Sunteți pe pagina 1din 97

Facultatea de Economie

Catedra de Economie şi Politici Economice

Suport de curs

Macroeconomie
ID

1
Cuprinsul cursului
Unitatea de învăţare 1

1.1. Macroeconomia şi circuitul economic de ansamblu


1.2. Indicatorii macroeconomici
1.3. Măsurarea „costului vieţii”: IPC
1.4. Cererea agregată şi oferta agregată
Test de autoevaluare nr. 1
Test de autoevaluare nr. 2
Test de autoevaluare nr. 3
Răspunsuri la testele de autoevaluare
Bibliografia unităţii de învăţare 1

Unitatea de învăţare 2

2.1. Venit, consum, economii şi investiţii: modelul keynesist


2.2. Keynesismul în abordare critică
2.3. Piaţa muncii
2.4. Şomajul
Test de autoevaluare nr. 4
Test de autoevaluare nr. 5
Răspunsuri la testele de autoevaluare
Bibliografia unităţii de învăţare 2

Unitatea de învăţare 3

3.1. Moneda şi sistemul monetar


3.2. Politica monetară
3.3. Inflaţia: cauze şi efecte
Test de autoevaluare nr. 6
Test de autoevaluare nr. 7

2
Răspunsuri la testele de autoevaluare
Bibliografia unităţii de învăţare 3

Unitatea de învăţare 4

4.1. Comerţul internaţional


4.2. Balanţa de plăţi
4.3. Teoria ciclului economic
4.4. Creşterea economică
Test de autoevaluare nr. 8
Test de autoevaluare nr. 9
Răspunsuri la testele de autoevaluare
Bibliografia unităţii de învăţare 4

3
CONŢINUTUL CURSULUI

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

• Cuprins
1.1. Macroeconomia şi circuitul economic de ansamblu
1.2. Indicatorii macroeconomici
1.3. Măsurarea „costului vieţii”: IPC
1.4. Cererea agregată şi oferta agregată
Test de autoevaluare nr. 1
Test de autoevaluare nr. 2
Test de autoevaluare nr. 3
Răspunsuri la testele de autoevaluare
Bibliografia unităţii de învăţare 1

1.1. Macroeconomia şi circuitul economic de ansamblu


Macroeconomia studiază comportamentul economiei privite ca ansamblu, adică de
explicarea perioadelor de avânt şi de regres, a modificărilor în cadrul structurii de producţie, a
fenomenelor monetare (inflaţiei) şi de ocupare a factorului muncă (şomajul), a problemelor
balanţei de plăţi şi ratelor de schimb etc.
Principalele şcoli de gândire macroeconomică sunt de acord cu faptul că fenomenele
şomajului, inflaţiei şi creşterii economice constituie problemele centrale ale macroeconomiei.
Formularea unor explicaţii cel puţin satisfăcătoare acestor probleme vizează analize destul de
diverse legate de rolul monedei, rolul pieţelor concurenţiale în alocarea resurselor, impactul
politicilor guvernamentale asupra procesului pieţei de creare a prosperităţii şi asigurării
stabilităţii economice.
Indiferent de natura lor pieţele comunică între ele formând o reţea complexă de
interdependenţe. Aceste interdependente sunt legate de producerea si schimbul de bunuri si
servicii, de repartizarea veniturilor, de folosirea unor instrumente financiare, valutare etc.
Pornind de la cunoaşterea acestor legături, putem reţine că pieţele sunt puternic
interconectate, iar tot ceea ce afectează funcţionarea uneia dintre ele provoacă perturbaţii pe
celelalte pieţe din reţea. O serie de efecte se situează dincolo de o piaţă sau alta, afectând
funcţionarea de ansamblu a unei economii sau chiar a economiei mondiale. Economiştii sunt

4
interesaţi, în consecinţă, nu numai de fenomenele aflate în sfera microeconomiei, ci şi de
procese şi condiţii care se manifestă la scara economiei.
Macroeconomia este acea parte a economiei care analizează fenomenele şi procesele
economice petrecute la nivelul economiei naţionale. Termenul este promovat în literatura
economică de R. Frisch, însă intemeietorul acestui domeniu de studiu este considerat a fi J. M.
Keynes.
Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale
Economiile de piaţă funcţionează prin acţiunile a numeroşi agenţi economici liberi,
animaţi de realizarea propriilor interese. Descrierea vieţii economice presupune cunoaşterea
acestor agenţi economici, a naturii operaţiunilor economice la care participă precum şi a
fluxurilor reale sau monetare care apar în cadrul circuitului economic între multitudinea de
unităţi economice elementare: întreprinderi publice sau private, consumatori, organisme
publice, agenţi economici rezidenţi şi nerezidenţi etc.
Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane fizice şi/sau juridice
care participă la viaţa economică, având funcţii bine determinate în cadrul acesteia.
Agenţii economici pot fi priviţi ca agenţi economici elementari şi agenţi economici
agregaţi. Agenţii economici agregaţi rezultă din gruparea agenţilor economici elementari care
îndeplinesc funcţii similare. Agregarea agenţilor economici se poate realiza după ramura de
activitate (pe tipuri de activităţi), după forma de organizare, după funcţiile economice
îndeplinite sau criteriul instituţional.
Conform acestui ultim criteriu agenţii economici se grupează în mai multe sectoare
instituţionale după cum urmează:
- Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare. Aceste unităţi economice au ca activitate principală
producţia de bunuri şi servicii – exclusiv serviciile financiare; – destinate vânzării: societăţi
comerciale private, întreprinderi publice, cooperative. Sunt cuprinşi astfel toţi acei agenţi
economici care produc pentru piaţă, oferă bunuri comerciale şi obţin pe această bază venituri.
Resursele acestui sector provin, în consecinţă, din încasările rezultate din vânzarea producţiei;
- Instituţii de credit. Cea mai mare a agenţilor economici efectuează operaţiuni financiare fără
ca acestea să reprezinte activitatea lor principală. Unităţile economice aparţinând acestui sector
au însă ca funcţie principală realizarea de operaţiuni financiare. În acest sens, ele mobilizează
resursele băneşti temporar disponibile şi le redistribuie, finanţând astfel economia. În această
categorie sunt cuprinse băncile – banca centrală şi băncile comerciale precum şi alte organisme
financiare specializate. Dobânzile şi comisioanele aferente operaţiunilor desfăşurate asigură
resursele acestui sector;

5
- Instituţii de asigurări. Aceste instituţii asigură o plată în caz de realizare a riscului, în schimbul
primelor contractuale şi a cotizaţiilor voluntare care le sunt vărsate;
- Administraţii publice. Acest sector cuprinde unităţi care prestează servicii nemarfare pentru
colectivitate şi redistribuie veniturile. În mod concret, există administraţia publică centrală
(guvernul şi alte organisme ale administraţiei centrale), administraţii publice locale şi
administraţii de securitate socială. Resursele lor provin din vărsăminte obligatorii de la alte
sectoare, primite direct sau indirect;
- Administraţii private. Acestea reprezintă organisme fără scop lucrativ care furnizează unor
grupuri speciale de gospodarii servicii marfare şi nemarfare. Aici sunt incluse partidele politice,
sindicatele, asociaţiile culturale. Resursele lor sunt constituite din contribuţiile voluntare ale
gospodariilor;
- Gospodării (menaje). Aici sunt incluse ansamblul persoanelor fizice aflate în calitate de
consumatori şi, eventual, în calitate de producători atunci când producţia este organizată în
cadrul întreprinderilor individuale. În această ultimă ipostază, menajele oferă bunuri şi servicii
marfă nefinanciare. Veniturile obţinute, cu precădere din plata muncii dar şi din unele
transferuri efectuate de alte sectoare, sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum;
- Restul lumii (exteriorul). Acest sector sintetizează relaţiile dintre unităţile rezidente şi cele
nerezidente.

1.2. Indicatorii macroeconomici


Produsul naţional brut – PNB
PNB reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor finale realizate, într-o perioadă
dată, prin participarea factorilor de producţie aflaţi în proprietatea tuturor agenţilor naţionali.
Producţiile acestor bunuri sunt evaluate la preţurile pieţei, iar PNB se obţine prin însumarea
valorilor acestora.
PNB este valoarea bunurilor finale. În acest fel are loc evitarea dublei impuneri: se
doreşte evitarea includerii în PNB atât a preţului complet a unui automobil, cât şi valorii
cauciucurilor vândute producătorului pentru a fi asamblate la maşină. Aceste componente se
numesc bunuri intermediare, iar valoarea lor (consumul intermediar) nu e inclusă în PNB. În
practică, dubla impunere este evitată prin utilizarea valorii adăugate: în fiecare stadiu al
producţiei se ia în considerare, ca parte a PNB, doar valoarea adăugată bunului în stadiul
respectiv. Suma valorilor adăugate în fiecare stadiu de producţie va fi egală cu valoarea finală a
bunului.
Valoarea adăugată este diferenţa dintre valoarea de piaţă a producţiei unei firme şi
valoarea factorilor de producţie cumpăraţi de la alte firme pentru realizarea acelei producţii.

6
Denumirea provine din faptul că reflectă valoarea pe care o firmă o adaugă prin activitatea ei la
valoarea factorilor de producţie cumpăraţi de ea.
PNB constă în valoarea producţiei curente (realizată într-o anumită perioadă de timp, de
regulă un an); se exclud astfel tranzacţiile cu bunuri preexistente. Construirea unei locuinţe este
parte a PNB, spre deosebire de comercializarea locuinţelor deja construite.
PNB include taxele percepute de agenţiile imobiliare pentru vânzarea locuinţelor
preexistente: o astfel de agenţie prestează servicii curente, facilitând contractul dintre
cumpărător şi vânzător, deci este normal ca această activitate să contribuie la PNB.
Evaluarea bunurilor se realizează la preţurile pieţei. Pentru anumite bunuri acestea
includ taxe indirecte, cum ar fi taxele pe vânzări sau accizele, ceea ce înseamnă că preţurile
bunurilor să nu fie totuna cu preţul primit de vânzătorul bunurilor respective. Preţul net,
determinat ca diferenţă între preţul pieţei şi taxele indirecte, poartă şi denumirea de cost al
factorilor; acest preţ reprezintă suma ce revine factorilor de producţie ce au concurat la
realizarea bunului.
Produsul intern brut – PIB
PIB reprezintă valoarea bunurilor economice finale produse într-o economie naţională.
De exemplu, venitul unui cetăţean român care lucrează în Israel este parte a PNB al economiei
româneşti; în acelaşi timp, el nu este parte a PIB al României, deoarece nu a fost obţinut în
economia românească, ci este parte a PIB al Israelului.
Când PNB este mai mare decât PIB, aceasta înseamnă că rezidenţii unei anumite ţări
câştigă mai mult în afara graniţelor decât câştigă străinii în ţara respectivă, şi invers atunci când
PNB este depăşit de mărimea PIB.
PIB reprezintă suma valorilor adăugate brute realizate în interiorul unei economii
naţionale în decursul unei perioade.
Probleme ale măsurării agregatelor macroeconomice
În general, datele referitoare la PNB şi PIB sunt considerate nu numai o măsură a
producţiei, dar şi un indicator de evaluare a bunăstării rezidenţilor unei ţări. Economiştii şi
politicienii lasă să se creadă din discursurile lor că dacă PNB real creşte, bunăstarea economică
se măreşte, de asemenea. Însă indicatorii macroeconomici de rezultate nu sunt nici pe departe
măsuri perfecte ale producţiei şi bunăstării.
1. valorile unor producţii sunt inexacte deoarece nu există pieţe pentru aceste bunuri,
adică nu există preţuri. Exemplele reprezentative includ serviciile guvernamentale (activităţile
sectorului public, educaţie, sănătate publică etc.), activităţile voluntare sau de natură casnică,
timpul liber de care dispun indivizii, calitatea mediului natural, activităţile din economia

7
subterană sau ilegală (activităţile nedeclarate pentru că sunt ilegale sau pentru a evita
impozitul).
2. este dificil să se ia în considerare, în mod corect, îmbunătăţirea calităţii produselor
nereflectată în creşterea valorii de piaţă a acestora. Este cazul computerelor a căror calitate s-a
îmbunătăţit uimitor, în timp ce preţurile acestora au scăzut puternic.
3. unele activităţi, înregistrate ca părţi ale PNB, reprezintă de fapt un consum de resurse
pentru prevenirea sau stoparea unor aspecte negative, cum ar fi criminalitatea, deteriorarea
resurselor naturale sau protejarea mediului înconjurător, activităţi care nu produc valoare
adăugată netă.
4. datorită imposibilităţii evaluării utilităţii sunt excluse din calcului PNB activităţi
precum tranzacţii financiare pure (vânzări-cumpărări de acţiuni), vânzările la mâna a doua,
donaţiile; totuşi, din perspectiva teoriei schimburilor, asemenea activităţi sporesc bunăstarea
tuturor părţilor angajate în efectuarea lor, altfel producerea acestora n-ar mai fi avut loc.
Alţi indicatori macroeconomici
În afară de PNB şi PIB se mai folosesc şi alţi indicatori macroeconomici:
Produsul naţional net (PNN) = diferenţa între PNB şi amortizarea capitalului
PNN nu include valoarea producţiei păstrate pentru menţinerea capacităţii productive a
economiei, adică deprecierea sau uzura stocului existent de capital. De exemplu, rezerva pentru
depreciere se ridică în cazul SUA la circa 11% din PNB. Astfel, PNN oferă o apreciere mai bună a
producţiei naţionale: un consum sporit de capital, la acelaşi nivel al PNN, ceea ce ar echivala cu
un nivel superior al PNB, este de fapt o situaţie indezirabilă.
PNN poate fi exprimat în preţurile pieţei (incluzând şi impozitele indirecte) sau în
preţurile încasate de producători (la costurile factorilor). Evaluarea PNN la costurilor factorilor
înseamnă venitul naţional (VN).
Venitul naţional (VN) se calculează ca diferenţă între PNN şi taxele şi impozitele
indirecte. VN aproximează veniturile factorilor de producţie la nivelul unei ţări (salarii, rente,
dobânzi nete, profituri) obţinute de agenţii economici naţionali.
VN = PNBPP – IIND + SEXP – A = PNNCF
Venitul personal disponibil (VD) este calculat ca diferenţă între venitul personal şi taxele
asupra venitului personal.
VD = VN + transferuri – taxe asupra venitului personal.
Venitul disponibil este de fapt venitul de care indivizii dispun în final, care se transformă
în consum şi economii.

8
PNB şi PIB, ca cei mai importanţi indicatori macroeconomici de rezultate, se calculează
pe baza a trei metode: cea a valorii adăugate (a producţiei), cea a cheltuielilor şi cea a
veniturilor. (de analizat raţionamentul care stă la baza fiecărei metode)
Produs intern brut real şi nominal
Pentru că PIB este un indicator valoric, trebuie să avem în vedere că modificarea lui
poate fi determinată şi de evoluţia preţurilor, nu numai de cea a producţiei fizice. Eliminarea
efectului perturbator al preţurilor asupra comparaţiilor între indicatorii rezultativi necesită
exprimarea acestora în termeni nominali şi reali.
PIB nominal exprimă valoarea producţiei dintr-o anumită perioadă în preţurile perioadei
respective, adică în preţurile curente ale perioadei de calcul.
PIB real reflectă modificarea producţiei fizice din economie prin exprimarea bunurilor
finale produse în diferite perioade de timp în preţurile unui an de referinţă, numite preţuri
constante sau comparabile. Când economiştii vorbesc despre PIB, cel mai adesea analizele se
referă la PIB real. De asemenea, atunci când se vorbeşte de măsurarea creşterii economice,
analizele iau în considerare ratele de variaţie a PIB-ului real.
În consecinţă, atunci când se compară producţiile a doi ani diferiţi, PIB nominal se
deflaţionează, adică se corijează prin împărţirea nivelului lui din anul curent cu indicele general
al preţurilor care exprimă evoluţia preţurilor între anul de bază şi anul curent.
Raportul dintre PIB nominal şi PIB real reprezintă indicatorul numit deflatorul PIB.
Deflatorul este o măsură a inflaţiei pentru perioada care începe cu anul de bază (anul ale cărui
preţuri se folosesc în determinarea PIB real) şi se încheie cu anul curent. Întrucât calcularea
deflatorului implică toate bunurile produse într-o economie, el reprezintă un indice al preţurilor
cu bază largă. Deflatorul PIB este unul din cele două instrumente utilizate în mod curent pentru
aprecierea evoluţiei preţurilor, alături de indicele preţurilor de consum.
Cheltuielile şi structura cererii
PIB calculat prin metoda veniturilor reprezintă suma veniturilor aferente factorilor de
producţie antrenaţi în activitatea economică dintr-o ţară. În mod necesar, producţia totală a
unei ţări egalează în permanenţă venitul real total care revine factorilor de producţie angajaţi.
Aceasta este o egalitate permanentă, o identitate, între producţia totală şi suma veniturilor
reale.
În continuare, vom privi PIB sub aspectul celor care cumpără producţia şi nu al celor care
încasează venituri. Aşadar, ne interesează cererea existentă şi vorbim de componentele cererii
totale de bunuri economice.

9
Cererea pentru producţia internă este formată din patru componente: (1) cererea de
consum individual; (2) cheltuielile de investiţie ale firmelor şi persoanelor fizice; (3) cheltuielile
(achiziţiile) guvernamentale; (4) cererea externă.
PIB = C + I + G + EN;
Consumul cuprinde totalitatea sumelor cheltuite de gospodării pentru achiziţionarea de
bunuri economice. Cheltuielile pentru consum reprezintă cea mai importantă componentă în
structura cererii. Consumul include cheltuieli cu bunuri alimentare, îmbrăcăminte, servicii, cât şi
cu achiziţionarea unor bunuri de folosinţă îndelungată (cum ar fi automobilele) – cheltuieli ce ar
putea fi privite mai degrabă ca investiţii, decât consum.
Cheltuielile guvernamentale cuprind cheltuielile publice, cu apărarea naţională, cu
întreţinerea drumurilor, cu plata salariilor angajaţilor guvernamentali etc. Acestea desemnează
achiziţiile guvernamentale de bunuri economice care împreună cu transferurile desemnează
cheltuielile guvernamentale totale. Transferurile guvernamentale nu sunt incluse în calcului PIB.
Investiţiile desemnează, în sens larg, orice activitate curentă ce contribuie la creşterea
capacităţii viitoare de producţie a economiei, prin intermediul investiţiilor fizice şi celor
cunoscute sub denumirea de investiţii în capitalul uman. Clasificarea cheltuielilor în cheltuieli cu
achiziţionarea bunurilor de consum şi a celor de investiţii rămâne în mare măsură o problemă
de convenţie. În ciuda existenţei unor cazuri oarecum discutabile, investiţiile sunt asociate
adaosurilor aduse stocului de capital. Acestea sunt investiţiile nete. Dacă se adaugă acestora
investiţiile de înlocuire (amortizarea destinată menţinerii stocului de capital existent) se obţin
investiţiile brute.
Ib = In + A
Exporturile nete reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri sau, altfel spus, soldul
balanţei comerciale, fiind o componentă a cererii totale pentru producţia indigenă. Exporturile
reprezintă o cerere externă faţă de producţia internă. Când un menaj, o întreprindere sau
guvernul cumpără un produs din străinătate, exportul net se reduce, însă aceasta nu înseamnă
reducerea PIB-ului ci doar modificarea structurii acestuia.

1.3. Măsurarea costului vieţii: IPC


IPC reprezintă indicatorul statistic cel mai utilizat pentru a măsura evoluţia nivelului
preţurilor dintr-o economie.
De exemplu, pentru a putea compara salariile de acum 10 ani cu cele din prezent,
trebuie să găsim un mijloc de a transforma sumele de bani disponibile la momente diferite în
putere de cumpărare, ceea ce înseamnă aducerea acestora la acelaşi numitor.

10
Aceasta este funcţia IPC, aceea de a permite evidenţierea modificărilor în „costul vieţii”.
Când IPC creşte înseamnă că oamenii trebuie să cheltuiască mai mulţi bani pentru conservarea
nivelului vieţii.
IPC măsoară costul bunurilor şi serviciilor cumpărate de consumatorul de rând... el este
calculat şi publicat periodic de diferite organisme publice.
Calculul IPC
Pentru a calcula IPC este necesar, în realitate, să se culeagă informaţii asupra preţurilor
a mii de bunuri şi servicii, cele pe care organismele publice le consideră că formează consumul
obişnuit al populaţiei. Din motive de simplificare, vom presupune o economie elementară în
care „coşul de consum” nu conţine decât două produse: mere şi portocale.
Există cinci etape în calculul IPC:
1. Prima etapă constă în determinarea compoziţiei coşului de consum, adică stabilirea
bunurilor şi a cantităţilor cu care acestea intră în coşul de consum. Exemplu: 4 mere şi 2
portocale.
2. A doua etapă constă în culegerea preţurilor bunurilor luate în considerare:
Ani Preţul merelor Preţul portocalelor
2001 1 leu 2 lei
2002 2 lei 3 lei
2003 3 lei 4 lei
3. A treia etapă constă în calcularea costului coşului de bunuri:
2001: (4 mere x 1 leu) + (2 portocale x 2 lei) = 8 lei
2002: (4 mere x 2 lei) + (2 portocale x 3 lei) = 14 lei
2003: (4 mere x 3 leu) + (2 portocale x 4 lei) = 20 lei
4. A patra etapă constă în alegerea anului de referinţă şi calculul IPC
2001: IPC = 8 lei/8 lei x 100 = 100%
2002: IPC = 14 lei/8 lei x 100 = 175%
2003: IPC = 20 lei/8 lei x 100 = 250%
5. A cincea etapă descrie calculul ratei inflaţiei:
2002: (175 – 100) / 100 x 100 = 75%
2003: (250 – 175) / 175 x 100 = 43%

11
Organismele statistice oficiale efectuează exact aceste calcule; diferenţele constau în
luarea în considerare a preţurilor a sute de produse care compun „coşul de consum”.

1.4. Cererea agregată şi oferta agregată


Să presupunem că utilizăm PIB-ul real pentru a reprezenta cantitatea totală de bunuri
(Q) şi deflatorul PIB pentru a reprezenta preţul mediu al acestor bunuri (P). Vom putea
reprezenta grafic o curbă a ofertei agregate şi una a cererii agregate. În realitate, economiştii nu
sunt preocupaţi în principal de nivelul absolut pe care îl au Q şi P, ci mai degrabă de modificările
procentuale ale acestora. Astfel, în figura următoare am reprezentat pe coordonatele graficului
dinamica procentuală a nivelului preţurilor (pe ordonată) şi dinamica procentuală a nivelului
PIB-ului real.
Figura 1. Cererea şi oferta agregată.
Curbele cererii şi ofertei
OFERTA agregate evidenţiază un
%∆ P
AGEGATĂ „echilibru” al economiei, pe
ansamblu, atunci când dinamica
4 nivelului preţurilor este zero iar
PIB-ul real creşte cu 3% anual.
3
Dacă un ritm de creştere de 3%
2 se obţine în condiţiile „ocupării
1 depline a forţei de muncă”,
CEREREA atunci suntem în cazul unei
0 AGEGATĂ
economii neinflaţioniste şi
-2 -1 1 2 3 4 5 6 %∆ PIB real caracterizată prin ocupare
-2 deplină.

Modificările ce pot apărea la nivelul cererii sau ofertei agregate evidenţiază evoluţiile
acestei economii. Astfel, manifestarea inflaţiei şi producerea recesiunii ar fi consecinţele unor
şocuri în oferta agregată: acestea se produc simultan atunci când curba ofertei agregate se
deplasează spre stânga. În condiţiile unei curbe a oferte agregate corespunzătoare ritmului
maxim de creştere a PIB-ului real de care este capabilă economia în condiţiile existente (de
exemplu, 3%), orice reducere a cererii agregate va cauza o recesiune şi orice creştere va
produce inflaţie. Aceste presupuneri sunt însă mult prea restrictive. Nu există o limită absolut
strictă în e priveşte ritmul potenţial de creştere a PIB. Numeroase abordări arată că o creştere
mai rapidă (sau apropiată) a producţiei reale faţă de dinamica aferentă ocupării depline

12
declanşează presiuni inflaţioniste. Caracteristicile de elasticitate ale ofertei şi cererii agregate
fac ca impactul modificării uneia dintre ele să se repercuteze cu intensităţi diferite asupra
dinamicii preţurilor sau output-ului real de echilibru.
În realitate, orice analiză de acest tip nu numai că este extrem de simplistă, însă este
expusă unor confuzii devastatoare. Analizele economice fundamentate pe un asemenea model
de abordare sunt predispuse la intensificarea legăturilor între economie şi guvernare: sarcina
factorilor politici s-ar traduce, astfel, în concilierea obiectivelor economice (stabilitate monetară
vs. ocupare deplină, spre exemplu) şi în orientarea economiei către acest mix prin diferite
politici de management al cererii sau ofertei agregate.
Unii economişti, puţini la număr faţă de curentul dominant, pun sub semnul întrebării
însăşi valabilitatea conceptului de cerere sau ofertă agregată.
Oferta agregată stabileşte manifestarea unei relaţii pozitive între nivelul preţurilor şi
producţia agregată. Pentru producţia unui anumit bun, conceptul de curbă a ofertei are sens:
producătorii de grâu vor furniza cantităţi mai mari atunci când anticipează preţuri mai mari.
Structura de producţie se modifică prin realocarea factorilor înspre producţia de grâu, întrucât
preţul acestuia creşte comparativ cu cele ale altor produse. Tocmai aici este problema: fermierii
vor dori să cultive mai mult grâu şi mai puţin porumb, deoarece preţul grâului a crescut
comparativ cu preţul porumbului. Dacă însă toate preţurile cresc, atunci nu există nici un motiv
evident să ne aşteptăm că evoluţiile vor urma acest exemplu.
De ce creşterea preţurilor, deci scăderea puterii de cumpărare a banilor, va antrena
producătorii să-şi extindă producţiile. Acest lucru nu are sens în condiţiile în care producătorii
ştiu ce se întâmplă de fapt. Situaţia în care producătorii consideră, în mod greşit, că doar
preţurile produselor lor s-au majorat, echivalează cu creşterea producţiilor, însă aceste evoluţii
vor fi inversate pe măsură ce întreprinzătorii îşi corectează anticipările. Conceptul cererii
agregate este la fel de problematic dacă este analizat cu atenţie. Din nou, nu este clar dacă ceea
ce este adevărat pentru bunurile luate individual va fi adevărat pentru totalitatea bunurilor.
Dacă preţurile majorităţii bunurilor se diminuează, ceea ce înseamnă creşterea valorii banilor,
care sunt factorii ce vor determina majorarea achiziţiilor. Agregarea maschează, indiscutabil,
ceea ce se întâmplă în realitate, în special în ceea ce priveşte modificările de structură, cel puţin
la fel de importante ca şi cele de volum.
Interdependenţa dintre oferta şi cererea agregată
Oferta şi cererea agregată depind una de alta într-un mod care nu este valabil în cazul
curbelor individuale ale ofertei şi cererii. Dacă o tehnologie superioară reduce costul producerii
cărbunelui, curba ofertei pe piaţa cărbunelui se deplasează spre dreapta; acesta nu are nici un
efect semnificativ asupra cererii de cărbune. În mod similar, reducerea preţurilor ţiţeiului şi
gazelor naturale va scădea cererea de cărbune, dar nu va avea un impact notabil asupra curbei

13
ofertei. Factorii care influenţează oferta sunt în mare parte distincţi şi independenţi de factorii
care influenţează cererea. Această situaţie nu mai este valabilă în cazul ofertei şi cererii
agregate.
Venitul total disponibil pentru achiziţionarea de bunuri nou produse este întotdeauna şi
în mod necesar egal cu valoarea acestor bunuri. Venitul total se modifică exact în acelaşi ritm ca
al producţiei totale, pentru simplul motiv că acestea constituie faţete diferite ale aceluiaşi
fenomen. Aceasta reprezintă prima identitate importantă în analiza macroeconomică.
Un PIB real mai mare înseamnă un venit majorat şi, prin urmare, o cerere mărită. Nu
este oare, deci, profund greşit să evaluăm efectele modificărilor din cererea agregată asupra
unei curbe nemodificate a ofertei agregate, aşa cum tocmai am făcut? Majoritatea
economiştilor dinainte de anii `30 ar fi respins orice încercare de a explica inflaţia şi recesiunea
ca rezultate ale unei interacţiuni dintre cererea agregată şi oferta agregată, pe motiv că oferta
agregată creează întotdeauna o cerere agregată perfect egală. În această abordare, economiştii
clasici excludeau posibilitatea existenţei unei crize generale de supraproducţie acompaniată de
un şomaj generalizat.
Teoria economică clasică răspunde la această problemă prin ceea ce economiştii
numesc a fi „legea Say”. În formularea sa cea mai simplă, cunoscuta lege fundamentată de Jean
Baptiste Say spune că „oferta îşi creează propria cerere”. Problema se reduce la a stabili dacă
egalitatea permanentă sau identitatea dintre valoarea producţiei totale şi suma veniturilor
reale a factorilor de producţie determină, cu necesitate, dacă aceste venituri sunt cheltuite în
totalitate.

