Seminarul 3.

Tema :Noi modele de crestere economică (impactul capitalului uman)

1.Modelul lui R. Solow şi încercările de a-l aplica ţărilor în curs de dezvoltare

Critica instututională a teoriei creşterii economice nu a ramas neobservata de neoclasici.

Un impact deosebit de mare asupra lor a avut-o teoria capitalului uman,pe care ei au incercat să o
includă in modelele lor. Teoriile neoclasice de creştere economica au primit fundaţie solidă
datorită muncii lui Robert Solow. Robert Solow a demonstrat că instabilitatea echilibrului
dinamic al modelelor keynesiste a fost in primul rind cauzată de imposibilitatea inlocuirii
reciproce a resurselor. Prin urmare, in loc de funcţia lui Leontiev, el a folosit funcţia de productie
a lui Cobb - Douglas, in care, după cum ştim, munca şi capitalul sunt inlocuitori.
Y (t) = A (t) K (t) α L (t) 1 - α 0 < α < 1
Modelul clasic Solow provine din scăderea productivităţii capitalului, returnări constante la scară
(suma coeficienţilor K şi L este egal cu 1), rata constanta de eliminare (amortizare) şi lipsa de
lag-uri de investiţii. Interschimbabilitatea factorilor de producţie se explica nu numai prin
condiţii tehnologice, dar, de asemenea, prin ipoteza neoclasica de concurenţă perfectă pe piaţa
resurselor. Deoarece in modelul Solow se presupune o rată constantă de ieşiri, ea este
proporţională cu capitalul şi poate fi desenata ca un fascicul emergent ce porneste din origine. In
conditiile de echilibru, investiţiile sunt egale cu ieşirile. Creşterea ratei de economisire pe termen
scurt va conduce la o creştere economică mai rapidă şi va continua pina cind economia va ajunge
la un nou punct de echilibrustabil.In ciuda avantajelor evidente, modelul Solow are o serie de
neajunsuri. Nu există nici o indoială că nici acumularea, nici creşterea ratei de economisire nu
explică mecanismul de creştere economică continuă. Ele doar arată posibilitatea de a trecede la o
stare de echilibru la alta. Iata de ce Solow introduce in model creşterea populaţiei şi progresul
tehnologic. Dacă dorim nu numai sa menţinem nivelul actual al productivităţii muncii, dar, de
asemenea, sa sporim eficacitatea acesteia, este necesar să se aloce fonduri suplimentare p/u a
creşte rata de capital - muncă. Toate acestea conduc la faptul că unghiul de inclinaţie a
fasciculului care iese din origine ar include nu numai eliminarile (δ), dar si rata de creştere a
populaţiei (n) şi progresul tehnic (g). Modelul Solow defineşte un echilibru stabil pe termen
lung, acesta datorindu-se progresului tehnologic care este singura bază p/u crearea bogăţiei
durabile. Intretimp, p/u politica economică, este important in primul rind aspectul pe termen
scurt: dinamica producţiei şi nivelul de trai pe termen scurt. Multe dintre variabile (s, δ, n, g)
sunt determinate in modelul Solow ca fiind exogene, astfel incercarile de imbunătăţire in
continuare a modelului au fost asociate cu transformarea acestora in endogene. In plus, modelul
are un character destul de general şi nu ia in considerare o serie de piedici reale ale creşterii
economice (sociale, ecologice, etc).In ciuda acestui fapt, au fost intreprinse mai multe incercări
p/u concretizarea lui in"lumea a treia". Să analizam unele dintre ele. Evident, majorarea ratei de
creştere a populaţiei va duce la scăderea nivelului satabilităţii intensităţii capitalului (raportului
munca-capital). Ratele ridicate de creştere a populaţiei sunt tipice ţărilor in curs de dezvoltare.
Nu e de mirare că in "lumea a treia", ritmul mai mare de creştere a populaţiei conduce la faptul
că nivelul constant al raportului capital - se stabileste la un nivel mai mic decit in ţările
dezvoltate. In anii 80 - 90 au existat numeroase incercări de a clarifica şi completa modelul
Solow. Cu toate acestea, acest lucru ridică o serie de probleme legate atit de modelul in sine cit şi
de testarea lui cu ajutorul datelor statistice. Utilizarea lui in stare pură p/u ţările in curs de
dezvoltare nu pot da aceleaşi rezultate ca şi in ţările dezvoltate, p/u că modelul pune accentul pe
tehnologii intensive in capital (tipice p/u ţările avansate) şi baza p/u progresul tehnic este vazută,
mai ales in creşterea raportului de capital-muncă. Rezultatele analizei empirice susţin intru totul
modelul clasic Solow. Cu toate acestea, nu putem spune că această testare empirică ne poate
satisface pe deplin. In special, evaluarea impactului economiilor şi ratei de creştere a populaţiei
apte de muncă s-au dovedit mult mai bune decit modelul anticipat.

