Sunteți pe pagina 1din 33

1.1.

Structura mecanismului macroeconomic


1.2. Contabilitatea venitului naţional
1.2.1. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor.
Cazul unei economii închise
1.2.2. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor.
Cazul unei economii deschise
1.2.3. Metode de măsurare a fluxurilor
1.2.4. Rezumat al relaţiilor macroeconomice
1.3. Fluctuaţiile PIB / PNB şi cauzele acestora
1.3.1. Relaţii între variabilele macroeconomice
1.3.2. Cererea agregată şi oferta agregată
1.3.3. Veniturile şi cheltuielile
1.3.4. Sectorul public (sectorul guvernamental)
Probleme
Anexa 1.1.
Anexa 1.2

TERMENI CHEIE
Teorie macroeconomică Produs Naţional Net
Gospodării Funcţie de consum
Firme Taxe
Putere publică Deflator
Factori de producţie Mărimi nominale
Pieţele bunurilor şi serviciilor Mărimi reale
Pieţele factorilor Cerere agregată
Flux circular Ofertă agregată
Produs Intern Brut Multiplicator
Produs Intern Net Buget
Produs Naţional Brut Deficit (surplus) bugetar
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE MACROECONOMIEI

1.1. Structura mecanismului macroeconomic

Microeconomia şi macroeconomia
Teoria microeconomică studiază deciziile agenţilor economici (persoane sau firme) precum
şi interacţiunile acestor decizii pe diverse pieţe. Scopul teoriei microeconomice este acela de a
explica modul de formare a preţurilor pe diverse pieţe precum şi determinarea cantităţilor de bunuri
şi servicii schimbate. De asemenea, teoria microeconomică studiază efectele reglementărilor
adoptate de puterea publică (exemplu: guvernul) asupra preţurilor şi cantităţilor din bunurile şi
serviciile individuale schimbate pe diverse pieţe.
Teoria macroeconomică studiază economia naţională şi economia mondială, precum şi
modul în care se formează şi evoluează agregatele macroeconomice. Scopul teoriei macroeconomice
este acela de a explica preţurile medii precum şi venitul total, producţia totală şi utilizarea globală a
forţei de muncă. De asemenea, teoria macroeconomică mai studiază efectele pe care le au acţiunile
de reglementare ale puterii publice (impozite, cheltuieli publice, deficit public) asupra veniturilor
totale şi ansamblului locurilor de muncă.

Decidenţii

Decidenţii sunt reprezentaţi de agenţii economici. În figura 1 se pot identifica trei tipuri de
decidenţi:
1. gospodăriile
2. firmele
3. Guvernul (Autoritatea publică).
O gospodărie este reprezentată de orice grup de persoane care locuiesc împreună şi iau
decizii ca un tot unitar.
Fiecare individ din economie poate fi privit ca o gospodărie. Totuşi, unele gospodării sunt
formate dintr-o singură persoană, altele constau în familii sau grupuri de indivizi fără legături de
rudenie (cum ar fi doi sau trei studenţi ce împart un apartament). Fiecare gospodărie are necesităţi
nelimitate dar şi resurse limitate.
O firmă este o organizaţie care utilizează resurse şi produce bunuri şi servicii. Toţi
producătorii sunt firme, indiferent de dimensiune sau de tipul producţiei. De exemplu, fermierii,
băncile, companiile de asigurări, producătorii de maşini, etc. sunt firme.
Administraţia publică (guvernul) este o organizaţie ce stabileşte legi şi reguli, impune un
mecanism de respectare a acestora, stabileşte impozite şi taxe pentru gospodării şi firme, produce
bunuri publice şi servicii ca de exemplu apărarea naţională, sănătate publică, transport sau educaţie.
Prin modificarea legilor, regulilor, a impozitelor şi cheltuielilor, puterea publică căuta să
influenţeze alegerile (deciziile) firmelor şi gospodăriilor.
Macroeconomie. Decizii strategice

Gospodăriile, firmele şi puterea publică iau


decizii economice. Gospodăriile decid cât din forţa de
muncă, pământ, capital şi abilităţi antreprenoriale să
Gospodării vândă sau să închirieze în schimbul salariilor,
Muncă
pământ,
rentelor, dobânzilor şi profiturilor. De asemenea, vor
Bunuri şi
Bunuri şi capital, decide ce proporţie din venit vor cheltui pentru
servicii Abilităţi
servicii
antreprenori
diverse tipuri de bunuri şi servicii disponibile.
Taxe
Administraţia publică decide care sunt bunurile şi
serviciile finanţate şi produse de ea, precum şi nivelul
Piaţa Putere publică
Pieţele impozitelor plătite de gospodării şi firme.
factorilor
bunurilor Aceste decizii luate de gospodării, firme şi
Cheltuieli Taxe
Salarii, administraţia publică se coordonează pe pieţele
rente,
Pentru bunuri
dobânzi bunurilor şi factorilor, şi sunt reglementate prin reguli
& Bunuri şi
şi servicii
Servicii
profit stabilite şi implementate de administraţia publică. Pe
aceste pieţe preţurile se ajustează permanent astfel
încât să se menţină echilibrată cererea şi oferta.
Firme

Figura 1

Pieţele

Pentru acest curs este acceptabil să considerăm că piaţa reprezintă orice modalitate prin care
vânzătorii şi cumpărătorii iau contact, schimbă informaţii şi fac afaceri împreună. Un exemplu îl
reprezintă piaţa pe care petrolul este vândut şi cumpărat, piaţa mondială a petrolului. Piaţa este dată
de reţeaua de producători de petrol, utilizatori şi intermediari ce cumpără şi vând pe piaţa mondială a
petrolului. În cele mai multe cazuri decidenţii nu se întâlnesc fizic, ei iau legătura prin telefon, fax
sau computere.
În figura 1.1, se identifică două tipuri de pieţe: piaţa bunurilor şi piaţa factorilor de producţie.
Pe piaţa bunurilor se schimbă servicii şi bunuri, iar pe piaţa factorilor se cumpără şi se vând factori
de producţie.
Factorii de producţie reprezintă resursele productive ale economiei. Ei se clasifică în patru
tipuri:
1. munca (forţa de muncă)
2. pământ
3. capital
4. abilităţi antreprenoriale (manageriale).
Munca (forţa de muncă) reprezintă timpul şi efortul pe care oamenii îl alocă pentru producţia
de bunuri şi servicii; ea este răsplătită prin salarii.
Pământul reprezintă totalitatea resurselor naturale utilizate pentru producerea de bunuri şi
servicii. Acest factor de producţie nu se rezumă doar la terenurile folosite în agricultură; el înseamnă
totalitatea resurselor naturale oferite de planetă. Preţul acestui factor de producţie este renta.
Capitalul reprezintă totalitatea echipamentelor, clădirilor, utilajelor şi altor bunuri fabricate
ce sunt utilizate în producţia de bunuri şi servicii. Preţul capitalului este dobânda.
Abilităţile antreprenoriale (manageriale) sunt un tip special de resursă umană prin care se
organizează ceilalţi trei factori de producţie, se iau deciziile de afaceri, se fac inovaţii, se asumă
riscul afacerilor. Acest factor de producţie este recompensat prin profit.
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

Gospodăriile şi firmele decid asupra tranzacţiilor ce se efectuează pe piaţa bunurilor şi


respectiv piaţa factorilor aşa cum se arată în fig.1.1. Gospodăriile decid cât din muncă, pământ şi
capital vor vinde sau închiria pe piaţa factorilor. Ele vor primi venituri sub formă de salarii, rente,
capital sau profit. De asemenea, gospodăriile decid cum vor cheltui veniturile pentru bunuri şi
servicii produse de firme. Firmele decid ce cantităţi de factori de producţie vor cumpăra, cum le vor
utiliza în producţie, ce bunuri şi servicii vor produce şi în ce cantităţi. Rezultatul producţiei este
vândut pe piaţa bunurilor.
Fluxurile rezultate în urma acestor decizii sunt reprezentate în fig.1.1. Liniile punctate
reprezintă fluxurile de factori de producţie dintre gospodării şi firme, respectiv fluxurile de bunuri şi
servicii dintre firme şi gospodării. Liniile continui reprezintă fluxuri de direcţii opuse care vor indica
plăţile efectuate în schimbul factorilor de producţie, a bunurilor şi serviciilor.
Procesul alegerii (deciziei) publice este dat de regulile şi reglementările impuse de
administraţia publică, taxele şi impozitele stabilite precum şi bunurile şi serviciile utilizate. În fig.1.1
este reprezentată de asemenea decizia puterii publice.

Coordonarea deciziilor

Probabil cel mai izbitor fapt ce reiese din deciziile luate de gospodării, firme şi administraţia
publică este acela că în mod sigur aceste decizii sunt conflictuale. De exemplu, gospodăriile aleg
cantitatea de muncă oferită şi specializarea, dar firmele aleg tipul şi cantitatea de muncă utilizată în
producţie. Cu alte cuvinte firmele aleg cantitatea şi tipul de muncă pe care le vor cumpăra iar
gospodăriile pe cel pe care le vor vinde. Apare problema de punere în concordanţă a deciziilor luate
de gospodării, firme şi administraţia publică (guvern), deoarece gospodăriile pot oferi un tip de
muncă iar firmele să ceară alt tip, respectiv firmele pot oferi anumite bunuri şi servicii iar
gospodăriile să ceară altele.
Rolul coordonării acestor decizii este asumat de pieţe. Pieţele coordonează deciziile
individuale prin procesul de ajustare (modificare) a preţurilor. Deciziile de producţie şi consum, de
vânzare şi cumpărare sunt ajustate în mod continuu şi echilibrate prin intermediul modificării
preţurilor.
Uneori preţurile sunt fixe (rigide). De exemplu, administraţia publică poate impune
plafonarea rentelor sau un salariu minim, ceea ce nu va fi în concordanţă cu planurile vânzătorilor şi
cumpărătorilor. În aceste condiţii va acţiona un alt mecanism. O posibilitate este aceea în care
clienţii aşteaptă la coadă şi vor fi serviţi după principiul primul venit – primul servit. O altă
posibilitate este ca stocurile firmelor şi gospodăriilor să funcţioneze ca o supapă de siguranţă. Astfel,
dacă preţul fixat este prea scăzut, firmele vor vinde mai mult decât ar dori şi dimensiunea stocului se
va diminua. Dacă preţurile fixate sunt prea mari, atunci firmele vor vinde mai puţin decât ar dori, iar
stocurile vor creşte.
Totuşi, modificarea stocurilor şi cozile reprezintă doar soluţii temporare şi nu sunt în
concordanţă cu planurile de vânzare şi cumpărare, deci sunt necesare ajustări ale preţurilor.
De asemenea, pe piaţă se stabileşte ce bunuri şi servicii vor fi produse.
În final, deciziile de coordonare ale pieţei determină cine consumă bunurile şi serviciile
produse. Astfel talentul, îndemânarea şi resursele rare vor fi evaluate la preţuri ridicate, iar
proprietarii lor vor primi o parte mai mare din outputul economiei. Pentru resurse, îndemânare şi
talent obişnuit se va primi un preţ scăzut, iar proprietarii acestora vor primi o parte mai mică din
output.
Piaţa reprezintă una dintre alternativele mecanismelor de coordonare a deciziilor. Cealaltă
alternativă este aceea a mecanismului de comandă.
Macroeconomie. Decizii strategice

Un mecanism de comandă este o metodă de a determina ce, cât şi unde vor fi produse
bunurile şi serviciile precum şi cine le va consuma prin utilizarea unei structuri organizaţionale
ierarhice, în care oamenii vor respecta instrucţiunile primite.
O economie în care acţionează mecanismele de coordonare al pieţei se numeşte economie de
piaţă. În economia reală însă există şi coexistă ambele mecanisme de coordonare a activităţii
economice. O economie în care funcţionează atât mecanismele de coordonare de piaţă cât şi cele de
comandă se numeşte economie mixtă.
Economia Statelor Unite ale Americii, de exemplu, utilizează pe scară largă mecanismele
pieţei pentru coordonarea deciziilor gospodăriilor şi firmelor, însă nu sunt excluse şi mecanismele
de comandă. Cu alte cuvinte economia americană este o economie mixtă.

