TEMA 2.

Mechanismul şi sistemul financiar

1. Mecanismul financiar
2. Caracteristica sistemului financiar
3. Pîrghiile economico-financiare

2.1. Mecanismul financiar

Fiecare economie are structuri proprii de ramuri, forme specifice de organizare;

aplică metode şi principii de conducere etc. De asemenea, fiecare economie are
propriul său mecanism de funcţionare care poate să prezinte atît asemănări, cît şi
deosebiri faţă de mecanismele altor ţări.
Între mecanismele de funcţionare a economiei naţionale din diferite ţări există
condiţionări istorice comune sau obiective politico-ideologice, sociale, economice
sau de altă natură asemănătoare:
- forma de proprietate predominantă (privată sau de stat);
- sistemul de conducere al economiei;
- sistemul de repartizare a rezultatelor muncii;
- regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar,
monopartidic) acceptarea unei singuri ideologii sau tolerarea mai multor;
- participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu caracter
economic.
Între mecanismele economice, există şi deosebiri:
- nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia
naţională, condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului;
- structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale, de producţie
şi a democratismului economiei;
- gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de
acoperire a necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti,
tehnologii şi capital din surse interne, precum şi de desfacerea produselor
(raportul dintre producţia internă a ţării care se consumă pa plan naţional şi cea
care se exportă);
- obiectivele de politică economică urmărite pe termen lung.
Toate aceste elemente de care depinde bună funcţionare a economiei unei ţări,
precum şi altele care sunt în interdependenţă cu ele constituie mecanismul
economic de funcţionare.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere
sau reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii,
împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere sau reglare şi întregul
sistem organizaţional prin intermediul căruia o efectuează.
Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului
economic şi exprimă modul de organizare şi circulaţie a fluxurilor financiare prin
care se realizează mobilizarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor financiare
constituite în cadrul economiei naţionale.
Funcţiile finanţelor (de repartiţie şi de control) se realizează prin intermediul
mecanismului financiar. Funcţionalitatea mecanismului financiar constă în
capacitatea sa de a asigura, în sens tehnic, circulaţia normală, fără dificultăţi
a fluxurilor financiare, şi, în acelaşi timp, de a permite şi de a stimula
derularea activităţii economice desfăşurate de agenţii economici indiferent de
forma lor de proprietate. În acest context, este importantă cunoaşterea acţiunii
legilor economice obiective şi, în special, a legilor pieţei.
În ţările cu economie planificată, planul-directivă constituie principalul
instrument de conducere şi de reglare a proceselor economice. În timp ce în ţările
cu economie de piaţă, piaţa concurenţială este cea care joacă rolul hotărâtor în
reglarea proceselor economice, iar statul asigură funcţionarea mecanismului
economic. Astfel, statul acţionează ca: a). autoritate publică –asigurarea ordinii
publice, apărarea naţională şi întreţinerea relaţiilor externe, precum şi
influenţează şi producţia materială, consumul, repartiţia PIB prin prelevarea unei
părţi a acestuia la fondurile de resurse financiare publice; b). agent economic,
respectiv în calitate de producător şi consumator de bunuri şi servicii; c).
organizator şi finanţator al asigurărilor; d). creditor şi debitor, etc.
Statul influenţează selectiv activitatea economică prin finanţarea unor obiective
sau acţiuni pe seama resurselor publice, precum şi prin utilizarea unor
instrumente economico-financiare (impozite şi taxe, transferuri şi subvenţiile,
creditul şi dobânda, preţurile şi tarifele, taxa scontului şi cursul de schimb
etc.), de asemenea, creează cadrul instituţional şi juridic necesar desfăşurării
activităţii.
Mecanismul financiar este constituit din totalitatea structurilor, formelor,
metodelor, principiilor şi pîrghiilor economico-financiare prin intermediul cărora
se constituie, se repartizează şi se utilizează fondurilor băneşti ale statului
necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, şi a acţiunii libere a
agenţilor economici.
Mecanismului financiar are o structură complexă care cuprinde:
• sistemul financiar;
• pârghiile economico-financiare utilizate de stat pentru influenţarea
activităţii economice;;
• metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor
• cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în
domeniul finanţelor (organe democratic alese, organe ale administraţiei centrale
şi locale, organe specializate ale statului în domeniul financiar);
• cadrul juridic format din ansamblul actelor normative (legi, decrete,
hotărîri şi alte reglementări cu caracter normativ), care reglementează domeniul
financiar atît în faza de repartiţie, cît şi în cea de prelevare.
O asemenea structură neomogenă prezintă dificultări în abordările teoretice şi nu
se încadrează în analiza de sistem sau într-un algoritm. De aceea, se analizează
elementele componente, iar eficienţa mecanismului financiar de funcţionare a unei
economii poate fi evaluată prin prisma unor indicatori macroeconomici şi dinamicii
acestora.
Menţionăm faptul că mecanismul financiar nu este stabilit odată pentru totdeauna,
dar este perfectibil, are un caracter dinamic şi o structură relativă. Derularea
mecanismului financiar depinde de cerinţele perioadei şi de interesele naţionale.