2.Extinderea modelului ui R.Solow pe contul acumularii capitalului

a)Modelul lui R. Lucos
Ultimii ani se caracterizează prin creşterea rapidă a investiţiilor in om. Capitalul uman a
crescut intr-un ritm mai rapid decit cheltuielile fizice, iar suma totală a cheltuielilor in serviciile
de educaţie, sănătate şi asigurare socială mai mult de 3 ori au intrecut in Statele Unite, in 1990,
investiţiile in producţie. Sub notiunea de capital uman se intelege suma totală a tuturor calităţilor
productive ale lucrătorului, de exemplu include acumularea de cunoştinţe, abilităţi precum şi
motivaţia şi energia care sunt utilizate p/u producţia de bunuri. Principalele forme de investiţii in
capitalul uman sunt, de obicei: educaţia, invăţămintul, asistenţa medicală, precum şi intreaga
gamă de costuri legate de pregătirea unei persoane p/u procesul de producţie (inclusiv căutarea
informaţiei necesare, migraţia in căutarea locului de muncă, etc). La fel ca si in cazul capitalului
fizic, formarea capitalului uman necesită atit de la individ cit şi de la societatea intreaga un cost
considerabil. Ar fi imposibil efectuarea acestor cheltuieli daca capitalul uman nu ar fi văzută ca o
rezerva care se poate acumula şi deveni o sursă de venit mai mare in viitor. In ţările dezvoltate,
există o relaţie stabilă intre nivelul de educaţie şi veniturile obţinute pe parcursul vieţii. Daca
persoanele cu studii primare au obţinut in 1990 in Statele Unite in timpul vieţii lor venituri in
suma de 756 mii dolari, atunci persoanele cu studii superioare – 1 720 000 dolari. Diferenţa este
de aproape 1milion de dolari. Trebuie de remarcat faptul că in ultimii 30 de ani, diferenţa devenit
intre cele două grupuri extreme nu s-a schimbat. Înca in anii 60-70 a rolului capitalului uman a
condus la o largă raspindire a programelor de investiţii in el. In ţările in curs de dezvoltare, acest
lucru s-a exprimat, in primul rind, in dezvoltarea invăţămintului primar şi secundar, care era
privit ca factor principal al cresterii productivităţii muncii.

Intradevăr, lichidarea anafalbetismului este un factor important in ridicarea productivităţii