Politica economică. Politica economică este reprezentată de acţiunile administraţiei publice


(guvernului) şi de constituirea instituţiilor ce pot îmbunătăţi performanţele economiei.
În formularea politicii economice economiştii deţin două roluri. În primul rând ei încearcă să
determine consecinţele politicilor alternative. De exemplu, economiştii care acţionează în domeniul
reformei sistemului de producţie trebuie să previzioneze evoluţia costurilor, a beneficiilor şi a
eficienţei diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului. Economiştii ce acţionează în
domeniul mediului vor căuta să prevadă, de exemplu, costul şi calitatea aerului urban ce rezultă din
schimbările impuse standardelor de emisie ale noxelor auto. Iar economiştii ce studiază pieţele
financiare vor căuta să determine efectele pe care le au modificările ratelor dobânzilor asupra
activităţii economiei şi forţei de muncă.
În al doilea rând economiştii evaluează politicile alternative (pe o scală de la rău la bine).
Pentru a face aceasta trebuie stabilite obiectivele politicii economice.
Analiza politicilor economice din perspectiva obiectivelor poate contribui la dezvoltarea
teoriilor economice în mod obiectiv atâta timp cât este clară şi deschisă. De-a lungul anilor, ca
răspuns la acţiunile societăţilor în care viaţa politică determină viaţa economică, economiştii au
dezvoltat criterii de interpretare a măsurilor sociale şi politice pe o scală de la bine la rău.
S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice:
- eficienţă;
- echitate;
- creştere economică;
- stabilitate.
În condiţiile în care s-a realizat eficienţa economică costurile de producţie sunt cât mai
scăzute posibil iar consumatorii sunt cât mai satisfăcuţi de combinaţia de bunuri şi servicii produse
şi consumate. Eficienţa economică generală implică trei condiţii distincte şi anume: eficienţa
producţiei, eficienţa consumului şi eficienţa schimbului.
O producţie eficientă se realizează în condiţiile în care fiecare firmă îşi desfăşoară activitatea
cu costurile cele mai mici posibile. Aceste costuri includ atât costurile interne specifice firmei, cât şi
costurile externe, impuse de mediul în care activează firma. Un consum eficient este realizat atunci
când fiecare gospodărie este maxim posibil satisfăcută (conform propriei evaluări) de cumpărarea şi
consumul bunurilor şi serviciilor de pe piaţă. Un schimb eficient este atins în condiţiile în care
fiecare este specializat într-o activitate ce-i permite să obţină beneficiul economic maximum posibil.
În condiţiile atingerii eficienţei economice nu este posibilă îmbunătăţirea situaţiei unei persoane fără
ca altcineva să îşi îmbunătăţească satisfacţia iniţială, (optimul de tip Pareto).
Echitatea reprezintă corectitudinea economică sau justiţia economică. O economie eficientă
nu este în mod necesar şi echitabilă, deoarece se poate ajunge ca o minoritate să obţină venituri
foarte mari în timp ce marea majoritate a populaţiei obţine venituri foarte mici. O asemenea situaţie
va fi privită ca inechitabilă de către majoritatea populaţiei, dar nu şi de cei ce au venituri mari. Dacă
economiştii s-au pus de acord în ceea ce priveşte o definiţie unanim acceptată a eficienţei
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

economice, în ceea ce priveşte noţiunea de echitate, încă nu s-a ajuns la un numitor comun.
Echitatea rămâne însă o noţiune despre care oamenii au păreri diferite.
Creşterea economică este dată de creşterea veniturilor şi producţiei pe persoană. Ea rezultă
din aplicarea de inovaţii tehnologice, din acumularea unor mari cantităţi de echipamente productive
şi de creşterea standardelor educaţionale.
Societăţile sărace se pot transforma în societăţi bogate prin intermediul creşterii economice.
Totuşi, şi creşterea economică are un cost, cost ce rezultă din utilizarea excesivă a resurselor
naturale sau a distrugerii mediului ambiant. Totuşi, acestea nu sunt urmări inevitabile ale creşterii
economice, ci există şi posibilitatea protejării resurselor şi a mediului.
Creşterea economică poate fi impulsionată sau descurajată prin intermediul măsurilor de
politică economică adoptate de către administraţia publică (guvern). De exemplu, reducerea taxelor
ce privesc cercetarea şi dezvoltarea pot stimula creşterea, în timp ce creşterea taxelor în ceea ce
priveşte conservarea resurselor o poate întârzia. În analiza politicilor economice economiştii trebuie
să pună în evidenţă atât modul în care se poate atinge rata dorită a creşterii economice cât şi efectele
pe care le au aceste politici asupra ansamblului vieţii economice şi sociale.
Stabilitatea economică este dată de absenţa fluctuaţiilor din cadrul ratei de creştere
economică, a nivelului şomajului şi a preţurilor. În cea mai mare parte teoria macroeconomică s-a
dezvoltat pentru a explica aceste probleme şi mulţi economişti s-au specializat în determinarea
politicilor economice care „calmează” economiile instabile.
Macroeconomie. Decizii strategice

1.2. Contabilitatea venitului naţional


1.2.1. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii închise

Sistemul Conturilor Naţionale s-a dezvoltat ca un cadru conceptual ce descrie relaţiile cheie
dintre variabilele macroeconomiei de bază: output, venit şi cheltuieli. În cadrul acestui sistem se
estimează: Produsul Intern Brut (PIB) (GDP – Gross Domestic Product), Produsul Naţional Brut
(PNB) (Gross National Product – GNP) şi celelalte agregate macroeconomice.
Pentru a înţelege aceste concepte este util să studiem fluxul circular al veniturilor dintre
gospodării şi firme, pentru o economie cu cei doi decidenţi de bază din figura 1.1, aşa cum este
arătat în figura 1.2.
GOSPODĂRII

plata factorilor cheltuieli pentru


salarii, rente, dobânzi, bunuri şi servicii
profituri oferta de bunuri
ofertă de servicii şi servicii
productive
FIRME

Figura 1.2

Gospodăriile vând, iar firmele cumpără muncă, pământ, capital şi abilităţi antreprenoriale.
Pentru aceşti factori, firmele plătesc gospodăriilor salarii pentru muncă, dobânzi pentru utilizarea
capitalului, rente pentru utilizarea pământului şi profituri pentru abilităţile antreprenoriale. Firmele
vor reţine o parte din profit – cea care nu este distribuită gospodăriilor, şi de asemenea o parte din
venitul gospodăriilor. Venitul total obţinut de gospodării, ca plată pentru serviciile oferite reprezintă
venitul agregat (Y).
Firmele vor vinde, iar gospodăriile vor cumpăra şi consuma bunuri şi servicii de pe piaţa
bunurilor şi serviciilor. Cheltuielile totale efectuate de către gospodării pentru aceste bunuri şi
servicii reprezintă cheltuielile (personale) de consum (sau Consumul C).
De asemenea, firmele cumpără şi vând echipamente de tip capital (productive) pe piaţa
bunurilor. O parte a acestor echipamente nu se vor vinde şi vor fi adăugate stocurilor deja existente.
Atunci când o firmă adaugă outputul nevândut la stocuri, putem aprecia că firma îşi cumpără
propriile produse. Achiziţionarea unei noi fabrici, unui echipament nou, clădiri şi creşterea stocurilor
reprezintă investiţii (I).
Venitul Y poate fi consumat sau economisit (acumulat). Acumulările (economisirea)(S)
reprezintă partea din venit ce rămâne după efectuarea cheltuielilor de consum. Firmele îşi finanţează
investiţiile împrumutând economiile gospodăriilor (de pe piaţa financiară).
Cei care cumpără producţia (agregată) vor plăti o sumă egală cu cheltuielile agregate, iar
vânzătorii producţiei agregate vor plăti o sumă egală cu venitul agregat. Cum cheltuielile agregate
sunt egale cu veniturile agregate putem evalua producţia agregată (totală) prin două metode ce vor
conduce la acelaşi rezultat. Astfel, producţia agregată (totală) (PIB) este egală (ca valoare) cu
cheltuielile totale şi respectiv cu veniturile totale.
Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor reprezintă fundamentul determinării produsului
intern brut şi cheia înţelegerii modului în care fluxurile investiţionale se concretizează în creşterea
stocului de capital.
Dacă vom privi această variantă simplificată a economiei (în care s-au omis sectorul
guvernamental şi cel exterior) şi fără a ţine cont de deprecierea capitalului, taxele indirecte şi
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

transferurile firmelor, atunci venitul naţional şi PIB sunt echivalente cu venitul agregat sau outputul
agregat.
Prima relaţie este cea dintre outputul produs şi cel vândut:

Y=C+I (1.1)

Următorul pas este acela de a stabili o relaţie între economisire, consum şi PIB. Sectorul
privat va încasa venitul agregat Y şi îl va privi ca venit personal disponibil. O parte a acestuia va fi
alocat consumului, iar o altă parte va fi economisită, deci avem:

Y=C+S (1.2)

Din relaţiile (1.1) şi (1.2) rezultă:

C+I=Y=C+S (1.3)

Partea stângă a relaţiei (1.3) conţine componentele cererii, iar partea dreaptă arată alocarea
venitului. Această relaţie evidenţiază faptul că outputul produs este egal cu outputul vândut.
Valoarea outputului produs este egală cu venitul total încasat, iar venitul încasat va fi la rândul său
cheltuit pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, sau economisit.
Din (1.3) rezultă:

I=Y–C=S (1.4)

Această identitate indică faptul că într-o economie simplă valoarea investiţiilor este egală cu
valoarea acumulărilor (economisirii).