2.2. Caracteristica sistemului financiar

În economia de piaţă, statutul influenţează procesele economice prin intermediul

sectorului public, ce diferă ca mărime şi structură de la o ţară la alta şi de la
o perioadă la alta.
Conceptul de sistem financiar are un conţinut foarte complex, putând fi
interpretat sub mai multe aspecte, şi anume:
- ca un sistem de relaţii economice, în expresie bănească, prin care se
vehiculează resurse financiare;
- ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie
la anumite eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate;
- ca un sistem de insituţii care participă la organizarea relaţiilor, la
consituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi elaborarea, executarea şi
controlul planurilor financiare;
- ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere şi reglare),
care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în economie, în cursul unei
perioade de timp determinate.

I. Prin prizma relaţiilor economice, sistemul financiar se prezintă ca un ansamblu

de relaţii financiare ce se manifestă în procesul complex de constituire,
distribuire şi utilizare a fondurilor băneşti, şi este format din:
- sistemul financiar public;
- sistemul financiar privat.
Sistemul financiar public cuprinde:
• BS şi BL;
• BASS;
• Bugetele instituţiile publice autonome;
• B. instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din BS, BL sau
BASS;
• B. instituţiilor publice finanţate integral din veniturile proprii;
• B. Trezoreriei Statului;
• B. fondurilor externe rambursabile;
• B. creditelor externe nerambursabile;
• Creditul public.

Sistemul financiar privat cuprinde:

• Creditul bancar;
• Asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
• Finanţele întreprinderilor

II. Sistemul financiar privit în funcţie de fondurile de resurse financiare

Structura sistemului de fonduri financiare stă la baza derulării fluxurilor

băneşti în orice economie, dar, la rândul său, ea decurge din concepţia asupra
mecanismului financiar-monetar, având la bază o anumită politică financiar-
monetară.
O imagine de ansamblu asupra acestui sistem poate fi realizată prin gruparea
acestora după mai multe criterii:
a) după nivelul la care se constituie distingem următoarele fonduri:
- la nivel central sau macroeconomic, care se constituie şi se administrează de
către autorităţile sau instituţiile centrale, presupunând, în principiu,
realizarea unor obiective de interes macroeconomic sau social (fondul bugetar al
administraţiei centrale de stat; fondurile asigurărilor sociale; fondurile de
creditare);
- la nivel mediu sau intermediar (fondurile bugetare ale raioanelor, municipiilor,
oraşelor şi comunelor);
- la nivel microeconomic (fondurile proprii ale întreprinderilor, instiruţiilor),
avân ca scop satisfacerea nevoilor de funcţionare şi dezvoltare a acestora.
b) după destinsţia dată resurselor din fondurile financiare:
- fonduri de înlocuire şi dezvoltare, printre care se regăsesc fondurile proprii
ale întreprinderilor destinate activităţii producţie, comerţ, investiţii, precum
şi fondurile împrumutate pentru activităţile curente sau de investiţii, fondurile
speciale extrabugetare folosite pentru lucrări cu caracter de investziţii;
- fonduri de consum, din care fac parte: fondurile bugetare şi extabugetare pentru
consumul curent, fondurile de asigurări socale, anumite părţi din fondurile
proprii ale întreprinderilor destinate acţiunilor cu caracter social sau stimulări
materiale a salariaţilor, precum şi partea din resursele băneşti ale populaţiei
destinată consumului curent;
- fonduri de asigurare, care sunt destinate, în principal, asigurărilor sociale,
asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă, fie pentru consumul curent, fie
pentru activităţi de investiţii;
- fonduri de rezervă, care se constituie la dispoziţia anumitor entităţi economice
şi sociale şi sunt destinate finanţării unor nevoi imprevezibile.
c) după forma de proprietate în care sunt administrate fondurile financiare:
- fonduri financiare publice (fondul bugetar al administraţiei centrale de stat;
fondul asigurărilor sociale de stat);
- fonduri financiare private (fondurile aparţinînd societăţilor comerciale,
bancare, de asigurare şi reasigurare cu capital privat sau mixt, resursele băneşti
ale populaţiei).
d) după titlul cu care se fac prelevări:
- prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu (impozite, taxe);
- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (depuneri la bănci);
- transferuri externe rambursabile sau nerambursabile (dotaţii, ajutoare).