naţionale a muncii. Nu este surprinzator că multe ţări în curs de dezvoltare au legat de
dezvoltarea învăţămintului speranţele lor p/u o depăşire rapidă a inapoierii şi dependenţei
economice. Studiul impactului capitalului uman şi contribuţia sa la creşterea PIB-ului a fost făcut
in anii 80 - 90 de mai multi economisti. Una dintre primele studii a fostrealizat in 1988 de către
R. Lucos. El utilizează o funcţie de producţie de forma:
Y= Ka
(hL)1−a, unde: h-capitalul uman pe locuitor
El presupune că acesta evoluează conform ecuaţiei următoare:
βh= (1-u) h, unde u – timpul consacrat muncii, iar 1-u timpul alocat formării profesionale. In
consecinţă, acesta din urmă majorează rata de creştere a capitaluluiβh/h= (1-u), dar şi a venitului
intr-un mod permanent.existenţei externalităţilor capitalului uman, "economia lui Lucas" nu este
neapărat eficientă.
b)Modelul lui G. ManKiw, D. Romer, D. Weil
G. Mankiw, Romer D. şi D. Weil au oferit, de asemenea, soluţia la aceasta problema. In modelul
Solow, ei au divizat capitalul in fizic şi uman. Prin testarea empirică G. Mankiw, D. Romer şi
Weil D. masoară capitalul uman (şcoala), ca un procent din populaţia inscrisa in invăţămintul
mediu (12-17 ani), inmulţită cu ponderea populaţiei scolare care a atins virsta de muncă (15-19
ani). Această abordare care ignoră in mod constient contribuţia invăţămintului primar şi superior,
desigur, este departe de a fi de necontestat. Cu toate acestea, in orice caz, de mare interes,
deoarece reflectă problema alegerii elevilor de liceu, care se confruntă cu o reală alternativă: să
continue formarea sau să inceapă a lucra. Intr-adevăr, resursele umane in multe ţări in curs de
dezvoltare, determină conţinutul şi etapele de dezvoltare socio-economică. Ţara care nu este in
stare să dezvolte cunoştinţele şi abilităţile oamenilor este sortită eşecului. Capitalul şi pamintul
sunt factori pasivi, iar oamenii (care au cunoştinţe profesionale generale şi specifice), sunt
factorii de crestere mai active. Fireşte, ei ar putea deveni astfel dacă se vor dezvolta nu numai in
sistemul de educaţie, dar, deasemenea, vor aplica aceste cunoştinţe in practică. Educaţia
reprezintă doar un factor potenţial, o condiţie esenţială p/u creşterea economică viitoare. Ea
devine o sursă de dezvoltare numai atunci cind poate fi folosita productiv, adică atunci cind sint
create condiţiile preliminare p/u punerea sa in acțiune. Acest lucru este extrem de important,
deoarece, la momentul de faţă in sectorul educaţiei, in lumea a treia p/u invatamint se aloca o
parte semnificativă a cheltuielilor publice (de la 15 pină la 30% din totalul cheltuielilor
bugetare). Dezvoltarea, în această abordare, este înţeleasă ca acumularea de capital uman în
forma sa cea mai eficientă, atunci cînd sunt create premisele necesare p/u punerea sa în aplicare
în economia naţională. Astfel, este foarte important si aspectul social al problemei, p/u că pină
acum ramine actuala problema cu privire la modul in care educaţia afectează rata, proporţia şi
natura dezvoltării socio-economice.Va putea educaţia din "lumea a treia" sa reduca inegalitatea
şi sărăcia? Este ea la fel de eficace ca şi in ţările dezvoltate, şi de ce are loc fluxul celor mai
calificaţi lucrători din Europa şi America de Nord?

c)Impactul sistemului de învăţămînt

P/u ţările in curs de dezvoltare, extrem de relevanta este inca problema de eliminare a
analfabetismului. Deşi procentul de analfabetism a scazut de la 60% in 1960 la 36% in 1990,
numărul absolut de analfabeţi din lume, a crescut in această perioadă şi spre sfirşitul secolului
XX a depăşit 1 miliard oameni. In ciuda faptului că in ţările in curs de dezvoltare s-au făcut
progrese semnificative in invăţămintul primar universal, problema educaţiei in liceu, este in
prezent destul de acuta. Rata abandonului ridicat in liceie in ţările in curs de dezvoltare, cu
citeva excepţii (Coreea de Sud, Peru, Algeria şi alte ţări) este incă ridicata. Daca in ţările
dezvoltate, a ajuns in mijlocul anilor '90 la 14-17 ani, atunci in cele mai multe ţări in curs de
dezvoltare nu a ajuns incă pina la 10. O rată ridicată a abandonului este o consecinţă nu a
retardarii mintale a copiilor care au părinţi săraci, ci costurile de oportunitate mai mari p/u cei
săraci la invăţămintul primar şi secundar. Copiii din familiile sărace deja de pe bancile şcoalare
ar trebui să aducă o contribuţie mai mare la bugetul familiei decit copiii cu părinţi bogaţi. O altă
problemă este calitatea educaţiei. Faptul este că in anii 70 - 90 accent se punea pe creşterea
numărului persoanelor incadrate in formare, in timp ce problema calităţii invăţămintului a rămas
in umbră. Prin urmare, in multe ţări in curs de dezvoltare, şcoala nu este doar o reflectare a
inapoierii, dar, de asemenea,(din cauza calităţii slabe a educaţiei), si un factor de consolidare a ei.
Nivelul de alfabetizare a sexului feminin, dorinta de invăţămint şi continuarea a lui in majoritatea
ţărilor in curs de dezvoltare sunt, de regula, mai mici decit cele ale bărbaţilor. Obtinerea
diplomei de studii superioare de catre femei are consecinţe şi economice importante. Femeile cu
studii superioare se căsătorească mai tirziu, au mai puţini copii, mai mult se ingrijesc de
sanatatea lor, le oferă o educaţiemai bună. Nu intimplator multe organizatii naţionale şi
internaţionale considera ca fiind cele mai importante investiţii - investiţiile in educaţia femeilor
ocupate de educaţie tinerei generaţii. Prin urmare, alfabetizarea femeilor este o sarcina foarte
actuala din lumea a treia. Deoarece cele mai multe servicii educaţionale sunt oferite in prezent de
către stat, apare o dorinţă naturală de a obţine aceste beneficii intr-o sumă maximă, indiferent de
marimea de intoarcerea a lor. Obtinerea diplomei de studii superioare este acel bun public, care
mareste decalajul dintre beneficiile private aşteptate şi costurile private. Caracteristic este ca
beneficiul privat creşte intr-un ritm mai rapid decit costul privat. Relaţia dintre beneficiile
publice şi costurile publice – este alta. Beneficiile sociale cu majorarea timpului de invăţare nu
creşte la fel de repede ca şi creşterea costurilor sociale. In prezent, beneficiul social maxim este
atins undeva la nivelul invăţămintului secundar.

