Tema3:Noi modele de crestere economica(impactul capitalului uman) populaţiei sunt tipice ţărilor în curs de dezvoltare.
în curs de dezvoltare. Nu e de mirare că în "lumea a treia", ritmul
1.Modelul lui R. Solow şi încercările de a-l aplica ţărilor în curs de dezvoltare
Critica instututională a teoriei creşterii economice nu a ramas neobservata de
neoclasici. Un impact deosebit de mare asupra lor a avut-o teoria capitalului uman, pe care ei
au încercat să o includă în modelele lor. Teoriile neoclasice de creştere economica au primit
fundaţie solidă datorită muncii lui Robert Solow.
Robert Solow a demonstrat că instabilitatea echilibrului dinamic al modelelor
keynesiste a fost în primul rînd cauzată de imposibilitatea înlocuirii reciproce a resurselor.
Prin urmare, în loc de funcţia lui Leontiev, el a folosit funcţia de productie a lui Cobb -
Douglas, în care, după cum ştim, munca şi capitalul sunt înlocuitori. Y (t) = A (t) K
(t) α L (t) 1 - α 0<α<1
Modelul clasic Solow provine din scăderea productivităţii capitalului, returnări
constante la scară (suma coeficienţilor K şi L este egal cu 1), rata constanta de eliminare
(amortizare) şi lipsa de lag-uri de investiţii. Interschimbabilitatea factorilor de producţie se
explica nu numai prin condiţii tehnologice, dar, de asemenea, prin ipoteza neoclasica de
concurenţă perfectă pe piaţa resurselor.
Deoarece în modelul Solow se presupune o rată constantă de ieşiri, ea este
proporţională cu capitalul şi poate fi desenata ca un fascicul emergent ce porneste din
origine. În conditiile de echilibru, investiţiile sunt egale cu ieşirile. Creşterea ratei de
economisire pe termen scurt va conduce la o creştere economică mai rapidă şi va continua
pina cînd economia va ajunge la un nou punct de echilibru stabil.
În ciuda avantajelor evidente, modelul Solow are o serie de neajunsuri. Nu există
nici o îndoială că nici acumularea, nici creşterea ratei de economisire nu explică mecanismul
de creştere economică continuă. Ele doar arată posibilitatea de a trece de la o stare de
echilibru la alta. Iata de ce Solow introduce în model creşterea populaţiei şi progresul
tehnologic.
Dacă dorim nu numai sa menţinem nivelul actual al productivităţii muncii, dar, de
asemenea, sa sporim eficacitatea acesteia, este necesar să se aloce fonduri suplimentare p/u a
creşte rata de capital - muncă. Toate acestea conduc la faptul că unghiul de înclinaţie a
fasciculului care iese din origine ar include nu numai eliminarile (δ), dar si rata de creştere a
populaţiei (n) şi progresul tehnic (g).
Modelul Solow defineşte un echilibru stabil pe termen lung, acesta datorîndu-se
progresului tehnologic care este singura bază p/u crearea bogăţiei durabile. Între timp, p/u
politica economică, este important în primul rînd aspectul pe termen scurt: dinamica
producţiei şi nivelul de trai pe termen scurt.
Multe dintre variabile (s, δ, n, g) sunt determinate în modelul Solow ca fiind
exogene, astfel incercarile de îmbunătăţire în continuare a modelului au fost asociate cu
transformarea acestora în endogene. În plus, modelul are un caracter destul de general şi nu
ia în considerare o serie de piedici reale ale creşterii economice (sociale, ecologice, etc).
În ciuda acestui fapt, au fost intreprinse mai multe încercări p/u concretizarea lui în
"lumea a treia". Să analizam unele dintre ele.
Evident, majorarea ratei de creştere a populaţiei va duce la scăderea nivelului
satabilităţii intensităţii capitalului (raportului munca-capital). Ratele ridicate de creştere a
mai mare de creştere a populaţiei conduce la faptul că nivelul constant al raportului capital-
muncă se stabileste la un nivel mai mic decît în ţările dezvoltate.
