Facultatea de Ştiinţe

Economice, Juridice şi
Administrative
Master Contabilitate şi audit, anul 2

TEORIA ECHILIBRULUI
ECONOMIC IN
GANDIREA ECONOMICA

M
ASTERAND:

1
 OLARIU GLADIN
CLAUDIU

- 2011 –

De-a lungul anilor, teoria echilibrului economic a fost studiata de

multi economisti, iar in urmatorul referat voi prezenta ideile pe care
acestia le-au avut.

CLASICISMUL

Boisguillebert a initiat studiile asupra „circuitului economic” si

asupra „echilibrului economic”. Din moment ce aprecia ca bogatia este formata din
bunuri si servicii (O = oferta) si ca toate bogatiile servesc numai pentru consum
(C =cerere), însemna automat ca O = C.
Deoarece:
1. pentru cresterea bunastarii (C), trebuie sa creasca productia (O);
2. pentru cresterea productiei (O), trebuie sa creasca puterea de cumparare (Y);
3. pentru cresterea puterii de cumparare (Y), trebuie:
- diminuate impozitele indirecte;
- diminuate impozitele directe pe veniturile modeste.
Deci, în conceptia lui, echilibrul economic presupunea egalitatea:

Aceasta gândire prevestea – cu trei secole mai devreme – paradigma keynesista

din perioada interbelica.
Boisguillebert avea, de asemenea, o idee clara a notiunii de „circuit economic”
(notiune pe care – dupa Jean Molinier – a inventat–o).
Dupa el în societate exista doua clase:
- prima, cea mai numeroasa, formata din muncitori si comercianti;
„laboureurs” si „marchands”;
- a doua, formata din proprietarii funciari („Le Beau Monde”: printul,
nobilimea, înaltul cler).
Prin aceasta el face deschiderea spre gândirea fiziocrata (care aprecia ca
societatea este compusa din trei clase: „fermieri” – clasa productiva; „proprietari” si
„sterili” – persoane ocupate în industrie, comert si profesiunile libere).

2
Si John Law of Lauriston a vorbit despre echilibrul economic, si anume:

Adam Smith a studiat si el teoria echilibrului economic

Urmatorul care si-a adus o contributie in dezvoltarea teoriei echilibrului economic

a fost Malthus, care prin „principiul populatiei” a încercat sa demonstreze ca exista o
relatie precisa între doua progresii eterogene (cresterea populatiei si cresterea volumului
bunurilor de subzistenta). Aceasta relatie a devenit „piatra unghiulara” în analiza
echilibrului economic, facuta de Ricardo, mai ales ca el a legat–o de „legea
randamentelor descrescande” din agricultura. Malthus a evidentiat în mod clar contrastul
dintre randamentul „crescând” din industrie si randamentul „descrescând” din agricultura.
El a apreciat ca în manufactura volumul de capital si cantitatea de munca,
necesare pentru a crea o unitate de produs, sunt în continua scadere. Dimpotriva,
cantitatea de capital si de munca cerute pentru obtinerea unei unitati suplimentare de
produse agricole este în continua crestere. Din punct de vedere metodologic, aceasta idee
a atras atentia economistilor asupra efectelor divergente care decurg dinmodificarea

3
raportului dintre factorii de productie în procesul productiv. Asocierea principiului
populatiei si legii randamentului descrescând conducea la ideea ca oricespor de produse
agricole – antrenat de cresterea populatiei – era însotit invariabil de urcarea pretului
acestora si de o noua repartizare a veniturilor în societate.

Urmeaza apoi, Jean Baptiste Say , care prin „legea debuşeelor” a adus o
contributie importanta la dezvoltarea teoriei echilibrului economic. Ideile cuprinse în ea
vor sta la baza primelor teorii despre echilibrul economic, întrucât:

unde: Y - oferta globală;

(C + I) - cererea globală; de consum (C) şi de investiţii (I)

Say afirmă că oferta totală este totdeauna egală cu cererea totală. Când
oferta dintr–o anumită marfă creşte, sporeşte automat – în aceeaşi măsură – cererea ei;
când oferta se reduce, scade şi cererea; astfel că echilibrul economic se stabileşte
automat şi se menţine permanent, prin mecanismele pieţei. Niciodată cererea nu poate
creşte fără sporirea corespunzătoare a ofertei; şi niciodată nu se poate diminua fără
scăderea ofertei. Astfel, în economie nu se poate ajunge nici la supraproducţie, nici la
subproducţie.
În concepţia lui Jean Baptiste Say, oferta este – pin urmare – determinantă în
economie pentru menţinerea echilibrului; cererea având doar rolul de a orienta producţia
spre bunurile cu adevărat utile societăţii. I s–a reproşat uneori lui Say că vorbind despre
primatul producţiei, ar neglija tocmai nevoile pieţei şi posibilitatea apariţiei
supraproducţiei. În concepţia sa, însă, echilibrul este asigurat, deoarece „orice producţie
este, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură, consum” şi „orice vânzător este, totodată, şi
cumpărător”.