14
• Test de autoevaluare nr. 1

I. Identificaţi varianta corectă a următoarelor grile:

1. Care dintre următoarele elemente este luat în calculul PIB: a) producţia subterană (activităţi
de pe piaţa neagră) de 2 milioane euro; b) munca realizată de membrii unei asociaţii
studenţeşti; c) realizarea unor activităţi gospodăreşti; d) energia electrică folosită în producţia
automobilelor Dacia; e) energia electrică consumată într-o gospodărie.

2. Care din următoarele afirmaţii sunt corecte în cursul unor perioade caracterizate prin
inflaţie? a) PIB nominal creşte cu aceeaşi rată ca şi PIB real; b) PIB nominal creşte cu o rată
inferioară PIB-ului real; c) PIB nominal creşte mai rapid decât PIB real; d) PIB nominal ca şi cel
real se menţin la acelaşi nivel; e) nici una dintre afirmaţiile anterioare nu este corectă.

3. Dacă o companie franceză are o filială în Germania, venitul rezultat din operaţiunile filialei
este inclus în: a) PIB-ul Franţei; b) exportul francez; c) PNB-ul Germaniei; d) PNB-ul Franţei;
e) balanţa contului curent a Germaniei.

4. Dacă iniţial echilibrul macroeconomic se atinge pe segmentul vertical al OATS şi dacă ulterior
investiţiile scad, C.P., atunci efectul scontat asupra inflaţiei şi şomajului va fi: a) inflaţia creşte,
şomajul rămâne constant; b) inflaţia scade, şomajul rămâne constant; c) inflaţia scade, şomajul
creşte; d) inflaţia creşte, şomajul scade; e) inflaţia rămâne constantă, şomajul scade.

5. Dacă iniţial echilibrul macroeconomic se atinge pe segmentul orizontal al OATS şi dacă


ulterior preţurile interne cresc, C.P., atunci efectul scontat asupra inflaţiei şi şomajului va fi:
a) inflaţia creşte, şomajul rămâne constant; b) inflaţia scade, şomajul creşte; c) inflaţia rămâne
constantă, şomajul scade; d) inflaţia rămâne constantă, şomajul creşte; e) nu se poate preciza.

II. Marcaţi următoarele afirmaţii cu A/F în funcţie de valoarea de adevăr a acestora:

1. PIB exprimat în preţurile pieţei reprezintă PIB nominal, iar PIB exprimat în preţul factorilor
reprezintă PIB real.

15
2. Dacă are loc o creştere a PIB nominal, atunci putem considera că au crescut preţurile
bunurilor şi serviciilor produse în economie sau a crescut cantitatea de bunuri şi servicii produsă
în interiorul economiei respective.
3. Consumul intermediar este o componentă a PIB alături de PGB.

III. Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Semnificaţia relaţiei PIB nominal – PIB real în analiza dinamicii economice.

2. Argumentaţi legea lui Say - legea debuşeelor, potrivit căreia „oferta îşi creează propria
cerere”.

• Test de autoevaluare nr. 2

I. Identificaţi varianta corectă a următoarelor grile:

1. Presupunem că într-o economie se produc doar 2 bunuri finale x şi y. În anul t0 preţurile


bunurilor şi cantităţile produse au fost Px0 =4, Py0 = 5, Qx0 = 50, Qy0 =100. În anul următor
acestea sunt: Px1 =6, Py1 =5, Qx1 = 100, Qy1 =80. Deflatorul PIB în anul t1 este: a) 80%; b) 125%;
c) 100%; d) 75%; e) 120%.

2. Una din afirmaţiile de mai jos este falsă: a) PIB nu trebuie confundat cu totalul vânzărilor
dintr-o economie; b) valoarea adăugată este sursa veniturilor factorilor de producţie; c) PIB
include şi consumul intermediar, dar fără amortizarea capitalului fix; d) formarea netă de
capital fix nu include şi variaţia stocurilor; e) PIB poate să fie mai mare decât PNB.

3. Într-o economie, cererea agregată reprezintă 100.000 mild. u.m. Cunoscând că ponderea
consumului privat, a investiţiilor şi a consumului public în cererea agregată sunt de 60%, 15% şi
10%, iar exporturile reprezintă 20.000 mild. u.m., exportul net are valoarea: a) 20.000 mild.
u.m; b) 10.000 mild. u.m.; c) 15.000 mild. u.m.; d) 5.000 mild. u.m.; e) 25.000 mild. u.m.

16
4. La o rată de variaţie a PIB nominal de +20% şi a PIB real de -20%, deflatorul PIB este: a) 100%;
b) 50%; c) 150%; d) 250%; e) 80%.

5. Când PIB-ul este mai mic decât PNB, înseamnă că la nivelul ţării respective: a) consumul
intermediar creşte; b) consumul final este mai mic decât consumul intermediar; c) investiţia
brută este egală cu investiţia netă; d) soldul veniturilor factorilor în raport cu străinătatea este
pozitiv; e) soldul balanţei comerciale este negativ.

II. Marcaţi următoarele afirmaţii cu A/F în funcţie de valoarea de adevăr a acestora:

1. Deflatorul PIB este calculat raportând PIB nominal la PIB real.

2. PNB este întotdeauna o valoarea mai mică decât PIB.

3. Investiţia de înlocuire este componenta invetiţiei nete.

III. Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Arătaţi relevanţa indicatorilor macroeconomici de rezultate asupra deciziilor antreprenoriale


de alocare a resurselor.

2. Explicaţi conţinutul economic al noţiunii de PNB (produsul naţional brut) şi diferenţele dintre
acesta şi VN (venitul naţional).

• Test de autoevaluare nr. 3

I. Identificaţi varianta corectă a următoarelor grile:

1. Care din afirmaţiile de mai jos este adevărată? a) PIB-ul creat într-o ţară ajunge integral la
menaje; b) PIB-ul este întotdeauna mai mic decât consumul intermediar; c) în anul de bază,
considerat de referinţă, PIB nominal este egal cu PIB real; d) investiţiile brute nu cuprind
consumul de capital fix (amortizarea); e) indicatorii în expresie nominală folosesc preţuri
comparabile.

17
2. Prin înmulţirea deflatorului PIB cu PIB real obţinem mărimea: a) consumului final nominal;
b) consumului intermediar nominal; c) PIB-ului nominal; d) rata inflaţiei în economie;
e) investiţiilor nete în economie.

3. PIB în t1 a fost de 5000 mld. u.m, iar în t0 a avut valoare de 3500 mld. u.m. Cunoscând că în
perioada t0-t1 deflatorul PIB-ului a fost de 3,15, indicele PIB în termeni reali a fost de: a) 166%;
b) 315,5%; c) 65,5%; d) 45,4%; e) 82,5%.

4. Care dintre următoarele elemente este luat în calculul PIB: a) producţia subterană de 2
milioane euro; b) munca realizată de membrii unei asociaţii studenţeşti; c) energia electrică
consumată într-o gospodărie; d) realizarea unor activităţui gospodăreşti; e) energia electrică
folosită în producţia automobilelor Dacia.

5. Care dintre următoarele variabile constituie un exemplu de agregat macroeconomic? a) producţia


totală realizată de o mare firmă; b) nivelul ocupării în cadrul industriei; c) şomajul la nivelul unei
localităţi; d) produsul naţional brut al României; e) preţul grâului.

II. Marcaţi următoarele afirmaţii cu A/F în funcţie de valoarea de adevăr a acestora:

1. IPC reprezintă indicatorul statistic cel mai utilizat pentru a măsura evoluţia nivelului
preţurilor dintr-o economie.

2. Amortizarea alături de investiţia brută, reprezintă componente ale investiţiei de înlocuire.

3. Scăderea puterii de cumpărare a banilor antrenează producătorii să-şi extindă producţia.

III. Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Arătaţi care este legătura dintre funcţia consumului şi funcţia de economisire în teoria
keynesiană.

18
2. Ce reprezintă SCN (Sistemul Contabilităţii Naţionale) şi ce importanţă are acesta pentru
economia unei ţări?

• Răspunsuri la testele de autoevaluare

Test 1
I.
Grila 1 2 3 4 5
Răspuns e c d b d
II. 1. F; 2. A ; 3. F ;

Test 2
I.
Grila 1 2 3 4 5
Răspuns b c c c d
II. 1. A ; 2. F; 3. F ;

Test 3
I.
Grila 1 2 3 4 5
Răspuns c c d c d
II. 1. A ; 2. F; 3. A ;

• Bibliografia unităţii de învăţare 1

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie” Ediţia a opta, Editura


Economică, Bucureşti, 2009, pag. 171-177;
2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie-Aplicaţii” Ediţia a şasea,
Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 191-219;
3. N. Gregory Mankiw, „Principles of Economics” Third Edition, Thomson South Western, USA,
2004.

19
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

• Cuprins
2.1. Venit, consum, economii şi investiţii: modelul keynesist
2.2. Keynesismul în abordare critică
2.3. Piaţa muncii
2.4. Şomajul
Test de autoevaluare nr. 4
Test de autoevaluare nr. 5
Răspunsuri la testele de autoevaluare
Bibliografia unităţii de învăţare 2

2.1. Venit, consum, economii, investiţii: modelul keynesist


În 1936, economistul britanic J. M. Keynes publica „Teoria generală a folosirii mâinii de
lucru, a dobânzii şi a banilor”. Această lucrare avea să orienteze politicile economice ale tuturor
guvernelor lumii vreme de peste jumătate de secol. În esenţă, modelul keynesist aşează în
centrul raţionamentelor sale cererea agregată. Pentru Keynes, încetinirea performanţelor
economice ar fi rezultatul unei cereri agregate insuficiente, iar dezvoltarea producţiei ar trebui
stimulată prin stimularea cererii agregate. Întreaga abordare a lui Keynes se bazează pe
anumite regularităţi cantitative ce s-ar manifesta între cateva variabile economice
fundamentale: venit, consum, economii şi investiţii.
Fluxul circular al venitului
Operaţiunile agenţilor economici au loc prin intermediul schimbului pe piaţă. Astfel,
între agenţii economici au loc permanente fluxuri de bunuri şi servicii (fluxuri reale) şi,
respectiv, fluxuri de venituri şi cheltuieli (fluxuri monetare). Fluxul circular al venitului
evidenţiază tranzacţiile între sectoarele instituţionale asociate pieţelor bunurilor, ale serviciilor
factorilor de producţie, precum şi pieţei financiare (figura1). El constituie o reprezentare
schematică a organizării unei economii.

20
Figura 1: Fluxul circular al venitului.

Piaţa financiară

Investiţii Economii

Piaţa bunurilor de
Cheltuieli de
consum consum
Încasări
Cerere
Oferta de bunuri de
bunuri
Exporturi Importuri Gospodarii
Firme Exteriorul

Oferta de factori
Cerere de factori de producţie
de producţie
Plata factorilor
de producţie Venituri
Piaţa factorilor
de producţie
Impozite şi taxe
Impozite şi taxe

Cheltuieli publice Sistemul asigurărilor


sociale

Administraţii publice

Analiza relaţiilor dintre sectoarele instituţionale din schema fluxului circular evidenţiază
următoarele aspecte:
- gospodăriile furnizează firmelor factori de producţie, primind în schimb un venit pentru
serviciile furnizate. O parte din acest venit este cheltuit pentru achiziţionarea bunurilor şi
serviciilor de consum, iar cealaltă parte a venitului este economisită, fiind destinată satisfacerii
nevoilor viitoare;
- firmele cumpără factori de producţie şi vând bunurile lor către gospodării, realizând încasări.
Totodată, ele fac investiţii în capital, resursele necesare susţinerii procesului investiţional
aflându-se în relaţie cu economiile gospodăriilor drenate prin piaţa financiară către firme;

21
- administraţiile publice beneficiază de venituri provenite din impozite şi taxe, prestând servicii
nemarfare pentru populaţie şi efectuând şi alte cheltuieli publice;
- legătura dintre agenţii interni şi cei externi este asigurată prin vânzarea şi cumpărarea de
bunuri în/din exterior, adică prin export şi import.
Retragerile (R) din fluxul circular al venitului îmbracă trei forme:
• economiile (S) – partea din venit pe care gospodăriile nu o cheltuiesc pentru consum şi care
este depusă la bănci sau la alte instituţii financiare;
• taxele şi impozite (T) – plătite de titularii de venit administraţiilor;
• importurile (IM) – curprind cheltuielile efectuate de gospodării şi firme pentru bunurile de
consum importate şi, respectiv, pentru materiile prime provenite din exterior.
R = S + T + IM
Injecţiile (J) în fluxul circular al venitului cuprind:
• investiţiile (I) – cheltuieli efectuate de firme privind creşterea stocului de capital
• cheltuielile publice (G) – includ achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii
• exporturile (EX) – vânzările ţării către restul lumii

J = I + G + EX

Funcţia consumului
În teoria lui Keynes, consumul ocupă cel mai important rol. Dedus din sfera analizei
microeconomice, consumul este corelat la scară macro printr-o funcţie a cărei variabilă
definitorie este venitul.
C= f(Y)
, unde C=consum şi Y=venit.

=> Consumul este format din doua componente:


-Ca= consumul autonom= acel nivel al consumului ce nu depinde de marimea ori dinamica
venitului; se manifestă chiar şi atunci când presupunem că venitul ar fi zero şi are natura unui
consum de subtistenţă.
-c’Y= consumul indus= acel nivel al consumului indus de mărimea şi dinamica venitului. Modul
în care o modificare a venitului se transformă într-o modificare a consumului este descris prin
variabila c’, înclinaţia marginală spre consum.

22
- c’ arată care este modificarea consumului antrenată de modificarea cu o unitate a venitului;
c’ este în raport de consum o variabilă marginală şi, prin urmare, ca orice variabilă marginală,
poate fi obţinută prin derivarea funcţiei totale.

Pe lângă c’, analiza corelaţiilor keynesiste se bazează şi pe o altă variabilă, una de natură medie:
înclinaţia medie spre consum.
c arată cât din mărimea venitului reprezintă consumul.
, este rata consumului.

Funcţia de economisire
În mod logic, odată ce Keynes stabileşte o anumită corelaţie intre consum şi venit,
urmarea este aceea că între economii şi venit corelaţia devine automat una adiacentă.
Atâta vreme cât venitul este descompus, pe de o parte, în consum (resurse direcţionate către
achiziţia de bunuri prezente) şi, pe de altă parte, în economisire (resurse direcţionate către
achiziţia de bunuri viitoare), funcţia economiilor va fi:

=>

s’ se numeşte înclinaţie marginală spre economisire şi arată cum se modifică economiile la


modificarea cu o unitate a venitului.
s’Y se numeşte economisire indusă şi reprezintă acel volum al economisirii antrenat de o
anumită mărime şi dinamică a venitului.
= înclinaţia marginală spre economisire= cât reprezintă economisirea ca proporţie în

totalul venitului; se numeşte rata economisirii.


Între înclinaţia marginală spre consum şi spre economisire pe de o parte şi înclinaţia medie spre
consum şi spre economisire pe de altă parte se manifestă, prin definiţie, următoarea relaţie:
şi
=>Atât înclinaţia marginală spre consum cât şi înclinaţia medie sunt mărimi pozitive şi
subunitare. De asemenea, relaţia ce se manifestă între acestea respectă corelaţiile existente în
matematică în general între o mărime marginală şi o mărime medie.
Ex: între venit şi rata consumului se manifestă o relaţie inversă: orice creştere a venitului
antrenează o creştere a consumului, însă într-o mai mică măsură decât creşterea venitului, ceea
ce face ca rata consumului să scadă:
=> atunci când Y creşte, Ca/Y scade=>c scade (sau c >c’ => c scade)

La nivelul ratei economisirii, evoluţiile sunt unele de sens opus:

23
c+s=1, c scade=>s creşte

=> atunci când s<s’, s creşte

Din punct de vedere grafic, funcţia consumului şi a economisirii se reprezintă în raport


de venit astfel:
C=Y
C
C=Ca+c’Y

Ca

Yr=pragul de ruptură al venitului


0
S

S=-Ca+s’Y

0
Yr

-Ca

Panta dreptei consumului este dată de înclinaţia marginală spre consum (c’), deci orice
modificare a înclinaţiei maginale spre consum se va reprezenta grafic prin modificare
corespunzătoare (rotirea) dreptei consumului. În mod similar, s’ reprezintă panta dreptei
economisirii, deci orice modificare a înclinaţiei marginale spre economisire va determina rotirea
corespunzătoare a dreptei economisirii.
Yr reprezintă acel nivel al venitului care se transformă în totalitate în economisire.

24
Venitul de echilibru

Există 3 modele de analiză ce pun în evidenţă manifestarea echilibrului macroeconomic,


şi deci determinarea unui nivel specific al venitului de echilibru.

1. Modelul economiei închise şi fără sector guvernamental


Este cel mai simplu model de analiză a echilibrului macroeconomic. În cadrul său, se
ignoră prezenţa guvernului în economie, adică variabila fiscală şi cea a cheltuilelilor
guvernamentale şi se ignoră relaţiile economice externe (importuri şi exporturi).
Oag=Cag, Oag=Y=C+S, Cag=C+I
=>la echilibru, I=S
=>Y=C+I=Ca+c’Y+Ip
În teoria keynesistă, investiţiile au natura unei componente autonome, exogene, a
cererii agregate; pentru Keynes, investiţiile sunt investiţii planificate, fiind independente de
mărimea şi dinamica venitului; Keynes arată că investiţiile decurg din evaluările anterioare ale
întreprinzătorilor şi nu sunt corelate cu mărimea sau dinamica venitului curent (=>din punct de
vedere grafic, reprezentarea investiţiilor se va face printr-o dreaptă orizontală, cu semnificaţia
că volumul investiţiilor este constant în raport de mărimea venitului).
Ca+Ip ea =cheltuiala autonomă

=>Y=ea+c’Y=>

Reprezentarea grafică a venitului de echilibru în modelul unei economii închise şi fără


sector guvernamental se realizează pornind de la reprezentarea grafică a funcţiilor consumului
şi economisirii:

25
C=Y
C
e=ea+c’Y

C=Ca+c’Y
ea Ip

Ca

Ip

0
Yr Ye
S

S=-Ca+s’Y

Ip

0
Y Ye
r

-Ca

2. Modelul economiei închise, cu sector guvernamental


Determinarea venitului de echilibru presupune luarea în considerare, pe lângă
variabilele anterioare, a acelor variabile specifice prezenţei guvernului în economie. Este vorba,
pe de o parte, de fiscalitate (existenţa acelui mijloc instituţional prin care se constituie, în baza
constrângerii statului, bugetul guvernamental) şi, pe de altă parte, e vorba de pârghia
cheltuielilor publice, prin intermediul căreia guvernul susţine, amplifică cheltuielile totale din
economie.
Introducerea impozitării în acest model face să apară o diferenţă între venitul total
realizat şi venitul disponibil, adică mărimea venitului ce rămâne la dispoziţia factorilor de
producţie respectivi şi care se transformă mai apoi în consum şi economii.
Venitul disponibil Yd=Y-T
În aceste condiţii, se reconfigurează funcţia consumului şi a economisirii:

26
C=Ca+c’Yd; S=-Ca+s’Yd
Oag=Cag; Oag=Y; Cag=C+Ip+G
=>Y=C+Ip+G=Ca+c’Yd+Ip+G=Ca+c’(Y-T)+Ip+G=Ca+c’Y-C’t+Ip+G

=>Y(1-c’)=Ca-c’T+Ip+G =>

3. Modelul economiei deschise, cu sector guvernamental


Pe lângă variabilele anterioare, vor fi luate în considerare şi cele specifice deschiderii comerciale
externe a economiei: exportul (în calitate de componentă a Cag) şi importul (în calitate de
componentă a Oag –acesta se adaugă pe piaţa internă la oferta autohtonă).
Oag=Cag; Oag=Y+Imp; Cag=C+I+G+E

=>Y=C+Ip+G+En =>

Principiul multiplicatorului keynesist


În teoria keynesistă, cheltuielile reprezintă forţa motrice prin care economia e pusă în
mişcare. Atunci când în economie se efectuează un volum mai mare de cheltuieli, atât pentru
bunuri de consum cât şi pentru bunuri de producţie, acesta este mecanismul prin care
întreprinzătorii vor extinde în general structurile de producţie din domeniul lor.
Reversul este şi el, în acest fel, luat în considerare: o cheltuială mai mică înseamnă o
producţie mai mică, adică mai puţine locuri de muncă şi un nivel mai scăzut al venitului
naţional. Aşadar, pt Keynes, cheia dezvoltării economice se găseşte în dinamica cheltuielilor
totale din economie.
Acest tip de raţionament este cunoscut în economie sub denumirea de „principiul
multiplicatorului keynesist”. Terminologia provine din recunoşterea manifestării unui efect de
antrenare a oricărei cheltuieli suplimentare ce se efectuează în economie.
În teoria keynesistă, principiul multiplicatorului e dedus la nivelul a 3 variabile: la nivelul
investiţiilor (multiplicatorul investiţiilor), la nivelul cheltuielilor guvernamentale (multiplicatorul
bugetar) şi la nivelul impozitării (multiplicatorul fiscal).
Multiplicatorul investiţiilor e evidenţiat de plusul de venit rezultat prin creşterea volumului
investiţiilor cu o unitate monetară.

27
Ex: într-o economie în care înclinaţia marginală spre consum ar fi c’=0.9 (=>s’=0.1), fiecare
milion de investiţii suplimentare ce s-ar efectua ar conduce la creşterea producţiei şi a venitului
de Ki=1/0.1=10 ori.
Multiplicatorul bugetar evidenţiază plusul de venit ce s-ar obţine prin creşterea cu o unitate
monetară a cheltuielilor guvernamentale.

=>potrivit modelului keynesist, efectul de antrenare rezultat din creşterea cheltuielilor


guvernamentale ar fi, la nivel agregat, unul identic cu efectul creşterii investiţiilor.
Multiplicatorul fiscal evidenţiază creşterea producţiei şi a venitului rezultată din reducerea cu o
unitate monetară a volumului taxelor şi impozitelor; este vorba de acel impact al creşterii
cererii agregate asupra economiei atunci când politica fiscală a guvernului prevede o scădere a
impozitelor.

În condiţiile datelor din exemplul anterior, multiplicatorul fiscal ar fi 0.9/0.1=9. Expresia


matematică a multiplicatorului din modelul keynesist conduce la concluzia că întotdeauna
multiplicatorul fiscal Kf va fi inferior multiplicatorului bugetar Kb, iar raportul de mărime dintre
aceştia corespunde relaţiei .

De aici şi concluzia lui Keynes referitoare la politicile economice pe care guvernul trebuie
să le adopte în anumite condiţii (ex: recesiune): faptul că întotdeauna Kb>Kf îl îndreptăţeşte să
considere că, în condiţiile unei recesiuni, e mult mai eficientă stimularea economiei prin
creşterea cheltuielilor bugetare decât prin reducerea taxelor şi impozitelor. Astfel, pârghia
fiscală s-ar dovedi mai eficientă atunci când guvernul caută să ţină sub control expansiunea
cererii agregate pentru ca dinamica accentuată a acesteia să nu sfârşească în inflaţie.
Această reţetă de tip keynesist asupra ciclului economic s-a întins până spre sfârşitul
secolului al XX-lea, când monetarismul a reuşit să pună sub semnul întrebării foarte multe din
concluziile lui Keynes.

2.2. Keynesismul în abordare critică


Partizanii creşterii cheltuielilor guvernamentale ca remediu pentru relansarea
economică arată că, în absenţa susţinerii cererii agregate de către guvern, economia s-ar
prăbuşi şi mai mult. Ei recomandă programe masive de cheltuieli guvernamentale în toate
domeniile în care guvernul poate acţiona prin intermediul politicilor bugetare. Problema este

28
aceea că orice cheltuială guvernamentală va trebui acoperită fie în prezent, prin impozite mai
mari, fie prin datorie publică (impozite mai mari mai târziu). Orice leu cheltuit de guvern
suplimentar înseamnă un leu mai puţin în buzunarul sectorului privat: guvernul cheltuie mai
mult, iar populaţia va cheltui mai puţin.
Eroarea fundamentală este aceea evidenţiată de F. Bastiat în eseul „Ce se vede şi ce nu
se vede”: opinia publică şi analiştii îşi concentrează atenţia numai asupra proiectelor prin care
guvernul anunţă că va obţine relansarea economiei.
Adesea e utilizat argumentul locurilor de muncă pe care guvernul le creează în aceste
programe. Se neglijează însă impactul economic pe care aceleaşi cheltuieli le-ar fi avut dacă ar fi
fost realizate de către factorii de producţie la nivelul cărora veniturile acelea ar fi fost lăsate
prin neimpozitarea lor.
Orice cheltuială guvernamentală este finanţată neinflaţionist fie prin taxe şi impozite, fie
prin datorie publică (împrumuturi angajate de guvern). Atunci când creşterea cheltuielilor
guvernamentale este susţinută printr-o creştere a impozitelor, efectul nemijlocit va fi evident în
cadrului sectorului privat prin scăderea stimulentelor productive, prin scăderea producţiei şi a
numărului de locuri de muncă, deci prin scăderea venitului total realizat în sistemul privat. În
acest caz, prin creşterea impozitării, resursele trec într-o mai mare măsură din buzunarul
întreprinzătorului privat în bugetul public. De aceea, atunci când economiştii caută să prezinte
beneficiile cheltuielilor publice, neglijează adesea ceea ce se pierde în realitate în sectorul
privat: producţia sectorului public creşte, producţia sectorului privat scade, va creşte numărul
de angajaţi la stat, va scădea numărul de locuri de muncă din sectorul privat. De aceea,
pretenţia că „prin creşterea cheltuielilor publice guvernul creează locuri de muncă” trebuie
privită cu reticenţă. În realitate, prin programele publice finanţate pe seama resurselor
sectorului privat se realizează doar o realocare a resurselor de muncă în cadrul structurii de
producţie. Este vorba de creşterea numărului de locuri de muncă implicate in programele
guvernamentale (ceea ce se vede) şi scăderea ocupării din diverse alte sectoare ale economiei
(ceea ce nu se vede).
Efectul de evicţiune
Foarte adesea, din dorinţa de a nu împovăra fiscal şi mai mult economia, guvernanţii
aleg să-şi finanţeze cheltuielile prin datorie publică. În această situaţie, guvernul se găseşte în
situaţia unui debitor care împrumută resursele financiare necesare pentru acoperire
cheltuielilor publice în exces, adică pentru finanţarea deficitului bugetar (soldul negativ al
bugetului de stat, diferenţa dintre încasări şi cheltuieli).
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, deficitul bugetar a devenit o realitate
cvasipermanentă pentru guvernele din aproape întreaga lume(ex: în Europa de vest, de-a lungul
a 3 decenii de după 1960, doar rareori şi întâmplător au existat ţări în care bugetele locale să nu

29
fie în deficit). Aceasta este perioada în care s-au pus bazele creşterii fulminante a datoriei
publice: în prezent, există ţări a căror datorie publică depăşeşte cu mult 100% din PIB (ex:
Grecia 120%).
Atunci când guvernul se împrumută în vederea acoperirii deficitului bugetar, efectul
direct se va manifesta pe piaţa creditului, constând în creşterea ratei dobânzii.
Atunci când creditul guvernamental se adaugă creditului privat, spunem că pe piaţa
creditului are loc creşterea cererii de fonduri de împrumut, iar o cerere de credit mai mare se
va transfera într-un nivel mai mare al ratei dobânzii (rata dobânzii= preţul creditului). O rată a
dobânzii mai înaltă va reduce stimulentele investiţionale astfel încât, în cadrul mediului de
afaceri, investiţiile vor fi mai mici; la o rată a dobânzii mai mare, unele proiecte de afaceri se vor
dovedi nerentabile sau insuficient de rentabile, iar întreprinzătorii nu vor mai pune în practică
acele investiţii.

d’ O d’
d’1 d’1
d’0 d’0
C1
C0

I I1 I0 I
Piaţa creditului Evoluţia investiţiilor
Efectul de evicţiune reprezintă reducerea volumului investiţiilor (private) ca efect al
creşterii creditului guvernamental necesar acoperirii deficitului bugetar.
El arată că şi creşterea cheltuielilor guvernamentale alimentate prin deficit dislocă un
anumit volum de resurse din sfera mediului de afaceri. Dacă la acest efect se adaugă şi povara
datoriei publice, se obţine o imagine şi mai clară a implicaţiilor depresive ale creşterii
cheltuielilor guvernamentale.

