţei de
muncă în economie, diminuarea şomajului şi a
inflaţiei.
7. Determinarea cauzelor şi a efectelor ciclicităţii
afacerilor în jurul procesului de creştere economică,
pentru diminuarea pierderilor si măsuri anticiclice.
 Obiectivele macroeconomiei

8. Programarea dezvoltării în corelaţie cu evoluţia

resurselor naturale, a cercetării ştiinţifice şi
tehnologice, a globalizării fenomenelor derivate din
creşterea interdependenţei dintre economiile
naţionale.
Studiul macroeconomiei are ca punct de
plecare agregarea agenţilor economici si a
rezultatelor activităţii acestora pe forme de
organizare, sectoare de activitate sau
instituţionale si a funcţiei lor de bază.
Analizele macroeconomice utilizează
următoarle grupări de agenţi economici:
- Întreprinderile nefinanciare ca producători de
bunuri economice;
- Familiie, în calitate de consumatori ai bunurilor
create;
- Instituţiile financiare cu băncile ca intermediari şi
societăţile de asigurări;
- Administraţia publică a statului care gestionează
redistribuirea veniturilor;
- Adminstraţia privată a instituţiilor cu scop nelucra-
tiv şi străinătatea, cu care intră în tranzacţii
economice.
Finalitatea cercetărilor specifice macroeconomiei o
constituie mărirea venitului naţional prin creşterea
productivităţii şi eficienţei folosirii resurselor
economice şi distribuirea justă a acestuia pentru
creşterea bunăstării populaţiei.
Funcţionarea macrosistemului economic se reali-
zează prin procesele de schimb, prin intermediul
pieţelor, formându-se fluxurile monetare si reale
care alcătuiesc circuitul economic.
 Schema simplificată a circuitului economic
Serviciile Serviciile factorilor
factorilor Piaţa factorilor
de producţie
Veniturile Veniturile
factorilor factorilor

Gospodării ale
Afaceri familiilor

Venituri Cheltuieli
Piaţa bunurilor
şi serviciilor
Bunuri şi servicii Bunuri şi servicii
 Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor

Serviciile factorilor de producţie

Bunuri şi servicii

FIRME CATEGORII DE
PRODUCĂTOARE CONSUMATORI

Cheltuieli

Venituri
 ÎNTREBĂRI RECAPITULTIVE

1. Ce este economia?
2. Care sunt domeniile de studiu ale
macroeconomiei?
3. Care sunt obiectivele macroeconomiei?
4. La ce se referă studiul macroeconomic?
5. Analizele macroeconomiei utilizează grupări de
agenţi economici. Care sunt aceste grupări?
6. Cercetările macroeconomice au finalitate. Care
este aceasta?
 CURSUL NR. 2

Rezultatele macroeconomiei
Rezultatele macroeconomiei se exprimă prin
indicatori de rezultate, calculaţi în unităţi naturale
sau monetare, care arată nivelul, structura, evoluţia
si factorii de influenţă a acestora. Indicatorii
macroeconomici pot fi analizaţi în mărimi absolute,
relative, medii, indici, în mod statistic şi dinamic.
2.1. Sistemul conturilor naţionale

Indicatorii macroeconomici sunt determinaţi cu

ajutorul contabilităţii naţionale, respectiv a conturilor
naţionale.
Sistemul conturilor naţionale (S.C.N.) se bazează
pe 3 grupe de instrumente:
- Agenţii economici;
- Operaţiunile;
- Conturile.
Instrumentele enumerate iau în considerare 3 grupe
de operaţiuni:
- Operaţiuni privind bunurile şi serviciile:
producţia, consumurile intermediare, consumurile
finale, importurile, exporturile, etc.
- Operaţiuni privind repartiţia care se referă la
formarea şi distribuirea veniturilor;
- Operaţiuni financiare, de creanţe privind fluxurile
de împrumuturi şi depuneri băneşti
Sistemul conturilor naţionale cuprinde 4 conturi:

a)producţie;
b) consum;
c) acumulare;
d) restul lumii
a)Contul “producţie” cuprinde 2 subconturi:
- contul de mărfuri sau bunuri vândute pe categorii
de vânzători;
- contul de activitate sau producţie în care se
evidenţiază producţia de bunuri economice ca
sumă a consumurilor intermediare şi valorii
adăugate într-un interval de timp.
b) Contul “consum” cuprinde 2 subconturi:

- contul de cheltuieli;
- contul de venituri.
c) Contul “acumulare” sau de modificare a patrimo-
niului arată:
- sursele de finanţare a investiţiilor şi creşterii
stocurilor;
- sumele folosite pentru achiziţii imobiliare sau
mobiliare;
- transferurile de capital si consumul de capital fix.
d) Contul “restul lumii” evidenţiază importurile si
exporturile, precum si soldul rezultat din
compararea acestora, transferurile de capital si
tranzacţiile de capital cu străinătatea:
2.2. Indicatorii de rezultate macroeconomice

Principalii indicatori sintetici care caracterizează o

economie naţională sunt:
- Produsul global brut (P.G.B.);
b) Produsul intern brut (P.I.B.);
c) Produsul naţional brut (P.N.B.);
d) Produsul naţional net (P.N.N.);
e) Venitul naţional (V.N.).
a) Produsul global brut (P.G.B.) exprimă valoarea
totală a bunurilor economice obţinute într-o
perioadă determinată de timp.
b) Produsul intern brut (P.I.B.) reprezintă valoarea
brută a producţiei finale de bunuri şi servicii produse
în cursul unei perioade de timp de către agenţii
economici ce îşi desfăşoară activitatea în interiorul
graniţelor naţionale, autohton şi străin. El poate fi
calculat prin următoarle metode:
b.1 Metoda de producţie:

PIB = VAB + IP + TV – SP unde:

VAB = valoarea adăugată brută (preţuri de bază)

IP = impozite pe produs inclusiv TVA
TV = taxe vamale;
SP = subvenţiile pe produs ţi pentru import.
b.2 Metoda cheltuielilor:

PIB = CF + FBCF + VS + (E – I) unde:

CF = consumul final
FBCF = formarea brută de capital fix
VS = variaţia stocurilor;
E = exporturi
I = importuri
b.3 Metoda veniturilor:

PIB = R + EBE + IPRI – SE unde:

R = remunerarea salariaţilor
EBE = excedentul brut de exploatare
IPRI = impozite legate de producţie şi de import;
SE = subvenţiile de exploatare si de import.
c) Produsul naţional brut (P.N.B.)
PNB este baza măsurării activităţii economice şi
reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor finale
brute obţinute de către agenţii economici naţionali
atât în interiorul ţării respective cât şi din activitatea
desfăşurată în alte ţări. În funcţie de preţurile
folosite la calcularea lui, PNB poate fi:
c.1 PNB nominal (PNBn) – care măsoară valoarea
bunurilor şi serviciilor finale produse de agenţii
economici naţionali într-o perioadă de timp, la
preţurile existente în perioada respectivă.
c.2 PNB real (PNBr) – care măsoară valoarea
bunurilor şi serviciilor finale produse de agenţii
economici naţionali într-o perioadă de timp, la
preţurile existente într-o perioadă de bază.
c.3 PNB real sau nominal pe locuitor – se obţine
prin împărţirea PNB la numărul populaţiei din ţara
respectivă.
c.4 Rata de creştere a PNB – reprezintă raportul
dintre PNB pe locuitor din perioada curentă si PNB
pe locuitor din perioada de bază.
d) Produsul naţional net (P.N.N.) – exprimă
mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi
serviciilor finale obţinute de agenţii economici
autohtoni atât în interiorul ţării cât ţi în afara
acestora, obţinute în decursul unei anumite
perioade de timp, exprimată în preţurile zilei.

PNN = PNB – AM unde,

AM = mărimea amortizării capitalului fix

e) Venitul naţional (V.N.) – reprezintă mărimea
agregată a veniturilor obţinute de posesorii de
factori de producţie pentru aportul acestora la
formarea bunurilor economice. Mărimea venitului
naţional include atât veniturile din muncă (salarii),
cât şi veniturile din proprietate (profituri, dividende,
rente, dobânzi).
VN se obţine prin calcularea PNN-ului în preţul
factorilor de producţie.
 ÎNTREBĂRI RECAPITULTIVE

1. Definiţi rezultatele macroeconomiei.

2. Sistemul conturilor naţionale se bazează pe trei
grupe de instrumente. Care sunt aceste grupe?
3. Instrumentele conturilor naţionale iau in conside-
rare trei grupe de operaţiuni. Care sunt aceste
operaţiuni?
4. Care sunt conturile naţionale?
5. Care sunt principalii indicatori sintetici care carac-
terizează economia naţională?
6. Definiţi indicatorii sintetici ai economiei naţionale.
 CURSUL NR. 3

Politici macroeconomice
Politica macroeconomică constă în utilizarea
deliberată a unor pârghii şi instrumente pentru
atingerea obiectivelor propuse pe o perioadă lungă
de timp privind economia naţională.
Statul intervine în garantarea dreptului de proprie-
tate şi aplică politicile macroeconomice. El
îndeplineşte 3 grupe de funcţii importante:
• alocarea resurselor naţionale;
• repartiţia veniturilor;
• păstrarea echilibrului macroeconomiei şi evoluţia
ei armonioasă.
Statul este ansamblul unor instituţii care asigură
puterea legislativă si executivă la nivel naţional, prin
organe centrale şi locale.
Principalele elemente componente ale politicii
macroeconomice sunt:
• statul;
• obiectivele politicii;
• instrumentele folosite.
Obiectivele politicii macroeconomice sunt:

a)Evoluţia crescătoare a output-lui real din întreaga

economie (prin rata de creştere a PIB);
b)Asigurarea unui nivel înalt şi stabil al ocupării
forţei de muncă şi controlul şomajului prin
menţinerea unei mărimi reduse a ratei şomajului;
c) Menţinerea unui indice stabil al preţurilor şi
controlul inflaţiei prin încetinirea ratei inflaţiei;
d) Realizarea unei balanţe de plăţi externe echili-
brate prin controlul cotei deficitului acesteia în
raport cu PIB-ul. Aceste patru obiective formează
careul magic;
e) Distribuirea echitabilă a veniturilor;
f) Protejarea mediului înconjurător prin controlul
gradului de poluarea solului, apei, aerului şi
conservarea biodiversităţii.
În România, Guvernul este confruntat simultan cu
două probleme:
a)Tranziţia sistemului economic de la economia de
comandă la economia de piaţă;
b) Atingerea şi menţinerea dinamică a echilibrului
economic general.
În ceea ce priveşte atingerea şi menţinerea echili-
brului economic general se cunosc două poziţii
extreme:
a) Neoclasicismul, care consideră că echilibrul
general este atins in mod automat, pe termen lung
de la nivelul ocupării depline a forţei de muncă
(doar cu şomaj natural), prin jocul liber al forţelor
pieţei, variabila de comandă în economie fiind
oferta.
b) Keynesismul, care consideră că echilibrul
general nu se produce de la sine, fiind nevoie de
intervenţia sistematică şi permanentă a statului. În
plus consideră că echilibrul general trebuie urmărit
pe termen scurt şi el nu se produce la nivelul de
ocupare deplină a forţei de muncă ci la subocupare
(în condiţii de şomaj), variabila de comandă în
economie fiind cererea agregată.
Intervenţia statului în economie se face prin trei
modalităţi:
a) Politici structurale;
b) Politici de ajustare;
c) Politici de envinorement.
a) Politicile structurale se referă îndeosebi la
planificarea macroeconomică (dar, în sens larg, aici
se includ şi elaborarea obiectivelor şi strategiilor
social-economice pe termen lung sau politica de
reglementare/dereglementare cu specia sa, naţio-
nalizare/denaţionalizare).
Aceste politici sunt menite să creeze, corecteze sau
distrugă structuri economice, în funcţie de scopul
urmărit: macrostabilizarea.
În cadrul politicilor structurale întâlnim:
a1) Naţionalizarea/denaţionalizarea prin care se
mo-difică structura de proprietate;
a2) Politici privind sistemul financiar-bancar. În
acest caz este vorba de reglementări juridice vizând
crearea şi funcţionarea băncii centrale, a băncilor
comerciale şi a celorlalte instituţii financiare, care
vor influenţa decisiv comportamentul de economisi-
re, consum şi investiţii al agenţilor economici;
a3) Planificarea macroeconomică, este de natură să
modifice structurile economice (de ramură, de
sectoare, etc.) în scopul reechilibrării cererilor indi-
viduale cu ofertele individuale.
b) Politicile de ajustare (de gestionare a dezechili-
brelor), sunt politici utilizate pentru menţinerea
echilibrului economic general deja atins sau pentru
reducrea la echilibru a sistemului economic destabi-
lizat. În cadrul acestor politici întâlnim:
b1) Politica monetară este acea politică care
urmăreşte macrostabilizarea prin intermediul
monedei, în primul rând prin controlul masei
monetare din sistemul economic.
b2) Politica fiscală este acea politică care are drept
scop macrostabilizarea economică prin intermediul
impozitelor (taxelor), respctiv a cheltuielilor
guvernamentale.
Această politică mai este denumită politică
bugetară, deoarece instrumentalizarea ei se face
prin intermediul bugetului public (central sau local).
b3) Politica de preţuri, ea referindu-se la stabilirea
pe cale administrativă a unui anumit preţ la un
anumit bun sau serviciu ori la o anumită resursă
economică, în scopul de a orienta deciziile şi com-
portamentul agenţilor economici în sensul dorit sau
urmărit de partea publică
c) Politicile de environement sunt menite să
administreze, la echilibru, relaţiile sistemului econo-
mic cu mediul exterior. Presiunile mediului extern
vin din trei direcţii principale:
c1) Mediul natural, deteriorat de activitatea econo-
mică, nu reprezintă un factor de destabilizare
macroeconomică, cel puţin pe termen scurt. În plus
poluarea (ca termen generic pentru deteriorarea
mediului natural) este un concept economic, care
poate, dispare, se poate diminua sau se poate
accentua în raport de evoluţia unor variabile
economice, îndeosebi în raport de dinamica
preţurilor.
c2) Destabilizarea macroeconomică de către mediul
economic extern constă îndeosebi în scăderea
cererii interne pentru bunuri şi servicii autohtone ca
urmare a importului unor bunuri şi servicii care
satisfac aceleaşi nevoi economice ca şi bunurile şi
serviciile interne de la preţuri comparativ mai mici şi
într-o măsură comparativ mai mare (mai competi-
tive);
c3) Mediul monetar extern, acţiunea sa destabili-
zatoare se reflectă în cea mai mare parte în
afectarea echilibrului macroeconomic extern,
respectiv în echilibrul balanţei de plăţi externe a ţării
analizate.
Politica economică macrostabilizatoare poate fi
definită ca un ansamblu de politici economice care
drept obiectiv principal reducerea fluctuaţiilor din
economie şi în special a fluctuaţiilor în rata creşterii
economice, inflaţiei şi şomajului.
Cererea agregată si oferta agregată

Cererea agregată este rezultatul total cerut într-o

economie la un nivel dat al preţului şi pentru o
perioadă dată de timp. Ea cuprinde cerinţele
solvabile de bunuri şi servicii care au acoperire în
venituri disponibile, şi nu include rezultatul nedorit
pe care firmele îl produc dar nu-l pot vinde.
În cadrul cererii agregate, se includ următoarele
elemente:
• cheltuieli pentru efectuarea de către firme, sub
formă de investiţii pentru formarea brută a
capitalului;
• cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri făcute de
către populaţie;
• cheltuielile guvernamentale pentru achiziţionarea
de bunuri de consum şi de bunuri investiţionale, pe
seama veniturilor bugetare;
• cheltuielile agenţilor economici străini pentru a
importa dintr-o anumită ţară respectiv pentru a plăti
exporturile acelei ţări (diferenţa dintre valoarea
bunurilor imporate si exportate.
 Ţinând cont de aceste elemente, cererea
agregată se poate exprima cu ajutorul produsului
naţional brut sau net, în termen reali (PNB sau
PNN) sau cu ajutorul venitului naţional, în termeni
reali (VN).
 Oferta agregată exprimă producţia reală de
bunuri marfare dintr-o perioadă determinată de timp
fiind egală cu produsul naţional brut in termeni reali.
În mărime fizică, cantitatea totală de bunuri şi
servicii pe care firmele doresc să le producă
depinde de nivelul general al preţurilor şi salariilor
din economie.
Factorii de influenţă ai ofertei agregate:
• modificarea preţurilor factorilor de producţie;
• modificarea ratei de inflaţie anticipate;
• modificarea productivităţii factorilor de
producţie;
• informaţiile şi neotehnologiile;
• modificarea raportului de forţe pe piaţa
factorilor de producţie;
• modificarea legislaţiei şi în primul rând a
fiscalităţii;
• şocurile externe.
 Relaţiile dintre oferta agregată si cererea agre-
gată sunt prezentate in fig. 2

