TEMA 1.

Mecanismul financiar in conditii moderne

1. Concept de mecanism financiar
2. Conditii moderne
1. Concept de mecanism financiar
Fiecare economie are structuri proprii de ramuri, forme specifice de organizare, si aplica
metode, principii de conducere, etc. De asemenea are propriul sau mecanism de functionare care
poate sa prezinte atat asemanari cat si deosebiri fata de mecanismele altor tari. Partea cea mai
vizibila a acestui mecanism o constituie sistemul complex al conducerii economice ale carui
componente de baza sunt:
1. Sistemul principiilor fundamentale de conducere a economii,
2. Sistemul de organizare a economiei, formele de legatura dintre celulele economiei
nationale si ale acesteea cu economia mondiala,
3. Sistemul crteriilor de eficienta in diferite sfere si la diferite niveluri ale economiei
nationale,
4. Sistemul parghiilor economice si metodelor administrative utilizate in conducere,
5. Sistemul mecanismelor speciale pentru intensificarea, slabirea sau oprirea anumitor
procese,
6. Sistemul informational.
Intre mecanismele de functionare a economiei nationale din diferite tari, exista
conditionari istorice comune, sau țeluri politico-ideologice, sociale, economice sau de ată natura
asemenatoare, ele sunt:
a) Forma de proprietate predominanta
b) Sistemul de conducere al economiei
c) Sistemul de repartizare al rezultatelor muncii
d) Regimul politico-ideologic
Intre mecanismele economice exista si deosebiri:
1. Nivelul fortelor de productie, marimea rezervelor de care dispune economia, conditiile
naturale, dimensiunea teritoriului.
2. Structura sociala, gradul de maturitate a relatiilor sociale, de productie si a
democratismului economiei.
3. Gradul de independenta a economiei fata de strainatate.
4. Obiectivele de politica economica, urmarite pe termen lung.
Mecanismul de functionare a economiei cuprinde o serie de componente de natura
financiara, care impreuna alcatuiesc mecanismul financiar.
 Mecanismul economic reprezinta ansamblul metodelor si instrumentelor de conducere
sau reglare a economiei nationale.
Mecanismul financiar are o structura complexa care cuprinde sistemul financiar,
parghiile fianciare utilizate de stat pentru influentarea activitatii economice, metodele
administrative de conducere folosite in domeniul finantelor, cadrul institutional alcatuit din
institutii si organe atributii in domeniul finantelor, cadrul juridic format din legi, decrete, hotarari
si alte reglementari cu caracter normativ in domeniul financiar.
Retinem!!! Deci, mecanismul financiar are o structura complexa si este format din:
- Sistemul financiar,
- Parghiile financiare,
- Metodele administrative de gestiune financiară,
- Cadrul institutional,
- Cadrul juridic.
Mentionam faptul ca mecaismul fianciar nu este stabilit o data pentru totdeauna dar este
perfectibil, are un caracter dinamic si o structura relativa.
Derularea mecanismului financiar depinde de cerintele perioadei si de interesele
nationale.
In tarile cu economie planificata, planul-directivă, constituie principalul instrument de
conducere si de reglare a proceselor economice. In timp ce în tarile cu economie de piata – piata
concurențială - este cea care joaca rolul hotaritor in reglare proceselor economice, iar statul
asigura numai functionarea mecanismului economic. Totodata statul actioneaza ca:
1. Autoritate publica - atunci cand nu se limiteaza doar la asigurarea ordinii publice,
apararea nationala si intretinerea relatiilor exerne, dar influenteaza si productia
materiala, consumul, repartitia PIB-ului prin prelevarea unei parti a acestuia la
fondurile de resurse financiare publice.
2. Agent economc – respectiv in calitate de producator si consumator de bunuri si
servicii.
3. Organizator si finantator al asigurarilor-
Statul influenteaza selectiv activitatea economica prin finantarea unor obiective sau
actiuni pe seama resurselor publice, precum si prin utilizarea unor instrumente economico-
financiare (impozite si taxe, transferuri si subventiile, creditul si dobanda, preturile si tarifele,
taxa scontului si cursul de schimb) de asemenea creaza cadrul institutional si juridic necesar
desfasurarii activitatii.
Sistemul financiar monetar international este format din trei elemente:
 1. Regimul de schimb care determină rata de schimb la care o moneda este vanduta
pentru alta moneda. Distingem 4 regimuri diferite:
a) Neconvertibilitatea externa totala - in care se interzice persoanelor fizice si juridice sa
detina moneda internationala fara aprobare sau autorizatie, toate operatiunile valutare
desfasuranduse in sistem centralizat.
b) Regimul cursurilor fixe- in care autoritatile monetere mentin cursul de schimb la o
paritate determinata in raport cu un alt etalon, acest etalon poate fi aur, o moneda
straina sau un cos valutar.
c) Flotarea pura - este o situatie teoretica in care autoritatile monetere renuta sa declare
orice paritate si ameninta neinterventia pe piata valutara pentru sustinerea cursului de
schimb
d) Flotarea impură sau dirijată - in care cursurile sunt determinate de piata dar
autoritatile pot interveni pentru a aduce aceste cursuri la nivelul dorit de puterea
centrala.
Relatiile financiar monetare - se desfasoara in principal astfel:
- La nivelul statelor, intre organismele acesora (banci centrale, organizatii statale, etc).
- La nivelul unor organismele economce internationale, intre acestea pe de o parte si
diverselor organizatii economice ale statelor pe de alta parte.
- Intre persoane fizice si juridice ce apartin unor state diferite si care participa la
cercuitul economic mondial
Cresterea gradului de interdependenta dintre economiile nationale isi pune amprenta
asupra dinamicii si structurii relatiilor financiar-monetare precum si asupra oricarora dintre
compontele si fluxurile relatiilor mondiale.
O alta definitie a relatiile financiar monetare internationale este sau reprezinta ansamblul
rapoartelor care se formeaza intre persoane fizice si persoane juridice in legatura cu miscarile de
fonduri la nivel international.
Fluxuri financiar-monetare internationale (relatii financiare internationale denumite
de anumiti autori si fluxuri financiar-monetare internationale) – au la baza aparitiei si dezvoltarii
lor in principal 3 tipuri de relatii internationale:
a) Relatii comerciale dintre statele lumii – adica exportul de marfuri la nivel de stat are
ca efect intrarea de valuta aferenta incasarii contra evaluarii marfurilor exportate, iar
importul de marfuri la nivelul unei tari genereaza un flux financiar invers de esire de
valuta pentru piata acestuia.
b) Relatii necomerciale – ele desemneaza operatiunile care nu sunt in sfera marfurilor
fiind in esenta servicii privind platile si incasarile asociate transporturilor
 internationale, turismului international, incasarilor si platilor din dobanzi, comisioane
si taxe privind activitatea bancara internationala, precum si alte institutii financiare
nebancare cum sunt societatile de asigurari si reasigurari.
c) Relatiile financiare internationale – au ca obiect principal miscarile fondurilor banesti
intre state sau intre acestea si institutiile financiare internationale. Aceste relatii
financiare pot fi sub forma unor relatii de credit intre doua sate sau intre un stat si
anumite institutii financiare bancare internationale sau a unor relaii investitionale si
ele cuprind raporturile care reflecta atragerea unor disponibilitati in valuta si
restribuirea lor in vederea satisfacerii unor cerinte ale statelor sau ale societatilor
comerciale din diferite state.
Contructia mecanismului financiar echivaleaza cu crearea competentelor de structura
necesare functionarii sale normale. Totodata mecanismul financiar poate fi abordat atat la nivel
macroeconomic (ca un mecanism global) cu atat si la alte niveluri de organizare si desfasurare a
activitatii financiare, inclusiv la nivelul microeconomic. La niveul macroeconomic – mecanismul
financiar – se reprezinta prin ansamblul de relatii si tehnici cu principii, forme, si instumente
specifice de organizare si conducere a intregii activitati financiare, implicit a fluxurilor financiar
monetare ce se deruleaza in intreaga economie.
Conceptul global – mecanismul financiar monetar – poarta amprenta sistemului social-
economic, in care functioneaza, iar constructia sa se afla sub incidenta politicii generale
promovate de catre grupurile care detin puterea in stat.
In raport cu mutatiile ce au loc in politica economica si financiara, mecanismul financiar
inregistreaza modificari structurale ce vizeaza adaptarea la noul cadru al activitatii economice fie
de mers prin eliminarea unor elemente sau adaugarea altora sau chiar in cazul unor schimbari
radicale prin inlocuirea mecanismului financiar cu altul adecvat noilor conditii.
Abordat la nvelul dat – mecanismul financiar monetar – se constituie ca o componenta a
mecansmului economic global care la randul sau prezinta particularitati generate de tipul de
economie existent in timp si spatiu. Din acest punct de vedere chiar in societatea moderna se pot
destinge cel putin 2 variante: Una ese caracteristica economiei de piata libera, bazata principial
pe procesele de autoreglare; Iar cea de-a doua corespunde fostelor economii de tip socialist,
reglate administrativ prin plan.

2. Mecanismul financiar in conditii moderne

Mecanismul financiar in conditii moderne este conceput pentru:
A. Să creeze o baza financiara reala, pentru a asigura independenta economica.
 B. Asigurarea reglementarii economice in conditiile functionarii pietei a unei
economii pe mai multe niveluri.
În contextul tranzitiei catre relatiile de piata principalele directii ale impactului
mecanismului financiar asupra dezvoltarii economice a societatii sunt:
1. Dezvoltarea diferitelor forme de relatii financiare.
2. Asigurarea dezvoltarii initiativei tuturor formelor de activitate economica.
3. Utilizarea unor parghii financiare eficiente, stimulente pentru colectivele de
munca, pentru a obtine rezultate ridicate d productie si sociale.
4. Dezvoltarea concurentei intre producatori.
5. Cresterea eficientei productiei sociale.
6. Atragerea investitiilor straine.
7. Formarea Zonelor Economice Libere.
8. Extinderea pietei financiare.
Odata cu crearea unui nou model economic in statul nostru, metdele de impact financiar
asupra dezvoltarii economiei nationale si sferei sociale sau schimbat.
Mecanismul financiar modern se manifesta printr-o interventie limitata a statului in
activitatile entitatilor de afaceri si sfera socio-culturala printr-o varietate de instrumente
financiare indirecte, formarea de fonduri financiare extrabugetare, etc.
Printre parghiile reglementarii financiare de stat principalele sunt impozitele. Cu ajutorul
lor nivelul de rentabilitate si cantitatea de acumulari de bani ramasa la dispozitia organizatiilor
sunt reglementate. Cu alte cuvinte, se creaza cerinte la fel de stresante de la stat in raport cu
acestea.
Metoda fiscala a reglementarii financiare respecta pe deplin cerintele decontarii
comerciale, creând domeniul de aplicare necesar pentru functionarea tuturor celorlalte parghii si
stimulente financiare.
Mecanismul fiscal in vigoare in Republica nu indeplineste pe deplin aceste cerinte.
Nivelul ridicat de impozitare a entitatior comerciale limiteaza capacitatea lor financiara de a
creste capacitatea de productie.
Revizuire frecventa a tipurilor, conditiilor si normelor de impozitare are un impact
negativ asupra economiei, deoarece slabeste eficienta stimulentelor fiscale si impiedica intrarea
de investitii straine si mai ales creeaza incertitudine cu privire la viitor. Restructurarea
mecanismului financiar afecteaza nu numai mecanismul platilor catre bugetul entitatilor
economice de toate formele de prprietate, ci si mecanismul de impozitare a veniturilor populatiei.
Organizatiile si institutiile care desfasoara activitati nonprofit isi dezvolta independent
planurile financiare. Prinntre standardele economice utilizate in acest caz, standardul
predominant este finantarea bugetara a unor institutii de operare. Acesta serveste ca baza pentru
calcularea cantitatii totale de resurse financiare necesare pentru asigurarea activitatilor. Impactul
financiar asupra marimii venitului monetar al populatiei este cel mai eficient realizat prin
impozitarea directa a persoanelor fizice, revizuirea legislatiei in acest domeniu a vizat o definitie
mai echitabila a obligatiilor fiscale ale cetatenilor in conformitate cu suma venitului din munca
pe care le primesc. In acest caz sau in acest timp mecanismul de colectare si plata a impozitelor a
fost simplificat, iar responsabilitatea contribuabililor a fost marita. Imbunatatirea sistemului de
parghii financiare vizeaza si implicarea fondurilor gratuite. Piata financiara este un element
structual integral al unei ecomnomii marfuri–bani dezvoltate. In mod firesc, toate acestea
necesita crearea si utilizarea unui mecanism financiar adecvat care sa asigure cea mai completa
coordonare a elementelor sale cu interesele statului, si ale membrilor sai individuali.
Politica financiara este un set de masuri de stat pentru utilizarea relatiilor financiare,
pentru indeplinirea functiilor sale, de catre stat.
Factorii care afecteaza eficacitatea politicii financiare de stat:
1. O abordare stiintifica a dezvoltarii conceptului de politica financiara, care trebuie sa
indeplineasca conditiile de dezvoltare economica a statului, stadiul ciclului economic
si dispozitiile stiintei financiare se ia in considerare legile dezvoltarii sociale.
2. Prognozarea posibilelor consecinte ale implementarii masurilor propuse la
determiarea directiilor principale de utilizare a finantarilor pentru o perioada viitoare.
Valabilitatea masurilor propuse si a deciziilor viitoare cu privire la problemele
finaciare ale dezvoltarii tarii ar trebui sa fie susținută de calcule adecvate, care sa
permita determinarea, nu numai a costului total al cheltuielilor de stat pentru in
punerea in aplicare a obiectivelor stabilite si a obiectivelor politililor financiare, dar si
pentru a evalua implicatiile lor financiare.
3. Luand in considerare experienta acumulata in timpul impimentaii politicii financiare
in perioada anterioara pentru a indentifica nu numai rezultatele pozitive, dar si
consecintale negative care pot afecta negativ dezvoltarea in continuare a economiei de
stat.
4. O definitie clara a indicatorilor macroeconomici care ar trebui sa serveasca drept
punct de referinta pentru evaluarea eficacitatii politicii financiare. Politica financiara
trebuie sa propuna o politica orientata spre rezultat.
5. Luarea in considerare a caracteristicilor nationale si geografice care tot au un impact
direct asupra eficacitatii politicii si alegerea prioritatilor politice.
6. O abordare integrata in dezvltarea si implementarea politicii financiare.
 Toate elementele ale politicii financiare ar trebui sa fie axate pe atingerea obiectivului
comun al dezvoltarii economice, iar politica financiara trebuie sa fie coordonata cu politica
monetara, politica de stabilire a preturilor, asigurarile, politica valutei a statului, etc.
Politica financiara multivariata bazata pe posibilemodificari in conditiile moderne se
acorda multa atentie dezvoltarii prognozelor financiare, si planificarii financiare pe termen
mediu. Instrumentul dat trebuie sa fie de previzune stiintifica, de analiza variantelor, obtinand
informatii suplimentare in dezvoltarea politicii financiare. La fel ar trebui sa ia in considerare
situatia interna si pozitiile internationale ale statului. Trebuie de tinut seamna de concurenta pe
pietele mondiale, de spriginit sau de asigurat financiar producatorii si exportatorii proprii, si de
aparat interesele companiilor nationale din strainatate, posibilitatea atragerii investitiilor straine
in economia statului.
Cunoastem ca mecanismul financiar este un element al intregului mecanism economic,
un set de instrumente financiare, parghii, forme, si metode de reglementare a proceselor
economice.
Ne aducem aminte ca mecanismul financiar include:
1. Metode financiare - modalități de influență a relațiilor financiare asupra procesului de
afaceri (planificare, prognoză, autofinanțare, programe de investiții, împrumuturi, emisiuni de
valori mobiliare, impozitare, sistem de decontare, chirie, asigurare, operațiuni de gaj, operațiuni
de încredere, operațiuni de factoring, operațiuni de leasing, operațiuni de transfer etc.).
2. Suport juridic - acte juridice, legi, decrete, decrete, ordine, ordine, scrisori etc.
3. Levier financiar - profit, venituri, cheltuieli de amortizare, sancțiuni financiare, prețuri,
chirii, dividende, rate ale dobânzii, reduceri.
4. Asistență de reglementare - instrucțiuni, linii directoare.
5. Suport informațional - programe pentru computer, situații financiare, date statistice,
raportare operațională etc.
Instructiuni pentru imbunatatirea mecanismului financiar sunt:
- Utilizarea unor parghii financiare eficiente, dovedite de practica mondiala
(impozite, piata financiara, independenta bugetelor locale, si a entitatilor economice individuale).
- Straduirea de a stabili o piata financiara care sa asigure crearea de spatiu pentru
initiativa tuturor formelor economice, concurenta tuturor tipurilor de proprietati si o crestere a
eficientei financiare a productiei sociale.
- Dezvoltarea diferitelor forme de relatii financiare, utilizarea pe scara larga a
parghiilor financiare pentru a stimula colectivele de munca, pentru a obtine rezultate sociale si de
productie ridicate, asigurand impactul finantelor asupra proceului social real, inclusiv in
domeniul social.
 PRELEGEREA A II-A DIN 05.02
TEMA: Sistemul Financiar International
Dezvoltarea economiilor nationale, formarea economiei mondiale ca sistem, expansiunea
si diversificarea formelor de comerț și cooperare internațională, amplificarea și diversificarea
relațiilor financiare internaționale, au condus la apariția SFI (Sistemului Financiar Internațional).
Până după cel de-al II-lea Război Mondial relațiile financiare între țări aveau un caracter
preponderent bilateral, neputându-se vorbi deocamdată de Sistem Financiar Internațional și de
necesitatea adoptării unor reglementări în domeniul universal aplicabile tuturor țărilor
participante la acest sistem.
Odată cu înființarea FMI (Fondului Monetar Internațional) și a Băncii Mondiale în orașul
Bretton Woods în 1945, s-a adus în discuție de către țările participante și necesitatea adoptării
unor reglementări comune în domeniul relațiilor financiar valutare internaționale. Practc din acel
moment SFI era creat prin adoptarea primelor reglementări comune.
Sistemul Financiar Internațional poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme și
tehnici convenite și acceptate pe baza unor reglementări instituționalizate, menite să coordoneze
și să organizeze comportamentul țărilor membre în domeniul fluxurilor financiare și monetare
internaționale generate de derularea unor operațiuni comerciale sau necomerciale internaționale.
SFI poate fi privit și ca ansamblul de piețe, instituții și fluxuri financiare menit să asigure
deplasare în timp și în spațiu a resurselor de capital, de la cei care le dețin (creditorii sau
ivestitorii internațioali) către cei care au nevoie de acestea.
Obiectivul esențial al SFI a fost să asigure prin intermediul mecanismelor valutare
evoluția echilibrată, armonioasă și echitabilă a relațiilor economice între statele lumii.
Aceasta era în scopul dezvoltării economice a fiecărei țări în parte și a economiei
mondiale în ansamblul său, însă de la crearea FMI – realizarea acestui obiectiv a avut în prim
plan interesul și poziția dominantă a Statelor Unite care și-au asumat un rol central în
configurarea și dezvoltarea acestuia.
În momentul inițial principiile care au stat la baza funcționării acestui sistem erau:
 1. SFI era un sistm deschis tuturor statelor lumii care în prealabil recunoșteau și
acceptau drepturile și obligațiile înscrise în statutul FMI. (Cu alte cuvinte calitatea de
participant în acest sistem era legată de calitatea de membru a FMI).
2. Etalonul care sta la baza acestui sistem era aurul (mai exact prețul în dolari a
acestuia).
3. Fiecare stat membru al acestui sistem era obligat să asigure o stabilitate a monedelor
aflate în circulație. Această stabilitate generalizată presupunea definirea parității
monedei naționale în raport de o cantitate determinată de aur sau față de dolar,
urmând ca în timp evoluția cursului de schmib între moneda țării respective și
etalonul ales să se încadreze într-o bandă de variație cu marjă îngustă (inițial de
plus/minus 1% carea apoi s-a mărit până la 2,25%).
4. Sistemul a pornit cu o convertibilitate deplină a dolarului, celelalte monede putând fi
schimbate numai prin intermediul dolarului. Atunci când apăreau dezechilibre majore
la nivelul unei dintre țările membre, se intervenea activ și generalizat pentru
stabilizarea situației și reducerea monedei în interiorul benzii de variație. Intervenția
presupunea cumpărarea sau vânzarea de dolari pe piața valutară; sau retragerea, sau
emisiunea de monedă națională.
5. Statele participante erau obligate să-și creeze o rezervă internațională corespunzătoare
cu nevoile de valută de pe piața internă, în așa fel încât să fie asigurată o deplină
stabilitate a sistemului.
6. În plus de condiția legată de activele de rezervă țările membre trebuiau să urmărească
în permanență obținerea unei balanțe echilibrate, care să reducă din presiunile asupra
cursului de schimb care ar putea destabiliza sistemul.
Rezistând mai bine de 20 de ani în această formă configurată inițial - Sistemul Financiar
Internațional s-a confruntat cu crize profunde în preajma anilor 70. Aceste crize fiind generate fie
de principiile care stăteau la baza funcționării sistemului, fie faptului că acesta nu mai răspundea
la modificările structurale din economia mondială, fie din cauza că sistemul era legat de dolar și
fiecare țară căuta să-și consolideze activele de rezervă, ce a generat masive acumulări de dolari la
nivelul băncilor centrale, în special celei europene, pe fondul unei politici monetare relaxate
promovate de SUA, care de multe ori a preferat finanțarea deficitelor interne sau externe prin
emisiunea de monedă, fapt ce a diminuat treptat încrederea participanților la sistem în moneda
americană.
Aceste bănci influențate de politica monetară fragilă promovată de SUA au preferat
schimbarea în timp a dolarilor contra unor active de rezervă mai sigure, adică aurul, astfel că
SUA sa confruntat într-o perioadă relativ scurtă de timp cu o scădere dinamică a rezervelor sale
de aur, care în mai puțin de 20 de ani sau diminuat în jumătate. În plus monedele europene au
devenit din ce în ce mai puternice amenințând poziția dolarului. Criza aurului a schimbat piața
financiară internațională și a adus la apariția unor piețe paralele puternic dereglementate, piața
eurovalutelor a constituit un alt factor destabilizator a sistemului creat la Bretton Woods.
Ca urmare începând cu 1971 statele participante la Sistemul Financiar Internațional au
renunțat la fixitatea cursului de schimb, instituind după această perioadă devalorizarea
monedelor naționale. În condițiile flotării libere a cursului de schimb foarte multe țări sau
confruntat cu puternice dezechilibre în balanța de plăți, fapt ce a condus până la o reconsiderare.
Prăbușirea sistemului monetar de la Bretton Woods a aruncat economia mondială într-o
zonă de incertitudine, întrucât țările dezvoltate nu erau gata în anul 1971 să treacă direct la un
sistem de cursuri flotante. Criza monetară din anul 1971 a fost declanșată de deficitul cumulat al
balanței globale de plăți, a SUA 11 mlrd de dolari in anii ’61-’70, și de creșterea cursului aurului
pe piața liberă. Măsurile adoptate până atunci, respectiv restaurarea imediată a convertibilității
externe a dolarului, și crearea DST-urilor au avut drept consecință o stabilizare temporară a
dolarului dar și o fluctuație a monedelor europene. Francul francez a fost devalorizat cu 11%, iar
marca germană revalorizată cu 9%. Numai în 1970 Germania obligată să cumpere dolari de pe
piața valutară și-a sporit rezervele de la 3,8 la 5,8 mlrd de dolari, însă era imposibil băncile
centrale să continuie să cumpere la cursul legal dolari supraevaluați. Refuzul autorităților
americane de a devaloriza moneda națională a condus suspendarea completă a convertibilității în
aur a dolarului și la aplicarea unei suprataxe de 10% asupra unui număr însemnat de produse
importate. Evoluția Sistemului Financiar Monetar Internațional a fost marcată de următoarele
evenimente și decizii mai imortante:
- Acordul de la Washington din ’71 la care s-au adoptat 2 măsuri:
a) Devalorizarea dolarului față de aur
b) Reevaluarea celorlalte monede
Prin acest acord s-a instaurat un sistem al fluxurilor fixe dar cu marjă de fluctuație de
plus/minus 2,25% ceea ce a permis o capacitate sporită de adaptare a sistemului. Acest sistem i-a
nemulțumit pe europeni, care au instituit în anul ’72 prin acordul de la Basel mecanismul Șarpele
Monetar semnat de Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Țările de Jos cu retrageri
ulterioare.
În pofida măsurilor adoptate piața schimburilor nu a putut fi stabilizată. Lira Sterlină a
ieșit din Șarpele Monetar, yenul și marca germană a depășit marjele de fluctuație de 2,25%, în
plus șocul petrolier de la finele anului ’73 a agravat dezechilibrele balanței de plăți, context în
care acordul de la Jamica din ’76 și-a dovedit necesitatea. În cadrul acestei conferințe au fost
adoptate măsuri fundamentale cum ar fi:
 - Aurul a fost demonetizat începându-și rolul său oficial, adică monedele nu mi erau
definite în raport cu aurul fiind în totalitate demonetarizate, și de asemenea acordul a
confirmat libertatea fiecărei țări în alegerea cursului de schimb .
- Statutul FMI a fost remaniat cu scopul adaptării acestei instituții la noul context
monetar, și cu scopul asumării unui rol important în cadrul Sistemului Financiar
Monetar Internațional.
Perioada anilor ’80 s-a caracteriat printr-una din cele mai mari crize ale dolarului,
respeciv acesta a pierdut 20% din valore în raport cu yenul. Situația a fost susținută și de
tensiunile pe piața petrolului, întrucât țările membre ale OPEC căutau compensarea creșterii
prețului dolarului (monedă de facturare a țărilor producătoare).
Perioada anilor ’80-’85 a fost marcată de restricții în planul lichidității internaționale de
creșteri ale cursului dolarului, iar după anul ’85 de o stabilizare a sistemului monetear.
Perioada ’85-’95 poate fi plasată sub semnul refluxului doarului datorită creșterii
deficitului bugetar american. În anul ’86 a devenit cea mai îndaorată țară din lume, și datorită
deficitului balanței comerciale cu Japonia și Europa. Ca urmare a acestor 2 factori deja și în anul
1987 s-a declanșat un crah bursier care a ilustrat încă o dată slăbiciunea unui Sistem Financiar
Monetar Internațional supus riscurilor financiare legate de procesul de globalizare financiară.
Din acest punct de vedere, crahul din octombrie, anul 1987 a marcat trecerea de la un Sistem
Monetar Internațional, către un Sistem Financiar Internațional în cadrul căruia principalii factori
determinanți pe piața schimburilor sunt în special de ordin financiar.
După 1985 contextul macroeconomic s-a ameliorat considerabil, antrenând o apreciere
continuă a dolarului, iar Sistemul Monetar a devenit în mod progresiv – multipolar, menținând
încă o asimetrie în favoarea dolarului. Aceasta a rămas prima monedă de facturare a comerțului
internațional, adică 51% în anul ’91, 68% în anul 2000, 45% în anul 2008 în special în domeniul
materiilor prime, și al produselor tehnologice. De asemenea dolarul a constituit în pofida yenului
și euro, principala monedă oficială la nivel mondial, fiind urmat de yen cu 5,3% și lira sterlină de
3,9%.
Piața Financiară Internațională (PFI) și mecanismul funcționării ei