Câteva erori ale modelului de gândire keynesist


Întreaga teorie a lui Keynes este construită pe ipoteza de stabilitate a funcţiei
consumului. Pentru acesta, consumul reprezintă un factor activ, stabil, corelat cu exactitate
matematică cu nivelul şi evoluţia venitului.
Spre deosebire de consum, investiţiile erau privite ca un factor incert, volatil, ale căror
oscilaţii puteau declanşa evoluţia ciclică a economiei.
Stabilitatea funcţiei consumului este dedusă din „legea psihologică fundamentală” care
afirmă că „a prori, din informaţiile pe care le avem despre natura umană, şi a posteriori, din

30
analiza comportamentului de consum şi economisire, rezultă că, în medie şi în cea mai mare
parte a timpului, oamenii înclină să-şi sporească nivelul consumului pe măsură ce venitul lor
creşte, dar nu în aceeaşi măsură cu creşterea venitului.”.
În realitate, funcţia consumului propusă de Keynes este dedusă în baza anumitor
corelaţii statistice între nivelul consumului şi venitul agregat din economia Marii Britanii în
perioada 1930. Prin urmare, baza funcţiei consumului pe care Keynes o prezintă drept lege
economică fundamentală este una empirică: funcţia consumului este dedusă dintr-o experienţă
contextuală, în alte economii şi în alte perioade lucrurile ar putea sta altfel.
Un alt element incert în teoria keynesistă e reprezenat de abordarea investiţiilor: pentru
Keynes, investiţiile reprezintă un factor volatil, care se corelează în principal cu nivelul ratei
dobânzii. Argumentul esenţial ţine de comparaţia permanentă pe care întreprinzătorul o
efectuează între nivelul ratei dobânzii şi eficienţa marginală a capitalului. Dacă eficienţa
marginală a capitalului este superioară ratei dobânzii, întreprinzătorul va decide să se
împrumute şi să facă investiţii suplimentare.
Problema cu această viziune este că rata dobânzii apare ca fiind determinată exclusiv de
relaţii de natură monetară. În realitate, rata dobânzii este un fenomen real, nu monetar,
ilustrând preferinţele de timp ale indivizilor.
Într-o economie, raportul consum-investiţii, raportul bunuri prezente-bunuri viitoare,
este în ultimă instanţă reflectarea preferinţelor de timp ale indivizilor: dacă, de exemplu,
oamenii au preferinţe de timp înalte (preferă mai degrabă bunurile prezente în raport cu
bunurie viitoare), atunci ei vor alege să consume mai mult şi să economisească mai puţin. Pe
piaţa creditului, un volum mai mic al economisirii înseamnă o rată a dobânzii mai înaltă.
Keynes este economistul ce a făcut din practica economisirii o virtute tot mai
îndoielnică. Până la el, economiştii clasici au insistat întotdeauna pe importanţa unui volum
mare al economisirii ca sursă a formării capitalului şi a investiţiilor. Nu există un alt mod de a
acumula capital şi de a susţine investiţii, spuneau aceştia, decât economisirea. În esenţă,
economisirea înseamnă retragera anumitor resurse din sfera mijloacelor de consum şi
direcţionarea acestora către sfera mijloacelor de producţie, către procesele de formare a
capitalului.
După multe decenii, Keynes a reuşit să inverseze această logica a argumentului clasic în
favoarea economisirii. În prezent, explicaţia keynesistă e cunoscută sub numele de „paradoxul
economisirii”.
Pentru Keynes, economisirea era privită ca o retragere a unor resurse din sfera
circuitului economic productiv. Atunci când oamenii aleg să economisească mai mult, conform
viziunii lui Keynes, rezltatul va fi o scădere a cererii pentru bunurile de consum. Confruntaţi cu o
scădere a cererii, producătorii vor decide scăderea producţiei şi deci a ocupării forţei de muncă

31
şi a venitului. În noile condiţii, la o producţie şi un venit mai scăzut, oamenii se văd în
imposibilitatea continuării nivelului dorit de economisire, căci scăderea venitului trage după ea
şi scăderea economiilor. Acesta este „paradoxul economisirii” al lui Keynes: dorind să
economiseasă mai mult, oamenii ajung să economisească de fapt mai puţin.
Problema acestui paradox ilustrează cel mai bine diferenţele de concepţie existente
între teoria economică clasică şi modelul keynesist.
La Keynes: Y=C+S; S creşte=> scade cererea de bunuri de consum=>scad producţia şi venitul=>
scade S.
La clasici: Y=C+S; S creşte=> cresc investiţiile=> cresc producţia şi venitul.

2.3. Piaţa muncii


În legătură cu munca şi cu remunerarea acesteia, majoritatea economiştilor sunt de
părere ca munca este „mai mult decât o marfă”. Această abordare caută să înscrie analiza
muncii dincolo de sfera raţionamentelor economice, luând în considerare faptul că factorul
muncă este reprezentat de oameni, iar oamenii nu pot fi asociaţi mărfurilor.
În realitate, munca este o marfă la fel ca oricare alta, iar serviciile profesionale, şi nu
oamenii, sunt cele ce se tranzacţionează pe piaţă în schimbul unui preţ numit salariu. Iar
formarea acestui preţ al muncii se bazează pe aceeaşi logică economică ce descrie formarea
oricărui alt preţ în economia de piaţă.
Există două limite (una maximă şi una minimă) ce guvernează formarea mărimii
salariilor.
Limita maximă e dată de valoarea productivităţii marginale a muncii (WmgL).
Întreprinzătorul va fi dispus să-şi remunereze angajaţii până la nivelul valoric al productivităţii
marginale generate de fiecare dintre aceştia. Dacă un întreprinzător ar plăti salarii mai mari
decât nivelul productivităţii marginale, acest lucru ar afecta în sens negativ rentabilitatea
afacerii respectiev. De asemenea, la un nivel mai ridicat al salariilor vor fi mai multe persoane
interesate să muncească în domeniul respectiv, ceea ce va duce ca creşterea ofertei de muncă
şi la scăderea salariilor în acel domeniu.
Limita minimă a remunerării factorului muncă e reprezentată de acel nivel al salariului
pe care posesorul forţei de uncă l-ar putea obţine în cea mai bună alternativă disponibilă.
Acestea sunt raţionamentele prin care economiştii arată că salariul depinde , pe de o parte, de
productivitatea marginală a muncii şi, pe de altă parte, de raportul cerere-ofertă ce există pe
piaţa muncii.

32
Nu există un tip uniform de muncă şi nici o mărime universală a salariului. Spunem că
piaţa muncii este segmentată, ca ea conţine în realitate tot atâtea pieţe câte calificări şi profesii
există în economia respectivă. Bineînţeles, în funcţie de profunzimea specializării profesionale,
toate aceste segmente ale pieţei muncii ajung la un moment dat să se întrepătrundă. Existenţa
unui salariu mai atractiv in domeniul A poate antrena o deplasare a forţei de muncă dinspre
celelalte domenii către acel domeniu; acelaşi raţionament este valabil şi atunci când ne referim
la pieţele muncii de la nivel naţional, în situaţia în care deplasarea forţei de muncă dintr-o ţară
în alta ar fi una absolut liberă şi s-ar înfăptui pe criterii absolut economice.
Oferta de muncă se referă la numărul de locuri de muncă existente într-o economie.
Astfel, dacă la baza ofertei de muncă un factor important este cel demografic, la baza cererii de
muncă un factor important ţine de dezvoltarea economică, respectiv de capacitatea de creare a
locurilor de muncă într-o economie.
Oferta de muncă=Cererea de locuri de muncă.
Cererea de muncă= Oferta de locuri de muncă.
Fiecare persoană dispune numai de o cantitate limitată de energie pe care o poate
cheltui, iar fiecare unitate de muncă poate produce numai un efect limitat. În caz contrar,
munca nu ar fi limitată, ci abundentă, nu ar fi considerată un mijloc pentru îndepărtarea
neplăcerilor şi nu ar trebui economisită, ca orice alt bun economic. Analizată la nivel individual,
oferta de muncă dezvăluie raţionamentul prin care ofertanţii îşi dimensionează optimal timpul
de muncă:
, unde T=timp total, L= timp muncă, l=timp liber

Timpul de muncă se referă la perioada de timp pe care individul o alocă activităţilor


desfăşurate cu scopul obţinerii de câştiguri monetare, iar timpul liber sete perioada de timp pe
care individul o consacră unor acţiuni care nu sunt motivate de dorinţa unor câştiguri
monetare.
Oamenii muncesc atunci când consideră că valoarea produsului muncii este superioară
scăderii de satisfacţie datorate reducerii timpului liber. Alegerea pe care orice persoană o
efectuează între timpul de muncă şi timpul liber este analizată prin intermediul a două
concepte: efectul de substituţie şi efectul de venit.
Efectul de substituţie reflectă dorinţa indivizilor de a înlocui o parte mai mare sau mai
mică a timpului lor liber prin muncă, motivaţia fiind aceea a dorinţei de obţinere a unui câştig
suplimentar. În aceste condiţii are loc creşterea ofertei individuale de muncă.
Pe măsura creşterii nivelului salarial, va creşte şi timpul de muncă atâta vreme cât
oamenii consideră mai importante câştigurile salariale suplimentare decât satisfacţia la care au
renunţat ca efect al reducerii timpului liber.

33
Efectul de substituţie dintre timpul de muncă şi timpul liber nu acţionează permanent.
De la un anumit nivel salarial, individul va ajunge să considere că sunt mai importante
beneficiile timpului liber decât câştigurile salariale suplimentare, moment în care substituţia se
produce în sens invers. Numim efect de venit înlocuirea unei părţi a timpului de muncă prin
timp liber.
La nivelul întregii pieţe a muncii, curba ofertei totale de muncă va avea însă o pantă
pozitivă.

Oferta individuală de muncă Oferta totală de muncă


w w
EV>ES

w*

EV<ES

L Fm L
Atât oferta cât şi cererea de muncă pot fi evidenţiate din punct de vedere metodologic
m
şi statistic în baza algoritmului următor:

-populaţia în afara vârstei legale de muncă

-
inapţii
-populaţia în afara vârstei legale de muncă
-studenţi, elevi, casnici, militari în termen

-şomerii voluntari

-şomerii involuntari

-persoanele ocupate în propria gospodărie sau afacere

34
2.4. Şomajul
Conceptele de şomer şi şomaj sunt relativ recente în istoria literaturii economice.
Cuvântul „şomer” provine din latinescul „cauma”, ce înseamnă calm, stare de calm a afacerilor,
încetinire a activităţii.
În secolele XVIII şi XIX se „şoma” duminica şi în zilele de sărbătoare religioasă. De altfel,
britanicii foloseau conceptul de „out of work” şi nu termenul „unemployment”. (ex:
recensământul din 1891 nici nu recunoştea categoria specifică a şomerilor: persoanele ce nu
aveau un loc de muncă şi care nu desfăşurau o activitate plătită erau introduse în aceeaşi
categorie cu saltimbancii, vagabonzii şi persoanele internate în aziluri).
Abia la începutul secolului al XX-lea, odată cu apariţia societăţilor de asistenţă a muncii,
apar treptat în literatura economică cuvintele „şomer” şi „şomaj”. În prezent, şomajul e analizat
într-o mare diversitate de forme: şomaj voluntar, şomaj involuntar, şomaj tehnologic, şomaj
sezonier, şomaj fricţional, şomaj natural etc.
Teorii ale şomajului
În literatura economică clasică, şomajul avea natură voluntară. Pentru economiştii
clasici, şomerii erau acele persoane ce refuzau să se angajeze în condiţiile pieţei muncii, adică la
nivelul salarial stabilit prin acţiunea legilor cererii şi ofertei. Din această perspectivă, nici pentru
teoria economică şi nici pentru politicile economice, şomajul nu reprezenta un fenomen de
prim rang.
Schimbarea se produce în anii ’30 ai secolului trecut, odată cu Marea Depresiune
economică. În aceste condiţii de stagnare şi scădere economică generalizată, şomajul încetează
să mai fie analizat în forma sa voluntară, ca în economia clasică, iar economiştii interbelici, în
frunte cu britanicul Keynes, abordează şomajul în forma sa involuntară. În noile condiţii,
şomerii nu mai erau consideraţi doar persoane care refuzau să se anagjeze, ci persoane care,
deşi doresc să lucreze şi sunt în căutarea unui loc de muncă, nu găsesc oportunităţi de
anagajare.
Treptat, şomajul involuntar a fost asociat lui Keynes şi a început să fie cunoscut ca
„şomaj keynesist”. Pentru Keynes, cauza esenţială a şomajului era aceeaşi insuficientă cerere
din economie: în condiţiile uniei cereri insuficiente pe piaţa bunurilor şi serviciilor,
întreprinzătorii vor căuta să-şi ajusteze(restrângă) producţia, ceea ce va determina o scădere a
cererii de muncă. În aceste condiţii, în economie vor fi mai puţine locuri de muncă, ceea ce va
atrage manifestarea unui decalaj între oferta de muncă (mai mare) şi cererea de muncă (mai
mică). Excesul de ofertă de muncă peste dimensiunile cererii reprezintă şomajul (involuntar).
De asemenea, tot în abordarea keynesistă asupra şomajului şi în strânsă legătură cu
piaţa muncii, menţinerea decalajului dintre ofertă şi cerere se datorează, arată majotitatea

35
economiştilor, rigidităţii salariilor: atunci când salariile sunt rigide la scădere în baza unor factori
instituţionali, pe piaţa muncii decalajului dintre ofertă şi cerere nu se va putea diminua sau
resorbi; acesta ar fi cazul oricărui exces sau al oricărei penurii ce se manifestă pe o piaţă.
Keynes afirmă că salariile nominale sunt rigide la scădere, ceea ce duce la
imposibilitatea egalizării cererii cu oferta pe piaţa muncii. În anii ’30, economistul J. Hicks arăta
că, în condiţii de subocupare a forţei de muncă, intensificarea concurenţei dintre cei aflaţi în
căutarea unui loc de muncă ar trebui să conducă la scăderea salariilor. Aceasta este o analiză
simplă, clasică, bazată pe ipoteza că şi pe piaţa muncii ajustările se pot produce la fel ca pe
oricare altă piaţă: prin scăderea salariilor de la wef către we , decalajul dintre ofertă şi
cerere(şomajul) se va diminua sau chiar resorbi.

w OL
şomaj

wef

we
LC

Lc Le Lo L
Lll

Poziţia lui Keynes faţă de această analiză este una categorică: el o combate afirmând că
salariile sunt rigide la scădere, fără însă a încerca mai departe să explice factorii ce determină
această rigiditate ori să militeze pentru flexibilizarea pieţei muncii.
Economiştii de mai târziu (ex: economiştii monetarişti), dar şi economiştii austrieci
dintotdeauna au arătat că rigiditatea la scădere a salariilor este rezultatul prezenţei în
economie a anumitor factori instituţionali (cei mai relevanţi dintre aceştia fiind legislaţia cu
privire la relaţiile de muncă, legislaţia contractelor colective de muncă, legea salariului minim
etc.). Prin acţiunea lor conjugată, asemenea factori care emană în esenţă de la politicile statului
împiedică flexibilitatea la scădere a salariilor. Chiar şi în prezent, după câteva decenii de
liberalizare economică, în rândul opiniei publice predomină aşa-numitul principiu că „un drept
(ex:salarial), o dată câştigat, e bun câştigat”.
Pentru Ludwig von Mises, prezenţa şomajului în economiile contemporane este
rezultatul nemijlocit al factorilor sindicali şi legislativi, ceea ce îl determină pe acesta să îl
numească „şomaj instituţional”. În esenţă, această abordare arată că, pe măsură ce piaţa
muncii este tot mai mult supusă interveţiei statului, economia va funcţiona mai rigid, relaţiile de
muncă vor fi mai costisitoare şi şomajul va fi mai mare. Din aceste motive, rezovarea problemei
şomajului presupune eliminarea tuturor constrângerilor instituţionale ce afectează piaţa
muncii.

36
Una dintre cele mai persistente iluzii economice este convingerea că maşinile sunt
dăunătoare deorece creează şomaj. Această idee nu poate duce decât la concluzii absurde, şi
anume că orice progres tehnologic a dat naştere la şomaj sau chiar că omul primitiv a început,
probabil, sa provoace apariţia şomajului atunci când şi-a confecţionat primele unelte care să-i
uşureze viaţa. Este adevărat că apariţia anumitor utilaje care reuşeau să înlocuiască munca
fizică a fost o dramă pentru aceia care au rămas din acest motiv fără loc de muncă şi au devenit
peste noapte muncitori necalificaţi. De aici nu rezultă că maşinile în sine ar trebui considerate
un blestem. Nu trebuie trecut cu vederea imensul beneficiu pe care acestea l-au adus pe
termen lung, prin scăderea preţurilor şi deci creşterea nivelului de trai, şi permiţând o creştere
a populaţiei care nu ar fi putut fi susţinută în lipsa productivităţii crescute a acestor maşinării.
Un alt lucru ce nu trebuie ignorat este faptul că pentru producerea acestor maşini automatizate
este nevoie de forţă de muncă, iar profiturile obţinute de întreprinzătorii ce le folosesc în
producţie vor putea fi folosite pentru consum sau investiţii, ceea ce va crea iarăşi locuri de
muncă, deci ceea ce se pierde într-un sector se câştigă în altul, locurile noi de muncă putând
treptat să absoarbă şomajul.
În esenţă, această iluzie economică are la bază convingerea că în lume există numai o
cantitate limitată de muncă ce poate fi efectuată; însă, atâta vreme cât există nevoi sau dorinţe
rămase nesatisfăcute, vor exista şi locuri de muncă. (iar dacă am presupune prin absurd că la un
moment dat nu ar mai exista nicio dorinţă şi nicio nevoie, ar însemna că toţi oamenii sunt
perfect fericiţi, într-o situaţie asemănătoare celei din paradis, şi nimeni nu ar mai avea nevoie
să muncească)
Pe lângă conceptele menţionate, economiştii monetarişti (în special Milton Friedman)
explică necesitatea utilizării termenului de „şomaj natural”. Acesta reprezintă acea rată a
şomajului compatibilă cu funcţionarea liberă pieţelor, a pieţei muncii în particular, căci
întotdeauna va exista în economie un minim ireductibil al şomajului compus din şomajul
voluntar şi şomajul fricţional.
Spunem că în şomaj fricţional se află acele persoane ce îşi schimbă locul de muncă, în
perioada de timp dintre cele două locuri de muncă; întrucât nu toate ajustările pe piaţa muncii
se pot produce spontan, schimbarea locului de muncă (şi cu atât mai mult a domeniului de
muncă) necesită o anumită perioada de timp, timp în care persoana respectivă se găseşte în
şomaj fricţional.
Legea salariului minim şi şomajul
În anumite domenii sau în cazul anumitor calificări, se consideră că salariile sunt mult
prea mici pentru a asigura necesarul de trai.

37
w şomaj O

wmin

we C

Lc Le Lo L

În aceste condiţii, majoritatea guvernelor stabilesc prin lege nivelul minim al salariului
(deasupra valorii de echilibru), cu scopul declarat de a le asigura tuturor salariaţilor un trai
decent. Problema este aceea că toate consecinţele fixării de către guvern a preţurilor rămân
valabile şi în cazul pieţei muncii, deci şi în cazul salariului minim.
Legea salariului minim nu este o lege despre ocuparea forţei de muncă, ci este, mai
degrabă, o lege despre non-ocuparea forţei de muncă. Să presupunem că guvernul fixează prin
lege un salariu minim de 750 de lei. Aceasta nu înseamnă că guvernul îi obligă pe întreprinzători
să îşi remunereze angajaţii cu cel puţin 750 de lei, ci, mai exact, le interzice acestora să le
plătească mai puţin pentru munca depusă. Salariile sunt, însă, corelate cu productivitatea. În
momentul în care guvernul stabileşte prin lege un nivel salarial care depăşeşte productivitatea
unor anumiţi angajaţi, acest lucru va avea anumite consecinţe nefavorabile pe piaţa muncii. Pe
de o parte, angajatorii ar putea refuza să plătească salariaţilor mai mult decât valorează munca
acestora, preferând să se lipsească de serviciile lor, deoarece plata unor asemenea salarii le-ar
diminua profiturile sau chiar provoca pierderi, situaţie în care anumiţi oameni, iniţial angajaţi,
vor deveni şomeri. Pe de altă parte, întreprinzătorii ar putea să îşi asume riscul de a-şi păstra
angajaţii respectivi la vechile salarii, însă fără contract de muncă.
În orice caz, guvernul obţine exact opusul a ceea ce intenţionase. În încercarea sa de a
reduce „exploatarea” angajaţilor de către angajatori, guvernul îi loveşte tocmai pe cei pe care
încerca să îi ajute, şi anume pe şomeri şi pe cei cu venituri foarte mici. Şomerii vor avea de
depăşit o barieră în plus în cazul în care vor încerca să se angajeze, iar angajaţilor a căror muncă
valorează mai puţin decât salariul minim li se răpeşte fie posibilitatea de a munci legal şi onest,
fie un loc de muncă ce, în acele condiţii, era cea mai bună alternativă pe care o aveau la
dispoziţie (căci, în caz contrar, s-ar fi reprofilat).
Concluzia generală este aceea că legea salariului minim nu ajută şi nici nu poate ajuta la
creşterea nivelului de trai al forţei de muncă – dacă traiul decent ar putea fi asigurat printr-o
simplă lege, de ce nu ne-am imagina un salariu minim obligatoriu nu de 750 de lei, ci de 10.000
de lei?

38
• Test de autoevaluare nr. 4

I. Identificaţi varianta corectă a următoarelor grile:

1. Conform teoriei keynesiene a consumului, atunci când venitul unui individ înregistrează o
creştere: a) consumul va creşte cu o cantitate egală cu creşterea venitului; b) consumul va spori
însă cu mai puţin decât creşterea venitului; c)consumul va spori cu mai mult decât creşterea
venitului; d) înclinaţiile marginale spre consum şi spre economisire vor scădea; e) înclinaţiile
marginale spre consum şi spre economisire vor creşte.

2. Cu cât trebuie mărit salariul nominal pentru ca salariul real să nu se modifice în condiţiile în
care preţurile sporesc cu 20%? a) cu 30%; b) cu 20%; c) cu 40%; d) cu 100%; e) salariul nominal
trebuie sa rămână constant.

3. Raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată este de 1 la 4. În aceste condiţii rata
şomajului calculată la populaţia activă disponibilă este: a) 25%; b) 20%; c) 30%; d) 8%; e) 15%.

4. Atunci când veniturile au crescut de 2 ori, cu 1000 mld. u.m. şi în condiţiile creşterii ratei
consumului de la 30% la 50%, economiile: a) nu se modifică; b) scad cu 300 u.m; c) cresc cu
1700 u.m.; d) cresc cu 300 u.m.; e) scad cu 700 u.m..

5. Dacă funcţia consumului este: C = 100 + 0,8Yd (Yd = venitul disponibil), atunci înclinaţia
marginală spre consum (c’) este: a) 0,2; b) 1; c) 0,8; d) 0,6; e) 100.

II. Marcaţi următoarele afirmaţii cu A/F în funcţie de valoarea de adevăr a acestora:

1. Pe o piaţa liberă nu poate exista decât şomajul voluntar.

2. Curba cererii de forţă de muncă este identică cu curba ce exprimă cererea de locuri de
muncă.

3. Multiplicatorul investiţiilor este dat de inversul înclinaţiei marginale spre consum.

39
III. Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Cum influenţează mobilitatea forţei de muncă gradul de ocupare şi nivelul salariului?

2. Arătaţi care este legătura dintre funcţia consumului şi funcţia de economisire în teoria
keynesiană (reprezentare grafică).

• Test de autoevaluare nr. 5

I. Identificaţi varianta corectă a următoarelor grile:

1. Dacă salariul creşte, iar efectul de substituţie este dominant, individul va decide: a) să lucreze
mai puţine ore; b) să lucreze ore suplimentare; c) să beneficieze de mai mult timp liber; d) să nu
modifice dimensiunea timpului liber; e) să renunţe la locul de muncă pentru a deveni şomer.

2. Care va fi creşterea venitului disponibil rezultată dintr-un spor investiţional de 5.250 mild.
u.m., ştiind că înclinaţia marginală spre consum a fost de 0,80?: a) 10.500 mild. u.m.; b) 15.750
mild. u.m.; c) 21.000 mild. u.m.; d) 26.250 mild. u.m.; e) 23.520 mild. u.m.

3. Conform teoriei keynesiene a consumului, atunci când venitul unui individ înregistrează o
creştere: a) consumul va creşte cu o cantitate egală cu creşterea venitului; b) consumul va spori
însă cu mai puţin decât creşterea venitului; c) consumul va spori cu mai mult decât creşterea
venitului; d) înclinaţiile marginale spre consum şi spre economisire vor scădea; e) înclinaţiile
marginale spre consum şi spre economisire vor creşte.

4. La momentul t0, rata şomajului este 10%. Populaţia activă disponibilă creşte cu 50%, iar
şomajul creşte cu 200%, atunci rata şomajului calculată la populaţia activă disponibilă: a) este
15% la momentul t1; b) creşte cu 20%; c) creşte cu 100%; d) creşte cu 200%; e) creşte cu 20 pp.

5. La un venit disponibil egal cu 0, consumul autonom: a) va fi 0; b)este dependent de mărimea


venitului disponibil; c) se acoperă din împrumuturi sau economii anterioare; d) este egal cu rata
consumului; e) b şi c.

40
II. Marcaţi următoarele afirmaţii cu A/F în funcţie de valoarea de adevăr a acestora:

1. Prezenţa salariului minim într-o economie poate genera şomaj.

2. Într-o economie deschisă nu poate exista decât şomaj involuntar.

3. La un venit disponibil egal cu zero, consumul autonom va fi tot zero.

III. Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Explicaţi ce efect produce creşterea salariului real peste nivelul salariului de echilibru
(reprezenatere grafică).