În anii 80 - 90 au existat numeroase încercări de a clarifica şi completa modelul
Solow. Cu toate acestea, acest lucru ridică o serie de probleme legate atît de modelul în sine
cît şi de testarea lui cu ajutorul datelor statistice.
Utilizarea lui în stare pură p/u ţările în curs de dezvoltare nu pot da aceleaşi rezultate
ca şi în ţările dezvoltate, p/u că modelul pune accentul pe tehnologii intensive în capital
(tipice p/u ţările avansate) şi baza p/u progresul tehnic este vazută, mai ales în creşterea
raportului de capital-muncă.
Rezultatele analizei empirice susţin întru totul modelul clasic Solow. Cu toate
acestea, nu putem spune că această testare empirică ne poate satisface pe deplin. În special,
evaluarea impactului economiilor şi ratei de creştere a populaţiei apte de muncă s-au dovedit
mult mai bune decît modelul anticipat.
2.Extinderea modelului ui R.Solow pe contul acumularii capitalului
a)Modelul lui R. Lucos
Ultimii ani se caracterizează prin creşterea rapidă a investiţiilor în om. Capitalul
uman a crescut într-un ritm mai rapid decît cheltuielile fizice, iar suma totală a cheltuielilor în
serviciile de educaţie, sănătate şi asigurare socială mai mult de 3 ori au întrecut în Statele
Unite, în 1990, investiţiile în producţie.
Sub notiunea de capital uman se întelege suma totală a tuturor calităţilor productive
ale lucrătorului, de exemplu include acumularea de cunoştinţe, abilităţi precum şi motivaţia şi
energia care sunt utilizate p/u producţia de bunuri. Principalele forme de investiţii în capitalul
uman sunt, de obicei: educaţia, învăţămîntul, asistenţa medicală, precum şi întreaga gamă de
costuri legate de pregătirea unei persoane p/u procesul de producţie (inclusiv căutarea
informaţiei necesare, migraţia în căutarea locului de muncă, etc). La fel ca si in cazul
capitalului fizic, formarea capitalului uman necesită atît de la individ cit şi de la societatea
intreaga un cost considerabil. Ar fi imposibil efectuarea acestor cheltuieli daca capitalul
uman nu ar fi văzută ca o rezerva care se poate acumula şi deveni o sursă de venit mai mare
în viitor.
În ţările dezvoltate, există o relaţie stabilă între nivelul de educaţie şi veniturile
obţinute pe parcursul vieţii. Daca persoanele cu studii primare au obţinut în 1990 în Statele
Unite în timpul vieţii lor venituri in suma de 756 mii dolari, atunci persoanele cu studii
superioare – 1 720 000 dolari. Diferenţa este de aproape 1 milion de dolari. Trebuie de
remarcat faptul că în ultimii 30 de ani, diferenţa de venit între cele două grupuri extreme nu
s-a schimbat.
Conştientizarea înca in anii 60-70 a rolului capitalului uman a condus la o largă
raspindire a programelor de investiţii în el. În ţările în curs de dezvoltare, acest lucru s-a
exprimat, în primul rînd, în dezvoltarea învăţămîntului primar şi secundar, care era privit ca
factor principal al cresterii productivităţii muncii. Într-adevăr, lichidarea anafalbetismului
este un factor important în ridicarea productivităţii naţionale a muncii. Nu este surprinzator
ca multe ţări în curs de dezvoltare au legat de dezvoltarea învăţămîntului speranţele lor p/u o
depăşire rapidă a înapoierii şi dependenţei economice.
1
 Studiul impactului capitalului uman şi contribuţia sa la creşterea PIB-ului a fost
făcut în anii 80 - 90 de mai multi economisti. Una dintre primele studii a fost realizat în 1988
de către R. Lucos. El utilizează o funcţie cde producţie de forma: Y=𝐾 𝑎 (ℎ𝐿)1−𝑎 , unde: h-
capitalul uman pe locuitor
El presupune că acesta evoluează conform ecuaţiei următoare:
βh= (1-u) h, unde u – timpul consacrat muncii, iar 1-u timpul alocat formării
profesionale. În consecinţă, acesta din urmă majorează rata de creştere a capitalului uman
βh/h= (1-u), dar şi a venitului într-un mod permanent.