Preţurile pieţei şi costul factorilor. Prin însumarea tuturor cheltuielilor finale pentru bunuri
şi servicii se obţine produsul intern evaluat la preţurile pieţei. O altă modalitate de evaluare a
bunurilor şi serviciilor este costul factorilor, care constă în însumarea costului tuturor factorilor de
producţie utilizaţi pentru obţinerea acestor bunuri şi servicii.
Pentru economia simplificată, cum nu există administraţia publică (guvern) şi prin urmare
nici impozite sau subvenţii, valoarea bunurilor şi serviciilor evaluate la preţurile pieţei respectiv la
costul factorilor este aceeaşi.

1.2.2. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii deschise

Un model macroeconomic mai complet este format din patru sectoare: gospodării, firme,
administraţia publică şi restul lumii (sectorul extern). Vom considera de asemenea trei pieţe
agregate: piaţa factorilor, piaţa bunurilor şi serviciilor respectiv piaţa financiară (monetară) (vezi
figura 1.3).
În fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor, gospodăriile încasează veniturile (Y) de la
firme şi efectuează cheltuieli de consum (C); firmele cheltuiesc pentru investiţii (I), guvernul
achiziţionează bunuri şi servicii (G); iar restul lumii primeşte exportul net (NX). Evident, venitul
agregat este egal cu cheltuielile agregate.
Gospodăriile economisesc din venit (S) şi plătesc taxe nete (NT); aceste componente părăsesc
fluxul circular. Firmele împrumută pentru a finanţa investiţiile, iar guvernul şi restul lumii iau bani
cu împrumut pentru a-şi finanţa deficitele sau dau bani cu împrumut din excedente.
Macroeconomie. Decizii strategice

Acumularea gospodăriilor
Gospodării NT Guvern

Împrumuturi publice
Y

Pieţele Pieţele Pieţele


factorilor bunurilor NX factorilor
I
I

NX
Y C Împrumuturi
externe
G
Restul
i lumii

Împrumuturile firmelor

Figura 1.3

În figura 1.3 nu reiese faptul că firmele plătesc la rândul lor impozite şi pot primi subvenţii.
Această situaţie poate fi interpretată astfel: taxele nete plătite de către firme vor fi plătite de
gospodăriile ce deţin acele firme. De exemplu, impozitul pe profitul firmei poate fi văzut ca o
diminuare a venitului primit de gospodăriile ce sunt proprietarele firmei, ceea ce este echivalent cu
faptul că gospodăria primeşte tot profitul firmei şi apoi îşi plăteşte impozitele.
Administraţia publică (guvernul) cumpără bunuri şi servicii de la firme precum şi diverse
resurse, iar acestea se numesc cheltuieli publice (sau achiziţii guvernamentale G). Veniturile publice
provin din impozite şi taxe directe (Td) ce se impun asupra veniturilor (salarii, rente, dobânzi,
profituri) şi din taxe indirecte (Te) impuse asupra bunurilor şi serviciilor.
Administraţia publică utilizează impozitele şi taxele totale TA (definite ca suma a taxelor
directe şi indirecte):
TA = Td + Te (1.5)
pentru a plăti cheltuielile proprii (G) şi pentru transferuri (TR). Transferurile reprezintă sume
de bani transmise de către administraţia publică gospodăriilor şi firmelor ca ajutoare sociale, alocaţii
de şomaj, subvenţii etc.
Transferurile nu se includ în venitul naţional sau în PIB, deoarece nu corespund unei valori
adăugate sau unui output net. Taxele (TA) şi transferurile (TR = GTR + BTR, unde GTR reprezintă
transferurile administraţiei publice iar BTR reprezintă transferurile firmelor), reprezintă doar o
redistribuire a veniturilor între plătitorii de taxe şi cei care primesc ajutoarele şi subvenţiile. În
schimb cheltuielile publice pentru bunuri şi servicii (G) crează output net şi prin urmare va conduce
la o creştere a producţiei firmelor ce oferă aceste bunuri şi servicii, respectiv o creştere a consumului
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

gospodăriilor care primesc veniturile corespunzătoare. Prin urmare, cheltuielile G vor fi incluse în
PIB.
Produsul naţional poate fi evaluat atât la preţurile pieţei (incluzând impozitele indirect pe
bunuri şi servicii), cât şi la preţurile de producţie (costul factorilor) primit de producători după plata
taxelor indirecte.
Produsul intern brut exprimat la preţurile pieţei măsoară produsul intern inclusiv taxele
indirecte pentru bunuri şi servicii. Produsul intern brut exprimat în costul factorilor măsoară
produsul intern exclusiv taxele indirecte pe bunuri şi servicii.
Măsurând C, I şi G la preţurile pieţei vom obţine valoarea adăugată sau outputul net al
economiei astfel:

PIB la preţurile pieţei: PIBp = C + I + G (1.6)

PIB la costul factorilor PIBcf = C + I + G – Te + Subvenţii (1.7)

Partea dreaptă a ecuaţiei (1.7) reprezintă PIB măsurat prin însumarea cheltuielilor finale
(pentru consum final), respectiv o măsură a outputului net, fiecare exprimată la costul factorilor.
Partea stângă reprezintă PIB măsurat ca sumă a veniturilor; el este exprimat la costul factorilor,
deoarece prin plata factorilor şi a profiturilor, firmele plătesc gospodăriilor exact valoarea outputului
net măsurată la preţurile pieţei, fără taxele indirecte.
Deci outputul, cheltuielile şi venitul ca măsuri ale PIB la costul factorilor sunt egale.
Rolul administraţiei publice (a guvernului) în fluxul circular este descris în figura 1.4.

I PIBpp

C+I+G

C
G
C+I+G-Te
S

Gospodării Putere publică Firme

TR- Td
GDPfc+TR-Td
Yfc

YD

Figura 1.4.
Macroeconomie. Decizii strategice

Observaţii:
Te nu conţine subvenţiile pentru bunuri şi servicii;
BTR nu este inclus în acest flux.

Veniturile gospodăriilor exprimate la costul factorilor sunt suplimentate de transferuri (GTR)


şi diminuate prin taxele directe (Td) şi astfel vom obţine venitul disponibil (YD). Acest indicator
agregat arată venitul pe care gospodăriile îl pot cheltui sau economisi*:

YD = PIBcf + TR – Td (1.8)

Cum YD = C + S, atunci S = YD – C, şi de aici: PIBcf = C + S – TR + TD (1.9)

Din (7) şi (9) obţinem:

C + S – TR + Td = PIBcf = C + I + G – Te (1.10)

De aici rezultă alte două relaţii importante:

S + Td + Te = I + G + TR (1.10a)

S – I = G + TR – TA (1.10b)

Partea stângă a relaţiei (10a) evidenţiază componentele care părăsesc fluxul circular al
plăţilor, în timp ce partea dreaptă conţine componentele care intră în fluxul circular. Totalul ieşirilor
trebuie să fie egale cu totalul intrărilor pentru a avea o înregistrare corectă în conturile naţionale.
Relaţia (10b) arată faptul că reţinerile nete din fluxul circular (S – I), respectiv surplusul
financiar al sectorului privat, trebuie să fie exact acoperite de intrările nete din sectorul public (G + TR –
TA) (sau deficitul bugetar).
Sectorul privat ca întreg va înregistra un surplus doar dacă guvernul înregistrează un deficit
şi reciproc.
Dacă vom analiza figura 1.3 vom observa că indicatorii agregaţi Td, Te şi TR sunt sintetizaţi
prin taxele nete (NT), cu NT = TA – GTR. Atunci când cheltuielile publice depăşesc taxele nete (G >
NT) atunci guvernul înregistrează un deficit bugetar, deficit care va fi finanţat din împrumuturi de pe
piaţa financiară.
Sectorul extern face legătura dintre economia naţională şi restul lumii.
Firmele exportă bunuri şi servicii către restul lumii, dar şi importă bunuri şi servicii din
exterior. Dacă din valoarea exporturilor X vom scădea valoarea importurilor (IM) se obţine exportul
net (NX).
Dacă exporturile nete sunt pozitive (X > IM), atunci fie restul lumii împrumută de la
economia internă, fie vor vinde active cumpărate anterior de pe pieţele financiare.
Dacă exporturile nete sunt negative (X < IM) atunci economia internă fie va împrumuta de la
restul lumii, fie va vinde active străine achiziţionate anterior.
Importurile reprezintă o „scurgere” de bani din fluxul circular, iar exporturile reprezintă
intrări („injecţii”) de bani în fluxul circular.
În acest moment putem oferi o definiţie completă a produsului intern brut pentru o economie
deschisă.

*
Relaţia ce exprimă venitul disponibil plecând de la PIB exprimat la preţurile pieţei este: YD = PIBp + TR – TA.
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

Produsul Intern Brut măsoară outputul produs de către factorii de producţie interni
indiferent de proprietarii acelor factori. PIB reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor
finale produse în ţară într-o perioadă dată.
Aşa cum am mai arătat, veniturile totale (agregate) primite de gospodării sunt egale cu
cheltuielile totale (finale)(C + I + G + Nx), şi de asemenea egale cu sumele cheltuite pentru consum
(C) plus economisirea (S), plus sumele ce reprezintă taxele nete (NT), cu alte cuvinte, PIB la
preţurile pieţei este:
C + I + G + Nx = PIBp = C + S + NT (1.11)

Din (1.11) se pot deduce alte două ecuaţii (similar cu relaţiile (1.10a) şi (1.10b):

S + TA + IM = I + G + TR + X (1.11a)

S–I = G + TR – TA + Nx (1.11b)

Interpretarea acestor relaţii este similară cu cele anterioare, dar pentru o economie deschisă.
Rearanjând termenii ecuaţiei (11a) obţinem:

I = S + (NT – G) + (IM – X) (1.12)

Această relaţie ne permite să identificăm indicatori agregaţi importanţi ce vor explica


mecanismul financiar al investiţiilor.
• economiile private (ale gospodăriilor): S = (Y – NT) – C;
• surplusul bugetar al puterii publice: BS = (NT – G);
• economiile la nivelul naţional: NS = S + (NT – G) = Y – C – G;
• împrumuturi de la restul lumii: - Nx = (IM – X).
Se poate observa că termenul (Y – NT) reprezintă venitul personal disponibil agregat (YD).
Dacă I > NS atunci investitorii interni trebuie să împrumute de la restul lumii o sumă egală cu
I – NS = IM – X.
În figura 1.5 este reprezentată semnificaţia relaţiei macroeconomice (1.11):

NX
TA TA
I
S
G Y C
YD

C
TR TR
Figura 1.5.