Ofertă agregată
de bunuri

Producţia Ofertă
Pentru străinătate
realizată

Cererea gospodăriilor Investiţiile brute

Consumul Cererea
pentru bunuri de ale firmelor şi
statului străinătăţii
consum statului

Sub formă de:

Cererea agregată
de bunuri
 ÎNTREBĂRI RECAPITULTIVE

1. Ce înţelegeţi prin politică macroeconomică?

2. Care sunt funcţiile statului din punct de vedere
economic?
3. Ce reprezintă statul?
4. Care sunt principalele componente ale politicii
macroeconomice?
5. Care sunt obiectivele politicii macroeconomice?
6. Intervenţia statului in economie se face prin
anumite modalităţi. Care sunt acestea?
7. La ce se referă politicile structurale?
8. La ce se referă politicile de ajustare?
9. La ce se referă politicile de environement?
10. La ce se referă politica economică macrostabili-
zatoare?
11. Definiţi cererea şi oferta agregată.
 CURSUL NR. 4

Creşterea şi dezvoltarea
economică
4.1. Conceptul de creştere economică

Creşterea economică poate fi definită ca reprezen-

tând procesul de sporire a dimensiunilor rezultatelor
economice, determinate de combinarea şi folosirea
factorilor de producţie şi reliefate prin indicatorii
macroeconomici – produsul intern brut, produsul
naţional brut şi venitul naţional în termeni reali, atât
pe total, cât şi pe locuitor.
În legătură cu evoluţia economică şi factorul timp
distingem:
- Creştere economică zero, reflectă situaţia în care
rezultatele economice si populaţia totală sporesc în
acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor
rămâne constant.
- Creştere economcă negativă reflectă situaţia în
care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o
tendinţă de scădere, menţinîndu-se sub control o
serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu
compromisuri acceptabile pe planul eficienţei
economice şi al nivelului de trai.
c) Creştere economică prezentă exprimă mărimea
sau nivelul output-ului prezent faţă de perioada
anterioară şi se măsoară cu ajutorul ratelor de
creştere.
d) Creşterea economică potenţială evidenţiază
perspectiva dezvoltării macroeconomice, în
condiţiile utilizării integrale a resurselor disponibile,
aspect care cuprinde atât creşterea cantitativă a
volumului resurselor economice, cât şi a eficienţei
utilizării lor.
Privind creşterea economică facem câteva precizări
conceptuale cum ar fi:
 creşterea economică este dependentă, atât de
dinamica macroeconomică, determinată de factorii
proprii, cât şi de dinamica demografică, determinată
de factori biologici şi sociali;
 evoluţia rezultatelor macroeconomice trebuie
privită pe o perioadă lungă de timp pentru a putea fi
eliminate abaterile conjuncturale de la tendinţa
dominantă;
 creşterea se măsoară prin rezultate reale,
corectate cu mărimea deflatorului.
4.2. Conceptul de dezvoltare economică

Dezvoltarea economică evidenţiază ansamblul

transformărilor atât calitative, cât şi cantitative ce
însoţesc şi stimulează procesul creşterii, ce au loc
în structurile economice şi sociale, ca şi în
comportamentul şi în gândirea oamenilor.
Dezvoltarea economică este un concept complex,
multidimensional care se referă, în esenţă, la
schimbare, transformare privind:
• structurile economiei;
• comportamentul sistemului economic;
• comportamentul agenţilor economici;
• raportul dintre activităţile umane şi mediul
înconjurător.
Raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea
economică este ca de la parte la întreg. Orice
dezvoltare economică presupune şi o creştere
economică, dar nu orice creştere economică
înseamnă şi dezvoltare economică
În teoria economică modernă mai întâlnim noţiunile
de:
Progres economic, reprezentând procesul
istoric de evoluţie a unei economii de la un stadiu
inferior la unul superior, manifestat prin sporirea
productivităţii muncii şi a produsului naţional pe
locuitor în condiţiile modernizării structurii de ramură
a economiei naţionale.
Expansiunea economică reprezintă o fază a
ciclului economic caracterizată prin creşterea
ocupării forţei de muncă, creşterea producţiei şi a
preţurilor, avînd la bază amplificarea investiţiilor prin
sporirea veniturilor şi a creditului
Dezvoltarea durabilă reprezintă acea formă de
dezvoltare economică în cadrul căreia se urmăreşte
ca satisfacerea cerinţelor prezente de consum să
nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale
generaţiilor viitoare.
Factorii care influenţează procesul creşterii econo-
mice pot fi grupaţi astfel:
1. Muncă, incluzând: ocuparea, timpul lucrat,
nivelul de calificare, structura pe sexe;
2. Capital, referitor la: fondul de locuinţe, activele
internaţionale, clădirile, utilajele, instalaţiile şi
stocurile materiale;
3. Grupa factorilor naturali, alcătuită din pământ,
resurse de materii prime şi resurse energetice
4. Progresul tehnico-ştiinţific, considerat un neofac-
tor, care acţionează prin dezvoltarea cunoaşterii,
utilizarea cunoştinţelor, înnoirea capitalului, etc.
Singura cale de progres economic şi social este
creşterea economică, exprimată prin creşterea PIB
sau a venitului naţional total şi pe locuitor.
Creşterea venitului naţional este sursa de sporire a
consumului şi a investiţiilor oricărei ţări.
Regula de aur a creşterii economice “aceasta este
asigurată când consumul pe locuitor permite
creşterea investiţiilor”
Creşterea economică implică costuri economice şi
sociale ridicate.
Sacrificiile care se răsfrâng direct asupra populaţiei,
care trebuie să-şi îmbunătăţească nivelul profe-
sional ca urmare a modernizărilor structurilor
tehnologice pe calea investiţiilor, sunt cheltuielile
mai mari pentru educaţie, recalificare, policalificare,
etc.
Aceste renunţări la consumul de azi pentru cel de
mâine, care va fi mai mare, se numeşte costul
primar al creşterii
Costurile creşterii includ şi costuri sociale asupra
mediului, cu efecte pe termen lung asupra
resurselor neregenerabile, poluării, degradării
solului, etc.
Creşterea are şi un cost de oportunitate, dat de
consumul la care s-a renunţat în prezent pentru
sporirea investiţiilor. Daca sacrificiul merită sau nu,
depinde cât de mult va spori consumul viitor şi cât
de mult timp va dura până la compensarea
consumului sacrificat.
4.3. Ciclicitatea procesului economic

Evoluţia activităţii economice este un proces nelini-

ar, ondulatoriu, fluctuant care se desfăşoară în timp
în ritmuri diferite, inconstante şi care-şi formează,
deseori, structuri eterogene şi instabile.
Ciclicitatea constituie o formă specială de evoluţie
a activităţii economice, în cadrul căreia alternează
perioade de creştere susţinută cu perioade de
încetinire a creşterii, de stagnare, sau chiar declin
economic.
 Măsura cantitativă a ciclicităţii economice se
realizează cu ajutorul conceptului de ciclu econo-
mic. Prin ciclu economic se înţelege o durată de
timp determinată în cadrul căreia activitatea
economică parcurge în evoluţia sa anumite faze ce
au caracter repetabil şi într-o anumită succesiune.
Elementele caracteristice ale ciclului economic
(fig. 1) se pot grupa în două categorii:
a)Elemente de structură;
b)Elemente de măsură
a) Elementele de structură ale ciclului economic:
 faza de expansiune: este faza de creşte-
re a variabilelor economice care cuantifică
procesul economic. Ea reprezintă un pro-
ces de avânt cumulativ, de autoalimentare
autoîntreţinere şi autoaccelerare, fiind un
rezultat imediat al creşterii cererii agregate.
 faza de recesiune: este faza de scădere a
variabilelor economice care cuantifică pro-
cesul economic. Ea reprezintă un proces
de declin cumulativ, de destrămare a sur-
selor de încurajare, a creşterii economice,
fiind un rezultat imediat al scăderii cererii
ageragate.
 punctul de relansare: este punctul în care
factorii ce concură la încurajarea creşterii eco-
nomice preiau dominaţia asupra factorilor ce
frânează creşterea economică.
 punctul de contracţie: este puntul în care
factorii ce concură la frânarea respectiv la scă-
derea variabilelor economice, preiau dominaţia
asupra factorilor ce încurajează creşterea
economică
Nivelul activităţii economice

3 e
d
4
1 c Trend general
b 2
a

A B C D

Ciclu economic

1, 3 – puncte de contracţie A, C – expansiune

2, 4 – puncte de relansare B, D – recesiune

a, c, e – puncte de conformare a expansiunii

b, d – puncte de conformare a recesiunii

Fig. 1 – Elementele ciclului economic

a) Elementele de măsură ale ciclului economic:
 amplitudinea ciclului economic: se refe-
ră la mărimea variabilelor activităţii econo-
mice (exemplu la mărimea PIB) în punctul
de relansare, comparativ cu punctul de
contracţie.
 abaterea de trend a ciclului economic:
exprimă diferenţa măsurată tot la nivelul
PIB, dintre două puncte succesive de
contracţie (sau două puncte succesive de
relansare)
 durata de conformare a ciclului economic:
este intervalul de timp după care curba ce
descrie ciclul economic intersectează curba ce
descrie trendul activităţii economice analizate.
În cadrul unui cilcu economic există puncte de
conformare a expansiunii şi puncte de
conformre a recesiunii;
 perioada ciclului economic: reprezintă inter-
valul de timp pe care se întinde ciclul economic
analizat. El se măsoară fie între două puncte
de contracţie, fie între două puncte de
relansare.
 ÎNTREBĂRI RECAPITULTIVE
1. Definiţi creşterea economică.
2. Definiţi tipurile de creştere economică.
3. Definiţi dezvoltarea economică.
4. Care este diferenţa dintre creşterea economică şi
dezvoltarea economică?
5. Definiţi progresul economic.
6. Definiţi conceptul de dezvoltare durabilă.
7. La ce se referă “regula de aur” a creşterii
economice?
8. Definiţi ciclicitatea procesului economic.
9. Definiţi noţiunea de ciclu economic.
10.Care sunt elementele caracteristice ale ciclului
economic?
 CURSUL NR. 5

Venit, consum, investiţii

 5.1 Veniturile

Veniturile se formează în procesele economice

în care se achiziţionează şi se prelucrează input-uri
care se transformă în output-uri destinate
consumatorilor. Prin intermediul pieţelor, posesorii
de factori de producţie primesc veniturile aferente
aportului acestora, iar ei, la rândul lor, achiziţio-
nează ofertele de bunuri ale firmelor achitând con-
travaloarea lor, ce devine venit pentru firme.
 Ambele categorii de subiecţi economici varsă o
parte a veniturilor lor, statului. Într-un sistem
economic real o parte a veniturilor se cheltuiesc,
formând cererea agregată, iar cealaltă parte se
economiseşte pentru acumulări ce vor finanţa
investiţiile necesare. În acest mecanism complex,
se formează fluxurile reale (transferuri de bunuri pe
principiile pieţei) şi fluxurile monetare.
 Fluxurile reale sunt:
• ale factorilor, dinspre posesorii lor spre agenţii
producători;
• ale bunurilor de consum reale, dinspre
ofertanţi spre consumatori (posesorii de
factori).
Fluxurile monetare, care se deplasează în direc-
ţiile opuse celor dinainte sunt:
• de venituri monetare dinspre firme spre
posesorii de factorii;
• de cheltuieli monetare dinspre familii şi
instituţii publice spre producătorii de bunuri de
consum.
 În orice societate baza consumului reprezintă
veniturile populaţiei, care desigur, nu se confundă
cu câştigul salarial.
Veniturile totale ale populaţiei cuprind:
• veniturile băneşti pe surse de provenienţă
(salarii venituri din activităţi pe cont propriu, ajutoare
de şomaj, pensii, venituri din proprietăţi, etc.);
• contravaloarea prestaţiilor (mărfuri şi servicii)
gratuite sau cu reducere de preţ primite de la agenţii
economici;
• contravaloarea consumului de produse agricole
(alimentare şi nealimentare) din resurse proprii.
Evaluarea veniturilor în natură se face pe baza
preţurilor şi tarifelor curente corespunzătoare
fiecărui produs sau serviciu.
 Câştigul salarial nominal brut cuprinde:
• salariile – respectiv drepturile în bani şi în natură
cuvenite salariaţilor pentru munca efectiv prestată
potrivit formei de salarizare aplicată, sporurile şi
indemnizaţiile, premiile, primele de vacanţă şi alte
sume plătite din fondul de salarii conform actelor
normative sau contractelor colective de muncă;
• sumele plătite din profitul net si din alte surse.
Câştigul salarial nominal net se calculează prin
scăderea din câştigul salarial nominal brut a
impozitului aferent.
 Costul forţei de muncă reprezintă totalitatea
cheltuielilor suportate de angajator pentru forţa de
muncă şi anume:
• sumele brute plătite direct salariaţilor (cheltuieli
directe), premii şi alte stimulente, drepturi în natură
plătite din fondul de salarii sau din alte fonduri,
sume pentru protecţia socială din fondul de salarii şi
din contribuţia de asigurări sociale;
•alte cheltuieli ale angajatorului cu forţa de muncă
(cheltuieli indirecte) pentru formarea profesională,
contribuţii pentru ajutorul de şomaj şi asigurări
sociale şi alte cheltuieli.
 Economisirea corespunde cu o ieşire de fonduri
în afara circuitului venitului, în timp ce investiţiile
corespund unor injectări de cheltuieli în fluxul
circular al venitului.
Economiile corespund părţii din PIB necheltuită
pentru consum. Scăzând din PIB deprecierile şi
impozitele indirecte, se obţine venitul naţional după
metoda repartiţiei, ca suma tuturor veniturilor
formate într-o economie într-un an: salarii, profituri,
rente, dobânzi.
 Economiile populaţiei şi ale agenţilor economici
(S) sunt egale, ca valoare cu investiţiile firmelor (I):
-> pentru populaţie: S = Y – C
-> pentru firme: I =Y–C

unde
Y – reprezintă veniturile realizate
C – reprezintă cheltuielile efectuate
Din cele două relaţii rezultă S = I, relaţie repre-
zentând o identitate a contabilităţii a venitului
naţional.
 Scăzând din venitul naţional toate impozitele
directe aplicate firmelor şi familiilor, precum şi
economiile realizate de firme, adăugând apoi
veniturile provenite prin transfer de la bugetul
statului, obţinem veniturile ce ajung la populaţie.
 Venitul disponibil este suma pe care consumatorii
o împart între cheltuieli pentru consum şi economii
personale.
Investiţiile reprezintă PIB calculat prin metoda de
producţie, minus consumul.
I = PIB – C
Economiile pot fi privite ca PIB calculat prin
metoda repartiţiei (însumarea veniturilor formate),
minus consumul.
S = PIB – C
De unde rezultă:
I=S
 Modul complex în care se formează şi circulă
fluxurile cu veniturile şi cheltuielile unei societăţi se
prezintă astfel:
Y

CG T Ex

M G F A

T CG Im

S I
Fig. 5.1 – Fluxuri de venituri şi cheltuieli într-un sistem economic

unde: M – menaje, G – guvern, F – firme, A – străinătatea, Y – venituri,

C – consum, T – taxe si impozite, I – investiţii, CG – cheltuieli guv.
Ex – contravaloarea exporturilor, Im – contravaloarea importurilor
 Veniturile familiilor vor fi cele primite pentru
activitatea lor, de la firme, cele de la guvern, ca
venituri de transfer şi cele din proprietate
Ymenaje = Va + Vt + Vp
Familiile vor utiliza aceste venituri pentru
consumul lor, economii şi plata taxelor şi impozitelor
Ymenaje = C + S + T
Firmele îşi vor constitui veniturile din cheltuielile
menajelor pentru achiziţionarea de bunuri de
consum şi de folosire durabilă, precum şi din
cheltuielile guvernului pentru cumpărarea de bunuri
de consum de la firme. Aceste venituri vor fi
cheltuite sub formă de consum, investiţii, taxe şi
impozite:
Yfirmă = C + I + T
 Activitatea de import apare ca o ieşire în afara
circuitului veniturilor, în timp ce activitatea de export
apare ca injectare de cheltuieli în circuit.
Astfel, pentru firme:
I + CG + Ex = S + T + Im
de unde:
(I – S) + (CG – T) + (Ex – Im) = 0
I – S – reprezintă fie excedentul investiţiilor (+) fie
deficitul investiţiilor ( - );
CG – T – reprezintă excedentul/deficitul bugetelor
Ex – Im – reprezintă excedentul/deficitul balanţei
comerciale.
 Consumul, ca o componentă a cererii globale,
influenţează volumul şi structura producţiei, iar la
rândul lui, ca o variabil dependentă de venit, este
influenţat de output-ul din producţie care determină
mărimea venitului. De aici, cererea internă este
puternic dependentă de investiţiile din economie.
Investiţiile acţionează asupra cererii de consum ca
un multiplicator.
 5.2 Consumul