Mill pare sa atribuie raritatii si dificultatilor de producere un rol predominant în

formarea valorii marfurilor.
Ca si predecesorii sai, Mill s–a preocupat aproape exclusiv de valoarea de schimb a
marfurilor, neglijând studiul utilitatii acestora. El a cautat sa dea „legii cererii si ofertei” o
formula cât mai riguroasa. Mill nu a sustinut neconditionat cresterea proportionala a
preturilor, în raport cu deficitul ofertei fata de cerere. Sub presiunea preturilor, Mill a
apreciat ca oferta manifesta o tendinta de crestere, în timp ce cererea înregistreaza
tendinta contrarie, de scadere. El era convins ca între pret, oferta si cerere exista un raport
de cauzalitate si de interdependenta. „Cantitatea ceruta si cantitatea oferita trebuie sa fie
egale. Daca ele nu sunt egale, la un moment dat concurenta le egalizeaza cu ajutorul
ajustarii preturilor”. Avem aici, în acesti termeni, formulata „legea echilibrului
economic” de mai târziu.

4
 Mill îsi rezuma propria gândire în termenii urmatori: „În rezumat, cererea si
oferta guverneaza valoarea bunurilor care nu pot fi sporite la infinit; când
sunt produse prin munca ele au o valoare minima determinata de costul
productiei. Dar pentru toate lucrurile care se preteaza la o multiplicare
infinita, cererea si oferta nu determina decât fluctuatiile valorii pentru o
perioada care nu poate depasi lungimea timpului necesar pentru a modifica
oferta. Cererea si oferta converg totdeauna catre un echilibru, dar conditia
unui echilibru stabil este aceea ca lucrurile se schimba unele pe altele în
functie de costul lor de productie”.

In perioada 1750–1850, în Europa Occidentala, numerosi autori – în ciuda

divergentelor de detaliu dintre ei – au promovat câteva idei comune:
- viata economica este guvernata de legi obiective, care formeaza
„ordinea naturala”, ce se impune peste vointa si constiinta oamenilor;
- liberalismul economic (manifestarea neîngradita a lui „homo
oeconomicus”) corespunde cel mai bine ordinii economice „naturale” si
naturii umane;
.. piata libera si concurenta perfecta reprezinta mecanismele necesare si
suficiente pentru realizarea si mentinerea echilibrului economic,
folosirea cu eficienta crescânda a resurselor societatii si armonizarea
intereselor individului cu cele ale colectivitatii.
Aportul acestor teoreticieni la studierea mecanismelor economice justifica din
plin apelativul de „clasici” care le–a fost atribuit, ca si autoritatea necontestata de care
se bucura în fundamentarea stiintei Economiei politice.

TEORIA ECHILIBRULUI ECONOMIC GENERAL (neoclasicismul)

In scopul elaborarii unui model matematic al echilibrului economic

general, Léon Walras a considerat o economie care utilizeaza trei factori
de productie:
1. „capitalurile funciare”, al caror serviciu productiv este renta (R);
2. „capitalurile personale”, al caror serviciu productiv este munca (M);
3. „capitalurile mobiliare”, al caror serviciu productiv este profitul (P).
Pentru Walras, factorii de productie nu sunt – cum se spune – pamântul,
munca si capitalul, ci „serviciile pe care ni le ofera în procesul productiei” adica renta,
munca si profitul.
Léon Walras considera ca exista doua tipuri de piata:
a. piata „bunurilor finale”, pe care se confrunta producatorii (vânzatorii) si
consumatorii (cumparatorii) bunurilor finale;
b. piata „serviciilor productive”, pe care se confrunta proprietarii funciari,
muncitorii si capitalistii, în procesul vânzarii–cumpararii rentei, muncii si profitului.
Léon Walras a definit capitalul „bunurile durabile care nu se consuma decât în
timp”, iar capitalistul este „detinatorul capitalurilor propriu–zise”. Mai mult, el adauga:
„numim întreprinzator un al patrulea personaj, distinct de cele precedente, al carui rol
este de a asocia în agricultura, industrie sau comert, cele trei servicii productive”.

5
 Echilibrul general este obtinut când oferta este egala cu cererea pentru
fiecare „bun final” si „serviciu productiv” si pe fiecare din cele „doua
tipuri de piata”. Dupa parerea lui Walras, starea de echilibru general se poate realiza
numai în conditiile concurentei perfecte. În aceasta situatie preturile de vânzare sunt
egale cu costurile de productie, iar profitul este zero.
Obtinerea profitului pe o anumita piata sau pentru unele bunuri sau servicii se
explica fie prin faptul ca concurenta nu este perfecta, fie prin existenta unor dezechilibre
între cerere si oferta, fie ca unele întreprinderi produc bunuri la costuri inferioare celor
marginale etc.