In ţările in curs de dezvoltare, invăţămintul superior este extrem de scump, rascumpararea

are loc mult mai tirziu. In plus, există un risc de "exod al creierelor" tarile sărace in ţările bogate,
deoarece salariile sunt mult mai mari in Europa şiAmerica de Nord.
O altă problemă importantă este problema numita "emigrare interiora" atunci cind
oamenii nu părăsesc ţara lor saraca si incep să trăiască mai mult şi mai mult ghidati de valorile şi
standardele din ţările bogate. " La şcoală, economiştii predau lectii si sunt ocupati de cercetarea
modelelor matematice complexe de economie competitivă, care nu există in ţările in curs de
dezvoltare, in timp ce problemele legate de sărăcie, şomaj, dezvoltarea integranta a satelor nu le
trezeste interesul. Criteriul de succes in tot felul de astfel de activităţi este nu investirea in
dezvoltarea ţării, ci nota ridicata a oamenilor de stiinta veneraţi in ţările dezvoltate. De multe ori
publicarea lucrărilor cercetătorilor din ţările in curs de dezvoltare in Jurnalul International, sau o
invitaţie de a participa la o intilnire cu experţi din Londra, Paris, New York şi Moscova sunt
considerate mai importante decit rezolvarea cu success a oricarei probleme locale tehnologice,
agricole, medicale sau ecologice.
3.Teoria capitalului uman: analiza economică a educației

Rolul capitalului uman în dezvoltarea economică și socială este o temă veche, deși
economiștii nu sunt încă de acord cu privire la importanța sa exactă. Lucrarea relevă valoarea
cognitivă a acestui concept, răspunzând astfel criticilor care consideră că această terminologie
devalorizează demnitatea umană, deoarece asimilează oamenii cu purtătorii de cunoștiințe și
de competențe asemănători cu piesele unei mașini. Dimpotrivă, conceptul relevă importanța
factorului uman în economiile moderne, bazate pe cunoaștere și competență.

1. Bazele teoretice ale conceptului de capital uman

1.1. Capitalul uman în teoria creșterii economice

Conceptul de capital uman a fost fundamentat teoretic în anii 1960 de către economiștii
americani Th. Schultz și G. Becker (laureați ai premiului Nobel pentru economie: primul în
1979, al doilea în 1992). Aceștia au demonstrat că cheltuielile de natură să ducă la creșterea
gradului de pregătire al unui individ augmentează productivitatea sa și, deci, îi majorează
veniturile viitoare – de unde denumirea de „capital uman”.

În literatura actuală, există numeroase definiții ale acestui concept. Conform definiției din
publicațiile oficiale ale OCDE, capitalul uman este „ansamblul cunoștiințelor, calificărilor,
competențelor și caracteristicilor individuale, care facilitează crearea bunăstării personale,
sociale și economice.”