Legăturile dintre PIB şi PNB, PNB şi VN (Venitul Naţional). Produsul naţional brut
(PNB) măsoară venitul total acumulat de cetăţenii unei ţări, indiferent de ţara în care ei îşi alocă
factorii de producţie. PNB este de asemenea valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse prin
intermediul factorilor de producţie în proprietatea gospodăriilor şi firmelor naţionale.
Macroeconomie. Decizii strategice

Produsul Intern Brut şi Produsul Naţional Brut sunt diferite deoarece, pe de o parte, firmele
şi cetăţenii străini produc o parte a outputului din interiorul ţării, iar profiturile şi dobânzile sunt
returnate către restul lumii, iar pe de altă parte, unii rezidenţi interni deţin resurse productive în alte
ţări iar profiturile şi dobânzile revin în interiorul ţării. Diferenţa dintre sumele primite din exterior şi
plăţile făcute către exterior reprezintă venitul net din străinătate (sectorul extern) deci:
PNB = PIB + venitul net din străinătate
Capital şi Investiţii. Capitalul este o noţiune macroeconomică fundamentală prin
dimensiune şi rol.
Capital sunt fabricile, echipamentele, clădirile, stocurile de materiale şi semifabricate
utilizate în producerea altor bunuri şi servicii. Stocul de capital este influenţat de două fluxuri de
bază: investiţiile şi deprecierea.
Investiţiile se concretizează în achiziţionarea a noi bunuri de capital de către firme.
Deprecierea reprezintă scăderea valorii stocului de capital datorată uzurii fizice şi morale.
Deprecierea capitalului se mai poate numi consumul capitalului. Suma totală cheltuită pentru
creşterea stocului de capital şi a înlocuirii capitalului depreciat se numeşte investiţie brută.
Investiţia netă este dată doar de creşterea stocului de capital, deci investiţia netă este egală cu
investiţia brută minus deprecierea. Vom avea:
PNB - deprecierea (consumul de capital) = Produsul Naţional Net (PNN)
PIB - deprecierea = Produsul Intern Net (PIN)
Avuţie şi Economisire (Acumulare). Avuţia (naţională) reprezintă valoarea tuturor
bunurilor deţinute de populaţie. Dimensiunea avuţiei depinde de fluxul veniturilor. Acumularea
(economisirea) contribuie la creşterea avuţiei, în timp ce dezacumularea (dezeconomisirea) conduce
la descreşterea acesteia.
Stocurile reprezintă bunuri păstrate de firme în mod curent pentru producţie sau vânzări
viitoare. Bunurile din stocuri neutilizate în cursul perioadei curente pentru producţie sau vânzare
sunt considerate bunuri de capital. Creşterea stocurilor reprezintă investiţii în capital lucrativ.
Descreşterea stocurilor este considerată ca o investiţie negativă sau dezinvestiţie.
În figura 1.6 se prezintă un rezumat al celor prezentate până acum.
Venitul net Venitul net
provenit din provenit din Deprecierea
străinătate străinătate capitalului

G Taxe
indirecte
Rente
I PIB PNN Venit
PNB la
la la Naţional Profituri
preţurile
pieţei NX Preţurile Preţurile Venituri
din
pieţei pieţei muncă
personală
în activităţi
VN=PNNcf proprii

C Salarii

Cheltuielile în Definiţia PIB Definiţia Definiţia Contra-


PIB Produsului Venitului valoarea
Naţional Net Naţional factorilor de
producţie
Figura 1.6.
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

Venitul naţional este produsul naţional net al economiei. VN se calculează ca diferenţă dintre
PNB la costul factorilor şi depreciere.
Observaţie: Deprecierea se mai poate măsura şi ca valoare totală de amortizat (sau
amortizarea) într-o anumită perioadă.

1.2.3. Metode de măsurare a fluxurilor


Pentru a determina PIB va trebui să calculăm:
a) valoarea totală (agregată) a bunurilor şi serviciilor produse de sectorul privat şi sectorul
public în decursul unui an – care reprezintă metoda de producţie (outputurilor) sau
metoda valorii adăugate;
b) valoarea cheltuielilor totale pentru bunuri şi servicii finale efectuate în decursul unui an
– metoda cheltuielilor;
c) valoarea outputului naţional calculată la costul factorilor ca sumă a plăţilor pentru
factorii de producţie utilizaţi – metoda veniturilor.
a) Metoda outputurilor
Partea de producţie a conturilor naţionale măsoară fluxul bunurilor şi serviciilor produse în
perioada considerată în economie. Prin această metodă se evaluează producţia agregată de bunurile
şi serviciile pentru consum şi bunurile de investiţii produse de totalitatea firmelor din ţară într-o
anumită perioadă (de obicei un an). Astfel vom măsura valoarea totală a bunurilor şi serviciilor
finale produse sau, echivalent, suma valorilor adăugate din economie.
Bunurile finale sunt acele bunuri achiziţionate de ultimul utilizator. Acestea sunt fie bunuri
cumpărate de gospodării, fie bunuri de capital achiziţionat de firme. În aprecierea bunurilor de
capital ca bunuri finale vom presupune că acestea nu sunt folosite integral înr-o secvenţă a
procesului de producţie.
Bunurile intermediare sunt bunuri semifabricate sau parţial finisate, ce vor forma inputuri
pentru producţia altor firme şi vor fi utilizate în întregime în procesul de producţie.
Valoarea adăugată reprezintă creşterea valorii bunurilor ca urmare a procesului de
producţie. Se calculează ca diferenţă dintre valoarea outputului firmei şi costul bunurilor şi
serviciilor folosite ca inputuri de către firmă pentru producerea acelui output.
Vom prezenta un exemplu simplu pentru a concretiza cele prezentate anterior (figura 1.7 şi
tabelul 1.1).

1000 um
1000 um Producător
Companie Producător de motoare
minieră de oţel
4000 um 2000 um

Consumator
Producător de
final
automobile
Producător 1000 um
de anvelope 8000 um

Valoare
adăugată (um) 1000 800 1000 1000 3000
3200
(1000-200) (2000-1000)
(4000-800) (8000-5000)
Figura 1.7
Macroeconomie. Decizii strategice

Acest „sistem economic” simplu are 5 firme, dar un singur producător de automobile vinde
produsul consumatorului final - gospodăriile. Tranzacţiile efectuate sunt înregistrate în tabelul 1.1.
Tabelul 1.(unităţi monetare) 1.1

Valoare Chelt-
Nr. Bun Vânzător Cumpăr-ător tranzac-ţie Valoar uieli Contra-
crt. e pentru valoarea
adăuga bun factorilor
tă final de
producţie
0 1 2 3 4 5 6 7
1 Minereu de Companie Producător 1000 1000 - 1000
fier minieră de oţel
2 Oţel Producător Producător de 1000 800 - 800
de oţel motoare
3 Oţel Producător Producător de 4000 3200 - 3200
de oţel automobile
4 Motor Producător Producător 2000 1000 2000 1000
de motoare de automobile
5 Anvelope Producător Producător 1000 1000 - 1000
de anvelope de automobile
6 Automobile Producător Consuma-tor 8000 3000 8000 3000
de automobile
7 Valoarea totală a tranzacţiilor 17000 - - -
8 Produsul Intern Brut (PIB) - 10000 10000 10000

Outputul total al producătorului de motoare este de 2000 unităţi monetare (u.m.), însă venitul
net este de 1000 u.m., deoarece 1000 u.m. reprezintă bunul intermediar (oţelul în acest caz)
achiziţionat de la producătorul de oţel. Suma de 2000 u.m. este înregistrată la „cheltuieli cu bunuri
finale” ca investiţie (fiind parte a venitului curent şi prin urmare a PIB).
Valoarea brută a tuturor tranzacţiilor este de 17.000 u.m., cu mult mai mare decât valoarea
bunurilor produse în economie.
Analizând tabelul 1.1 vom observa că suma valorilor adăugate (10.000 u.m.) este aceeaşi cu
valoarea cheltuielilor cu bunuri finale şi cu contravaloarea costului factorilor.
Outputul tuturor industriilor (sectoarelor) este înregistrat în conformitate cu prevederile
Clasificărilor Standard Industriale (Standard Industrial Clasification – SIC) şi se adună pentru
obţinerea outputul total.
Totuşi se vor efectua câteva „ajustări” pentru a obţine valoarea outputului total:
- vor fi scăzute creşterile artificiale ale valorii stocurilor datorate inflaţiei (aprecierea
stocurilor);
- se va scade venitul net din străinătate;
- se vor remedia „erorile reziduale” (discrepanţele statistice).
Această metodă este descrisă în tabelul 1.2.
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

Tabelul 1.2
Operaţie Sector Valoare
Agricultură, silvicultură şi piscicultură
Plus Minerit
Plus Industrie manufacturieră
Plus Construcţii
Plus Petrol, electricitate, apă
Plus Transporturi
Plus Comunicaţii
Plus Comerţ
Plus Asigurări, bănci
Plus Administraţie publică şi apărare
Plus Sănătate publică şi educaţie
Plus Alte servicii
Plus Închirieri locuinţe
= Output intern total
Minus Aprecierea stocurilor
Plus/Minus Erori reziduale
Plus/Minus Venitul net din străinătate
= PNB la costul factorilor
Minus Consum capital
= Venit naţional

b) Metoda cheltuielilor
Prin această metodă se calculează volumul total al cheltuielilor* efectuate de gospodării şi
firme în cadrul unui an. Se vor include:
- cheltuielile consumatorilor pentru bunuri şi servicii (C);
- cheltuielile autorităţilor publice pentru bunuri şi servicii (G);
- investiţiile firmelor (I);
- exportul net (Nx);
- modificarea stocurilor (sunt incluse ca cheltuieli nominale împreună cu investiţiile).
Suma acestor componente formează PIB la preţurile pieţei. În cazul în care dorim să
efectuăm aceste calcule la costul factorilor, atunci vor trebui efectuate câteva ajustări pentru a se
obţine acelaşi rezultat.
Cheltuielile evaluate la preţurile pieţii pot fi (şi uneori sunt) distorsionate de impozite şi
subvenţii şi nu reflectă costul real. De exemplu, subvenţiile reduc în mod artificial preţurile pieţei şi
vor fi adăugate în timp ce impozitele indirecte cresc preţurile şi prin urmare vor fi scăzute:

Costul factorilor = preţul pieţei + subvenţii – taxe indirecte

Evaluarea la preţurile pieţei reprezintă un principiu ce nu este aplicat în mod uniform


deoarece există anumite componente ale PIB (sau PNB) dificil de evaluat. Serviciile publice sunt
evaluate prin costuri, deci salariile angajaţilor autorităţii publice sunt considerate ca o contribuţie a
acestora la formarea PIB (PNB).

*
Cheltuielile agregate nu includ toate bunurile cumpărate de populaţie şi de firme, ci doar cheltuielile finale. Cheltuielile
ce nu fac parte din acestea sunt incluse în „Bunuri şi servicii intermediare, bunuri uzate şi active financiare”.
Macroeconomie. Decizii strategice

Cheltuielile publice de bunuri şi servicii sunt cheltuieli efectuate la toate nivelele puterii
publice, deci vor include şi cheltuielile cu apărarea naţională, justiţie şi ordine publică, iluminarea
străzilor, colectarea gunoiului etc. Ele nu includ transferurile (TR).
O altă ajustare se va efectua în ceea ce priveşte preţurile produselor exportate, respectiv a
preţurilor produselor importate.
Metoda cheltuielilor este prezentată în tabelul 1.3.