2. Analizaţi critic principiul multiplicatorului din teoria keynesiană.

• Răspunsuri la testele de autoevaluare


Test 4
I.
Grila 1 2 3 4 5
Răspuns b b b d c
II. 1. A; 2. F; 3. F;

Test 5
I.
Grila 1 2 3 4 5
Răspuns b d b c c
II. 1. A; 2. F; 3. F;

• Bibliografia unităţii de învăţare 2


1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie” Ediţia a opta, Editura
Economică, Bucureşti, 2009, pag. 183-194, pag. 241-248, pag. 253-258;
2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie-Aplicaţii” Ediţia a şasea,
Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 221-239, pag. 267-279, pag. 281-284;
3. N. Gregory Mankiw, „Principles of Economics” Third Edition, Thomson South Western, USA,
2004.

41
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

• Cuprins
3.1. Moneda şi sistemul monetar
3.2. Politica monetară
3.3. Inflaţia: cauze şi efecte
Test de autoevaluare nr. 6
Test de autoevaluare nr. 7
Răspunsuri la testele de autoevaluare
Bibliografia unităţii de învăţare

3.1. Moneda şi sistemul monetar


Dintre toate problemele şi domeniile ştiinţei economice, puţine sunt mai lipsite de
confuzie şi consens decât aspectele monetare. La tot pasul întâlnim polemici acerbe: în ce
măsură şi când sunt mai buni „banii ieftini” sau „banii scumpi”? care sunt funcţiile adecvate pe
care trebuie să le îndeplinească banca centrală şi de ce? care este masa monetară optimă de
care are nevoie sistemul economic? care trebuie să fie rolul guvernelor în problemele de natură
monetară? cât de solide sunt fundamentele sistemului monetar actual? întoarcerea la etalonul
aur constituie soluţia necesară eliminării „haosului” monetar?
Moneda: instituţia fundamentală a acţiunii umane calculate
Apariţia monedei a constituit probabil una dintre cele mai mari binefaceri ale umanităţii.
Acest eveniment istoric a deschis calea afirmării depline a sistemului instituţional al diviziunii
muncii prin faptul că a dat naştere posibilităţii calculului economic (monetar). Avantajele
utilizării banilor (ale schimbului indirect) în comparaţie cu trocul (schimbul direct) sunt enorme.
Derularea procesului de schimb prin intermediul banilor atrage dispariţia obstacolelor
reprezentate de dubla coincidenţă a nevoilor şi de indivizibilitate, situaţii definitorii pentru orice
schimb direct. Spre exemplu, în sistemul schimbului direct, un profesor de economie care îşi
doreşte anumite cărţi trebuie să găsească un editor de carte care, la rândul său, să îşi dorească
lecţii de economie în schimbul cărţilor respective.
Moneda este indispensabilă pentru dezvoltarea unei structuri de producţie complexe şi
pentru îmbunătăţirea eficienţei alocării resurselor în cadrul acesteia. Banii constituie unitatea
de măsură cardinală specifică tuturor schimburilor, necesară efectuării evaluărilor relative a
factorilor de producţie şi bunurilor economice. Preţurile monetare, formate în cadrul procesului
de schimb voluntar al drepturilor de proprietate privată, indică gradul de raritate a resurselor şi
bunurilor. Aceste preţuri monetare (formate liber) reprezintă instrumentul indispensabil de
calcul pentru coordonarea raţională a alocării resurselor rare; ele permit oamenilor de afaceri

42
să calculeze economic, de vreme ce calculul monetar este baza intelectuală a economiei de
piaţă. Sistemul calculului economic în termeni monetari este condiţionat de existenţa anumitor
instituţii sociale: el nu se poate efectua decât în cadrul instituţional al diviziunii muncii şi
proprietăţii private a mijloacelor de producţie, cadru în care bunurile şi serviciile de orice ordin
sunt cumpărate şi vândute contra unui mijloc intermediar de schimb denumit monedă.
Pentru a explica rolul monedei şi procesul apariţiei acestei instituţii fundamentale a
schimbului (calculat) e necesară întoarcerea în timp, precum şi înţelegerea motivaţiilor pentru
care oamenii se angajează în schimburi. Atunci când o persoană acţionează în vederea obţinerii
bunurilor preferate, aceasta învaţă să substituie, ca mijloc de schimb, bunurile mai greu
vandabile cu bunuri mai uşor vandabile. Un asemenea comportament în procesul schimbului
permite individului să obţină bunurile preferate într-un mod mai rapid şi mai puţin costisitor. În
cadrul unui asemenea proces au apărut banii.
Detaşarea din rândul mărfurilor schimbate în mod direct a unora cu o capacitate
superioară de vandabilitate a deschis posibilitatea afirmării schimburilor indirecte. Pentru un
bun mai uşor vandabil decât altul va exista o cerere mai mare deoarece acesta poate fi utilizat
ca mijloc de schimb. Pe măsură ce selecţia bunurilor superior vandabile avansează are loc
dezvoltarea cumulativă dintr-o marfă a unui mijloc de schimb pe piaţa liberă (moneda marfă) –
singura modalitate prin care o monedă poate lua naştere. Potrivit lui Carl Menger (Principles of
Economics, 1994, p. 262), „cu cât cultura economică avansează, unul sau mai multe obiecte
părăsesc sfera bunurilor rămase (ca mijloc de schimb) şi devin monedă. Banii nu sunt o invenţie
a statului şi nici un produs al actelor legislative. Nici sancţiunile autorităţilor politice nu sunt
necesare pentru existenţa banilor…Nimeni nu i-a inventat“.
Faptul că moneda a luat naştere sub forma unui instrument de schimb cu valoare
intrinsecă (ceea ce înseamnă că moneda avea valoare şi în condiţiile în care nu ar fi fost utilizată
ca mijloc de schimb) justifică utilizarea termenului de monedă marfă. Aurul şi celelalte metale
preţioase constituie un exemplu elocvent în acest sens. Aurul are o valoare intrinsecă deoarece
prezintă utilizări industriale şi estetice. Conceptul de etalon-aur desemnează utilizarea ca mijloc
de schimb a aurului sau a biletelor de bancă convertibile la cerere. Deşi în prezent aurul nu mai
este utilizat ca mijloc de schimb, istoria monetară arată că metalul preţios (aurul, în special) a
fost cel mai practic şi general mijloc de schimb, datorită facilităţilor de măsurare, verificare şi
transport. Înainte de 1933, în regimul etalonului aur, se spunea că preţul aurului era fixat, de
exemplu, la douăzeci de dolari pe uncia de aur. În realitate, „dolarul” era numele dat prin
definiţie unei cantităţi de douăzecimi dintr-o uncie de aur. În aceste condiţii era eronat, de fapt,
să se vorbească despre ratele de schimb ale monedei unei ţări în raport cu alta. Lira sterlină se
schimba, în realitate, cu cinci dolari deoarece dolarul reprezenta prin definiţie 1/20 dintr-o
uncie de aur iar lira sterlină era, în acel timp, numele dat unui sfert dintr-o uncie de aur.

43
În general, în legătură cu banii sunt luate în considerare mai multe funcţii ale acestora:
funcţia de mijloc de schimb, funcţia de unitate de calcul sau de „măsură a valorii”, precum şi
funcţia de „rezervă a valorii”, de formă de conservare a valorii. Este însă destul de clar că toate
aceste funcţii sunt simple corolare ale funcţiei principale: aceea de mijloc general de schimb.
Este important să ne dăm seama că banii nu pot fi o unitate de măsură abstractă sau o creanţă
asupra societăţii decât în măsura în care servesc ca mijloc de schimb.
Sistemul monetar.
Cererea de bani şi preţul banilor
Banii sunt ceruţi în general în calitatea lor de mijloc de schimb care, ca toate bunurile
economice, se caracterizează printr-un stoc existent, se confruntă cu cereri din partea
oamenilor de a-i cumpăra, de a-i deţine etc. Ca la orice marfă, „preţul” banilor – exprimat în
celelalte bunuri – este determinat prin interacţiunea stocului de bani (ofertei totale) cu cererea
totală (dorinţa de a deţine bani) a oamenilor.
Preţul banilor poate fi exprimat numai în termenii celorlalte mărfuri, adică prin bunurile
şi serviciile care pot fi obţinute pe piaţă în schimbul unei unităţi monetare. În consecinţă,
„preţul” sau „valoarea de schimb obiectivă” a banilor constă în „puterea de cumpărare” a
unităţii monetare. Preţul banilor depinde într-o relaţie invers proporţională de preţurile
bunurilor: dacă preţurile bunurilor sunt mai mari, atunci fiecare unitate monetară „cumpără” o
cantitate mai mică din aceste bunuri, ceea ce înseamnă că banii au o valoare mai scăzută şi
invers. Determinarea puterii de cumpărare a banilor se face conform relaţiei:

PCB = 1/P, unde PCB este puterea de cumpărare a banilor iar P este nivelul preţurilor bunurilor
(tranzacţionate).

Subliniem importanţa disocierii preţului banilor (PCB) de rata dobânzii, care reprezintă
preţul capitalului (împrumutat). Această disociere constituie punctul de plecare pentru
separarea analizei monedei şi a pieţei monetare de piaţa creditului. Aceasta din urmă are ca
obiect de analiză creditul şi preţul acestuia (rata dobânzii), fenomene ce reflectă schimbul de
valori prezente contra unor valori viitoare. Necesitatea acestei delimitări provine din faptul că,
pe de o parte, cererea de bani nu trebuie şi nu poate fi analizată drept cerere de credit (de
investiţii) şi, pe de altă parte, stocul monetar existent într-o economie (masa monetară) nu
poate fi echivalent ofertei de credit (de economii).
Pe piaţa creditului, participanţii schimbă bunuri diferite: creditorul îi oferă debitorului un
bun prezent, pe când debitorul oferă o perspectivă, un bun viitor, adică bani pentru care
creditorul va trebui să aştepte perioada convenită pentru a-i putea utiliza. Cum fenomenul

44
universal al preferinţei de timp face întotdeauna un bun prezent mai valoros decât acelaşi bun
disponibil la un anumit moment în viitor, creditorul va trebui să perceapă iar debitorul să fie
dispus să plătească o primă pentru bunul prezent. Această primă este dobânda, adică preţul
schimbului de bunuri prezente cu bunuri viitoare.
Pe piaţa monetară, obiectul de analiză îl constituie banii. Ce anume determină valoarea
banilor, adică puterea lor de cumpărare? Precum în cazul tuturor bunurilor, răspunsul constă în
cererea şi oferta de bani. În acelaşi fel în care cererea şi oferta de tutun determină preţul
tutunului, cererea şi oferta de bani determină valoarea banilor.
În analiza pieţei monetare, cererea de bani reprezintă relaţia dintre preţul banilor şi
cantitatea de bani pe care populaţia alege să o deţină sub formă de rezerve monetare de bani
cash. Fiecare persoană decide alocarea venitului său monetar în următoarele trei direcţii:
pentru cheltuieli de consum, pentru cheltuieli de investiţii şi pentru constituirea
(suplimentarea/reducerea) rezervei monetare de bani cash pe care alege să o deţină.
Totalitatea deţinerilor de bani aferente celei de-a treia direcţii constituie cantitatea cerută de
bani.
Înţelegerea conceptului esenţial al cererii de bani presupune luarea în considerare a
faptului că venitul bănesc este un flux iar cantitatea de bani deţinută este un stoc. De aceea,
măsurarea deţinerilor de bani ca stoc se face în orice moment, pe când mărimea venitului ca
flux se măsoară în cadrul unei perioade de timp. Cantitatea de bani pe care oamenii aleg să o
deţină (ca stoc) este strâns corelată cu mărimea veniturilor lor (ca flux). Este posibil însă ca una
dintre mărimi să crească iar cealaltă să se diminueze. De exemplu, cantitatea de bere
consumată anual este un flux iar berea din frigider este un stoc. Dorinţa de a deţine mai multă
bere în frigider nu înseamnă, în mod necesar, dorinţa de a consuma mai multă bere anual.
Preţul banilor (PCB) este determinat de raportul între cererea de bani (totalitatea
deţinerilor de bani) şi stocul instrumentelor monetare care există într-o economie. Dacă aurul
este mijlocul general de schimb într-o economie, atunci preţul monedei decurge din stocul de
metal preţios pe care proprietarii acestuia decid să îl utilizeze în procesul de schimb. În
economiile contemporane, stocul de monedă este determinat de banca centrală şi de către
sistemul bancar, prin procesul de creaţie monetară, aşa cum vom arăta în secţiunea următoare.

45
Masa monetară În graficul alăturat am reprezentat dinamica
echilibrului pieţei monetare. Curba cererii de
bani (Cb) este descrescătoare în raport de
preţul banilor (PCB), care este reprezentat pe
ordonata graficului. Abscisa indică stocul
PCB (valoarea banilor) monetar existent în economie, M fiind masa
bănească ce poate fi utilizată pentru derularea
tranzacţiilor. Stocul monetar şi cererea de bani
determină nivelul de echilibru al preţului
PCBe0
banilor (PCBe). De exemplu, dacă valoarea
banilor este superioară PBCe0, oamenii îşi vor
PCBe1
diminua deţinerile de bani, ceea ce va
intensifica „vânzarea” banilor, creşterea
Cb
preţurilor bunurilor şi scăderea valorii banilor.
Evoluţia se manifestă până când are loc
M0 M1 cantitatea de bani refacerea echilibrului monetar, adică
restabilirea valorii de echilibru a banilor.

Figura 19.1. Preţul banilor şi dinamica


acestuia

După cum arată graficul, să ne imaginăm că banca centrală decide dublarea masei
monetare din economie, situaţie reprezentată prin deplasarea curbei ofertei de bani la dreapta,
de la M0 la M1. Să luăm în considerare situaţia simplificată în care creşterea masei monetare se
produce simultan şi uniform în întreaga economie, precum în faimosul exemplu al lui David
Hume în care toţi oamenii descoperă, peste noapte, că în mod magic deţinerile lor de bani s-au
dublat. În realitate, modificarea cantităţii de bani din economie nu se produce simultan şi cu
aceeaşi intensitate în toate domeniile şi pentru toate persoanele. Aceasta însemnă că, caeteris
paribus, modificările apărute în cantitatea de bani nu pot afecta niciodată preţurile tuturor
mărfurilor în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate, fapt ce infirmă ipoteza de „neutralitate” a
monedei. Restabilirea echilibrului monetar prin egalizarea cererii de bani cu noul nivel al masei
monetare trebuie să se realizeze prin diminuarea valorii banilor (PCB), respectiv creşterea
preţurilor bunurilor (a nivelului preţurilor). Cum producţia de bunuri economice a rămas
neschimbată, atunci preţurile bunurilor s-au dublat iar valoarea banilor s-a înjumătăţit. Acest tip
de explicaţie a formării nivelului şi a evoluţiei preţurilor constituie conţinutul a ceea ce se
cheamă teoria cantitativă a banilor. Potrivit acesteia, cantitatea de monedă disponibilă în
economie determină valoarea banilor: cauza este modificarea lui M iar efectul este modificarea
preţurilor şi a valorii banilor (PCB).

46
Indiferent de natura instrumentelor monetare utilizare (monedă marfă sau monedă
fiduciară), în orice fracţiune temporală a desfăşurării procesului de schimb, stocul monetar se
va afla în posesia cuiva, anume în posesia persoanelor care se angajează sau care doresc să se
angajeze în efectuarea de schimburi prin intermediul banilor. Aceasta înseamnă că întreaga
masa monetară se găseşte în deţinerile tuturor celor care au decis să constituie o rezervă
monetară (cerere de bani). Astfel, într-o economie monetară formată din acţiunile de producţie
şi schimb a 100 de persoane, suma deţinerilor individuale de bani este egală cu stocul monetar
existent şi utilizat ca mijloc de schimb. În termeni matematici, putem scrie că:
M = ∑ m, unde M este masa monetară din economie iar m este deţinerea individuală de bani.
Pe această bază, subliniem inconsistenţa punctului de vedere adoptat în general de
către economiştii aflaţi sub influenţa abordării monetare a lui Irving Fisher, potrivit căruia
analiza monetară este circumscrisă banilor aflaţi „în circulaţie” în opoziţie cu banii „scoşi din
circulaţie”, adică dihotomiei „bani în circulaţie” – „bani inactivi, nefolosiţi”. În nici o economie
nu există ceva misterios de tipul unei arene în care banii „circulă”. De fapt, în orice fracţiune
temporală din desfăşurarea vieţii economice banii se găsesc în posesia cuiva, mai exact întregul
stoc monetar este repartizat în deţinerile de bani ale persoanelor ce susţin schimburile
monetare pe piaţă. Orice cerere monetară de schimb, anterioară formării venitului unei
persoane, făcea parte din rezerva monetară a unei alte persoane. Cum banii desemnează o
fracţiune a proprietăţii oricărei persoane, în cadrul desfăşurării unui schimb aceştia trec
spontan din proprietatea cumpărătorului bunurilor în cea a vânzătorului acestora. Faptul că
rezerva monetară a unei persoane nu este utilizată în derularea tranzacţiilor la fel de intens ca
cea a altor persoane nu elimină disponibilitatea acelor bani de a fi utilizaţi ca mijloc de schimb,
în orice moment din viitor.
Oferta de bani şi procesul creaţiei monetare
Majoritatea oamenilor care se gândesc la bani fac referire la bucăţile de hârtie şi
monedele, de diferite dimensiuni şi culori, „produse” şi scoase pe piaţă de către Banca Centrală
a fiecărei ţări. În prezent însă, cel mai cuprinzător mijloc de plată nu este numerarul, ci banii
aflaţi în conturi la băncile comerciale, conturi operabile prin cecuri, numite depozite la cerere.
Adesea oamenii au dificultăţi în a înţelege că depozitele la cerere constituie, cu adevărat, bani,
deşi pretutindeni cecurile dobândesc un rol tot mai important în efectuarea plăţilor. Unii autori
chiar descriu situaţii în care depozitele la cerere constituie singurul mijloc de schimb, ceea ce
înseamnă că banii numerar ar putea dispărea fără vreo diminuare în utilizarea monedei ca
mijloc de schimb.
Introducerea relativ recentă a banilor electronici şi a cărţilor de credit a contribuit la
diversificarea instrumentelor financiar-monetare şi la amplificarea dezbaterilor cu privire la
ceea ce trebuie să fie considerat ca monedă. Liberalizarea pieţelor bancare şi inovaţiile

47
financiare au dat naştere diferitelor forme de bani electronici (e-money sau moneda digitală).
Însă asemenea instrumente financiare nu au „propria lor viaţă”, ele nu modifică esenţa banilor;
existenţa şi utilizarea acestor instrumente sunt posibile atâta vreme cât oamenii consideră că
pot obţine, la cerere, bani cash prin intermediul lor. Teorema regresiei monetare contribuie la
înţelegerea faptului că stabilitatea sistemelor monetare de astăzi decurge din credinţa
oamenilor că în spatele cecurilor, cardurilor şi altor diferite forme de bani stă „ceva”, în calitate
de suport, de garanţie. Implicaţia este aceea că numeroasele inovaţii financiare nu creează, de
fapt, bani noi, ci mai degrabă noi moduri de utilizare în tranzacţii a unor bani deja existenţi.
Într-o economie complexă devine dificilă trasarea unei frontiere între aşa-numitele
active monetare (ca elemente componente ale masei monetare) şi alte active. Această
diferenţiere este realizată în funcţie de gradul de lichiditate ce caracterizează diferitele active.
Lichiditatea unui activ este apreciată în funcţie de costurile preschimbării acestuia în monedă
sau cu alte active. Un activ este mai lichid decât un altul dacă oferă posesorului posibilitatea de
a obţine cu mai multă uşurinţă, în comparaţie cu celălalt activ, bani sau bunuri în schimbul său.
Monedele metalice şi bancnotele sunt active cu lichiditate perfectă, automobilul personal nu
este un activ monetar; însă între aceste două extreme sunt poziţionate o multitudine de alte
active, diferenţiate în funcţie de gradul lor de lichiditate. Compoziţia portofoliului de active a
oricărei persoane poate fi analizată în funcţie de lichiditatea fiecărui activ. Cererea de bani
(deţinerile de monedă) reprezintă un activ lichid prin excelenţă.
Cât de lichid trebuie să fie un activ pentru a putea fi considerat monedă? Această
întrebare suscită numeroase controverse în rândul diferitelor curente de gândire economică
asupra problemelor monetare. Aceste controverse decurg din caracterul de relativitate a
calităţii de bani a unor active. Aceasta înseamnă că definirea masei monetare are un caracter
oarecum arbitrar: nu există consens asupra unui criteriu ultim pentru a decide ce trebuie inclus
în masa monetară şi ce trebuie exclus din definiţia banilor. De exemplu, economiştii monetarişti
consideră că stabilizarea ritmului de creştere a masei monetare constituie cel mai important
remediu pentru inflaţie şi pentru recesiune. Aprobarea sau dezaprobarea acestei recomandări
este însă dificilă tocmai datorită controverselor asupra instrumentelor care trebuie considerate
monedă şi, în consecinţă, incluse în masa monetară.
Banii reprezintă totalitatea instrumentelor monetare imediat disponibile pentru
efectuarea plăţilor. Bucăţile de hârtie ţinute cu grijă în portofelele noastre reprezintă bani ce
pot fi utilizaţi pentru plata bunurilor dorite şi pentru achitarea datoriilor. De asemenea,
conturile bancare operabile prin cecuri (depozitele la cerere) se consideră a fi bani, de vreme ce
asemenea instrumente sunt acceptate pentru mijlocirea în mod curent a unei proporţii foarte
importantă a tranzacţiilor. În general, sunt conturate două componente ale masei monetare,
care se deosebesc calitativ între ele: (1) bani propriu-zişi (bani cash), adică instrumentele
monetare caracterizare prin lichiditate perfectă; (2) disponibilităţi semi-monetare (quasi bani),

48
adică instrumente monetare care pot fi transformate cu uşurinţă în bani lichizi sau pot îndeplini
funcţiile acestora.
Analiza masei monetare şi a componentelor ei este realizată cu ajutorul conceptului de
agregat monetar. Termen asimilat de Sistemul Contabilităţii Naţionale, agregatul monetar
desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin
funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin
instituţiile bancar-financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le
mijlocesc. Includerea instrumentelor de schimb în agregatele monetare se face după uşurinţa
sau dificultatea transformării lor în bani lichizi, în funcţie de încetineala sau rapiditatea cu care
se face aceasta, de riscul mai mare sau mai mic de a pierde o anumită valoare a acelor active
(criteriul lichidităţii).
Agregatul monetar desemnat prin M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns, fiind
format din numerarul (bani de hârtie şi monedă divizionară) aflat în afara sistemului bancar,
conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cecurile la
purtător (de călătorie). Acest agregat răspunde pe deplin conţinutului monedei şi facilităţilor
sale. Componentele lui sunt în măsură să mijlocească direct o tranzacţie şi să stingă imediat o
datorie fără ca deţinătorul lor să depună eforturi.
Agregatul monetar desemnat prin M2 desemnează masa monetară în sens larg, el
cuprinzând, în plus faţă de M1, următoarele: depozitele la vedere aflate în conturile bancare
neoperabile prin cecuri, depunerile la casele de economii, depozitele pe termen aflate în
gestiunea băncilor şi depozitele în valută ale rezidenţilor.
Examinarea rolului băncilor în ceea ce priveşte modificarea masei monetare este
subordonată aranjamentului instituţional în cadrul căruia se manifestă activitatea bancară.
Cazul acoperirii integrale (rata rezervei de 100%).
Ne putem imagina o economie în care nu există bănci, moneda lichidă (numerarul) fiind
în aceste condiţii singurul mijloc de schimb. De altfel, această situaţie corespunde cu începutul
dezvoltării sistemelor monetare. În aceste condiţii, toate schimburile se desfăşoară prin
moneda marfă lichidă selectată pe piaţa liberă. Apariţia băncilor nu modifică semnificativ datele
problemei, în condiţiile în care acestea sunt organisme bancare de depozit (cu funcţia
primordială de păstrare a securităţii valorilor monetare sau non-monetare).
Persoana care constituie un depozit la o asemenea bancă va primi un certificat de
monedă (bilet de bancă) care atestă dreptul de proprietate permanent asupra cantităţii de
monedă aur depozitate în bancă. Creanţele asupra băncii (atestate prin certificate de depozit,
bilete de bancă) care au ca obiect cantitatea de monedă ce va fi restituită la cerere se numesc
substitute monetare. Aceste substitute monetare trebuie să fie incluse în oferta de bani
deoarece sunt acceptate ca mijloace de plată (ele reprezintă creanţe asupra unor bunuri

49
prezente): oamenii se comportă cu substitutele monetare ca şi cum ar fi bani, fiind încredinţaţi
de posibilitatea de a le schimba oricând, fără costuri, contra monedă propriu-zisă.
Dacă rezerva monetară conservată de debitor (banca) este inferioară în raport de
substitutele monetare (pasivul băncii), atunci excedentul acestora reprezintă instrumente
monetare fiduciare. O bancă ce nu emite monedă fiduciară nu poate utiliza pentru operaţiunile
de creditare decât capitalul propriu, adică banca păstrează în totalitate valorile depozitate ca
rezerve (spunem că sistemul bancar funcţionează cu o rată a rezervelor de 100% sau în condiţii
de acoperire integrală).
De exemplu, în cadrul unui asemenea aranjament instituţional, crearea unui depozit de
1.000 $ aur face ca situaţia financiară a unei bănci nou înfiinţate să fie următoarea:

Banca Naţională de Depozit


Active Pasive
1.000 $ Rezerve Depozite 1.000 $

Această operaţiune bancară a avut ca efect transformarea numerarului de 1.000 $ în


monedă scripturală: aceeaşi sumă este înregistrată şi ca pasiv (datorie a băncii către deponent)
şi ca activ (resurse pe care banca le păstrează ca rezerve). În condiţiile unei rate a rezervelor de
100%, orice depozit determină reducerea stocului de bani lichizi (numerar) şi creşterea stocului
de bani de cont (monedă scripturală), cu rezultatul menţinerii stocului monetar la acelaşi nivel.
Aşadar, atunci când băncile transferă depozitele integral în rezerve are loc doar
modificarea structurii masei monetare, nu şi a dimensiunii acesteia. De asemenea, lichidarea
unui depozit are ca rezultat scăderea monedei scripturale şi creşterea numerarului cu aceeaşi
sumă.
Creaţia monetară în condiţiile ratei rezervei fracţionare.
Procesul creaţiei monetare are loc atunci când bancherii doresc să nu lase neutilizate
rezervele constituite. Băncile vor emite instrumente monetare fiduciare corespunzător unei
anumite fracţiuni din rezervele constituite, ceea ce reflectă posibilitatea posibilitatea băncilor
de a extinde „artificial” volumul creditului peste capitalul propriu. Păstrarea unui anumit
procent de rezerve din totalul depozitelor devine însă obligatorie, în scopul posibilităţii de a
susţine cererile de retragere care pot să vină oricând din partea deponenţilor. Să ne imaginăm
că Banca Naţională de Depozit decide să conserve sub formă de rezerve doar 10% din volumul
depozitelor, restul de 90% să fie folosit pentru acordarea de credite, ceea ce înseamnă
transformarea băncii în bancă de credit. În condiţiile unei rate a rezervelor de 10%, situaţia
financiară a băncii va deveni:

50
Banca Naţională de Credit
Active Pasive
100 $ Rezerve Depozite 1.000 $
900 $ Credite

În aceste condiţii banca are două tipuri de active: rezerve (100 $) şi credite (900$).
Înainte ca banca să consimtă acordarea creditelor, oferta de bani este de 1.000 $, sumă care a
fost depusă la bancă. Însă orice operaţiune de creditare (monetizarea unei creanţe bancare)
desemnează o ofertă nouă de monedă. De asemenea, procesul invers de rambursare a unui
credit în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare. În cazul exemplului
nostru, la nivelul de 1.000 $ al depozitelor se adaugă 900 $ lichidităţi împrumutate. Astfel,
oferta de bani devine 1.900 $. În consecinţă, aranjamentul instituţional al rezervei fracţionare
dă naştere procesului de creaţie monetară prin multiplicarea banilor de cont (a monedei
scripturale).
Depozitul iniţial de 1.000 $ contribuie la creşterea volumului monedei scripturale cu
fiecare act de creditare a disponibilului rămas în urma constituirii rezervei de 10% din
depozitele succesive. Titularul creditului de 900 $ de la Banca Naţională de Credit utilizează
aceşti bani pentru achitarea obligaţiilor faţă de un partener comercial care îşi are un cont
deschis la Banca Regională de Credit, de exemplu. Situaţia financiară proprie acestei operaţiuni
este:
Banca Regională de Credit
Active Pasive
90 $ Rezerve Depozite 900 $
810 $ Credite
Cum fiecare bancă reţine ca rezervă doar 10% din volumul depozitelor, diferenţa de 90%
din valoarea oricărui depozit nou creat îşi va găsi drumul către alte bănci, pe măsură ce titularii
creditelor utilizează banii împrumutaţi pentru efectuarea diferitelor schimburi.
Procesul de creaţie monetară este opera sistemului bancar în cadrul regulilor privind
rezerva minimă obligatorie stabilite de Banca Centrală. Aceasta se mai numeşte Bancă de
Emisiune, în virtutea deţinerii monopolului legal al baterii/emisiunii de monedă în numerar.
Băncile comerciale care formează sistemul bancar oferă/creează monedă scripturală prin
acordarea de credite, aşa cum am arătat mai sus. Care este oferta de bani care poate fi creată
prin intermediul unui asemenea proces?