O aplicație importantă a conceptului de capital uman este aprofundarea analizei creșterii

economice. Astfel, teoria creșterii economice s-a bazat inițial pe o abordare cantitativă a rolului
factorului muncă. De exemplu, în modelele de creștere economică bazate pe funcția de producție
Cobb-Duglas, factorii capital și muncă au o elasticitate de substituție egală cu 1 (pentru a obține
același volum al producției, reducerea capitalului cu 1% trebuie compensată prin creșterea cu 1%
a muncii). În aceste modele, munca este considerată un factor de producție omogen; el depinde
de numărul populației active și de comportamentul oamenilor (creativitate, performanță etc.),
însă influențează rata creșterii economice doar marginal, deorece muncitorii sunt cel mai adesea
necalificați și, deci, nu au decât un rol de forță de muncă nediferențiată.

Utilizarea funcției Cobb-Douglas în investigațiile empirice cu privire la creșterea

economică a permis măsurarea acțiunii relative a capitalului și a muncii asupra volumului
producției totale. Acest instrument s-a dovedit însă insuficient pentru explicarea ritmului înalt de
creștere economică înregistrat în țările occidentale în primii ani de după cel de-al Doilea Război
Mondial și continuată apoi în anii 1950. Ca urmare, unii economiști au început să sublinieze
limitele acestei abordări. De exemplu, R. Solow (premiul Nobel pentru economie în 1987) a
introdus în funcția Cobb-Douglas un al treilea factor, și anume „factorul rezidual”, determinat de
progresul tehnic, de cunoștiințele științifice, capacitatea de creație a oamenilor etc. Este vorba,
deci, despre un factor „endogen” în raport cu procesul creșterii economice, dar care încorporează
o serie de elemente „exogene” susceptibile să augmenteze eficacitatea poceselor de producție. În
modul acesta, s-a prefigurat o abordare calitativă a factorului muncă.

În prezent, această abordare calitativă este predominantă în literatură, deoarece permite

evidențierea rolului condițiilor interne ale creșterii economice. Numit adesea și „progres tehnic”,
factorul rezidual reflectă importanța pe care o au – în economiile contemporane – cunoștiințelor
științifice și inovațiile tehnice și organizatorice, care măresc eficacitatea folosirii celorlalți factori
de producție, în primul rând productivitatea muncii. Astfel, analizele teoretice și studiile
empirice cu privire la progresul tehnic au contribuit la clarificarea rolului capitalului uman în
creșterea economică.

Concluzia care se degajă din aceste cercetări este că accelerarea progresului tehnic și
creșterea complexității proceselor de producție crează în economiile contemporane o nouă
necesitate, și anume aceea de a avea un număr cât mai mare de muncitori calificați. Iar singura
modalitate de a realiza această calificare și, deci, de a crește productivitatea muncii și bunăstarea
socială, este pregătirea pe scară largă a forței de muncă. Rezultă că pricipala implicație practică a
teoriei capitalului uman este impusă de realitățile economice și sociale ale lumii secolului XXI.

1.2. Principalele contribuții la elaborarea teoriei capitalului uman

După cum am menționat, unul dintre inițiatorii teoriei moderne a capitalului uman a fost
economistul american Th. Schultz, care, la sfârșitul anilor 1950, a publicat un articol ce va
influența toate cercetările ulterioare cu privire la acest subiect.În acest articol, el își propune să
îmbunătățească modul de cuantificare a contribuției capitalului uman la creșterea economică prin
luarea în considerare a dimensiunii calitative a acestui factor, dimensiune determinată de
deprinderile, cunoștiințele și toate celelalte însușiri personale ale muncitorilor, care permit
creșterea productivității muncii. Autorul observă că pentru exprimarea cantitativă a amintitei
dimensiuni calitative nu se poate proceda la fel ca în cazul capitalului fizic, unde se pornește de
la evaluarea cheltuielilor de investiții necesare pentru achiziționarea sau construirea de clădiri,
mașini, utilaje echipamente etc. Explicația rezidă în faptul că este foarte dificilă, dacă nu
imposibilă, separarea cheltuielilor de consum, al căror scop este satisfacerea nevoilor indivizilor,
pe de o parte, de cheltuielile ce pot fi considerate cheltuieli de investiții în capital uman, în sensul
că augmentează volumul și calitatea acestuia, pe de altă parte. Ca urmare, Schultz propune o
modalitate de măsurare a capitalului uman care ține seama de variabilele de natură să
îmbunătățească acele însușiri ale indivizilor ce sunt susceptibile să ducă la creșterea salariilor
obținute pe piața muncii:

1) infrastructura și serviciile de sănătate, care influențează speranța de viață și vitalitatea

indivizilor;

2) pregătirea profesională (inclusiv ucenicia la locul de muncă), organizată de

întreprinderi;

3) sistemul de învățământ (de la școlile elementare la universități);

4) programele de studii și de formare pentru adulți organizate în afara întreprinderilor;

5) migrația indivizilor și a familiilor în scopul găsirii de locuri de muncă.