PIB: Determinare prin metoda cheltuielilor


Tabelul 1.3
Valoare în anul
Indicator Simbol de bază Procent în PIB
(milioane
dolari)
Cheltuieli pentru Consum personal C 4.402 62,89
Plus Investiţii interne brute * I 1.135 16,21
Plus Cheltuieli publice pentru G 1.501 21,44
achiziţionarea de bunuri şi servicii
Plus Exportul net de bunuri şi servicii NX - 40 - 0,57
Plus Modificarea stocurilor cs. 2 0,03
= Produsul Intern Brut** la preţurile P.I.B. pp 7.000 100,0
pieţei

* I = Investiţii interne nete + Deprecierea capitalului (I = 1135+2)


** Discrepanţe (diferenţe) statistice = 0

c) Metoda veniturilor
Prin această metodă se evaluează totalul veniturilor încasate de populaţie şi firmele din ţară
în decursul unui an. Aceste venituri pot fi sub formă de salarii, rente, profituri etc.
Compensaţiile salariale reprezintă totalitatea plăţilor efectuate de firme pentru angajaţi.
Acestea vor include salariile nete primite de angajaţi în fiecare săptămână sau lună (denumite „take-
home pay”) plus taxele reţinute pe câştiguri, plus contribuţiile pentru fondurile de pensii şi securitate
socială.
Profiturile corporaţiilor sunt profiturile totale înregistrate de corporaţii. O parte a acestor
profituri va fi plătită gospodăriilor ca dividende şi o parte reţinută de corporaţii ca profit nedistribuit.
Dobânzile nete reprezintă valoarea dobânzilor încasate de gospodării pentru împrumuturile
acordate, minus dobânzile pentru sumele împrumutate de către gospodării.
Rentele reprezintă veniturile ce provin din închirierea pământului sau a altor inputuri
aducătoare de venituri. Se includ veniturile provenite din închirierea locuinţelor etc.
Veniturile proprietarilor este un amestec din elementele prezentate anterior. De exemplu, un
mic întreprinzător (self-employment) alocă firmei sale muncă, capital şi chiar pământ sau clădiri.
Contabilitatea venitului naţional include aceste venituri într-o categorie specială, separat.
Suma acestor 5 componente ale venitului formează venitul intern net la costul factorilor.
Pentru a se obţine PIB vor trebui ajustate datele de la costul factorilor la preţurile pieţei şi de la
valoarea netă la valoarea brută. (tabel 1.4)
Vor fi excluse din calcule transferurile (cum ar fi bursele studenţilor, pensiile sau ajutorul de
şomaj) deoarece acestea nu reprezintă plăţi pentru contribuţii la obţinerea producţiei, ci sunt
transferuri de la un grup de persoane la altul.
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

De asemenea, se vor efectua ajustări în ceea ce priveşte profitul nedistribuit al companiilor şi


surplusul sectoarelor naţionalizate ce este plătit guvernului (autorităţii publice).

PIB: Determinare prin metoda veniturilor


Tabelul 1.4
Valoare în anul
Indicator de bază Procent în PIB
(milioane
dolari)
Compensaţii salariale 4,184 59,77
Plus Profituri nete ale corporaţiilor 560 8,00
Plus Dobânzi nete 420 6,00
Plus Venituri din rente 35 0,50
Plus Veniturile proprietarilor 460 6,57
= VENIT INTERN TOTAL 5659 80,84
Plus Consumul de capital (amortizarea) 735,0 10,50
= PIB la costul factorilor 6394 91,34
Plus Impozite indirecte (Te) 595 8,50
Minus Subvenţii -14 -0,20
Plus Transferuri ale firmelor 25 0,36
= PIB la preţurile pieţei 7000 100,00

În final este important să reamintim o serie de probleme ce sunt implicate de aceste evaluări
(unele fiind deja menţionate):
- problema dublei înregistrări;
- problema transferurilor;
- subestimarea valorii bunurilor şi serviciilor ce nu sunt oferite pe piaţă (care nu vor fi
înregistrate);
- serviciile neplătite nu sunt incluse (de exemplu contribuţia casnicelor la formarea PIB);
- colectarea datelor poate fi inadecvată sau cu erori. Astfel, o parte a informaţiilor este
colectată cu alte scopuri (cum ar fi returnarea unor taxe deja plătite);
- creşterea „economiei negre” („pieţei negre”, economia subterană) – datorită activităţilor
economice nedeclarate – şi prin urmare neimpozitate.

1.2.4. Rezumat al relaţiilor macroeconomiei

Relaţia macroeconomică de bază stabilită în secţiunea 1.2.2. este:


C + I + G + Nx = Y = C + S + NT
Pornind de la această relaţie, vom arăta (în tabelul 1.5) legăturile dintre indicatorii
macroeconomici.

Tabelul 1.5
Indicator Simbol Valoare
(mild.$)
Produsul intern brut (la preţurile pieţii) PIB 7000
Plus Venitul net din străinătate VNS 26
= Produsul naţional brut (la preţurile pieţei) PNBp 726
Macroeconomie. Decizii strategice

Minus Consumul de capital (Amortizarea) A 735


= Produsul naţional net (la preţurile pieţii) PNNp 6291
Minus Impozite indirecte Te 595
Minus Transferuri ale firmelor BTR 25
Plus Subvenţii Sb 14
= Venit naţional (VN la costul factorilor) VN 5685
Minus Profituri nete ale firmelor: VCN 560
- impozit pe profituri firmelor; TPC 276
- dividende; D 164
- economiile nete ale firmelor. SNF 120
Minus Contribuţii pentru asigurările sociale CAS 517
Minus Dobânzi nete DN 378
Plus Transferuri publice GTR 737
Plus Venitul din dobânzi private: VDP 553
- dobânzi nete (+); DN 378
- dobânzi plătite de guvern (+); DPG 151
- dobânzi încasate de guvern (-); DIG 93
- dobânzi plătite de consumatori firmelor (+). DPC 117
plus Dividende D 164
plus Transferuri ale firmelor BTR 25
= Venit personal VP 5709
Minus Impozite pe venitul personal TVP 905
= Venitul personal disponibil VPD(YD) 4804
Minus Economii personale SP 282
Minus Transferuri către străinătate TF 3
Minus Dobânzi plătite de consumatori firmelor DPCF 117
= Cheltuieli de consum C 4402

o Discrepanţele statistice = 0
oo Profiturile nete ale corporaţiilor= Profiturile brute ale corporaţiilor brute - Consumul de
capital (Amortizarea)

Comentarii:
Între produsul naţional net la preţurile pieţei şi venitului naţional există patru componente
care pot fi clasificate în trei minore şi una majoră. Impozitele indirecte (Te) constituie componenta
majoră. Acestea reprezintă diferenţa dintre preţul plătit de cumpărător şi cel încasat de vânzător
pentru bunurile finale. Sumele încasate de vânzători (evident, fără impozitele indirecte) reprezintă
costul factorilor, deci Te trebuie scăzut din PNN pentru a ajunge la venitul naţional. Deci venitul
naţional este în esenţă produsul naţional net măsurat la costul factorilor şi nu la preţurile pieţii.
Impozitele indirecte (Te) sunt de asemenea o componentă a impozitelor şi taxelor totale (TA), care
reprezintă o parte a veniturilor ce intră în PIB (respectiv PNB).
Prima componentă minoră este dată de transferurile firmelor (BTR) care în esenţă sunt
cadouri către fundaţii non-profit. Acestea trebuie scăzute, deoarece reprezintă o parte a încasărilor
firmelor din vânzări şi nu apare ca venit al factorilor. Mai târziu vom adăuga înapoi BTR pentru a
trece de la Venitul Naţional (VN) la Venitul Personal (VP).
Discrepanţele statistice reprezintă diferenţa dintre valorile PNB, măsurat după metoda
veniturilor şi respectiv după metoda producţiei şi se datorează faptului că bazale statistice pentru
măsurarea prin cele două metode sunt independente şi mai mult sau mai puţin, diferă una de
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

cealaltă. Metoda veniturilor se bazează pe informaţii privind taxele asupra veniturilor personale şi
ale corporaţiilor, a plăţii în conturile fondurilor pentru şomaj şi securitate socială şi fondurilor pentru
şomaj, în timp ce metodele producţiei se bazează pe vânzări, stocuri şi alte date din domeniul
comercial. În general cele două metode nu conduc la acelaşi rezultat.
Aceste discrepanţe (statistice) sunt incluse în acumulare (S) din relaţia (1.11), întrucât
veniturile ce nu apar în cheltuielile productive se presupun a fi acumulare.
Un alt element minor (de legătură între PNN şi VN) este dat de subvenţiile plătite de
autoritatea publică firmelor din sectorul public. Astfel outputul acestor firme este măsurat prin
metoda producţiei la valoarea vânzărilor. Dacă aceste firme înregistrează pierderi, atunci, evident,
cheltuielile pentru factorii de producţie depăşesc valoarea vânzărilor, diferenţă ce va fi privită ca o
subvenţie. Deci, aceste subvenţii vor fi adăugate PNN pentru a obţine VN. În relaţia (1.11)
subvenţiile vor fi înregistrate ca impozite negative pentru metoda veniturilor.
Componente ale venitului naţional sunt salariile angajaţilor, profiturile nete ale corporaţiilor*,
dobânzile nete, veniturile din rente, veniturile proprietarilor (arătate în tabelul 1.4) precum şi venitul
net din străinătate
Trecerea de la venitul naţional la venitul personal presupune scăderea veniturilor care nu
ajung la persoane şi adăugarea veniturilor care sunt transferate către persoane şi neevidenţiate în
venitul naţional (cum ar fi transferurile sau dobânzile plătite de guvern).
Astfel, pentru a se obţine venitul personal (VP) se vor scădea profiturile nete ale firmelor
(PCN) şi contribuţiile pentru Asigurări Sociale (CAS) şi vor fi adăugate transferurile (GTR), venitul
personal din dobânzi, dividendele şi transferurile firmelor.
Revenind la relaţia (1.11), vom sublinia faptul că TN (taxele nete) (din partea de venit)
reprezintă venituri nete din taxe şi impozite, respectiv rezultatul net ce derivă din scăderea
transferurilor din taxele brute. Privite din alt punct de vedere, transferurile guvernului (GTR) nu
reprezintă plăţi pentru outputul curent, deci nu vor figura în G, dar vor fi reflectate ca taxe şi
impozite negative.