Datorită existenţei externalităţilor capitalului uman, "economia lui Lucas" nu este
neapărat eficientă.
b)Modelul lui G. ManKiw, D. Romer, D. Weil
G. Mankiw, Romer D. şi D. Weil au oferit, de asemenea, soluţia la aceasta
problema. În modelul Solow, ei au divizat capitalul in fizic şi uman.
Prin testarea empirică G. Mankiw, D. Romer şi Weil D. masoară capitalul uman
(şcoala), ca un procent din populaţia înscrisa în învăţămîntul mediu (12-17 ani), înmulţită cu
ponderea populaţiei scolare care a atins vîrsta de muncă (15-19 ani). Această abordare care
ignoră în mod constient contribuţia învăţămîntului primar şi superior, desigur, este departe de
a fi de necontestat. Cu toate acestea, în orice caz, este de mare interes, deoarece reflectă
problema alegerii elevilor de liceu, care se confruntă cu o reală alternativă: să continue
formarea sau să înceapă a lucra.
Într-adevăr, resursele umane în multe ţări în curs de dezvoltare, determină conţinutul
şi etapele de dezvoltare socio-economică. Ţara care nu este în stare să dezvolte cunoştinţele
şi abilităţile oamenilor este sortită eşecului. Capitalul şi pamintul sunt factori pasivi, iar
oamenii (care au cunoştinţe profesionale generale şi specifice), sunt factorii de crestere mai
activi.
Fireşte, ei ar putea deveni astfel dacă se vor dezvolta nu numai în sistemul de
educaţie, dar, de asemenea, vor aplica aceste cunoştinţe în practică. Educaţia reprezintă doar
un factor potenţial, o condiţie esenţială p/u creşterea economică viitoare. Ea devine o sursă de
dezvoltare numai atunci cînd poate fi folosita productiv, adică atunci cînd sint create
condiţiile preliminare p/u punerea sa în aplicare. Acest lucru este extrem de important,
deoarece, la momentul de faţă în sectorul educaţiei, în lumea a treia p/u invatamint se aloca o
parte semnificativă a cheltuielilor publice (de la 15 pînă la 30% din totalul cheltuielilor
bugetare). Dezvoltarea, în această abordare, este înţeleasă ca acumularea de capital
uman în forma sa cea mai eficientă, atunci cînd sunt create premisele necesare p/u
punerea sa în aplicare în economia naţională.
Astfel, este foarte important si aspectul social al problemei, p/u că pînă acum ramine
actuala problema cu privire la modul în care educaţia afectează rata, proporţia şi natura
dezvoltării socio-economice. Va putea educaţie din "lumea a treia" sa reduca inegalitatea şi
sărăcia? Este ea la fel de eficace ca şi în ţările dezvoltate, şi de ce are loc fluxul celor mai
calificaţi lucrători din Europa şi America de Nord?
c)Impactul sistemului de învăţămînt
P/u ţările în curs de dezvoltare, extrem de relevanta este inca problema de eliminare
a analfabetismului. Deşi procentul de analfabetism a scazut de la 60% în 1960 la 36% în
1990, numărul absolut de analfabeţi din lume, a crescut în această perioadă şi spre sfîrşitul
secolului XX a depăşit 1 miliard oameni.
În ciuda faptului că in ţările în curs de dezvoltare s-au făcut progrese semnificative
în învăţămîntul primar universal, problema educaţiei în liceu, este în prezent destul acuta.
Rata abandonului ridicat în liceie în ţările în curs de dezvoltare, cu cîteva excepţii (Coreea de
Sud, Peru, Algeria şi alte ţări) este încă ridicata. Daca în ţările dezvoltate, a ajuns în mijlocul
anilor '90 la 14-17 ani, atunci în cele mai multe ţări în curs de dezvoltare nu a ajuns încă pina
la 10. O rată ridicată a abandonului este o consecinţă nu a retardarii mintale a copiilor care au
părinţi săraci, ci costurile de oportunitate mai mari p/u cei săraci la învăţămîntul primar şi
secundar. Copiii din familiile sărace deja de pe bancile şcoalare ar trebui să aducă o
contribuţie mai mare la bugetul familie decît copiii cu părinţi bogaţi.