Concluzia lui Schultz este că această resursă rară, care este capitalul uman, trebuie
dezvoltată prin mijloace adecvate. Veritabil precursor, el a înțeles că, în secolul XX, factorii
esențiali de care depinde dezvoltarea economică sunt educația și sănătatea.

O contribuție importantă la dezvoltarea teoriei capitalului uman a avut, de asemenea,

economistul american G. Becker. Acesta a fost unul dintre primii economiști care a analizat
comportamentele umane studiate tradițional de sociologie, cum ar fi, de exemplu, educația și
pregătirea profesională, discriminarea rasială, organizarea familială, infracționalitatea,
comportamentele deviante etc. În lucrarea citată, el demonstrează că sănătatea și cunoștiințele
acumulate de un om sunt investiții la fel ca oricare altele. Becker se ocupă însă în principal de
educație și de producerea de cunoștiințe noi, deoarece aceste două domenii ale vieții sociale au
cel mai mare impact asupra creșterii economice. După părerea sa, capitalul uman este un activ, în
sensul financiar-contabil al termenului, adică un element de patrimoniu, un stoc susceptibil să
aducă un anumit venit. Ca urmare, capitalul uman este o formă particulară a capitalului. Mai
precis, capitalul uman este un stoc de cunoștiințe și de experiențe acumulate de deținătorul său în
timpul vieții prin investițiile pe care le face în educația și pregătirea sa.

În general, investiția este o operațiune financiară realizată de un agent economic pentru

achziționarea de mijloace de producție. În cazul particular al capitalului uman, individul face o
serie de cheltuieli pentru creșterea potențialului său productiv, a productivității sale viitoare și,
deci, a salariului său. Cu alte cuvinte, salariul este remunerația pentru investiția în educație, adică
randamentul capitalului uman.

Analiza lui Becker presupune că agenții economici care investesc în capital uman se
comportă rațional. Într-adevăr, orice investiție implică o alegere și, deci, generează ceea ce se
numește „costul renunțării” (opportunity cost).  Decizia de a investi sau nu în capital uman
rezultă dintr-un calcul cost/beneficiu al agentului economic, presupunând că acesta dispune de
toate informațiile necesare și că face anticipații corecte. Cu alte cuvinte, agentul economic se
comportă inclusiv în domeniul educației ca un adevărat homo œconomicus.

Majoritatea studiilor empirice cu privire la capitalul uman se înscriu în direcția de

cercetare deschisă de Becker. Ele arată că există o strânsă corelație între statutul socio-economic
al părinților și nivelul școlar atins de copiii lor. Efectele directe ale nivelului venitului familiei
asupra deciziei de a continua studiile este totuși redus comparativ cu efectele altor factori, mai
greu de cuantificat, cum ar fi calitatea instituțiilor școlare sau exemplul părinților.

