Tema 3 Neoclasicismul modern și neoliberalismul.

Ideile noilor clasici

In anii 60-70 sec. 20 au aparut un sir de lucrari economistului Robert Lucas, in centrul
atentiei carora se plasa idea cu privire la modelarea fenomenelor economice, luind in consideratie
influenta asupra lor a asteptarilor rationale a indivizilor. In baza acestor lucrari apare scoala noua,
initial sub denumirea “asteptari rationale”, redenumita apoi in “scoala noilor clasici”.
Trasatura distinctive a scolii date este pastrarea consecutivitatii in cerc. teoretice, incepind
de la aparitia liberalismului economic pina in present. Idea centrala a conceptiilor noilor clasici
consta in aceea ca macroeconomia tb sa-si urmeze calea pe care si-a ales-o pina la momentul cind
Keynes a orientat-o pe alt drum. Tras.specifica a scolii este utilizarea notiunii asteptarilor rationale,
propusa de John Mun in 1961. reprezentantii scoliii extend ipoteza cu privire la comp. rational
asupra formarii asteptarilor, presupunind ca fiecare agent utilizeaza informatia de care dispune cit
mai efficient. ideea utilizarii ast.rat. in rez.dif probleme era luata in considerare des in perioada
anilor 60(teoria jocurilor dinamice). Anume R. lucas a plasat ipoteza data in centrul analizai
macroeconomice. ipoteza a orientat atentia cercetarilor asupra acelor momente specifice ale comp.
agentilor ce se refera la timpul viitor.
Lucas in lucrarile sale a finisat programul de cercetare lui M. fridman, insa trasatura
specifica a cercetarii lui lucas este ca el a reusit sa argumenteze la un nivel theoretic mai inalt
necesitatea neamestecului statului in reglementarea conjuncturii pietei. Noua macroeconomie
clasica s-a confruntat cu multe probleme. O varianta rigida a teoriei date a fost prezentata in
articolul lui lucas 1973. materialul prezentat se bazeaza pe notiunea generala in conditiile ast.
rationale care se determina ca totalitatea planurilor agentilor ce se realizeaza in modul automat. In
acest articole el arata cum pot fi calculate ast.rat. folosind formula liniara de rasp. A semnalului.
Aici apare si Curba ofertei lui lucas, cr ne reflecta dependenta volumului productiei de modificarile
neasteptate a pretului. alta versiune de popularizare a teoriei si de a arata ineficienta mecanismului
pietei monetary au fost prezentate de Sargent si Woles prin publicarea articolului, in cr autorii s-
au dezis de formularea notiunii asimetriei informatiei si au demonstrate neeficienta politicii
monetar-creditare. In rezultat in anii 80 teoria monetara a ciclurilor ecce f. repede a fost inlocuita
prin teoria ciclurilor de afaceri.
Concluzie- Iddea centrala a scolii noilor clasici a ramas crearea unei teoriii echilibrate a
oscilatiilot economice, cr se bazeaza pe analiza comportamentului economic al agentilor care se
subordoneaza ipotezei ast. rationale.
Motto: "Actualele modele macroeconomice keynesieniste nu pot reprezenta un ghid demn
de incredere pentru formularea politicii fiscale, monetare, etc. Nu exista nicio sansa ca o
modificare majora sau minora a acestor modele sa duca la imbunatatirea semnificativa a cradului
lor de siguranta." (Robert Lucas)
Economia neoclasica se refera la o abordare generala in economie care pune accentul pe
determinarea preturilor, a productiei si a distributiei veniturilor in cadrul pietelor, prin intermediul
cererii si ofertei.
Conform lui G. Grellet, un economist francez
Teoria neoclasica se intemeiaza pe date de pornire si un model de comportament. Datele
de pornire sunt considerate a fi exogene: este vorba despre scarile de preferinta ale agentilor
economici si despre cantitatile factorilor de productie la inceputul unei perioade. Maximizarea
obiectivelor agentilor, in conditiile constrangerii, din cauza datelor de pornire constituie singira
regula de comportament al agentilor. Aceasta se exprima pe piata prin intermediul functiei ofertei
si cererii. Functionarea pietei permite sa se stabileasca nivelul cererii, ofertei, preturilor si folosirii
(factorilor de productie si fortei de munca).
Teoriile neoclasice sunt obiectul de studiu al mai multor scoli economice, astfel ca exista
mai multe pareri prvind semnificatiile acestui curent. Totusi este recunoscut ca bazele teoriei
economice neoclasice au fost puse de Robert Lucas (Chicago), Thomas Sargent
(Stanford) si Robert Barro (Harvard). Ea se aseamana mult cu abordarea clasica in privinta
sublinierii rolului salariilor si preturilor flexibile, dar vine si cu ceva nou, asa numitele asteptari
rationale, prin care se cauta sa se dea o explicatie unor constatari de genul curbei Phillips
Bazele
Potrivit teoriei economice neoclasice:
1. preţurile şi salariile sunt flexibile
2. oamenii se folosesc de toate informaţiile disponibile
Aceste două postulate reprezintă esenţa concepţiei neoclasice despre activitatea
macroeconomică.