51
Determinarea ofertei totale de bani decurge din luarea în considerare a ratei rezervei
fracţionare (raportul dintre rezervele bancare şi totalul depozitelor) şi a proporţiei de numerar
pe care publicul alege să o deţină în totalul depozitelor. Notăm cu R numerarul deţinut în
rezervele bancare şi cu N numerarul deţinut de populaţia non-bancară. Astfel, baza monetară a
sistemului (BM) este formată din rezerve plus numerarul din economie:
R + N = BM (1)
Notăm acum cu r cota dorită de rezerve (R) a băncilor în totalul depozitelor (D):
R = r⋅D (2);
iar cu n ponderea pe care o deţine populaţia din depozitele sale bancare în numerar:
N = n⋅D. (3).
Prin înlocuirea ecuaţiilor (2) şi (3) în prima ecuaţie, vom obţine:
r⋅D + n⋅D = BM.
Prin rezolvarea acestei ecuaţii în raport cu variabila D, vom obţine:
D = BM /(r + n). (4).
Ecuaţia (4) arată că, dacă proporţia de numerar a populaţiei în totalul depozitelor este
zero (ceea ce înseamnă efectuarea tuturor tranzacţiilor prin intermediul banilor de cont), atunci
dimensiunea monedei scripturale decurge din multiplicarea bazei monetare cu un număr aflat
într-o relaţie invers proporţională cu rata rezervei. De exemplu, dacă rata rezervei bancare este
10%, atunci depozitele ar fi de zece ori cât baza monetară din economie. Astfel, multiplicatorul
banilor de cont într-o economie în care n = 0 este inversul ratei rezervei fracţionare: 1/r. În
cazul exemplului nostru, în condiţiile unei rezerve fracţionare de 10%, depozitul iniţial de 1.000
$ creat la Banca Naţională de Credit dă naştere unei oferte totale de bani de 10.000 $ deoarece
multiplicatorul banilor de cont este 10. Un n pozitiv arată reducerea intensităţii procesului de
multiplicare a depozitelor, de vreme ce creşte valoarea numitorului în relaţia (4).
Oferta totală de bani este reprezentată de suma celor două componente, D (depozitele)
şi N (numerarul). Oferta de bani nu include R (rezervele), deoarece depozitul care a creat
rezervele bancare iniţiale este deja inclus prin depozitele D şi se urmăreşte evitarea dublei
înregistrări. Deci oferta de bani, M, este dată de relaţia:
M=N+D (5)
Procesul de creaţie monetară este ilustrat prin intermediul multiplicatorului monetar
care face legătura între BM şi M şi care arată de câte ori este mai mare oferta de bani decât
baza monetară a sistemului:
m = M / BM = (N + D) / (N + R) = (n + 1) / (n + r) (6)

52
Amplitudinea multiplicatorului banilor este cu atât mai mare cu cât cota obligatorie de
rezerve a băncilor este mai mică (este vorba despre corelaţia multiplicatorului cu variabila r, în
conformitate cu relaţiile de mai sus). De asemenea, multiplicatorul banilor este în relaţie
inversă şi cu procentul de numerar pe care doreşte să-l deţină populaţia, adică cu variabila n,
aşa cum demonstrează natura relaţiilor luate în considerare.
Teoria cantitativă a banilor: care este masa monetară optimă?
În esenţă, teoria cantitativă a banilor se întemeiază pe înţelegerea faptului că raporturile
de schimb între monedă şi bunurile economice sunt determinate în aceeaşi manieră ca şi
raporturile de schimb între bunuri (în absenţa monedei). Teoria cantitativă a banilor constituie,
de fapt, aplicarea teoriei generale a cererii şi ofertei în cazul monedei. Ea ilustrează implicaţiile
„cantitative” ale monedei (ale masei monetare) asupra variabilelor nominale şi reale dintr-o
economie, precum preţurile şi producţia. Este evidenţiată astfel relaţia de cauzalitate ce se
stabileşte între cantitatea de bani existentă în economie şi variabilele economice care se găsesc
sub incidenţa acesteia. De asemenea, orice analiză de natură monetară trebuie să încorporeze,
în mod necesar, problema relevanţei optimului în ceea ce priveşte masa monetară. Care trebuie
să fie cantitatea optimă de monedă şi cum poate fi aceasta determinată? Masa monetară ar
trebui să scadă, să crească, să rămână constantă şi de ce?
Bunurile se caracterizează prin raritate şi orice creştere a stocului de bunuri constituie
indicatorul obţinerii unui beneficiu social. În cazul banilor, utilitatea acestora nu este una de
natură directă, ci în calitatea lor de mijloc general de schimb. Banii nu sunt niciodată consumaţi
în ciuda faptului că sunt indispensabili alocării raţionale a resurselor. În ipoteza banilor „neutri”,
modificarea uniformă a stocului monetar într-o societate face ca, caeteris paribus, valoarea de
schimb a banilor (PCB) să se modifice în relaţie inversă până când are loc restabilirea echilibrului
monetar.
Din moment ce banii îndeplinesc doar funcţia de mijloc de schimb, nu una de natură
productivă, orice cantitate de bani este la fel de bună ca oricare alta, cu condiţia să fie
constantă. Nu are nici o importanţă cât de mare sau de mică este cantitatea de bani în raport
de cantitatea de bunuri tranzacţionată prin intermediul acesteia. De altfel, o asemenea
comparaţie este imposibilă: este ca şi cum s-ar compara timpul cu spaţiul. În consecinţă, în
legătură cu banii nu există ceva de tipul „prea mult” sau „prea puţin” (adică masă monetară în
exces sau deficitară). Oricare ar fi stocul monetar, beneficiile monedei ca mijloc de schimb
înseamnă întotdeauna utilizarea integrală a cantităţii de bani existente pentru tranzacţionarea
bunurilor existente. Nu există nici un criteriu ştiinţific potrivit căruia să se poată argumenta
dacă intermedierea schimburilor cu bunurile economice existente într-o economie se
desfăşoară mai bine atunci când stocul monetar este ipotetic de 600 mld. $, comparativ cu
situaţiile în care aceleaşi bunuri ar fi tranzacţionate, de exemplu, prin intermediul a 1.200 mld.
lei, 2.000 mil. yeni sau 700 mld. euro.

53
Atunci când cantitatea de bani existentă în economie nu este constantă are loc
modificarea de la o perioada la alta a preţurilor şi a producţiei de bunuri, cu fiecare modificare
ce apare în dimensiunea masei monetare. Impactul monedei asupra producţiei este diferit, în
funcţie ipotezele utilizate şi de orizontul temporal luat în considerare.
Odată cu dezvoltarea teoriei economice clasice (David Hume, Adam Smith, David
Ricardo, Th. Malthus, J. B. Say, J. S. Mill), aspectele monetare au fost abordate în termeni de
„neutralitate” a banilor. Teoria monetară clasică susţine că modificarea cantităţii de bani
determină modificarea preţului bunurilor/banilor într-o relaţie direct/invers proporţională.
Pentru clasici, pe termen lung, modificarea masei monetare nu exercită nici un efect asupra
producţiei reale.
Economiştii neoclasici aduc noi perspective în analiza fenomenelor monetare. În
limbajul comun, s-a generalizat însă conceptul de “teorie cantitativă clasică”, formulată în două
variante: varianta “tranzacţională” (Irving Fischer) şi varianta “venit” (L. Walras, A. Mashall, K.
Wicksell, A. Pigou). După 1950, un grup de economişti cunoscuţi ca reprezentanţi ai “Şcolii de la
Chicago”, în frunte cu Milton Friedman, readuc în actualitate teoria cantitativă clasică prin
adaptarea acesteia la condiţiile economiei de la sfârşitul secolului XX. Apare, astfel, teoria
cantitativă a banilor reformulată, fiind cunoscută în literatura de specialitate ca ”noua teorie
cantitativă a banilor”.
Noua teorie cantitativă a banilor care formează nucleul modelului monetarist, denumită
şi “teoria cantitativă a banilor în variantă dinamică”, are ca principal element analiza cererii de
bani (abordată în legătură cu evoluţia economiei reale). Analiza monetaristă realizează o
disjuncţie între cererea de bani a întreprinderilor (ca formă a capitalului) şi cererea de bani a
populaţiei (ca formă a averii). Teoria presupune că viteza de circulaţie se modifică sub influenţa
cererii de bani, care se schimbă în funcţie de evoluţia unor determinanţi extramonetari.
Teoria cantitativă a banilor reformulată se bazează pe următoarele coordonate:
• viteza de circulaţie a banilor este variabilă, dar ea nu variază în relaţie inversă cu M, ci mai
degrabă în relaţie directă: creşte M, creşte şi ν; scade M, scade şi ν;
• producţia totală se poate modifica în urma variaţiei masei monetare numai pe termen scurt;
• modificarea masei monetare determină schimbarea:
- pe termen scurt, în relaţie directă, atât a preţurilor cât şi a producţiei totale;
- pe termen lung, în relaţie direct proporţională, numai a preţurilor.
Deosebirea fundamentală între teoria cantitativă clasică şi teoria cantitativă reformulată
este aceea că şcoala monetaristă analizează diferit echilibrul monetar, în funcţie de orizontul
temporal luat în considerare. Deşi teoria monetaristă sprijină afirmaţia clasicilor că modificările

54
masei monetare acţionează pe termen lung numai asupra preţurilor, pe termen scurt
monetariştii acordă o mare atenţie impactului modificării masei monetare asupra economiei
reale. Nucleul tare al întregului lor program de cercetare este acela că “money only matters”.
Prin analiza cantitativă a banilor, teoria economică în general şi teoria monetară, în
special, furnizează înţelegerea faptului că modificarea masei monetare exercită influenţe
semnificative, chiar determinante, asupra unora dintre cele mai importante variabile
economice. Recunoaşterea faptului că pe termen scurt modificarea cantităţii de bani afectează
preţurile şi producţia reală nu elucidează însă pe deplin implicaţiile esenţiale ale creşterii sau
ale scăderii masei monetare. Ecuaţia cantitativă a schimbului monetar este considerată un
model explicativ al cărui păcat constă tocmai într-o interpretare generală, globalistă, care
ignoră fundamentele microeconomice ale abordării macroeconomice. Consecinţa dramatică a
explicaţiilor sale de natură „macro” ar consta în trecerea cu vederea a unor implicaţii
microeconomice esenţiale pentru procesul de alocare a resurselor în cadrul structurii de
producţie.
Deoarece banii în sine nu sunt consumaţi, ci doar transferaţi de la o persoană la alta,
înseamnă că modificarea (artificială) a stocului monetar alterează alocarea resurselor şi
realizează redistribuirea (arbitrară) a avuţiei în societate, deoarece banii injectaţi/retraşi în/din
sistemul economic nu afectează toate domeniile (persoanele) în acelaşi sens şi cu aceeaşi
intensitate. Spre exemplu, expansiunea monetară nu generează beneficii generale (sociale), ci
realizează în diferite grade realocarea (redistribuirea) resurselor. Aceasta înseamnă avantaje
pentru unii (cei care au acces la banii noi la începutul procesului de expansiune monetară) în
detrimentul celor care ajung ulterior în posesia monedei suplimentare, după ce a avut loc
scăderea valorii banilor.
Apariţia unei mase monetare suplimentare în economie nu afectează în mod simultan şi
cu aceeaşi intensitate toate domeniile. Pe termen scurt, expansiunea monetară determină
creşterea preţurilor şi a producţiei. Însă creşterea preţurilor nu este uniformă şi nici simultană,
aşa cum s-ar putea deduce din utilizarea conceptului de „nivel general al preţurilor”. Este vorba,
de fapt, de modificarea structurii preţurilor, adică a preţurilor relative, independent de faptul că
toate preţurile au crescut sau scăzut. Dacă preţurile exprimate în unităţi monetare sunt
variabile nominale, preţurile relative (raporturile de schimb între bunuri) sunt variabile reale.
Acest proces, cunoscut sub denumirea de „efectul Cantillon” după numele economistului
francez, exercită influenţe determinante asupra alocării resurselor în cadrul structurii de
producţie sub influenţa preţurilor relative artificiale rezultate din manipularea masei monetare.
În orice moment, cantitatea de bani existentă în economie nu poate fi diminuată sau
extinsă altfel decât prin diminuarea sau creşterea deţinerilor de bani ale unor persoane, ceea ce
înseamnă avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii. De exemplu, expansiunea monetară
face ca persoanele care ajung primele în posesia cantităţii suplimentare de monedă să

55
beneficieze de o putere de cumpărare suplimentară, reflectată în bunurile suplimentare ce pot
fi achiziţionate. Preţurile bunurilor cumpărate de aceste persoane încep să crească. Astfel, masa
monetară suplimentară se propagă gradual în întreaga economie de la un grup de persoane la
altul, de la un domeniu la altul, pe măsură ce ajung şi alţii în posesia banilor cei noi. Producţia
din domeniile în care puterea de cumpărare suplimentară este alocată se va extinde. La fel de
treptat şi preţurile bunurilor vor continua să crească.
Dezavantajele se manifestă în afacerile şi pentru persoanele care se văd silite să
plătească preţuri mai mari pentru anumite bunuri, înainte ca banii cei noi să le parvină şi lor.
Aceasta înseamnă că puterea de cumpărare de care au beneficiat unii echivalează cu reducerea
veniturilor şi a avuţiilor reale în cazul altora. Este binecunoscut faptul că cei mai dezavantajaţi
de pe urma procesului inflaţionist sunt cei ale căror venituri nominale cresc mai târziu şi/sau
mai încet decât creşterea preţurilor. Aşadar, orice proces de injectare/retragere a unei cantităţi
de bani în/din economie afectează procesul productiv şi situaţia materială a oamenilor în
sensuri şi cu intensităţi diferite.

3.2. Politica monetară


În sens general, politica monetară poate fi definită ca ansamblul de acţiuni exercitate de
autorităţile monetare (Banca Naţională, Trezoreria) asupra ofertei de bani în vederea orientării
economiei pe termen scurt sau mediu. Procesul în care modificarea ofertei de bani afectează
cererea agregată se numeşte transmisia efectelor politicii monetare. Rata dobânzii este
elementul de transmisie în cadrul acestui proces, compus din două etape esenţiale.
În prima etapă, modificarea ofertei de bani determină în mod direct dezechilibrul
portofoliilor: de exemplu, creşterea ofertei de bani face ca deţinerile de bani din portofoliile
celor care au intrat în posesia monedei suplimentare să fie mai mari decât cantităţile de bani pe
care aceşti oameni doresc să le deţină. Echilibrarea portofoliului necesită modificarea structurii
portofoliilor de active în sensul reducerii deţinerilor de bani lichizi în favoarea creşterii stocului
de obligaţiuni, de exemplu. Are loc astfel creşterea preţului obligaţiunilor şi reducerea
randamentelor acestora, în consecinţă scăderea ratei dobânzii. În mod indirect, creşterea masei
monetare se produce prin expansiunea volumului creditului, ceea ce induce scăderea ratei
dobânzii. Aşadar, creşterea ofertei de bani determină reducerea temporară a ratei dobânzii.
A doua etapă a transmisiei efectelor politicii monetare este cea în care modificarea ratei
dobânzii afectează nivelul cererii agregate. Rate ale dobânzii mai scăzute înseamnă reducerea
costului creditului şi, în consecinţă, firmele sunt tentate să-şi extindă programele de investiţii.
Creşterea cheltuielilor de investiţii echivalează cu sporirea cererii agregate care
stimulează extinderea producţiei dar şi creşterea preţurilor, ceea ce înseamnă creşterea PIB-ul
nominal. Trebuie remarcat faptul că intensitatea procesului de creştere a preţurilor se

56
manifestă diferenţiat pentru bunurile de capital în raport cu bunurile de consum, ceea ce indică
modificarea preţurilor relative şi distorsionarea alocării resurselor, efect inevitabil al oricărei
modificări a masei monetare, aşa cum arată „efectul Cantillon” prezentat în secţiunea
anterioară.

d’ (rata dobânzii) Masa monetară d’ (rata dobânzii) Masa monetară

d’e0 d’e0

Figura 4: Transmisia efectelor politicii


monetare
d’e1 d’e1
De exemplu, aşa cum arată graficul din stânga P (nivelul preţurilor)
sus, expansiunea monetară reprezentată
Cb (la P*) prin Investiţii
deplasarea curbei ofertei de bani la dreapta,
de la M0 la M1, induce scăderea ratei dobânzii
de la d’e0 la Md’e 0 1, înM1vederea menţinerii
cantitatea de bani I0 I1 Investiţii planificate
echilibrului pieţei monetare. Reducerea ratei
dobânzii înseamnă reducerea costului
creditului şi a remunerării economiilor P*
populaţiei. În consecinţă, firmele vor investi
mai mult iar populaţia va economisi mai puţin
şi va cheltui mai mult. În graficul din dreapta
sus am reprezentat creşterea nivelului CA1
investiţiilor planificate ca răspuns la scăderea
ratei dobânzii. Graficul din dreapta jos
evidenţiază creşterea cererii agregate prin CA0
deplasarea la dreapta a curbei cererii agregate,
de la CA0 (corespunzătoare masei monetare
M0 şi ratei dobânzii de echilibru d’0) la CA1
Y0 Y1 Venitul/Producţia reală
(pentru masa monetară M1 şi rata dobânzii de
echilibru d’1).

57
Presupunând că Banca Naţională modifică oferta de bani şi, pe termen scurt, nivelul
preţurilor nu răspunde acestei modificări. În acest caz, modificarea ofertei de bani determină
modificarea nivelului ratei dobânzii şi, în consecinţă, variaţia cererii agregate. Aşa cum se poate
observa în reprezentarea grafică de mai sus a modului său de manifestare; mai apoi, vom
evidenţia obiectivele şi instrumentele de politică monetară, adică modalităţile tehnice prin
intermediul cărora Banca Centrală se implică în funcţionarea economiei.
Amplitudinea efectelor politicii monetare depinde de acurateţea evoluţiilor înregistrate
în cele două etape de ajustări: dacă dezechilibrul portofoliului nu conduce la modificări
substanţiale ale ratei dobânzii sau dacă cererea agregată nu reacţionează semnificativ la
modificările ratei dobânzii, atunci între monedă şi producţia reală se stabileşte o legătură slabă.
Analizele pozitive au dezvăluit însă implicaţiile puternice ale politicii monetare asupra
producţiei reale.
Creşterea producţiei şi a veniturilor determină creşterea cererii de bani. Evoluţia
crescătoare a cererii de bani, reprezentată prin deplasarea curbei cererii de bani spre dreapta,
limitează însă evoluţia descrescătoare a ratei dobânzii. Efectul net asupra ratei dobânzii după o
perioadă mai lungă de timp nu poate fi prevăzut cu uşurinţă, deoarece politica monetară
influenţează în aceeaşi direcţie atât oferta cât şi cererea de credit. De asemenea, este posibil ca
reducerea „artificială” a ratei dobânzii să determine creşterea cererii agregate într-un ritm care
alimentează anticipări inflaţioniste (anticiparea creşterii preţurilor şi a scăderii valorii banilor).
În aceste condiţii, va avea loc creşterea ratei nominale a dobânzii pentru a compensa scăderea
puterii de cumpărare a banilor. În consecinţă, solicitarea unui ritm mai înalt de creştere a masei
monetare pentru diminuarea ratelor dobânzii nu va conduce, în mod necesar, la acest rezultat.
Înţelegerea implicaţiilor politicii monetare atrage necesitatea diferenţierii temporale a
efectelor acestei politici. Pe termen scurt, nivelul ratei dobânzii este determinat de relaţiile de
natură monetară iar producţia reală răspunde la variaţiile cererii agregate induse de variaţiile
ratei dobânzii. Aceasta înseamnă că, pe termen scurt, manevrarea masei monetare devine un
instrument de politică economică deosebit de potent. Pe termen lung, rata dobânzii constituie
reflectarea intensităţii preferinţelor de timp, fiind determinată de raportul dintre oferta de
economii şi cererea de investiţii. Corespunzător teoriei cantitative a banilor reformulată, pe
termen lung, politica monetară este neutrală în ceea ce priveşte producţia reală (modificarea
masei monetare determină modificarea direct proporţională numai a preţurilor), de unde şi
aprecierea că politica monetară este o politică conjuncturală.
Eficacitatea utilizării politicii monetare ca instrument de management al cererii agregate
este îndoielnică datorită fenomenului decalajului monetar. Acest fenomen evidenţiază faptul că
măsurile de politică monetară îşi fac resimţite efectele (asupra variabilelor economice) după o
perioadă de timp aproape imposibil de prevăzut cu acurateţe. Această situaţie ridică problema
necesităţii deciziei de politică monetară la timpul oportun. De asemenea, caracterul instabil al

58
decalajelor temporale face ca previziunea economică, departe de a fi ştiinţă exactă, să se
găsească în situaţia de a încerca să măsoare ceva care nu are, de fapt, o dimensiune standard
Instrumentele de politică monetară sunt următoarele: rata rescontului, operaţiunile cu
titluri pe piaţa deschisă (politica de „open market”) şi rata rezervei obligatorii.
1) Rescontarea este operaţiunea de achiziţionare de către banca centrală, de la băncile
comerciale, a efectelor de comerţ deja scontate de acestea din urmă. Rata rescontului este rata
dobânzii pe care o calculează banca centrală în momentul rescontării titlurilor de credit de către
băncile comerciale, adică rata dobânzii la care banca centrală acordă împrumuturi băncilor
comerciale.
În general, băncile comerciale se împrumută (se refinanţează) la banca centrală în
situaţia în care rezervele lor (lichidităţile) devin insuficiente pentru a face faţă retragerilor
deponenţilor. Modificarea ratei rescontului determină modificarea disponibilităţilor pe care
băncile comerciale le pot utiliza pentru creditare, ceea ce înseamnă modificarea volumului
creditului şi a costului acestuia (rata dobânzii). De exemplu, scăderea ratei rescontului are ca
rezultat expansiunea creditului şi scăderea ratei dobânzii pe piaţă. Invers în situaţia în care rata
rescontului creşte. Ratele dobânzilor încasate (active) şi plătite (pasive) de băncile comerciale
urmează în general dinamica ratei rescontului, ceea ce dovedeşte că politica băncii centrale
influenţează costul creditului în ansamblul lui.
2) Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă constau în intervenţii ale băncii centrale în calitate de
cumpărător sau de vânzător de obligaţiuni de stat (certificate de trezorerie). Prin achiziţionarea
de către banca centrală de efecte publice (creanţe asupra trezoreriei) are loc creşterea bazei
monetare din economie. Dacă banca centrală cumpără obligaţiuni din sistemul bancar, atunci
creşterea rezervelor băncilor comerciale creează posibilitatea multiplicării acestor rezerve prin
expansiunea masei monetare scripturale. Prin vânzarea de obligaţiuni de către banca centrală
are loc manifestarea unui efect invers. Vânzarea de obligaţiuni către sistemul bancar înseamnă
scăderea volumului rezervelor, adică inversarea procesului de creaţie monetară şi diminuarea
masei monetare.
Politica de „open market” este o politică de natură contractuală, nu reglementară, care
permite manevrarea operativă a volumului de lichidităţi de pe piaţă. Asemenea argumente au
făcut ca operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă să constituie instrumentul primordial de politică
monetară, în special în economiile cu sisteme monetare şi pieţe financiare dezvoltate.
3) Rata rezervei obligatorii constă în obligaţia (legală) pe care banca centrală o impune băncilor
comerciale de a deţine o fracţiune din activele lor sub formă de rezerve. Modificarea ratei
rezervei obligatorii afectează direct şi puternic procesul creaţiei monetare prin intermediul
modificării multiplicatorului monetar. Creşterea ratei rezervei obligatorii produce scăderea
mărimii multiplicatorului şi încetineşte creaţia monetară şi invers. De exemplu, în condiţiile în

59
care banca centrală decide creşterea ratei rezervei obligatorii, băncile sunt obligate să
restricţioneze volumul creditului şi să sporească lichiditatea activelor lor conform proporţiei
stabilite de banca centrală.
Politica rezervelor obligatorii exercită un puternic efect cantitativ asupra lichidităţii
tuturor băncilor şi produce modificări de mare amploare ale masei monetare. Însă tocmai
această potenţă deosebită a modificării ratei rezervei obligatorii asupra ofertei de bani reclamă
prudenţă în manevrarea acestui instrument de politică monetară. În general, se consideră că
pârghia ratei rezervei obligatorii este mult mai adecvată pentru stimularea ieşirii din recesiune,
în timp ce politica de „open market” ar constitui un instrument mai potrivit pentru temperarea
expansiunii economice.
În funcţie de condiţiile şi obiectivele macroeconomice urmărite prin politica economică,
sensul şi intensitatea utilizării instrumentelor prezentate mai sus dau politicii monetare fie o
înclinaţie inflaţionistă, fie una deflaţionistă. Aceste situaţii sunt cunoscute sub denumirea de
politica banilor ieftini şi politica banilor scumpi. Instrumentele de politică monetară pot fi
utilizate pentru creşterea, respectiv scăderea masei monetare din economie cu scopul
stimulării, respectiv temperării cererii agregate.
În primul caz, politica banilor ieftini constă în setul de măsuri menite să determine
creşterea ofertei de bani şi ieftinirea creditului prin intermediul creaţiei monetare. Pentru
aceasta banca centrală va adopta, în anumite combinaţii şi succesiuni, măsuri de politică
monetară expansionistă concretizate în reducerea ratei rescontului, de reducere a ratei rezervei
obligatorii şi de intensificare a operaţiunilor de cumpărare de obligaţiuni pe piaţa deschisă. În
cel de-al doilea caz, politica banilor scumpi înseamnă adoptarea de măsuri de politică monetară
restrictivă concretizate în utilizarea în sens invers a instrumentelor de politică monetară.
Amploarea şi durata aplicării unor asemenea măsuri determină gradul în care banii vor deveni
mai „ieftini”, respectiv mai „scumpi”, ceea ce înseamnă scăderea, respectiv creşterea preţului
(valorii) banilor.