În starea de echilibru general, valoarea produselor vândute este egala cu

valoarea produselor cumparate si economiile sunt egale cu investitiile.

TEORIA SCHIMBULUI SI A ECHILIBRULUI ECONOMIC

Sistemul de gândire al lui Alfred Marshall s–a dezvoltat într–un climat
presupus a fi dominat de concurenta perfecta, desi el a atras atentia ca în
economia reala se întâlneste o concurenta imperfecta.
În maniera marginalista, gânditorul englez apreciaza ca mecanismul
schimbului este declansat de dorinta oamenilor de a–si mari cantitatea de
satisfactii prin schimbul de utilitati cu ceilalti participanti la activitatea economica.
De aceea el considera ca schimbul de bunuri este – deopotriva – avantajos pentru
ambele parti coschimbiste. Pe baze subiective, fiecare apreciaza mai mult ceea ce
primeste decât ceea ce ofera partenerului sau. Acest beneficiu l–a exprimat Alfred
Marshall prin notiunile „surplusul consumatorului”, si/sau „surplusul
producatorului”.
Alfred Marshall a studiat problematica echilibrului economic, fara sa fi construit
o conceptie complet originala. Elaborându–si paradigma într–un climat liberal – la fel ca
Léon Walras – el a adus nuantari semnificative referitoare, mai ales, la realizarea
echilibrului microeconomic pe termen scurt, mediu si lung.
Astfel, pe termen scurt, oferta fiind rigida, o data cu modificarea cererii,
pretul urca sau coboara si – în functie de el – se stabileste cantitatea de echilibru a
bunurilor vândute si cumparate. Pe termen mediu, oferta si cererea au rol „combinat”
în realizarea echilibrului. Pe termen lung, oferta devine elastica si se poate adapta la
cerere, având rol determinant în înfaptuirea echilibrului.

6
Pe termen foarte scurt („market time”) capacitatea de adaptare a
producatorilor la fluctuatiile cererii este nula. Curba ofertei este o dreapta verticala
(„oferta rigida”) si orice modificare a cererii actioneaza exclusiv asupra nivelului
pretului de echilibru. Acesta nu depinde de costul productiei, ci de stocul de marfa
disponibil si de cerere.

Pe termen scurt, apare o oarecare capacitate de adaptare a ofertei la cerere,

datorita existentei unor factori variabili. Productivitatea lor marginala descrescânda
antreneaza cresterea costului marginal si – deci – a curbei ofertei. Orice modificare a
cererii actioneaza atât asupra ofertei (mai putin) cât si asupra pretului (mai mult). Pretul
de echilibru depinde de cerere si de costul productiei.

Daca perioada considerata se prelungeste, numarul factorilor variabili sporeste

si capacitatea de adaptare a ofertei la cerere creste si ea. Scaderea productivitatii
marginale este contracarata de efectul randamentelor la scara crescatoare si panta
curbei ofertei devine mai slaba. Modificarea cererii actioneaza mai putin asupra pretului
si mai mult asupra cantitatii de echilibru. Pretul va fi influentat mai mult de evolutia
costurilor decât de cerere.

7
Pe perioade foarte lungi, tendintele de crestere si descrestere ale costului
marginal se compenseaza integral. Costul marginal tinde spre costul mediu (unitar).
Curba ofertei este o dreapta orizontala si orice modificare a cererii actioneaza numai
asupra cantitatii de echilibru. În acest caz pretul va depinde, exclusiv, de costul
productiei (deci de oferta).

Spre deosebire de Léon Walras, care aprecia ca echilibrul realizat este instabil,
Alfred Marshall considera (la fel ca si Augustin Cournot) ca situatia de echilibru este
stabila. În cazul echilibrului, se formeaza „cantitatea de echilibru” si „pretul de
echilibru”. „Când cererea si oferta sunt în echilibru, cantitatea de marfuri produsa într–
o unitate de timp poate fi numita cantitate de echilibru si pretul la care se vinde poate fi
numit pret de echilibru”.
În conditiile concurentei se ajunge la echilibru prin miscarea cantitatilor de
produse vândute, respectiv cumparate si a nivelurilor preturilor. Pretul tinde – în mod
legic – sa se stabilizeze la nivelul minim, iar cantitatea de bunuri vânduta si cumparata
la nivelul ei maxim.
„Un astfel de echilibru – apreciaza Alfred Marshall – este stabil; daca pretul se
deplaseaza de la aceasta pozitie, el va reveni, aidoma unui pendul care oscileaza în jurul
punctului minim. Pretul cererii este mai mare decât pretul ofertei pentru cantitatile
inferioare celei de echilibru si invers” .
Iata si mecanismul prin care se ajunge la stabilirea echilibrului. „Când pretul
cererii este mai mare decât pretul ofertei, cantitatea produsa tinde sa creasca”. Mai
departe, „daca pretul cererii este mai mare decât pretul ofertei pentru cantitati inferioare
celei de echilibru, atunci productia va creste … Daca pretul cererii este mai mare decât
pretul ofertei pentru cantitatile inferioare celei de echilibru, este cert ca va fi mai mic
pentru cantitatile mai mari; atunci productia va scadea. În felul acesta se ajunge la
echilibrul stabil”.