Funcţionarea economiei mondiale impune existenţa de fonduri formate prin repartiţia

financiară internaţională.
Relaţiile financiare internaţionale, generate de formarea şi repartizarea internaţională de
fonduri, formează conţinutul categoriei PFI.
Piaţa financiară constituie ansamblul de relaţii financiare generate de cererea şi oferta de
capital pentru plasamente pe termen lung, concretizate în tranzacţii cu hârtii de valoare pe termen
de peste 5 ani. Piaţa financiară internaţională este mecanismul prin care activele financiare sunt
emise şi puse în circuit economic internaţional şi este formată din totalitatea piețelor naționale de
capital, pe care se efectuează tranzacții cu titluri de credit străine pe termen lung, și din pieţele
euroobligaţiunilor şi a euroacţiunilor. Piaţa euroobligaţiunilor - se negociază obligaţiunile pe
termen lung (10-15 ani) emise în străinătate şi exprimate în eurovalute, care dau dreptul
posesorului la un venit anual numit cupon. O altă piaţă, care este componentă a pieţei financiare
internaţionale, este piaţa euroacţiunilor, pe care se mobilizează capitaluri, îndeosebi de către
societățile internaționale, care le permite lărgirea surselor de capital și depășirea restricțiilor
impuse de controlul guvernamental.
Pe piaţa financiară internaţională se derulează relaţii de formare şi de distribuţie
internaţională de fonduri, concretizate prin relaţiile de credit dintre instituţiile financiar-bancare,
firmele comerciale, industriale şi persoanele fizice care participă la schimburile economice,
ştiinţifice şi de altă natură cu caracter internaţional.
Piaţa financiară internaţională este compusă din piaţa primară, pe care are loc plasarea şi
negocierea titlurilor noi emise, şi din piaţa secundară pe care sunt negociate titluri deja emise,
care au mai fost negociate şi pe care deţinătorii lor le vând pentru redobândirea capitalului
înainte de termenul prevăzut iniţial.
Cererea de capital pe PFI poate proveni de la guvern, bănci, societăţi comerciale,
industriale, instituţii financiare, iar ofertele de capitaluri pot apărea de la instituţiile deţinătoare
de capitaluri disponibile pe termen lung.
Finanţarea internaţională cuprinde, pe de o parte, formarea fondurilor disponibile pe piaţa
financiară internaţională, iar pe de altă parte, repartizarea fondurilor necesare altor personae.
Deci, prin finanţare în sens larg se înţelege punerea la dispoziţia unei instituţii
guvernamentale sau private a unor fonduri pe termen lung, necesare realizării de către beneficiar
a unor obiective economice importante. PFI este o piaţă specializată unde se întâlnesc şi se
reglează fluxurile cererii şi ofertei de active financiare.
Se prevede două circuite:
I circuit - mobilizarea fondurilor - se stabileşte de la posesorii de fonduri sau
investitori,care pot apărea ca bănci, societăţi financiare, fonduri către utilizatorii de fonduri şi
anume- agenţi economici , instituţii financiare etc.;
II-lea circuit - distribuirea fondurilor - apare după repartizarea activelor financiare şi
reprezintă distribuirea profiturilor, dividendelor, dobânzilor către investitorii iniţiali.
Pentru realizarea obiectivelor acestei pieţe acţionează un aparat ce reprezintă cadrul
instituţional al pieţei respective. Crearea fondurilor financiare impune relaţii cu economiile
naţionale, furnizori de fonduri. Fondurile financiare provin din economiile naţionale sub formă
de creanţe sau de valoare efectivă (mărfuri, servicii) şi sunt transformate în fonduri internaţionale
de către cadrul instituţional al PFI.
Finanţarea se realizează cu ajutorul unor instrumente sau titluri de credit şi se poate
prezenta sub 3 forme:
- prin vânzarea valorilor mobiliare - acţiuni şi obligaţiuni;
- împrumuturi pe termen lung, garantate cu obligaţiuni și bonuri de tezaur;
- împrumuturi ipotecare.
Repartiţia financiară are mai multe aspect:
- Poate fi o repartiţie cu caracter definitiv (ajutoare, donaţii etc.);
- Poate fi o repartiţie cu condiţia restituirii şi a plăţii unei dobânzi, dividende, etc.
Procesul de repartiţie asigură un flux internaţional sub formă de:
1) investiţii directe;
2) împrumuturi pe termen lung;
3) plasamente de titluri;
4) ajutoare, etc.
Cât priveşte formarea fondului financiar internaţional ca produs al pieţei financiare, el
reprezintă în prezent o activitate complexă a mai multor operaţiuni grupate în patru etape de
lucru:
I. Formarea fondurilor financiar, international.
1. mobilizarea în context internaţional a valorilor sub forma unor fonduri financiare
exprimate cu ajutorul etaloanelor naţionale sau internaţionale la nivelul lor din momentul
repartiţiei financiare;
2. evaluarea fondurilor mobilizate cu ajutorul etaloanelor internaţionale la nivelul lor
din momentul evaluării;
3. repartiţiile financiare realizate de instituţiile pieţei financiare, prin aceste acţiuni
sunt precizaţi beneficiarii fondurilor, obiectivele finanţate, precum şi condiţiile ce caracterizează
repartiţia respectivă.
II. Relaţiile cu piaţa monitară internaţională.
4. piaţa financiară solicită pieţei monetare să folosească semenele băneşti şi
modalităţile de plată pentru a aduce în context internaţional fondurile mobilizate din economia
naţională;
5. piaţa monetară internaţională pune la dispoziţia pieţei financiare internaţionale
etalonul acceptat pentru evaluarea valorii în context international;
 6. piaţa financiară internaţională solicită pieţei monetare internaţionale semnele
băneşti care sunt acceptate în circuitul international;
III. Formarea fondului de informaţii internaţionale.
7. instituţiile financiare solicită o gamă largă de informaţie economică, monetară,
financiară, politică, socială din partea ţărilor şi persoanelor juridice care sunt acceptate pe piaţa
financiară internaţională;
8. instituţiile pieţei financiare realizează prelucrarea informaţională în vederea
obţinerii unor informaţii financiare credibile;
9. instituţiile financiare editează cărţi, reviste, pliante, organizează cursuri de
informare şi calificare, trimite experţi pentru informare, analiză şi educare;
IV. Reglarea activităţii de pe piaţa financiară internaţională.
10. piaţa financiară internaţională realizează observarea permanentă a modului în care
produsele sale (fonduri, informaţii, condiţionări) sunt acceptate de beneficiari;
11. fundamentarea pentru deciziile care urmăresc modificarea intrărilor sau
modificarea mecanismelor interne ale pieţei;
12. pe baza analizelor şi deciziilor adoptate, are loc realizarea efectivă a comenzii de
reglare;
Pe PFI au loc următoarele tipuri de operaţiuni:
1. Lansarea împrumuturilor pe baza emisiunii internaţionale de valori mobiliare - se
realizează prin intermediul sistemului bancar şi prin intermediul bursei de valori mobiliare. În
primul caz plasarea presupune următoarele:
- Pregătirea pieţei;
- Alegerea locului şi a instituţiei de plasare a titlurilor de credit;
- Alegerea datei de lansare a fondurilor financiare;
- Organizarea plăţii dividendelor, dobânzilor etc.
În al doilea caz, plasarea presupune atât alegerea bursei care face plasarea, cât şi
cunoaşterea regulilor şi a restricţiilor de pe piaţa respectivă.
2. Efectuarea operaţiunilor curente cu valori mobiliare - se face de către bursele de
valori. Acestea realizează operaţiuni de vânzare - cumpărare de titluri de credit imediat, şi pentru
o anumită perioadă viitoare - la termen. În ambele cazuri se stabilesc cursurile titlurilor de credit.
3. Operaţiuni cu euro capitaluri - în ultimul timp au crescut operaţiunile de lansare a
euro emisiunilor de obligaţiuni, exprimate în dolari. Pe această piaţă se plasează obligaţiuni
obişnuite (15-20 ani) cu dobândă variabilă.
 Forma principală de repartizare a fondurilor financiare pe plan extern este, în prezent,
investiţia directă. Alături de investiţiile directe întâlnim plasarea de titluri pe piaţa altor ţări,
transferul de fonduri financiare şi ajutorul financiar pentru dezvoltare.
Piețele financiare joacă un rol important în procesul de reproducere, acestea asigură libera
circulație a resurselor financiare. Datorită pieții financiare este asigurată participarea
economisitorilor la profiturile antreprinorilor. Entitățile comerciale primesc resurse financiare
suplimentare pentru reproducerea extinsă, organisme guvernamentale la diferite niveluri, pentru
a finanța cheltuielile guvernamentale. Activitatea statului servește drept indicator al starii
finanțelor sale, cu cît este mai mare suma imprumuturilor cu atât situația este mai gravă cu
bugetul, cu cât ponderea datoriei publice este mai mare în PIB (Produsul Intern Brut) cu atât este
mai profundă criza finanțelor publice.
Totodată, piața financiară rezolvă mai multe probleme, principalele sunt:
- Moblizarea resurselor financiare temporar gratuite;
- Plasarea lor (resurselor financiare) efectivă;
- Oferirea de venituri maxime proprietarilor de resurse financiare gratuite;
- Finanțarea civilizată a deficitului bugetar.
Piața financiară este un nou mecanism de piață pentru redistribuirea resurselor financiare
între industrii, teritorii, entități de afaceri, pe lângă mecanismul bugetar.
Funcționarea piețelor financiare are o mare importanță economică. Datorită acestora
devine posibil să investim bani în producție, cee ce face posibilă creșterea capacității de
producție a țării și acumularea potențialului de resurse. Cu ajutorul pieții financiare dezvoltarea
industriilor este asigurată cu scopul de a obține profit maxim pentru investitori, iar raportul de
capital pe piețe financiare accelerează progresul științific și tehnologic, în cea mai rapidă
implementare a realizării, toate acestea contribuie la cea mai rapidă mișcare și la utilizarea
eficientă a resurselor financiare.