Consumul reprezintă acea parte din venit alocată

cheltuielilor pentru achiziţionarea de bunuri şi
servicii destinate populaţiei pentru a-şi satisface în
mod direct trebuinţele de existenţă şi evoluţie,
precum şi cheltuielile pentru satisfacerea necesi-
tăţilor generale ale societăţii.
Consumul final nu vizează consumul intermediar
(prin care înţelegem acel consum de factori de
producţie efectuat pentru producerea de bunuri
economice, care se transformă sau se încorporează
în noile produse)
Consumul = Consumul + Consumul + Consumul
final menajelor adminstraţiilor public
private

Cum însă:

Consumul = Consumul + Consumul

privat menajelor adminstraţiilor
private

Consumul = Consumul + Consumul

final privat public
 Consumul se aplică bunurilor şi serviciilor
vândute şi nu celor destinate vânzării care includ şi
bunurile şi serviciile nevândute.
Nu trebuie să confundăm cheltuielile totale ale
populaţiei cu cheltuielile totale de consum.
 Cheltuielile totale ale populaţiei cuprind:
• cheltuielile băneşti indiferent de destinaţia lor;
• contravaloarea prestaţiilor (mărfurilor şi
serviciilor gratuite) sau cu reducere de preţ de la
agenţii economici;
• contravaloarea consumului de produse agricole
(alimentare şi nealimentare din resurse proprii)
• cheltuielile publice pentru învăţământ, sănătate,
cultură, ordine publică, modernizarea infrastructurii.
 Cheltuielile totale de consum cuprind doar:
• cheltuielile băneşti pentru cumpărarea produ-
selor alimentare, mărfurilor nealimentare şi plata
serviciilor;
• contravaloarea prestaţiilor (mărfurilor şi
serviciilor gratuite) sau cu reducere de preţ de la
agenţii economici;
• contravaloarea consumului de produse agricole
(alimentare şi nealimentare din resurse proprii)
 Determinanţii consumului sunt:
• venitul personal disponibil;
• înclinaţia spre consum.
Dependenţa cheltuielilor de venit se manifestă
şi sub forma unor tendinţe generale de creştere a
cheltuielilor pentru consum, pe seama creşterii
veniturilor, dar mai încet decât acestea.
 Mărimea cheltuielilor de consum depinde de
mărimea surselor, adică a venitului.
Din venitul total obţinut din diferite surse, se scad
impozitele şi taxele suportate de populaţie şi
rămâne venitul personal disponibil, pe care îl pot
cheltui familiile.
În contabilitatea naţională, venitul brut constituie
soldul contului de venit. În optica utilizării venitului,
utilizările sale sunt consumul şi economia
Yd = C + S
Economisirea este un reziduu; este nonconsumul
S = Yd – C
 Tendinţa (înclinaţia) medie spre consum este
raportul dintre consum şi venitul disponibil.
C
PMC =
Yd

Se mai numeşte şi rata consumului. Această

mărime exprimă partea venitului disponibil care este
consacrată consumului.
 5.3 Investiţiile

În orice ţară produsul naţional brut se utilizează

pentru consum, pentru cheltuieli guvernamentale şi
pentru exporturi nete.
Activitatea de economisire a unei părţi a venitului,
rămas după ce s-au acoperit nevoile de consum, se
realizează în timp prin acumulări treptate. De aceea
economisirea se constituie într-un flux, iar suma
rezultată, la sfârşitul perioadei de economisire
reprezintă un stoc de resurse băneşti. Ceea ce nu
se cheltuieşte formează economiile nete.
S=Y–C
 Alături de economii, se atrag şi sumele ce
reprezintă amortizarea capitalului fix consumat sau
uzat.
Investiţiile le putem defini ca fiind ansamblul
cheltuielilor private şi publice destinate menţinerii şi
creşterii stocului de capital.
Stocul de capital poate fi stoc de capital fizic şi
stoc de capital uman.
Stocul de capital fizic este format din maşini,
utilaje, instalaţii, clădiri, etc., necesare produceri
bunurilor şi serviciilor.
Stocul de capital uman este alcătuit din stocul de
sănătate, stocul de instrucţie şi stocul de educaţie.
 Investiţiile înseamnă plasarea de sume de bani în
domeniul economic, social-cultural, administrativ,
militar, etc., cu scopul de a se asigura baza
materială şi forţa de muncă necesare desfăşurării
activităţii acestora.
Investiţiile brute reprezintă cheltuielile ce se fac
pentru realizarea de noi capitaluri fixe, înlocuirea
capitalului fix uzat, moderinzarea şi dezvoltarea
capitalurilor fixe existente şi cele destinate creşterii
stocurilor de capital circulant.
Investiţiile nete se definesc prin deducerea din
investiţia brută a cheltuielilor cu înlocuirea
capitalului fix. Deci investiţiile brute cuprind
investiţiile nete si investiţiile de înlocuire.
 În urma realizării unei investiţii trebuie să se
obţină un activ care să contribuie ulterior la
obţinerea unui flux de lichidităţi şi care să aibă ca
finalitate creşterea avuţiei, a patrimoniului
proprietarilor investitori.
În economia naţională, investiţiile, ca factor al
creşterii economice sunt influenţate de mărimea
economiilor, costul creditelor, evoluţia cererii,
rentabilitatea ramurilor, etc.
 Ca a doua componentă majoră a cheltuielilor
totale, investiţiile joacă un rol dublu în economie:
1.Ca o componentă instabilă a cheltuielilor, cu
influenţă importantă asupra cererii agregate, pe
termen scurt, ceea ce va afecta producţia şi
ocuparea forţei de muncă;
2. Ca modalitate de acumulare de bunuri de
capital, duc la creşterea capacităţilor de producţie
pe termen lung, susţinând procesul de creştere
economică, cu efecte propagate asupra ofertei
agregate potenţiale.
 Investiţiile se pot clasifica astfel:

INVESTITII

În capital fizic În capital uman

în afaceri în imobiliare În stocuri În pregătire în sănătate

primară La locul de liceală universitară postuniversitară

muncă
 După destinaţia lor investiţiile pot fi împărţite în
trei categorii:
-Investiţii penrtru afaceri – care constau în cheltu-
ieli făcute pentru maşini, utilaje, instalaţii, fabrici,
etc.
- Investiţii imobiliare, care constau în special în
investiţii în imobile;
- Investiţii în stocuri care constau în produsele
diferite obţinute de firme şi stocate în vederea
vânzării.
 Investiţiile pentru afaceri constituie principala
componentă a investiţiilor din economie şi
reprezintă totalitatea cheltuielilor ce se fac de către
firme pentru a-şi constitui stocul de capital.
Firmele îşi pun în general două probleme:
-Cât de mare trebuie să fie stocul său de capital.
Această mărime o poate determina numai în funcţie
de costul utilizării capitalului şi de rezultatele ce le
aşteaptă din această utilizare, mărime ce constituie
stocul de capital dorit;
-Care trebuie să fie rata creşterii stocului de
capital, adică rata investiţiilor în fiecare perioadă.
 Pentru a rezolva aceste probleme trebuie să
pornim de la ideea ca investiţia constituie de fapt o
adăugare la stocul de capital. Cât de mare trebuie
să fie stocul de capital pentru a realiza un profit
maxim? Pentru a rezolva acest lucru trebuie să
comparăm două elemente de bază:
-Produsul marginal al capitalului;
-Costul marginal al capitalului.
 Produsul marginal al capitalului reprezintă creşte-
rea veniturilor firmelor obţinută prin folosirea în
producţie a unei unităţi de capital în plus.
Costul marginal al capitalului reprezintă creşte-
rea costului producţiei ca urmare a folosirii unei
unităţi suplimentare de capital. Pentru determinarea
acestui cost cea mai bună soluţie este utilizarea
ratei dobânzii şi anume: dacă sporul de capital s-a
realizat din surse proprii, atunci firmele nu vor mai
încasa dobânda (i) aferentă acestui capital depus
la bănci. Dacă sporul de capital s-a realizat din
surse împrumutate de la bănci atunci firmele vor
plăti o dobândă (i) pentru aceste împrumuturi.
 Deci indiferent de sursa de creştere a stocului de
capital, costul acestei creşteri îl poate constitui
dobânda respectivă.
Pentru a investi trebuie să ţinem cont de următoa-
rea relaţie:
Produsul marginal > Costul marginal
al capitalului al capitalului
 Multiplicatorul investiţiilor
Investiţiile nete au ca efect sporirea capitalului, iar
aceasta din urmă la rându-i, o sporire a producţiei, a
utilizării forţei de muncă şi a veniturilor. Între
sporirea investiţiilor şi cea a veniturilor există o
anumită relaţie, care se poate măsura cu ajutorul
multiplicatorului investiţiilor (K).
ΔV Variaţia absolută a veniturilor
K= =
ΔI Variaţia absolută a investiţiilor
 Acceleratorul
Acceleratorul scoate în evidenţă influenţa inversă
a consumului şi a pieţei de desfacere asupra
investiţiilor şi mersul economiei.
Acceleratorul se calculează cu ajutorul formulei:
ΔI Variaţia absolută a investiţiilor
a= =
ΔC Variaţia absolută a consumului

Calculând mărimea lui a, aflăm cu cât se modifică

investiţiile în urma unei creşteri anumite a consu-
mului. Consumul în creştere stimulează, în conse-
cinţă, investiţiile, creşterea economică, iar sporirea
investiţiilor, sporirea veniturilor şi a consumului.
 Fundamentarea deciziilor în domeniul investiţiilor
pentru afaceri se face pe baza proiectelor de
investiţii.
Elementul esenţial luat in consideraţie va fi
valoarea actualizată a proiectului de investiţii în
funcţie de rata dobânzii, valoare ce-i va permite
autofinanţarea proiectului respectiv.
 Investiţiile imobiliare constituie, în principal,
investiţiile în clădiri care servesc drept locuinţă
pentru familii sau sedii.
Investiţiile imobiliare se realizează în funcţie de
cererea de imobile. Această cerere este determi-
nată de următorii factori:
-Câştigul net pe care îl aduce deţinerea unui
imobil, determinat ca o diferenţă între câştigul brut
al deţinerii imobilului şi costul deţinerii acestuia.
-Nivelul bogăţiei indivizilor sau firmelor;
-Câştigul net adus de alte forme ale averii.
 Investiţiile în stocuri reprezintă produsele finite
obţinute în procesul de producţie şi păstrate de
firme în vederea vânzării. Firmele îşi păstrează
asemenea stocuri care reprezintă aproximativ o
pătrime din valoarea vânzărilor finale. Stocurile
presupun imobilizare de fonduri. Cu toate acestea
sunt necesare deoarece:
-Asigură continuitatea procesului de producţie;
-Aprovizionarea este mai ieftină dacă se face în
cantităţi mai mari decât în cantităţile necesare
pentru o zi;
-O serie de materii prime şi materiale se găsesc
doar sezonier;
-Iarna aprovizionarea se face mai dificil.
 Fiecare firmă îşi propune constituirea unor stocuri
care să reprezinte un anumit procent din valoarea
vânzărilor finale. Acest raport stocuri/vânzări
depinde de costul păstrării stocurilor.
Stocurile firmelor pot fi stocuri dorite, pe care le
anticipează şi stocuri nedorite, adică acele stocuri
care apar ca urmare a unor reduceri neprevăzute
ale vânzărilor.
 Investiţiile în capital uman
Pentru înţelegerea corectă a acestui concept
presupune înţelegerea următoarelor:
a) Costul lansării în viaţă al unui om – reprezintă
totalitatea cheltuielilor pe care societatea şi familia
le face pentru ca un individ să poată să producă
ceva util societăţii;
b) Investiţia in capitalul uman – reprezintă totalita-
tea cheltuielilor aferente unui individ, atât pentru a fi
lansat în viaţă cât şi după aceea, în scopul de a-şi
perfecţiona pregătirea generală şi profesională;
 c) Costul omului în decursul vieţii – reprezintă
tota-litatea cheltuielilor aferente unui individ de-a
lungul vieţii sale.
d) Capitalul uman – reprezintă totalitatea venitu-
rilor din muncă pe care le realizează un individ de-a
lungul vieţii sale, capital care este rezultatul investi-
ţiilor de la punctul b).
 Comportamentul investiţional
În orice ţară, realizarea investiţiilor, în general,
este condiţionată de existenţa capitalului disponibil.
Decizia de realizare viitoare a unei investiţii într-un
anumit domeniu de activitate şi volumul acesteia
depinde, în final, de comportamentul investiţional al
agentului economic. Acest comportament este
influenţat de mai mulţi factori:
-Produsul marginal al capitalului;
-Costul marginal al capitalului;
-Politica fiscală;
-Stabilitatea politică;
-Politica monetară;
-Conjunctura economică internă şi internaţională.
 Măsura în care se realizează investiţiile într-o
economie poate fi rata investiţiei (i), calculată ca un
raport între mărimea investiţiilor (I) şi produsul intern
brut (PIB):
I I
i= X 100 sau i =
PIB PIB

Decizia de a investi este guvernată de rentabili-

tate, putem afirma că rata dobânzii este elementul
esenţial de fundamentare a deciziei investiţionale.
 ÎNTREBĂRI RECAPITULTIVE

1. Explicaţi mecanismul formării veniturilor.

2. Definiţi fluxurile reale şi fluxurile monetare.
3. Care este componenţa veniturilor totale ale
populaţiei?
4. Definiţi costul total al forţei de muncă şi care sunt
elementele acestuia.
5. Ce reprezintă economisirea şi economiile?
6. Definiţi noţiunea de consum.
7. Care sunt componentele cheltuielilor totale ale
populaţiei?
8. Care sunt determinanţii consumului
9. Ce reprezintă investiţiile?
10. După destinaţia lor investiţiile pot fi: .......
11. Cum se rezolvă problema: Cât de mare trebuie
să fie stocul de capital pentru a realiza un profit
maxim?
12. Definiţi noţiunile de: produs marginal al
capitalului şi cost marginal al capitalului.
13. Ce reprezintă multiplicatorul investiţiilor şi
acceleratorul investiţiilor?
14. Ce este comportamentul investiţional şi care
sunt factorii care-l influenţează?
15. Ce reprezintă rata investiţiei?
CURSUL NR. 6

Inflaţia
 6.1 Definirea inflaţiei. Cauzele inflaţiei

În sens general starea de dezechilibru în econo-

mie înseamnă inegalitate între cerere şi ofertă, care
se manifestă diferit, în funcţie de natura obiectului
pieţei. Astfel, pe piaţa bunurilor economice, dacă
cererea depăşeşte oferta existentă, ajungându-se la
creşteri generale de preţ, starea de dezechilibru are
caracter inflaţionist.
 Inflaţia reprezintă acea stare de dezechilibru
economicîn care masa monetară existentă în
economie depăşeşte necesarul real de monedă,
ducând la creşterea generalizată a preţurilor şi la
scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Nu orice sporire a preţului înseamnă inflaţie: de
exemplu creşterea preţului ca urmare a îmbunătă-
ţirii parametrilor bunului respectiv sau majorarea
preţului ca fenomen izolat, doar la un bun sau altul,
nu reprezintă inflaţie. Sporirea preţurilor trebuie,
deci, să aibă caracter general.
 Inflaţia este un fenomen monetaro-material,
deoarece creşterea generalizată a preţurilor şi
diminuarea puterii de cumpărare a banilor, ca
fenomene concrete de manifestare a acesteia, exte-
riorizează sau scot la iveală dezechilibre de
profunzime, insuficienţe care ţin de volumul şi
structura producţiei, nivelul randamentelor
economice, etc., care fac ca oferta sa nu ţina pasul
cu cererea. Astfel se pune în evidenţă legătura
strânsă dintre fluxurile economice reale (de bunuri
materiale şi servicii), pe de o parte si fluxurile
monetare pe de altă parte.
 Delimitări conceptuale