Prima parte a acestei concepţii se apropie de ipoteza clasică a flexibilităţii preţurilor şi
salariilor, ceea ce înseamnă pur şi simplu că ele se ajustează rapid pentru a echilibra cerere şi
ofertă.
Cea de-a doua ipoteză constituie o noutate absolută, ea fiind inspirată de progresele înregistrate în
ultimii ani în domenii precum statistică şi teoria comportamentului în condiţii de incertitudine.
Potrivit acestei ipoteze oamenii îşi formează aşteptările pe baza celor mai bune informaţii aflate la
baza lor. Astfel statul nu-i poate păcăli pe cetăţeni deoarece ei sunt bine informaţi şi au acces la
aceleaşi informaţii ca funcţionarii publici.
Legea pieţelor
Subproducţia este imposibilă prin natura sa pentru că "ofertă creează cerere". Argumentul
este că nu există o deosebire semnificativă între o economie de schimb monetar şi una de schimb
în natură. Oricât ar produce fabricile, muncitorii pot cumpără. Ideea a fost susţinută chiar şi în
timpul Marii Crize când o pătrime din forţa de muncă americană a fost trimisă în şomaj prin
următorul argument: "şomajul care există la un moment dat este produs în totalitate de obstacole
fricţionale care se opun ajustării instantanee a nivelului salariilor şi preţului.
Legea pieţelor susţine că nu pot exista perioade lungi de supraabundenţă. Dacă producţia s-ar
modifica, preţurile ar scădea pentru asigurarea vânzării producţiei obţinute în condiţii de ocupare
maximă.
Aşteptările raţionale
Aşteptările sunt foarte importante pentru viaţă economică. Ele îi determină pe investitori
să cheltuiască o anumită sumă de bani, iar pe consumatori să hotărască dacă îşi economisesc
veniturile. Cum poate însă ştiinţa economică să abordeze într-un mod logic problema aşteptărilor?
Economiştii neoclasici au răspuns la această întrebare formulând ipoteza aşteptărilor raţionale.
Potrivit acesteia, previziunile sunt obiective şi se bazează pe toate informaţiile disponibile.
Ipoteza aşteptărilor porneşte de la faptul că oamenii fac previziuni obiective. Mai controversată
este ideea conform căreia oamenii se folosesc de întreaga informaţie existentă şi de teoria
economică. Aceasta presupune că ei înţeleg modul în care funcţionează economia şi ce anume face
guvernul. Să presupunem astfel că parlamentul sporeşte întotdeauna cheltuielile în anii electorali.
Potrivit teoriei aşteptărilor raţionale populaţia va anticipa acest comportament şi va acţiona în
consecinţă.
Principala noutate care apare în teoria economică neoclasică constă în aceea că,
datorită aşteptărilor raţionale, statul nu poate păcăli populaţia cu măsuri economice sistematice.
Implicaţiile asupra teoriei macroeconomice
Conceptia economica neoclasica poate fi fructuos aplicata in multe ramuri ale stiintei
economice. Aici ne vom concentra asupra a doua implicatii: natura pietei muncii si curba Philips.
Somajul
Este somajul voluntar sau involuntar? Somajul involuntar este o situatie in care muncitorii
calificati sunt incapabili sa gaseasca de lucru la nivelul curent al salariului. Economistii keynesisti
cred ca o parte importanta a somajului este de natura involuntara, mai ales in perioadele de
recesiune.
Dimpotriva, economistii neoclasici cred ca, in majoritatea cazurilor, somajul este voluntar.
In opinia lor, piata muncii se redreseaza rapid dupa socuri, deoarece salariile se modifica pentru a
se reechilibra si oferta de munca. Astfel, nivelul somajului creste in timpul recesiunilor pentru ca
tot mai multi oameni se afla in cautarea unor slujbe mai bine platite, si nu pentru ca acestia nu-si
pot gasi de lucru. Oamenii someaza pentru ca si-au parasit slujbele, cautand altele mai bine
remunerate, si nu pentru ca salariile ar fi prea mari,cum se intampla in cazul somajului involuntar.