O altă problemă este calitatea educaţiei. Faptul este că în anii 70 - 90 accent se
punea pe creşterea numărului persoanelor incadrate in formare, în timp ce problema calităţii
învăţămîntului a rămas în umbră. Prin urmare, în multe ţări în curs de dezvoltare, şcoala nu
este doar o reflectare a înapoierii, dar, de asemenea, (din cauza calităţii slabe a educaţiei), si
un factor de consolidare a ei.
Nivelul de alfabetizare a sexului feminin, dorinta de învăţămînt şi continuarea a lui
în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare sunt, de regula, mai mici decît cele ale bărbaţilor.
Obtinerea diplomei de studii superioare de catre femei are consecinţe sociale şi economice
importante. Femeile cu studii superioare se căsătorească mai tîrziu, au mai puţini copii, mai
mult se ingrijesc de sanatatea lor, le oferă o educaţie mai bună. Nu intimplator multe
organizatii naţionale şi internaţionale considera ca fiind cele mai importante investiţii -
investiţiile în educaţia femeilor ocupate de educaţie tinerei generaţii. Prin urmare,
alfabetizarea femeilor este o sarcina foarte actuala din lumea a treia.
Deoarece cele mai multe servicii educaţionale sunt oferite în prezent de către stat,
apare o dorinţă naturală de a obţine aceste beneficii într-o sumă maximă, indiferent de
marimea de întoarcerea a lor. Obtinerea diplomei de studii superioare este acel bun public,
care mareste decalajul dintre beneficiile private aşteptate şi costurile private. Caracteristic
este ca beneficiul privat creşte într-un ritm mai rapid decît costul privat. Relaţia dintre
beneficiile publice şi costurile publice – este alta. Beneficiile sociale cu majorarea timpului
de învăţare nu creşte la fel de repede ca şi creşterea costurilor sociale. În prezent, beneficiul
social maxim este atins undeva la nivelul învăţămîntului secundar.
În ţările în curs de dezvoltare, învăţămîntul superior este extrem de scump,
rascumpararea are loc mult mai tirziu. În plus, există un risc de "exod al creierelor" din tarile
sărace în ţările bogate, deoarece salariile sunt mult mai mari în Europa şi America de Nord.
O altă problemă importantă este problema numita "emigrare interiora" atunci cînd
oamenii nu părăsesc ţara lor saraca si încep să trăiască mai mult şi mai mult ghidati de
valorile şi standardele din ţările bogate. " La şcoală, economiştii predau lectii si sunt ocupati
de cercetarea modelelor matematice complexe de economie competitivă, care nu există în
ţările în curs de dezvoltare, în timp ce problemele legate de sărăcie, şomaj, dezvoltarea
integranta a satelor nu le trezeste interesul. Criteriul de succes în tot felul de astfel de
activităţi este nu investirea in dezvoltarea ţării, ci nota ridicata a oamenilor de stiinta veneraţi
în ţările dezvoltate. De multe ori publicarea lucrărilor cercetătorilor din ţările în curs de
2
dezvoltare in Jurnalul International, sau o invitaţie de a participa la o întîlnire cu experţi din
Londra, Paris, New York şi Moscova sunt considerate mai importante decît rezolvarea cu
succes a oricarei probleme locale tehnologice, agricole, medicale sau ecologice".