II. Globalizarea piețelor financiare internaționale

Complexitatea/ordinalitatea anilor 80 rezidă în integrarea financiară mondială care
permitea capitalurilor să aibă un grad ridicat de mobilitate între toate piețele financiare din lume.
Globalizarea financiară presupunea crearea unei piețe unice al capitalurilor care să
funcționeze la nivel planetar, însă au apărut multe dezechilibre. Datorită dezechilibrelor variabile
financiare, rata dobînzii, cursul de schimb, cursul valorilor care au cunoscut fluctuații
importante. Liberalizarea financiară se baza pe regula celor 3 ,,D”, anume:
- De reglementare;
- Dezintermedierea;
 - Deschiderea.
Localizarea nu este un fenomen contemporan, de decenii întregi, țările și firmele
occidentale își desfășurau activitatea într-o economie planetară, astfel este dificilă identificarea
începutului globalizării financiare pe care se sprijină globalizarea economiei.
În 1945-1960 planeta țării a trăit, ca reacție la dezordinea din anii 30, sub un regim
financiar administrat (din tema trecută: erau parități fixe în jurul dolarului după care s-a
prăbușit). Procesul de globalizare financiară s-a produs în același timp cu creșterea instabilității,
ratelor dobînzii, ratelor de schimb și cursului titlurilor financiare, se poate zice că există o relație
dialectică între instabilitatea financiară și globalizare .
Globalizarea financiară a presuspus de asemenea o uriașă dilatare a sferei financiare, pe
piața valutară se schimbă zilnic 1 500 miliarde de dolari, de 7 ori mai mult decît în anul 1987.
Această explozie a tranzacțiilor pe piețele financiare nu mai este în raport direct cu finanțarea
producției și a schimburilor internaționale. Dupa estimările băncilor valoarea tranzacțiilor
financiare internaționale este de 50 ori mai mare decât valoarea comerțului internațional cu
bunuri și servicii. Factorii determinați a globalizării sunt factori obiectivi care nu pot fi ignorați,
dar globalizarea are atât efecte pozitive cît și negative care trebuie avut în vedere.
Cele pozitive sunt în primul rind deschiderea spre expert a economiilor naționale care
conduce la creșterea economică, sporirea eficienței economice, a producției și a productivității
muncii, totodată la promovarea tehnicii, tehnologiilor, utilizate de către state, toate astea duce la
crearea locurilor noi de muncă, la perfecționarea calității forței de muncă , creșterea calității
produselor și serviciilor.
Cele negative sunt în primul rind că globalizarea afectează în mod ilegal statele lumii,
adică statele mici depind tot mai mult de statele mari, țările mari care au bogate surse, piața duce
la un grad relativ redus de dezvoltarea a economiilor naționale ale țărilor mici și mijlocii, astfel
dacă indicii de dependență externă este 60 la sută, țările mari dezvoltate au un indice de
dependență mai redus care rar despașesc de 20-30 la sută din timp.
Al doilea, mișcare internațională a capitalurilor și forței de muncă, se are învedere
investiții directe, deci se atrag capitalurile speculative în țările cu economia slabă, alt moment cu
efect negativ migrația capitalului productiv, menționăm că numărul miliardarilor în lume sunt
563 persoane și ele dețin 1933 miliarde de dolari sau 7 % din PIB-ul mondial, adică pentru un
miliardar îi revine 3,3 mlrd dolari iar în țările în curs de dezvoltare unde locuiesc 3,5 miliarde
locuitori la fiecare îi revine numai 500 dolari. Deci, conceptul de globalizare (sau mai numit
mondializare) mai degrabă este ca un concept de grupare a lumii în bogați și în săraci, totuși
globalizarea financiară constituie lanțul circuitului economic mondial, accentuare deschidere
spre extern a economiilor naționale. Internaționalizarea producției și comerțului la scara globală
ca urmare a apariției și activităției, transnaționale, dezvoltarea pieței eurovalutelor și a
eurocreditelor.

Contagiunea crizelor financiare la nivel international.

Crizele pot fi definite ca fiind situaţii caracterizate de o instabilitate pronunţată.
Mai mulți cercetatori, învățați, etc, se ocupă cu definirea cizei globale, dar numai unii se
opresc la sensul etimologic a cuvântului.
Cuvântul „criză” provine din cuvântul grecesc „krisis” care înseamnă o situaţie ce
necesită luarea unei decizii. Friedman consideră că criza are o puternică dimensiune psihologică.
Mai mulți vorbesc despre ceea că criza este o scădere semnificativă a activității economice,
pentru câteva luni, care este reflectată de scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale și
diminuarea producției industriale și a consumului.
O altă definiție, situația în care o economie înregistrează scăderea PIB-lui pentru 3 ani
consecutivi și această scădere este mai mare de 9%.
Există diferite clasificări ale crizelor actuale. O primă clasificare poate fi următoarea:
• Crize de mică amploare, conjuncturale sunt cele mai puţin periculoase dar şi cele
mai des întâlnite. Guvernele pot contracara efectele negative ale acestor crize prin măsuri fiscale.
• Crizele structurale: generate pe fondul unei lipse de ajustare / adaptare a structurii
producţiei interne la conjunctura internaţională. Aceste crize structurale conduc cel mai adesea la
probleme de balanţă de plăţi.
• Crizele sistemice: sunt crize care nu mai îşi pot găsi soluţia în interiorul economiei
în condiţiile unei structuri de producţie date.
O altă clasificare interesantă:
• Criză de lichiditate în sectorul financiar bancar;
• Criza balanţei de plăţi externe;
• Criză valutară este caracterizată printr-o depreciere semnificativă a cursului de
schimb pe fondul creşterii puternice de cerere de valută,adică a presiunilor inflaţioniste.
• Criză de datorie externă: definită pentru prima dată în 1989, ca fiind acea situaţie
în care o ţară este în incapacitate de a-şi onora serviciul datoriei externe şi de a rambursa ratele
aferente acesteia.
Indicatorii clasici pe baza cărora se analizează o potențială criză de datorie externă sunt:
datoria externă / PIB, datoria externă / exporturi totale.
• Crizele financiare: în literatură nu s-a creionat încă un punct de vedere unitar cu
privire la acest tip de criză. Crizele financiare sunt asociate unei diminuări drastice a încrederii
investitorilor în sistemul financiar.
 În cazul multor ţări emergente crizele structurale cu care se confruntau de mai mult timp
au fost dublate de criza de sistem importată din exterior. Această criză de sistem pornită din
SUA.
Conceptul de contagiune nu are în vedere doar impactul crizelor pe plan local ci şi
canalele prin care aceste crize sunt propagate la nivel internaţional.
În momentul de faţă se operează cu mai multe definiţii ale efectului de contagiune a
crizelor financiare:
- Abordarea generală: contagiunea reprezintă mecanismul prin care şocurile se
transmit între diferite ţări, generând un efect de domino la nivel global.
- Abordarea restrictivă: contagiunea reprezintă mecanismul prin care şocurile se
transmit între diferite ţări sau când apare o corelaţie între două sau mai multe ţări, dincolo de
orice legătură fundamentală între ţări şi care diferă de şocurile comune cu care se confruntă
aceste ţări;
- Abordarea strictă: contagiunea apare atunci când corelaţia între două sau mai
multe ţări creşte semnificativ în perioada de criză comparativ cu perioadele de acalmie. Definiţia
se referă, practic, la influenţa pe care o criză o poate avea asupra intensităţii legăturii între două
sau mai multe ţări.

Intermedierea pe piețele financiare internaționale

1.1. Avantajele intermedierea financiară pe piețele internaționale;
1.2. Tehnologia instituțiilor financiare.

1.1. Avantajele intermedierea financiară pe piețele internaționale

Dezvoltarea piețelor financiare internaționale nu ar fi fost posibilă fără raportul
fundamental al instituțiilor de intermiediere financiară menite să acționeze ca o interfață dintre
deținatorii de capital și cei care au nevoie de această resursă pentru dezvoltarea afacerilor lor.
În condițiile în care piața financiară internațională continuă să fie o piață imperfectă și
riscantă pe care informația, modalitățile de transmitere a acesteia joacă un rol cheie, se poate
spune că intermediarii financiari au contribuit şi contribuie din plin la creşterea eficienţei în
alocarea resurselor de capital.
Intermediarii financiari sunt entităţi publice sau private specializate care acţionează pe
pieţele monetar - valutare sau de capital, mobilizând importante resurse financiare de la
deţinătorii acestora şi punându-le la dispoziţia celor care au nevoie de ele.
 Practic, în funcţie de implicarea acestor instituţii în finanţarea internaţională, putem vorbi
de o finanţare directă (beneficiarul are un contact direct cu deţinătorii de fonduri) şi o finanţare
indirectă (când cel care are nevoie de resurse de capital se adresează unei instituţii financiare
specializate care mijloceşte contactul între utilizator şi deţinătorii de fonduri). Pe pieţele
financiare internaţionale, cea mai mare parte din resurse sunt mobilizate prin finanţare indirectă.
În ceea ce priveşte activitatea de intermediere pe piaţa financiară internaţională, se pot
remarca următoarele:
1. Odată cu dezvoltarea şi organizarea pieţelor financiare internaţionale, au apărut şi
s-au dezvoltat o gamă largă de forme de intermediere financiară şi de instituţii aferente, de la
cele mai simple până la cele mai complexe;
2. Economia de piaţa modernă este tot mai complexă şi diversificată. Cantitatea de
informaţii este copleşitoare. Esenţa dezvoltării economice o constituie alocarea eficientă a
resurselor, dar, într-o economie complexă, decizia de alocare devine din ce în ce mai riscantă;
3. În bilanţul companiilor de intermediere financiară predomină activele financiare
(şi nu cele reale) formate din creanţe faţă de diferiţi debitori;
4. Contabilitatea la nivelul companiilor de intermediere financiară este organizată în
acelaşi mod ca şi la ceilalţi operatori economic non - financiari;
5. Analiza financiară a unor astfel de companii utilizează acelaşi set de indicatori
financiari cunoscuţi (grad de îndatorare, rentabilitate, fluxuri de numerar), doar că în cazul unor
indicatori financiari valorile de referinţă sunt diferite faţă de companiile non - financiare.
Principalele avantaje ale activităţii de intermediere pe pieţele financiare internaţionale
sunt:
- Riscuri mai reduse pentru utilizatorii şi deţinătorii de capital;
- Consultanţa financiară oferită utilizatorilor şi investitorilor;
- Condiţionarea acordării finanţării;
- Posibilitatea valorificării mai bune a informaţiilor existente pe piaţă;
- Facilităţi suplimentare de finanţare acordate utilizatorilor de capital;
- Oferirea unei game variate de instrumente ce pot fi adaptate la specificul nevoilor
de finanţare a fiecărui beneficiar;
- Posibilităţi de reducere a costului capitalului atras.
Printre dezavantajele majore pe care le prezintă utilizarea intermediarilor financiari în
procesul de mobilizare a resurselor de capital se numără:
• Existenţa unui "istoric" al relaţiilor cu intermediarul financiar;
• Costuri de tranzacţionare mai mari (comisioane, speze bancare);
 • Lipsa unui contact direct cu piaţa financiară internaţională;
Principalul argument în favoarea utilizării intermediarilor financiari este legat de
imperfecţiunea pieţelor financiare internaţionale.
În prezent, intermediarii financiari oferă utilizatorilor o gamă largă de servicii integrate,
având un grad de complexitate diferit:
• Tranzacţii financiare (vânzarea sau cumpărarea de active financiare de pe piaţă,
plăţile şi decontările internaţionale);
• Finanţarea activităţii economice (finanţarea investiţiilor internaţionale, a activităţii
de comerţ exterior);
• Consultanţă financiară (consultanţa oferită investitorilor cu privire la posibilităţile
de investiţie sau la managementul portofoliului deţinut);
• Monitorizarea pieţelor (agenţiile de rating ce monitorizează diferitele pieţe
financiare oferind clasamente de risc de ţară);
• Garantarea operaţiunilor financiare (oferirea de garanţii bancare în plăţile
internaţionale, garantarea emisiunii de titluri financiare);
• Asigurarea împotriva riscurilor financiare (asigurarea împotriva riscului de ţară, a
riscului de neplată, a riscului suveran etc.);
• Expertiza managerială (oferirea de consultanţă în administrarea afacerilor);
• Monitorizarea companiei (monitorizarea activităţii companiilor finanţate).
În plus de aceste servicii de bază, există intermediari specializaţi care oferă şi alte
servicii conexe cum ar fi:

• Constituirea de consorţii bancare pentru mobilizarea unui volum important de

resurse de capital (de exemplu sindicalizarea creditelor);
• Implicarea directă în emisiunea de titluri pe piaţa financiară internaţională
(emisiunea de acţiuni / obligaţiuni);
• Promovarea emisiunii de titluri pe piaţa financiară internaţională (cazul emisiunii
de obligaţiuni pe o piaţă străină);
• Implicarea în finanţarea complexă a proiectelor de investiţii;
• Implicare în fuziunile, achiziţiile sau preluările de firme;
• Administrarea contului clienţi (cazul factoringului).

1.2.Tehnologia instituțiilor financiare.

 Principalele instituţii de intermediere care operează pe pieţele financiare internaţionale,
sunt:
I. Instituţiile financiare internaţionale:
• Fondul Monetar Internaţional;
• Grupul Băncii Mondiale (BIRD, IDA, CFI, MIGA);
• Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
• Banca Europeană de Investiţii;
• Banca Reglementelor Internaţionale;
II. Instituţii guvernamentale:
• Agenţii guvernamentale de creditare a exporturilor;
• Agenţii guvernamentale de garantare a exporturilor;
• Agenţii guvernamentale de asigurare a riscurilor;
III. Instituţiile depozitare:
• Băncile comerciale;
• Casele de economii şi împrumuturi;
• Băncile mutuale de economii;
• Uniunile de credit.
IV. Instituţiile non – depozitare:
• Băncile de investiţii;
• Fondurile mutuale;
• Fondurile private de pensii;
• Companiile de asigurări;
• Companiile de finanţare;
• Fondurile cu capital de risc;
• Societăţi de valori mobiliare.

I. Instituţiile financiare internaţionale au un rol fundamental în orientarea fluxurilor de

capital dinspre ţările care au excedent de resurse către cele cu deficit de resurse, scopul alocării
capitalurilor fiind acela de rezolvare a unor crize de sistem cu care se confruntă ţările implicate
sau pentru restructurarea economică a acestora.
II. Instituţiile şi agenţiile guvernamentale au rolul de a susţine financiar activitatea de
export prin acordarea de credite de export pe termen scurt sau pe termen lung pentru finanţarea
importului de bunuri.
 III. Instituţiile depozitare presupun constituirea în prealabil a unor resurse de capital din
atragerea de depozite bancare de la persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente şi
împrumutarea acestor resurse către cei care au nevoie de ele.
Băncile comerciale sunt pilonul central al intermedierii pe pieţele financiare
internaţionale, oferind o gamă largă de servicii cum ar fi: tranzacţii financiare (cumpărarea /
vânzarea de valută, plăţi şi decontări internaţionale), garanţii bancare, monitorizare etc. (mai
puţin expertiza managerială). Veniturile în cazul acestor instituţii sunt formate din dobânzile
încasate de pe urma creditelor acordate şi din comisioanele.
Creditele reprezintă principalul activ al băncilor şi, de asemenea, reprezintă principala
sursă de venituri. Putem privi banca drept o fiinţă cu două braţe. Pe de o parte, un braţ primeşte
depozite din partea celor cu excese de fonduri, iar pe de altă parte, ea acordă credite celor care
găsesc oportunităţi de investiţie profitabile. Din diferenţa dintre dobânzile încasate de către bănci
şi cele plătite de către acestea rezultă profitul brut al activităţii bancare de creditare.
Creditul bancar reprezintă soluţia de bază pentru investiţiile agenţilor economici, fiind în
esenţă, mai ales la nivelul economiilor emergente, calea de realizare a restructurării economice şi
a relansării afacerilor.
IV. Instituţiile de intermediere non – depozitare reprezintă forma de mobilizare a
capitalului privat al unui grup de investitori care cumpără acţiuni într-o firma nou înfiinţată,
nelistată, dar cu potenţial de creştere rapidă. Prin această formă de intermediere sunt finanţate
companii / proiecte din domenii cu risc ridicat dar cu potenţial de creştere, oferind o gamă
diversificată de tehnici de finanţare (acţiuni, obligaţiuni, credite). În principiu, aceste fonduri
încheie contracte directe cu antreprenori care deţin o tehnologie de vârf, finanţatorul percepând
un dividend anual. De regulă, cei care finanţează astfel de afaceri nu au cunoştinţe avansate cu
privire la procesul tehnologic, punând la dispoziţia antreprenorului capitalul şi expertiza
managerială de care acesta dispune.
Companiile de finanţare apar ca filiale ale marilor companii.
În practica financiară internaţională s-au dezvoltat trei mari tipuri de astfel de companii
de finanţare:
• Companii de finanţare a vânzărilor: specializate în finanţarea utilizatorilor de
produse (ex. în domeniul auto);
• Companii de finanţare a persoanelor fizice: specializate în finanţarea persoanelor
fizice pentru achiziţionarea de bunuri de larg consum sau de cumpărarea de locuinţe;
• Companii de finanţare a afacerilor: implicate în finanţarea companiilor prin
acordarea de credite comerciale sau operaţiuni de leasing / factoring.
 Funcția esențială a pieților financiare este cea de canalizare a fondurilor de la persoanele
care au realizat economii prin cheltuirea unor sume mai mici decât veniturile lor şi cei care au un
nevoie de fonduri pentru că doresc să cheltuiască mai mult decât le permite nivelul fondurilor
lor. În general, cei care economisesc sunt persoanele fizice sau gospodăriile, firmele, statul şi
străinii. De partea cealaltă se află aceiaşi actori economici, însă ponderea lor diferă: firmele şi
statul sunt principalii debitori ai acestor tipuri de pieţe, pe când persoanele fizice şi străinii ocupă
un loc mai puţin important, folosind aceste fonduri mai ales pentru consumul propriu.
În concluzie, complexitatea operaţiunilor financiare internaţionale, gradul ridicat de risc
şi imperfecţiunile pieţelor financiare au condus la apariţia şi dezvoltarea unui număr mare de
intermediari financiari specializaţi care şi-au diversificat în permanenţă serviciile şi
instrumentele pe care le oferă.

19.02.2022
Tema: MECANISMUL ŞI INTRUMENTELE PIEŢEI MONETARE
INTERNAŢIONALE

! Scopul nostru este ca să înţelegem diferenţele dintre pieţele monetare şi pieţele de capital. Să
cunoaştem principalele categorii, instrumente, mecanisme financiare folosite în momentul de faţă
pe pieţele financiare internaţionale.
Reamintire. Piaţa financiară internaţională este cadrul organizat în care prin intermediul unor
mecanisme şi instrumente, tehnici specifice, sunt mobilizate direct sau indirect resursele financiare.
Ideea de piaţă financiară implică ideea de respectare a unor reguli, uniform aplicate cu
privire la mecanisme şi formele prin care se pot mobiliza resursele de capital de la investitori sau
creditori. Toţi operatorii din piaţă cunosc, acceptă şi respectă aceste reguli ale jocului, mecanismul
pieţei, influenţând practic şi evoluţia costului la care poate fi împrumutat capitalul.
 De asemenea, am discutat că piaţa financiară internaţională este formată dintr-un complex
de pieţe, principalele sunt - până la un an, şi se numesc pieţe monetare, şi pe care sunt mobilizate
fonduri cu durata mai mare de un an – se numesc pieţe de capital.
Componentele de bază ale pieţei financiare internaţionale pentru pieţele monetare (până la un
an):
1. Moneda
2. Certificate de depozit
3. Titluri de stat
4. Credite pe termen scurt.
Componentele pieţei de capital (mai mare de un an) sunt:
1. Creditele externe
2. Euro-credite
3. Obligațiuni, mai ales obligaţiuni străine
4. Euro-obligaţiuni
5. Acţiuni.