Curba Phillips
Una din marile provocari careia trebuie sa ii faca fata orica scoala economica este aceea de
a explica principalele reguli ce guverneaza ciclul economic intr-un mod coerent si in acelasi timp,
compatibil cu alte aspecte ale vietii economice. Conceptia economica clasica este atragatoare
deorece corespunde cu majoritatea teoriilor privind cererea si oferta. Provocarea consta in a explica
cele mai importante elemente ale ciclurilor economice, cum ar fi curba Phillips sau legea lui Okun.
Daca nivelul somajului este ridicat in timpul recesiunilor, nu se va spune pur si simplu ca
oamenii au hotarat ca anul respectiv este potrivit pentru concedii mai lungi. Cum ar explica o astfel
de teorie lunge criza globala din anii 1930 sau declinul inregistrat in ultimii ani de tarile cu
economie de piata?
Economostii neoclasici considera ca perceptia gresita reprezinta cheia ciclurilor
economice. Ei cred ca somajul atinge niveluri inalte deoarece lucratorii au o parere confuza despre
conjunctura in care se afla economia; ei isi parasesc slujbele de buna voie in speranta ca vor gasi
altele mai bine platite, dar in cele din urma ajung pe listele somerilor. Ori, in faxa de expansiune
a ciclului economic, productia atinge niveluri inalte, iar somajul scade cand oamenii,
supraestimand valoarea salariului real sunt pacaliti sa munceasca mai mult.
Analiza se poate face folosind curba Phillips corespunzatoare inflatiei. Potrivit teoriei
economice clasice, curba Phillips pe termen scurt are forma unei drepte verticale in punctul
reprezentanmd rata naturala a somajului sau nivelului de echilibru. Aceasta curba este echivalenta
drepteiclasice a ofertei agregate, situatie in care productia nu este influentata de cererea agregata.
Atunci de unde provin curbele Phillips in panta descandenta? Ele sunt rezultatul unui
proces dinamic, in care oamenii se gasesc temporar intr-o stare de confuzie privind valoarea reala
a salariilor.
Spre exemplu, daca Banca Nationala sporeste neasteptat rezerva de bani se ajunge la
cresterea neasteptata a salariilor si preturilor. Muncitorii percep gresit evenimentele economice,
nestiind ca preturile cresc la fel de repede ca si salariile, deci oferta de munca creste si somajul
scade.
Astfel, conform teoriei neoclasice,curba phillips aparenta pe termen scurt este rezultatul
unor perceptii gresite a salariului real si a preturilor relative.
Categorii de probleme cu care se confruntă teoria neoclasică
Aprecierile exegetilor occidentali, in fata economistilor de orientare neoclasica se pun
cateva mari caegorii de probleme si anume :
- In ce conditii o societate organizata pe criterii si cerinte ale pietei poate sa realizeze
echilibrul general si optimul economico-social
- Ce se intampla cand conditiile respective nu sunt intalnite in realitate
- In ce masura este posibila integrarea in mecanismele pietei a proceselor si fenomenelor
care,in mod traditional nu fac parte din ea,ii sunt exogene.Din aceasta categorie sunt mentionate
mai intai de toate mediul inconjurator,calitatea lui,serviciile publice si cresterea rolului statuluiin
economie.
Problemele echilibrului economic au capatat o importanta majora in proecuparile economistilor
neoclasici . Preocuparile lorau fost stimulate de nepotrivirea dintre postulatul realizarii automate
a echilibrului intre cerere si oferta, care exclude posibililtatea crizelor si somajului, pe de o parte,
si realitatea, care arata cu totul altfel.
Pritre conditiile realizarii echilibrului, presupuse de modelul neoclasic, se numara:
- functionarea nestingherita a mecanismelor pietei;
- liberul arbitru al agentilor economici;
- preturi mici si stabile;
Ele stau in atentia economistilor neoaclasici si realizarea lor este prezentata ca posibila, cu
conditia intrunirii unui numar de ipoteze.
 Cercetarea si dezbaterile au fost orientate in mare masura asupra ipotezelor. Una dintre
ipoteze este cea a concomitentei realizarii echilibrului in toate cele patru piete: a marfurilor,
capitalului, fortei de munca si monetare –ceea ce este greu aproape imposibil de realizat in
conditiile gradului mare de complexitate, de interdependenta intre economiile lumii.
O ipoteza a echilibrului de piata este cea a suveranitatii absolute a cumparatorilor de a
dispune de cheltuirea veniturilor lor, in timp ce in realitate intervin multi factori care determina o
suveranitate relativa.
Modificarea frecventa a raporturilor dintre cerere si oferta imprima preturilor un caracter
fluctuant. In economiile de scara industriala productia in serii mari are ca efect cresterea
productivitatii si scaderea preturilor pana la un punct pe masura cresterii cantitatilor produselor.
Din acest motiv echilibrul general obtinut din intersectarea curbelor cerere si oferta este pus sub
semnul intrebarii.