3.3. Inflaţia: cauze şi efecte


În general, inflaţa este definită ca o creştere a nivelului general al preţurilor. Această
definiţie trebuie însă completată în mod necesar prin ipoteza reducerii puterii de cumpărare a
banilor. În acelaşi sens, inflaţia este apreciată ca fiind un dezechilibru monetaro-material,
datorat unui exces de bani în circulaţie.
Deşi procesul inflaţionist este identificat, cel mai adesea, cu mişcarea crescătoare a
preţurilor, rolul determinant în analiza preţurilor aparţine conceptului de preţuri relative: preţul
portocalelor exprimat în cantitatea de mere schimbată cu kilogramul de portocale, preţul
caselor exprimat în automobile şi aşa mai departe. Dacă luăm în considerare preţurile relative,

60
situaţia în care preţurile în general cresc este, de fapt, un nonsens. Dacă, de exemplu, preţul
portocalelor exprimat în mere creşte, atunci preţul merelor exprimat în portocale scade, odată
ce unul este inversul celuilalt. Dacă o casă „costa” două automobile iar acum „costă” patru,
atunci preţul caselor exprimat în automobile s-a dublat, în timp ce preţul automobilelor
exprimat în case s-a înjumătăţit.
Cei care deplâng inflaţia, spunând că „toate preţurile cresc”, vorbesc despre modificarea
preţurilor monetare, adică a preţurilor bunurilor exprimate în bani. În condiţii de inflaţie,
preţurile bunurilor măsurate în alte bunuri pot avea orice evoluţie, însă preţurile monetare sunt
întotdeauna în creştere.
Dacă preţurile unuia sau mai multor bunuri cresc, motivul poate consta în anumite
conjuncturi nefavorabile, cum ar fi o recoltă proastă de mere sau un incendiu ce a distrus
jumătate din locuinţele din oraş. Dacă preţurile monetare ale majorităţii bunurilor cresc, atunci
este evident că sursele acestor evoluţii nu sunt legate de bunuri, ci de banii în care preţurile lor
sunt exprimate. În loc să spunem că s-a produs o creştere generalizată a preţurilor, putem
spune că valoarea banilor a scăzut: cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi procurată cu o
unitate monetară a scăzut. Dacă preţul monetar al merelor creşte de la 0,50 cenţi la 1$,
înseamnă că preţul dolarului exprimat în mere a scăzut de la 2 la 1, ceea ce înseamnă că
puterea de cumpărare a banilor s-a diminuat.
Aceasta înseamnă că inflaţia este fenomenul potrivit căruia preţul bunurilor creşte în
raport de bani (etalonul de măsură a valorii) iar preţul banilor scade în raport cu toate bunurile
în care acesta poate fi măsurat.
Atunci când schimbul îmbracă forma trocului, unele preţuri vor creşte, iar altele, în mod
necesar, vor scădea. Nu ne putem imagina o situaţie în care toate preţurile să crească deoarece
preţurile unor bunuri reprezintă inversul preţurilor altor bunuri.
Într-o economie în care schimbul se efectuează prin intermediul banilor, situaţia în care toate
preţurile monetare vor creşte este mai uşor de imaginat. În acest context, preţurile bunurilor
reprezintă cantităţile de bani obţinute în schimbul unei unităţi din bunurile oferite. În mod
corespunzător, preţul banilor reprezintă cantitatea de bunuri obţinută în schimbul unei u.m.
Devine evident că sursa creşterii preţurilor monetare din economie se găseşte în analiza
cantităţii de bani. Dacă aceasta se dublează atunci aceeaşi cantitate de bunuri economice se
tranzacţionează prin intermediul unei cantităţi duble de bani. În consecinţă, preţurile bunurilor se
dublează, iar preţul banilor se înjumătăţeşte. Aceasta înseamnă că interpretarea inflaţiei prin prisma
creşterii tuturor preţurilor din economie poate să conducă la apariţia unor erori în analiza
fenomenului inflaţionist.
Corespunzător doctrinelor şi analizelor monetariste, inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni,
un fenomen monetar rar şi nu poate inflaţie în absenţa creşterii ofertei totale de bani din economie.

61
Tocmai de aceea există economişti care apreciază definiţia corespunzătoare a inflaţiei ar trebui că
includă, în mod necesar, creşterea ofertei de bani.
Cel mai adesea, cu privire la cauzele inflaţiei, manualele de economie amintesc următoarele
posibilităţi: inflaţia prin cerere, inflaţia prin ofertă (costuri), inflaţia generată de presiunea
sindicatelor (spirala inflaţionistă salarii-preţuri) şi inflaţia prin monedă.
Inflaţia prin cerere
Una dintre cele mai răspândite explicaţii pe care le formulează economiştii cu privire la
cauzele inflaţiei este inflaţia prin cerere. În această abordare, creşterea preţurilor ar fi rezultatul
unei creşteri a cererii în economie. Mai exact, oamenii încearcă să achiziţioneze cantitâţi cât
mai mari din bunurile şi serviciile existente pe piaţă, ceea ce determină creşterea preţurilor
acestora. Prin abordarea inflaţiei în această manieră, concluzia ar fi că vinovaţii pentru apariţia
inflaţiei sunt consumatorii care, prin cererile lor mărite, antrenează creşterea preţurilor şi
scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Ip
Oag

Ip1 Cag1
Ip0 Cag0

PIB0 PIB1 Y

O asemenea explicaţie omite însă faptul că fenomenul inflaţionist presupune creşterea


continuă şi durabilă a tuturor preţurilor dintr-o economie. Dacă oamenii doresc să achiziţioneze
mai multe bunuri într-o anumită perioadă, preţurile respectivelor bunuri vor creşte în acea
perioadă. Însă nu există niciun motiv pentru a considera că evoluţia crescătoare a tuturor
preţurilor din acea economie va continua şi în perioadele următoare, doar ca manifestare a
consumerismului.
În realitate, atunci când masa monetară rămâne neschimbată, creşterea cererii pentru
anumite bunuri va determina scăderea cererii (şi deci a preţurilor) pentru alte bunuri.
Să presupunem, de exemplu, că într-o anumită perioadă cererea pentru fructe şi
legume din partea populaţiei cunoaşte o creştere semnificativă. Conform legii cererii, preţul
acestora va creşte. Însă dacă oamenii utilizează mai mulţi bani pentru achiziţionarea de fructe şi
legume, le vor rămâne mai puţini bani pentru alte bunuri. Din această cauză, cererea pentru
celelalte bunuri va scădea, determinând reducerea preţurilor acestora.

62
În aceste condiţii, când preţurile unor bunuri cresc şi ale altor bunuri scad, nu poate fi
vorba de inflaţie.
Nu există decât o singură explicaţie posibilă pentru majorarea continuă şi durabilă a
tuturor preţurilor: creşterea continuă şi durabilă a masei monetare.
Oamenii au capacitatea de a susţine preţuri mai mari pentru toate bunurile şi serviciile
numai atunci când în buzunarele lor intră cantităţi suplimentare de bani. În aceste condiţii însă,
cauza reală a inflaţiei nu poate fi creşterea cererii, ci sporirea cantităţii de bani din economie.
Inflaţia prin ofertă
O altă explicaţie favorită a economiştilor vizează creşterea preţurilor ca urmare a
reducerii ofertei agregate. Atunci când într-o economie oferta agregată de bunuri şi servicii se
reduce caeteris paribus, ar fi logic ca preţurile marii majorităţi a bunurilor şi serviciilor să crescă.
În modelul Cag-Oag, deplasarea curbei ofertei agregate spre stânga echivalează cu o creştere a
nivelului general al preţurilor.

Ip Oag1 Oag0

Ip1
Ip0 Cag0

Cag1
PIB1 PIB0 Y

Problema este aceea că o asemenea abordare neglijează interdependenţa fundamentală


ce se manifestă într-o economie între ofertă şi cerere la nivel agregat.
Potrivit legii lui Say („Oferta îşi creează propria cerere”), nicio reducere a ofertei
agregate nu va lăsa neschimbată cererea agregată. Scăderea ofertei agregate va fi însoţită în
mod necesar de scăderea cererii agregate, caz în care preţurile vor rămâne stabile.
Pe de altă parte, reducerea ofertei agregate trebuie interpretată în mod corect în
funcţie de modificările ce se produc în structurile de producţie. Cu excepţia unor situaţii
extraordinare de ordin exogen (ex: cataclisme, război), nu va avea loc niciodată scăderea
simultană a producţiei în toate domeniile existente. În realitate, modificările din planul ofertei
sunt de cele mai multe ori de natură structurală: unele producţii sporesc, altele se reduc.
Dacă în economie cantitatea de bani este constantă, atunci ar trebui să crească preţul
bunurilor a căror producţie scade şi să scadă preţul bunurilor a căror producţie creşte. Acest
lucru nu înseamnă că în acea exconomie există inflaţie.

63
Chiar dacă presupunem că marea majoritate a producţiei de bunuri şi servicii scade, am
putea avea numai un val de creştere a preţurilor pentru aceste bunuri şi servicii. Preţurile
acestor bunuri şi servicii vor creşte o perioadă, după care se vor opri la un anumit nivel de
echilibru.
Cum inflaţia presupune creşterea permanentă de la o perioadă la alta a preţurilor,
înseamnă că nu reducerea ofertei agregate este cauza inflaţiei, ci altceva (apariţia în economie
a unei mase monetare suplimentare).
Un caz particular al inflaţiei prin ofertă este aşa-numita „inflaţie prin costuri”.
Economiştii arată că, în condiţiile creşterii costurilor, întreprinzătorii vor reacţiona parţial prin
reducerea producţiei, parţial prin creşterea preţurilor. Este vorba de binecunoscutul caz al
spiralei inflaţioniste:

↗costuri
...
↗sal >↗WmgL
↗preţuri
↗sal >↗WmgL

noi revendicări salariale ↘PCB

Există două puncte sensibile ale spiralei inflaţioniste:


1. Posibilitatea ca într-o economie de piaţă, în majoritatea domeniilor, salariile să crească mai
mult decât productivitatea marginală a muncii.
În ciuda presiunilor sindicatelor pentru creşteri salariale, întreprinzătorii, motivaţi să
obţină profituri cat mai mari, nu vor fi dispuşi decât rareori şi pentru perioade limitate de timp
să îşi remunereze angajaţii cu salarii mai mari decat valoarea muncii lor. Totuşi, atunci când au
loc asemenea situaţii, salariile atractive din aceste domenii vor determina deplasarea forţei de
muncă dinspre celelate domenii către domeniile respective. Concurenţa se va intensifica, iar
salariile vor începe să scadă. În concluzie, salariile nu pot fi, pe termen lung, mai mari decât
echivalentul monetar al productivităţii muncii.

64
2. Transferul automat al costurilor în preţuri
Pe piaţă, nu costurile sunt cele care determină formarea preţurilor. Preţurile nu sunt
stabilite de către antreprenori independent de voinţa consumatorilor, adunând la costurile de
producţie valoarea profitului pe care aceştia doresc să îl obţină. În realitate, preţurile iau
naştere în urma confruntării dintre cerere şi ofertă.
Inflaţia importată
Economiştii arată că, atunci când pe piaţa internaţională preţurile cresc, această
creştere se va transfera şi pe pieţele interne.
Acest raţionament neglijează modul de formare a preţurilor. Faptul că un întreprinzător
cumpără din străinătate bunuri ale căror preţuri sunt, de exemplu, cu 50% mai mari nu
înseamnă că, în mod obligatoriu, bunurile respective vor fi vândute pe piaţa internă la preţuri
cu 50% mai mari. Preţurile nu se formează pe baza evoluţiei costurilor. E simplu de înţeles că
preţurile pot creşte atunci când costurile scad, aşa cum preţurile pot scădea atunci când
costurile cresc.
Ca atare, raţionamentul privind inflaţia importată trebuie completat cu analiza tipului de
elasticitate a cererii produselor importate pe piaţa respectivă.
Chiar dacă importurile la care ne referim constituie materii prime de baza (ex: petrolul),
creşterea preţului acestora nu reprezintă o cauză a inflaţiei. O creştere a costurilor în industriile
adiacente ce utilizează petrolul nu echivalează cu o creştere a preţurilor în intreaga economie.
De altfel, statistica economică arată că, în tările mari importatoare de petrol, inflaţia a crescut
chiar şi atunci când preţul internaţional al petrolului a scăzut.
Milton Friedman afirma că „Inflaţia este înotdeauna şi pretutindeni un fenomen
monetar, adică nu poate exista inflaţie fără o creştere a masei monetare”. Este mai corect să
vorbim despre inflaţie în termeni de expansiune monetară (inflaţie= creştere a masei
monetare), decât în termeni de creştere a preţurilor. În aceste condiţii, creşterea preţurilor nu
ar fi decât o consecinţă a inflaţiei.
În esenţă, inflaţia ar însemna creşterea masei monetare într-un ritm mai mare decât
ritmul de creştere a producţiei de bunuri şi servicii. Dacă masa monetară se dublează, iar
producţia de bunuri creşte cu 50%, atunci toate preţurile din economie vor creşte. Stabilind că
inflaţia este consecinţa existenţei unui raport supraunitar între ritmul de creştere al masei
monetare şi PIB real, înseamnă că determinările inflaţiei se găsesc la nivelul celor care
administrează masa monetară.
În general, se apreciază că inflaţia produce pe scară largă efecte negative, prin faptul că
este sinonimă cu scăderea puterii de cumpărare a banilor(Pcb) - este elementul care determină

65
scăderea veniturilor reale prin faptul că, în prezent o u.m. achiziţionează o cantitate mai mică
de bunuri decât în trecut.
Dezavantajele inflaţiei însă, nu se manifestă în acelaşi timp şi intensitate pentru toată
lumea, ceea ce înseamnă că în cazul unor grupuri de persoane se poate vorbi chiar de unele
avantaje. Spre exemplu, în condiţiile în care Guvernul expandează nivelul M pentru susţinerea
unor cheltuieli suplimentare, persoanele care vor devenii posesorii banilor nou apăruţi în
economie vor beneficia de venituri reale mai ridicate. Pe baza M suplimentare apărute în
economie se pot susţine achiziţiile mai însemnate de bunuri şi servicii. Prin aceste achiziţii, banii
nou creaţi trec din posesia primilor deţinători ai masei monetare suplimentare în posesia altora
ş.a.m.d. Însă, pe măsura efectuării acestui proces, preţurile din economie încep să crească ceea
ce înseamnă că Pcb se reduce. Cei care intră mai repede în posesia banilor nou creaţi vor
beneficia de o Pcb suplimentară înainte de generalizarea creşterii preţurilor. Cei care ajung mai
târziu în posesia banilor nou-creaţi vor avea venituri nominale mai mari, însă datorită creşterii
preţurilor care deja s-a produs, vor descoperi că veniturile lor reale sunt, de fapt, mai mici.
Acest proces descrie una din consecinţele cele mai dezastruoase ale producerii şi propagării
fenomenului inflaţionist, redistribuirea arbitrară a avuţiei în cadrul societăţii.
În condiţii de inflaţie, în societate se manifestă un întreg proces de redistribuire a
avuţiei, iar valorile nominale (salarii nominale, dobânzi nominale etc.) îşi pierd relevanţa. Pentru
efectuarea de comparaţii şi calcule, economiştii vor fi nevoiţi să apeleze la analiza valorilor
reale. (ex: cu privire la rata dobânzii, atunci când există inflaţie, calculele bancherilor şi ale
clienţilor sistemului bancar se bazează pe rata reală a dobânzii: d’r = d’n - Ri).
În decursul perioadelor caracterizate prin inflaţie, cei care dau bani cu împrumut vor
avea de pierdut, iar debitorii de câştigat. Debitorul va restitui la scadenţă o sumă de bani a cărei
Pcb poate să fie chiar mai mică decât acea sumă de bani pe care a primit-o de la creditor.
Aceasta se întâmplă întotdeauna atunci când rata inflaţiei depăşeşte rata dobânzii. De exemplu,
dacă într-o economie rata dobânzii la depozite este de 30%, iar rata inflaţiei este de 40%,
înseamnă că toţi deponenţii îşi vor vedea avuţiile lor diminuate. Spunem că în economie se
manifestă o rată a dobânzii real negativă.

66
• Test de autoevaluare nr. 6

I. Identificaţi varianta corectă a următoarelor grile:


1. Relaţia inversă dintre rata inflaţiei şi rata şomajului se reprezintă prin: a) curba Lorenz; b) curba
Laffer; c) curba Friedman; d) curba Phillips; e) curba posibilităţilor de producţie.

2. Care din următorii factori contribuie la apariţia inflaţiei prin cerere? a) diminuarea valorii
bunurilor exportate; b) creşterea costurilor de producţie; c) reducerea preţului resurselor;
d) creşterea nominalǎ a cererii agregate; e) diminuarea achiziţiilor guvernamentale.

3. În t1 faţă de t0, masa monetară în circulaţie creşte cu 200%. Dacă în acelaşi interval de timp
valoarea tranzacţiilor pe piaţă sporeşte cu 50%, viteza de rotaţie a monedei: a) creşte cu 50%;
b) scade cu 50%; c) creşte cu 75%; d) scade cu 80%; e) creşte cu 25%.

4. Dacă preţurile cunosc o reducere generalizată cu 20%, puterea de cumpărare a monedei:


a) creşte cu 20%; b) scade cu 25%; c) creşte cu 33,33%; d) scade cu 80%; e) creşte cu 25%.

5. Care categorie socială este dezavantajată de un nivel ridicat al inflaţiei?: a) profesorii din sectorul
public; b) salariaţii din sectorul privat; c) proprietarii de restaurante; d) fermierii; e) toate
categoriile menţionate anterior.

II. Marcaţi următoarele afirmaţii cu A/F în funcţie de valoarea de adevăr a acestora:


1. Potrivit legii lui Say - legea debuşeelor, „oferta îşi creează propria cerere”.

2. Între rata rezervelor minime obligatorii şi masa monetară există o relaţie pozitivă.

3. Inflaţia reprezintă, în accepţiunea generală, o creştere generalizată a preţurilor.

III. Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Prezentaţi conţinutul economic al cererii de monedă.

2. Prezentaţi efectele/costurile inflaţiei.

67
• Test de autoevaluare nr. 7

I. Identificaţi varianta corectă a următoarelor grile:


1. Reducerea ratei dobânzii are ca efect: a) creşterea solicitărilor de credite; b) reducerea
solicitărilor de credite; c) descurajarea investiţiilor; d) creşterea dorinţei de economisire;
e) reducerea ofertei de bunuri şi servicii.

2. Inflaţia se manifestă atunci când: a) creşterea masei monetare este mai puternică decât
creşterea producţiei; b) scăderea masei monetare este mai puţin puternică decât creşrterea
producţiei; c) scăderea masei monetare este mai puternică decât scăderea producţiei; d) masa
monetară rămâne neschimbată; e) scade cursul de schimb al monedei naţionale.

3. În cadrul metodelor de creştere a masei monetare în circulaţie putem evidenţia: a) creşterea


rezervei obligatorii instituită de Banca Centrală; b) emisiunea monetară realizată de Banca
Centrală; c) sporirea rezervei de aur a Băncii Centrale; d) vânzarea de valute străine din rezerva
Băncii Centrale; e) creşterea deficitului bugetar.

4. Ştiind că oferta de monedă şi viteza de rotaţie a monedei cresc cu 10%, respectiv 1%, iar
volumul tranzacţiilor reale creşte cu 5%, nivelul preţurilor: a) creşte cu 5,8%; b) creşte cu 8,5%;
c) scade cu 5%; d) scade cu 1,2%; e) creşte cu 1,2%.

5. Care din următorii factori contribuie la apariţia inflaţiei prin ofertă? a) creşterea valorii
bunurilor exportate; b) creşterea costurilor de producţie; c) reducerea preţului resurselor;
d) creşterea cererii agregate; e) creşterea achiziţiilor guvernamentale.

II. Marcaţi următoarele afirmaţii cu A/F în funcţie de valoarea de adevăr a acestora:

1. Creşterea vitezei de rotaţia a banilor conduce la reducerea masei monetare.

2. Între inflaţie şi şomaj, acesta din urmă este răul cel mai mare.

3. Nivelul cotei rezervelor minime obligatorii este stabilit de către Banca Centrală.
III. Răspundeţi următoarelor cerinţe:

68
1. Prezentaţi rolul monedei în sistemul monetar.

2. Explicaţi conceptul de rată a rezervelor obligatorii şi indicaţi efectul acesteia asupra ratei
dobânzii (reprezentare grafică a pieţei creditului).

• Răspunsuri la testele de autoevaluare

Test 6
I.
Grila 1 2 3 4 5
Răspuns d d b e e
II. 1. A; 2. F; 3. A;

Test 7
I.
Grila 1 2 3 4 5
Răspuns a a b a b
II. 1. A; 2. F; 3. A;

• Bibliografia unităţii de învăţare 3

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie” Ediţia a opta, Editura


Economică, Bucureşti, 2009, pag. 261-273, pag. 289-300;
2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie-Aplicaţii” Ediţia a şasea,
Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 285-308, pag. 319-338;
3. N. G., Mankiw, „Principles of Economics” Third Edition, Thomson South Western, USA, 2004;
4. C. Menger, “Principles of Economics”, Libertarian Press, Inc., 1994;
5. M. Rothbard, “Ce le-a făcut statul banilor noştri?”, Institutul Ludwig von Mises România,
Bucureşti, 2005.

69
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

• Cuprins
4.1. Comerţul internaţional
4.2. Balanţa de plăţi
4.3. Teoria ciclului economic
4.4. Creşterea economică
Test de autoevaluare nr. 8
Test de autoevaluare nr. 9
Răspunsuri la testele de autoevaluare
Bibliografia unităţii de învăţare 4

4.1. Comerţul internaţional


Caracteristic perioadei postbelice, cu deosebire ultimilor decenii ale scolului XX, este
faptul că schimburile economice externe au devenit unul dintre factorii determinanţi ai creşterii
economice. Adică a fost depăşită faza în care schimburile economice externe aveau doar un
caracter limitat, deoarece satisfăceau numai unele necesităţi - de regulă de consum personal -
temporare şi parţiale; de asemenea, este de domeniul trecutului situaţia când doar anumite ţări
- în principal cele dezvoltate - erau interesate să efectueze schimburi economice cu alte state.
În prezent se manifestă pregnant o tendinţă de globalizare a schimburilor economice externe;
toate ţările, fără excepţie, sunt interesate în cel mai înalt grad, să întreţină şi să dezvolte, sub
multiple forme, schimburi economice cu alte ţări. O expresie a acestei tendinţe o constituie
faptul că, în perioada 1951-1999, volumul comerţului exterior a crescut cu circa 11,2% pe an,
faţă de numai 1-2% în perioada interbelică şi de 5-6% în anii de înflorire a liberului schimb de la
sfârşitul secolului trecut.
Schimburile economice extere sunt percepute acum ca factor principal de creare a
bogăţiei sociale şi a venitului naţional, ca promotor de progres şi bunăstare, ca deschizător de
largi perspective. Nu numai înzestrarea tehnică şi procesele tehnologice bazate pe
microelectronică şi informatică impun realizarea unor schimburi economice externe de mare
amploare, dar şi producţia de scară, de mare randament ar fi lipsită de finalitate fără intense
schimburi economice externe.
Cu toate schimbările ce s-au produs, nu a fost depăşită diviziunea muncii bazată pe
schimbul inegal şi dependenţa externă, pe discriminări şi restrucţii în schimbul mondial de
valori. Ca urmare, ţara mai avansată îşi vinde mărfurile peste valoarea lor, deşi mai ieftin decât
ţările concurente. Ţara mai favorizată primeşte mai multă muncă în schimbul unei cantităţi mai
mici de muncă. Având în vedere asemenea aspecte de ordin economic, dar şi de multe altele de
ordin social-politic şi cultural, cel de-al doilea raport către Clubul de la Roma subliniază că "este

70
necesară o schimbare în structurile internaţionale", restructurarea ordinii internaţionale,
stabilirea "... unor noi strategii de dezvoltare-naţionale şi internaţionale - , definite şi concepute
nu atât pentru a corespunde din punct de vedere al criteriului profitului particular sau de stat,
cât, mai degrabă, pentru a acorda prioritate exprimării şi satisfacerii valorilor umane
fundamentale."
Trăsăturile comerţului internaţional
Sintetizând experienţa ultimilor decenii, rezultă că evoluţia comerţului internaţional se
caracterizează prin următoarele trăsături principale:
1. Tendinţa de creştere a exporturilor mondiale. În perioada 1960 - 1980, valoarea
exporturilor mondiale a sporit de peste 15 ori. Datorită recesiunii mondiale, în următorii
3 ani (1981-1983) a avut loc o scădere a comerţului mondial, urmată - începând din
1984 - de o înviorare. În 1986 a fost depăşit nivelul din 1980, iar în anul 1991 a fost cu
75% mai mare decât în 1980.
2. Accentuarea diversificării comerţului exterior.În perioada postbelică au apărut noi pieţe
(a ordinatoarelor, a microprocesoarelor, etc), iar în prezent se extinde piaţa
internaţională a roboţilor industriali. În strânsă legătură cu direcţiile fundamentale de
dezvoltare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, a sporit importanţa comerţului
cu brevete, ritmul său de creştere fiind mai ridicat decât cel al ansamblului comerţului
exterior.
3. Creşterea ponderii ţărilor industriaalizate în exporturile mondiale. Această tendinţă s-a
manifestat în întreaga istorie a comerţului mondial. În perioada 1950 - 1985 ponderea
ţărilor dezvoltate industrializate în exporturile mondiale a crescut de la 60,8% la 65,6%,
iar a ţărilor în curs de dezvoltare a scăzut de la 31,1% la 23,9%; în anul 1991, ponderea
ţărilor industrializate în exporturile mondiale a fost de aproape 70%.
4. Înrăutăţirea termenilor schimburilor ţărilor în curs de dezvoltare cu cele industrializate.
Dacă se iau în considerare numai ţările în curs de dezvoltare nepetroliere, în perioada
1975-1993, după calculul UNCTAD, rezultă că aceşti termeni s-au deteriorat cu 45%.
Cauza acestei evoluţii constă în tendinţa de rămânere în urmă a preţurilor la produsele
primare. În consecinţă, pentru o cantitate egală de produse, ţările în curs de dezvoltare
obţin o cantitate mai mică de produse.
5. Adoptarea unor noi măsuri - tarifare şi netarifare - de îngrădire a comerţului mondial.
Restricţiile tarifare cuprind diferite taxe vamale percepute asupra mărfurilor care se
exportă; ele influenţează preţul de vânzare al mărfurilor respective. Îngrădirile
netarifare include o sferă cu mult mai largă: restricţii cantitative la import, taxe fiscale,
stabilirea de norme obligatorii de calitate la import , etc.

71
6. Aspectele ecologice au devenit factori importanţi în negocierile unor înţelegeri
comerciale regionale sau mondiale, ridicând probleme care trebuie să fie rezolvate
numai câţiva ani. Astfel, obiectivele ultimelor negocieri GATT (General Agreement on
Tariffs and Trade) cuprinzând înlăturarea subvenţiilor destinare agriculturii, reducerea
"barierelor comerciale netarifare", precum şi standardele diferite pentru produse şi
reducerea pe cât posibil a restricţiilor asupra investiţiilor străine. De la 1 ianuarie 1995,
GATT a fost înlocuit cu Organizaţia Mondială a Comerţului, al cărei obiectiv principal îl
constituie înlăturarea barierelor din calea comerţului internaţional. Odată cu această
nouă organizaţie mondială, intră în vigoare Tratatul de liberalizare a comerţului, care a
fost negociat timp de 7 ani în cadrul Rundei Uruguay.
7. Tendinţe de instituţionalizare a schimburilor internaţionale. Au fost înfiinţate o serie de
instituţii în scopul promovării comerţului mondial: Instituţii din sistemul Naţiunilor Unite
(Organizaţia Mondială a Comerţului - OMC, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare - U.N.C.T.A.D.; Organizaţii internaţionale pe produse primare ale
producătorilor şi consumatorilor; Organizaţii economice regionale interstatale, care
urmăresc desfiinţarea barierelor vamale în interior, reglementarea preţurilor,
elaborarea unei politici vamale comune în relaţiile externe.
8. Tendinţa de "tripolarizare" a schimburilor comerciale internaţionale. Comunitatea
economică vest-europeană, împreună cu S.U.A. şi Japonia, au ajuns să totalizeze
aproape trei sferturi din valoarea exporturilor mondiale.
Fluxurile exporturilor mondiale ai celor trei poli principali au căpătat un contur deosebit
de la 1 ianuarie 1994, data intrării în vigoare a Acordului liberului schimb nord-
american (ALENA), care cuprinde S.U.A., Canada, şi Mexicul. Totodată, Spaţiul economic
european (EEE) care grupează în prezent 12 ţări şi 5 naţiuni aparţinând Asociaţiei europene a
liberului schimb (AELE), a crescut cu încă trei membrii (Austria, Suedia şi Finlnda) începând cu
data de 1 ianuarie 1995. Iar în Asia de Sud-Est, având drept nucleu Japonia, se manifestă o
amplă piaţă mondială. Această nouă situaţie, în care cele trei mari centre de putere economică
se află într-o competiţie susţinută.
Interdependenţa comerţ-dezvoltare, bazată pe diviziunea internaţională a muncii, se
manifestă pe fondul unei dependenţe reciproce a fluxurilor economice internaţionale, ceea ce
duce la tot mai strânsa intercondiţionare dintre procesele naţionale de creştere a evoluţiei
pieţei mondiale.
Eficienţa economică a comerţului internaţional
Eficienţa economică a comerţului internaţional se determină prin compararea
rezultatelor (adică a efectelor) cu cheltuielile (adică eforturile) necesare obţinerii lor.