Riscul operaţiunilor şi al instrumentelor pieţei monetare este mai redus decât în cazul piețelor
de capital. Pieţele monetare sunt cu precădere pieţe naţionale, în timp ce piețele de capital sunt mult
mai bine integrate la nivel internaţional.
Pe lângă cele două componente de bază (pieţe monetare şi de capital), mai există şi piețe
valutare, pe care se tranzacționează în principal monede străine în schimbul monedei naţionale.
Unii specialiști includ piețele valutare în cadrul pieţelor monetare, alţii cred că este o componentă în
cadrul pieţei financiare internaţionale.
Un alt aspect important este poziția pieței internaționale a creditului, care şi ea înglobează cât
în pieţele monetare, cât şi caracteristici ale piețelor de capital.
În funcţie de venitul generat de instrumentele financiare, pot fi clasificate:
 Instrumente de împrumut
 Instrumente de schimb
Cele de împrumut, au de regulă un venit sau câştig fix, garantat, exprimat sub forma dobânzii
sau a cuponului în timp.
Instrumentele de schimb au un venit variabil, negarantat. Acestea sunt dividendele.
Piaţa financiară internaţională este compusă din ansamblul de pieţe monetare şi de capital, în
ambele cazuri există o piaţă primară pe care se tranzacţionează instrumentele financiare nou emise,
cât şi o piaţă secundară, pe care se tranzacţionează instrumente deja emise, înainte de scadenţa lor.
 Lichiditatea instrumentelor financiare este strâns legată de existenţa pieţei secundare, de
posibilitatea vânzării unui instrument financiar înainte de scadenţă în vederea obţinerii de fonduri
băneşti destinate acoperirii unor nevoi neprevăzute.
Nu toate instrumentele financiare au o piaţă secundară sau pot avea, de ex., Contractele
Forward, situaţia fiind diferită pe plan internaţional. De ex., în cazul Moldovei, există o piaţă
secundară mai puţin lichidă şi dezvoltată pentru titlurile de stat sau pentru obligaţiunile
guvernamentale, cel care subscrie pentru aceste titluri (obligaţiuni guvernamentale) fiind nevoit să
le păstreze în patrimoniu până la scadenţa lor. Lichiditatea instrumentelor monetare pe piaţa
moldovenească este mult mai redusă decât lichiditatea aceloraşi instrumente pe piaţa ţărilor
dezvoltate.
Instrumentele cu care se operează pe pieţele financiare internaţionale sunt contracte legale, ce
dau dreptul deţinătorului să primească în viitor o sumă de bani în anumite condiţii stabilite.
În prezent, pe pieţele financiare internaţionale se pot întâlni o multitudine de tipuri de astfel
de instrumente, de la cele mai simple (contracte de leasing, ipoteci ş.a.), la cele mai complexe
(acţiuni, obligaţiuni, certificate globale de depozit, contracte Futures ş.a.).
Pe piaţa financiară există instrumente care pot fi obţinute printr-un plasament direct sau
instrumente ce presupun realizarea unui plasament indirect, prin intermediul unor structuri
specializate, precum companii de asigurări, societăţi de administrare a fondurilor de investiţii sau a
fondurilor de pensii.

INSTRUMENTELE PIEŢEI MONETARE

a) Titlurile de stat - sunt printre cele mai puţin riscante instrumente de pe piaţa financiară,
fiind emise de Trezoreria statului, în monedă naţională sau devize (sunt mai puţin riscante pentru că
sunt emise de stat). Sunt titluri emise pe termen scurt, cu scadenţă sub un an, destinate acoperirii
unor deficite interne temporare sau finanţării unor proiecte guvernamentale de interes naţional. În
SUA scadenţa de titluri de stat variază între o săptămână şi 180 zile. Titlurile de stat sunt emise cu
un discount, fiind subscrise de investitori la valoare mai mică decât valoarea nominală, urmând la
scadenţă statul să le răscumpere la valoarea nominală. Aceste titluri nu sunt purtătoare de dobândă.
Diferenţa dintre preţul de subscriere şi valoarea nominală reprezintă profitul investitorilor.
Investitorii au posibilitatea de a revinde titlurile de stat pe piaţa secundară sau le pot scota înainte de
scadenţă, în cazul în care au nevoie de lichidităţi.
 Dobânda la titlurile de stat este considerată a fi o dobândă de referinţă pe pieţele financiare,
fiind dobânda fără risc a pieţei. Această dobândă este o dobândă nominală, care include în ea rata
inflaţiei, pe baza sa stabilindu-se dobânzile băncilor comerciale.
b) Acordurile de răscumpărare (REPO) - REPO sunt contracte încheiate între debitori şi
creditori, prin care debitorul condiţionează emisiunea unui titlu financiar de răscumpărare a acestuia
la o data ulterioară, la un preţ determinat, care sunt specificate clar în contract. Acord de
răscumpărare sunt practic un ansamblu de operaţiuni legate de sens contrar, desfăşurate la momente
de timp diferite.
Diferenţa dintre preţul de vânzare mai mare şi preţul de răscumpărare mai mic reprezintă
profitul cumpărătorului.
Acord de răscumpărare au de regulă o scadenţă mică (între o zi şi 14 zile de regulă). Cele de o
zi se numesc overnight REPO, fiind des utilizate. În prezent, pe pieţele financiare internaţionale s-
au dezvoltat şi operaţiuni REPO cu scadenţe mai mari - 30 şi mai multe zile.
O variantă a acestor acorduri de răscumpărare sunt acordurile de revânzare numite
REVERSE REPO, prin care investitorul cumpără un instrument financiar cu condiţia vânzării
ulterioare a acestuia către emitent la o valoare determinată.
Avantajul principal al acestor instrumente rezidă în faptul că permit obţinerea de lichidităţi pe
termen scurt sau foarte scurt, în cazul unor poziţii deschise pe instrumente cu scadenţă mare
(obligaţiuni).
c) Certificate de depozit - sunt titluri financiare negociabile, ce atestă existenţa unui
depozit la termen într-o bancă. Aceste instrumente sunt foarte lichide şi cu risc minim, putând fi
utilizate de către deţinător în diverse scopuri: de ex. scontare, gaj, garanţii bancare etc.
d) Acceptul bancar - este un contract prin care o bancă se obligă să plătească o suma de
bani la o dată determinată iniţial sau în condiţii prestabilite. Acest tip de instrument este utilizat pe
scară largă în plaţile internaţionale: de ex. acreditiv, incaso documentar şi cambia. Dobânda sau
costul în cazul certificatelor de depozit şi al acceptului bancar depinde de nivelul dobânzilor de pe
piaţă.
e) Hârtiile comerciale - sunt instrumente pe termen scurt emise de bănci sau companii
private pentru acoperirea unor nevoi financiare proprii. Nivelul dobânzii la aceste instrumente se
stabileşte în funcţie de nivelul dobânzilor de pe piaţă şi de riscul emitentului. Aceste instrumente au
scadenţe care merg de la câteva zile la o perioadă de maxim 180 de zile.
f) Devizele şi certificatele de depozit în devize - sunt instrumente financiare denominate în
monede străine. Trebuie de remarcat că în literatura de specialitate se face distincţie între valute
(orice monedă străină), în monede forte liber convertibile. Conceptul de valute mai larg îl include
practic în cel de devize.
 g) Dobânda interbancară - este un instrument fundamental al pieţei financiare
internaţionale, fiind dobânda practicată în cazul operaţiunilor financiare derulate între bănci. În
finanţarea internaţională se utilizează mai puţin o rată de dobândă fixă şi mai mult o dobândă
variabilă, dobânda de pe piaţa interbancară londoneza (Libor), fiind considerată drept o dobândă de
referinţă. La ea se adaugă un procent variabil de dobândă, exprimat în puncte procentuale şi stabilit în
funcţie de riscul debitorului.

REZERVA MONETARĂ ŞI LICHIDITATEA INTERNAŢIONALĂ

Rezerva monetară internaţională reprezintă acea parte a deţinerilor de mijloace de plată
internaţională a unui stat aflată în posesia autorităţilor monetare ale ţării respective, de regulă de
Banca Naţională sau banca centrală, şi sunt păstrate în rezervă de aceste autorităţi.
Structura rezervei monetare cuprinde: aurul, rezervele valutare speciale şi drepturile speciale
de tragere.
Rezerva de aur a unei ţări este evidenţiată sub forma unui stoc pentru consum şi a unui stoc de
aur intangibil. Rezervele de aur de regulă sunt păstrate în tezaurul băncii centrale sau naţionale, dat
fiind costurile de păstrare şi protecţie, care pot fi păstrate şi în depozitări eterne, de ex. în Banca
Reglementărilor Internaţionale (BRI) care efectuează operaţiuni de păstrare, vânzare şi cumpărare
în contul clienţilor lor.
Depozitarea aurului în străinătate presupune plata unor comisioane şi taxe. Rezervele valutare
oficiale sunt formate din disponibilităţile în valută ale statului, administrate de banca naţională sau
centrală.
Valutele ocupă ponderea cea mai importantă în ansamblul rezervei. Sumele sunt păstrate în
conturi la bănci în străinătate pentru fructificare, menţinerea unei structuri pe valute stabile sau în
proces de apreciere.
1. Funcţia activă are în vedere păstrarea acestora în scopul sau în cazuri extreme, precum
dezechilibrul balanţei de plăţi, preluarea din rezervă pentru achitarea unor rate şi dobânzi sau
utilizarea rezervei pentru garantarea unor împrumuturi externe în vederea susţinerii dezechilibrului
de balanţă sau în cazul ţărilor cu excedente, ca forma suplimentară de a investi rezerva în
plasamente avantajoase în străinătate.
2. Funcţia pasivă - priveşte utilizarea rezervelor de banca centrală pentru menţinerea
cursului monedei naţionale pe piaţa valutară prin vânzări sau cumpărări de monede străine, contra
monedei naţionale sau acumularea de rezerve pentru moneda în care moneda naţionala va trece la
convertibilitatea externă.
 3. Funcţia psihologică - porneşte de la atitudinea şi gândirea diferitor entităţi din străinatate
faţa de nivelul şi structura rezervelor monetare ale unei ţări. Mărimea optimă a rezervei monetare
internaţionale cel mai adesea este apreciată în raport cu valoarea importului.
Potrivit studiilor FMI, un nivel optim al rezervei unei ţări trebuie să acopere pe un interval
între 3-5 luni sau 20-40 % valoarea importului, presupunându-se că pe acest interval ţara nu
realizează încasări din export.

Tema: MECANISMUL DE FUNCŢIONARE ŞI INTRUMENTELE

PIEŢEI DE CAPITAL

Orice economie, indiferent de nivelul său de dezvoltare, este caracterizată de existenţă şi

funcţionarea unor pieţe specializate unde se întâlnesc cererea şi oferta de active financiare necesare
dezvoltării producţiei de bunuri şi servicii. Această piaţă specializată este piaţa de capital, în
accepţiunea sistemului european sau piaţă financiară, conform teoriilor specifice anglosaxone.
Fiecare participant la această piaţă urmăreşte realizarea unor aspecte importante pentru
activitatea sa. Se cunoaşte că sistemul financiar reprezintă ansamblul instituţiilor şi pieţelor care
interacţionează între ele pentru a îndeplini anumite funcţii, dintre care cea mai importantă este
facilitatea transferului de fonduri de la cei care înregistrează excedente către cei care se confruntă
cu necesităţi financiare. Altfel spus, piaţa financiară reprezintă mecanismul prin care activele
financiare sunt emise şi introduse în circuitul economic.
Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora
capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate către orice entităţi publice şi private,
solicitatoare de fonduri. Altfel spus, piaţa de capital este un mecanism prin care se realizează
transferul fondurilor de la cei care au un surplus de capital, adică investitorii, către cei care au
nevoie de capital, cu ajutorul unor instrumente specifice - valorile imobiliare emise şi prin
intermediul unor operatori specifici (societăţile de servicii şi investiţii financiare).
Se poate afirma, despre piaţa de capital că este specializată în efectuarea de tranzacţii cu
active financiare, cu scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei capitalurile disponibile
sunt dirijate către agenţii economici naţionali sau sunt atrase de pe pieţele altor ţări, unde resursele
de capital depăşesc necesităţile financiare interne de acoperit sau autorităţile monetare impun
anumite restricţii privind accesul la resursele financiare interne.
Sunt mai multe definiţii date pieţelor de capital:
1. Totalitatea tranzacţiilor cu titluri financiare pe termen lung
2. In literatura americană - totalitatea tranzacţiilor cu active financiare nebancare
3. In literatura franceză - totalitatea operaţiunilor cu active financiare.
Totodată, aceste definiţii nu acoperă în întregime activitatea pe piaţa de capital, tinând cont de
locul şi rolul pieţei de capital în ansamblul mecanismelor economice, deoarece nu se poate face o
delimitare strictă între piaţa de capital şi piaţa financiară, cele două noţiuni fiind interdependente,
prin includerea sau completarea reciprocă în funcţie de reglementările fiecărei ţări în parte.
Existenţa pieţei de capital este determinată de cererea de capital pentru necesităţi curente,
pentru investiţii şi totodată este condiţionată de un proces real de economisire ca fundament al
ofertei de capital.
Fluxurile de capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evidenţa de emisiunea şi
tranzacţionarea unor instrumente specifice de tipul valorilor mobiliare. Ca orice piaţă, piaţa de
capital poate fi definită formal ca loc de întâlnire a vânzătorilor şi compărătorilor de instrumente
financiare.
Sunt două concepţii referitoare la piaţa de capital – concepţia anglosaxonă şi continental-
europeană.
În conceptia anglosaxonă, piaţa de capital formează împreună cu piaţa monetară şi cu piaţa
asigurărilor, ceea ce se numeşte piaţa financiară. În acest context piaţa de capital este sinonimă cu
piaţa instrumentelor financiare, care asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung.
 În concepţia continental-europeană, piaţa de capital are o structură complexă, care cuprinde
piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară.
Piaţa ipotecară este o piaţă specifică finanţării construcţiei de locuinţe, pe care functionează
organismele ce acordă împrumuturi sub forma creditului ipotecar, organisme speciale de refinanţare
care asigură reintegrarea fondurilor băncilor creditori şi băncilor ipotecare.
Reamintire. Piaţa financiară este o piaţă a capitalurilor pe termen lung, o piaţă pe care se
cumpără şi se vând active financiare, fără a fi schimbată natura lor. Ea exprimă relaţia directă între
deţinătorul şi utilizatorul de fonduri.
Principalele beneficii a piețelor de capital asupra dezvoltării economice sunt:
1. Eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea sectorului financiar
2. Accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea prin acţiuni sau obligaţiuni
3. Descentralizarea proprietăţii şi a distribuţiei averii
4. Solvabilitatea societăţilor comerciale.
Aceste beneficii trebuie să tină însă cont de costurile şi de dezavantajele pieţei de capital,
precum de ciclurile economice şi impactul asupra obţinerii capitalului, încrederea investitorilor,
puterea sectorului financiar ş.a.
Trăsăturile pieţei de capital sunt următoarele:
1. Este o piaţă deschisă, în sens că plasamentul este efectuat de marea masă a investitorilor,
iar tranzacţiile cu caracter financiar au caracter public.
2. Produsele piese sunt instrumente pe termen mediu şi lung, adică banii sunt investiţi pe
o perioada mai mare de 1 an, în timp ce pe piaţa monetara resursele pentru finanţări sunt pe termen
scurt.
3. Valorile mobiliare ca produse ale pieţii se caracterizează prin negociabilitate şi
transferabilitate, adică ele pot fi transferate de la un posesor la altul, oferind investitorului
posibilitatea de a vinde produsul respectiv la un preţ specific condiţiilor pieţei la un moment dat.
4. Tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă, ci intermediată, intermediarii au
un loc important în ce priveşte punerea în contract a eminenţilor cu investitorii sau a investitorilor
ce deţin valori imobiliare în portofoliu cu cei care doresc să le cumpere.
Piaţa de capital oferă modalităţi de investire, de atragere a capitalului, diferite de cele
specifice sistemului bancar.
Sunt două funcţii principale:
1. Acţiunile generează un stimulent de a economisi şi investi spre deosebire de consum
2. Obligaţiunile concurează cu depozitele bancare ce pot fi subiect al controlului ratelor
dobânzii.
 Pieţele de capital eficiente obligă companiile să concureze pe o bază egală pentru fondurile
investitorilor, iar preţurile pot fi privite ca eticheta pentru valoarea care investitorii o asociază
investiţiilor.
Participanţii pe piaţa de capital sunt investitorii şi emitenţii, intermediarii, participanţii
auxiliari şi infrastructura.

INSTRUMENTELE PIEŢEI DE CAPITAL

1. Instrumente cu venit fix. În cazul acestor instrumente plata dobânzii, precum şi
rambursarea principalului se face după un tablou de amortizare bine stabilit la faza iniţială.
Sunt instrumente cu venit fix pentru că generează plaţi determinate la scadenţe determinate.
Neplata la timp a serviciului datoriei atrage după sine declararea debitorului ca fiind în incapacitate
de plată şi acesta fiind automat obligat să plătească pe loc toate sumele datorate, până la scadenţă.
Factorii care influenţează costurile finanţării prin aceste instrumente sunt:
a) durata împrumutului
b) riscul debitorului
c) nivelul impozitării
d) moneda în care este denominat împrumutul.
Principalele instrumente financiare care intră în categoria instrumentelor cu venit fix sunt:
obligaţiunile guvernamentale, obligaţiunile municipale sau corporative, obligaţiunile
convertibile ş.a.
1. Obligaţiunile guvernamentale - instrumente financiare pe termen mediu şi lung emise de
guverne. În prezent se face o distincţie clară între obligaţiunile guvernamentale şi hârtiile
guvernamentale în funcţie de scadenţa acestora. Şi anume, obligaţiunile guvernamentale sunt emise
pe o perioadă mai mare de 10 ani, rambursabile în tranşe finale. Spre deosebire de ele, hârtiile
guvernamentale sunt emise pe o perioada mai mica de 10 ani, însă guvernul are dreptul de a le
răscumpăra înainte de scadenţă.
2. Obligațiunile municipale sunt instrumente financiare emise de diferite entităţi publice, sunt
mai riscante decât obligaţiunile guvernamentale, din această cauză multe dintre ele beneficiază de
scutiri de impozite sau taxe pentru a fi mai atractive pentru investitori.
Scutirea de impozite vizează doar dobânda încasata şi mai puţin câştigul de capital.
3. Obligaţiunile corporative - obligaţiuni emise de companii private, ele sunt cele mai
riscante din obligaţiuni. În prezent există agenţii internaţionale de raiting care analizează şi clasifică
emitenţii în funcţie de riscul lor. Aceste obligaţiuni există în 4 forme (o clasificare de risc):
a) Simple - nu sunt garantate de emitent
b) Garantate - emitentul garantează plata cuponului şi rambursarea principalului.
 c) Subordonate - au prioritate în cazul intrării în incapacitate de plată de emitentul.
d) Convertibile - permit convertirea lor în acţiuni de regulă la o dată prestabilită.
Cea mai mare parte a obligaţiunilor corporative sunt răscumpărabile înainte de scadenţă.
Uneori emisiunile de obligaţiuni poate fi dublată de impunerea de restricţii din partea creditorilor,
cu privire la managementul financiar al companiei emitente. Ex. plata dividendelor.