Ipotezele mentionate pentru a se putea realiza echilibrul sunt putin satisfacute in realitate,
pentru ca piata in stare dinamica tinde mereu spre echilibru dar nu il atinge niciodata.se ridica
astfel problema limitelor pe care le are piata in determinarea ofertei si cererii, a preturilor si a
calitatii marfurilor care se schimba.
Remarcilor critice privind limitele economiei de piata in realizarea echilibrului
,economistii neoclasici le-au raspuns in doua feluri :
- nu a venit inca ziua in care ipotezele teoretice sa-si gaseasca integral corespomdenta in
realitatile practicii economiei de piata, dar spre acea zi trebuie sa se tinda;
- sa se renunte la conceptul de echilibru pentru a salva cadrul conceptual al pietei, dar in
conditii de dezechilibru sistemul de preturi isi pierde caracterul de indicator al realitatii produselor
,alocarea resurselor nu mai poate fi optima, isi face aparitia subutilizarea factorilor.
Combinarea conceptului de echilibru cu cel de dezechilibru a pus problema regandirii
intregului sistem conceptual al economiei de piata pentru a-i asigura coerenta avuta pana la mutatia
respectiva.
Piata este elementul fundamental al neoclasicismului. Dar nu toate fenomenele unei
economii tin de piata. Unele sunt exogene. Problema este daca, teoretic si practic, ele pot fi
integrate pietei ca sa poata fi solutionate prin ea. Pentru exemplificare, se poate folosi functia
economica a statului si calitatea mediului ambiant.
Regula de fier a pietei este schimbul: se da ceva ca sa se obtina altceva, ambele parti al
operatiunii cautand sa obtina avantaje. Servicii publice ca invatamantul sau apararea nationala nu
se integreaza in piata si numai in parte se supun regulilor ei.
Toti cetatenii contribuie la alimentarea bugetului tarii in moduri foarte diferite, iar serviciile
publice de care beneficiaza sunt independente de contributiile lor. Plateste sau nu impozit,
cetateanul se bucura de invatamant si aparare nationala. Ele sunt bunuri ale societatii de care
beneficiaza membrii ei dupa cum au nevoie si ei si societatea. Aceste asunt servicii colective
indivizibile menite sa contribuie la mentinerea macrocolectivitatii in care traiesc indivizii. In
cadrul acestui sector, nu concurenta este cea care reglementeaza si rezolva problemele, ci reglatorii
construiti de forta publica in economie si manevrati prin politici determinate.
Serviciile publice, neputand fi integrate de neoclasici in teoria lor, sunt lasate in afara
modelului fiind apreciate ca exceptii de la reguliile pietei. Se fac si incercari prin care sa se arate
ca si invatamantul, cel universitar de exemplu, ar putea fi supus reguliilor pietei. Plata pentru
inscriere, frecventarea cursurilor si absolvirea sa fe in functie de calitatea serviciilor oferite. In
acest caz, ar avea acces la un invatamant de calitate superioara un numar mai restrans de tineri, cei
din lumea bogata, ceea ce ar contraveni intereselor tarii si regulilor democratiei. In unele tari
invatamantul particular este finantat dela bugetul central sau de la bugetele centrale, pentru a
imbina interesele particulare cu cel general.
Problemele devenite atat de acute ale degradarii mediului inconjurator, ale diminuarii si
epuizarii resurselor regerabile sunt incluse de neoclasici in categoria efectelor exterioare pentru ca
nu fac parte din niciuna din cele patru piete mentionate. Se poate constitui, pentru ele a cincea
categorie de piata dac sunt internalizate in modelul neoclasic al economiei de piata?
 Deteriorarea calitatii mediului inconjurator sub cele mai variate forme-infestarea aerului si
apei, despaduririle, ploile acide, eroziunea solurilor, epuizarea resurselor neregenerabile, etc-
aduce prejudicii colectivitatilor si indivizilor, agentilor economiei.
Factorii raspunzatori de actiunile deteriorarii raporturilor dintre om si natura nu sunt
constransi sa plateasca pentru prejudiciile aduse, ceea ce, in logica pietei, nu este ceva rational si
contribuie la o alocare nerationala a resurselor. Castigul celor care cauzeaza o poluare (fiindca nu
fac cheltuielile necesare pentru a o preveni) cauzeaza pierderi mari pentru altii si cheltuieli sporite
pentru colectivitati, societate.
Pentru promotorii teoriei neoclasice s-a pus problema internalizarii efectelor externe, ca
cele ale poluarii, sanctionandu-se prin piata vinovatii, prin obligarea lor de a face cheltuielile
necesare prevenirii poluarii sau inlaturarii ei in cazul in care s-a produs.