Rezumat analitic

1. Produsul Intern Brut la preţurile pieţei (PIBp) Yp


2. Produsul Intern Brut la costul factorilor (PIBcf) Ycf
3. Produsul Naţional Brut la preţurile pieţii PNBp
4. Produsul Naţional Net la preţurile pieţii PNNp
5. Produsul Naţional Net la costul factorilor (Venitul Naţional) Y
6. Venitul Personal Disponibil (VPD) YD
7. Cheltuieli pentru consum (Cheltuieli de consum personale) C
8. Cheltuieli publice pentru bunuri şi servicii G
9. Exportul net de bunuri şi servicii Nx
10. Economiile (Acumulare) S
11. Impozite (impozite directe Td + impozite indirecte Te) TA
12. Transferuri către străinătate Tf
13. Venitul net din străinătate VNS

(1a) Yp = C + I +G +Nx = 7000


4402 +1137 +1501 -40
(1b) Yp = C + S +NT + (TF – VNS) = 7000

*
Profiturile corporaţiilor şi veniturile proprietarilor se determină ca valoare netă, fără câştiul de capital (datorat creşterii
preţurilor stocurilor existente prin ajustări ce intervin în evaluarea acestora).
Macroeconomie. Decizii strategice

4402 +1137 +1484 (3 – 26)


unde:
S = (SP + SNF + A) = 1137 (Acumularea brută)
282 +120 +735
TN = TA – TR = 2671-1187=1484 (taxele nete)
TA = TVP + TPC + CAS + DN + Tc = 2671
TR = GTR + VDPi + Sb = 1187 (BTR nu este inclus)
VDPi = VDP – DPCF = 553-117=436
(2a) Ycf = Yp – Te – BTR + Sb = 7000-595-25+14=6394
(2b) Ycf = VIT + A = 5653+735=6394
cu VIT (Venitul Intern Total – vezi Tabelul 1.4)
(2c) Ycf = VN + A – VNS = 5685+735-26=6394 (vezi tabelul 1.5)
(3) PNBp = Yp + VNS = 7000+26=7026
(4) PNNp = PNBp – A = 7026-735=6291
(5a) Y = PNNp – Te – BTR + Sb = 6291-595-25+14=5685
(5b) Y = VIT + VNS = 5659+26=5685
(6a) YD = C + (SP + SNF) = 4402+(282+120) = 4804
(6b) YD = Y + TR – Td – Tf = 5685+1198-2076-3=4804
cu TR = GTR + BTR + VDPi = 1198 (Sb nu sunt incluse)
Td = TVP + TPC + CAS + DN = 2076 (Te nu este inclus)
(6c) Yp = YD + TA + (Tf + DPCF) = 4804+2076+120=7000
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

1.3. Fluctuaţiile PIB / PNB şi cauzele acestora


1.3.1. Relaţii între variabilele macroeconomice

Creşterea economică reprezintă dezvoltarea capacităţii unei economii de a produce bunuri şi


servicii şi se măsoară prin creşterea Produsului Intern Brut real. Creşterea producţiei, inflaţia şi
şomajul sunt elemente ce determină ciclurile economice. Un ciclu economic reprezintă fluctuaţia
activităţii economice agregate a unei ţări, caracterizată de o creştere a activităţii economice urmată
de o scădere a acesteia.
PIB real fluctuează în jurul PIB potenţial în perioada unui ciclu economic.
Producţia (outputul) potenţial reprezintă nivelul producţiei ce ar putea fi atins în condiţiile
utilizării complete a tuturor factorilor de producţie. Acest nivel tinde să crească lin (pe linia
trendului) în timp, pe măsură ce nivelul factorilor de producţie se dezvoltă. Creşterea populaţiei
conduce la creşterea nivelului forţei de muncă; investiţiile în educaţie; recalificările şi utilajele noi
cresc stocul de capital uman şi fizic iar progresul tehnic conduce la creşterea productivităţii pentru
orice stoc dat de factori. Outputul potenţial se mai numeşte outputul utilizarii complete a factorilor.
Dezechilibrul dintre capacitatea potenţială de producţie a economiei şi producţia reală realizată este
măsurat de către diferenţa dintre outputul potenţial şi outputul existent, real.
PIB nominal reprezintă valoarea outputului total din economie, exprimat în preţurile
perioadei curente, respectiv ale perioadei în care a fost produs.
PIB real reprezintă valoarea producţiei totale produsă în orice perioadă exprimată însă în
preţurile unui anumit an de bază (de referinţă). Cu alte cuvinte PIB, real va măsura modificările
producţiei fizice din economie între două perioade diferite prin evaluarea producţiei din cele două
perioade în aceleaşi preţuri.
Pentru a trece de la PIB nominal la PIB real este necesară utilizarea unui indicator care să
reflecte evoluţia preţurilor tuturor bunurilor din economie. Datorită faptului că un indice al preţurilor
va măsura modificarea nivelului mediu al preţurilor bunurilor şi serviciilor incluse în calcul, vom
utiliza mai multe tipuri de indici.
Cei mai importanţi indici utilizaţi pentru măsurarea nivelului preţurilor sunt:
1) Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC);
2) Deflatorul PIB;
3) Indicele preţurilor de producţie (IPP).
1. Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluţia preţurilor unui coş de
bunuri şi servicii reprezentativ pentru cheltuielile efectuate de consumatorii
(gospodăriile) urbani.
2. Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor
incluse în PIB*.
PIB Nominal
Deflatorul PIB = ⋅ 100
PIB Real
Există trei deosebiri fundamentale între IPC şi deflator:
- deflatorul include un grup de bunuri şi servicii mult mai mare decât cel utilizat în calcului
IPC;
- IPC măsoară evoluţia preţurilor unui coş dat de bunuri, acelaşi în fiecare an (ceea ce nu
este cazul pentru deflator;
- IPC include şi preţurile produselor importate, în timp ce deflatorul include doar preţurile
bunurilor produse în interior.

*
Deflatorul PIB se exprimă statistic prin intermediul indicelui general al preţurilor (IGP).
Macroeconomie. Decizii strategice

3. Indicele preţurilor de producţie (IPP) măsoară evoluţia preţurilor în stadiile anterioare


consumului final (incluzând preţurile materiilor prime şi semifabricatelor).
Scopul principal al determinării IPC şi deflatorului PIB îl reprezintă măsurarea inflaţiei: Rata
inflaţiei reprezintă modificarea tuturor preţurilor (exprimate procentual) într-o anumită perioadă.
Rata creşterii economice este dată de rata creşterii PIB real.
Rata şomajului reprezintă proporţia populaţiei care, aptă fiind de muncă şi în căutarea unei
slujbe, nu poate găsi de lucru într-o anumită perioadă.
L−N U
u= ⋅ 100 = ⋅ 100 cu u = rata şomajului, U – numărul de şomeri; L – populaţia totală
L L
aptă de muncă şi în căutarea unei slujbe; N – populaţia ocupată.
O relaţie dintre creşterea economică reală şi modificările ratei şomajului este dată de legea
Okun. Aceasta afirmă faptul că rata şomajului scade cu 0,5% pentru fiecare procent de creştere a
PIB peste o rată a trendului de 2,25%.
∆u = -0,5 (y – 2,25)
Din comparaţiile efectuate între modificările PIB, şomaj şi rata inflaţiei s-a constatat că în
general reducerea ratei şomajului conduce la creşterea ratei inflaţiei. Această relaţie dintre şomaj şi
inflaţie se mai numeşte curba Phillips.

1.3.2. Cererea agregată şi oferta agregată

Elementele cheie în analiza producţiei, inflaţiei, creşterii economice şi rolului politicilor


economice sunt cererea agregată (AD), respectiv oferta agregată (AS). Rolul modelului AD – AS
este de a explica şi previziona fluctuaţiile PIB real de-a lungul PIB potenţial şi fluctuaţiile nivelului
preţurilor. Modelul utilizează o curbă a cererii agregate, respectiv o curbă a ofertei agregate, fiecare
dintre acestea fiind determinate ca o relaţie dintre PIB şi nivelul preţurilor.
Nivelul de echilibru al producţiei şi preţurilor rezultă la intersecţia celor două curbe (AD şi
AS). Pe de altă parte, faptul că oferta de produse este limitată la un moment dat constituie o
problemă importantă a politicii economice şi necesită o abordare separată.
Până în 1960 teoria macroeconomică era axată în mod special pe analiza cererii, dar în
ultimii ani s-a reliefat rolul tot mai important deţinut de ofertă. Mulţi economişti au afirmat că
aceasta deplasare a centrului de greutate (de la cerere către ofertă) a fost determinată de scădere a
creşterii economice şi inflaţia ridicată înregistrate de ţările industrializate în anii ‘70.
Cantitatea agregată de bunuri şi servicii produse într-o anumită perioadă se exprimă prin
PIB real, iar preţurile medii ale tuturor acestor produse (mai exact evoluţia acestora) sunt date de
deflatarul PIB.
Cantitatea agregată de bunuri şi servicii cerută reprezintă suma bunurilor şi serviciilor
solicitate de gospodării, firme (pentru investiţii), autoritate publică şi străini. Astfel, cererea agregată
depinde de deciziile gospodăriilor, firmelor, puterii publice şi a restului lumii.
AD depinde doar de cantitatea de bunuri şi servicii ce formează PIB real şi a nivelului
preţurilor. Dacă vom menţine constante toate celelalte influenţe asupra AD in afara nivelului
preţurilor, atunci AD va avea o pantă negativă. Prin urmare, o creştere a nivelului preţurilor va
conduce la scăderea cantităţii cerute.
Cantitatea de bunuri şi servicii oferită (AS) reprezintă suma cantităţilor de bunuri şi servicii
finale (în expresie valorică) produse de toate firmele din economie. AS este dată de relaţia dintre
cantitatea de bunuri şi servicii oferită şi nivelul preţurilor, celelalte elemente fiind menţinute
constante. Această relaţie depinde de modul în care este apreciat timpul, şi vom distinge două
abordări:
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

a) curba cererii agregate pe termen lung (LAS) care va indica relaţia dintre PIB real oferit şi
nivelul preţurilor în condiţiile în care PIB real este egal cu PIB potenţial, respectiv în condiţiile
utilizării complete a factorilor de producţie. În acest caz, nivelul PIB real este independent de nivelul
preţurilor, astfel încât LAS este o dreaptă verticală la nivelul potenţial al PIB.
b) curba cererii agregate pe termen scurt (SAS) va indica relaţia ce există între PIB real şi
nivelul preţurilor pe termen scurt, în condiţiile în care celelalte elemente care influenţează
programul de producţie rămân nemodificate (salarii constante, nivelul preţurilor materiilor prime,
etc). Curba SAS are o pantă pozitivă deoarece costurile firmelor cresc pe măsura creşterii producţiei
fizice (datorită cantităţii limitate de factori) şi ca urmare este necesar un preţ mai mare pentru a
stimula creşterea outputului.
Nivelul preţ. ( deflatorul PIB 1990=1)

LAS LAS LAS

SAS0
150 SAS1
140 SAS2
a b Întărziere c
130 Întârziere Ocupare inflaţionistă
recesionistă completa
120
AD0
AD1 AD2

5 6 7 5 6 7 5 6 7

PIB Real PIB Real


PIB Real
(a) Sub echilibrul ocupării complete (b) Echilibrul pe T.L. (c) Peste echilibrul pe termen lung

Miliarde dolari 1990

c
7
PIB real (miliarde dolari 1990 )

Ocupare
completă PIB potenţial

6
b
Întârziere
inflaţionistă
5
Întârziere a PIB real actual
recesionistă

1 2 3 4 An

(d) Fluctuaţiile PIB real

Figura 1.8

Figura a) reprezintă un nivel al echilibrului pe termen scurt sub nivelul celui pe termen lung
(anul 1).
Figura b) reprezintă echilibrul pe TS ce este egal cu cel pe TL (anul 2)
Figura c) reprezintă echilibrul pe TS peste echilibrul pe TL (anul 3)
Macroeconomie. Decizii strategice

Figura d) arată modul în care fluctuează PIB real în jurul PIB potenţial în cursul unui ciclu
economic.
Echilibrul economic pe termen scurt se atinge în punctul în care PIB real cerut este egal cu
PIB real oferit, respectiv la intersecţia curbei AD cu curba SAS.
Echilibrul economic pe termen lung este atins în punctul în care PIB real egalează PIB
potenţial, în condiţiile utilizării complete a factorilor de producţie (vezi figura 1.8).