8
Chiar daca starea de echilibru este amenintata, exista totdeauna forte obiective
care – într–un climat liberal – o pot restabili, în mod legic, si o pot permanentiza. „Când
cererea si oferta sunt în echilibru stabil si un incident va modifica productia, vor actiona
imediat forte care tind sa o readuca la pozitia initiala”.

Daca pretul cererii (c) se situeaza deasupra pretului ofertei, si în stânga

punctului de echilibru (E), oferta va creste de la Q1 la QE;
Daca pretul cererii (c’) se situeaza la dreapta si sub punctul de
echilibru (E), oferta va scadea de la Q2 la QE.
În felul acesta, fortele pietei actioneaza în directia realizarii si mentinerii unui
„echilibru stabil”. În aceasta stare, cantitatile de produse si preturile lor sunt fixe.
Orice încercare a lor de a se modifica declanseaza forte care le aduc înapoi, la fel cum
forta gravitationala tinde sa stabilizeze un pendul în punctul sau de echilibru cel mai de
jos.

Vilfredo Pareto considera ca economia are doua forme:

- economie pura si
- economie aplicata.
Economia pura constituie o prima aproximare a fenomenelor si conditiilor
generale ale echilibrului economic. Ea face parte din stiintele fizico–matematice.
Economia aplicata studiaza conditiile concrete ale realizarii echilibrului. Ea
împrumuta o serie de instrumente de investigatie de la alte discipline; istoria si
sociologia. Cu toate progresele stiintei economice, aceasta nu este capabila sa ofere
decât explicatii de ordin general ale realitatii si – nicidecum – „retete” pentru
comportamentul individual.
Contributia esentiala a lui Pareto la dezvoltarea gândirii economice poate fi
sintetizata astfel: „Exista, de asemenea, în marginalism, o teorie a echilibrului
economic. Prezenta în intentiile lui Jevons si Walras, care evidentiau avantajele
concurentei în procesul maximizarii utilitatii individuale obtinuta prin schimb, ea este
precizata de Pareto. Optimul lui Pareto trimite la o asemenea distributie a bunurilor
între indivizi, astfel încât orice sporire a satisfactiei unui consumator înseamna
diminuarea satisfactiei cel putin a unui alt consumator; concurenta producatorilor si

9
alegerea consumatorilor permit, dupa Pareto, atingerea unui astfel de optim”
Spre deosebire de predecesorii sai, Vilfredo Pareto considera ca ofelimitatea
nu poate fi exprimata prin „unitati cardinale” (de marime), adica nu poate fi masurata,
pentru ca ea este stabilita pe baze subiective, diferita de la o persoana la alta, ci prin
„numerale ordinale”, adica în sensul stabilirii unor ordine de marime între diferite
utilitati si de la o persoana la alta (prima, a doua, a treia etc.). El considera ca chiar daca
utilitatea nu poate fi masurata, „o notiune de natura ordinala” este suficienta pentru a
construi teoria echilibrului economic

Scoala suedeza de macroeconomie.

La rândul sau, KARL GUNNAR MYRDAL (1898–1987) a cautat sa precizeze –

si el – conditiile echilibrului economic. Fara sa elaboreze o teorie propriu–zisa a
dinamicii economice, Myrdal a folosit – în mod constant – notiunea de anticipatie.
El a facut distinctie între calculele prospective (ex ante) si calculele retrospective (ex
post) ale agentilor economici investitori. Myrdal a apreciat ca, de regula:
- ex ante, între economii si investitii exista un dezechilibru (I . S);
- ex post, economiile sunt egale cu investitiile (I = S).
În general, ex ante, dezechilibrul dintre economii si investitii este o
regula. „Nu exista nici o ratiune, în afara coincidentei fortuite, care sa asigure
egalitatea dintre previziunile întreprinzatorilor cu privire la cheltuielile menajelor si
planurile efective pe care le fac menajele însesi”. În aceasta situatie, Myrdal a
încercat sa descopere importanta pe care o au erorile comise ex ante de investitorii
de capital asupra echilibrului economic.
Daca, ex ante, I > S, atunci va avea loc o urcare a preturilor si profiturilor, care
conduce, ex post, la I = S.
Daca, ex ante, I < S, atunci va avea loc o scadere a preturilor si profiturilor,
care conduce, ex post, la I = S.
Gunnar Myrdal a descoperit trei conditii ale realizarii echilibrului wicksellian:
1. egalitatea dintre rata monetara si rata naturala a dobânzii
2. egalitatea între economii si investitii
3. stabilitatea preturilor.
Dupa parerea sa, echilibrul nu poate fi definit în termenii de mai sus.
Trebuie, deci, optat pentru una din primele doua conditii ale echilibrului
wicksellian. Gunnar Myrdal a considerat ca numai egalitatea economiilor cu
investitiile (S = I) poate fi conditie a echilibrului economic. Echilibrul monetar nu
presupune egalitatea între cele doua rate ale dobânzii, pentru ca atunci ar disparea
investitiile. El presupune doar egalitatea dintre economii si investitii (I = S).