Dar cheltuielile de acest gen, daca sunt incorporate in costuri ,ridica pretul si diminueaza
capacitatea concurentiala a marfurilor ,iar daca nu sunt incluse ele trebuie sa fie suporate din profit
,care se diminueaza.S-au propus diverse variante de solutii ;una dintre ele consta in colectarea de
catre stat a amenzilor pentru poluare in conditia ca el sa actioneze in vederea imbunatatirii calitatii
mediului inconjurator.In acest caz, functia econimica a statului creste ,ceea ce contravine
conditiilor de buna functionare a pietei.
O alta solutie ar fi obligarea celor ce deterioreaza calitatea mediului sa plateasca
despagubiri celor afectati. Acest lucru este de obicei imposibil pentru ca determinarea vinovatilor
si pagubitilor este dificila.
Stiinta despre economie are mai multe de facut pentru a gasi termenii obiectivi si caile de
concliere a mecanismelor pietei.
Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii '50
în macroeconomie. De altfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând
cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care
le reţinem pe cele mai semnificative:
*piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;
*componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;
*statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.
Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinţă
al elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie ai monetarismului şi totodată sunt anii de
triumf ai liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea
relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen
scurt între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a realiza
"reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile economice conjuncturale care
garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor. Aplicarea concretă a monetarismului de
guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la triumful monetarismului. Astfel,
de la preşedintele F.E.D., P. Volcker , până la R. Reagan şi M. Thatcher şi chiar până la experţi ai
F.M.I., principiile monetarismului s-au regăsit în politicile economice înlocuind keynesismul
dominant până atunci.
Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o
contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă.
Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte
crezul monetarist:
?*impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;
*evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile
monetare;
*autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.
Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente, ale căror
concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb
flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe.
 Pentru a înţelege mai bine această diversitate este importantă precizarea elementelor asupra
cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de origine monetară şi că
nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările de
a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase.
Monetarismul actual, deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară, are o serie de ramuri,
care fie critică ortodoxia monetară, fie îi rafinează unele principii.
*Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui
M. Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi analizele sale
dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea monetaristă. Dacă se caută
elementele comune sau principiile monetarismului ele se regăsesc în opera lui Friedman
simbolizând ortodoxia monetaristă. De alfel, Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie
în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului, a istoriei şi teoriei monetare, precum şi pentru
demonstrarea complexităţii politicilor de standardizare".
În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii:
=>critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie directă
cu politica fiscală keynesistă;
=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului permanent, rata
şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare, respingerea politicilor conjuncturale
de stabilizare prin control guvernamental, credinţa în reglarea economiei prin piaţă.
Milton Friedman
Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept exponent
al Şcolii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol "Essays în Positive Economics",
dar preocupările sale ulterioare se concentrează pe teoria monetară. Astfel el respinge ideea după
care creaţia monetară şi manevrarea ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice.
Dimpotrivă, el reabilitează teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 "The Quantity
Theory. A Restatement". Apoi el atacă funcţia consumului, element fundamental al economiei
keynesiene, opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory of Consumptive
Function). Publică, tot în 1957, împreună cu Anna Schwartz, o istorie monetară a Statelor Unite
ale Americii, unde insistă asupra responsabilităţii autorităţilor monetare în amploarea crizei din
1929. În "Dolars and Deficits", publicată în 1968 dezvoltă esenţa monetarismului şi apără ratele
de schimb flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în sistemul de schimb care a urmat
după 1970 celui de la Bretton Woods.
Militant al capitalismului şi al pieţei el nu separă teoria economică de apărarea sistemului
economic şi social. Astfel, în 1962 în "Capitalism and Freedom"(tradusă în româneşte) critică
statul providenţă, impozitele excesive şi reglementările guvernamentale. Friedman reia această
ofensivă în 1979 în "Free to choose" scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în româneşte).
Dintre principiile friedmaniene reţinem:
*piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei
pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare
optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept
sursă a calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie.
*inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului de
gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde
aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe
de altă parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei.
*venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul numit
permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire permite
înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre venitul
monetar şi venitul real evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul monetar şi
venitul real evoluează în acelaşi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:
- să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu caracteristicile
sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi scăderea
înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular.
- să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată sortită
eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de voinţa
agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul.
*funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii
comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei timpi:
- moneda este un bun de consum;
- cerea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub care este deţinută
bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman)
- relaţia stabilă pentru cererea de monedă.
În consecinţă, sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate, cât şi politicile
monetare de acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii economice. Mai mult,
Friedman subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi venitul monetar, arătând că pe termen lung,
jocul variabilelor monetare este fără efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda
este neutră (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralităţii monedei)
*politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. Drept urmare, politica monetară nu
trebuie supusă situaţiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu depinde de aprecierile
decidenţilor. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune stabilă şi strictă care să permită agenţilor
economici să-şi ajusteze anticipările cu ajutorul semnalelor furnizate de piaţă.
*eşecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în cauză a curbei
lui Philips, după care între inflaţie şi şomaj există o relaţie inversă sau, ceea ce este acelaşi lucru,
dacă se vrea ieşirea din subocupare, trebuie acceptată o doză suplimentară de inflaţie. În opoziţie
cu analiza lui Philips, M. Friedman arată că pe termen scurt agenţii pot fi victime ale iluziei
monetare şi astfel şomajul să se reducă datorită creaţiei monetare generatoare de inflaţie. M.
Friedman avertizează că în aceste situaţii se produce un fenomen de anticipări adaptive, pentru că
agenţii economici nu sunt "miopi", iar iluzia monetară va dispărea. În concluzie, politica de
manevrare a ratelor dobânzii este ineficientă pentru că sistemul este perturbat de o acţiune de
reglare naturală a pieţei. În acest context, Friedman defineşte şomajul natural (şi rata naturală a
şomajului) astfel: inflaţia suplimentară acceptată pentru reducerea şomajului nu produce pe termen
scurt decât o reducere temporară a subocupării, pentru că salariaţii constată creşterea preţurilor
anticipând astfel creşterea inflaţiei, cerând salarii nominale mai mari, descurajând cererea de
muncă a întreprinzătorilor. Reîntoarcerea la rata naturală a şomajului nu poate fi blocată pentru că
pe termen scurt se pot manevra anticipările inflaţioniste, iar pe termen lung pot fi anihilate
anticipările adaptive prin indexarea generalizată a veniturilor în raport cu creşterea preţurilor.
*rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie să se
comporte faţă de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi scade după cerere şi
ofertă. Ideea de bază a lui Friedman este că ratele flotante permit ajustarea în jos a preţurilor
monedelor ţărilor inflaţioniste în raport cu cele ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea
cursului devizelor permite reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din
ţările ale căror monede se devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte
cuvinte, în absenţa instituţiilor internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa să ofere
oricărei ţări politică economică autonomă, de reechilibrare a balanţei de plăţi şi de constituire a
unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt fiabile, conducând la o alocare optimă a
resurselor în schimburile internaţionale.
*respingerea acţiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absenţa acţiunilor monetare
au o mică influenţă asupra cheltuielilor totale şi asupra producţiei şi a preţurilor.
Astăzi, când gloria monetarismului este istorie, întrebările esenţiale asupra politicilor
economice găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a învăţa din greşelile
trecutului.
*monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff şi considerat ramura franceză a monetarismului
susţine de asemenea că inflaţia este un fenomen monetar. Spre deosebire de monetarismul standard
însă, J. Rueff şi adepţii săi propun revenirea la etalonul-aur, drept singurul mijloc de a stăpâni
inflaţia şi, în fond, singura garanţie a legăturii dintre sfera financiară şi economia reală. Ca şi alţi
monetarişti, metaliştii susţin reglarea prin piaţă a economiei, respingând totodată politicile de
stabilizare bugetară.
*monetarismul bugetar reprezintă concepţia dezvoltată de K. Brunner şi H. Meltzer şi
centrată pe deosebirea pe care ei o fac între ofertă de credit şi ofertă de monedă, acordând un rol
efectiv deficitului bugetar. Acest monetarism recunoaşte, ca şi Keynes, influenţa monedei asupra
ocupării şi a preţurilor. Drept urmare, autorii susţin că nu este suficientă controlarea strictă a masei
monetare, ci este necesar să se ţină cont şi de fiscalitate şi de cheltuielile bugetare. În opinia lor,
pentru a avea o creştere sănătoasă politica monetară trebuie combinată cu limitarea deficitelor
bugetare şi cu presiunea fiscală.
K. Brunner şi H. Meltzer propun un model care include şi un canal de interogare nou, şi
anume preţul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de transmitere a efectelor politicii
monetare în economia reală. Ei susţin că există trei forme de active: moneda, titlurile (creditul) şi
capitalul real. Agenţii economici au un comportament de alegere simultană între active, iar
autorităţile monetare controlează baza monetară ajustată (definită drept împrumuturi bancare în
monedă legală) a cărei variaţie scapă total agenţilor sectorului privat. Băncile caută să menţină un
raport stabil între rezerve şi depozite, pe de-o parte, şi refinanţări şi depozite pe de altă parte.
Deosebirea impusă între piaţa monedei şi piaţa creditului (însoţită de doi multiplicatori distincţi)
permite să se înţeleagă un lucru esenţial: dacă se controlează doar prima piaţă, nimic nu garantează
că este controlată şi cea de-a doua.