1.3.3. Veniturile şi cheltuielile

Pentru a explica de ce outputul real fluctuează în jurul nivelului potenţial, teoriile economice
pornesc de la interdependenţa dintre output şi cheltuieli: cheltuielile determină outputul şi venitul,
dar şi outputul şi venitul determină cheltuielile. Pentru a arăta acest mecanism vom utiliza un model
Keynesian simplu de determinare a venitului, în care vom presupune că preţurile rămân constante în
timp. În acest caz, curba AS se presupune a fi orizontală. Mai târziu vom relaxa această ipoteză, însă
concluziile se vor păstra.
Cererea agregată (AD) este dată de:

AD = C + I + G + Nx (1.15)

Dar AD reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care consumatorii doresc să le cumpere,


în timp ce investiţiile şi consumul sunt evidenţiate în contabilitatea naţională precum cantităţi de
bunuri şi servicii cumpărate efectiv, inclusiv modificările – voluntare sau nu – de stocuri. Astfel
vom face distincţie între cererea agregată efectivă, (AAD), măsurată în contabilitatea naţională şi
conceptul economic de cerere agregată (AD) care reprezintă cererea planificată, dorită.
În Sistemul Conturilor Naţionale avem AAD = C + I + G + Nx, dar diferenţa IU = AAD – AD va
reprezenta modificarea neplanificată a stocurilor, respectiv atunci când cererea agregată (AD) nu
este egală cu outputul Y, atunci Y – AD = IU.
Prin definiţie, producţia (outputul) de echilibru (respectiv venitul) este acel nivel al
producţiei Y pentru care AD este egală cu outputul:

AD = Y (IU = 0) (1.16)

Concluzii:
a) În condiţiile în care preţurile şi salariile sunt constante în timp, atunci outputul se află în
echilibru pe termen scurt dacă AD egalează outputul produs;
b) AD determină nivelul de echilibru al outputului;
c) La echilibru IU = 0, iar consumatorii cumpără întreaga cantitate pe care doresc să o
achiziţioneze;
d) Orice proces de ajustare a outputului bazat pe modificarea stocurilor (IU) va conduce la
deplasarea către nivelul de echilibru.
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

Funcţia de consum şi cererea agregată. Prima componentă a cererii agregate (AD) este
consumul personal (C), iar acesta poate fi definit în raport cu nivelul venitului prin intermediul
funcţiei de consum:

C = C + cY, C >0, 0<c<1 (1.17)

În relaţia (1.17), componenta C reprezintă consumul autonom (sau incompresibil), care va


arăta nivelul consumului în momentul în care venitul este zero, sau consumul minim necesar
subzistenţei, indiferent de venit. Y reprezintă venitul agregat (total), iar c reprezintă înclinaţia
marginală pentru consum (propensiunea pentru consum) (MPC), care este o funcţie crescătoare de
venit.
Dacă vom considera o economie simplă, fără a include sectorul public şi sectorul extern,
atunci acumularea este egală cu venitul minus consumul:

S=Y–C (1.18)

Din (1.17) şi (1.18) obţinem:

S = - C + (1-c)Y (1.19) în care s = (1-c) se numeşte înclinaţie


marginală pentru economisire (acumulare) (MPS).
Cea de-a doua componentă a cererii agregate, investiţiile, pot fi exprimate în raport cu
nivelul producţiei (Y) şi al ratei dobânzii r, I = f(y,r). Pentru moment vom presupune că investiţiile
planificate se menţin constante la nivelul I , astfel:

AD = C + I = C + I + cY = A + cY (1.20)

Relaţia (1.20) arată faptul că AD depinde de cheltuielile autonome ( A ) şi nivelul venitului


(Y).
În continuare vom utiliza această expresie a cererii agregate (1.20) şi relaţia (1.16) pentru a
determina nivelul de echilibru al outputului, Yo:
Înlocuind (1.20) în (1.16) obţinem condiţia de echilibru:
Y = A + cY Þ (1-c)Y = A , respectiv
1
Yo = ⋅ A = α⋅ A (1.21)
1− c
1
În această relaţie α = se numeşte multiplicator.
1− c
Multiplicatorul reprezintă cantitatea cu care se modifică outputul în condiţiile în care
cererea agregată autonomă creşte cu o unitate.
Macroeconomie. Decizii strategice

AD=Y
AD= A +c.Y
AD

IU > 0

I
A

IU < 0
C= C +c.Y

450 Y

Yo
Output, Venit

Figura 1.9

Observaţii
Pentru orice nivel al outputului (venitului) din stânga lui Yo (IU <0) firmele vor constata
faptul că cererea depăşeşte oferta şi astfel nivelul stocurilor descreşte. În aceste condiţii firmele vor
mări producţia către nivelul de echilibru Yo.
Pentru niveluri de producţie din dreapta lui Yo (Y > Yo), oferta depăşeşte cererea şi cantitatea
de bunuri produsă şi nevândută va conduce la creşterea (nedorită) a stocurilor (IU >0).
În aceste condiţii firmele vor reduce producţia, care va tinde la Yo.
c = MPC reprezintă panta funcţiei de consum, respectiv a curbei AD.
∆Y
Din definiţia anterioră avem: α = , deci: ∆Y = α ∆ A (1.22)
∆A
Pentru a reliefa ajustarea outputului raportată la o deplasare a investiţiilor (I) în tabelul 1.6
este prezentat un exemplu numeric simplu.
Tabel 1.6
Output Y I AD=
Pas G + NX Y = C= C +c Y = Y-AD IU Output
C+I+ G + NX
= constant. Y-( G + NX ) 524,7+0,7 Y

1 7000 1461 5539 4402 1137 7000 0 0 Constant


2 7000 1461 5539 4402 1200 7063 -63 Scade Creşte
3 7063 1461 5602 4461,1 1200 7107,1 -44,1 Scade Creşte
… … … … … … … … … …
20 7209,9 1461 5748,9 4548,9 1200 7210 -0,1 Scade Creşte
21 7210 1461 5749 4549 1200 7210 0 0 Constant

Concluzii
1. Outputul de echilibru Y = 7210 creşte cu ∆Y = 7210-7000 = 210, mult mai mult decât
creşterea investiţiilor ∆I = 1200-1137 = 63, deoarece ∆I induce o creştere suplimentară în venit, fapt
ce conduce la o creştere suplimentară a cererii de consum (C).
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

2. Se poate observa că multiplicatorul reprezintă raportul dintre modificarea outputului şi


modificarea cheltuielilor outonome ce au determinat aceasta:

∆Y 210
α= = = 3,333
∆A 63

De asemenea, se poate observa că multiplicatorul α se poate scrie ca sumă a progresiei


geometrice: α = 1 + 0,7 + (0,7)2 + (0,7)3 + …
În partea dreaptă a relaţiei se adaugă creşterile outputului la fiecare pas, iar la limită, aceasta
creştere este indicată de α.

3. Creşterea totală a outputului rezultă din relaţia (1.21):

∆Yo = α ⋅ ∆I respectiv ∆Yo = 3,333 × 63 = 210

4. Deoarece MPC + MPS = 1, multiplicatorul se mai poate scrie:


1 1
α= = . Este evident faptul că o creştere a înclinaţiei către economisire va extrage
MPS s
venit din fluxul circular către acumulare, deci o sumă mai mică se întoarce în flux pentru a genera
creşteri ale cererii agregate, producţiei şi venitului.
5. Cu cât înclinaţia marginală către consum este mai mare cu atât este mai mare
1
multiplicatorul. Dacă, de exemplu, MPC = 0,8, atunci α = = 5, iar producţia va creşte cu ∆Yo =
0,2
α∆I = 5 × 63 = 315.
Economia se va deplasa către noul punct de echilibru în mai mulţi paşi decât în tabelul 6.

1.3.4. Sectorul public (sectorul guvernamental)

Politica fiscală. Autoritatea publică influenţează în mod direct nivelul de echilibru al


venitului prin componenta G, care este o parte a cererii agregate, şi prin componentele TA şi TR,
componente ce afectează relaţia dintre producţia şi venitul Y şi venitul disponibil YD. În concluzie
vom avea:

AD = C + I + G (1.23)

C = C + cYD = C + c(Y + TR – TA)* (1.24)

Cu c = MPC, respectiv proporţia din venitul disponibil alocată consumului.


Dacă vom presupune că puterea publică cheltuieşte o sumă constantă G, menţine constant
nivelul transferurilor (TR) şi colectează proporţia t din venit sub formă de taxe şi impozite, atunci
relaţia (24) devine:

C = C + c TR + c(1-t)Y (1.25)

În ecuaţia (1.24) consumul gospodăriilor depinde în primul rând de venitul disponibil, şi nu


de venit în general, deoarece impozitele şi taxele reduc nivelul venitului prosibil a fi consumat la
venitul disponibil (YD). De asemenea, relaţia mai arată faptul că se consumă o proporţie c din
*
Pentru simplificare, Tf este inclus în TA (relaţia (1.6b) din Rezumatul analitic).
Macroeconomie. Decizii strategice

venitul disponibil, în timp ce din venitul agregat se consumă o proporţie c(1-t), (cu (1-t) proporţia
din venit ce rămâne la dispoziţia consumatorilor după plata impozitelor).
Din (1.22) şi (1.24) obţinem:

AD = ( C + c TR + I + G )+ c(1-t)Y = A + c(1-t)Y (1.26)

Sectorul public va acţiona asupra cererii agregate (AD) prin G (cheltuielile publice), TA =
(1-t)Y (impozit), respectiv TR (transferuri).
Politica fiscală reprezintă politica autorităţii publice în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor
publice, al transferurilor precum şi structura şi nivelul taxelor şi impozitelor.
O politică de stabilizare constă în acţiuni ale autorităţii publice îndreptate spre controlul
nivelului outputului şi menţinerii sale cât mai aproape de nivelul ocupării complete a factorilor.
Relaţia de echilibru este:

1
Yo = AD, adică Yo = A +c(1-t)Yo ⇔ Yo = A = αG A (1.27)
1 − c(1 − t )

Comparând ecuaţiile (1.27) şi (1.21) vom observa următoarele diferenţe:


a) cheltuielile autonome A conţin două componente suplimentare, şi anume cheltuielile
publice ( G ) precum şi transferurile ( TR );
b) multiplicatorul αG este mai mic decât α deoarece taxarea venitului conduce la scăderea
cererii de consum: c(1-t) <c.
De exemplu, pentru c = 0,7 şi t = 0,2 avem:

1 1
αG = = = 2,17 < 3,333
1 − c(1 − t ) 1 − 0,56

c = c(1-t) reprezintă înclinaţia marginală către consum respectiv proporţia din venitul
agregat destinată consumului.
Un sistem de impozitare proporţional reprezintă un exemplu bun de stabilizator automat. Un
alt stabilizator automat îl reprezintă ajutorul de şomaj (care permite şomerilor să consume chiar
dacă aceştia nu au de lucru). Aceste câştiguri vor conduce la o scădere a cererii mai puţin accentuată
decât dacă aceştia nu vor avea deloc câştiguri.
Un stabilizator automat este orice mecanism economic care reduce dimensiunea modificării
outputului ca rezultat al modificării cererii autonome.
De exemplu, scăderea investiţiilor va avea un efect mai mic în prezenţa unui stabilizator
automat (printr-o reducere mai puţin accentuată a producţiei) decât în absenţa acestuia.
Cu alte cuvinte, prezenţa unui stabilizator automat în economie va reduce nivelul
fluctuaţiilor.
c) Ambii multiplicatori (α şi αG) pot fi scrişi într-un mod similar pe baza ideii de modificare:

∆Y ∆Y
α= , αG = (1.28)
∆A ∆A

(Aceste relaţii nu sunt identice datorită faptului că A , cheltuielile autonome, au structuri


diferite în cele două exprimări).
În continuare vom analiza efectele politicii fiscale, respectiv ale modificărilor cheltuielilor
publice, impozitelor şi transferurilor.
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

1) Efectele modificărilor cheltuielilor publice (∆G) pot fi determinate egalând variaţia


venitului de echilibru cu variaţia cererii agregate, celelalte elemente rămânând nemodificate
( C , TR , I ):

∆Y = ∆ G + c(1-t) ∆Y (1.29)

Astfel, modificarea venitului la echilibru va fi:

∆Yo = αG ⋅ ∆G (1.30)

2. Efectul modificării ratei de impozitate t la o nouă rată t’ < t rezultă din relaţia:

∆Yo = -cYo∆t + c(1-t’) ∆Yo (1.31)

cY0
sau ∆Yo = - ∆t (1.32)
1 − c(1 − t ' )
Primul termen al relaţiei (1.31) indică dimensiunea modificării cheltuielilor de la nivelul
iniţial la cel determinat de reducerea taxelor.
Al doilea termen indică modificarea cererii agregate determinată de un venit mai mare. Cum
∆t = t’-t < 0, relaţia (1.32) indică o creştere a venitului la echilibru (∆Yo > 0).
Prin urmare, o reducere a impozitelor (respectiv a ratei de taxare) conduce la creşterea
nivelului veniturilor.
3) Efectul creşterii transferurilor este de acelaşi tip cu al cheltuielilor publice, dar cu o
dimensiune mai mică, deoarece doar o parte a transferurilor este consumată (c ⋅ TR ), iar cealaltă
parte este economisită (s⋅ TR ).
Un alt efect interesant menţionat de teoria economică este paradoxul acumulării.
Am demonstrat anterior că nivelul de echilibru al venitului Yo este stabil. Este interesant de
urmărit modul în care nivelul venitului afectează modificările economisirii. Dacă vom scade
consumul din ambele părţi ale identităţii macroeconomice fundamentale vom obţine:

I+G=S+T

O creştere a nivelului dorinţei de acumulare de la nivelul iniţial (S0 + T) la nivelul (S1 + T)


va conduce, pe de o parte la scăderea nivelului venitului de la Y0 la Y1, dar pe de altă parte, şi la
scăderea nivelului realizat al acumulării la S + T, cu alte cuvinte şi la scăderea venitului, deci a
investiţiilor. În figura 1.10 sunt explicate grafic aceste modificări:
Macroeconomie. Decizii strategice

S1+T
I+G S0+T

S+T

(S+T)0 I+G

(S+T)1

Y1 Y0 Y

Figura 1.10

Dimensiunea descreşterii (creşterii) venitului determinată de deplasarea acumulării S depinde


de panta dreptei (S + T) şi de panta dreptei (I + G).
De asemenea, depinde şi de starea iniţială a economiei Y0.
Relaţia dintre panta dreaptă S + T şi dimensiunea modificării nivelului de echilibru al
venitului rezultă din aplicarea multiplicatorului αG modificării cererii de investiţii sau a cheltuielilor
publice.
Paradoxul acumulării ne ajută să înţelegem o dezbatere mai veche în ceea ce priveşte rolul
economiilor şi a cheltuielilor. Comportamentul economiei depinde de nivelul la care se afla,
respectiv dacă sunt sau nu sunt ocupaţi complet factorii de producţie.
În condiţiile în care cererea agregată se află la un nivel scăzut, iar economia are resurse
disponibile, paradoxul acumulării arată că o reducere a dorinţei (tendinţei) de acumulare va creşte
nivelul cheltuielilor precum şi nivelul de echilibru al venitului. Astfel, societatea va beneficia de o
creştere a outputului şi a utilizării forţei de muncă. În condiţiile în care cererea de investiţii este
autonomă, atunci o modificare a tendinţei de economisire nu va deplasa nivelul dorit al investiţiilor.
Dacă economia se află în condiţiile unui echilibru pe termen lung, respectiv o utilizare
completă a factorilor de producţie, o creştere a tendinţei de acumulare pentru fiecare nivel al
venitului va conduce la o creştere a economisirii din venitul realizat la utilizarea completă a
factorilor.
Cererea de consum se va diminua, şi ca urmare trebuie să crească cererea de investiţii pentru
restabilirea echilibrului de utilizare completă a factorilor. Astfel, pe termen lung, societatea ar putea
beneficia din creşterea dorinţei de acumulare, stimulând investiţiile şi prin urmare sporirea stocurilor
de capital şi nivelul producţiei.
În această secţiune s-a pus accentul pe analizele pe termen scurt, înainte ca preţurile şi
salariile să aibă timp să se ajusteze. Cum acumulările planificate depind de nivelul venitului, în acest
caz venitul este cel care reglează diferenţele dintre economiile şi investiţiile planificate.
Paradoxul acumulării demonstrează că o modificare a nivelului acumulările planificate
(înclinaţiei către acumulare) conduce la modificarea nivelului de echilibru a venitului. Dacă nu
intervin modificări în nivelul economiilor, atunci acestea trebuie să egaleze nivelul planificat al
investiţiilor.
Bugetul guvernamental (public). Bugetul guvernamental (public) reprezintă descrierea
planurilor de cheltuieli şi respectiv a finanţării acestora de către sectorul public (guvernamental) la
nivel naţional sau local.
Cheltuielile publice (guvernamentale) sunt date de cantitatea de bunuri şi servicii cumpărate
în timpul unui an precum şi de dimensiunea transferurilor.
Surplusul bugetar (BS) este mărimea veniturilor publice (provenite din taxe şi impozite) ce
depăşeşte cheltuielile publice (care constau din achiziţii de bunuri şi servicii (G) respectiv
transferuri (GTR).
Concepte fundamentale ale macroeconomiei

BS = TA - G - GTR (1.33)
Un surplus bugetar negativ, respectiv un nivel al cheltuielilor mai mare decât cel al taxelor,
reprezintă deficit bugetar (BD). Dacă vom presupune că există doar un sistem de taxe proporţionale,
respectiv TA = t ⋅ Y, atunci relaţia (1.33) devine:

BS = tY – G - GTR (1.31’)
În figura 1.11 este prezentată legătura dintre venitul naţional şi nivelul cheltuielilor publice:
Cheltuieli publice

B.S
G + GTR
B.D

Y
Y0

Figura 1.11
Cheltuielile publice sunt constante, independente de venit, în timp ce impozitele sunt
proporţionale cu venitul. Astfel pentru un nivel scăzut al venitului, bugetul înregistrează deficit, în
timp ce un nivel ridicat al venitului generează surplus bugetar.
Aşa cum am precizat în secţiunea anterioară, modificările cheltuielilor publice (∆G)
influenţează venitul naţional (relaţia 1.30), astfel G reprezintă un instrument de politică fiscală
activă.
O creştere a cheltuielilor publice ( G ) se reflectă în reducerea surplusului sau creşterea
deficitului. O creştere a G conduce însă la o creştere a venitului, deci şi a veniturilor din impozite.
În acest caz se poate întâmpla ca veniturile din taxe să crească mai mult decât creşterea
cheltuielilor publice, şi atunci nu este obligatorie reducerea surplusului bugetar.
Pentru a explica această situaţie, vom utiliza relaţiile (1.31’) şi (1.30) pentru a obţine
modificările din surplusul bugetar (fără a ţine cont de GTR ):

é 1 ù (1 − c)(1 − t )
∆BS = t ⋅ ∆Y - ∆ G = t ⋅ αG∆ G - ∆ G = ê − 1ú ∆G = − ∆G
ë1 − c(1 − t ) û 1 − c(1 − t )

Din relaţia anterioară observăm că ∆ G > 0 Þ ∆BS < 0, cu alte cuvinte o creştere a
cheltuielilor publice va reduce BS, dar mai puţin decât creşterea venitului datorată cheltuielilor.
Astfel, o creştere a cheltuielilor publice G va conduce la creşterea nivelului outputului de
echilibru. Pentru un nivel dat al ratei de impozitare, o creştere a veniturilor din taxe conduce la
scăderea surplusului bugetar.
Similar, vom analiza efectul creşterii ratei de impozitare asupra surplusului bugetar. Ştim că
o creştere a ratei de impozitare conduce la scăderea nivelului venitului. Astfel, ar părea că o creştere
Macroeconomie. Decizii strategice

a ratei de taxare conduce la scăderea surplusului bugetar în condiţiile menţinerii constante a


cheltuielilor publice.
În realitate, efectul va fi invers, respectiv creşterea ratei de impozitare conduce la creşterea
surplusului bugetar.
Astfel, pentru un nivel dat al G, o creştere a ratei de impozitare va reduce venitul de echilibru
şi va creşte surplusul bugetar.
În aceste condiţii, surplusul bugetar nu este o modalitate semnificativă de a măsura eficienţa
politicii fiscale. Principala deficienţă este aceea că surplusul se poate modifica şi datorită
cheltuielilor autonome private. Dacă vom căuta să măsurăm modul în care politica fiscală afectează
nivelul venitului, este necesară evidenţierea unui indicator independent de situaţia economică,
respectiv de faza ciclului economic în care se află.
Un astfel de indicator ar putea fi surplusul bugetar rezultat din utilizarea completă a
factorilor (BS*):
BS* = tY* - G - TR unde Y* reprezintă nivelul venitului în condiţiile utilizării complete a
factorilor.
Diferenţa dintre bugetul cu utilizarea completă a factorilor şi cel curent este:
BS* - BS = t(Y* - Y).
Această diferenţă este o componentă ciclică a bugetului. În condiţii de recesiune această
componentă tinde să fie negativă, iar în condiţii de redresare economică poate fi pozitivă.