Inflaţia caracterizează situaţia în care, pe termen

lung, cererea de bunuri şi servicii este mai mare
decât oferta, fapt ce antrenează după sine,
deplasarea în sus a ansamblului preţurilor.
Deflaţia este opusul inflaţiei, reflectând situaţia,
existentă în economie, în care pe termen lung,
oferta de bunuri şi servicii este mai mare decât
cererea, având loc scăderea preţurilor. De aici şi
denumirea de presiune deflaţionistă.
 Stagflaţia caracterizează situaţia în care
producţia stagnează, fără ca masa monetară să se
micşoreze, accentuându-se, astfel dezechilibrul
dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţiei.
Slumpflaţia pune în evidenţă starea de declin
sau de regres a economiei, în care producţia
naţională scade, iar inflaţia se manifestă cu
intensitate ridicată.
 Cauzele inflaţiei

Explicarea si perceperea acestor cauze propune

luarea în considerare a faptului că inflaţia constituie
un fenomen complex care este determinat de mai
multe cauze nu numai economice ci şi social-
politice, nu numai interne ci şi externe, în contextul
interdependenţelor dintre economiiile naţionale, cu
efecte nu numai imediate ci şi pe termen mediu sau
lung. Aceste cauze sunt:
 a) Emisiune excesivă de monedă peste oferta
reală de bunuri şi servicii. Aceasta atrage după sine
un surplus de cerere şi ca urmare creşterea
ansamblului preţurilor. De aici denumirea de inflaţie
prin monedă. Mărirea preţurilor are loc nu prin
simpla sporire a cantităţii de bani, ci prin creşterea
cererii pe care aceasta o face posibilă. Excedentul
de masă monetară este legat de nevoile financiare
ale statului pentru acoperirea deficitului bugetar, a
unor datorii contractate, şi în general pentru cerinţe
mai mari si temporare de bani.
 b) Excedentul de cerere agregată peste oferta
agregată. De aici denumirea de inflaţie prin cerere
(figura 6.1), ea apare datorită creşterii cererii
agregate, în condiţiile în care oferta agregată
rămâne în urma cererii sau se micşorează.
Q
P Preţ
C3
P3 C2
P2
C1
P1

0 Q2 Q3 Q Cantitate
Q1

Fig. 6.1 Inflaţia prin cerere

 Cererea agregată poate să crească, însă, şi în
condiţiile în care masa monetară nu se modifică, şi
anume atunci când:
-Sporesc veniturile băneşti ale populaţiei, ducând
la mărirea puterii de cumpărare a acesteia;
-Se diminuează înclinaţia spre economisire;
-Se extinde creditul de consum;
-Are loc creşterea salariilor neînsoţită de sporirea
rezultatelor muncii.
Se observă tenrinţa de creştere a preţului (de la
P1 la P2 la P3) în condiţiile măririi cererii agregate
( de la C1 la C2 la C3) şi ale menţinerii constante a
ofertei.
 c) Creşterea costurilor de producţie indepen-
dent de cererea agregată constituie o altă cauză a
inflaţiei. De aici denumirea de inflaţie prin costuri
(figura 6.2).
Q2
P Preţ
Q1

P2

P1
C

0 Q2 Q1 Q Cantitate

Fig. 6.2 Inflaţia prin costuri

 După cum se observă, scăderea ofertei agregate
(de la Q1 la Q2) atrage după sine creşterea preţurilor
(de la P1 la P2).
În realitatea economică, nu este exclusă nici
situaţia în care oferta de bunuri şi servicii se
măreşte, prin investiţii stimulate de însăşi creşterea
cererii, însă sub nivelul creşterii acesteia din urmă.
In consecinţă fnomenul inflaţiei se manifestă în
continuare. O astfel de stare este prezentată în
figura 6.3.
Sintetic cauzele inflaţiei pot fi grupate în două
categorii:
1. Cauze obiective:
- Creşterea injecţiilor monetare (prin emisiune de
monedă sau prin credit bancar);
 P Preţ
Q1
Q2
Q3
P3 C3
P2 C2
P1
C1

0 Q2
Q1 Q3 Q Cantitate

Fig. 6.3 Creşterea preţului simultan cu sporirea cererii şi ofertei

-Creşterea costurilor (îndeosebi cu salariile);

-Creşterea profiturilor;
-Creşterea preţurilor la bunurile importate.
 2. Cauze subiective:
-Anticipaţiile raţionale cu privire la dinamica pre-
ţurilor;
-Evaluarea unor oportunităţi secvenţiale.
Efectele inflaţiei
1. De natura costurilor:
- Scăderea puterii de cumpărare a
deţinătorilor de obligaţiuni;
- Scăderea puterii de cumpărare a veniturilor
nominale din salalrii sau alte venituri fixe;
- Scăderea valorii creditelor acordate.
2. De natura beneficiilor:
- Câştiguri ale debitorilor;
- Câştiguri ale celor ce obţin venituri
variabile, adică indexate la rata inflaţiei;
- Proprietari de orice fel;
- Salariaţi care solicită indexări ale salariilor
peste rata inflaţiei.
 Forme ale inflaţiei

-Inflaţie târâtoare, rata este 3-4% pe an;

-Inflaţie moderată, rata anuală până la 6%;
-Inflaţie rapidă, rata anuală se apropie de 10%;
-Inflaţie galopantă, rata anuală este de peste
10%.
 6.2. Măsurarea inflaţiei

Caracterizarea intensităţii de manifestare a

inflaţiei necesită măsurarea acesteia, evaluarea cu
ajutorul cifrelor.
Întrucât inflaţia constituie o stare de dezechilibru
economic, ea poate fi exprimată printr-o mărime
absolută, şi anume excedentul de masă monetară
peste oferta reală de mărfuri, care dă naştere la un
surplus de cerere absolută ce se traduce prin
majorări ale preţurilor efective; sau în expresia
relativă ca raport între excedentul de monedă (de
cerere) şi oferta reală de bunuri, în economie căreia
îi corespunde o anumită majorare a preţurilor.
 În cazul exprimării relative se apelează la indici.
a) Indicele general al preţurilor (IGP), denumit si
ritmul inflaţionist, acesta se calculează ca raport
între produsul intern brut exprimat în preţuri curente
(PIB) şi produsul intern brut exprimat in preţurile
perioadei de bază.

PIB1
IGP = X 100
PIB0
 b) Indicele preţurilor de consum (IPC). Toţi
oamenii care alcătuiesc populaţia unei ţări sunt
consumatori de bunuri şi servicii, fiind afectaţi direct
de creşterea preţurilor. In acest sens se apelează la
un indice de tip Laspeyres aplicat la bunurile şi
serviciile de consum.
Σ q1x P1
IPC =
Σ q1x P0
In care: q1 reprezintă cantitatea de bunuri şi
servicii necesare subzistenţei populaţiei în condiţii
normale; P1 si P0 exprimă nivelul preţurilor în
perioada curentă şi respectiv, în perioada de bază.
 Astfel în condiţiile sporirii preţurilor, aceeaşi
cantitate de bunuri şi servicii de consum (coş de
bunuri) costă mai mult, scăzând puterea de
cumpărare a salariului şi, în consecinţă, având loc
creşterea costului vieţii.
c) Indicele puterii de cumpărare a banilor repre-
zintă raportul procentual între puterea de cumpărare
a banilor în perioada curentă şi puterea de
cumpărare a banilor in perioada anterioară.
 Rata inflaţiei, ea se calculează luând în conside-
rare dinamica preţurilor bunurilor şi serviciilor
respective (P0 şi P1) şi ponderea fiecăruia dintre
acestea în structura cheltuielilor de consum. Rata
inflaţiei se determină prin produsul dintre creşterea
preţului bunului respectiv şi ponderea acestuia în
consumul total; se adună, apoi, rezultatele, obţinân-
du-se creşterea preţurilor de consum.
 ÎNTREBĂRI RECAPITULTIVE

1. Definiţi inflaţia.
2. Care sunt cauzele inflaţiei (descrieţi-le)?
3. Grupaţi cauzele inflaţiei.
4. Care sunt efectele inflaţiei?
5. Prezentaţi formele inflaţiei.
6. Prezentaţi modalităţile de măsurare a inflaţiei.
CURSUL NR. 7

Şomajul
 7.1 Definirea şomajului

Factorul esenţial în dezvoltarea economico –

sociala a unei ţări îl constituie resursele umane.
Resursele umane existente la un moment dat în
societate exprimă numărul persoanelor capabile de
muncă respectiv acea parte din populaţie care
dispune de capacităţi fizice şi intelectuale pentru a
desfăşura o activitate utilă. Resursele de muncă
mai sunt denumite forţa de muncă.
Din populaţia totală distingem două categorii:
- Forţa de muncă (oameni angajaţi sau în
căuta-rea unui loc de muncă);
- Populaţia inactivă (în afara forţei de muncă)
 Şomajul este o stare de dezechilibru pe piaţa
muncii în cadrul căreia există un excedent de ofertă
de muncă faţă de cererea de muncă.
Biroul Internaţional al Muncii defineşte şomerul ca
fiind persoana care îndeplineşte următoarele
condiţii:
- Are o vârstă de peste 15 ani;
- Este apt de muncă;
- Nu are loc de muncă;
- Este disponibil pentru o muncă salarială.
În România Legea nr. 1/1991 (completată ulterior)
precizează: “Şomerii sunt persoanele apte de
muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri
disponibile corespunzătoare pregătirii lor.”
 7.2 Cauzele şomajului

Apariţia şomajului este determinată de o multi-

tudine de cauze obiective cât si subiective. Dintre
acestea amintim:
- Ritmul de creştere economică în condiţiile unei
productivităţi a muncii ridicate, nu mai este capabil
să creeze noi locuri de muncă, astfel încât să
asigure o ocupare deplină. Pe piaţa muncii,
decalajul între cerere de muncă şi ofertă de muncă
este în defavoarea ultimei. O cauză de ordin
subiectiv este comportamentul reţinut al agenţilor
economici de a angaja tineri fie datorită lipsei lor de
exprienţă, fie ca aceştia nu se încadrează în
disciplina muncii.
 -Progresul tehnic, pe termen scurt este generator
de şomaj, într-o proporţie mai mare sau mai mică,
în funcţie de capacitatea financiară a ţărilor de a
asimila noutăţile cercetării ştiinţifice.
Pe termen lung, progresul tehnic generează noi
nevoi, care sunt acoperite prin produse rezultate din
activităţi noi generatoare de locuri de muncă.
-Criza economică, caracterizată prin scăderi sau
stagnări ale activităţii economice, sporeşte numărul
de şomeri.
-Modificări de structură a ramurilor şi sectoarelor
economice sub impactul diversificării cererii de
bunuri, al crizei energetice, conduc inevitabil pentru
o perioadă îndelungată la reducerea cererii de
muncă.
 -Imigrarea – emigrarea influenţează asupra stării
pieţei muncii. Imigrarea unei părţi a populaţiei active
în vederea angajării în diferite ţări va spori oferta de
muncă în cadrul acestora. Emigrarea are un efect
invers, de scădere a ofertei de muncă în ţara de
origine.
-Conjunctura economică şi politică internaţională
nefavorabilă, datorită oscilaţiilor ritmului creşterii
economice, conflictelor armate, promovării unor
politici de embargou, influenţează negativ asupra
relaţiilor economice vizând importul – exportul,
deteriorând activităţile economice în ţările din zonă
şi contribuind la creşterea şomajului.
 7.3 Forme ale şomajului

a) Şomajul ciclic este generat de evoluţia ciclului

economic. În faza de criză, şomajul sporeşte ca
urmare a contracţiei, scăderii producţiei, a
activităţilor economice şi creşterii numărului de
falimente, cu deosebirea întreprinderilor mici şi
mijlocii.
b) Şomajul conjunctural este efectul restrângerii
activităţii economice în unele ramuri, sectoare eco-
nomice, sub impactul unor factori conjuncturali eco-
nomici, politici, sociali, interni şi internaţionali.
 c) Şomajul structural derivă din reconversiunea
unor activităţi economice, din restructurările de
ramură şi sub ramură impuse de progresul tehnic.
d) Şomajul tehnologic este efectul introducerii noi-
lor tehnologii, care impun un nou mod de organi-
zare a producţiei şi a muncii şi, în consecinţă o
reducere a locurilor de muncă.
e) Şomajul sezonier este legat de restrângerea
activităţii economice în anumite anotimpuri ale
anului, datorită condiţiilor naturale, în agricultură,
construcţii, turism.
f) Şomajul total presupune pierderea locului de
muncă şi încetarea totală a activităţii.
 g) Şomajul parţial constă în reducerea duratei de
muncă sub nivelul stabilit legal cu diminuarea
corespunzătoare a salariului.
h) Şomajul deghizat cuprinde persoanele declara-
te şi înregistrate la Agenţiile de Ocupare a Forţei de
Muncă în categoria şomeri, dar care, în realitate
sunt pe piaţa gri a muncă. Persoanele care trăiesc
în mediul rural şi care au un grad de ocupare redus,
nu sunt înregistrate la A.O.F.M. dar în realitate se
află într-un şomaj latent.
i) Şomajul voluntar reprezentat de persoanele
care refuză locurile de muncă oferite, care se trans-
feră de la un loc de muncă la altul din diferite motive
personale.
 7.4. Măsurarea şomajului

Măsurarea şomajului presupune luarea în consi-

derare a dimensiunii, a structurii, a intensităţii şi
duratei acesteia, într-o perioadă sau alta. În acest
sens folosim indicatori cantitativi şi structurali.
Indicatorii cantitativi exprimă mărimea absolută a
şomajului adică numărul total al şomerilor existent
la un moment dat, pe ansamblul economiei naţio-
nale, într-o zonă geografică, în anumite ramuri
profesii, meserii, etc.
 Rata şomajului exprimă procentual mărimea
şomajului. Se calculează ca raport procentual între
numărul şomerilor şi populaţia activă (populaţia
ocupată + şomeri)

Număr de şomeri
RS = X 100
Populaţie activă

Indicatorii de ordin structural se referă la compo-

nenta structurală a şomerilor după nivelul de califi-
care, specialităţi, meserii, sex, vârstă, etc.
Măsurarea şomajului necesită luarea în calcul şi a
altor elemente ca: instensitatea şomajului şi durata
şomajului.
 7.5. Consecinţele şomajului

Pe plan economic se disting consecinţe negative

ale şomajului la nivel naţional şi la nivel de individ –
familie.
Pe plan naţional excluderea unei părţi a forţei de
muncă influenţează dinamica mărimii PIB, în sensul
că instruirea calificarea celor aflaţi în şomaj au
presupus cheltuieli din partea individului şi societăţii.
Această forţă de muncă ieşită din populaţia activă
nu contribuie la creşterea PIB; societatea suportă
costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul
de şomaj; şomajul poate genera acte de violenţă,
infracţiuni, creşterea criminalităţii.
 La nivel de individ – familie şomajul se repercu-
tează negativ asupra venitului. Se deteriorează
calitatea forţei de muncă şi este mai greu de găsit
un loc de muncă.
Un rol aparte revine stării morale şi psihice care
afectează individul mai mult decât latura
economică. Apar complexe de neutilitate pentru
societate şi familie şi poate afecta coeziunea şi
armonia din unele familii.
 7.6 Politici de combatere a şomajului

Datorită consecinţelor eonomice şi sociale ale

şomajului, guvernele au responsabilitatea de a
elabora politici al căror obiectiv îl constituie
reducerea proporţiilor acestuia, asigurarea protecţiei
sociale. Aceste politici se împart în politici active şi
politici pasive.
1. Politicile active constau din măsuri care să
contribuie la (re) integrarea şomerilor în diferite
activităţi şi prevenirea şomajului în rândul celor
ocupaţi.
 Politicile active cuprind activităţi ca:
-Organizarea de cursuri de calificare;
-Stimularea agenţilor economici;
-Încurajarea investiţiilor;
-Acordarea de facilităţi agenţilor economici care
angajează şomeri de lungă durată precum şi tineri;
-Încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate
publică;
-Dezvoltarea serviciilor publice;
-Extinderea ocupării atipice.
 În vederea atenuării şomajului sunt importante şi
măsuri ca:
-Acordarea de facilităţi care să stimuleze mobi-
litatea forţei de muncă;
-Încurajarea şomerilor de a se lansa în activităţi
pe cont propriu;
-Dezvoltarea cercetării ştiinţifice;
-Formarea şi specializarea tineretului în domenii
de perspectivă îndelungată;
-Introducerea de restricţii privind imigrarea.
 Măsurile active vizează şi populaţia ocupată în
vederea preîntâmpinării riscului de şomaj. În acest
scop la nivelul unităţilor economice se elaborează
programe de (re) calificare, reciclare a forţei de
muncă ocupate în concordanţă cu modificările de
structură sau tehnologice ce urmează a avea loc în
unităţile respective.
 Politicile pasive se caracterizează în măsuri şi
acţiuni care să asigure şomerilor involuntari un
anumit venit pentru un trai decent sau de
subzistenţă.
Venitul asigurat şomerului se numeşte ajutor de
şomaj. El se acordă pe o perioadă determinată de
timp, în sumă fixă.
 ÎNTREBĂRI RECAPITULTIVE