10
 Si ceilalti autori suedezi s–au pastrat în cadrele gândirii wickselliene, încercând sa
integreze factorii monetari în studiile teoretice ale echilibrului economic general. Astfel,
BERTIL GOTHARD OHLIN2287 (1899–1979) a cautat sa precizeze rolul ratei
monetare a dobânzii. Myrdal aratase ca dezechilibrul monetar si economic are loc daca ex
ante (d’m . d’n). Ohlin aprecia ca rata monetara a dobânzii are rolul de a asigura
echilibrul ex post între economii si investitii (S = I). Daca este bine manevrata printr–o
politica monetara adecvata rata monetara a dobânzii permite combaterea proceselor
cumulative. Ea nu este o variabila independenta – cum o va considera John Maynard
Keynes –, ci depinde de anticiparile miscarii preturilor, de evolutia economiilor, ca si de
politica bancara.

Institutionalismul economic
Institutionalistii au respins ideea dominanta a echilibrului economic
normal. În locul ei au accentuat principiul „cauzalitatii circulare” („circular
causation”), sau al „schimbarilor cumulative” („cumulative changes”), care poate
actiona si influenta favorabil sau – dimpotriva – daunator eforturile de realizare a
obiectivelor economice sau sociale. Nepotrivirile din viata economica nu reprezinta
abateri de la echilibrul normal, ci, mai degraba ele sunt – în sine – normale. Înaintea
celui de al doilea razboi mondial cea mai importanta „nepotrivire” a fost depresiunea.
Apoi, în perioada postbelica, problemele dezvoltarii economice au fost asezate în
centrul preocuparilor stiintifice si politice. Astazi, inflatia reprezinta problema care
concentreaza atentia teoreticienilor si practicienilor. Institutionalistii sunt convinsi ca
se impune interventia guvernamentala, pentru depasirea disfunctiunilor din viata
economica.

Keynesismul. John Maynard Keynes

Daca exista somaj, concurenta dintre someri va conduce la reducerea salariilor

si cresterea numarului locurilor de munca, pâna la ocuparea deplina a mâinii de lucru
disponibile si restabilirea automata a echilibrului economic.

Dupa aparitia Teoriei generale s–au propus mai multe forme grafice pentru
explicitarea mesajului keynesist.
Unul dintre cele mai reprezentative si sugestive modele formale de explicitare si
popularizare a doctrinei keynesiste a fost „diagrama IS–LM”.
La elaborarea ei, contributia hotarâtoare au avut–o englezul John Richard Hicks (1904–
1989) si americanul Alvin Harvey Hansen (1887–1975), considerati lideri ai orientarii
keynesiste.
Diagrama IS–LM a reprezentat, pentru câteva decenii, principalul instrument de
explicitare si organizare a politicii macroeconomice.

11
 La rândul sau, economistul american Paul Anthony Samuelson (n. 1915) a
propus modelul „bisectoarei unghiului drept” pentru a surprinde si rolul factorilor
guvernamentali în asigurarea echilibrului economic.
Pentru trasarea diagramei–model IS–LM, pornim de la urmatoarele postulate ale
doctrinei keynesiste:
- Economiile sunt o functie a nivelului venitului [S = f(Y)];
- Investitiile sunt o functie a ratei dobânzii [I = f(d’)];
- Cererea de bani este o functie a nivelului venitului si ratei dobânzii [L = f(Y,d’)].

Hicks a considerat ca Teoria general are în vedere o economie cu doua piete:

- piata bunurilor de consum si investitii, în care egalitatea I = S determina nivelul de
echilibru al venitului si, întâmplator, nivelul de echilibru al ratei dobânzii.
- piata monetara, în care egalitatea M = L determina nivelul de echilibru al ratei dobânzii
si, întâmplator, nivelul de echilibru al venitului.

ECHILIBRUL PE PIATA BUNURILOR (IS)

Curba IS reprezinta – deci – functia consumului (economiilor), a investitiilor si constituie

locul geometric al conditiei de echilibru dintre economii si investitii. Tot pe aceasta
curba, cheltuielile totale (pentru consum si investitii) sunt egale cu venitul national
(Y = C + I).