2. Instrumente cu venit variabil. Spre deosebire de instrumentele cu venit fix, aceste

instrumente generează pentru investitor plăţi probabile şi variabile în timp.
Nesiguranţa câştigului obţinut este compensată de o serie de drepturi suplimentare, oferite
deţinătorului, precum dreptul de proprietate, de luare a deciziilor ş.a.
Din această categorie fac parte: acţiunile preferenţiale, acţiunile de gaj şi acţiunile
obişnuite.
1. Acţiunile preferenţiale - sunt asemănătoare obligaţiunilor emise pe o perioadă
nedeterminată. Aceste acţiuni dau dreptul deţinătorului sa încaseze periodic un dividend. Diferenţa
dintre aceste acţiuni şi obligaţiuni este dată de faptul că atunci când emitentul intră în incapacitate
temporară de plată, neplata unui dividend nu atrage după sine obligativitatea plăţii integrale a
sumelor datorate până la scadenţă.
În astfel de situaţii dividendele neplătite se acumulează, iar când emitentul are din nou
capacitate de plată, aceste acţiuni au prioritate. În plus, acţiunile preferenţiale se află la rambursare
între obligaţiuni şi acţiuni în caz de faliment declarat al emitentului şi de lichidare a acestora.
Cele mai multe dintre aceste acţiuni sunt rambursate sau convertite în acţiuni obişnuite după o
anumită perioadă de timp.
2. Acţiunile de gaj - sunt emise asupra unui fond de gaj constituit de emitent şi care poate să
îmbrace diverse forme. De regulă, aceste instrumente sunt mai puţin riscante fiind garantate de
guvern.
3. Acţiunile obişnuite - sunt utilizate pe scară largă de companiile private pentru aşi finanţa
nevoile proprii. Principalele drepturile ale deţinătorilor de acţiuni sunt drepturile de proprietate
asupra unei părţi din patrimoniul emitentului, drept de vot şi dreptul la plata dividendelor.
Venitul obţinut de pe urma acestor acţiuni nu este un venit cert, el variază în funcţie de
rezultatele obişnuite de companie pe o perioadă de timp determinată.
Riscul emitentului este esenţial în fundamentarea deciziei de a cumpăra sau nu astfel de titluri
de pe piaţă.
În categoria lor sunt incluse şi certificatele de depozitare, obligaţiunile convertibile în acţiuni
sau obligaţiunile cu bon de subcriere în acţiuni.
 3. Instrumentele derivate
Instrumentele derivate sunt instrumente care aparţin pieţei de capital, fiind emise de
majoritatea burselor de valori din lume. Aceste contracte standardizate au o piaţă primară şi
secundară şi au ca obiect o mare varietate de active: mărfuri, devize, indici bursieri, acţiuni,
obligaţiuni etc. Şi totuşi principalele instrumente derivate specifice pieţelor financiare internaţionale
sunt: Futures, opţiuni si SWAP.
1. Contractele Future - sunt contracte emise de bursă, care conferă deţinătorului dreptul de a
cumpăra un activ la o dată ulterioară în condiţii de preţ prestabilite. Opoziţia deschisă de astfel de
contracte poate fi închisă prin livrarea efectivă sau înnoite de ultima zi de tranzacţionare.
Marea calitatea a acestor instrumente rezidă în faptul că ea se desfăşoară fără bani, pentru
deschiderea unei poziţii Futures fiind nevoie de o marja minim de 10-15% din valoare totală a
tranzacţiei.
2. Contractele de opţiuni - sunt instrumente derivate care dau dreptul cumpărătorului să
vândă sau să cumpere un activ la un preţ determinat şi la o scadenţă determinată. Acest drept
suplimentar al cumpărătorului de opţiune este obţinut contra unei prime plătite iniţial de
cumpărător.
Opţiunile sunt de două feluri:
a) de cumparare, se numeşte CALL, care dau dreptul cumpărătorului sa cumpere la scadenţă
activul de cumpărare CALL
b) de vânzare care se numeşte PUT, care dau dreptul vânzătorului sa vândă la scadenţă
activul.
Opţiunile au ca obiect un număr variat de active, de la mărfuri până la indici bursieri sau chiar
contracte Futures.
4. Contractele SWAP – sunt instrumente prin care se pot schimba condiţiile de plată a unor
obligaţii financiare.
Cel mai cunoscute forme de SWAP, sunt:
a) SWAP de dobândă, prin care sunt schimbate condiţiile de dobândă ale unui împrumut
b) SWAP valutar, prin care poate fi schimbat moneda în care este denominat un împrumut.
SWAP-ul este un instrument ce conferă o mai mare flexibilitate operaţiunilor pe termen
mediu şi lung de pe piaţa financiară internaţională.
În ciuda lichidităţii lor sporite, instrumentele derivate se situează în categoria celor mai
riscante şi mai volatile instrumente de pe piaţa financiară internaţionala.
Aceste instrumente sunt folosite de operatori atât în scopul speculative, cât si pentru
acoperirea riscurilor financiare comerciale, adică riscul de dobândă, riscul de preţ şi riscul valutar.
 INSTRUMENTE DE INVESTIŢIE INDIRECTĂ
Instrumentele de investiţie indirectă sunt emise în cadrul unor structuri specializate unde
emitenţii plasează capitalurile atrase prin intermediul lor.
Riscul lor e legat de capacitatea emitentului de a gestiona fondurile atrase:
1. Participaţiile la fondurile de investiţii sunt instrumente emise de compania care
administrează aceste fonduri.
Fondurile sunt de două tipuri:
- Fonduri deschise, atunci când orice deţinător de capital poate participa la acest fond
cumpărând unităţi de fond; si
- Fondurile închise funcţionează ca societăţi pe acţiuni, participarea fiind limitată la
membrii fondatori.
Costul pentru emitent al acestor instrumente financiare depinde în principal de scadenţa sau
durata, cu cât aceasta este mai îndepărtată, cu atât costul este mai mare.
Scadenţa sau durata, riscul emitentului, natura şi prioritatea la restituire şi lichiditatea
instrumentului depinde de existenţa unei pieţe secundare.
Analizând din persectiva riscului, aceste instrumente se pot clasifica în 4 trepte de risc:
1. Instrumente fără risc
2. Instrumente ce garantează un venit sigur
3. Instrumente cu potenţial de creştere
4. Instrumente cu pronunţat caracter speculativ.
Instrumentele pieței monetare sunt incluse în primele două nivele de risc, în timp ce
instrumentele pieţei de capital sunt mai riscante. Plasamentul de capital în instrumentele riscante se
va face numai în măsura în care profitul estimat justifică gradul sporit de risc asumat de investitor.
În concluzie se poate observa că piaţa financiară oferă o multitudine de instrumente financiare
complexe, cu grade diferite de risc, ce pot fi utilizate pentru mobilizarea de resurse financiare din
diferite surse. Investitorii şi emitenţii trebuie să cunoască în profunzime mecanismul de funcţionare,
costul şi riscul implicat de decizia de a plasa sau de a atrage capital de pe pieţele financiare prin
intermediul instrumentelor specifice acestora.

Mecanisme financiare- 26,02,22

Tema: Mecanismul cursului de schimb și influența lui asupra relațiilor
economice internaționale.
 Vom vorbi despre: valuta, factorii care influenteaza asupra cursului valutar, influența lui
asupra internationale.
Valuta este reprezentată de orice moneda națională a unei țări care este utilizată ca
instrument de rezerva sau pentru plăți internaționale. Valută se poate reprezenta sub forma de
numerar sau valută în cont. Exista mai multe posibilități de definire a cursului valutelor. Se
cunosc valute care evalueaza liber pe piața.Valute care evalueaza concertat în cadrul unui sistem
monetar. Valute ale căror cursuri sunt definite în funcție de alte monede, adică $ SUA, sau valute
care se definesc printr-un curs de valute, și valute ale căror cursuri se stabilesc in funcție de
DST- Depturi Speciale de Tragere.In functie de posibilitatea de preschimbare a unei valute in
alta valută se disting:
● Valute convertibile
● Valute neconvertibile
● Valute transferabile
● Valute liber utilizate
Cursul valutar își exprima menirea prin următoarele funcții:
1. Funcția de instrument de evaluare a bunurilor și a serviciilor din relațiile
economice internaționale
2. Funcția de instrument de conversie și de comparare a puterii de cumparare a
monedilor din diferite tari.
3. Funcția de mecanism de influență în relațiile economice internaționale prin care se
pot fi stimulate exporturile, restrânse importurile și modificat echilibru valutar. Cursul de
schimb a valutei se formează în mod diferit de funcție de anumiți factori și de perioada de
timp.
Factorii :
1. în condițiile în care valorile paritare ale monedelor se exprimau în aur cursul
valutar se calcula în funcție de cantitățile de aur reflectate de monede.
2. Cursul valutar poate fi stabilit în mod convențional de autoritatea monetară a
unei tari. Cursul valutar se formează și prin confruntarea cererii și a ofertei de valută pe
piata valutara.
3. Cursul valutar se calculează în funcție de raporturile dintre 2 monede fără de alta
moneda.
4. Cursul valutar se poate determina pornind de la puterea de cumparare a unei
monede care se raporteaza la puterea de cumoparare a altei monede. Din acest raport
rezulta numărul unităților monetare naționale pentru o unitate monetară străină.
Totodata puterea de cumparare a unei monede depinde de bunurile și serviciile
oferite și de nivelul preturilor.Baritatea puterii de cumparare reflecta bunurile si serviciile
ce se pot achizitiona cu unitățile monetare din 2 tari, prin ajustarea cursului de schimb a
unei monede fata de alta moneda cu diferentialul de inflație din 2 tari de obține cursul de
schimb real.
În relațiile economice internaționale raportul de schimb a valutei diferă în funcție
de locul de formare, mărime și de alți factori.
1. Cursul oficial se caracterizează prin faptul ca se stabilește de autoritatea monetară
a unei tari.
2. Cursurile fixe se menționează la același nivel prin intervenția autorității monetare
pe piata monetara se înțelege ce înseamnă intervenția autorității monetare- Banca Națională
dacă vede ca cerea și oferta intervine, sau vinde mai mult sau cumpara de pe piața, asta
cursurile fixe.
3. Cursurile flotante se pronunța prin faptul ca se formeaza pe piata valutara în
funcție de influențele factorilor economici monetari și financiari, avand nivel variabil și
flexibil.
4. Cursurile plutuante exprima formarea raporturilor de schimb dintre valute în
anumite limite în mod liber.
Mecanismul cursurilor de schimb fixe aplicat de țările membre al FMI în
relațiile economice internaționale a fost justificat prin următoarele argumente:
1. Mecanismul cursurilor de schimb fixe urmarea sa formeze si sa mențină
stabilitatea în schimburile economice internaționale.
2. Operatorii în care se angajau în contractele comerciale internaționale erau suspusi
unor riscuri reduse.
Mecanismul cursurilor fixe era menit sa asigure o administrare eficientă și
echilibrată a resurselor valutare. În perioada aplicării acestui mecanism cursurile fixe sau
manifestat unele efecte negative, deci se modifica cursul peste limitele stabilite, era un plus
minus un procent apoi era 2.25 și așa mai departe. Chiar și uneori politicile economice ale
țărilor erau orientate spre sustinerea cursului de schimb și nu spre stimularea schimburilor
economice internaționale.
De aceea evolutia economica care sa menținut în anii 50-70 pe piața aurului sa
prabusit si din anii 71 marja de fluctuare a ajuns de la 1-2.25 procente
iar din 73 țările dezvoltate au trecut la flotarea cursurilor valutare.
In relațiilor economice internaționale este foarte important cunoașterea valorii
unității monetare a unui stat fata de cea a altui stat.
Raportul dintre acestea stabilit la un moment dat pe piata se numește curs valutar
și are 2 moduri de exprimare.
 a. prin raportul care moneda străină supra la moneda națională

În acest caz se defineste valoarea unei unități monetare străine exprimate în

unitatea monetară națională, moneda străină = cu n* moneda națională
b. prin raportul moneda națională la moneda străină
 m=moneda națională la moneda străină care se defineste valoarea unei unități
valutare naționale în funcție de moneda străină. Reiesind din raportul dat moneda națională
= cu m* cu moneda străină.
Pe piața internațională mai mult se coteaza prima metoda.
Diferenta este aceea ca paritatea este o notiune abstracta teoretică, cursul valutar se
mai numește și curs de schimb sau dacă este exprimat procentual poarta denumirea de rata
de schimb . Cursul pieței exprimat pe anumite momente cand variază în urma cererii și
ofertei pe piața se numește COTATIE.
Acesta se exprimă prin același raport al cursului valutar putand fi o cotatie directă
când se arată suma variabila în moneda nationala ce se cere la cumpararea la unei unitati
monetare starine sau cotatie indirecta in caz invers.
Cand cursul valutar este stabilit unilateral de către autoritatea monetară se
numește CURS OFICIAL.
Pe piața se mai intalnesc termenii de curs de schimb la vanzare sau curs de schimb
la cumparare, cursurile valutare centrale se comunica oficial de FMI în unități DST, sau în
alte monede ale țărilor membre.
Sistemul monetar internațional promovează în prezent 2 categorii de monede
internaționale:
1. monede naționale internationalizate
2. monede internaționale emise de instituții financiare internaționale.
În primul caz o moneda națională cotată mai bine pe piața internațională este
preluată incercuitul internațional. Pe liberă să circulatie moneda națională suferă unele
modificări ca rezultat al unui proces complex .
Se combina astfel efectele unor factori economici, monetari, politici, care au trecut
cu altele asemănătoare previzibile pe viitor, se obține astfel etalonul international dintro
moneda națională, acesta putand fi egal sau diferit de etalonul național din care provine.
În decursul anilor diferite monede naționale au jucat rolul de moneda națională.
Cum ar fi:
● lira sterlina
● napoleonul francez
● lira otomana

Însă în prezent acest rol este jucat de monede că:

● Dolarul american
● enul japonez
● lira sterlina
● euro
 În al 2 caz se are în vedere , cand am vorbit 1.2 monede internaționale sau emise de
instituții financiare internaționale al monedei . fie se defineste un etalon internațional când
este vorba cand moneda este etalon internațional , în instituțiile financiare internaționale ,
merge vorba despre piata valutara, adică în cazul unui etalon monetar internațional se
preiau părți din etaloanele monetare naționale ponderate cu anumiți coeficienți.
Deci este cunoscut metoda care este denumită ACOSULUI VALUTAR adică
stabilirea unui etalon internațional, nu a avut susces in lumea financiara dar FMI a lansat o
moneda de cont cum am spus anterior DST- DREPTURI SPECIALE DE TRAGERE. Care
sa impus în relațiile financiar bancare internaționale cu anumite restricții , vreau sa va spun
ca și sistemul monetar european a emis un 1979 și o alta moneda de cont variabila pe
unele tari europene denumită ECaU. si care a avut o circulatie remarcabilă, ambele monede
de cont sau constituit prin metoda coșului valutar Deci cum am vorbit anterior cursul
valutar reprezinta pretul monedei naționale in raport cu monedele străine, acest preț se
poate fixa in mod convențional sau după legea cererii și ofertei de capital adică prin
compensare sau pe piata de schimb.
COMPENSAREA are tot 2 inconveniente :
1. acela de a impedica dezvoltarea normala aschimbului
2. acela de a adopta o rata de schimb artificială,
Pe de alta parte piața de schimb are fata de compensare unele avantaje.
1. Realizarea automata a oarecarii compensari pe toate pietile de schimb si instalarea
unui curs unic
2. cursul unic reflecta ameliorarea sau deteriorarea balanței de plăți a țărilor emitente
a monedei respective .
Cursul de schimb flotant a fost acreditat cu o serie de avantaje teoretice dar in
practica s-au evidentiat si inconveniente, printre avantajele sa contat in 1 rind pe
echilibrarea balanței de plăți , adică deprecierea ratei de schimb corectează deficitul
balantei, iar balanta devine excedentara si rata schimbului se apreciaza. In realitate cererea
pe o deviza anume depinde mai mult de reputația acestora decât de soldul balanței de plăți
curente a țărilor emitente.
Putem sa marcam incovenientile cursului de schimb flotant depind de aplititudinea
variatiilor sale. studierea cursului valutar ca fenomen economico-financiar de prima
importanta a dus la concretizarea unei teorii explicative care analizează formarea și
importanța sa din diferite puncte de vedere.
● Teoria egalitatii puterilor de cumparare, daca bunurile care fac obiectul unui
comerț internațional sunt perfect substituibile unul dintr-o tara și altul din alta tara
atunci exista o relație directă între prețurile lor în monedele respectivelor țări care
este cursul de schimb.
 ● Prețul unui produs pe o piata internationala concurentiala este acelasi peste tot
diferă numai expresia lui. de exemplu: x- dolari sau y -eni iar cursul de schimb
este raportul dintre x si yin practică însă intervin unii factori precum: concurenta
neloiala, costul diferit de tranport, faptul ca prețurile de piață nu corespund pe o
anumita tara, cu costurile de productie și variază în funcție de comportamentul
firmelor reproducatoare conform acestei teorii deprecierea cursului valutar
depinde de ratele de inflație ale celor 2 tari ale căror monede sunt comparate
pentru realizarea unui curs de schimb normal este necesara o stabilizare in
realabir a preturilor. Cursul valutar depinde de puterea de comparare a fiecărei
monede în țara sa proprie unde are o valoare de echilibru de care nu se poate
departa . Dacă la un moment dat cursul se distanțează de prețul de echilibru bazat
pe puterea de cumparare apar dereglari in importurile sau exporturile de mărfuri
dintre cele 2 tari care pot duce la un deficit comercial care se mai numește -
deficitul balantei comerțului de exterior și provoacă se înțelege ca deprecierea
monedei respective.
Trebuie de tinut minte ca teoria egalitatii puterilor de cumparare se
bazeaza pe 3 ipoteze care nu se verifica in practica decit partial
1) Piețele de schimb ar fi perfecte fără intervenția lor asupra cursului de schimb si
nici asupra costurilor tranzacțiilor
2) Piețele de mărfuri ar fi perfecte fără o vama protectionista sau alte obstacole in
calea schimbului
3) Volumul și natura consumului ar fi aceleași în diferite tari însă teoria data ,
egalitatii puterilor de cumparare suporta si alte critici, verificarea teorii depinde de alegerea
indicelui de preturi sau aplicarea teorii depinde de perioada de referinta , că est bazata pe
evolutia balantei comerciale, teoria nu tine seama de apariția unor fluxuri financiare în
economia unei tari. Aceasta este teoria egalitatii puterilor de cumparare

Tema 2: Teoria disponibilității titlurilor de piata.