1. Care sunt resursele umane şi care este structura

acestora?
2. Definiţi noţiunile de şomaj şi de şomer.
3. Prezentaţi cauzele şomajului.
4. Descrieţi formele şomajului.
5. Cum se realizează măsurarea şomajului?
6. Care sunt consecinţele şomajului?
7. Prezentaţi politicile de combatere a şomajului?
 CURSUL NR. 8

Moneda şi piaţa monetară

 8.1 Moneda

Moneda constituie unul din instrumentele majore

ale economiei de piaţă. Prezenţa sa în economie a
permis desfăşurarea procesului de circulaţie a
mărfurilor, schimbul de bunuri şi servicii.
Între bani şi monedă nu putem pune semnul
egalităţii. Moneda constituie o parte a masei
băneşti, iar banii cuprind moneda plus alte mijloace
de plăţi.
Moneda, în stricto sensu, reprezintă doar piesele
metalice.
 În sens strict, moneda constituie ansamblul
mijloacelor de plată imediat utilizabile pentru
efectuarea de reglementări şi acceptate într-o
anumită comunitate. Ea este considerată un activ
lichid ale cărei forme se modifică în funcţie de
structurile economice şi sociale şi care serveşte la
evaluarea şi reglementarea schimburilor.
Rolul monedei în economia contemporană este
pus în evidenţă de funcţiile sale, aflate într-un
proces de dezvoltare şi diversificare.
 Funcţiile clasice ale monedei

a)Etalon al valorii sau unitate de cont. Moneda

serveşte la evaluarea bunurilor şi serviciilor
schimbate şi a veniturilor vărsate. Ea permite
exprimarea în aceeaşi unitate de măsură a tuturor
bunurilor şi serviciilor;
b) Mijlocitor al schimbului. În această calitate,
moneda este cedată în contrapartida bunurilor şi
serviciilor ce fac obiectul schimbului.
c) Funcţia de rezervă. Prin aceasta, moneda
permite transferarea puterii de cumpărare în timp şi
constituie o parte a activelor agenţilor economici.
 Formele monedei

În evoluţia sa monedaa cunoscut diferite forme:

a) Piesele sau moneda divizionară;
b) Biletele de bacă sau moneda fiduciară (fiducia
= încredere). În fiecare ţară, Banca Naţională deţine
monopolul emisiunii de bilete. Împreună cu moneda
divizionară alcătuiesc numerarul aflat în circulaţie;
c) Moneda scripturală (depozite la vedere) emise
de bănci, case de economii, etc.;
d) Moneda comercială, formată din cambii şi alte
documente emise de întreprinderi particulare,
persoane juridice, cu obligaţia de a plăti la un
anumit termen.
 Cantitatea de monedă aflată în circulaţie sub
aceste forme determină masa monetară. Totalitatea
formelor de monedă, a principiilor şi normelor
juridice, economice, care reglementează circulaţia
monetară în interiorul unei ţări formează sistemul
monetar.
Mărimea masei monetare este dată de suma
mijloacelor băneşti existente în conturile bancare
ale clienţilor, plus monetarul aflat în circulaţie.
 Componentele masei monetare sunt:
-Numerarul sau banii, lichizi, format din bancnote
şi monedă divizionară;
-Depozitele băncilor comerciale plasate la Banca
Centrală ca rezerve minime obligatorii;
Suma celor două cantităţi formează baza
monetară sau banii primari şi reprezintă creanţe
asupra Băncii Centrale;
-Depozitele la vedere ale populaţiei şi agenţilor
economici, păstrate în băncile comerciale. Acestea
se mai numesc bani secundari.
-Depozitele la termen ale populaţiei şi firmelor
constituie cvasimoneda.
 Lichiditatea înseamnă posibilitatea de a asigura
în orice moment efectuarea plăţilor către clienţii
băncilor, atât prin resursele în numerar, cât şi prin
banii de cont.
Agregatul monetar descrie componenţa masei
monetare prin indicatori statistici cu o autonomie
relativă. După gradul de lichiditate, BNR a identificat
patru agregate şi anume:
M1 = bilete de bancă, moneda divizionară şi
depozitele la vedere (conturi în bancă);
M2 = M1 + conturile de economii si conturile pe
librete la bancă;
 M3 = M2 + depozitele la termen, bonurile de casă
şi certificatele de depozit;
L = M3 + bonurile de tezaur şi titlurile comerciale
emise la întreprindere.
Agregatele monetare sunt indicatori care reflectă
capacitatea de a cheltui a agenţilor economici.
Detereminarea agregatelor monetare face posibil
ca autorităţile monetare să exercite un control
permanent al masei monetare în funcţie de volumul
bunurilor şi serviciilor care circulă în economie.
 Oferta de monedă

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mone-

dă pusă la dispoziţia utilizatorilor prin sistemul
bancar.
Purtătorii primari de monedă sunt cei care crează
monedă şi cei care economisesc: băncile naţionale ,
alte instituţii financiare, agenţii economici, familiile.
Desfăşurarea operaţiunilor economice necesită
monedă pentru efectuarea plăţilor.
Crearea de monedă constituie o modalitate de
finanţare a economiei naţionale. Totodată ea
asigură necesităţile de lichidităţi ale agenţilor
economici.
 Factorii principali care asigură crearea monedei
sunt: băncile, Banca Centrală, Trezoreria.
Instrumentele prin care se realizează oferta de
monedă depind de serviciile pe care le pot asigura
banii sub formă de numerar. Metodele prin care se
realizează oferta de monedă sunt:
• Alimentarea nevoilor de resurse băneşti ale
statului;
• Achiziţionarea devizelor străine obţinute de
agenţi economici exportatori, prin care Banca
Naţională sporeşte masa monetară, oferind bani
naţionali;
• Banca Naţională oferă bani băncilor comerciale
pentru compensaţii între acestea, pentru creşterea
rezervelor băncilor, etc.;
 • Trecerea la Trezorerie, dintr-un cont bugetar,
într-un cont bancar pe termen scurt sau la vedere;
• Acordarea de credite, de către orice bancă;
• Emisiunea monetară realizată de Banca
Naţională;
• Schimbul valutar in moneda naţională.
Creşterea ofertei de monedă este determinată
de:
-Creşterea cantităţii de bunuri economice
destinate vânzării;
-Acoperirea deficitului bugetar;
-Scăderea vitezei de rotaţie a banilor;
-Convertibilitatea monedelor străine în bani
naţionali;
-Retragerea din circulaţie a unei cant. de
 Politica monetară în domeniul ofertei de bani

Prin politica monetară, ca instrument de politică

economică, fiecare ţară o foloseşte pentru a acţiona
împotriva inflaţiei pe de o parte şi adoptarea poziţiei
necesare împotriva mişcărilor înternaţionale de
capital, pe de altă parte.
Obiectivele politicii monetare se împart, conform
figurii 8.1, în:
-Obiective intermediare;
-Obiective finale
 OBIECTIVE INTERMEDIARE OBIECTIVE FINALE
Mijloace şi • Stabilitatea nivelului • Angajare completă
Instrumente
general al preţurilor
de politică • Creştere economică
monetară • Stabilitatea ratei de
• Justiţie socială
schimb

Figura 8.1 – Obiectivele politicii monetare

Înaintea tuturor altor preocupări, politica monetară

trebuie să contribuie la eliminarea inflaţiei. Acest
lucru se realizează prin stabilitatea monetară. Ea
are două direcţii de acţiune:
-Internă – lupta împotriva inflaţiei;
-Externă – stabilitatea ratei de schimb.
 Stabilitatea monetară nu este un obiectiv în sine.
Ea este o condiţie de realizare a obiectivelor finale:
economice, sociale şi politice care le are noţiunea.
Instrumentele politicii monetare sunt cele ce vor fi
folosite pentru a acţiona asupra obiectivelor
intermediare. Politica monetară trebuie să fixeze
obiectivele intermediare în concordanţă cu
obiectivele finale (conform figurii 8.1)
Realizarea obiectivelor intermediare sunt strâns
legate de mijloacele politicii monetare: stabilitatea
ratei de schimb şi cantitatea de masă monetară.
Cantitatea masei monetare este fondată pe teoria
cantitativă a monedei rezumată în ecuaţia
schimbului a lui Irving Fischer: MV = PT.
 unde
M – masa monetară.
V – viteza de cirulaţie a monedei
T – volumul tranzacţiilor
P – nivelul general al preţului
Viteza de rotaţie exprimă numărul mediu de
operaţiuni vanzare – cumpărare şi de plăţi pe care
le intermediază o unitate monetară într-o perioadă
dată.
Instrumentele politicii monetare sunt legate de
procesul emisiunii monetare conform figurii 8.2
 1 2 3

REZERVE DISPONIBILE
din care: CREDITE DEPOZITE DE MONEDĂ
- existente ACORDATE NOUĂ (monedă emisă)
- prin refinanţare

4
SCURGERI

Nevoia de
lichidităţi RETRAGERI DE REZERVE
NUMERAR ALE OBLIGATORII
Nevoia de refinanţare
(Moneda centrală) POPULAŢIEI ALE BĂNCILOR

Figura 8.2 – Procesul de creare monetară

 Logica schemei este: existenţa rezervelor (1)
permite băncilor să acorde împrumuturi (2) care
crează depozitele de monedă nouă (3). Scurgerile
(4) realizate prin retragerile de numerar şi rezervele
obligatorii crează o nevoie de lichidităţi. Pentru a
continua activităţile lor, băncile trebuie să-şi
reconstituie rezervele lor în moneda băncii centrale.
Ele sunt deci determinate să se refinanţeze (5).
Limitarea emisiunii monetare de către autoritatea
monetară prin modalităţile de aplicare a politicii
monetare, prin două căi: acţiune asupra lichidităţii
bancare, pe de o parte şi acţiune asupra distribuţiei
de credit, pe de altă parte.
 Cererea de monedă

Motivarea cererii de monedă este dată de:

-Motivul tranzacţiilor, de aici nevoia de a face plăţi
curente;â
-Motivul precauţiei, conform căruia cererea de
bani este determinată de o serie de nevoi
neprevăzute;
-Motivul speculativ, conform căruia cererea de
bani este determinată de incertitudinea asupra
valorii în bani a altor bunuri pe care le deţine o
persoană.
 Masa monetară trebuie analizată atât ca stoc, cât
şi ca flux.
Masa monetară – stoc reprezintă totalitatea
instrumentelor monetare aflate la dispoziţia
agenţilor nonfinanciari la un moment dat într-o ţară,
destinate cumpărării de produse, plăţii datoriilor,
economisirii, plasamentelor, etc.
Masa monetară – flux se obţine ca produs între
mărimea medie a stocului de bani şi viteza de
rotaţie a banilor în economie, într-un an.
Cererea de monedă este cererea de active
monetare (instrumente ce îndeplinesc funcţiile
banilor) la un moment dat ca stoc şi, în medie, într-
un orizont de timp, ca flux.
 Masa monetară este direct proporţională cu
cantitatea de bunuri economice supuse tranzacţiilor
la un anumit preţ şi invers proporţională cu viteza de
rotaţie a unităţii monetare.

BxP
M=
V

Puterea de cumpărare (Pc) reprezintă raportul

dintre cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi
cantitatea bunurilor economice supuse tranzacţiilor
pe piaţă.
M
Pc =
BxP
 Oricare cerere de bani, ca şi menţinerea şi
păstrarea banilor au un cost de oportunitate dat de
sacrificarea şansei (celei mai bune) – dobânda ce
ar fi putut fi încasată prin cumpărarea de active
financiare.
Dacă mărimea cererii de bani se corelează cu
cea a tranzacţiilor, cu producţia naţională de bunuri
în termeni nominali, obţinem cererea nominală de
monedă.
Cererea reală se obţine prin raportarea cererii
nominale la nivelul preţurilor. Cererea nominală de
monedă apare ca fiind direct proporţională cu
evoluţia preţurilor.
 În acelaşi timp cererea de bani este influenţată si
de mărimea venitului naţional şi de mărimea
preţurilor.
Oferta şi cererea de monedă se confruntă pe
piaţa monetară.
 8.2 Piaţa monetară

Piaţa monetară este o piaţă a capitalurilor pe

termen scurt şi foarte scurt pe care se schimbă
titluri contra lichidităţi. Astfel, piaţa monetară
circumscrie ansamblul relaţiilor, instituţiilor şi
pârghiilor prin care disponibilităţile monetare sunt
transferate în domeniile deficitare de monedă. Aici
se întâlneşte cererea de împrumuturi din partea
agenţilor economici şi a statului cu oferta de resurse
monetare venită de la instituşii financiare, persoane
individuale şi agenţi economici.
 Subiecţii principali ai pieţei monetare sunt:
-statul, care conferă putere monedei legale şi
defineşte coordonatele politicii monetare;
-Banca Naţională, prin emisiunile şi controlul
monedei;
-Sistemul bancar, care acordă credite şi crează
monedă bancară;
-Casa de economii, societăţile financiare,
Trezoreria, etc.;
-Agenţii economici;
-Populaţia.
 Piaţa monetară este astăzi o piaţă deschisă, cu
rolul esenţial în redistribuirea disponibilităţilor din
economie, în compensarea excedentelor şi
deficitelor de lichidităţi.
Acţiunile prin care se realizează funcţiile pieţei
sunt finanţarea şi refinanţarea (a băncilor
comerciale de către Banca Naţională).
Obiectul pieţei monetare îl reprezintă masa
monetară şi schimbul de lichidităţi.
Structura pieţei monetare include piaţa
interbancară şi piaţa titlurilor pe termen scurt,
deschisă tuturor agenţilor economici.
 O primă caracteristică a pieţei monetare este
echilibrul ei care se realizează in procesul
confruntării cererii de monedă cu oferta. În
realizarea acestuia este implicată mărimea ratei
dobânzii (d’) pentru o anumită cantitate de monedă
cerută şi, respectiv, oferită – figura 8.3
d’
C Q

E
d’E

ME M

Figura 8.3 – Echilibrul pieţei monetare

 Creşterea cererii de monedă duce la mutarea
punctului de echilibru pentru o rată mai mare a
dobânzii.
Reducerea ofertei de monedă duce la creşterea
ratei dobânzii.
Între mărimea ratei dobânzii şi rata de randament
a capitalului se manifestă o relaţie ce poate
influenţa atât cererea de credite cât şi dobânda.
În economie rata dobânzii acţionează în două
sensuri: pentru un anumit nivel atractiv, ea
stimulează economisirea si acumularea, iar
admiterea cererilor de credite impune analiza
riguroasă a proiectelor de investiţii, fiind admise
doar cele rentabile, prin aceasta controlându-se
eficienţa activităţilor economice.
 Creşterea cererii de monedă duce la mutarea
punctului de echilibru pentru o rată mai mare a
dobânzii.
Reducerea ofertei de monedă duce la creşterea
ratei dobânzii.
Între mărimea ratei dobânzii şi rata de randament
a capitalului se manifestă o relaţie ce poate
influenţa atât cererea de credite cât şi dobânda.
În economie rata dobânzii acţionează în două
sensuri: pentru un anumit nivel atractiv, ea
stimulează economisirea si acumularea, iar
admiterea cererilor de credite impune analiza
riguroasă a proiectelor de investiţii, fiind admise
doar cele rentabile, prin aceasta controlându-se şi
stimulându-se eficienţa activităţilor economice.
 Cunoaşterea stării monedei şi a condiţiilor de
echilibru a pieţei monetare sunt necesare pentru
protejarea investiţiilor de riscurile majore, protejarea
încasărilor agenţilor economici, a veniturilor şi
tranzacţiilor acestora în raport cu evoluţia puterii
reale de cumpărare a unităţii monetare; protejarea
economiilor populaţiei şi controlul inflaţiei.
Echilibrul pieţei monetare este condiţionat de
relaţia complexă dintre stocul de monedă, viteza de
rotaţie a unităţii monetare şi creşterea pieţelor.
 ÎNTREBĂRI RECAPITULTIVE