O contribuție importantă a lui Becker este disticția pe care el o face între pregătirea
generală (general human capital) și pregătirea de specialitate (firm-specific capital). Pregătirea
generală, realizată în sistemul de învățământ public, determină nivelul productivității indivizilor
în toate întreprinderile în care aceștia vor lucra, deoarece este strâns legată de persoana fiecărui
lucrător, iar acesta o poate valorifica pe întreaga piață a muncii - internă sau internațională.
Întreprinderile sunt, deci, puțin interesate să suporte costurile implicate de pregătirea generală a
unei persoane, deoarece persoana respectivă poate foarte bine să-și folosească cunoștiințele într-
o altă întreprindere, care se arată dispusă să o plătească mai bine. Spre deosebire de aceasta,
pregătirea de specialitate augmentează productivitatea muncitorului exclusiv în cadrul
întreprinderii care îl califică și nu poate fi folosită în afara ei. Întreprinderea în cauză poate fi
interesată să finanțeze o asemenea pregătire de specialitate, deoarece conducătorii săi estimează
că au șanse rezonabile să-și rentabilizeze investiția: salariul pe care îl vor plăti muncitorului,
după terminarea perioadei sale de pregătire, va fi mai mare decât salariul muncitorilor din alte
întreprinderi, ceea ce stimulează muncitorul respectiv să rămână în întreprinderea care l-a
pregătit. Însă, acest salariu va fi totuși mai mic decât valoarea sporului de producție obținut de
întreprindere ca urmare a creșterii gradului de calificare a muncitorului în cauză. Diferența dintre
valoarea producției suplimentare realizate de acest muncitor, pe de o parte, și salariul plătit
acestuia, pe de altă parte, reprezintă remunerația (randamentul) investiției făcute de întreprindere
în pregătirea sa de specialitate.

În modul acesta, teoria capitalului uman introduce ideea că educația este un bun
public.De aceea, Becker consideră că pregătirea generală poate fi realizată atât în mod gratuit, în
învățământul de stat finanțat de la bugetul public, cât și în schimbul unor taxe plătite de cei
interesați. Spre deosebire de aceasta, pregătirea profesională (specifică) poate fi suportată
financiar și/sau de către întreprinderile interesate.
2. Dezvoltarea teoriei capitalului uman

2.1. Educația: o investiție creatoare de externalități pozitive

Din cele arătate, rezultă că teoria capitalului uman se situează pe linia de gândire a școlii
economice neoclasice, care pornește de la premisa că indivizii sunt perfect informați și se
comportă rațional. În esență, această abordare consideră că, fără educație, forța de muncă este
nediferențiată; în situația de echilibru, salariul este egal cu productivitatea marginală a muncii.

Teoria capitalului uman a permis aprofundarea analizei procesului de repartiție, deoarece

a demonstrat că diferențele dintre venituri sunt determinate în principal de gradele de calificare
diferite. Ea a contribuit, de asemenea, la înțelegerea importanței pregătirii muncitorilor și, în
general, a politicilor statului în domeniul educației, chiar dacă acestea au urmărit mai degrabă
cultivarea spiritului civic, ori promovarea și integrarea socială a cetățenilor, decât creșterea
veniturilor din muncă.

Teoria capitalului uman consideră educația o investiție ca „oricare alta”, în sensul că, la
fel ca orice investiție, creează externalități. Totuși, suportarea de către societate a sarcinii
financiare implicate de educație nu stimulează întreprinderile să facă efortul financiar în scop
educativ pe care l-ar putea face. Problema nivelului optim de educație din punctul de vedere al
societății rămâne, deci, deschisă.

Externalitățile rezultate din investiția socială în educație sunt foarte numeroase și diverse.
De exemplu, ele pot favoriza promovarea și integrarea socială a indivizilor, ori pot spori valoarea
avuției sociale prin „efectul de rețea”: un anumuit volum de cunoștiințe își sporește valoarea,
dacă alte persoane pot împărtăși sau dobândi cunoștiințele respective ș.a.m.d.

2.2. Teoria semnalului sau filtrului

Ideea că educația nu este o investiție pentru sporirea capitalului uman, ci un mijloc de a

crea externalități pozitive la nivelul societății, a fost enunțată de M. Spence, care este unul dintre
pricipalii promotori a aplicării în studiul educației a ceea ce se numește „teoria
semnalului”. Conform acestei teorii, educația nu are doar rolul de a mări productivitatea
indivizilor, ci, în primul rând, are rolul de a-i selecta pe indivizii cei mai productivi. Se poate,
deci, pune sub semnul întrebării utilitatea socială a unui sistem educativ care, deși comportă
costuri mari, nu augmentează productivitatea muncii.