3. Evoluţia teoriilor asupra capitalului uman
Definit în sens larg, capitalul înseamnă practic orice mijloc la dispoziţia omului şi
utilizat pentru creşterea bunăstării individului. Includem aici instalaţiile, terenurile, maşini,
clădiri dar şi materiile prime, mijloacele ce facilitează schimbul etc. De-a lungul timpului,
acesta i-a fost înţelesul atribuit de făuritorii şi modelatorii neobosiţi ai “ştiinţei întunecate”. În
ciuda faptului că producţia bunurilor şi serviciilor era atribuită acţiunii umane interesate,
economiştii nu au considerat decât târziu capacităţile umane ca parte a capitalului. Totuşi,
anii ` 50 ai secolului trecut consfinţesc includerea definitivă a resurselor umane în rândurile
acestuia prin studiile de pionerat ale unei şcoli de pe lângă prestigioasa universitate din
Chicago. De atunci, termenul capital uman a intrat în vocabularul curent al lumii academice
sau în bagajul lingvistic al omului obişnuit prin studiile de mare fineţe şi ingeniozitate ale lui
G. Becker ( Premiul Nobel în 1992), J. Mincer sau Theodore Schultz (Premiul Nobel în
1979). Normele rigorii ştiinţifice ne obligă, însă, să amintim faptul că sensul originar al
celebrei sintagme îşi are originile la A. Smith. Încercând să descopere “natura şi cauzele
bogăţiei naţiunilor”, genialul şi excentricul gânditor scoţian include în capital “capacităţile
dobândite şi folositoare ale tuturor locuitorilor sau membrilor societăţii” văzute ca şi
“cheltuieli restituite, totuşi, împreună cu un profit”[ Smith, 1962, 188]. Atitudinea părintelui
ştiinţei economice este de înţeles dacă ne amintim că el gândea şi scria sub influenţa ideilor
filosofice ale Iluminismului ce îşi propuneau să restabilească încrederea în fiinţa umană
zugrăvită ca valoare supremă. În ciuda noutăţii de abordare, economiştii de după Smith au
neglijat studierea acestui tip particular de capital considerând că ceea ce contribuie decisiv la
creşterea producţiei de bunuri şi servicii sunt instalaţiile, terenurile, clădirile etc şi investiţiile
corespunzătoare lor. Ştiinţei economice i-au trebuit aproape două secole pentru a reveni la
remarca smithiană conform căreia investiţiile în cunoştinţele şi aptitudinile indivizilor produc
profit şi participă direct la înavuţirea unei naţiuni.
Cercetătorii acordă o importanţă crescândă zestrei economice a omului începând cu
mijlocul veacului trecut, această preocupare traducându-se într-o sporire rapidă a studiilor
propuse spre analiză şi critică [ Becker, 1997, 1]. Sugestiile privind performanţele economice
ale capacităţilor umane nu vin, în totalitate, dinspre aşa-zisa şcoală a capitalului uman ci şi
din alte zone ale “ştiinţei alegerilor”. Străduindu-se să descopere atribuţiile legitime ale
guvernului în educaţie, M. Friedman, unul dintre cei mai rafinaţi şi influenţi economişti ai
tuturor timpurilor, sesizează faptul că investiţiile în capital uman ( similare cheltuielilor
realizate cu ameliorarea randamentului capitalului non-uman) determină o creştere a
productivităţii muncii. Pe deasupra, premiantul Nobel din 1976 susţine că ratele ridicate ale
profitului obţinute în educaţie scot la iveală subinvestiţia din acest domeniu [Friedman, 1995,
103-127]. Lucrările publicate în această zonă nu se reduc doar la justificarea cheltuielilor
făcute pentru îmbunătăţirea cunoştinţelor, abilităţilor, talentelor sau îndemânărilor ci oferă
argumente mai largi privind valorizarea fiinţei umane. De pe astfel de poziţii, G. Becker arată
că discriminarea rasială nu poate fi susţinută nici măcar economic [Becker, 1994, 20]. Th.
Sowell furnizează argumente economice împotriva sclaviei susţinând, în prelungirea
concepţiilor lui Montesquieu, că sclavia se dovedeşte a fi neperformantă prin comparaţie cu
regimul libertăţii [Sowell, 1975, ]. Dincolo de aspectele prezentate mai sus, trebuie să
menţionăm faptul că cercetătorii s-au aplecat cu mai multă atenţie asupra studiului capitalului
uman într-o epocă în care problema rarităţii resurselor se făcea simţită prin preconizate crize
alimentare, ale petrolului (anii 1970) sau ale materiilor prime. Creşterea continuă a populaţiei
şi exploatarea intensă a resurselor au readus în dezbatere problema “limitelor creşterii”
provocând teoria economică la noi răspunsuri sau soluţii privind viitorul omenirii.