ECHILIBRUL PE PIATA MONETARA (LM)

12
Curba LM reprezinta – deci – ecuatia cererii de bani (preferinta pentru lichiditate), a
ofertei de bani si locul geometric al conditiei de echilibru pe piata monetara (M = L).

Diagrama IS–LM preia unele idei importante din doctrina keynesista, precum
legatura dintre consum, economii si venit, diferitele mobiluri ale preferintei pentru
lichiditate sau relatia dintre investitii si rata dobânzii. Totusi, scapa total sau aproape
total din vedere rolul esential pe care–l acorda Keynes incertitudinii si anticipatiilor, ca
elemente importante, am putea spune determinante, pentru asigurarea echilibrului
economic si ocuparea resurselor de munca. De asemenea, neokeynesistii „completeaza”
diagrama IS–LM cu piata fortei de munca, denaturând astfel,integral, doctrina keynesista.

Neoclasicii

Dupa parerea lui Samuelson , numai în conditiile realizarii „echilibrului în

întregul sistem economic” are ratiune studierea principiilor si categoriilor economice.
Aprobându–l pe Keynes, profesorul american respinge si el teza lui Jean Baptiste Say
despre identitatea automata dintre oferta si cerere, realizarea si mentinerea echilibrului
economic permanent în societate.
În teoria echilibrului – apreciaza si Samuelson – conditia esentiala si
fundamentala este corelatia între economii si investitii. Economiile si investitiile sunt
înfaptuite, de obicei, de persoane diferite si determinate de cauze independente unele de
altele, considera Samuelson. De aceea exista posibilitatea ca proportiile economiilor sa
nu coincida cu acelea ale investitiilor. La fel ca si John Maynard Keynes, Paul Anthony
Samuelson considera ca punctul de echilibru stabil al venitului national nu are (neaparat)
legatura cu punctul folosirii depline a mâinii de lucru.
Echilibrul stabil – sustine Samuelson – este simtitor mai jos decât productia
necesara asigurarii folosirii depline a mâinii de lucru. Pentru a urca punctul echilibrului
stabil pâna la nivelul folosirii depline a mâinii de lucru exista o singura cale: încurajarea
artificiala a posibilitatilor de investitii, asigurarea unui asemenea nivel al economiilor
care sa corespunda exact cu volumul investitiilor necesare folosirii mâinii de lucru.
Cu alte cuvinte, interventia statului este necesara pentru ca, pe de o parte, sa
asigure volumul economiilor necesare „folosirii depline”, iar pe de alta parte, sa largeasca
„posibilitatea de investitii” pâna la deplina ocupare. Masurile fiscale si cheltuielile
bugetare pot, dupa parerea lui Samuelson, „sa modifice nivelul echilibrului venitului
national”.
Spre deosebire de John Maynard Keynes, care introduce în ecuatia sa de echilibru
doar consumul si investitiile (Y = C + I), Paul Anthony Samuelson adauga acestora si
cheltuielile publice, guvernamentale (G). La el ecuatia echilibrului economic va lua
urmatoarea înfatisare:

Dupa parerea lui Samuelson cheltuielile publice, considerate ele însele, si

13
facând abstractie de impozite, exercita asupra venitului national un efect multiplicator,
identic cu cel al cheltuielilor private. Presupunem ca G reprezinta cheltuielile
guvernamentale, iar T sunt taxele si impozitele percepute la bugetul statului.
În starea de echilibru, vom avea:

Economiile sunt diferenta dintre venit, pe de o parte, cheltuielile de consum si

taxe, pe de alta parte.

Daca cheltuielile guvernamentale sunt mai mari decât încasarile, vom avea
deficit bugetar (G – T este pozitiv). În acest caz:

Daca cheltuielile bugetare sunt inferioare veniturilor, vom avea excedent

bugetar (G – T este negativ). În acest caz:

Aceasta identitate – scrie Samuelson – tine de faptul reactiunii în lantul

„recheltuirii” consumptive si punerii în miscare de catre constructorii de drumuri, de
biblioteci si a altor procese si persoane carora statul le–a alocat un venit primar”.
Reducerea impozitelor exercita efecte de expansiune analoage cu cele ale
cresterii cheltuielilor bugetare asupra venitului national. Prelevari fiscale mai reduse
sporesc fractiunea venitului national de care dispun particularii si în consecinta sporeste
si consumul personal.
Totusi, dupa parerea lui Samuelson, reducerea impozitelor are un efect mai
slab asupra echilibrului decât cresterea cheltuielilor publice.
Una din contributiile esentiale ale lui Samuelson la dezvoltarea stiintei
economice o constituie aportul sau la elaborarea unei teorii a dinamicii economice.
Echilibrul, spunea el, presupune asemenea conditii în care toate variabilele,
suferind schimbari, tind catre marimile lor initiale. Prin urmare, pentru compararea
starilor statice este necesar ca fortele dinamice profunde sa–si pastreze stabilitatea.