1. Ce este moneda?
2. Prezentaţi funcţiile clasice ale monedei.
3. Care sunt formele monedei?
4. Ce reprezintă masa monetară şi sistemul
monetar?
5. Prezentaţi componentele masei monetare.
6. Ce reprezintă oferta de monedă şi cine asigură
crearea monedei?
7. Care sunt metodele prin care se realizează oferta
de monedă?
8. Explicaţi obiectivele politicii monetare.
9. Care este motivarea cererii de monedă?
10. Definiţi puterea de cumpărare.
11. Definiţi piaţa monetară.
12. Care sunt subiecţii principali ai pieţii monetare?
 CURSUL NR. 9

Statul şi economia
 În economia de piaţă actuală, intervenţia statului
este o realitate, ea având loc în forme şi proporţii
diferite. Problemele coordonării şi dirijării economi-
ce nu pot fi abordate şi rezolvate corespunzător
luându-se în considerare numai piaţa, deoarece,
nicăieri, aceasta nu există în formă pură, ci ţinând
seama şi de rolul economic al statului.
 9.1 Definire, necesitate
Intervenţia statului în economie înseamnă partici-
parea sa directă sau indirectă, prin politica
economică a autorităţilor publice centrale şi locale,
la activitatea economică, la rezolvarea problemelor
economice şi sociale, locale şi naţionale conjunctu-
rale sau structurale, precum şi a celor globale, pe
perioade scurte şi pe termen lung, cu ajutorul unor
instrumente sau mijloace, prin măsuri şi acţiuni
concrete.
 Obiectivul intervenţiei statului în economie îl
constituie asigurarea stabilităţii în funcţionarea
economiei, relansarea şi creşterea economică,
înlăturarea stărilor de depresiune, diminuarea
şomajului şi inflaţiei, mărirea puterii de cumpărare,
etc. Statul caută să “corecteze” imperfecţiunile
pieţei.
În contextul contemporan, rolul statului în
economie este strâns legat de importanţa deosebit
de mare pe care o au problemele macroeconomice
şi implicit, macrodecizia, legăturile dintre
comportamentul individual şi cel colectiv, dintre
ansamblul economiei şi părţile ei componente,
dintre deciziile individuale şi funcţionalitatea globală
a economiei.
 Ambianţa de libertate economică, sistemul liberei
iniţiative nu exclud, ci presupun o anumită ordine
economică. Sistemul concurenţial al economiei de
piaţă moderne trebuie să fie conceput ca un
mecanism care, bazându-se pe piaţă este capabil
să-şi coordoneze mişcarea sa de ansamblu, să
funcţioneze şi să se dezvolte.
Asigurarea unei creşteri economice echilibrate,
relansarea economiei, lupta împotriva şomajului şi
inflaţiei, climatul social necesar nu se pot înfăptui
numai prin “mâna invizibilă” a pieţei, ci impun din
partea statului o anumită intervenţie.
 9.2 Forme de manifestare a rolului statului în
economie
a) Afirmarea statului ca producător şi consumator.
Alături de firme private, care au o pondere
dominantă în economia de piaţă, există într-o
proporţie sau alta, şi un sector public, care,
atrăgând şi utilizând factori de producţie, produce
bunuri materiale şi servicii, participă la relaţiile de
piaţă, influenţează raportul cerere – ofertă şi
formarea preţurilor. Statul a devenit, astfel un agent
economic, deoarece şi de el depind într-o măsură
sau alta oferta de bunuri şi servicii, cercetarea
ştiinţifică, pregătirea oamenilor, care condiţionează
capacitatea de inovare a economiei.
 b) Prin instrumente de politică economică cum
sunt politicile: monetară, de credit, bugetară, fiscală,
prin investiţii publice, etc.
Statul este titularul unic de emisiune de monedă,
deoarece Banca Centrală cu putere de a emite
monedă, aparţinând statului este direct integrată în
puterea executivă de stat. Asigurarea echilibrului
monetar favorizează diminuarea inflaţiei şi
şomajului, stabilitatea banilor şi a puterii de
cumpărare a populaţiei.
 c) Politica de control, direct sau/şi indirect, asupra
preţurilor şi veniturilor, manifestându-se prin măsuri
de limitare a creşterii preţurilor şi a abuzurilor din
partea unor agenţi economici, statul protejând
consumatorii de bunuri şi servicii.
Prin politica veniturilor, factorii guvernamentali
caută să stăpânească, să menţină sub control
creşterea şi repartizarea veniturilor.
În cadrul sectorului public, statul distribuie, el
însuşi, venituri. Atât preţurile, cât şi salariile
lucrătorilor respectivi pot fi mai riguros administrate
de către stat.
 d) În domeniul protecţiei sociale. Acest rol a
devenit unul din principalii factori de bunăstare.
Printr-o anumită politică socială statul introduce
reglementări privind: dreptul la muncă şi odihnă,
tratament medical, la educaţie şi cultură, acordarea
de pensii, burse, ajutor social, construcţii de
locuinţe, apărarea sănătăţii publice, aplicarea unor
norme de securitate la locul de muncă.
Prin dezvoltarea protecţiei sociale, statul,
alimentează un flux de prestaţii sociale diverse care
poate menţine cererea globală atunci când aceasta
ar putea fi afectată de creşterea şomajului.
 e) Politica de protejare a concurenţei.
Statul elaborează reguli şi reglementări, prin care
se stabileşte cadrul în care operează forţele pieţei.
Prin acestea, se stimulează jocul concurenţial,
iniţiativa şi întreţinerea unei economii competitive.
f) Elaborarea de programe sau planuri de
dezvoltare economică. Acest lucru are rolul de a
coordona şi orienta activitatea pe ansamblul
economiei naţionale, în condiţiile în care există şi un
sector public în economie.
 g) Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice
externe. Fiecare stat trebuie să-şi supravegheze
relaţiile sale cu alte state, să-şi asigure forţa de
competiţie pe piaţa externă, echilibrul schimburilor,
eficienţa economică promovând anumite politici.
Totodată statul este implicat în participarea acestuia
la rezolvarea problemelor globale ale omenirii.
 9.3 Politica bugetară. Bugetul de stat.
Politică bugetară exprimă concepţia şi acţiunile
statului privind veniturile bugetare, căile şi
mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe
anumite destinaţii, care să servească stabilităţii şi
dezvoltării economice.
Politica bugetară se concretizează prin bugetul
de stat care, constituie principala componentă a
bugetului public naţional alături de bugetele locale,
bugetul asigurărilor sociale.
 Bugetul de stat se prezintă sub forma unei
balanţe economice în care sunt prevăzute şi autori-
zate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. El
este un document de sinteză, elaborat şi administrat
de către Guvern şi autorizat prin vot de către
Parlament, ce reflectă marile categorii de resurse şi
sarcini ale statului, constituind forma principală de
manifestare a politicii sale financiare.
Veniturile bugetare au două surse principale:
-fiscale, care cuprind încasările din impozite pe
profit şi salarii, asupra patrimoniului, etc.
-nefiscale, reprzentate de vărsăminte din benefi-
ciul întreprinderilor de stat, venituri din activitatea
instituţiilor publice.
 Cheltuielile bugetare cuprind cheltuielile de
funcţionare a puterii publice, cheltuieli destinate
educaţiei, culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei
sociale, pentru apărarea ţării, pentru ordine publică,
finanţarea unor obiective de investiţii, etc.
Execuţia bugetară se derulează pe un an de zile
şi reprezintă modul de realizare efectivă a bugetului
(constituirea veniturilor şi realizarea cheltuielilor). Ea
poate fi echilibrată – atunci când cheltuielile sunt
egale cu veniturile prevăzute, deficitară – atunci
când cheltuielile depăşesc veniturile realizate,
excedentară – când veniturile realizate sunt mai
mari decât cheltuielile prevăzute.
 Datoria publică reprezintă împrumuturi interne
sau externe contractate de către stat atunci când
acesta se confruntă cu dificultăţi economice.
Gradul de îndatorare al unei ţări se poate
determina prin raportarea datoriei publice (DP) la
produsul intern brut (PIB) sau la produsul naţional
brut (PNB).
DP DP
Gradul de îndatorare = sau
PIB PNB
Serviciul datoriei reprezintă toate plăţile legate
de executarea obligaţiilor asumate, atât rambur-
sarea împrumuturilor cât şi achitarea dobînzilor
aferente.
 9.4 Politica fiscală
Politica fiscală a statului reprezintă o anumită
concepţie a acestuia, precum şi un ansamblu de
măsuri şi acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul
veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea
şi modul de folosire al lor ca instrument de stimulare
a creşterii economice.
Elemente ce caracterizează politica fiscală
Politica fiscală este act de decizie, ghidat de
criteriul de eficienţă, adică prin măsurile şi acţiunile
promovate se urmăresc reducerea fluctuaţiilor, a
instabilităţii economice, protejarea veniturilor
consumatorilor şi stimularea dezvoltării.
 Veniturile bugetare din impozite sunt în
dependenţă de performanţele economice.
Raportul dintre creşterea impozitelor şi creşterea
veniturilor reprezintă rata marginală de impunere
fiscală (Img), care reprezintă cu cât creşte impozitul
pe unitatea suplimentară de venit
ΔI
Img =
ΔV
De mare importanţă este luarea în calcul a
efectelor probabile atât al reducerii, cât şi ale
majorării impunerii fiscale, nu numai pe termen
scurt ci şi pe termen lung.
 Perceperea impozitelor se realizează sub două
forme:
a)Impozite directe, care se suportă nemijlocit de
către cei care le plătesc (impozitul pe profit,
impozitul pe salarii, etc.)
b)Impozite indirecte, adică acelea care sunt
cuprinse în preţuri ale mărfurilor, încasate odată cu
vânzarea acestora.
Progresivitatea impozitelor vizează impozitele
directe şi presupune ca rata de impunere să se
mărească pe măsură ce venitul impozabil creşte.
Rata de impunere nu poate fi mărită oricât cu efecte
pozitive.
 Foarte importantă este rata optimă de presiune
fiscală care constituie acel prag de impunere până
la care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai
slabe. Aceste aspecte sunt reprezentate grafic de
curba Laffer. (fig. 9.1)

Încasări
fiscale

Rata optimă 100% Presiune

de presiune fiscală
fiscală
 În ansamblul politicii fiscale se înscrie şi impozitul
negativ, care în esenţă constituie cadrul conceptual
de distribuire secundară a veniturilor prin transferuri.
Astfel bogaţii plătesc impozite care sunt distribuite
sub formă de alocaţii săracilor, asigurându-li-se un
venit minim garantat.
 9.5. Planificarea macroeconomică

Programarea sau planificarea macroeconomica

reprezintă una din modalităţile de intervenţie a
statului în economia de piaţă modernă, subordonată
funcţionării cât mai eficiente a pieţei prin acţiuni de
orientare şi coordonare a activităţii pe ansamblul
economiei naţionale. Ea se concretizează în decizii
macroeconomice, în programe sau planuri de
dezvoltare pe un anumit orizont de timp, ce cuprind
obiective economice, niveluri orientative, măsuri şi
termene de îndeplinire privind evoluţia diferitelor
sectoare şi ramuri a economiei, mecanismul
preţurilor, etc.
 În condiţiile actuale, planificarea macroeconomică
are o determinare obiectivă, izvorând din
complexitatea problemelor privind funcţionarea şi
dezvoltarea economiei, din importanţa tot mai mare
pe care o are macrodecizia economică, din
necesitatea cunoaşterii şi coordonării activităţii
economice.
Programarea macroeconomică nu contravine
pieţei. Ambianţa de libertate economică, sistemul
liberei iniţiative nu exclud, ci presupun o anumită
ordine în funcţionarea economiei. Sistemul econo-
miei de piaţă moderne trebuie înţeles ca un sistem
perfecţionat, care bazându-se pe piaţă, este capabil
să-ţi coordoneze mişcarea sa de ansamblu.
 În condiţiile economiei de piaţă proprietatea
privată este dominantă. În aceste condiţii
planificarea macroeconomică are un caracter
orientativ: nivelurile de producţie, ritmurile de
dezvoltare, termenele de îndeplinire prevăzute, nu
sunt obligatorii pentru agenţii economici.
Astfel se întâlnesc drept forme de planificare
următoarele:
a) Planificarea indicativă, care se caracterizează
prin aceea că organele specializate ale statului
respectiv explică agenţilor economici conţinutul
obiectivelor cuprinse în planul macroeconomic,
motivaţia orientărilor respective, în scopul
convingerii acestora de necesitatea de a acţiona în
conformitate cu prevederile.
 b) Planificarea incitativă, care se bazează pe
folosirea de către stat a diferitelor pârghii
economico-financiare (preţ, credit, dobândă,
impozite, subvenţii, etc.) pentru stimularea
interesului economic al agenţilor economici în
direcţia îndeplinirii obiectivelor cuprinse în planul
macroeconomic.
Există în unele ţări, un tip de coordonare denumit
planificare informală. Această formă nu presupune
elaborarea de planuri la nivel naţional ci se
concretizează în activităţi de coordonare a deciziior
adoptate separat de către administraţiile publice cu
cele ale firmelor private, publice sau mixte.
 ÎNTREBĂRI RECAPITULTIVE

1. Ce reprezintă intervenţia statului în economie şi

care este obiectivul acesteia?
2. Care sunt formele de manifestare a rolului statului
în economie?
3. Ce este bugetul de stat şi politica bugetară?
4. Definiţi politica fiscală.
5. Excplicaţi planificarea macroeconomică.
CURSUL NR. 10

Piaţa financiară
 10.1 Relaţia monedă – credit – finanţe

Termenul finanţe desemnează totalitatea dispo-

nibilităţilor băneşti, precum şi a altor mijloace de
plată ale unei ţări, ale unei instituţii ori colectivităţi
sau ale unui agent economic.
În procesul formării şi gestionării mijloacelor
băneşti necesare funcţionării subiecţilor economiei
de piaţă, de la firme, la stat, apar relaţii specifice
numite relaţii financiare.
Finanţarea are sensul de asigurare a resurselor
financiare şi este definită ca funcţia, profesia sau
activitatea care se referă la bani sau monedă,
desemnând procurarea, posesiunea şi gestionarea
acestora.
 Relaţiile financiare includ:
-Redistribuirea cu caracter definitiv – finanţarea,
limitată la formarea fluxului de mijloace financiare
într-un singur sens, fără contrapartidă, sau la
aspectul fiscal al fluxurilor monetare;
-Redistribuirea cu caracter temporar – creditarea,
cu respectarea principiului rambursării la scadenţă
împreună cu o dobândă stabilită prin contractul de
creditare, în anumite condiţii negociate de parteneri.
Deci finanţele se referă la relaţii de reditribuire a
disponibilităţilor băneşti cu caracter definitiv, proces
ce se realizează prin intermediul organelor de stat.
 Subiecţii economici – firme, familii, stat – pot
dispune la un moment dat de mijloace băneşti peste
necesităţile lor imediate de consum şi investiţii,
ceea ce inseamnă că ei dispun de capacitate de
finanţare. Aceasta poate fi pusă, în anumite condiţii,
la dispoziţia celor ce au nevoi pe care nu le pot
acoperi, ceea ce constituie nevoi de finanţare.
Astfel, la o scară macro sau chiar mondoeco-
nomică au loc transferuri ale resurselor financiare
dintr-un sector în altul, dintr-o ţară în alta, care
generează fluxuri de resurse monetare, precum şi
necesitatea gestionării variaţiei stocurilor respective.
 Prin capacitatea pieţei financiare se asigură
folosirea economiilor realizate de diferiţi agenţi
economici prin economisire, pentru a finanţa
investiţiile altor agenţi economici, prin intermediari
ce generează un circuit specializat în cadrul căruia
au loc tranzacţii cu capitaluri pe termen lung.
Sursele de finanţare ale agenţilor economici se
clasifică în:
•Autofinanţare prin investirea unei părţi din profit
şi alte surse interne;
•Emisiuni de acţiuni/obligaţiuni, ce vor fi puse în
vânzare prin pieţele financiare;
•Finanţarea externă prin credite bancare susţinute
de bănci externe.
 Modalităţile de finanţare ale agenţilor economici
sunt:
•Finanţare monetară prin bănci (creare de resurse
monetare in conturi);
•Finanţarea monetară, prin utilizarea economiilor
realizate în perioada anterioară apariţiei nevoii
financiare, lucru ce se poate realiza atât prin
intermediul sistemului bancar, cât si prin intermediul
pieţei capitalurilor, sub forma finanţării indirecte sau
creditării, în primul caz şi/sau al finanţării directe in
al doilea caz.
 Finanţarea directă şi finanţarea indirectă
generează finanţarea nemonetară si pe cea
monetară, ca în figura 10.1:

Piaţa capitalurilor Finanţare

bursa nemonetară
Piaţa monetară

Sistemul Finanţare
bancar monetară

Figura 10.1 – Finanţarea monetară şi nemonetară

 O consecinţă a finanţării este apariţia intermedi-
arilor financiari care urmăresc să obţină plasamente
cât mai sigure şi profitabile.
Acesti intermediari sunt:
-Băncile comerciale;
-Depozitarii şi băncile de economii;
-Nedepozitarii: societăţile de asigurări, fondurile
de pensii, societăţile de brokeraj, etc.
 Funcţionalitatea pieţelor de capital presupune
înfăptuirea sistematică a transferurilor de capital,
între cei care economisesc şi cei care au nevoie de
capital. Acestea se pot realiza astfel:
a)Transferul direct de lichidităţi şi active financi-
are atunci când o firmă vinde anumite părţi din
capitalul său social ori obligaţiuni în mod direct
posesorilor de economii pentru investiţii fără a se
apela la un intermediar.
b)Transferul de active financiare indirect printr-un
intermediar, numit dealer, care facilitează emisiunea
de active financiare.
c) Transferul de active printr-un intermediar financiar
care obţine fondurile de la posesorii de economii,
prin emisiunea propriilor sale active financiare şi
care apoi foloseşte fondurile băneşti astfel obţinute,
pentru a cumpăra active financiare ale altor firme.
Este mai uşor pentru orice firmă să apeleze la
serviciile unor instituţii financiare specializate numite
case de intermediere sau de investiţii.
Mecanismul acestor transferuri este prezentat in
figura 10.2
1. Transfer direct Active financiare (acţiuni sau obligaţiuni)
AFACERE INVESTITORI

2. Transferul indirect prin intermediar - dealer

Active Active
financiare financiare
CASA DE
AFACERE INVESTITORI
INTERMEDIARE
Monedă Monedă

3. Transferul indirect printr-un intermediar financiar

Active Active
financiare ale financiare ale
afacerii intermediarului
INTERMEDIAR
AFACERE FINANCIAR INVESTITORI
Monedă Monedă

Figura 10.2 – Procesul de formare a capitalului

 Spre deosebire de finanţare, în sens restrâns,
creditarea o altă formă de asigurare a resurselor
băneşti, constă în separarea în timp a prestaţiunii
(acordării şi folosirii) de contraprestaţie (rambursare
prin plata creditului şi a dobânzii cuvenite). Are loc o
plată amânată. Relaţiile de creditare dau naştere
unor termeni specializaţi: creditor, debitor,
rambursare, scadenţă, dobândă, garanţii.
 10.2 Conţinutul şi structura pieţei financiare

Piaţa financiară este locul de întâlnire a cererii şi

ofertei de capitaluri pe termen mediu şi lung, pe
baza separării actelor de economisire şi finanţare.
Practic, piaţa financiară este intermediarul dintre
sectorul financiar bancar şi sectorul productiv dintr-o
economie.
Funcţionarea pieţelor de capital presupune un
ansamblu de corelaţii dintre diverse reglementări,
uzanţe, instrumente, deicizii, menite să asigure
îndeplinirea rolului şi funcţiilor multiple ale acestor
pieţe, ca expresie a confruntării permanente între
cererea şi oferta de titluri financiare.
 Obiectul pieţei financiare îl reprezintă titlurile
financiare pe termen lung. Principalele tipuri de titluri
pe termen lung sunt: acţiunile, obligaţiunile şi titlurile
de ipotecă, ce exprimă drepturi şi obligaţii pe o
perioadă mai mare de un an. Se poate spune că
sfera de cuprindere a pieţei financiare cuprinde piaţa
acţiunilor, piaţa obligaţiunilor, piaţa titlurilor de
ipotecă sau a altor titluri emise de stat.
Componentele fundamentale ale pieţei financiare
sunt cererea şi oferta.
Cererea de capital apare din necesitatea finanţării
unor proiecte de investiţii, a măririi resurselor
monetare ale unor instituţii financiare ca băncile, ori
alţi intermediari financiari, administraţii locale şi
centrale.
 Purtătorii cererii sunt: guvernele, instituţii financi-
are, societăţi comerciale, trezoreria statului, compa-
nii industriale publice sau private, bănci comerciale,
unităţi administrative. Ei ocupă poziţii de debitori pe
pieţele de capital.
Oferta de capital apare ca urmare a economisirii
de resurse băneşti. Ofertanţii sunt societăţi comerci-
ale, bănci, persoane fizice, care deţin excedente de
resurse peste nivelul curent al cheltuielilor lor şi
doresc să le investească, adică să realizeze
plasamente care să le aducă câştiguri. Ei se numesc
investitori şi deţin poziţii de creditori pe pieţele
financiare.
 Prin titlul achiziţionat, numit şi hârtie de valoare
sau valoare mobiliară, se atestă că posesorul lui
este titularul unui drept cu o anumită valoare, pe
baza aportului financiar adus într-o afacer, aport
recunoscut de beneficiarul a fluxului de capital.
Aceste titluri circulă pe pieţele de valori mobiliare
şi sunt negociabile.
Piaţa titlurilor presupune, mai intâi, emisiunea
acestora, difuzarea emisiunilor noi şi apoi schimbul
titlurilor emise anterior.
 Între finanţarea prin piaţa financiară şi finanţarea
prin piaţa monetară există unele deosebiri:
-Piaţa financiară se bazează pe resurse monetare
preexistente;
-Băncile acordă credite care nu corespund
resurse-lor preexistente, ele au capacitatea de a
crea monedă scripturală;
-Piaţa financiară urmăreşte o finanţare antiinflaţio-
nistă;
-Creditele în exces, acordate de bănci în scopul
încasării dobânzilor percepute, pot contribui la
favorizarea inflaţiei.
 Structura pieţei financiare cuprinde două comparti-
mente: piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară are ca obiect de activitate emisiunea
şi distribuirea titlurilor noi şi transferul de mijloace de
finanţare de la cei ce economisesc spre debitorii
finali. Ea are rolul de a atrage cât mai multe
disponibilităţi băneşti şi de a le orienta către sectoa-
rele productive. Totodată acestă piaţă atrage
solicitanţii de capital, oferindu-le la costuri minime de
timp şi ban, resurse investiţionale. În acest mod,
piaţa primară joacă rolul de finanţator al economiei,
realizând o finanţare directă, nemonetară.
 Piaţa secundară are un rol complementar în raport
cu cea primară, având ca obiect tranzacţionarea
titlurilor deja emise, atunci când deţinătorii lor,
doresc să le valorifice înaintea termenului de
scadenţă. Cei ce achiziţionează astfel de hărtii de
valoare nu contribuie la finanţarea directă a activităţii
emitenţilor lor.
 10.3. Funcţionarea pieţei financiare

Titlurile financiare fac parte din categoria activelor

financiare ale unei firme.
Activele totale ale agenţilor economici suntn
alcătuite din: bunuri mobile şi imobile, creanţele şi
disponibilităţile băneşti, care au capacitatea de a
crea fluxuri de venituri în viitor. Structura lor include
activele fizice şi activele financiare.
Activele fizice sunt bunuri corporale care fac parte
din patrimoniul unei firme: bunuri de capital fix şi
circulant, bunuri de consum de folosinţă îndelungată,
creanţe, disponibilităţi băneşti şi titluri de plasament.
 Activele financiare sunt formate din depozite
monetare şi semimonetare sub formă de active
financiare bancare, nenegociabile şi active financiare
nebancare, concretizate în titluri pe termen lung,
negociabile pe pieţele financiare secundare.
Piaţa acţiunilor
Acţiunea este un titlu financiar, de proprietate şi de
credit, care certifică contribuţia posesorului ei la
capitalul social al unei societăţi pe acţiuni. Acţionarul
este, alături de ceilalţi acţionari, proprietarul părţii din
capitalul social, egală cu suma înscrisă ca valoare
nominală a acţiunii.
 În prezent, în România, acţiunile sunt definite prin
câteva trăsături:
-sunt fracţiuni ale capitalului social al unei societăţi
pe acţiuni;
-au o valoare nominală precizată;
-sunt fracţiuni egale ale capitalului social al
societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni;
-sunt indivizibile;
-sunt transmisibile;
-sunt negociabile pe pieţele de valori mobiliare.
 După modul de prezentare, acţiunile sunt nomina-
tive şi la purtător. După forma lor, acţiunile pot fi
materiale – pe suport de hârtie – sau nemateriale
(înscrisuri în conturi).
Pe baza acţiunilor deţinute, posesorul lor devine,
anual, participant la rezultatul net al activităţii
societăţii, pierdere sau profit. Dacă societatea obţine
profit, atunci acţionarii primesc părţi din acesta sub
formă de dividende.
Acţiunile au o valoare nominală, cea înscrisă pe
titlul respectiv, şi o valoare reală, de piaţă, obţinută
prin negocierea şi vânzarea acţiunilor pe pieţele de
capital.
 Piaţa obligaţiunilor
Obligaţiunea este un titlu financiar pe termen lung
– o creanţă – care certifică, prin valoarea ei
nominală, suma cu care proprietarul ei l-a creditat pe
emitent. Emitentul poate fi o societate comercială,
statul sau orice altă persoană juridică de drept
public.
Piaţa obligaţiunilor emise de diferite firme, de stat
şi de administraţiile publice este instituţia unde se
vând şi se cumpără aceste titluri financiare. Fiecare
obligaţiune face parte dintr-o emisiune totală care
corespunde capitalului împrumutat de emitent.
 Obligaţiunile asigură deţinătorilor lor un venit sub
formă de dobândă fixă numită şi cuponul obligaţiunii,
care se plăteşte de către emitent, odată cu valoarea
nominală, la termenul stabilit, numit scadenţă sau
periodic.
 Piaţa titlurilor de impotecă
Pentru a cumpăra bunuri ca imobile, terenuri
autoturisme, etc. de către firme ca şi de familii,
acestea, apelează la credite bancare pe care le
garanteză chiar cu acele bunuri, pentru care se emit
titluri de ipotecă.
Societăţile cu răspundere limitată şi întreprinzătorii
particulari nu au dreptul să contracteze împrumuturi
prin emiterea de acţiuni şi obligaţiuni negociabile la
bursele de valori.
 Certificatele de investiţii se situează între acţiuni şi
obligaţiuni, menite să permită agenţilor economici
(întreprinderi publice şi private) să-şi mărească
fondurile proprii în proporţie de până la 25% din
capitalul propriu. Titularii acestora nu au dreptul de
participare la gestionarea firmei, dar ei pot primi
dividende şi prime de emisiune şi pot cere
rambursarea valorii nominale a certificatelor, la
lichidarea societăţii.
 Certificatele de proprietate şi cupoanele difuzate
persoanelor fizice din România sub forme de valori
mobiliare care nu au calităţile titlurilor financiare
autentice, fiind titluri asupra unor Fonduri care
cuprind în administrare mii de întreprinderi.
Transformarea acestor certificate în acţiuni asigură
tranzacţionarea lor la bursa de valori mobiliare.
 Bursa de valori
Pieţele de valori mobiliare se structurează în pieţe
organizate sau burse de valori mobiliare şi O.T.C.
sau pieţe interdealeri.
Dintre titlurile tranzacţionate, obligaţiunile benefi-
ciază de cotare şi negociere fără restricţii, în timp ce
acţiunile necesită autorizare de către conducerea
bursei.
Bursele de valori sunt instituţii unde se întâlnesc
cererea şi oferta de titluri financiare negociabile,
pieţe mobiliare unde se tranzacţionează titluri listate.
Partenerii sunt vânzătorii şi cumpărătorii care
efectuează tranzacţii prin brokeri ce execută ordinele
clienţilor lor.
 Cursul (preţul) valorilor mobiliare se stabileşte prin
cotarea titlurilor. Cotarea are loc în urma confruntării
ordinelor de vânzare şi de cumpărare care reflectă
oferta şi cererea de titluri.
Mecanismul formării cursurilor valorilor mobiliare
(titluri) este guvernat de raportul dintre cererea şi
oferta acestora.
Un indicator important, analizat pentru stabilirea
cursurilor titlurilor financiare este N.a.d. – număr ani
dividende, care arată mărimea veniturilor aduse de
titlurile respective anterior şi permite previzionarea
veniturilor viitoare. N.a.d. = P/D, unde P – preţul
titlului şi D – dividendul aferent titlului.
 Indicii bursieri exprimă tendinţa evoluţiei cursurilor,
fie pentru toate titlurile, fie pentru un grup
reprezentativ. Ei reflectă fluctuaţiile pieţei financiare,
fiind un criteriu de bază în acţiunile investitorilor.
Includerea unui titlu în componenţa indicelui este o
recunoaştere a unei consacrări.
Bursa de valori din România a fost creată în 1995,
pe baza deciziei Consiliului Naţional al Valorilor
Mobiliare.
Ea utilizează indicele B.E.T. (Bucharest Exchange
Trading), creat pentru a reflecta tendinţa de
ansamblu a preţurilor celor mai lichide 10 acţiuni
tranzacţionate, dar şi pentru a constitui o bază de
referinţă pentru tranzacţiile derivate pe indici.
 ÎNTREBĂRI RECAPITULTIVE

1. Definiţi noţiunile de finanţe, finanţare, surse de

finanţare, modalităţi de finanţare.
2. Ce înseamnă transferurile de capital şi cum se
pot realiza?
3. Ce este piaţa financiară şi care este obiectivul
acesteia?
4. Explicaţi ce este oferta si cererea de capital.
5. Care sunt deosebirile dintre finanţarea prin piaţa
financiară şi finanţarea prin piaţa monetară?
6. Care este structura pieţei financiare şi explicaţi
componentele acesteia?
 7. Ce sunt acţiunile şi care sunt trăsăturile
acţiunilor în România?
8. Explicaţi ce este obliaţiunea şi piaţa
obligaţiunilor.
9. Ce sunt certificatele de investiţii şi certficatele
de proprietate?
10. Ce sunt bursele de valori şi ce exprimă N.a.d.
şi indicii bursieri?
 CURSUL NR. 11