*monetarismul austriac propune o formulă care integrează o teorie liberală, care refuză
rolul băncii centrale, şi o concepţie economică în termeni de circuit, care leagă investiţiile, creditul
şi producţia. Aportul esenţial al austriecilor se concentrează pe evidenţierea efectelor
microeconomice ale expansiunii monetare. Austriecii cercetează astfel, deformările care însoţesc
procedeele inflaţioniste în alocarea resurselor, în distribuirea veniturilor şi în viaţa firmelor. F. von
Hayek este reprezentantul cel mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Hayek este de
asemenea cunoscut pentru celebrul său pamflet "Denaţionalizarea monedei", unde arată că dacă
monedele private se dezvoltă şi concurează monedele publice, acestea nu se pot menţine decât
dacă rămân stabile, ceea ce reprezintă acelaşi lucru cu stabilitatea preţurilor preconizată de el în
sistemul ratelor de schimb fixe. După opinia lui Hayek, politica economică keynesiană se află la
originea crizelor grave cu care se confruntă economia.
*monetarismul anticipărilor raţionale exprimă o concepţie radicală a lui homo economics,
care evoluează şi ia în calcul inflaţia şi mărimile economice reale de o asemenea manieră încât
moneda devine un simplu văl. Încă din 1961, J. F. Muth şi din 1972, R. Lucas jr., au pus în cauză
anticipările adaptive care presupuneau că pe termen scurt agenţii economici sunt victime ale iluziei
monetare. În replică, autorii anticipărilor raţionale arată că autoritatea monetară nu dispune de nici
un mijloc cu efect retroactiv care să-i permită să spere înşelarea sistematică a publicului.
Contribuţiile şcolii austriece în planul gândirii economice
Şcoala austriacă s-a impus ca reper esenţial în ştiinţa economică în a doua jumătate a
secolului al XIXlea o dată cu lucrările lui Carl Menger şi Eugen von Böhm-Bawerk. Contribuţiile
primului în privinţa înţelegerii semnificaţiei valorii din perspectiva raportării bunului la nevoile
individuale şi gradul de disponibilitate au reprezentat o adevărată revoluţie în gândirea economică.
Ştiinţa economică a făcut un salt uriaş, depăşind dificultăţile cu care se confruntaseră economiştii
clasici în problema valorii. Totodată avea să revoluţioneze modul de gândire al economiştilor,
respectiv prin compararea beneficiilor cu eforturile marginale. Pe acest fond, Şcoala austriacă de
gândire economică avea să producă contribuţiile cele mai importante graţie lucrărilor elaborate de
Ludwig von Mises şi Friedrich Augustus von Hayek. Aceştia aveau să aşeze economia în rândul
ştiinţelor teoretice delimitând-o de cele istorice. Totodată, au demonstrat ştiinţific imposibilitatea
funcţionării unui sistem economic socialist utilizând argumente specifice ştiinţei economice
reconstruită pe baza logicii şi deducţiei. Aceste aspecte nu erau luate în seamă de către empirişti,
adepţi ai crezului potrivit căruia nicio teorie nu poate fi considerată corectă dacă nu este validată
prin observaţie. Contribuţia lui Mises a fost aceea de a demonstra că economia, ca ştiinţă se
fondează pe adevăruri imuabile, axiome sau afirmaţii teoretice corecte a priori. Deducerea acestor
adevăruri nu necesită observaţie, deci recursul la crezurile empirismului, ci pot fi validate apelând
la raţiune. În centrul abordării şi inţelegerii ştiinţei economice din această perspectivă se află însuşi
adevărul potrivit căruia omul acţionează pornind de la anumite scopuri pe care le are. Oamenii au
anumite preferinţe şi caută să îşi organizeze acţiunile, alegerile pornind de la ele. Acestea sunt
afirmaţii incontestabil adevărate iar concluziile logice astfel deduse sunt, la rândul lor, în mod
necesar valide prin însăşi natura lor. Apriorismul aşează existenţa acţiunii umane în centrul
înţelegerii ştiinţei economice. Atât timp cât acţiunea umană reflectă actul voluntar, deliberat şi
conştient orientat către realizarea unui anumit scop, ea este în mod necesar raţională. Întrucât
raţiunea este o însuşire a individului, acţiunea umană nu poate fi decât individuală. Acestea sunt
concluzii pe care Mises le desprinde apelând tocmai la metodologia descrisă anterior. Astfel se
conturează individualismul metodologic ca mod de înţelegere a relaţiilor sociale, în general şi a
celor economice, în special. Astfel, contribuţia Şcolii austriece s-a extins asupra înţelegerii
modului cum a luat naştere societatea. Contrar credinţei adepţilor holismului metodologic, care
vedeau societate ca entitate anterioară individului şi, ca atare superioară, individualismul
metodologic demonstrează fără tăgadă că, de fapt, societatea este suma acţiunilor individuale care
o modelează pornind de la anumite reguli care le influenţează la un moment dat. Elementele
descrise mai sus sunt utilizate de Mises pentru a demonstra eşecul organizării economice de tip
socialist. Acesta are două surse majore: una de factură generală, fiind construit ca un sistem
orientat împotriva naturii umane, aşa cum a fost descrisă anterior şi o alta aplicată, specifică, de
natură economică ce constă în imposibilitatea aplicării elementelor de calcul economic în
socialism. Cele două critici nu sunt opuse ci, dimpotrivă se întrepătrund. Prin abolirea proprietăţii
private socialismul distruge însăşi baza acţiunii umane, adică stimulentul esenţial al iniţierii
acesteia. Comportamentul oamenilor va devia din zona productivă, a utilizării eficiente a resurselor
în zona distructivă. Acesta este doar începutul. Din punct de vedere economic se dezlănţuie haosul.