Economiştii au realizat, atunci, mai mult ca niciodată, că accentul trebuie mutat nu pe
exploatarea extensivă a resurselor naturale, ci pe utilizarea lor intensivă; or, noua abordare
implică mai mult inteligenţa, îndemânările, aptitudinile, talentele, cunoştinţelor, mai precis,
capitalul uman. Ei au înţeles că acesta constituie, de departe, cea mai bogată şi mai
exploatabilă resursă la îndemâna noastră. De atunci, în procesul de creare a bogăţiei, accentul
cade pe capacităţile umane şi pe creşterea randamentului lor. Ca şi în cazul capitalului
obişnuit, eficienţa în alocarea resurselor rare vine din investiţii realizate cu scopul obţinerii
unor efecte substanţial ameliorate cantitativ şi calitativ. Dintre eforturile făcute, “educaţia şi
pregătirea profesională sunt cele mai importante investiţii în capitalul uman” [Becker, 1995,
17] dar nu sunt singurele. Evident, “investiţia în om” [Schultz, 1981] poate însemna şi
volumul de resurse necesar unei alimentaţii normale sau fonduri alocate asigurării unei stări
de sănătate bune. Prin ea se poate înţelege, de asemenea, străduinţa de a proteja mediul
înconjurător şi, în principiu, orice activitate ce poate îmbunătăţi calitatea vieţii. Însă, la baza
tuturor, stau, fără îndoială, resursele investite în educaţie şi cercetare.
Numeroasele studii apărute în ultimele decenii demonstrează, fără urme de îndoială,
corelaţia pozitivă existentă între creşterea bunăstării şi investiţia în capitalul uman. K.
Murphy, R. Tamura, N. Tomes sau J. Mincer sunt doar câţiva dintre cei ce au reuşit să
demonstreze cu dovezi empirice că la diferenţierea veniturilor indivizilor stă, în mare măsură,
gradul de calificare şi complexitatea studiilor. De la ei deţinem dovezi concrete că eforturile
ocazionate de saltul educaţional (primar, gimnazial, liceal, universitar) primesc recompense
sporite pe măsura extinderii perioadei de formare şi calificare. Datele statistice confirmă
superioritatea veniturilor deţinătorilor de diplome universitare prin comparaţie cu posesorii
celorlalte grade de calificare. Chiar concluziile furnizate de analize pe economia României
demonstrează că între nivelul studiilor şi mărimea veniturilor există o relaţie pozitivă după
cum aceleaşi cifre arată, fără dubii, că între gradul de ocupare al forţei de muncă şi durata
educaţiei (adică, mărimea investiţiilor în capitalul uman ) se manifestă acelaşi tip de relaţie.
Analizele pieţei româneşti a muncii arată că cei mai afectaţi de şomaj sunt indivizii cu
educaţie modestă în timp ce persoanele cu studii universitare suferă în mai mică măsură de
pe urma acestui fenomen. O asemenea constatare ne aduce la una dintre concluziile lui
Becker conform cărora diferenţierea veniturilor funcţie de investiţia în educaţie se manifestă
indiferent de gradul de dezvoltare a sistemelor economice luate în calcul. Ea poate fi întărită
de o remarcă a lui Samuelson care explică rata ridicată a şomajului printre tinerii de culoare
din Statele Unite prin calificările scăzute deţinute de aceştia [Samuelson, 1990, 342]
Statisticile româneşti mai subliniază faptul că mai mult de jumătate din posturile de
conducere din societatea noastră sunt ocupate de indivizi cu studii superioare, ponderea
3
fiecărui grad de instruire diminuându-se pe măsura coborârii la nivel liceal, gimnazial ş.a.m.d.