Economia mondială şi
globalizarea
 11.1 Formarea economiei mondiale

Economia mondială este unul dintre conceptele cu

cea mai largă utilizare în gândirea şi practica
internaţională. El desemnează pe de o parte,
realitatea obiectivă fundamentală a lumii
contemporane reprezentată prin ansamblul
economiilor naţionale ale tuturor ţărilor şi a altor
entităţi economice private în complexitatea
legăturilor şi interdependenţelor dintre ele. Pe de altă
parte aest concept desemnează ştiinţa care studiază
realitatea economico-socială din multiple
perspective: componente de dezvoltare şi evoluţie,
forme şi mecanisme, trăsături şi tendinţe.
 În acest proces complex şi îndelungat un rol
esenţial l-au avut numeroşi factori de ordin
economic, tehnic, social şi politic, marcati de mai
multe momente, cum ar fi:
a)La baza acestui proces s-a aflat dezvoltarea
economiei de schimb şi a comerţului dintre diferite
popoare şi regiuni ale globului, mai ales în urma
marilor descoperiri geografice;
b)Un rol hotărâtor în dezvoltarea economiilor
diferitelor ţări şi în creşterea schimburilor l-au avut
revoluţia industrială şi trecerea de la manufacturi la
marea industrie maşinistă
 c) Formarea diviziunii internaţionale a muncii, ca
ansamblu de specializări de producţie pentru export,
pe măsura extinderii relaţiilor economice dintre
popoare, ducând la împărţirea acestora în ţări
industriale şi ţări agrare.
d) Revoluţiile politice care au avut loc în secolele
XVII (Anglia), XVIII (Franţa) şi XIX (Spania, Italia şi
Germania) au favorizat procesul de consolidare a
pieţelor naţionale, de formare a economiilor
naţionale, prin transformările de ordin juridic, social,
instituţional, care au asigurat extinderea şi consoli-
darea mecanismelor specifice economiei capitaliste.
 e) Ultima treime a secolului al XIX-lea s-a carac-
terizat prin evoluţii de amploare şi importante.
În primul rând este vorba de mari descoperiri,
invenţii şi creaţii tehnice care s-au răspândit repede
în Europa şi America. Dintre acestea amintim:
turbina electrică, motorul cu combustie internă,
telegraful căile ferate, contribuind la dezvoltarea
construcţiei de maşini a metalurgiei, industriei
cărbunelui, chimia.
În al doilea rând a crescut puternic productivitatea
muncii.
 f) Economia ţărilor industriale s-a confruntat,
începând de la mijlocul secolului al XIX-lea cu multe
crize economice, care au influenţat evoluţia
producţiei şi a comerţului mondial.
Toate acestea, asociate cu acţiunea puternică a
noului val de creaţii tehnice şi tehnologice, au
accentuat procesele de concentrare şi centralizare a
capitalului, eliminând de pe piaţă multe întreprinderi
slabe, stimulând fuziunile şi afirmarea întreprinderilor
cu mare putere economico-financiară. Astfel s-a
accentuat procesul de formare şi afirmare a
corporaţiilor.
 g) Expansiunea externă a ţărilor industriale a
îmbrăcat forme mult mai variate, un loc aparte
ocupându-l în această perioadă orientarea mai
activă către surse de materii prime şi către noi pieţe
în ţările slab dezvoltate.
h) Din punct de vedere al structurilor economice
durabile, o transformare importantă a reprezentat-o
formarea şi dezvoltarea corporaţiilor care au
îmbrăcat forme diferite – carteluri, trusturi, concerne
– cu ponderi diferite de la ţară şa ţară.
 i)Perioada care a urmat a fost marcată de multe
schimbări şi bulversări în economia mondială: cele
două războaie mondiale, marea criză economică
mondială din anii 1929 – 1933, revoluţii sociale şi de
eliberare naţională, care au dus la noi forme de
organizare naţională şi socială.
 11.2 Conceptul de economie mondială

Economia mondială este definită pornind de la

unitatea dintre economiile naţionale pe de o parte şi
schimburile economice sistematice care au loc între
acestea, pe de altă parte.
Ea mai poate fi definită ca acel stadiu al
schimbului reciproc de activităţi în care, pe baza
diviziunii muncii la nivel mondial, sunt implicaţi, în
mod obiectiv, majoritatea agenţilor economici de pe
glob.
Pentru înţelegerea acestor definiţii trebuie luate în
considerare mai multe coordonate esenţiale şi
anume:
 1.Economiile naţionale reprezintă celulele de bază
ale economiei mondiale, în care au loc procesele de
bază ale vieţii economice – producţia, repartiţia,
schimbul şi consumul – necesare atât pentru
comunităţile istoriceşte constituite, naţiuni şi state
naţionale, cât şi pentru interacţiunea necesară şi
utilă cu celelalte comunităţi sau popoare.
2. Ultimele decenii au înregistrat nu numai o
creştere puternică a volumului schimburilor pe plan
mondial, dar şi modificări importante în formele şi
structura acestora, pe de o parte, prin externarea
unor procese de producţie, implantate de marile
corporaţii pe tot globul, acolo unde se găsesc
resurse şi se obţine profit.
 3. Perioada postebelică se caracterizează şi printr-
o creştere a rolului şi ariei unor forme mai active de
integrare economică, a organismelor create în cadrul
integrării, ca şi a altora cu vocaţie mondială, menite
a atenua şocurile economice ce se pot prelungi în
zone mai fragile ale globului.
4. În cadrul dezbaterii privind globalizarea s-au
conturat două modele teoretice de analiză.
Primul este fondat pe evoluţiile reale din trecut şi
denumit modelul economiei inter-naţionale, bazat pe
rolul determinant al economiei naţionale şi
caracterizat printr-un mecanism de reglaj automat,
având în centru etalonul – aur.
 Cel de-al doilea este un model ideal, care poartă
denumirea de economie globalizată, având ca
trăsătură principală rolul determinant al corporaţiilor
transnaţionale.
Faţă de aceste modele, un partizan al globalis-
mului, Peter F. Drucker, subliniază: “lucrul de care
putem fi siguri este că lumea care va rezulta din
prezenta rearanjare a valorilor, credinţelor,
structurilor economice şi sociale ... va fi diferită de
ceea ce şi-ar putea imagina oricine astăzi”.
 În domeniul economic lucrurile evoluează spre o
lume mai complexă, în care ca agenţi sau actori ai
vieţii economice internaţionale se vor exprima:
statele ca exponenţi ai economiilor naţionale,
organizaţiile economice internaţionale, în primul rând
cele cu caracter integraţionist, întreprinderile şi
firmele naţionale, societăţile transnaţionale ş.a.
Economia mondială, ca sistem (sau megasistem)
economic contemporan, reprezintă şi va reprezenta
expresia materială a acestor realităţi, cuprinzând, pe
de o parte, economiile naţionale ale celor peste 190
de ţări care constituie subiecte de drept internaţional,
iar pe de altă parte, ansamblul relaţiilor economice
desfăşurate stabil între ţările lumii, între organizaţiile
şi societăţile transnaţionale cu ţările respective şi
intre ele
Pilonii de bază ai economiei mondiale sunt:
 Economiile naţionale ale ţărilor lumii;
 Diviziunea internaţională a muncii;
 Relaţiile economice înternaţionale şi piaţa
mondială.
 Societăţile transnaţionale;
 Organizaţiile economice internaţionale.
 11.3 Trăsături şi tendinţe ale economiei
mondiale contemporane

a) Eterogenitatea economiei mondiale contempo-

rane
Această trăsătură esenţială este dată, înainte de
toate, de marea diversitate a economiilor naţionale
care alcătuiesc economia mondială contemporană,
care pe lângă o serie de trăsături comune decurgând
din ceea ce numim bazele generale ale activităţii
economice (trebuinţe, resurse şi factori de producţie)
se deosebesc între ele din punct de vedere al
dimensiunilor pieţei interne şi al potenţialului
economic, prin nivelul de dezvoltare economică.
 Din punct de vedere al relaţiilor economice şi
politice, aceasta înseamnă, pe de o parte o mărire
considerabilă a preocupărilor, aspiraţiilor şi
particularităţilor de politică internă, iar pe de altă
parte, o multiplicare considerabilă atât a centrelor de
decizie autonomă în economia mondială, cât şi a
fluxurilor economice dintre ţări, a complexităţii şi
volumului schimburilor internaţionale.
Un prim criteriu pe baza căruia se caracterizează
diversitatea statelor şi economiilor contemporane îl
reprezintă mărimea teritoriului, numărul populaţiei şi
volumul producţiei de bunuri materiale şi servicii
realizate anual (PIB sau VN), prin care se
desemnează potenţialul economic sau puterea
economică.
 În literatura economică se vorbeşte tot mai mult
despre “lumea la proporţiile 20:80” adică, datorită
productivităţii tot mai ridicate ce se obţine pe bază
de progres tehnic, spre mijlocul secolului al XXI –
lea, tehnologiile informaţionale şi globalizarea vor
duce spre o lume în care 20% din populaţie va fi în
stare să menţină activă economia mondială,
producţia de bunuri materiale şi servicii. Cei 20% vor
avea cele mai bune venituri şi averi indiferent de ţara
în care trăiesc, iar restul de 80% vor avea în faţă
numai perspectiva supravieţuirii.
Inegaliăţile şi discrepanţele dintre bogaţi şi săraci
sunt prezentate în tabelul 11.1. (Date la nivelul
anului 1989)
 Grupele populaţiei după Venitul Comerţul Investiţii
venituri mondial mondial interne
20% cei mai bogaţi 82,7% 81,2% 80,5%
20% cei mai săraci 1,4% 1,0% 13%
Restul de 60% 15,9% 17,8% 18,8%

Niveluri de dezvoltare şi decalaje economice

Eterogenitatea economiei mondiale contemporane

este si mai bine pusă în evidenţă de analiza nivelului
de dezvoltare economică a ţărilor lumi. Din analiza
datelor existente, coexistă două tipuri de economii,
dezvoltate şi subdezvoltate, cu un tip intermediar cel
al ţărilor cu dezvoltare medie.
 Datorită acestor decalaje şi intervenţia statelor în
activităţile economice, cu intenţia de a susţine acele
efecte ale pieţelor care sunt aducătoare de foloase şi
de a le contracara pe cele dăunătoare.

b) Unicitatea şi multipolaritatea economiei

mondiale
În pofida marii diversităţi a “părţilor” din care se
compune economia mondială contemporană,
aceasta reprezintă un sistem unic, care funcţionează
şi se dezvoltă prin coexistenţa şi interacţiunea
economiilor şi statelor naţionale şi a celorlalte
componente istoriceşte constituite, precum şi prin
derularea normală a fluxurilor economice dintre
acestea.
 Unicitatea economiei mondiale decurge, pe de o
parte, din rolul pe care-l au în procesul dezvoltării şi
satisfacerii trebuinţelor fundamentale ale omenirii
factorii fundamentali de producţie, ştiinţa şi
tehnologia, gestiunea eficientă a resurselor, precum
şi schimbul de bunuri materiale şi spirituale între
toate ţările.
Interdependenţele economice tot mai accentuate,
caracterul unic ale economiei mondiale contempo-
rane, asociate cu creşterea neîntâlnită a vitezei cu
care se transmit atât creşterea cât şi crize de orice
fel, au impulsionat cunoştinţele cele mai active,
conducând la desprinderea a ceea ce s-a numit setul
de probleme globale ale omenirii, care nu pot fi
soluţionate numai prin eforturile individuale sau
locale.
 Acest set de probleme globale ale omenirii a fost
prezentat de Clubul de la Roma şi cuprinde:
-Dezvoltarea economică inechitabilă;
-Guvernarea si capacitatea de guvernare;
-Securitatea alimentară globală şi posibilitatea de
procurare a apei;
-Mediul înconjurător şi energia;
-Creşterea populaţiei şi migraţia;
-Impactul acţiunilor geostrategice din lume.
 Economia mondială contemporană se caracteri-
zează prin multipolaritate, concretizată în formarea,
in ultimele decenii, dar şi pentru o lungă perioadă de
timp, a 3 centre de putere economică: S.U.A.,
Uniunea Europeană şi Japonia – cu trei monede
aflate in prim-planul relaţiilor şi evoluţiilor mondiale:
USD, EURO, Yen-ul.
 c) Două procese contradictorii: fisiunea şi fuziunea
Economia mondială postbelică s-a confruntat cu
două procese de anvergură, desfăşurate cu
intensităţi diferite de la o etapă la alta: pe de o parte
a avut loc destrămarea sistemelor coloniale şi a unor
state federale şi creşterea pe această bază a
numărului de state suverane, iar pe de altă parte,
accentuarea procesului de integrare economică şi
formarea unui număr important de organizaţii
economice (uneori şi politice) care cuprind multe
state ale lumii.
Ca urmare a marii diversităţi de factori şi evoluţii
din economia mondială, relaţiile internaţionale nu
sunt ferite de tensiuni şi conflicte care interferează,
direct si inderect, pozitiv sau negativ mediul de
afaceri internaţional.
 d) Interdependenţele economice, înternaţionali-
zarea şi mondializarea

Interdependenţele economice reprezintă conceptul

care exprimă forma de mişcare a interacţiunilor
dintre economiile naţionale, precum şi a fluxurilor
economice internaţionale, în cadrul economiei
mondiale unice.
 Interdependenţele economice au la bază factori
obiectivi şi subiectivi cum ar fi:
•Diviziunea internaţională a muncii;
•Deschiderea economiilor naţionale spre exterior;
•Dezvoltarea tehnicii şi tehnologiilor şi gradul de
aplicare a creaţiilor respective în economie;
•Nivelul şi evoluţia preţurilor pe piaţa mondială;
•Gradul de dezvoltare şi de diversificare a
schimburilor şi fluxurilor economice;
•Schimbările intervenite în economia mondială şi
în raporturile de putere pe plan internaţional;
•Factorii politici, sociali, etc.
 Cel de-al treilea Raport către Clubul de la Roma,
intitulat “Restructurarea ordinii internaţionale”, scoate
în evidenţă patru feluri de interdependenţe în funcţie
de sursele care le generează:
•Interdepenedenţele generate de nevoia de
alimente – unele ţări au surplusuri în timp ce altele
au deficite alimentare;
•Nevoia de energie şi minerale, în condiţii în care
cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite;
•Posibilităţile dereglării sistemelor de susţinere a
vieţii pe pământ, adică problemele apărării mediului
înconjurător;
•Speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre
bogaţii şi săracii lumii.
 Internaţionalizarea actuală şi globalizarea
desemnează o treaptă sau un grad mai ridicat de
dezvoltare a interdependenţelor, care cuprind
întreaga economie mondială, toate ţările şi toate
ramurile şi domeniile de activitate.
Discuţiile care se poartă în legătură cu aceste
concepte şi implicaţiile procesului, concluzionează
“ameninţarea pe care o reprezintă internaţionali-
zarea vieţii economice – denumită globalism – poate
părea iminentă. Ţările beneficiind de condiţii sociale
şi de muncă mai bune sunt silite să concureze cu
ţările în care salariile sunt mici, vulnerabilitatea
economică este mai mare şi deci costurile de
producţie sunt mai scăzute. Către acestea din urmă
îşi vor îndrepta mai curând atenţia corporaţiile
tranzacţionale”.
 e) Globalizarea pieţei mondiale

Prin globalizare se înţelege procesul de generali-

zare a interdependenţelor între economiile naţionale
ale ţărilor lumii, pe baza liberalizării tuturor fluxurilor
economice internaţionale: de mărfuri şi servicii, de
capitaluri, de tehnică şi tehnologii, de forţă de muncă
şi îndeosebi, prin creşterea rolului firmelor
tranzacţionale.
 Procesele economice majore care stau la baza
globalizării şi care modifică configuraţia economiilor
naţionale şi a economiei mondiale sunt:
• Liberalizarea schimburilor şi formarea unui
sistem global a comerţului cu bunuri şi servicii şi
încercarea de administrare a acestuia printr-un
organism comun: Organizaţia Mondială a
Comerţului;
• Internaţionalizarea tehnologiei şi a celorlalte
forme ale proprietăţii intelectuale şi includerea lor în
acelaşi organism de reglementare;
• Constituirea unor forme şi nuclee de
informatizare a producţiei, prin integrarea acesteia
pe criterii noi, de tip funcţional.
 4. Integrarea puternică şi globalizarea pieţelor
monetară şi financiară internaţională;
5. Tendinţa tot mai accentuată de elaborare şi
adoptare a unor norme şi reguli de reglare şi
orientare a relaţiilor economice mondiale.
Principalii factori ai globalizării sunt:
a)Societăţile transnaţionale, care acţionează prin
investiţii directe de capital, deschiderea de filiale
proprii sau prin creare de societăţi mixte;
b)Organizaţiile subregionale, regionale si
interregio-nale prin care se realizează şi se dezvoltă
coopera-rea multidimensională şi integrarea
economică;
c)Organizaţiile economice internaţionale, în
special F.M.I., B.M., O.M.C. şi chiar O.N.U., care
dispun de mecanisme şi reguli adecvate.
 Globalizarea impune exigenţe deosebite pentru
economiile naţionale. La nivel macroeconomic este
necesară o strategie capabilă să asigure orientarea
activităţii atât spre macrostabilizare economică, cât
şi spre impulsionarea procesului de modernizare a
structurii tehnologice şi productive a economiei,
ţinând seama de cerinţele utilizării superioare a
potenţialului naţional, dar şi de încadrare eficientă a
României în diviziunea internaţională a muncii şi în
competiţia mondială.
La nivel microeconomic orientarea trebuie să fie
spre ridicarea nivelului de competitivitate şi al
managementului (pe piaţa mondială nu pot pătrunde
şi rămâne decât firme viabile şi puternice).
 ÎNTREBĂRI RECAPITULTIVE

1. Ce reprezintă economia mondială?

2. Prezentaţi etapele formării economiei mondiale.
3. Ce stă la baza înţelegerii definiţiilor economiei
mondiale?
4. Care sunt pilonii de bază ai economiei mondiale?
5. Care sunt problemele globale ale omenirii
prezentate Clubului de la Roma?
6. Care sunt factorii care stau la baza interdepen-
deţelor economice?
7. Ce reprezintă internaţionalizarea şi globalizarea?
8. Care sunt principalii factori ai globalizării?