2.3. Pîrghiile economico-financiare

Noţiunea de pârghie financiară are la origine semnificaţiile pârghiei din fizica

mecanică – forţa care dă impuls.
Un mecanism de conducere a economiei încorporează o multitudine de instrumente
financiare, fiecare dintre ele având sarcina să contribuie la atingerea anumitor
obiective şi anume:
1. estimarea necesarului de resurse financiare publice (cererea de resurse) şi
a posibilităţilor de procurare a acestora (oferta de resurse) la nivelul întregii
societăţi şi la nivelul microeconomic (întreprinderi, instituţii publice,
organizaţii fără scop lucrativ). Instrumentele utilizate îmbracă forma
previziunilor, programelor şi planurilor financiare, poartă denumirea de balanţe
financiare, buget de stat, bugete locale, bugetul de venituri şi cheltuieli a
întreprinderilor şi oferă organelor competente informaţii utile pentru estimarea
potenţialului financiar al societăţii;
2. determinarea efortului financiar reclamat de realizarea unor obiective sau
acţiuni, a efectelor scontate de pe urma acestora şi a raportului dintre efort şi
efect. Instrumentele constau în diverse metode şi tehnici de lucru, care servesc
la determinarea eficienţei economice sau a eficacităţii unor cheltuieli;
3. constituirea fondurilor publice de resurse financiare şi repartizarea şi
dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari.
Instrumentele reprezintă metodele de prelevare a unor resurse la fondurile publice
(impozite, taxe, venituri nefiscale, împrumuturi), respectiv metode de dirijare a
acestora către diverşi beneficiari (alocaţii, subvenţii şi transferuri bugetare,
credite);
4. influenţarea proceselor economice, a acţiunilor sociale, a fenomenelor
demografice în direcţiile indicate de autorităţile publice, în vederea armonizării
intereselor generale şi individuale, naţionale şi locale. Aceste instrumente sunt
cu dublă funcţiune de prelevare-dirijare şi de influenţare a proceselor economice,
sociale şi de altă natură.
Pârghiile economico–financiare reprezintă instrumente de natură economică sau
financiară, cu ajutorul cărora statul acţionează pentru stimularea interesului
economic al unei colectivităţi determinate (ramură sau subramură economică, grup
socio-profesional, zonă geografică) sau al membrilor acesteia luaţi în mod
individual (producători, consumatori, salariaţi) pentru realizarea unui obiectiv
anumit sau stimulând evoluţia în direcţiile dorite.
Caracteristicile pârghiilor economico-financiare:
sunt concepute să acţioneze automat la producerea evenimentelor economice
sau la punerea lor în funcţiune de către organele publice,
Metodele de prelevare şi de plată acţionează ca pârghii numai în măsura în
care, asigurând înfăptuirea funcţiei de repartiţie a finanţelor, influenţează
pozitiv anumite laturi ale activităţii economice;
Prin inermediul lor, statul poate interveni în economie sub multiple forme:
reglarea volumului de producţie şi a masei monetare, stimularea acordării de
credite, reducerea consumului la mărfurile dăunătoaresănătăţii etc.
opţiunea pentru o pîrghie sau alta ori pentru un complex de pîrghii depinde
de politica urmărită de guvern în domeniile creşterii economice, veniturilor,
preţurilor, bugetului de stat, cît şi de faza ciclului economic în care se află.
Categoriile valorice folosite în procesul de constituire şi repartizare a
fondurilor de resurse financiare pot constitui pârghie numai în măsura în care ele
îndeplinesc anumite funcţii economice, se angrenează organic în mecanismul de
funcţionare a economiei, contribuind la soluţionarea, pe baze economice, a unor
probleme în condiţii mai bune decât s-ar putea face prin metode administrative.
Acţiunile pârghiilor economico-financiare constau nu numai în stimularea
interesului economic a participanţilor la procesele economice în realizarea
anumitor obiective, dar şi în sancţionarea materială a acestora, în cazul
nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale. Sancţionarea determină o
anumită diminuare a avantajelor la care ar fi avut dreptul în cazul în care nu s-
ar fi produs fenomenul generator al sancţiunii. Sancţiunea se echivalează cu o
“cointeresare negativă”.
Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în
completare, a unor metode administrative şi anume:
a) întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri;
b) ţinerea evidenţei contabile;
c) stabilirea de către stat a unor preţuri şi tarife;
d) reglementarea împrumuturilor din fondurile publice;
e) reglementarea regimului valutar;
f) supravegherea importului şi exportului,
g) sancţionarea speculei ilicite şi a evaziunii fiscale.

Pârghiile se pot manifesta atât la nivelul macroeconomic şi microeconomic, unele

avînd un pronunţat caracter financiar-fiscal (impozite, taxe vamale, credite
interne, subvenţiile), sau alte se înscriu în categoria pârghiilor cu pronunţat
caracter monetar-valutar (cursul valutar, tarifele, preţurile, etc).
După rolul pe care-l au în cadrul procesului de repartiţie a venitului naţional,
pârghiile financiare pot fi de mobilizare (impozite şi taxe), de stimulare/frînare
(taxe vamale, impozitul pe profit), de repartiţie (subvenţiile, bursele, pensiile,
alocaţiile )
Pîrghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare
al economiei şi se comportă ca metode economice de conducere. Perfecţionarea
pîrghiilor economico-financiare nu presupune renunţarea la folosirea anumitor
măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă
a metodelor economice cu cele administrative, care se completează reciproc.

Bibliografie:
1. Matei Gh., Finanţe generale, Craiova, 1994
2. Stratulat O., Mecanismul financiar, Chişinău, 1998
3. Văcărel Iu., Finanţe publice, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2001
4. Moşteanu T „Finanţe publice”, Ed. Universitară, Bucureşti 2004.