Privaţi de reperul esenţial al proprietăţii private, managerii socialişti sunt în imposibilitatea de a
identifica preţurile bunurilor pe care le schimbă. Desigur, bunurile care se vindeau în socialism
aveau preţuri, dar acestea erau plăsmuirea imaginaţiei planificatorilor şi nu expresia schimburilor
de drepturi de proprietate. Dacă nu pot calcula preţuri, atunci nu ştiu care sunt costurile bunurilor
pe care le produc. În lipsa costurilor firmelor socialiste le lipseşte reperul dimensionării activităţii.
Megalomania nu este consecinţa comodităţii planificatorului, ci manifestarea imposibilităţii
acestuia de a stabili, pe baza unor repere adecvate, dimensiunea firmei. Testul adevărului pentru
afirmaţiile anterioare l-a reprezentat prăbuşirea sistemului socialist şi confruntarea firmelor sale
cu piaţa. Prăbuşirea a fost inevitabilă. Ca atare, piaţa socialistă este o invenţie, o prelungire
nefirească a pieţei existente în capitalism care nu păstrează decât numele ca atare (în mod
fraudulos). Friedrich Augustus von Hayek contribuie şi el la desluşirea neajunsurilor din spatele
sistemului socialist, deşi nu într-o manieră atât de clară precum Mises. Hayek apelează la însăşi
natura umană pentru a demonstra eşecul socialismului. Din punctul său de vedere acesta se
prăbuşeşte din cauza imposibilităţii planificării centralizate. Aceasta înseamnă, de fapt,
incapacitatea alocării resurselor într-o manieră care să permită satisfacerea intereselor tuturor
oamenilor. Pentru Hayek, aceasta este consecinţa incapacităţii planificatorilor socialişti de a
cunoaşte preferinţele tuturor oamenilor la un moment dat. Deţinerea inegală a cunoaşterii la un
moment dat face imposibilă alocare eficientă a resurselor. Oare dacă ne-am imagina că
planificatorii socialişti ar fi deţinut această capacitate, problema alocării resurselor ar fi fost
diferită? Desigur, nu. Ar fi rămas în continuare imposibilitatea calcului economic pe motivele
invocate anterior care exced argumentul cunoaşterii invocat de Hayek. Viziunile Şcolii austriece
de economie şi drept se aşezau, după căderea comunismului în România, pe un fond profund
inadecvat adoptării lor. Intelectualii, profund dezamăgiţi, dar deloc descurajaţi de prăbuşirea
socialismului, au căutat să se replieze. Cum eşecul socialismului fusese demonstrat empiric, critica
viziunii Şcolii austriece era inutilă. Lamentarea a luat locul infatuării atunci când intelectualii
animaţi de viziunile marxiste ale conducerii economiei au susţinut că socialismul în sine a fost o
idee bună, dar prost aplicată. Cu alte cuvinte, dacă un sistem construit împotriva firii umane ar fi
fost şi mai bine aplicat, ar fi devenit eficient. Această absurditate a captat şi capturat mulţi
intelectuali, animaţi de ideile socialiste sau, pur şi simplu dornici să graviteze în continuare în
sferele puterii. Aceştia s-au grăbit să identifice căile către socialismul cu faţă umană dominat de
pseudo-reforme menite să redea aparenţa restaurării ideii de proprietate privată. În acest nou
aranjament statul avea să deţină principalul rol în evitarea „derapajelor inerente ale pieţei” şi, pe
cale de consecinţă, în calitate de garant al eşecului acesteia. Ideile sau teoriile menite să etaleze
virtuţile capitalismului au fost expediate rapid de către noua orientare devenită mainstream.