72
Mărimea eficienţei economice a comerţului internaţional depinde de raportul dintre
valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului
internaţinal. Deci, cu cât creşte volumul produselor exportate a căror valoare este mai mică
decât cea internaţională, cu atât este mai ridicată eficienţa economică a comerţului
internaţional. În acest sens acţionează mai mulţi factori:
a. Structura comerţului internaţional, cu cât este mai mare ponderea produselor bazate pe
o înaltă tehnicitate, cu atât este mai eficient comerţul exterior.
b. Specializarea întreprinderilor; în acest fel creşte productivitatea muncii, scad cheltuielile
de producţie, iar preţurile devin mai competitive şi, deci, creşte eficienţa comerţului
internaţional.
c. Reducerea cheltuielilor de producţie, îndeosebi prin consumuri specifice mici,
introducerea unor tehnologii de vârf, folosirea de forţă de muncă calificată.
d. Îmbunătăţirea calităţii produselor, care constituie un factor esenţial în creşterea
eficienţei comerţului internaţional.
e. Folosirea eficientă a capacităţilor de producţie.
f. Publicitatea externă susţinută şi eficientă pentru a face cunoscut produsul, calităţile sale.
O componentă importantă a eficienţei economice a comerţului exterior o constituie
rentabilitatea acestuia, care reflectă efectele băneşti directe şi imediate obţinute în urma
operaţiunilor de import-export. Pentru aceasta trebuie ca, la export, preţul extern în valută să
fie mai mare decât costurile interne, iar la import, preţul de desfacere pe piaţa internă să fie
mai mare decât cel la care s-au achiziţionat produsele.
Rentabilitatea comerţului internaţional se exprimă prin mai mulţi indicatori, dintre care cei
mai importanţi sunt:
1. cursul de revenire (brut şi net), care se calculează separat la export şi la import;
2. aportul net valutar;
3. raportul de schimb.
Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială internă se obţine fiecare leu valută
prin export şi reflectă raportul dintre productivitatea muncii naţionale a produsului exportat şi
productivitatea muncii mondiale. Formula de calcul este:
Cre = (PI+Cc)/Pv
În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei);
Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei);

73
Pv = preţul în valută al acelei mărfi la frontieră.
Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât cursul de schimb,
operaţiunea este eficientă.
Cursul de revenire (brut) la import se calculează astfel:
Cri = (Pi-Ti)/Piv
În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei);

Ti = taxele de import percepute la marfa respectivă (în lei);

Piv = preţul de import în valută, al mărfii respective, la frontieră.


Atunci când cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de schimb,
operaţiunea este eficientă. Eficienţa comerţului exterior nu trebuie analizat separat pentru
export şi import, ci în strânsa lor legătură.
Aportul net în valută exprimă diferenţa dintre preţul în valută al materialelor aduse din import
(folosite la fabricarea produsului respectiv) şi al materiilor interne utilizate (care s-ar fi putut
exporta).
Raportul de schimb reprezintă relaţia între preţurile de export şi cele de import, în care se
oglindeşte puterea de cumpărare a unei ţări în comerţul exterior.
Acest raport se calculează, de regulă, sub forma de raportul de schimb net (Rsn) care
reprezintă relaţia dintre indicele preţurilor de export (Ie) şi indicele preţurilor de import (Ii):
Rsn = (Ie/Ii) 100
O rată superioară lui 100 (se vinde mai scump decât se cumpără) indică o ameliorare a
raportului de schimb net. O rată inferioară lui 100 indică o deteriorare a raportului de schimb
net.
Raportul de schimb net exprimă relaţia dintre indicele volumului de export şi indicele
volumului de import.
Raportul de schimb constituie un instrument preţios pentru evidenţierea fenomenelor
de echivalenţă sau neechivalenţă a schimburilor internaţionale. Se impune ca, la fiecare
operaţiune de export, să de calculeze toţi indicatorii menţionaţi, iar analiza să se facă corelat.
Pentru a obţine o eficienţă ridicată a activităţii de comerţ exterior, ţările recurg la anumite
politici comerciale externe. Există două feluri de politici comerciale externe: liberul
schimb şi protecţionismul.

74
Politica liberului schimb susţine că libertatea cea mai deplină a comerţului este cea mai aptă să
asigure prosperitatea naţiunilor; ea constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să
circule liber între state. Adepţii politici liberului schimb susţin să ea face posibilă specializarea
între state, fiecare producând ceea ce poate face mai bine; ca urmare, ţara respectivă va putea
să vândă mărfurile sale la un preţ inferior bunurilor produse în ţările nespecializate, obţinându-
se avantaje din exportul-importul respectiv.
Protecţionismul este sistemul şi politica economică în care comerţul şi industria unei ţări sunt
apărate împotriva concurenţei străine prin măsuri guvernamentale. Protecţionismul se
realizează cu ajutorul statului prin sistemul taxelor vamale, primelor de export,
contingentărilor, licenţelor, restricţiilor vamale, etc. În România, prima lege de încurajare a
industriei naţionale a fost votată în 1887, după ce cu un an înainte fusese adoptat un tarif vamal
protecţionist. Protecţionismul are, pe lângă aspecte pozitive, şi unele inconveniente:
a. suprimă stimulentul eficient pe care îl constituie concurenţa străină;
b. pune obstacole în calea diviziunii internaţionale a muncii, care constituie un factor de
progres;
c. menţine un nivel ridicat al preţurilor, ceea ce este în detrimentul consumatorilor;
d. provoacă represalii din partea ţărilor ale căror produse sunt oprite (sau respinse).
Protecţionismul este opusul liberului schimb.
Ca urmare a concurenţei dure de pe pieţele mondiale şi a politicilor protecţioniste ale
multor state, în anul 1948 a luat fiinţă Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
(G.A.T.T.), ca organism interguvernamental care îţi propune să contribuie la liberalizarea
schimburilor comerciale externe. Din această instituţie au făcut parte 125 de ţări, printre
care şi România. Obiectivul principal al G.A.T.T. a fost eliminarea discriminărilor din
comerţul internaţional. Începând cu 1 ianuarie 1998, G.A.T.T. a fost înlocuită
cu Organizaţia Comerţului Mondial (O.C.M).
Cea mai modernă formă de schimburi economice internaţionale, care a luat o amploare
deosebită după al doilea război mondial, este cooperarea economică internaţională. Aceasta
se explică prin adâncirea diviziunii mondiale a muncii, a specializării şi interdependenţelor
economice, precum şi prin creşterea rolului O.N.U. în viaţa economică şi politică internaţională.
Cooperarea economică internaţională are o serie de trăsături specifice, care o
particularizează în cadrul circuitul economic mondial.
a. Cooperarea economică internaţională se întemeiază şi promovează un complex
de fluxuri (de investiţii, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de produse), pe când
comerţul internaţional reprezintă unul din fluxurile economice principale.

75
b. Prin natura sa, cooperarea economică internaţională este forma cea mai
echitabilă de schimb reciproc de activităţi dintre state, pe când comerţul mondial
conţine şi o serie de elemente cu caracter discriminatoriu.
c. Cooperarea economică internaţională introduse un element de continuitate şi
stabilitate în relaţiile economice dintre ţări, pe când evoluţia comerţului mondial
depinde de numeroşi factori care îl pot stimula, dar şi frâna.
d. Cooperarea economică internaţională nu se substituie fluxurilor deja existente, ci
contribuie la dezvoltarea lor.

4.2. Balanţa de plăţi


Balanţa comercială
Balanţa comercială constituie una dintre cele mai importante părţi ale balanţei de plăţi
externe. Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găsesc expresia, în
principal, în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe. Ele constituie un mijloc important
de cunoaştere a nivelului de dezvoltare a unei economii naţionale, a structurii acesteia, precum
şi a eficienţei şi performanţelor participării ei la schimburile economice internaţionale.
Balanţa comercială este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se
compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări, pe o perioadă de timp determinată, de
regulă un an. Balanţa comercială poate fi: generală, atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor
comerciale externe ale unei ţări , sau parţială, dacă se referă la relaţiile de import şi export cu o
altă ţară sau un grup de ţări. Din punct de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe,
pe care le reflectă balanţa comercială, ea poate fi: activă (excedentară) dacă exportul depăşeşte
importul, pasivă (deficitară) dacă importul depăşeşte exportul şi echilibrată (soldată) când
acestea sunt egale. În ansamblu, balanţa comercială poate fi activă, dar pe ţări poate fi
deficitară, acesta este un indiciu al unei evoluţii economice defavorabile. Dar, trebuie precizat
că o situaţie favorabilă nu presupune în mod obligatoriu o balanţă comercială permanent
excedentară, ci o balanţă comercială echilibrată în dinamică.
Gruparea mărfurilor importate şi exportate, în balanţa comercială, diferă - într-o măsură
mai mare sau mai mică - de la o ţară la alta. Totuşi, pe baza unei înţelegeri internaţionale, s-a
utilizat mult timp clasificarea "Convenţiei de la Bruxelles" (31 decembrie 1913). În prezent, se
foloseşte tot mai mult clasificarea elaborată în 1950 la O.N.U. - prescurtat S.I.T.C. sau C.T.C.I.- şi
revizuită ulterior, care cuprinde 10 secţiuni, cu 150 grupe de mărfuri:
1. Produse alimentare;
2. Băuturi şi tutun;
3. Materii prime şi materiale;

76
4. Combustibili minerali;
5. Uleiuri şi grăsimi vegetale şi animale;
6. Produse chimice;
7. Produse manufacturate, clasificate după materiile prime folosite;
8. Maşini şi echipament de transport;
9. Diverse produse manufacturate;
10. Produse şi tranzacţii neclasificate.
Pentru analiza balanţei comerciale este necesar să se ţină seama de preţurile folosite şi
de mecanismul formării lor.

Balanţa de plăţi externe


Între instrumentele economice, valutar-financiare folosite pentru evidenţierea analizei şi
controlul fluxurilor externe ale unei ţări, un rol deosebit îl are balanţa de plăţi externe. Aceasta
serveşte la corelarea activităţii valutar-financiare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o
perioadă determinată de timp, de regulă un an.
Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic în care se include
şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, provenite din relaţiile sale economice,
financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an.
În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. Nu se
include stocul activ sau pasiv de resurse financiar - valutare ce se află la dispoziţia economiei
naţionale la un anumit moment. Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional, balanţa
de plăţi externe reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective cu
privire la transferul de proprietate ce să se efectueze în termenul pentru care se întocmeşte
balanţa, indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv. Rezultă că balanţa de
plăţi externe exprimă felul în care economia unei ţări se racordează la exigenţele mecanismului
concurenţial specific pieţei mondiale, conferind monedei naţionale un loc avantajos în cadrul
fluxurilor economico-financiare internaţionale. Astfel, acest instrument economico-statistic se
află în legătură strânsă cu mărimea şi stabilitatea cursului valutar al monedei naţionale, în
contextul pieţei monetare şi financiar-valutare internaţionale.
Balanţa de plăţi externe a unei ţări cuprinde sintetic totalul încasărilor şi plăţilor valutare
reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale, servicii şi capitaluri efectuate între agenţii
economici din ţara de referinţă şi cei străini, ordonate într-o anumită grupare. De aceea,
capitole principale ale balanţei de plăţi externe privesc imput-urile şi output-urile de fonduri şi
sume de bani provenite din următoarele activităţi: exporturi şi importuri de bunuri materiale,

77
servicii internaţionale (transport, turism, asigurări, expediţii etc.), fluxul de capital, constituirea
şi folosirea rezervelor valutare ş.a.
În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa uniformizării
grupării posturilor în balanţele de plăţi externe ale ţărilor, în concordanţă cu normele Fondului
Monetar Internaţional, după cum urmează:
Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent include:
a. balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică, încasările din export şi plăţile
pentru importul de mărfuri corporale;
b. balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de
transport, telecomunicaţii, turism. Tranzit, asigurări şi expediţii, operaţiuni bancare,
financiar-valutare etc.;
c. balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca dividende,
dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor
străini etc.;
d. balanţa transferurilor unilaterale, care reflectă transferurile economiile băneşti ale
lucrătorilor emigranţi, despăgubirile, donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre
ţările Comunităţii Economice Europene, ajutoarele publice sau private etc.
Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include:
a. balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite sau
creditele acordate pe un termen până la un an, , repatrierea activelor şi altele;
b. balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, care exprimă fluxurile de intrări şi de ieşiri
ale capitalurilor sub forma investiţiilor directe, investiţiilor de portofoliu, cotizaţii,
donaţii etc., creditarea internaţională, exclusiv creditele Fondului Monetar
Internaţional;
c. balanţa rezervelor valutare internaţionale, care reprezintă formarea şi utilizarea
rezervelor valutare, precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar Internaţional .
Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond, mărimea în
expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează în relaţiile internaţionale: a)
activitatea comercială, adică export-import de bunuri materiale şi servicii; b) activitatea
financiară, adică mişcarea de capitaluri pe termen lung; c) activitatea de creditare, adică
mişcarea de capitaluri pe termen scurt;d) activitatea monetară, adică mişcarea de masă
monetară.

78
Balanţa de plăţi externe cuprinde, deci, încasările şi plăţile rezultate din:
1. Schimburi de mărfuri;
2. Schimburi de servicii (navlu, fracht, chirii, poştă, telecomunicaţii, televiziune, comisioane
şi speze bancare, asigurări tehnice, medicale, brevete, drepturi de autor, reprezentanţe
diplomatice şi comerciale etc.);
3. Dobânzi, dividende, cupoane devenite exigibile;
4. Turism;
5. Transferuri de valute rezultate din migraţia forţei de muncă;
6. Donaţii;
7. Încasări şi plăţi din reparaţii, în formă bănească;
8. Împrumuturi, indiferent de durata lor;
9. Aur.
În ceea ce priveşte variaţia poziţiei monetare, aceasta are în vedere rezultatul cumulat al
tranzacţiilor curente şi al balanţelor de capitaluri pe termen lung şi pe termen scurt. Dacă
totalul soldurilor diferitelor balanţe este negativ, aceasta are drept consecinţă o creştere a
îndatorării ţării (sau o pierdere a creanţelor pe plan extern). Dacă totalul soldurilor este pozitiv,
aceasta înseamnă o diminuare a îndatorării ţării sau sporirea creanţelor ţării.
Privită în ansamblul ei, balanţa de plăţi a avut, în perioada postbelică, în numeroase ţări,
deficite cronice care se explică prin dezechilibrele produse de criza economică mondială, în
unele cazuri de cursa înarmărilor, dar cel mai adesea, ca urmare a presiunii inflaţiei monetare.
Un deficit prelungit al balanţei de plăţi curente impune adoptarea unor măsuri de restructurare
a economiei. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate ajunge la oprirea creşterii economice
şi concesionarea bogăţiilor naturale. În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare,
se devalorizează moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se
apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi internaţională.
Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei de plăţi
externe astfel:
E - I - Sf = Sc ± R, în care: E reprezintă valoarea exportului;
I - valoarea importului;
Sf - soldul operaţiunilor financiare;
Sc - soldul operaţiunilor de credit;
R - modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare.

79
Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină starea acesteia, astfel
că balanţa, în totalitatea ei, reflectă situaţia posturilor care o compun. Poate
fi: echilibrată atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările
partenere în anul sau perioada de referinţă; excedentară sau activă, atunci când încasările din
relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul
acestora;deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile
către străinătate.
Prin urmare, problemele economiei internaţionale sunt deosebit de complexe şi reflectă
atât caracteristicile economiilor naţionale, cât şi specificitatea diviziunii internaţionale a muncii.
Ele poartă amprenta conjuncturii economice mondiale, ca şi a strategiilor economiilor
naţionale, a politicilor şi mecanismelor economice proprii acestora. În acest context se înscrie şi
România cu problemele sale caracteristice tranziţiei prin criză şi la economia concurenţială de
piaţă.

4.3. Teoria ciclului economic


Ciclul economic: cauze şi remedii
Timp de 30 de ani, economiştii au adoptat în general viziunea lui Keynes asupra ciclului
economic, viziune expusă în lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor”. Keynes considera că inflaţia era determinată de cheltuiala excesivă a publicului, iar
soluţia posibilă ar fi fost ca guvernul să intervină prin taxe ridicate în vederea diminuării
consumului. Pe de altă parte, o recesiune era cauzată de cheltuielile de consum insuficiente şi
remediul acestei situaţii era tot de competenţa guvernului care trebuia să acţioneze prin
politica cheltuielilor publice.
În mare parte, actuala atitudine asupra ciclului economic provine de fapt din ideologia
marxistă. Marx a observat că înaintea Revoluţiei Industriale, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea,
nu existau în mod regulat boom-uri şi depresiuni recurente. Concluzia lui Marx a fost aceea că
ciclul economic reprezintă o trăsătură inerentă a economiei de piaţă capitaliste iar şcolile de
gândire economică au fost de acord că originile ciclicităţii activităţii economice se găsesc în
însăşi sistemul economiei de piaţă. Marx credea că aceste depresiuni periodice se vor înrăutăţi
iar masele se vor revolta şi vor distruge sistemul, în timp ce economiştii moderni sunt
posibilitatea ca guvernul să stabilizeze cu succes depresiunile. Aceasta presupune, însă, o
intervenţie guvernamentală masivă.
Însă, economiştii nu au acordat atenţia cuvenită unei probleme critice a ciclului
economic: ciudatul eşec al funcţiei antreprenoriale din timpul crizelor economice. Într-o
economie de piaţă, una dintre funcţiile vitale ale omului de afaceri este funcţia antreprenorială,

80
potrivit căreia investeşte în metode productive, cumpăra echipament şi închiriază forţă de
muncă pentru a produce ceva, fără a avea siguranţa unui câştig.
Teoria ciclului economic al afacerii
Ciclicitatea în economie reprezintă alternanţa fazelor de expansiune şi contracţie ale
afacerilor. Până de curând, teoria economică susţinea că alternanţa perioadelor de expansiune cu
cele de restrângere a activităţii economice se produce cu o anumită regularitate în timp, această
regularitate constituind de altfel, forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice.
Istoria gândirii economice demonstrează existenţa unor încercări foarte diverse de explicare
a acestei evoluiţii oscilatorii. De exemplu economistul Jevons caută să explice alternanţa fazelor de
expansiune cu cele de contracţie prin intermediul aşa-numitei "teorii a petelor solare".
Economistul J.Stuart Mill aşeza la baza evoluţiei ondulatorii a activităţii economice anumite
motive de natură psihologică, adică alternanţa perioadelor caracterizate prin pesimism cu cele
caracterizate prin optimism. Toate aceste explicaţii nu deţin decât valabilitate istorică. În general,
majoritatea interpretărilor pe care teoria neoclasică le oferă în legătură cu ciclul economic îşi au
sorgintea în premisele marxiste ale interpretării economiei de piaţă. Potrivit lui Marx, economia de
piaţă liberă încorporează anumiţi factori perturbatori, a căror manifestare determină producerea
expansiunilor şi contracţiilor sistemului economic. Marx a observat că înainte de revoluţia industrială
nu există în mod regulat boom-uri şi depresiuni recurente. Astfel, conluzia marxistă se centrează pe
ideea că ciclul economic reprezintă o trăsătură inerentă a capitalismului. Marx credea că aceste
depresiuni se vor înrăutăţi, iar masele se vor revolta şi vor distruge sistemul, în timp ce economiştii
moderni sunt de părere că Guvernul deţine capacitatea de a stabiliza cu succes depresiunile.
Aproape întreaga perioadă din timpul celui de-al doilea război mondial a fost caracterizată
de viziunea lui Keynes asupra ciclului economic, viziune impusă în lucrarea "Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor", publicată în 1936. Keynes consideră că inflaţia are la
bază cheltuiala publică excesivă, iar soluţia constă în intervenţia Guvernului prin taxe mai ridicate în
vederea diminuării cererii. Pe de altă parte o recesiune era considerată ca rezultând din insuficienţa
cererii agregate, iar remediul ţinea tot de activitatea Guvernului, care trebuia să stimuleze economia
prin politica cheltuielilor publice.
Aceste interpretări cu privire la cauzele ciclicităţii economice au determinat orientarea
pronunţată, accentuată a majorităţii guvernelor spre utilizarea acelor instrumente ce permiteau
influenţa şi controlul cererii agregate. Aşadar, în perioadele caracterizate de recesiune, Guvernul
trebuie să acţioneze prin utilizarea acelor instrumente ce susţineau o cerere agregată mai ridicată.
Invers, în perioadele de expansiune, politica economică se reduce la adoptarea acelor măsuri pe
baza cărora se realiza temperareea creşterii cererii agregate. Un asemenea raţionament derivă din
ignorarea corelaţiei fundamentale pe care o instituie legea lui Say: orice ofertă îşi crează propria
cerere. Potrivit legii debuşeelor, un nivel mai ridicat al ofertei agregate va fi echivalent cu o

81
cheltuială mai ridicată şi invers. Presupunerea validităţii legii lui Say, împiedică luarea în considerare
a posibilităţii apariţiei şi manifestării crizelor generale de supraproducţie. Teoria economică actuală
evidenţiază faptul că economiştii nu au acordat, din păcate, atenţia cuvenită unei probleme critice a
ciclului economic: ciudatul eşec al funcţiei antreprenoriale în perioada de recesiune.
Într-o economie de piaţă una din funcţiile primare ale omului de afaceri priveşte atitudinea
sa antreprenorială, adică totalitatea anticipărilor şi acţiunilor pe baza cărora se doreşte a face faţă
incertitudinii. Funcţia antreprenorială echivalează cu un mecanism de prezicere a viitorului nesigur.
Definirea procesului de piaţă permite o selecţie permanentă în manifestarea funcţiei
antreprenoriale, astfel încât întreprinzătorii care reuşesc să anticipeze cel mai corect datele viitoare
ale pieţei, îşi vor consolida poziţia lor pe piaţă. Într-o perioadă economică ce se caracterizează prin
normalitate, funcţia antreprenorială reprezintă unicul mecanism prin care resursele sunt alocate, în
cadrul structurii de producţie, dinspre utilizările cele mai puţin eficiente către cele mai eficiente.
În legătură cu manifestarea funcţiei antreprenoriale, apare o contradicţie importantă: cum
se face că dintr-o dată toate întreprinderile încep să înregistreze pierderi, iar funcţia antreprenorială
devine incapabilă să facă faţă incertitudinilor.
Prin urmare, orice încercare de a oferi o teorie adecvată asupra ciclului economic, ar trebui
să explice în principal următoarele trei elemente:
(1) Tendinţa economică de a trece prin situaţii succesive de boom-uri şi recesiuni, fără a
rămâne stabilă într-una din cele două faze;
(2) Concentrarea masivă de erori antreprenoriale care apar dintr-o dată ca premisă a crizei
economice şi continuă să existe pe toată durata depresiunii, până la redresare;
(3) Intensitatea sporită a crizei în industria bunurilor de capital, spre deosebire de
manifestarea mai atenuată în industria bunurilor de consum.
Teoria monetaristă actuală încorporează în cadrul explicaţiei sale cu privire la ciclul
economic toate aceste probleme, originile raţionamentului fiind însă foarte vechi, cu valabilitate de
la începutul secolului al XIX-lea. În lucrarea economistului austriac Ludwig von Mises din 1912
"Teoria banilor şi a creditului", aceste raţionamente evidenţiază rolul pe care sistemul bancar şi
Banca Centrală îl deţin în funcţionarea sistemului economic.
Instituţia creditului s-a dezvoltat la mijlocul secolului al XVIII-lea, datorită sistemului
industrial. Banca în general a devenit o instituţie ce a preluat în gestionare totalitatea instrumentelor
băneşti din economie prin manevrarea cărora, poate să stimuleze sau să destimuleze sectorul
afacerilor. Prin tendinţa inerentă a extinderii volumului creditului în economie se consideră că
sistemul bancar generează o reducere artificială a ratei dobânzii, reducere ce nu corespunde
modificărilor din planul preferinţelor de timp. Această teorie priveşte rata dobânzii ca fiind
determinată de manifestarea preferinţelor de timp, iar logica raţionamentului este următoarea: de

82
vreme ce oamenii urmăresc, în general, câştiguri immediate, bunurile prezente include întotdeauna
un plus de valoare faţă de bunurile viitoare. Întotdeauna o persoană va dori să deţină un anumit bun
în prezent, decât să deţină acelaşi bun la un moment viitor. Acest plus de valoare al bunurilor
prezente faţă de acelaşi bun în viitor, este interpretat ca un discount, adică rata dobânzii a cărei
mărime va varia în funcţie de modificarea preferinţelor de timp - cele care determină măsura în care
se va economisi şi investi faţă de consum.
Unele teorii afirmă chiar faptul că fenomenul creşterii economice este rezultatul scăderii
preferinţelor de timp, care conduce la creşterea gradului de economisire şi investire iniţiat în
detrimentul consumului. Scăderea preferinţelor de timp este, aşadar echivalent cu scăderea ratelor
dobânzii, permiţând astfel, prin intermediul procesului de economisire şi investire acumularea de
capital într-o măsură tot mai importantă.
Atunci când sistemului bancar determină extinderea creditului, se produce o scădere
artificială a ratei dobânzii, care înşeală întreprinzătorii potrivit anticipărilor pe care aceştia le fac.
Funcţia antreprenorială va acţiona înspre creşterea volumului investiţiilor, care se vor dovedi în final
nerentabile, deoarece raportul între economii şi consum la nivelul publicului (rezultat din
manifestarea anumitor preferinţe de timp) nu s-a modificat. Aceasta înseamnă că întreprinzătorii vor
fi siliţi să lichideze investiţiile nerentabile, situaţie caracterizată prin regres al afacerilor şi punct de
plecare al crizelor economice. Astfel, depresiunea apare ca etapă de însănătoşire a sistemului
economic, adică de lichidarea erorilor antreprenoriale rezultate din rata dobânzii artificial scăzută.
Diferenţa fundamentală pe care economiştii o fac în general între recesiune şi depresiune se
bazează pe următoarele: recesiunea se consideră a fi faza ciclului economic caracterizată prin
încetinirea ritmului de creştere a PIB-ului real sau stagnarea producţiei, în timp ce depresiunea
reprezintă manifestarea ciclicităţii economice caracterizate prin scăderi ale ritmului de creştere a
PIB-ului real sub ritmul potenţial de creştere a acestuia, altfel spus PIB real actual < PIB real potenţial
sau prin scăderea producţiei reale în manieră absolută.