Prima teorie despre care am vb noi explica cursul valutar doar prin schimbul de
bunuri și servicii, dar volumul portofoliului de titluri și de vize condiționează nivelul
cursului valutar deci în cazul unei variații anticipate a cursului unei divize faptul ne
influențează rata randamentului titlurilor exprimate. Merge vorba ca schimbarea nivelului
cursului de schimb este si determinat în jurul nivelului de echilibru pentru extinderea
analizei cursului de schimb teoria disponibilității titlurilor folosește o noțiune numita
diferentialul de schimb. Acesta nu este altceva decât procentul de crestere sau descrestere
al ratei cursului de schimb. Diferentialul de schimb este procentul de crestere sau
descrestei al ratei cursului de schimb.
cum se poate de exprimat s-au calculat diferentialul de schimb, dacă notăm ct-
cursul la termen , cv- cursul la vedere atunci ds- diferentialul de schimb. ds=raport, ct-cv
supra la cv*înmulțit 100
 Raportul de schimb dintre valute este o variabila care depinde de factori interni si
externi, ele pot fi după natura lor:
● economici
● monetari
● financiari
● psihologici
Unul din factorii cei mai importanti este acela care influenteaza supra
cursului valutar il constitue situatia balantei de plati.
Echilibru balantei de plati externe este dependent de valoarea exporturilor și a importurilor, de
gradul de eficiență și competitivitate a produselor de nivelul prețurilor, serviciile
internarnationale, conjuctura de pe piețele internaționale. În cazul în care o țară, de ex. Moldova
înregistrează deficit al balanței de pret externe, economia națională nu poate sa asigure
produsele corespunzătoare sumelor in moneda națională existente în străinătate, deținătorii de
moneda vând sumele pe piata monetara , oferta de valută depășește cererea și moneda se
depreciază .
Daca tara prezinta excedent al balantei de pret sumele in valuta se pot uteliza pentru
cumpararea marfurilor si a serviciilor in străinătate , deci cererea de valută este mai mare
decât oferta și moneda respectivă se apreciaza. La randul sau cursul de schimb influențează
asupra echilibrului balanței de plăți externe ca urmare a relatiei de conexiune dintre ele.
Deprecierea valutei stimulează creșterea exporturilor, restrânge importurile si
determina o tendința de echilibrare a balantei de plati. Aprecierea valutei contribuie la
descurajarea exporturilor, la stimularea creșterii importurilor, genereaza dezechilibru in
balanta de plăți.
1. .Raportul dintre cererea și oferta de valută exercita influența asupra cursului valutar.
Cererea de valută depinde de valoarea importurilor, de servicii internaționale necesare, de
termenele de rambursare a creditelor, de nivelul dobânzilor, de ieșirile de capitaluri.
Oferta de valută este determinată de exportul de mărfuri, de încasări de servicii
internaționale, încasările din rambursari din credite și dobânzi, unele influențe ale
factorilor care determina cererea si oferta de valută se pot compensa între ele
2. creșterea masei monetare in circulatie contribuie la deprecierea valutei iar măsurile de
reducere a masei monetare determina aprecierea monedei
3. extinderea sau reducerea creditului influențează asupra economiei naționale și implicit
asupra cursului de schimb
4. dobanda ridicată descurajează solicitarea de credit, diminuează masa monetara in
circulatie si genereaza efecte pozitive asupra cursului de schimb. o influență directă
asupra cursului de schimb joacă dobânzile bancare, împrumuturile acordate de bănci,
dobânzile de titlurile de stat
5. raportul dintre prețurile de export și prețurile bunurilor importate la fel influențează
asupra cursului valutar
 6. creșterea inflației interne determina deprecierea valutei, iar scaderea indicelui inflației se
reflectă pozitiv asupra cursului valutar. deficitele și excedentele bugetare influențează
asupra cursului de schimb.
7. politică de impozite si structura cheltuielilor bugetare stimulează sau restrâng producția
internă, consumul in sectorul public si influențează asupra cursului de schimb.
8. măsurile de politică economica favorizeaza sau ingadesc schimburile economice
internationale.
9. cumpararea sau vinzarea de valuta pe piata valutara de catre banci se reflecta asupra
cursului de schimb
10. cresterea productiei și exporturile influențează pozitiv asupra cursului valutar,
productivitatea reprezinta un factor de influență asupra cursului valutar. Productivitatea
se reflectă in productivitate, in creșterea exporturilor si in asigurarea echilibrului extern.
Investițiile care sunt dirijate spre ramurile cu productivitate si eficiență ridicată.
11. gradul de acoperire a importurilor pe seama exporturilor
12. aprecierile favorabile sau neîncrederea într-o moneda se reflecta asupra cursului valutar.

Influența cursului valutar asupra relațiilor economice internaționale. Efectele fluctuatiei

cursului de schimb depind de structura schimburilor comerciale de prestări de servicii de valute,
de conjuncturi de pe piețele valutare, de situația economico financiare a participanților la
schimburile internaționale.
In perioada practicării cursurilor de schimb fixe devalorizarea era expresia deciziei
autorității monetare de deminuare a puterii de cumparare a monedei in raport cu aurul si alte
valute.
In condițiile cursurilor flotante devalorizarea are caracter implicit datorita reducerii puterii
de cumparare a monedei pe piata in funtie de cerere si oferta fiind numita depreciere iar
revolorizarea implicita reflecta cresterea puterii de cumparare monedei pe piata ceea ce însemna
ca moneda se preciaza.
Deprecierea reflecta scaderea puterii de cumparare.
Aprecierea sau revalorizarea implicită a valutei exprima creșterea puterii de cumpararee
fata de altei monede, valute.
Deprecierea monedei stimulează exporturile si franeaza importurile.
Aprecierea monedei ingradeste exporturile si stimulează importurile. Importatorii avand
nevoie de sume mari pt a procura mărfurile necesare isi deduc cantitatile. Importurile sporesc ca
urmare a eforturilor valutar mai redus pentru achitarea lor.
Aprecierea monedei dezavantajează debitorii care își achita datoriile in moneda ma
puternica iar creditorii sunt avantajati in urma încasării creanțelor in moneda respectivă. In cazul
in care impactul devalorizarii asupra echilibrului balantei de pret externe nu se manifesta
imediat, ci după o anumită perioada de timp, care este reprezentat grafic, efectele devalorizarii
valutei de forma curbei j, pe verticala soldul balantei comerciale (figura din poza de mai sus)
vedem unde este devalorizarea.
După devalorizare importurile cresc datorită influenței pretei de import, deși cantitatea nu
se modifică. Pe masura ce trece o anumită perioada de timp de la momentul devalorizării
importurile scad, exporturile cresc, si se manifesta tendința de echilibru in balanta comerciala.
Efectele devalorizarii monedei asupra echilibrului balantei comerciale se manifesta după o
anumită perioada de timp datorită creșterii competitivității mărfurilor si nu numai, si a extinderii
relațiilor comerciale cu alți parteneri, a dezvoltării capacității de producție pentru export si a
transferați oferte de produse de pe piață pe alta
Uneori deprecierea unei monede nu stimulează insuficientă masura exporturilor si nu
descurajează importurile. este un efect invers numit si pervers. Dezechilibrele structurale din
economie si consumurile mai mari de către sursele contribuie la formarea cercului vicios dintre
depreciere si dezechilibru balantei de plati, si care se propaga prin inflatie daca aprecierea valorii
determina o restrângere moderata a exporturilor, si menținerea sau creșterea importurilor in
limite controlabile starea de echilibru a balantei de platise menține si tara se încadrează într-un
cerc vicios.
Deprecierea valutei exercita influenta in direcția restabilirii echilibrului extern daca este
însoțită de programe care vizează creșterea producției si a exportului, stimularea intrarilor de
capital strain a investitiilor, descurajarea importurilor, intarirea rezervelor valutare. Dacă este pe
piata valuta exista si riscul valutar. Riscul valutar reflecta probabilitatea de a înregistra pierderi
din contractele comerciale internaționale sau din alte raporturi economice datorită modificării
cursului de schimb al valutei in perioada de la încheierea contractului si pînă la scadenta .
Exportatorii sunt supusi riscului valutar in cazul in care la data incasarii contractului
marfurilor valuta de depreciaza fata de momentul incheierii contractului . La rândul lor
importatorii supora efectele riscului valutar dacă valuta se aprecieaza in perioada data.
Efectele riscului valutar pot fi prevenite sau atenuate prin aplicarea unor măsuri
contractuale care cuprind 1- alegerea valutei de contract, înscrierea in contract a unei clauze
valutare, sau a unei clauze de revenire a prețurilor. La momentul negocierii contractului partile
analizeaza legislatia valutara din tarile de origine, evolutia pietii valutare si impactul revizibil al
cursului valutei de contract.
Aceste clauze pot fi introduse in contracte a clauzelor de consolidare
valutare si in a unei marje de siguranta in preturi. In perioada derularii
contractului comercial efectele negative se spoate de atenuat prin contractarea
unor credite paralele , in cazul in care in contractele comerciale internationale nu
 se inscriu clauze de protectie efectele negative ale riscului valutar se pot atenua
prin aplicarea altor masuri extracontractuale :
1. Metoda creditilor paralele conform careia creditorul a carei creante la termen exprimata
intro valuta cu tendinta de depreciere se imprumuta cu o suma egala si in aceiasi valuta pe care o
utelizeaza in momentul respectiv
2. Acoperirea la termen presupune ca operatorul care este supus riscului pierdeirii se initieze
cooperatie de vinzare, sau cumparare pe piata valutara la termen.
3.Efectele riscului valutar se mai pot atenua prin solicitarea aminarii platii sumelor
indatorate sau incansarii sumelor in valuta din exporturi si alte operatii cu anticipatie
4. RIscul generat de majorarea preturilor a produselor schimburilor economice internationale
se gestioneaza prin preturi care includ rezerve.

Tema :Mecanisme si tehnici de echilibrare de finantare a balantei de plati

externe,

O data cu intensificarea schimburilor internaționale au apărut si sau dezvoltat o serie de

instrumente de înregistrare sintetică a acestora pe o perioada determinata. Balanta de pret externe
reprezinta cel mai imporatnt instrument de înregistrare al creanțelor si datoriilor care apar in
schimbul de mărfuri si servicii între o țară si alta. Nevoia de finantare la nivelu unei economii se
determina tinand cont de dificitul de resurse generat de desfășurarea activitatii companiilor
private sau persoanelor fizice din tara respectivă , pentru a determina aceasta nevoie trebue mai
intii identificate consumurile si intrarile de resurse in cadrul produsului intern brut. Intrari de
resurse sut: veniturile, impozitele încasate de stat, economisirile, iesiri de resurse sunt
consumurile totale cheltuieli guvernamentale si investiții, balanta de plati externe reprezinta un
tablou statistic, sub forma contabila, care inregistreaza sistematic ansamblul fluxurilor reale,
financiare si monetare intervenite intre rezitenti unei economii si restul lumii, in cursul unei
perioade de regula un an.
In baza elaborarii balantei de plăți externe- PPE sta conceptul pe tranzactie internationala.
Tranzacția presupune schimbul de proprietate asupra bunurilor materiale sau a drepturilor
financiare, prestarea de servicii sau disponibilitatea forței de muncă sau de capital in relatiile
dintre rezidenti si nerezidenti in balanta de plati externe se inregistreaza 2 mari categorii de
fluxur.
Fluxuri reale si fluxuri financiare apărute intre rezidenti si nerezidenti. Momentul
inregistrarii acestor fluxuri in balanta este stabilit in functie de momentul transferului de
proprietate intre rezidenti si nerezidenti, fluxurile reale se referă la export si import, practic in
balanta acete fluxuri sunt înregistrate valoric, adica diferenta dintre intrari- exporturile si iesiri-
importurile , constituind balanta comerciala a unei tari. Fluxurile de bunuri sunt înregistrate si
contabilizate separat de comerț si servicii.’
In aceste servicii sunt incluse servicii de transport, comunicații asigurari credite externe.
Activele de rezerva si anume : aur, devize,desete ….
Balanta de plati joaca un rol mare adica permite compararea subraport cantitativ si calitativ
a schimburilor reale si financiare . trebuie de retinut ca balanta de plati nu este doar o simpla
inregistrare descriptiva a unor operatiuni comerciale sau financiare, anume ea furnizind
elementele de diagnostic care permit evaluarea avantajelor si dezinvantaje , cu creditorii.
Din analiza balantei de plati externe se pot trage o serie de cincluzii cu privire la
competitivitatea externa a economiilor nationale in special in ceea ce priveste comertul cu bunuri
si servicii. Rolul balantei de plati nu este o simpla inregistrare in ea se poate de furnizat
elementele diagnostic, evaluarea avantajelor, dezavantajelor, se poate de facutc conclusie cu
privire la competitiviatea externa la economiei nationale in special in ceea ce priveste comertul
in bunuri si servicii cu alte tari. Pe baza balantei de plati se poate determina si asemenea pozitie
investitionala internationala a unei economii care arata sintetic pozitia net debitoare, sau
creditoare a unei tari, precum si gradul de atractiune mediu de afaceri intern pentru investitorii
rezidenti si ne rezidenti.
la nivel macroeconomic balanta de plati se constitue ca un instrument important in
modelarea si coordonarea politicilor comerciale externe atunci ind apare un dezechilibru cronic
la nivelul balantei comerciale. Adica cind exportul e mai mic ca importul , teoretic poate fi indus
printrun pachet de masuri de natura fiscala, cresc traxe vamale, subventii , credite, sau de natura
comerciala promovare si stimularea exporturilor, in acest sens se poate observa ca soldurile
balantei de palti constutue fundamentul printrun serie de politici macroeconomice:
● fiscale
● monetare
● valutare
● comerciale.
in practica economica se utilizeaza2 forme fundamentale de prezentare a balantei
de plati externe:
1. forma standart
2. farma de bilant analitic
Forma standart presupune inregistrarea datelor statistice cu privire la fluxurile reale
si finantare.
 Trebuie remarcat faptul ca tarile membre FMI sunt obligate sa utilizeze structura
recomandata si anume schema cu privire la BPE conform anualului FMI cuprinde 3 parti
1. bunuri si servicii, tranferurile unilaterale
2. miscarea capitalului si activului de rezerva
3. corelarea intre partea 1 si 2
Forma de bilant analitic a balantei de pret presupune in plus o utilizare a unor tabele
ajutatoare, care ar inbunatati mai detalia cele 4 conturi .
In realiate balanta de pret cunoaste pe termen scurt modificari permamente ale
conturilor sale, si de aceea conform ultemul recomandari al FMI in materie de balante de
plati externe aceasta trebuei sa aiba o structura detaliata pe 4 conturi de baza
1. contul curent
2. contul de capital
3. contul financiar
4. contul de erori si omisiuni
Fiecare cont avind detalierea sa astfel structura balantei de pret externe
1. contul curent- bunuri si servicii
a. venituri din investitii directe si din alte investitii
b. transferuri curente, sectorul oficial si alte sectoare
2. contul de capital
a. transferuri de capital si active cumparate sau vindute
3. contul finaciar
a. investitii directe
b. investitii de portofoliu
c. alte investiții, credite externe, împrumuturi, conturi de tranzit,contul de cliring sau
barter, si active de rezerva, aur dst, valuta
4. erori si omisiuni.
Toate aceste conturi si subconturi au o poziție de credit si debit precim si solduri
partiale si totale. Pe ansamblu creditul total al balanței de plăți trebuie sa egaleze debitul
total al acesteia, diferente putand sa apara doar la nivelul conturilor intermediare.
Derivat din balanța de plăți externe un alt tablou sintetic important este si tabloul
care arată pozitia investitionala a unei tari. La determinarea acestei pozitii se ia in
considerare fluxuri cuprinse in contul financiar al balanței de pret, adică activele de
rezerva, datorii externa pe termen mediu si lung, precum si alte angajamente termen scurt.
Pozitia investitionala este un instrument util in proiectarea unei politici
macroeconomice de finanțare externă, adecvata a deficitelor din balanța de plăți externe.
Concret situatia investitionala internationala cumprinde :
1. active de rezerva din sistemul bancar
aur monetar, detineri de dst, si devize convertibile
2. datorii externe pe tipuri de creditori
 multerale, fmi, berd, bilaterale, bănci private, obligațiuni străine, credite furnizori,
alti creditori privați
3. datorii externe pe tipuri de debitor
datorii publica, datorii publica garantata, datorie comerciala ne garantata
creante si angajamentele pe termen scurt- incasorul acreditive, garanții bancare,
angajamente sau acreditive
investiții străine directe sau de portofoliu. acest instrument este deosebit de important in
elaborarea strategiilor de finanțarea deficitelor din contul curent sau a dificitelor interne.
Atit balanta de plati cit si pozitia investitionala internațională se analizează cu
ajutorul unui set de indicatori specifici cum ar fi:
1. Gradul de acoperire a importurilor
daca numim exportul–x si importul- m, atunci gradul de acoperire este x supra la m.
raport dintre export si import
2. mărimea soldului balantei comerciale, x- export, m- import. x-m supra la x+m.
3. indicii raportului de schimb net si brut
4. active valutare in luni de import
5. datorie externă supra la locuitor sau pe PIB.
Analiza balantei de plată poate sa fie si analizat si in dinamica însă trebuie sa avem in
vedere evolutia PIB a soldurilor, principalilor conturi sau poziții.
în ansamblu balanța de plăți este întotdeauna si in mod necesar echilibrata . activul= cu
pasivul. Deficitele la nivel balantei de pret externe reflecta o lipsa de competitivitate pe plan
extern sau o iesire masiva de capitaluri străine.
De dezechilibrele din balanta de pret externe se pot rasfrange asupra economiei interne
cum am vb anterior soldul balanței comerciale poate convoca deprecierea monedei naționale, pe
piata monetare, credetelor, de capital. In plus o balanta cronică dificitarea reduce bunatatea pe
plan international , diminuând increderea creditorilor internationali in capacitatea țării in cauza
ca nu isi onora obligatiunea ce ii revine.
Factorii dezechilibrului pot fi externe si interne sau endogeni si exogeni. In crearea
soldului pasiv al balanței de plăți externe factorii endogeni au un rol fundamental.