În această abordare, diploma unui individ nu este o dovadă convingătoare a pregătirii

sale, ci un simplu semnal pentru angajator, un indiciu că posesorul acestei hârtii este mai bun
decât alții care îi solicită un loc de muncă. Prin natura lucrurilor, angajatorii se află într-o situație
de asimetrie informațională în raport cu candidații la angajare. Deși dispun de unele date certe cu
privire la postulanți, cum ar fi, de exemplu, sexul, alte aspecte importante, cum ar fi nivelul de
calificare, motivația, caracterul etc., pot fi ocupatate de solicitanți. În aceste condiții, diploma
constituie un semnal transmis angajatorilor potențiali. Astfel, parcugerea unei anumite forme de
pregătire și obținerea diplomei de absolvire aferente, care permite transmiterea unui semnal
favorabil pe piața muncii, sunt sarcini ce impune fiecărui individ, deoarece documentul respectiv
îi crează acestuia mai multe posibilități de a găsi un loc de muncă bine plătit.

Teoria semnalului constituie o aplicare la studiul pieței muncii a „teoriei filtrului”

elaborate de K. Arrow (laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1972). Conform acestei
teorii, formarea profesională și în primul rând diploma servesc pentru a oferi informații cu
privire la calitățile prezumtive ale indivizilor respectivi: inteligență, capacitate de muncă,
perseverență etc. Educația nu servește, deci, pentru dezvoltarea capacităților indivizilor, ci pentru
identificarea lor în scopul recrutării pentru încadrare în câmpul muncii. Sistemele economice
performante „filtrează” indivizii în funcție de calitățile umane de care au nevoie, iar amintitul
economist american (de origine română) analizează pe larg costurile și beneficiile acestui proces.

În contextul multiplicării analizelor teoretice și cercetărilor empirice, teoria capitalului

uman se dovedește pertinentă pentru analiza cererii de educație, precum și pentru explicarea
relațiilor între educație, salarii și șomaj.  Ca urmare, se poate afirma că teoria capitalului uman și
teoria semnalului/filtrului sunt complementare.

Cu toate acestea, este greu de admis că rolul educației se limitează exclusiv la funcția de
semnalizare, deoarece aceasta ar însemna că, de fapt, sistemul educativ are o contribuție redusă
la creșterea economică. Însă, după cum am arătat, teoria capitalului uman admite existența unei
anumite relații între educație și salariu; în modul acesta, ea este compatibilă cu teoria selecției
(screening/signalling theory), care consideră că școala selectează și nu neapărat formează
calitățile apreciate pe piața muncii. Din punct de vedere empiric, aceste aspecte sunt totuși greu
de delimitat, deoarece un individ foarte titrat poate câștiga mai mult din cauză că a obținut
realmente cunoștiințe și aptitudini suplimentare, nu doar pentru că a „semnalat” acest lucru
potențialilor săi angajatori.

3. Educația și creșterea economică

3.1. Teoria creșterii endogene

O caracteristică importantă a economiilor avansate este caracterul autoîntreținut al

creșterii economice. Acest fenomen derutant poate fi mai bine înțeles cu ajutorul aparatului
conceptual și analitic pus la dispoziție de teoria capitalului uman, care, după cum am arătat,
permite tratarea progresului tehnic ca un factor de creștere economică endogen. Într-adevăr,
progresul tehnic și inovațiile (măsurate prin productivitatea globală a factorilor de producție)
sunt creații ale oamenilor de știință, cercetătorilor, inginerilor etc., pregătiți prin investiții în
capital uman.

Teoria creșterii economice endogene a fost elaborată în principal de P. Romer și R. Lucas

(ultimul, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1995). Această teorie se bazează pe
principiul autoîntreținerii creșterii economice, spre deosebire de teoriile anterioare, cum ar fi
amintita teorie a lui R. Solow, care explică creșterea economică prin factori „exogeni”: rata
economisirii, rata de amortizare a capitalului fizic și rata de creștere a populației active. Conform
acestei noi abordări, resursele investite în educația oamenilor constituie un important accelerator
al creșterii economice, ceea ce permite eliminarea așa numitului „paradox Solow”.

În acest cadru, dezvoltările recente ale teoriei creșterii economice au contribuit la

perfecționarea modului de măsurare a stocului de capital uman, la clarificarea rolului acestui
factor în producerea bunăstării și la găsirea unor mijloace adecvate pentru rezolvarea problemei
sărăciei endemice din țările în curs de dezvoltare. Bazate pe modelele construite de N. Mankiw,
D. Romer și D. Weil, aceste teorii arată că creșteri relativ mici ale resurselor alocate pentru
acumularea de capital uman pot antrena ameliorări importante ale productivității muncii și, deci,
creșteri semnificative ale volumului producției.