14
În timp de John Bates Clark considera ca dinamica depinde de statica, Samuelson sustine
ca statica este numai un caz particular al dinamicii.
Sistemul dinamic functioneaza în timp, modelul static presupune un caz în care
timpul este o marime constanta. Spre deosebire de statica, sistemul dinamic contine,
întotdeauna, legaturi functionale între variabile si ritmurile dezvoltarii lor.
Sistemul dinamic presupune autodezvoltarea. În sistemul static ritmurile
schimbarii variabilelor sunt egale cu zero; în structurile dinamice apare problema
complicata a determinarii ritmurilor schimbarii variabilelor în timp, fapt pentru care este
absolut necesara folosirea metodelor matematice.
Numai în conditiile unei analize dinamice pot fi evidentiate legitatile stabilirii
echilibrului economic.

François Perroux, nascut în anul 1903, este unul din cei mai mari economisti ai
secolului al XX–lea. Dupa parerea lui, viata economica contemporana se caracterizeaza
„printr–un ansamblu de raporturi, evidente sau disimulate, între dominanti si dominati”.
El a analizat pe larg „efectul de dominatie”, rolul jucat de firma sau „economia
dominanta” si consecintele acestora asupra vechilor teorii ale echilibrului economic.
Dar în economia contemporana nu exista numai microunitati si microdecizii.
Exista si macrounitati care sunt inegale între ele si care pot sa exercite o anumita
constrângere si sa suporte alta. Macrodeciziile statului sau ale diferitelor grupuri
(carteluri, trusturi etc.) impun firmelor, juridic independente, o anumita disciplina. În
aceasta situatie, considera François Perroux, este necesara elaborarea unei noi teorii
generale a echilibrului economic în care procesul de dominatie sa ocupe rolul pe care îl
merita. El considera ca din moment ce exista firme dominante si ca aceasta dominatie
este ireversibila, înseamna ca teoria armoniei generale nu mai poate fi sustinuta.
Dominatia firmelor – si nu numai a lor – se va exercita în propriul interes, care, de regula
contravine interesului general.

CONCLUZII

 Boisguillebert a initiat studiile asupra „circuitului economic” si

asupra „echilibrului economic”. Din moment ce aprecia ca bogatia este formata
din bunuri si servicii (O = oferta) si ca toate bogatiile servesc numai pentru
consum (C =cerere), însemna automat ca O = C.
 Urmatorul care si-a adus o contributie in dezvoltarea teoriei echilibrului economic
a fost Malthus, care prin „principiul populatiei” a încercat sa demonstreze ca
exista o relatie precisa între doua progresii eterogene (cresterea populatiei si
cresterea volumului bunurilor de subzistenta). Aceasta relatie a devenit „piatra
unghiulara” în analiza echilibrului economic, facuta de Ricardo, mai ales ca el a