Factorii endogeni de destabilitate a balantei de plati externi:

1. Reducerea semnificativă a exporturilor cauzată de calamități naturale
2. creșterea importurilor
3. insuficientă de acoperirea cererii interne, reducerea export
4. diminuarii competitivitatii externe a produselor altor norme, calitate scazuta,
preturi ridicate
5. scaderea gradului de prelucrare a exprotului
6. deteriorarea climatului de afaceri interni
7. politica comerciale, cauza fiind eficienta
8. structura pe ramuri a economiei naționale
Factori exogeni
1. Degradarea prețurilor mondiale la produsele cu pondere mari la structura
comerțului exterior. Dereglarea prețurilor mondiale la produsele cu pondere mare in
structura comerțului exterior, a țării care exportă.
2. politică comercială a altor state
3. lipsa avantajelor competitive reale
4. dereglarea fluxurilor comerciale zonale, este evident faptul ca nr factorilor care
pot avea impact direct sau indirect asupra situației balantei de pret externe este mult mai
mare.
Mecanizme tehnici de echilibrare si finantare a balantei de plati esterne.
In privinta echilibrului balantei de pret externe exista 2 acceptiuni diferite.
1. Echilibru balantei de plati este indus automat de echilibru economic
2. sau echilibru poate fi obtinut prin promivarea unei politici macroeconomice, sau
pri utelizarea unei tehnici de echilibrare specifice.
In primul caz automat nu este nevoie de interventia statului, pentru echilibrarea
balantei de plati, ajustarea automata a balantei de plati este unul din mecanisme ,care
produc ajustare automat a balantei de plati externe, este mecanismul preturilor.
Acest mecanism al preturilor, explica ajustarea automata a unor dezechilibre
aparute in balanta comerciala, adica cind exporturi sunt mai mici decit importuri.
 MECANISMUL PREȚURILOR
Mecanismul este relativ simplu un dificit in balanta comerciala atrage după sine o scadere
a masei monetare aflate in circulatie. Banii se vor localiza in banca in urma comparării de divizii
de pe piața necesare plății excedentului de importuri. Operatiunea care a avut un efect
diminuarea activelor de rezerva. Deci atrage deficit , atrage scaderea masei monetare care se afla
in circulanta. Teoria cantitativă a banilor stipulează o scadere a masei monetare, si produce
implicit o scădere a prețurilor.
Aceasta scadere a prețurilor va constitui un stimulent pentru exporturi. și încă o frana in
calea importurilor. Condiția de baza a unui astfel de mecanism, este raportul valoric intre
monede să nu sufere modificarii semnificative, decit deprecierea pronuntara.
Raportul valoric dintre monede este cursul de schimb, sa nu sufere depreciere.
Echilibrarea automata a balantei de plati se va produce si de faptul ca deflatia generata de
scaderea masei monetare aflate in circulatie va trage dupa sine o crestere a nevoie de fonduri in
economie care implicit va duce la o creștere a dobânzilor.
Acest mecanism de ajustare automata poarta denumire de finanțare compensatorie ,
diferentialul de dobanda fiind elementul care echilibrează balanța de plăți. Acest mecanism
despre care am vb de ajustare automată se mai numește mecanism de compensator, diferentialul
de dobanda fiind elementul care reechilibreaza balanta de plăți. Dezechilibru din balanta
comerciala este compensat de un raport suplimentar de fluxuri financiare, adică externe.
Atat teoria de ajustarea automată a balanței de plati externe, prin mecanismul preturilor, cit
si cea prin finanțare compensatorie se bazează pe ipoteza unor cursuri de schimb stabile.
Exista teorii care arată ca o creștere a importurilor generează o depreciere a cursului de
schimb.
Teoria echilibrului prin venituri de a lui Keins, Robinson care suntin ca exista
mecanisme interne de corectare a dezechilibrelor externe cum ar fi nivelul veniturilor sau
gradul de utilizare a forței de munca. In prezent in mare parte aceste teorii nu se mai găsesc
aplicabilitatea in practică in domeniile economice s-au schimbat, nu se mai produce în
condițiile in care masa monetara nu mai este corelată la nivelul activelor de rezerva.
 In concluzie: Cinditiile actuala in care maui mult de 60 la sută din regimurile
valutare se bazează pe flotarea libera a cursului de schimb, echilibrarea automată a balanței
de plăți este mai greu de realizat, statul avind un rol mai activ in corectarea deficitelor
externe. Exista o serie de specialiști care susțin intervenția statului in economie , in vederea
atingerii unei stari generale de echilibru se concentrează pe 3 direcții principale
1. utilizarea deplina a fortei de munca
2. stabilitatea prețurilor interne
3. echilibru balantei de plati obtinut prin tehnici si mecanizme specifice
Echilibrarea balantei de plati este o problema complexa si dificil de realizat de cele
mai multe ori intervenția in vederea echilibrarii vizeza interesele statelor partenere.
Dezechilibrele cronice a balanței de plati al unei tari, puteri al unei mari puteri
economice SUA au avut adesea reporcusiuni asupra stării generale a economiei mondiale.
Politici de echilibrare a balanței de plăți externe- statul are la dispoziție mai multe
politici:
1. Politici monetare.- Ratele de dobanda, operațiuni pe piața liberă efectuate de
banca națională, Rezervele bancare obligatorii, emisiunea sau retragerea de moneda de pe
piața, limitarea creditului. Aceste politici pot avea influenta directa asupra fluxului de
capital in sensul atingerilor printr-o creștere a ratelor de dobanda.
Politicile monetare pot avea un efect benefic asupra balantei de plati externe si prin
stabilitatea in materie de preturi pe piata locala.
Inflatia si dobinda sunt factori suficienti de puternici in a echilibra balanta de plati
externe.
2. Politicile bugetare- politici care vizează creșterea veniturilor din impozite si taxe
si reducerea cheltuielilor bugetare. In general ele sunt vizate, adică acele impozite si taxe
care pot afecta puternic fluxurile financiare si reale inregistrate in balanta de plati.
Aceste politici au rolul de a limita dimensiunea dificitului bugetar intern care de
multe ori este finanțat extrem prin fondurile împrumutate mai ales in cazul tarilor in curs
de dezvoltare, in plus aceste dificite sunt adesea finanțate inflationist prin emisiune de
moneda fapt ce poate fi dăunător exporturilor agravand si mai mult deficitul contului
curent .
3. Devalorizarea cursului de schimb- parte integranta a politicii monetare are efect
direct încurajarea exporturilor condiția de baza este ca deprecierea sa fie mai mare decit
creșterea prețurilor interne .
4. Instituirea de bariere tarifare si netarifare in calea importului . Barierele tarifare
constituie in prezent una din piedicile majore in calea fluxurilor comerciale internaționale
5. stimularea si promovarea exporturilor prin diferite metode:
a. subvenții de export
b. credite de export,
c. facilități fiscale
 d. asigurarea si garantarea creditelor de export
e. tot ce conduce la reechilibrarea balantei comerciale
6. Finanțarea deficitelor din balanța de plăți externe care se referă la posibilitatea
acoperirii unui deficit comercial printrun credit extern acordat de diferite surse: FMI prin
mecanismul de finanțare largita sau emisiunea de obligatiuni guvernamentale pe piata
internationala. Avantajul acestei politici este unul pe temen scurt . Pe termin lung credetile
nu fac altceva decat sa mine rezolvarea cauzelor reale ce au dus la acest deficit comercial
7. Atragerea de investiții straine directe care contrinuie la reechilibrarea balantei de
plati prin capitalul stain injetat in economie. Evident ca atragerea investitiilor straine se
poate face prin abordarea de facilități, adica concesionarea de terenuri, spatii comerciale,
cradiri,utilitati sau stimulente fiscale. Adică reduceri la impozitul de profit, reduceri sau
scutiri la impozitile indirecte dar si prin promovarea imaginii in starinatate de pe alta parte.
In concluzie : statul poate interveni direct prin numeroase parghii si mecanisme pentru a
reechilibra balanța de plati externe. Rațiune pentru a interveni in sensul echilibrarii balantei este
data de absenta ajustării automate si de efectele de care le poate avea dezechilibru balantei
asupra echilibrului economic general. Si totusi balanța de plati ramane principalul mijloc de
masurare a valorii si a competitivitatii externe a unei economii. Principalul mijloc de masurare a
valorii si a competitivitatii externe fiind in același timp și un instrument deosebit de util pentru
configurarea principalelor politici macroeconomice. In schema de finanțare a deficitelor din
balanța de plăți externe sunt dominate creditele si investitiile straine, Creditele externe sunt mai
greu de controlat din punct de vedere a finalitatii lor cu atit mai mult cu cit ele sunt acordate
guvernelor sau companiilor de stat dintro tara.
Cu toate acestea nu putem vorbi de un avantaj absolut al finanțării deficitelor interne prin
atragerea de investiții străine, sirecta sau de portofoliu. Uneori investiția străină are costuri
asociate ascunse care fac mult mai atractiv un crdit extern, repartizarea portofoliilor poate crea
un pernic dezechilibru pe piata valutara Cu toate acestea nu exista o reteta privind combinatia
optima intre credite externe si investitii starine si nici in ceea ce priveste nivelul oprim de
indatorare a unei tari .
Concluzia este totuși evidenta, acoperirea deficitelor nu prin emisiune de moneda sau prin
credite interne pe termen scurt, ci prin finanțarea acestora atragand resurse de pe pietile
financiare internaționale, deplasarea finanțării dintre sectorul public către sectorul privat, precum
si corelarea atentă a scadentelor la aceste finanțări care constitue o soluție in criza financiara cu
care se confrunta majoritatea țărilor in dezvoltare .
 Primele 4 scheme care vam trimis ele exact vb despre ceea ce a vb dl Babii .
Mecanism de ajustare automataa a FMI, MECANISMUL DE AJUSTARE AUTOMATA
PRIN PRETURI SI piata finaciara internatiala,...... instrumentele piertii financiare de a se
pregati pt lectii practice.
Tema: Mecanisme și tehnici plăților internaționale
Relațiile financiar – valutare internaționale, plățile și decontările internaționale ocupă un loc
bine determinat, acest flux financiar este rezultatul derulării operațiunilor comerciale
internaționale. Cele mai principale operațiuni sunt imporul și exportul. Cea mai mare parte a
acestora fiind derulată prin băncile comerciale. Modalitățile de plată utilizate în comerțul
internațional sau diversificat continuu odată cu mutațiile ce au loc în cadrul economiei mondiale
și chiar a perfecționării tehnicilor și tehnologiilor de transmitere a mesajului.
În prezent practica internațională a dezvoltat numeroase instrumente și tehnici de plată și
decontare, de la cele mai simple – mijloacele de plată, la cele mai complexe- modalitățile de
plată.
Cele mai frecvent utilizate modalități de plată și decontare internațională sunt:
- Plata în natură – fără numerar, plata prin mijloace de plata – cec, cambie, bilet de ordin,
ordin de plată;
- Plata prin intermediul unor modalități de plată complexă – incasoo , acreditivul
documentar.
- Plata contra marfă – este prima modalitate de plată apărută în istorie la care s-a revenit
datorită unor fenomene de criză financiară care sa manifestat cît la nivel național cît și
internațional. Ei au apărut pentru a debloca relațiile comerciale în absența disponibilității
financiare. În prezent această formă a scăzut semnificativ ca pondere în volumul total al plăților
internaționale fiind practicate cu precădere în cadrul operațiunilor de contrapartid (compensație,
barter).
- Plata în numerar – astăzi este pe cale de dispariție în ansamblul plăților internaționale,
folosită doar ca metodă de evaluare fiscală în cazul mărdurilor de contrabandă sau în activitatea
de turism și transport. O condiție esențială a plății în numerar în afacerile internaționale o
constituie încrederea absolută care trebuie să existe între parteneri. Numerarul sau moneda este
asociată cu noțiunea de mijloc de plată la fel ca și plata în natură și această modalitate este
practicată în cazul în care există o relație strînsă și de încredere reciprocă între cei doi parteneri.
- Plata prin intrumente sau prin mijloace de plată – plata prin instrumente de plată se mai
numește titlul de credit pe termen de scurt sau efecte de comerț, presupune utilizarea unor
instrumente specifice consacrate de-a lungul timpului: Cecul, Cambia, Biletul la ordin sau ordin
de plată.
Cecul internațional – reprezintă un ordin scris dat de o persoană (ordonator) unei bănci la
care acesta are un disponibil de pus în cont că acesta să plătească la vedere o sumă de bani
determinată în favoarea unui terț (beneficiar). Ordinul în cazul cecului este completat pe baza
unui formular tipizat pus la dispoziție de banca emitentă. În funcție de persoana în favoarea
căreia se va efectua plata cecul poate fi:
- nominativ – plata se face doar în numele persoanei desemnate drept beneficiar
 - la ordin – plata se face către persoana căreia ia fost andosat cecul
- la purtător - plătibil oricărei persoane care îl va prezenta spre încasare băncii emitente

Livrarea (3)
Exportator Importator

Plata prin cec (4)

Plata (7) Depunerea Emiterea cecului
cecului (5) Depunerea sumei (2)
de bani (1)

Banca exportatorului Banca importatorului

-
Transfer
bancar (6)
Mecanismul plăţii prin cec

Singura funcție a acestui instrument este aceea de mijlocire a plății între doi parteneri
angajați într-o operațiune comercială. În principiu cecul poate fi folosit mai puțin pentru amînare
plății (ca mijloc de credit sau penru garantarea unor plăți). Cecul poate fi transmis prin andosare
sau Gir cîte o terță persoană care devine astfel noul peneficiar al cecului.
Principalul avantaj al acestui mijloc de plată este simplitatea mecanismului, derivat din acest
avantaj rezultă și principalul dezavantaj al cecului, și anume lipsa de protecție pentru exportator
care nu are siguranță că în momentul în care a primit fila de cec aceasta va putea fi și încasată.
Chiar dacă cecul nu poate fi emis fără a exista suma aferentă în cont nu sunt puține situațiile în
care au loc emisiuni fără acoperire în cont. În plus exportatorul are puține instrumente de
verificare a acoperirii cecului.
Din cauza riscului ridicat practica internațională a dezvoltat cîteva tehnici care să sporească
siguranța unei plăți prin intermediul acestui instrument.
- Solicitarea ca plata prin cec să se realizeze în avans (înaite de livrarea mărfii)
- Solicitarea unei garanții din partea bănci emitente (cecul certificat)
- Eliminarea posibilității de transfer prin Gir (cecul barat), vinculația (livrarea mărfii pe
numele unui terț)
Cambia reprezintă un înscris care conţine ordinul necondiţionat dat de o persoana
(trăgătorul) altei persoane (trasul), de a plăti o anumită sumă unei alte persoane (beneficiarul), la
un termen(scadență) şi într-un anumit loc. Cambia serveşte ca instrument de plată, trăgătorul
având de încasat o anumită sumă de bani de la tras şi, totodată, are de achitat o datorie faţă de o
terţă persoană - beneficiarul. Deoarece plata se face de obicei, la un anumit interval de la
emiterea cambiei, aceasta îndeplineşte şi funcţia de instrument de credit.
Cambia conţine următoarele elemente:
- denumirea de cambie - în limba în care este redactat înscrisul,
- ordinul necondiţionat - de a plăti o sumă determinată (exprimată în cifre şi litere),
 - indicarea termenului de plată (scadenţa), care poate fi exprimat ca dată calendaristică
fixă, la un anumit număr de zile de la data emiterii cambiei (de regula 30, 60, 90, 180 de
zile), la vedere sau la un anumit interval de la prezentare spre acceptare;
- numele şi adresa trasului;
- denumirea şi adresa beneficiarului;
- locul efectuării plăţii;
- data şi locul emiterii;
- semnătura trăgătorului - cuprinzând numele de familie în întregime.
De la aceste prevederi se admit următoarele excepţii: daca nu se menţionează scadenta,
cambia este plătită le vedere (in ziua prezentării); daca nu este menţionat locul emiterii acesta
este considerat domiciliul trăgătorului.
Emiterea cambiei da naştere la anumite raporturi între persoanele participante, se creează
un raport juridic prin care trăgătorul se obligă faţă de beneficiar sa-l determine pe tras să
plătească suma prevăzută în trată.
Acceptarea cambiei apare atunci când trasul are ordin din partea trăgătorului să
efectueze plata dar devine obligat cambial numai în momentul în care accepta cambia. Prin
acceptare, trasul devine debitorul principal, el fiind obligat cambial, solidar cu trăgătorul, giranţii
şi avaliştii. Trasul îşi ia sarcina “să plătească”, iar ceilalţi obligaţi cambial îşi asumă obligaţia de
a face “să se plătească” în mod efectiv, ei plătind numai în cazul în care debitorul principal,
trasul, nu îşi onorează plata.

Acceptarea cambiei (2)

Trăgător Tras
Emiterea cambiei (1)
Plata la
Prezentarea scadenţa
cambiei la cambiei (5)
Remiterea cambiei (3) plată (4)

Beneficiar

Mecanismul plăţii prin cambie

Tehnica plăţilor prin trată cunoaşte o serie de operaţiuni care pot interveni în anumite
situaţii şi anume:
Avalizarea - apare în situaţia în care trăgătorul nu este sigur de solvabilitatea trasului.
Astfel, se poate apela la o garanţie (denumită “aval” sau “pentru garanţie”), urmate de semnătura
avalistului şi data. Avalistul este, de obicei, o bancă ce se obligă să facă plata dacă trasul nu va
achita suma respectiva la scadenţă, aceasta operaţiune evidenţiind rolul cambiei de instrument de
garantare a plăţii, întărit prin plata avalizarii.

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitentul) se obligă să plătească unei
alte persoane (beneficiar) sau unei terţe persoane desemnată la ordinul acesteia, o sumă
determinată de bani la o dată prestabilită. Scadenţa poate fi ca şi în cazul cambiei de până la 90
de zile. Spre deosebire de cambie, angajamentul de plată este iniţiat de debitor, mecanismul fiind
relativ mai simplu (sunt doar două părţi implicate). La fel ca şi cambia sau cecul, şi biletul la
ordin poate fi transmis prin gir (andosare) sau poate fi scontat înainte de scadenţă la o terţă
bancă.
Ordinul de plată este dispoziţia dată de o persoană (denumită ordonator) unei bănci, de a
plăti o sumă determinată în favoarea altei persoane (denumită beneficiar) în vederea stingerii
unei obligaţii băneşti provenind dintr-o relaţie directă existentă între ordonator şi beneficiar .

Importator Livrarea (1) Exportator

(Ordonator (Beneficiar)

Ordinul Depunerea setului Plata la scadenţă

de documente (4) (5)
de plată (2)

Banca Transfer bancar(3) Banca

importatorului exportatorului

Mecanismul plăţii prin ordin de plată

Aşa cum rezultă din definiţie şi din practica utilizării sale ordinul de plată se
caracterizează prin:
a) relaţia de plată este declanşată ca urmare a unei obligaţii asumate sau datorii
preexistente, ce urmează a se stinge o dată cu onorarea ordinului de plată.;
b)operaţiunea este pornită la iniţiativa plătitorului (ordonatorului). El este cel care
stabileşte regulile după care operaţiunea urmează să se deruleze. Din acest motiv, în materie de
ordin de plată diversitatea tehnică este deosebit de largă;
c) revocabilitatea este o trăsătură fundamentală a ordinului de plată.