4.4. Creşterea economică


Analiza la nivel macroeconomic a proceselor economice a cristalizat noi concepte,
printre care cele de creştere economică şi de dezvoltare economică.
Începând cu anii 30 ai secolului XX s-a creat un curent favorabil pentru folosirea
termenului de creştere economică, constituindu-se teoria creşterii economice. Această teorie
are la bază marea criză mondială din anii 1929-1933. Reprezentanţii gândirii economice clasice
şi neoclasice priveau şi analizau economia din unghiul agenţilor individuali. Criza mondială din
anii 30 i-a determinat pe aceştia să treacă de la analiza microeconomică la cea
macroeconomică.

83
În prezent circulă numeroase puncte de vedere cu privire la creşterea economică.
Creşterea economică se exprimă prin dinamica indicatorilor macroeconomici ai rezultatelor
activităţii în termeni reali, respectiv produsul intern brut, produsul naţional brut şi venitul
naţional corectaţi cu mărimea deflatorului (IGP).
Creşterea economică este o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, pe
termen mediu şi lung, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice
temporare.
Înţelegerea conţinutului procesului creşterii economice necesită luarea în considerare a
următoarelor elemente:
 Creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică şi de dinamica
demografică.
 Dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă de timp suficient
de lungă pentru a se delimita expansiuea conjuncturală pe termen scurt de creşterea
economică propriu-zisă ce se manifestă ca tendinţă dominantă într-o perioadă mai lungă de
timp.
 Creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale (cele corelate cu
mărimea deflatorului PIB = IGP).
 Din punct de vedere cantitativ expresia sintetică a creşterii economice este ritmul
sporului PNB sau PIB pe locuitor (însă limitele acestor indicatori sunt legate de faptul că nu
furnizează informaţii cu privire la repartizarea efectivă a veniturilor diferitelor categorii ale
populaţiei), durata timpului liber (indicator al nivelului de trai), speranţa medie de viaţă
(valoarea probabilă a duratei de viaţă a indivizilor).

Alte concepte utilizate în literatura de specialitate:


• Creştere economică zero = menţionată pentru prima dată într-un raport al Clubului de la
Roma numit Limitele creşterii, semnificând situaţia în care rezultatele economice absolute şi
populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.
• Creştere economică negativă = descreştere economică = arată situaţia în care rezultatele
macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere menţinându-se însă sub control o serie
de corelaţii fundamentale de echilibru, cu preţul unor compromisuri în domeniul eficienţei
economice şi al bunăstării sociale.
• Creştere economică extensivă = se caracterizează prin contribuţia preponderentă a
laturilor cantitative ale factorilor ce contribuie la sporirea PIB sau a altui indicator
macroeconomic.

84
• Creştere economică intensivă = presupune o contribuţie preponderentă a laturilor
calitative ale factorilor ce contribuie la sporirea PIB sau a altui indicator macroeconomic.
Sursele creşterii economice:
Creşterea economică este condiţionată de resursele potenţiale existente şi de modul
cum sunt utilizate acestea.
PIB potenţial reprezintă cel mai ridicat nivel al producţiei ce se poate obţine în mod
continuu, la un nivel stabil al preţurilor şi în condiţiile menţinerii ratei naturale a şomajului.
(Rata naturală a şomajului reprezintă acel nivel relativ al şomajului care este corelat cu o rată
stabilă a inflaţiei).
Factorii direcţi care determină creşterea economică sunt:
• Resursele umane (ofertă de muncă, educaţie)
• Resursele naturale (pământ, resurse ale subsolului, condiţii climatice)
• Stocul de capital tehnic (maşini, echipamente, clădiri, căi de transport)
• Tehnologia (cercetare-dezvoltare, management, inovare).
Toate ţările dispun de aceşti factori într-o măsură mai mare sau mai mică, dar nu există
o formulă unică de a-i utiliza pentru a asigura creşterea economică.
Factorii indirecţi:
• Dimensiunea cererii agregate, respectiv capacitatea de absorbţie a pieţei interne,
• Eficienţa sistemului financiar-bancar,
• Rata economiilor şi rata investiţiilor,
• Competitivitatea produselor,
• Migraţia forţei de muncă şi a capitalului,
• Politica bugetară şi fiscală a statului.
Teorii şi modele ale creşterii economice
a. Teoriile clasice
Autorii clasici englezi au studiat primele elemente ale unei teorii a creşterii economice.
Modelele clasice ale lui A. Smith, Th. Malthus şi David Ricardo au descris evoluţia economiei în
termenii pământului limitat şi ai populaţiei în creştere.
În momentul cultivării mai multor terenuri, creşterea în continuare a populaţiei a
însemnat suplimentarea numărului de lucrători pe aceeaşi suprafaţă. Fiecare nou lucrător
produce astfel o cantitate din ce în ce mai redusă de bunuri, ceea ce duce la o scădere a

85
salariului real. Malthus a considerat că populaţia va continua să crească atâta timp cât salariile
se situează peste nivelul de subzistenţă. Excesul de populaţie va duce la scăderea salariului sub
nivelul de subzistenţă, ceea ce conduce la creşterea mortalităţii şi implicit la scăderea
populaţiei. Echilibrul malthusian se atinge atunci când salariul scade la nivelul de subzistenţă, la
care economia se menţine la o stare staţionară. Astfel, în viziunea lui Malthus, în lipsa unei
perspective de creştere a producţiei pe locuitor, majoritatea populaţiei era condamnată să
trăiască la nivelul de subzistenţă.
Obs: Clasicii au omis sau au subestimat contribuţia progresului tehnic la creşterea producţiei.
b. Teoria keynesistă şi postkeynesistă
Ca rezultat al crizei economice din 1929-1933, prima teorie ca reacţie de adaptare a
ştiinţei economice la cerinţele realităţilor vremii respective a fost modelul keynesist de creştere
economică. Acesta este un model macroeconomic, potrivit căruia venitul naţional creşte ca
răspuns la creşterea cererii agregate.
Postkeynesiştii R. Harrod şi E. Dommar au elaborat la începutul anilor 40 un model
unisectorial de creştere economică,care evidenţiază trei mari probleme:

 posibilitatea unei creşteri susţinute


 probabilitatea unei creşteri susţinute în condiţii de ocupare deplină
 existenţa sau nu a ratei garantate de creştere.
c. Teoria neoclasică
După cel de-al doilea război mondial, în contextul dezvoltării unor industrii noi, legate de
energia electrică, telefon şi automobil, s-a conturat o nouă abordare a creşterii economice, la
care au contribuit R. Harrod, R. Solow, P. Samuelson, J. Hicks, F. Perroux, R. Dornbusch.
Modelul neoclasic al creşterii economice explică modul în care acumularea de capital şi
schimbările tehnologice influenţează economia.
d. Noua teorie a creşterii
Această teorie a apărut la mijlocul anilor 80 fiind promovată de Paul Romer şi Robert
Lucas. Premisa acestei teorii este că o acumulare de capital se asociază de regulă cu o
acumulare de cunoştinţe.
Noua teorie a creşterii aduce modificări importante, printre care mutarea accentului
dinspre investiţia în capitalul tangibil către investiţia în capitalul intangibil. Spre deosebire de
bunurile materiale, ce stau la baza teoriei economice neoclasice, supuse legii randamentelor
descrescătoare, bunurile intangibile (cunoaşterea, bunuri informaţionale) se caracterizează prin
randamente crescătoare, deoarece, ideile, cunoştiinţele, cunoaşterea, în general pot fi utilizate

86
şi reutilizate la nesfârşit, se apreciază pe măsura utilizării, contribuind astfel la propulsarea
procesului de creştere economică.
Teoriile clasice şi neoclasice ale creşterii au dat economiei un aspect de ştiinţă pesimistă,
din cauza randamentelor descrescătoare. Teoriile moderne de creştere sunt mai optimiste
deoarece subliniază potenţialul nelimitat al schimbării tehnologice indusă de cunoştinţe.
Beneficii şi costuri ale creşterii economice
Beneficii:

 creşterea economică este o armă împotriva sărăciei, contribuind la creşterea


standardului de viaţă;

 permite modificarea stilului de viaţă, prin aceea că, pe măsura creşterii venitului are
loc modificarea modelului de consum în vederea îmbunătăţirii calităţii vieţii. Pe termen
lung, schimbările tehnologice influenţează stilul de viaţă al unei întregi naţiuni, prin
aceea că nu se realizeză un consum mai mare, ci un consum de alte bunuri, de noi
produse;

 implicaţiile creşterii asupra redistribuirii veniturilor. Se ştie că nu toţi indivizii


nâbeneficiază în mod egal de creşterea economică. Există oameni săraci care nu sunt
cuprinşi în rândurile forţei de muncă şi astfel nu pot avea acces la salarii mai mari
rezultate din creşterea economică. Alţii îşi pierd locurile de muncă ca urmare a
schimbărilor tehnologice. Astfel pentru combaterea sărăciei sunt necesare politici de
redistribuire a veniturilor. Dacă o parte constantă a venitului naţional este redistribuită,
standardul de viaţă al unor persoane trebuie să scadă. Însă, atunci când există creştere
economică se poate redistribui doar creşterea venitului şi astfel se reduce inegalitatea
veniturilor fără a fi necesară scăderea veniturilor cuiva.
Costuri:

 costul de oportunitate al creşterii economice – constă în consumul curent sacrificat.


Într-o lume dominată de raritate aproape nimic nu este gratuit. Astfel creşterea
economică necesită investiţii masive de resurse în bunuri de capital, care nu determină
întotdeauna beneficii imediate (ex. Investiţia în educaţie), presupunând astfel sacrificii
ale generaţiei actuale;

 costuri sociale şi costuri personale ale creşterii economice;


 o economie care traversează un proces de creştere economică este o economie în
schimbare. Inovaţiile fac ca unele maşini să se uzeze (moral) şi, de asemenea oamenii
trebuie să se adapteze în permanenţă la schimbări;

87
 noile tehnologii solicită noi îndemânări şi o instruire intensivă, iar cei ce nu vor fi
capabili să se adapteze vor suferi (îşi vor pierde locurile de muncă), însă copii lor se vor
instrui cu siguranţă;

 distribuţia în timp a costurilor şi beneficiilor creşterii economice;


 costurile schimbărilor tehnologice au tendinţa de a fi generate aproximativ imediat,
spre deosebire de beneficiile care se resimt în viitor.
Performanţa economică este dependentă de cadrul instituţional. Progresul economic
este un fenomen complex, cel puţin prin prisma înţelegerii surselor acestuia. Teoria neoclasică a
creşterii economice se rezumă la identificarea condiţiilor absolut necesare sporului producţiei
materiale, cum ar fi acumularea de capital şi progresul tehnic. Însă, pentru a explica „de ce”
oamenii economisesc, investesc, învaţă şi caută cunoştinţe, economiştii trebuie să acorde
atenţie instituţiilor care stau la baza succeselor sau eşecurilor economice.
Recent, majoritatea economiştilor recunosc eşecul teoriei ortodoxe în elucidarea
problemelor legate de creşterea economică. Unii economişti merg până la a susţine
irelevanţa teoriei neoclasice a creşterii eco-nomice: „...spunând lucrurilor pe nume, teoria
creşterii produsă din teoria economică neoclasică, veche sau nouă, demonstrează nu doar
ignorarea evidenţelor empirice, istorice sau contemporane, dar eşuează în recunoaşterea
faptului că stimulentele contează - cu siguranţă o poziţie surprinzătoare pentru economiştii a
căror teorie este construită tocmai în jurul stimulentelor” (Douglass North).
Încercarea economiştilor de a explica temeinic creş-terea susţinută a avuţiei materiale
presupune luarea în consi-derare a tot mai multor factori explicativi.
• Pentru multă vreme, în istoria gândirii economice, înzestrarea economiilor
naţionale cu resurse naturale a fost considerat factorul determinant al
Resursele producţiei.
naturale
• În anii `40 şi `50, performanţa economică era apreciată prin acumularea de
(NR)
capital (investiţii înalte datorate ratei ridicate de economisire). La sfârşitul anilor
`50, explicarea performanţelor economice prin acumularea de capital devine
nesatisfăcătoare.
Capitalul
• În perioada imediat postbelică, este utilizat modelul funcţiei de producţie
(K)
naţionale: relaţia ce leagă input-urile, cum ar fi capitalul, forţa de muncă şi
tehnologia, cu output-urile predictibile. Au fost reactivate teoriile secolului al
XIX-lea, în care creşterea demografică este factorul cheie al dezvoltării
Munca economice.
(L)
• În perioada anilor `60, teoria capitalului uman arată importanţa educaţiei, a

88
abilităţilor produse în cadrul procesului educaţional şi valorificate în afara
acestuia.
Tehnologia • Prin viziunea cantitativă asupra a ceea ce contează pentru progresul economic,
(TEC)
analizele neoclasice nu explică totuşi de ce anumite societăţi au acumulat mai
mult capital fizic şi uman în comparaţie cu altele.
• Analiza producţiei naţionale arată că natura macro a creşterii economice
Educaţia „ascunde” numeroase structuri (economice şi instituţionale) evolutive la nivel
(SK)
micro. Eficienţa structurii de producţie depinde de calitatea ajustării temporale a
acesteia potrivit modificărilor în preferinţele consumatorilor, prin anticiparea
corectă a sensului şi intensităţii modificării acestor preferinţe.
Ajustarea
structurală
(∆STR)

Teoria dezvoltării economice va fi completată prin luarea în considerare a relaţiilor


biunivoce manifestate între struc-turile economice şi cele politice. Procesul politic poate
accentua rigiditatea structurilor economice, atât în ţările mai puţin dezvoltate (unde regulile
sunt la discreţia grupurilor de interese), cât şi în ţările dezvoltate.
Dacă organizaţiile – întreprinderi, societăţi comerciale, corporaţii, partide politice, orga-nisme
financiare etc. – îşi orientează eforturile către activităţi neproductive, redistributive, acesta
este rezultatul unor reguli instituţionale improprii performanţei economice, deoarece regulile
sunt cele care oferă stimulente pentru asemenea activităţi.
Teoria dezvoltării economice nu poate neglija rolul cunoş-tinţelor în societate: cum sunt
acestea descoperite, testate şi puse în aplicare? ce structură a stimulentelor îi motivează pe
actorii acestui proces – întreprinzătorii – să mobilizeze factori de producţie, să rişte
întrebuinţări inovative ale acestor cunoştinţe şi să încerce anumite modificări structurale?
Ludwig von Mises şi Friedrich von Hayek au realizat o analiză profundă asupra rolului
întreprinzătorului în progresul economic. Evoluţiile înregistrate în planul cunoştinţelor, al
inovaţiilor tehnologice şi în structura economică sunt susţinute de persoane care îşi asumă
riscurile descoperirii cunoştinţelor şi ale ajustărilor dorite în structura de producţie.

Activitatea antreprenorială susţinută de instituţia proprietăţii private


constituie „laboratorul” de producere a inovaţiilor. Inovaţia nu poate fi
planificată, firmele şi guvernele nu pot decide să realizeze, spre exemplu,

89
Activitatea trei inovaţii pe lună. Rolul opţiunilor individuale într-o economie de piaţă
antreprenorială constă în evaluarea inovaţiilor propuse de întreprinzători şi în influenţarea
şi inovaţia structurilor viitoare de producţie, prin acceptarea sau invalidarea inovaţiilor
deja încorporate. Alterarea drepturilor de proprietate prin planificare de
către stat inhibă activitatea antreprenorială care este, prin natura sa,
descentralizată. Iar schimbarea instituţională este cea care modifică
compoziţia activităţii antreprenoriale şi intensitatea manifestării acesteia.
În anii `80, analiza dezvoltării a fost impulsionată de studiile de istorie economică. Au
fost evidenţiate progresele înregistrate în cunoaşterea tehnologică şi organizaţională, ca
rezultate ale instituţiilor favorabile acumulării de capital şi comerţului (libertăţi individuale,
drepturi de proprietate, protecţia contractelor prin intermediul legii).
Susţinerea progresului material şi a civilizaţiei decurge din afirmarea unor instituţii sociale şi
aranjamente instituţionale fundamentale precum drepturile de proprietate (privată),
transferul liber al proprietăţii în contextul afirmării principiilor de drept ale unei societăţi
libere. Astfel, teoria contemporană a dezvoltării economice pare a se reîntoarce la vechile
învăţăminte ale liberalismului clasic, prin îmbinarea factorilor economici cu cei revelaţi de
ştiinţa politicii şi a dreptului.
Dezvoltarea economică este susţinută şi de anumite preferinţe şi valori culturale. Este
elocvent că întreprinzătorii, oamenii în general, manifestă preferinţe pentru cooperare onestă
şi avuţie materială. Asemenea preferinţe echivalează cu o atitudine pozitivă faţă de muncă, cu
alegerea muncii în detrimentul timpului liber.
Dezvoltarea economică a Occidentului a început cu emergenţa unor aranjamente
instituţionale ale pieţei, autonome în raport cu controlul politic şi cel religios. Ca atare, a avut
loc expansiunea comerţului şi dezvoltarea unui sistem de preţuri supus într-o mai mică măsură
autorităţii politice. Libertatea schimbului s-a afirmat treptat, pe măsura diminuării
nenumăratelor restricţii ale societăţii feudale, inclusiv respingerea principiului potrivit căruia
comerţul trebuie să aibă loc doar la un preţ „just”.

Studierea Revoluţiei Industriale arată că, în ciuda considerentelor tradiţionale, dezvoltarea


economică modernă nu se identifică cu progresul tehnic, ci cu cel al „drepturilor” concepute
ca tehnologie de organizare a raporturilor umane. Revoluţia tehnologică este doar una dintre
manifestările creşterii economice, semnul principal al acesteia şi nu cauza ei determinantă.
Această evoluţie este inseparabilă de geneza capitalismului şi a sistemului modern al
drepturilor de proprietate. Iar condiţia valorificării mai multor oportunităţi economice a
constat în extinderea gradului de libertate economică faţă de exercitarea arbitrară a
autorităţii.

90
Integrarea instituţiilor în teoria dezvoltării economice decurge din recunoaşterea
funcţiei esenţiale a regulilor în societate, în special a funcţiei economice a drepturilor de
proprietate privată. În esenţă, dezvoltarea economică este reflectarea alocării economice a
resurselor în societate, proces care necesită stimulente şi calcul economic.

Problema stimulentelor Problema calculului

Instituţiile îndeplinesc funcţia de a asigura Problema economică esenţială este „cât să se


structura stimulentelor şi constrângerilor producă?”. Caracterul economic al acţiunii
care ghidează activitatea antreprenorială, iar antreprenoriale este determinat de
modificarea stimulentelor influenţează posibilitatea utilizării calculului economic, ca
acţiunea umană într-o manieră predictibilă mijloc de verificare a eficienţei acesteia
Proprietatea privată Piaţa liberă
Începând cu Adam Smith, în teoria economică s-a manifestat preocuparea de a sintetiza
condiţiile esenţiale şi factorii determinanţi ai prosperităţii economice. Demersul se bazează pe
recunoaşterea faptului că sursele definitorii ale progresul economic au natură instituţională.
• proprietatea privată: oamenii se vor manifesta mai intens ca
întreprinzători şi vor folosi resursele mai chibzuit atunci când acestea sunt
în proprietate privată.

Cinci surse
• libertatea schimbului: schimbul voluntar este reciproc avantajos, cel puţin
majore ale ex-ante, iar politicile care reduc volumul schimburilor vor încetini
progresului performanţele economice.
economic • pieţe concurenţiale: concurenţa promovează utilizarea eficientă a
resurselor şi stimulează inovaţia tehnologică şi antreprenorială.
• monedă sănătoasă: viabilitatea calculului economic este condiţionată de
sănătatea monedei şi a sistemului financiar-bancar.
• impozitare cât mai scăzută: oamenii vor investi şi vor produce mai mult,
iar alocarea resurselor prin calcul economic va spori, în detrimentul alocării
politice a resurselor.

Dezvoltarea economică este forma de manifestare a dinamicii macroeconomice care


presupune, pe lângă creşterea economică a ţărilor un ansamblu de transformări cantitative,
structurale şi calitative la nivelul economiei. Dezvoltarea economică implică creşterea
economică (reciproca nu este valabilă).

91
Dezvoltarea durabilă îmbină creşterea economică susţinută, păstrarea şi ameliorarea
sănătăţii natural-umane, justiţia socială şi asigurarea ambianţei democratice în viaţa socială.
Altfel spus, dezvoltarea economică durabilă asigură satisfacerea cerinţelor prezente de consum
fără a le compromite sau prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare.
Dezvoltarea durabilă = dezvoltare economică + protecţia mediului înconjurător şi
conservarea resurselor naturale.
Nivelul de dezvoltare economică se poate măsura cu ajutorul IDU = indicele dezvoltării
umane (human development index).
IDU are 3 componente:

 PIB/locuitor
 Speranţa de viaţă
 Nivelul educaţiei
IDU cu valori cuprinse între 0 -0,499 = caracterizează o ţară cu nivel scăzut de dezvoltare.
0,5-0,799 = ţară cu nivel mediu de dezvoltare (România)
0,8-1=ţară cu nivel ridicat de dezvoltare
Obs. În anul 2009
- IDU România: 0,837 (locul 63)
- PIB nominal/pe cap de locuitor: 9310 $

92
• Test de autoevaluare nr. 8

I. Identificaţi varianta corectă a următoarelor grile:

1. Spre deosebire de creşterea economică, dezvoltarea economică vizează: a) doar aspectele


structurale; b) numai aspectele cantitative; c) în plus, laturile structurale şi calitative;
d) comportamentele microeconomice; e) orizontul scurt de timp.

2. O politică fiscală orientată spre creşterea impozitelor poate fi însoţită de unul dintre efectele
următoare: a) încurajarea investiţiilor agenţilor economici; b) diminuarea investiţiilor agenţilor
economici; c) creşterea profiturilor firmelor; d) creşterea numărului angajaţilor; e) creşterea pe
termen lung a veniturilor bugetului de stat.

3. Deprecierea monedei naţionale determină: a) stimularea importului; b) stimularea


exportului; c) creşterea cererii de valută; d) reducerea ofertei de valută; e) creşterea deficitului
comercial.

4. Cine este avantajat de aprecierea monedei euro în raport cu dolarul american?: a) o


companie americană ce urmează să cumpere o clădire în UE; b) o companie americană ce
importă din UE; c) un turist european ce vizitează SUA; d) un turist american ce vizitează UE;
e) o companie din UE ce exportă în SUA.

5. În viziunea dezvoltării durabile: a) contează doar aspectele economice; b) profitul financiar


net este factorul de optimizare a alegerilor; c) compatibilizarea mediului creat de om cu mediul
natural este problema de bază pe termen lung; d) se urmăreşte doar maximizarea PIB-ului pe
locuitor; e) contează doar corelaţiile pe termen scurt.

II. Marcaţi următoarele afirmaţii cu A/F în funcţie de valoarea de adevăr a acestora:

1. Decalajul recesionist al venitului naţional apare atunci când venitul naţional realizat este mai
mare decât venitul naţional potenţial.

93
2. Modelul keynesist de creştere economică prevede că venitul naţional creşte ca răspuns la
creşterea cererii agregate.

3. Balanţa comercială constituie una dintre cele mai importante componente ale balanţei de
plăţi externe.

III. Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Prezentaţi decalajul recesionist (definiţie, reprezentare grafică, căi de ajustare).

2. Prezentaţi reperele de bază ale teoriilor de creştere economică.

• Test de autoevaluare nr. 9

I. Identificaţi varianta corectă a următoarelor grile:

1. Balanţa de plăţi externe reprezintă: a) tablou statistico-economic în care se includ şi prin care
se compară importurile şi exporturile unei ţări; b) tablou statistico-economic în care se includ şi
prin care se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară; c) fluxurile valorice cu străinătatea
şi stocul de resurse financiar-valutare, aflate la dispoziţia unei economii naţionale la un moment
dat; d) un instrument valutar-financiar util analizei şi controlului fluxurilor interne şi externe al
unei ţări pe timp de un an; e) componentă a balanţei comerciale.

2. Creşterea economică: a) este un fenomen pe termen scurt; b) se referă la trendul ascendent


al PIB-ului real pe locuitor; c) se referă la fluctuaţiile producţiei în jurul unui trend ascendent;
d) se caracterizează prin devansarea creşterii PIB-ului real de către creşterea populaţiei; e) se
măsoară prin intermediul PIB-ului nominal pe locuitor.

3. Ciclicitatea macroeconomică reprezintă: a) un semn al crizei sistemului capitalist; b) o


consecinţă a instabilităţii politice, militare şi economice pe plan mondial; c) o înlănţuire a
decajalelor de tip recesionist şi de tip inflaţionist; d) o consecinţă a schimbărilor democratice a
partidelor la guvernare; e) un fenomen specific ţărilor în dezvoltare.

94
4. O politică fiscală orientată spre creşterea impozitelor poate fi însoţită de unul dintre efectele
următoare: a) încurajarea investiţiilor agenţilor economici; b) descurajarea investiţiilor agenţilor
economici; c) creşterea profiturilor firmelor; d) creşterea numărului angajaţilor; e) creşterea pe termen
lung a veniturilor bugetului de stat.

5. Decalajul recesionist al venitului naţional apare atunci când: a) PIB real este mai mare decât
PIB nominal; b) venitul naţional realizat este mai mic decât venitul naţional potenţial;
c) cererea de investiţii este mai mică decât cererea agregată; d) deflatorul PIB este supraunitar;
e) înclinaţia marginală spre consum este egală cu înclinaţia marginală spre economisire.

II. Marcaţi următoarele afirmaţii cu A/F în funcţie de valoarea de adevăr a acestora:

1. Deprecierea monedei naţionale determină stimularea exportului.

2. Creşterea economică are la bază dezvoltarea economică şi nu invers.

3. Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât cursul de schimb,
operaţiunea de comerţ internaţional este eficientă.

III. Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Prezentaţi conceptul balanţei de plăţi externe ca instrument analizei şi controlul fluxurilor


externe ale unei ţări.

2. Evidenţiaţi evoluţia teoriei ciclului economic.

95
• Răspunsuri la testele de autoevaluare

Test 8
I.
Grila 1 2 3 4 5
Răspuns c b b c c
II. 1. F; 2. A; 3. A;

Test 9
I.
Grila 1 2 3 4 5
Răspuns b b c b b
II. 1. A; 2. F; 3. A;

• Bibliografia unităţii de învăţare 4

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie” Ediţia a opta, Editura


Economică, Bucureşti, 2009, pag. 319-327, pag. 199-215, pag 225-234;
2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie-Aplicaţii” Ediţia a şasea,
Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 351-362, pag. 241-258, pag. 259-266;
3. P. HEYNE, „Modul economic de gândire”, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991;
4. N. Gregory Mankiw, „Principles of Economics” Third Edition, Thomson South Western, USA,
2004.

96
BIBLIOGRAFIE

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice – „Economie, ediţia a opta”, Editura


Economică, Bucureşti, 2009;

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice – „Dicţionar de economie”, Editura


Economică, Bucureşti, 2003;

3. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice – „Economie. Aplicaţii, ediţia a şasea”,


Editura Economică, Bucureşti, 2009;

4. FRIEDMAN, Milton, “Liber să alegi. Un punct de vedere personal”, Editura All, Bucureşti,
1998;

5. HEYNE, Paul, „Modul economic de gândire”, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991;

6. HAZLITT, Henry - Economia într-o lecţie, Editura Libertas Publishing, Bucureşti, 2006;

7. MANKIW, Gregory, „Principles of Economics”, Harcourt Brace & Company, 1998;

8. MARINESCU, Cosmin (coord.), “Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale


prosperităţii”, Editura ASE, Bucureşti, 2007;

9. MENGER, Carl, “Principles of Economics”, Libertarian Press, Inc., 1994;

10. MISES, Ludwig von, “Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine”, Editura
Nemira, Bucureşti, 1998;

11. ROTHBARD, Murray N. “Ce le-a făcut statul banilor noştri?”, Institutul Ludwig von Mises
România, Bucureşti, 2005.

97