15
 legat–o de „legea randamentelor descrescande” din agricultura. Malthus a
evidentiat în mod clar contrastul dintre randamentul „crescând” din industrie si
randamentul „descrescând” din agricultura.
 Jean Baptiste Say , prin „legea debuşeelor” a adus o contributie importanta la
dezvoltarea teoriei echilibrului economic. Ideile cuprinse în ea vor sta la baza
primelor teorii despre echilibrul economic. În concepţia lui Jean Baptiste Say,
oferta este – pin urmare – determinantă în economie pentru menţinerea
echilibrului; cererea având doar rolul de a orienta producţia spre bunurile cu
adevărat utile societăţii. I s–a reproşat uneori lui Say că vorbind despre primatul
producţiei,ar neglija tocmai nevoile pieţei şi posibilitatea apariţiei supraproducţiei.
În concepţia sa, însă, echilibrul este asigurat, deoarece „orice producţie este, în
acelaşi timp şi în aceeaşi măsură, consum” şi „orice vânzător este, totodată, şi
cumpărător”.
 Mill îsi rezuma propria gândire în termenii urmatori: „În rezumat, cererea si
oferta guverneaza valoarea bunurilor care nu pot fi sporite la infinit; când
sunt produse prin munca ele au o valoare minima determinata de costul
productiei. Dar pentru toate lucrurile care se preteaza la o multiplicare
infinita, cererea si oferta nu determina decât fluctuatiile valorii pentru o
perioada care nu poate depasi lungimea timpului necesar pentru a modifica
oferta. Cererea si oferta converg totdeauna catre un echilibru, dar conditia
unui echilibru stabil este aceea ca lucrurile se schimba unele pe altele înfunctie de
costul lor de productie”.
 Echilibrul general este obtinut când oferta este egala cu cererea pentru
fiecare „bun final” si „serviciu productiv” si pe fiecare din cele „doua
tipuri de piata”. Dupa parerea lui Walras, starea de echilibru general se poate
realiza numai în conditiile concurentei perfecte. În aceasta situatie preturile de
vânzare sunt egale cu costurile de productie, iar profitul este zero.
Obtinerea profitului pe o anumita piata sau pentru unele bunuri sau servicii se
Explica fie prin faptul ca concurenta nu este perfecta, fie prin existenta unor
dezechilibre între cerere si oferta, fie ca unele întreprinderi produc bunuri la
costuri inferioare celor marginale etc.
 Alfred Marshall a studiat problematica echilibrului economic, fara sa fi construit
o conceptie complet originala. Elaborându–si paradigma într–un climat liberal –
la fel ca Léon Walras – el a adus nuantari semnificative referitoare, mai ales, la
realizarea echilibrului microeconomic pe termen scurt, mediu si lung.
Astfel, pe termen scurt, oferta fiind rigida, o data cu modificarea cererii,
pretul urca sau coboara si – în functie de el – se stabileste cantitatea de echilibru a
bunurilor vândute si cumparate. Pe termen mediu, oferta si cererea au rol
„combinat” în realizarea echilibrului. Pe termen lung, oferta devine elastica si se
poate adapta la cerere, având rol determinant în înfaptuirea echilibrului.
 Contributia esentiala a lui Pareto la dezvoltarea gândirii economice poate fi
sintetizata astfel: „Exista, de asemenea, în marginalism, o teorie a echilibrului
economic. Prezenta în intentiile lui Jevons si Walras, care evidentiau avantajele
concurentei în procesul maximizarii utilitatii individuale obtinuta prin schimb, ea
este precizata de Pareto. Optimul lui Pareto trimite la o asemenea distributie a
bunurilor între indivizi, astfel încât orice sporire a satisfactiei unui consumator

16
 înseamna diminuarea satisfactiei cel putin a unui alt consumator; concurenta
producatorilor si alegerea consumatorilor permit, dupa Pareto, atingerea unui
astfel de optim”
 Gunnar Myrdal a descoperit trei conditii ale realizarii echilibrului wicksellian:
1. egalitatea dintre rata monetara si rata naturala a dobânzii
2. egalitatea între economii si investitii
3. stabilitatea preturilor.
Dupa parerea sa, echilibrul nu poate fi definit în termenii de mai sus.
Trebuie, deci, optat pentru una din primele doua conditii ale echilibrului
wicksellian. Gunnar Myrdal a considerat ca numai egalitatea economiilor cu
investitiile (S = I) poate fi conditie a echilibrului economic. Echilibrul monetar nu
presupune egalitatea între cele doua rate ale dobânzii, pentru ca atunci ar disparea
investitiile. El presupune doar egalitatea dintre economii si investitii (I = S).
 Institutionalistii au respins ideea dominanta a echilibrului economic
normal. În locul ei au accentuat principiul „cauzalitatii circulare” („circular
causation”), sau al „schimbarilor cumulative” („cumulative changes”), care poate
actiona si influenta favorabil sau – dimpotriva – daunator eforturile de realizare a
obiectivelor economice sau sociale. Nepotrivirile din viata economica nu
reprezinta abateri de la echilibrul normal, ci, mai degraba ele sunt – în sine –
normale.
 Unul dintre cele mai reprezentative si sugestive modele formale de explicitare si
popularizare a doctrinei keynesiste a fost „diagrama IS–LM”.
La elaborarea ei, contributia hotarâtoare au avut–o englezul John Richard Hicks
(1904–1989) si americanul Alvin Harvey Hansen (1887–1975), considerati lideri
ai orientarii keynesiste.
Diagrama IS–LM a reprezentat, pentru câteva decenii, principalul instrument de
explicitare si organizare a politicii macroeconomice.
 Dupa parerea lui Samuelson , numai în conditiile realizarii „echilibrului în
întregul sistem economic” are ratiune studierea principiilor si categoriilor
economice. Aprobându–l pe Keynes, profesorul american respinge si el teza lui
Jean Baptiste Say despre identitatea automata dintre oferta si cerere, realizarea si
mentinerea echilibrului economic permanent în societate.
 Macrodeciziile statului sau ale diferitelor grupuri (carteluri, trusturi etc.) impun
firmelor, juridic independente, o anumita disciplina. În aceasta situatie, considera
François Perroux, este necesara elaborarea unei noi teorii generale a echilibrului
economic în care procesul de dominatie sa ocupe rolul pe care îl merita. El
considera ca din moment ce exista firme dominante si ca aceasta dominatie este
ireversibila, înseamna ca teoria armoniei generale nu mai poate fi sustinuta.
Dominatia firmelor – si nu numai a lor – se va exercita în propriul interes, care, de
regula contravine interesului general.

17
18