Politici monetare

Dacã cererea de monedã, susţine Friedman , este o funcţie stabilã a unor variabile mãsurabile şi
previzibile şi daca se cunosc valorile acestor variabile atunci devine posibilã si previziunea
acestora . O şcoalã economicã priveşte controlul masei monetare drept o conditie necesarã şi
suficientã pentru a asigura controlul inflaţiei . Monetariştii au drept element convergent al
conceptiei lor convingerea legatã de importanţa schimbãrilor ofertei de bani in interpretarea
corectã a cauzelor inflatiei .
Recomandãrile specifice politicii economice promovate de cãtre monetarişti vizau atingerea unei
rate stabile a creşterii ofertei de bani, astfel încât sã devinã posibil controlul inflaţiei .
Monetariştii considerã drept un fapt bine stabilit ideea cã "inflaţia este întotdeauna si peste tot un
fenomen monetar", asa cum a afirmat M. Friedman. Ei mai sustin de asemenea cã socurile
monetare, care sunt expansiunile si contracţiile monetare rapide, sunt o cauzã majorã a ciclurilor
în economie. Însã o politicã monetarã activã de atenuare a efectelor indezirabile ale ciclurilor nu
este recomandatã. Aceasta deoarece efectele politicii monetare sunt resimtite de economia realã
cu mari si variabile întârzieri. 
Asadar, tentativele de a utiliza activ politica monetarã discretionara pentru a stabiliza ciclul este
mai curând probabil sã înrãutãţeascã lucrurile. De exemplu, dacã am experimenta o recesiune, o
relaxare a politicii monetare azi, va avea principalul sãu impact peste aproximativ 2 ani. Între
timp economia se poate sã-şi fi revenit deja, astfel încât relaxarea politicii monetare abia dacã ar
mai adãuga atunci gaz pe foc. Astfel, monetariştii opteazã pentru reguli de politicã economicã,
care sã nu se afle la discretia celor care fac politica.
Regula de politicã economicã pe care o recomandã este sã stabileascã o ratã de creştere stabilã
pentru oferta bãneascã. Pentru monetarişti, obiectivele de control al inflaţiei şi de a minimiza
şocurile monetare pentru economie sunt ambele atinse prin stabilirea şi menţinerea unei rate de
creştere a ofertei de bani.
În primul rând şi la modul general, politica monetarã înseamnã a cunoaşte posibilitãţile de a
actiona prin monedã asupra monedei.
În epoca contemporanã s-a renuntat de mult la conceptul de neutralitate monetarã care în trecut,
ascundea, ca un voal, esenta relatiilor monetare, astfel cã, acum, politica monetarã este
recunoscutã ca o componentã esentialã a politicii economice.
În economia de piatã, politica economicã este o interventie deliberatã a statului în domeniul
economic şi în scopul de a înfãptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural. În
conditiile în care statul este considerat centrul de decizie şi promotorul acestei politici, sub
controlul Parlamentului, însãrcineazã administratia sã execute aceste ordine.
Printre obiectivele cele mai frecvent întâlnite mentionãm creşterea economicã în ritmuri înalte, în
conditiile unei folosiri depline a fortei de muncã şi a stabilitãţii preţurilor şi a comerţului exterior.
Acest obiectiv de fapt este un optimum în înfãptuirea cãruia se întâmpinã dificultãti, adesea
insolubile.
Prin politica economicã statul îşi propune sã constrângã subiectele economice private sã accepte
orientãrile şi deciziile subordonate interesului public supunând sub control principalele variabile
economice şi sociale.
Politica monetara reprezinta unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul careia
se actioneaza asupra cererii si ofertei de moneda din economie. Importanta politicii monetare
rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preturilor, la care se adauga
limitarea inflatiei si mentinerea valorii interne si externe a monedei. Responsabilitatea
indeplinirii acestor obiective revine bancii centrale, care detine monopolul in formularea si
transpunerea in practica a obiectivelor politicii monetare.Stabilitatea preturilor constituie
obiectivul fundamental al politicii monetare dar, in acelasi timp, reprezinta un obiectiv central al
politicii economice, alaturi de: cresterea economica durabila, ocuparea deplina a fortei de munca,
sustenabilitatea balantei de plati. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei tari, sunt
identificate instrumentele care sa conduca la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai
insemnate sunt: politica fiscala, politica veniturilor, politica monetara, politica valutara si politica
comerciala .

Politica monetara contribuie la realizarea politicii economice si prin obiectivele specifice care
constau in urmatoarele: a) cresterea masei monetare pana la un nivel optim b) mentinerea ratei
dobanzii la un nivel corespunzator c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb d) alocarea
optima a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) in cadrul economiei

a) Acest obiectiv cantitativ se concretizeaza in determinarea de catre autoritatea monetara a unui

nivel de crestere a masei monetare, cat mai apropiat de rata de crestere reala a economiei. Astfel,
in anii ’70, in tarile dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica agregatelor monetare,
insa regulile au demonstrat ca este dificil si limitat un control al masei monetare, atunci cand
economiile tarilor respective participa puternic la relatiile comerciale si financiare internationale.

b) Rata dobanzii si nivelul optim al acesteia a fost considerata ca obiectiv fundamental al politicii
monetare pana in anii ’70, situandu-se in centrul analizelor lui Keynes , care evidentiaza ca
banca centrala poate echilibra piata monetara prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de
dobanda. In prezent, rata de dobanda prezinta un rol important in cadrul politicii monetare, prin
aceea ca permite mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb si influenteaza investitiile
agentilor economici .

c) Mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii

monetare, prin aceea ca antreneaza echilibre sau dezechilibre ale balantei de plati in functie de
aprecierea sau deprecierea monedei nationale. Daca nivelul cursului este supraevaluat pentru
moneda nationala, rezulta un consum de rezerve valutare, in timp ce un curs depreciat ar putea
antrena cresterea exporturilor si majorarea disponibilitatilor in valuta .

d) Alocarea optima a resurselor financiare, la nivelul unei tari, consta in selectarea creditelor in
functie de nivelul rentabilitatilor posibile de obtinut. Un asemenea obiectiv antreneaza efecte
negative, precum si diminuarea concurentei intre agentii economici si diminuarea reactiei
acestora la evolutia ratei de dobanda. Din acest motiv se remarca, in prezent, o limitare a
utilizarii acestui obiectiv al politicii monetare .
Instrumentele politicii monetare

Pentru indeplinirea obiectivelor de politica monetara pot fi utilizate instrumente directe si

indirecte intre care este posibila stabilirea urmatoarei distinctii : 

Ø instrumentele indirecte sunt utilizate de catre banca centrala in relatiile cu celelalte banci si

cu agentii nefinanciari. La modul traditional, aceasta categorie de instrumente include

instrumente care permit controlul asupra costului si asupra cantitatii de moneda centrala.

Ø instrumentele directe sunt reprezentate de masurile care afecteaza, in mod direct,

utilizatorii si detinatorii de moneda, inclusiv institutiile financiare. Dintre acestea prezinta
importanta:

Politica monetara si instrumentele politicii monetare

incadrarea creditului, fixarea administrativa a unor rate ale dobanzii si controlul asupra ratei de
schimb .

Din distinctia prezentata, rezulta ca instrumentele indirecte corespund actiunilor asupra pietei,

iar cele directe constituie masuri ale autoritatilor monetare.

Prin fiecare tip de instrument pot fi urmarite anumite obiective, astfel incat exista posibilitatea
clasificarii instrumentelor dupa urmatoarea structura: a) instrumente prin care banca centrala
furnizeaza si retrage moneda centrala; b) instrumente care afecteaza direct activele sau pasivele
bancilor; c) instrumente care permit controlul operatiunilor cu strainatatea.

a) In prima categorie a instrumentelor pot fi incluse urmatoarele tipuri de operatiuni si masuri
adoptate de banca centrala:

operatiunile de open-market si acordarea de credite cu rata variabila a dobanzii pe piata monetara

sau financiara ;

operatiunile de rescontare; plafonarea disponibilitatilor pentru rescontare si stabilirea costului

rescontarii (rata de rescontare sau taxa speciala a scontului) ;

avansurile acordate de catre banca centrala statului si celorlalte banci: determinarea plafonului si
a costului (ratei de dobanda) pentru aceste avansuri;

constituirea rezervelor obligatorii obisnuite si cele constituite asupra depozitelor si creditelor ;

b) In a doua categorie pot fi incadrate obiective cantitative globale si obiective selective, dintre
care pot fi enumerate urmatoarele: incadrarea creditului bancar sau a finantarilor ;incadrarea sau
limitarea depozitelor remunerate si gestionate de catre banci ;raporturile bilantului (raportul
dintre credite si fonduri proprii) ;coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat in portofoliul
minim de obligatiuni, bonuri de tezaur sau alte utilizari ;controlul emisiunilor de titluri pe piata
financiara ;stabilirea ratei de dobanda debitoare sau creditoare ;

c) Instrumentele care permit controlul operatiunilor cu strainatatea includ urmatoarele :

controlul schimburilor (imprumuturi externe autorizate, piata devizelor, reglementarea pozitiei
exterioare a bancilor, depozitele constituite la banca centrala din devizele achizitionate de catre
agentii nefinanciari) ;reglementarile aplicabile dobanzilor platite pentru depozitele nerezidentilor
si nivelul ratelor de dobanda ;rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidentilor
;interventiile bancii centrale pe piata schimburilor valutare ;

In cadrul analizei noastre sunt abordate urmatoarele instrumente :

1) limitarea creditului 2) actiunile autoritatii monetare asupra cererii de

moneda (rezervele obligatorii) 3) actiunile autoritatii montare asupra
ofertei de moneda 4) actiunile bancii centrale asupra costului monedei
centrale (rata dobanzii).

Limitarea creditului

Incadrarea creditului constituie un instrument al politicii monetare, practicat de majoritatea

tarilor dezvoltate cu exceptia Germaniei (unde nu figureaza printre mijloacele de actiune ale
Bundesbank-ului si numai o revizuire a statutului de functionare al bancii, ar permite aplicarea
unei asemenea masuri). In SUA, s-a practicat limitarea creditului, cu succes, pana in anii ’80.
Italia, Elvetia si Marea Britanie au utilizat acest instrument in trecut, in deceniul ’70, iar
modalitatile tehnice au prezentat o mare variabilitate. In prezent, practica asemenea masuri
Japonia si Portugalia, iar Spania si Tarile de Jos au repus in aplicare limite ale cresterii
creditului.Incadrarea creditului se concretizeaza in controlul cantitativ direct, respectiv in
fixarea unui plafon al cresterii volumului creditelor, in decursul unei anumite perioade.