Derularea unei operaţiuni de ordin de plată presupune existenta unui document, formular,
de regula tipizat, denumit “ordin de plată”. Acesta este pus la dispoziţie de bănci clienţilor lor.
Elementele pe care le surprinde un ordin de plată sunt:
- numele şi adresa ordonatorului (persoana fizica sau juridica care da O.P.) (eventual şi
numărul contului bancar);
- numele şi adresa beneficiarului (eventual şi numărul contului);
- denumirea şi adresa băncii ordonatoare, data (ziua, luna, anul) emiteriiordinului de
plată;
- ordinul de a plăti (prin formula: “va rog sa plătiţi…”, “veţi plăti…”);
- suma in cifre şi litere cu indicarea valutei in care se va face plata, motivul plăţii, în cazul
ordinului de plată documentar se indica documentele care trebuie prezentate de
beneficiarul plăţii, modul de plată: letric, telegrafic, SWIFT (pentru plăti in cont sau
cecuri, valuta efectiva);
- semnăturile autorizate ale băncii ordonatoare sau ale persoanei autorizate de bancă.
 Riscurile implicate în derularea afacerilor în plan internațional a condus la dezvoltarea unor
mecanisme și modalități de plată mai complexe și mai sigure pentru toate părțile implicate în
operațiune.
Cele mai utilizate modalități de plată sunt:
- incasso documentar;
- acreditivul documentar.
În foarte multe cazuri aceste două modalități sunt utilizate în combinație cu unul sau mai
multe instrumente de plată care au fost analizate anterior (în special Cambia)
Incasso documentar
Incasso documentar - și incasso simplu intră în categoria plății documentare în sensul că
prin vehicularea documentelor de către bănci importatorul efectuează plata nu contra marfă ci
contra documentelor comerciale (factura, documente de transport, de proprietate) care atestă
livrarea mărfii conform condițiilor contractului sau financiare (cambii, bilet de ordin, cec,
chitanță utilizate) pentru a obține sume de bani. Incasoo constă în ordinul dat de exportator
băncii sale de a încasa contavaloarea unei tranzacții comerciale și de a obera în contul său contra
unui set de documente negociat inițial. În această operațiune băncile implicate nu își asumă nici
un risc comercial, singura lor responsabilitate constă în manipularea setului de documente.
Mecanismul derulării incasso-ului documentar este, succint, următorul:
– la livrarea mărfii conform contractului comercial internaţional prin care partenerii au
convenit la plata prin incasso documentar, exportatorul intră în posesia documentelor care atestă
îndeplinirea obligaţiilor contractuale, de regulă: factură, document de transport, poliţă de
asigurare, certificat de calitate şi adesea şi una sau mai multe cambii.
– setul de documente însoţit de ordinul de plată încasare la incasso este prezentat băncii
exportatorului (bancă remitentă) care, după ce verifică corectitudinea întocmirii documentelor, le
remite băncii importatorului, însoţite de un document propriu – incasso documentar - în cadrul
Acceptarea cambiei (2)
căruia preia (şi traduce)Trăgător
întocmai instrucţiunile primite de la exportator (ordonator)
Tras în ordinul de
încasare / plată;
Emiterea cambiei (1)
Plata la cu sosirea
– banca importatorului (banca prezentatoare) avizează importatorul în legătură
documentelor şi, în funcţie de instrucţiunile primite Prezentarea scadenţale remite
în incasso documentar,
importatorului contra plată,Remiterea
sau contracambiei
acceptării cambiei la cambiei (5)
(3) cambiei; plată (4)
– pe baza avizului de efectuare a plăţii banca importatorului creditează contul băncii
Beneficiar
exportatorului şi îl debitează pe cel al importatorului cu suma reprezentând contravaloarea
mărfurilor livrate;
– la primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorul de încasarea exportului şi îi
creditează contul.
Incasso-ul este o modalitate de plată ce asigură într-o anumită măsură protecţia intereselor
ambelor părţi implicate în tranzacţie: cumpărătorul – înainte de a efectua plata are posibilitatea
verificării documentelor comerciale pentru a avea certitudinea că vânzătorul şi-a îndeplinit
obligaţiile asumate şi a livrat marfa în condiţiile şi termenele stabilite prin contract.
 Vânzătorul – are siguranţa că importatorul nu va intra în posesia mărfii fără să o plătească,
pentru că banca îi va elibera documentele necesare numai după ce le va achita. Cu toate acestea,
incasso-ul nu prezintă nici o garanţie pentru vânzător privind plata (imediată sau diferată) a
documentelor de către cumpărător, existând o singură obligaţie de plată: a importatorului
asumată prin contractul comercial. Exportatorul livrează marfa fără a avea garanţia că
importatorul va onora documentele. El se asigură în principiu de un singur risc: acela ca
importatorul să obţină titlul de proprietate asupra mărfii fără să efectueze plata;
Rămân însă o serie de riscuri care pot surveni între momentul expedierii mărfii şi cel al
încasării contravalorii ei:
 riscul întârzierii la plată (importatorul renunţă la preluarea mărfii) şi ca o consecinţă a
întârzierii sau neefectuării plăţii;

 riscul diminuării încasării – direct prin scăderea preţului mărfii (ca urmare a deteriorii ei
sau la presiunea importatorului) şi indirect prin efectuarea de către exportator a unor cheltuieli
suplimentare (cu stocarea, protecţia, returnarea sau redirijarea mărfii către o altă destinaţie) sau
plata unor dobânzi (în cazul în care s-a apelat la refinanţarea operaţiunii comerciale);

 riscul pierderii mărfii (când este expediată direct pe adresa unui cumpărător de rea-
credinţă care şi-o însuşeşte, o înstrăinează şi refuză plata sau când, prin depăşirea unor perioade
sau costuri de stocare este confiscată şi scoasă la licitaţie de autorităţi sau de creditorii
respectivi).
Cu toate acestea, este evident că în cadrul acestei modalităţi de plată avantajele sunt în
principal de partea importatorului, întreaga operaţiune de incasso desfăşurându-se la ordinul, pe
riscurile şi răspunderea De aici şi ponderea modestă a incasso-ului documentar în ansamblul
plăţilor cu străinătatea (la noi în RM 10÷15%), într-o măsură mult mai mare fiind utilizat în
relaţiile de plăţi necomerciale.
Acredituvul documentar
Acredituvul documentar Acreditivul a fost utilizat încă de la începutul secolului al XIX-lea
în marile centre financiare ale vremii – Paris, Amsterdam, Londra.
În derularea plăţii prin acreditiv documentar sunt implicate trei părţi principale, care au
denumiri consacrate. Acestea sunt:
a. Ordonator acreditiv documentar – în relaţia contractuală este importatorul, beneficiarul
unei prestaţii sau serviciu. El este cel care iniţiază relaţia de acreditiv documentar, prin
instrucţiunile pe care le dă băncii sale de a plăti exportatorul, instrucţiuni cuprinse în “ordinul de
deschidere a acreditivului documentar”, unde precizează toate condiţiile de termene şi
documente potrivit cărora banca să efectueze plata.
b. Beneficiar acreditiv documentar – în relaţia contractuală este exportatorul, prestatorul de
servicii. El este cel în favoarea căruia banca importatorului s-a angajat la plată şi care,
îndeplinind condiţiile de termene şi documente cuprinse în textul acreditivului documentar,
încasează banii.
c. Banca Emitentă – este banca care, la solicitarea importatorului, ordonatorul acreditivului
documentar, îşi asumă în scris angajamentul de plată în anumite condiţii de termene şi
documente, în favoarea exportatorului, beneficiarul acreditivului documentar. Prin angajamentul
de plată asumat în scris, Banca Emitentă este principala angajată în relaţia de acreditiv
documentar. Acest angajament de plată ea îl poate realiza:
- direct, în sensul ca ea însăşi să efectueze plata. În acest caz, ea îndeplineşte atât rolul de
bancă emitentă, cât şi de bancă plătitoare;
- indirect, în sensul că desemnează o altă bancă să efectueze plata. Această bancă desemnată
să efectueze plata în numele ei se numeşte bancă plătitoare sau după caz, negociatoare.
d. O altă bancă, denumită şi banca corespondentă, situată, de regulă, în ţara exportatorului,
este banca prin care banca emitentă transmite textul acreditiv documentar spre a fi comunicat
beneficiarului acreditivului documentar, exportatorul. În funcţie de modul în care se efectuează
plata şi de tipul de acreditiv ales de parteneri pentru efectuarea acesteia, banca corespondentă
poate îndeplini funcţia de:
e. Bancă notificatoare sau avizatoare: în cazul în care plata documentelor are loc la banca
emitentă sau plata e domiciliată la o terţă bancă, banca notificatoare îndeplineşte rolul unui
simplu intermediar, manipulator de documente. Ea anunţă exportatorul de deschiderea
acreditivului documentar, primeşte de la exportator documentele şi le transmite băncii plătitoare.
Ea primeşte un comision de notificare / preluare de documente.
f. Banca plătitoare în cazul în care plata este făcută de o altă bancă decît banca emitentă,
banca plătitoare poate fi situată în țara exportatorului sau într-o țară terță. Ea este autorizată să
plătească exportatorului conform documentelor prezentate în strictă coordonanță cu termenele și
condițiile acreditivului documentar.
g. Banca trasă acceptant cînd piața urmează să se facă prin cambii trase asupra unei bănci.
Banca trasă primește documentele primite de cambii de la exportatori, acceptă cambiile și i le
restituie, iar documentele le remite importatorului sau băncii emitente. La scadență banca trasă
achită cambiile beneficiarului,
h. O bancă negocietoare este banca desemnată să negocieze efectele de comerț, emise și
acceptate în cadrul mecanismului de plată prin acreditiv de către banca emitentă sau de
importatorul însuși.
m. O bancă confirmatoare este banca care la angajamentul de plată însumat din banca
emitentă adaugă propriul ei angajament egal cu valoarea și condiții. În cazul în care banca
emitentă nu-și onorează angajamentul de plată banca confirmatoare va efectua ea plata. Această
bancă poate fi din țara exportatorului, respectiv banca plătitoare sau o bancă dintr-o terță țară.
n. Banca rambursatoare reprezintă banca desemnată sau autorizată să asigure rambursarea
în conformitate cu autorizațiile emide de banca emitentă.
Ca tehnică de plată acreditivul prezintă cîteva caracteristici:
- formalismul generat de setul de documente implicat în executarea plății
- independență față de relațiile contractuale de bază
- fermitatea angajamentului bancar din partea băncii emitente
- siguranța efectuării plății generat de numărul de intermediari implicați în mecanismul
specific de plată
- complexitatea relativ ridicată a operațiunii
- costul ridicat al comisioanelor percepute de bănci (comisioane de acceptare, de
negociere, de confirmare , de plată)
În executarea acreditivului documentar sunt utilizate o serie e documente cel mai frecvent
utilizate fiind:
- doc. comerciale de identificare cantitativă, calitativă și valorică a mărfurilor livrate
- factura externă emisă de exportator
- factura consulară
- factură proformă care se eliberează înaintea livrării mărfii
- doc. de transport
 În concluzie în cazul acreditivului documentar irevocabil neconfirmat banca emitentă
este singura angajată ferm la plată. acreditivului documentar irevocabil confirmat este acela la
care angajamentul ferm al unei bănci emitente se adaugă un angajament de plată independent și
ferm al unei terțe bănci.
După modul de utilizarea acreditivele documentare pot fi:
- cu plata la vedere
- cu plată diferată (amănată)
- cu plată de acceptare
- cu plata prin negociere
Acreditive documentare cu plata la vedere - plata se face la prezentarea documentelor la
banca plătitoare şi numai după efectuarea controlului documentelor şi constatării îndeplinirii
tuturor condiţiilor acreditivului documentar. Contractul specifică plata în numerar.
Particularitatea unui astfel de acreditiv documentar constă în faptul că importatorul în
ordinul de deschidere al acreditivului trebuie să facă menţiunea “plata la vedere” sau “plata100%
la vedere”, informaţie preluată de banca emitentă în deschiderea acreditivului documentar. La
primirea acreditivului documentar, exportatorul expediază marfa şi întocmeşte documentele
conform condiţiilor din acreditivul documentar apoi le depune spre încasare. Banca desemnată
cu plata, după verificarea documentelor şi stabilirea concordanţei cu acreditivul documentar le
plăteşte, iar documentelesunt remise băncii emitente.

Acreditive documentare cu plata diferată (amânată), respectiv plata se va face laun anumit
termen de la primirea documentelor (importatorul îşi poate ridica marfa întrucât a intrat în
posesia documentelor), ceea ce echivalează cu un credit acordat de exportator pe perioada pănă
la încasare. Plata diferată se efectuează, de regulă, la 30-60 zile, de la prezentarea documentelor.
Pentru exportator, înseamnă o vânzare pe credit pe termen scurt (30-60 zile), deci la negocierea
preţului se are în vedere şi dobânda sumelor imobilizate în marfă.

Acreditive documentare cu plata prin acceptare – sunt utilizate în cazul vânzărilor pe

termen scurt şi foarte scurt (60-180 zile), elementul caracteristic este faprul că întotdeauna setul
de documente cuprinde una sau mai multe cambii trase asupra băncii importatorului sau asupra
importatorului însuși. Iar plata contravalorii mărfurilor se face la scadența cambiei. În
deschiderea unui astfel de acreditiv se menționează expres plata prin acceptare în X zile. Iar
odată cu depunerea documentelor ce atestă expedierea mărfii exportatorul prezintă la banca
plătitoare și o cambie cu scadența corespunzătoare garanțiilor și contractelor.
 Acreditive documentare cu plata prin negociere este denumit și scrisoare comercială de
credit, fiind utilizat cu precădereîn țările de drept bancar anglo- saxon. Acest acreditiv se
caracterizează prin faptul că este deschid de banca emitentă, cel mai des în moneda locală a
acestei țări. Utilizarea acestei scrisori presupune întotdeauna o cambie sau mai multe, trasă de
beneficiar asupra băncii emitente sau asupra unui tras, indicat în textul acreditivului.
Menționam! Plata cambiilor fiind garantată de banca emitentă.
Acreditivele cu plată prin negociere sunt întotdeauna domiciliate de banca emitentă,
deoarece domicilierea acestui creditiv la banca importatorului constituie un dezavantaj pentru
exportator. În practică banca emitentă autorizează alte bănci să negocieze documentele.
În cazul acreditivului subsidiar este vorbă de două acreditive distincte unul de import al unei
mărfi și altul de export în aceeași marfă, ambele domiciliate la ceeași bancă – banca
intermediarului operațiunii.
Acreditivul documentar cesionabil presupune posibilitatea de cedare a acreditivului în
favoarea unui terț prin cesiune sunt transferate toate drepturile ce reveneau beneficiarului inițial
(exportatorului) noului beneficiar (cesionarul) acesta din urmă preaia și riscurile aferente
(riscurile de neplată principal).
Cesionarea sumelor se poate face către unul sau mai mulţi terţi, putând fi modificată sau
anulată dacă situaţia o impune. Pentru efectuarea acestei operaţiuni este necesară întocmirea unui
document – Declaraţie de cesiune, prin care se cere băncii plătitoare cedarea unei sume din
acreditivul documentar deschis în favoarea sa, în favoarea unui terţ numit (sau mai multora).
Acest acreditiv documentar se poate utiliza atât în operaţiunile de inter mediere,respectiv
beneficiarul acreditivul documentar produce el marfa, cât şi de către producători-exportatori care
prin cesionare pot achita subfurnizorii pentru diferite materiale sau subansamble livrate.

Scrisorile de credit
Sunt variante ale acreditivul documentar care se utilizează îndeosebi în ţarile de practică
bancară anglo-saxonă (Marea Britanie, Japonia, Australia, etc).
Scrisoarea de credit comercială reprezintă un document prin care banca emitentă se
angajează în mod irevocabil faţă de exportator să onoreze cambiile trase asupra sa de către
acesta, fie prin plată (dacă tratele sunt la vedere), fie prin acceptare (dacă tratele sunt la termen)
cu condiţia ca, odată cu tratele, să fie prezentate în termen şi documentele menţionate în
scrisoarea de credit, prin care se atestă expedierea mărfii. Acest document este emis de către
banca importatorului, banca emitentă se angajează să onoreze ambele prin plată sau prin
acceptare.
Plata prin scrisoarea de credit comercială prezintă siguranţă- atât pentru exportator, care
are în acest sens angajamentul irevocabil al bancii emitente, cât şi pentru importator, deoarece
onorarea cambiilor se face numai cu dovedirea prin documente a îndeplinirii obligaţiilor
vânzătorului.
 Spre deosebire de acreditivul documentar
- scrisoarea de credit este întptdeauna domiciliată în străinătate în raport cu sediul
exportatorului respectiv la sediul băncii emitente din țară importatorului sau dintr-o altă țară.
- scrisoarea comercială de credit nu presupune acoperirea cu fonduri a angajamentului de
plată chiar în momentul emiterii ei, motiv pentru care această modalitate de plată este mai
avantajoasă pentru importator decît acreditivul documentar.
Mecanismul scrisorii comerciale de credit:
1. incheierea contractului comecial international, cu plata prin scrisoarea de credit
comerciala;
2. importatorul incheie cu banca sa un contract, prin care aceasta este autorizata sa emita
scrisoarea de credit, angajandu-se fata de exportator sa onoreze cambiile trase asupra sa. Banca
va face plata din contul importatorului sau dintr-un credit acordat acestuia;

3. banca importatorului trimite scrisoarea de credit comerciala direct exportatorului,

autorizandu-l sa traga cambii asupra sa;
4. la primirea scrisorii de credit exportatorul expediaza marfa și obține documentele
necesare incasarii prețului;
5. exportatorul trimite documentele insoțite de cambii la banca emitentă a scrisorii de
credit, la primirea carora, aceasta va face plata imediat (in cazul cambiilor la vedere) la ordinul
bancii indicate de catre exportator ca beneficiar, sau le va accepta prin semnare (cazul cambiilor
la termen), urmand ca acestea sa devina liber negociabile, conform dreptului cambial;
6. banca emitenta remite importatorului documentele de expeditie a marfii pentru ca
aceasta sa intre in posesia marfurilor ajunse la destinatie/ statia de destinatie.
Scrisoarea comercială de credit se utilizează de regulă în țările de practică bancară anglo
– saxonă cum ar fi (Marea Britanie, Japonia, Australia, etc).
Plata prin scrisoarea de credit comercială prezintă siguranţă- atât pentru exportator, care
are în acest sens angajamentul irevocabil al bancii emitente, cât şi pentru importator, deoarece
onorarea cambiilor se face numai cu dovedirea prin documente a îndeplinirii obligaţiilor
vânzătorului.

Tema : Transferul internațional al mesajelor în mecanismul de

decontări și plăți
Indiferent de natura tranzactiei sau a persoanei fizice sau juridice care a ordonat transferul
internațional fondurilor, aceasta se poate realiza prin transfer:
- tertic
- prin poștă
- avion
- transfer telegrafic
Există o societate comercială de bănci Americane, Canadiene și Europene în vederea
accelerării plății internaționale prin prelucrarea informațiilor cu ajutorul sistemelor informatice.
Mesajul privind plățile internaționale prin SWIFT, parcurge următoarele faze:
 1. Mesajul este înregistrat pe un terminal de un operator care îl plasează într-un fișier de
așteptare.
2. Mesajul privind plățile este verificat de un controlor și este introdus într-un fișier de
plecare
3. Calculatorul aflat la banca emițătoare verifică mesajul și în transmite centrului de
comutare de la nivel internațional
4. Mesajele de la centrul de comutare se transmit destinătorilor.
Decontările internaţionale prin SWIFT prezintă următoarele avantaje:
- contribuie la reducerea intervalului de decontare;
- mijloacele de prelucrare a informaţiilor sunt echipate cu programe de detectare şi
corectare a erorilor;
- mesajele schimbate între acumulatori de la nivel naţional şi centrele de prelucrare sunt
înregistrate pe calculator;
- decontările internaţionale prin SWIFT implică cheltuieli mai reduse.
În 5 cuvinte : siguranță, rapiditate, cost, rețelele și fiabilitate

Rețeaua cuprinde 4 centre de comutare dintre care 2 se află la Amsterdam și unul la Bruxell
și unul la Culpeper SUA, la care sunt conectate grupuri de țări.
Original: două bănci nu pot comunica direct, fiind interzisă dialogarea directă.
Înafară de aceste 4 centre de comutare sistemul include în al doilea plan așa numitele
concentratoarele naționale(cei care aduc mesajele dintr-un spațiu geografic)

Serviciul MONEY GRAM

Serviciul MONEY GRAM reprezintă o modalitate rapidă şi sigură de a trimite şi primi
bani în oricare ţară prin reţeaua proprie de agenţi. Suma maximă pentru un transfer este de
10.000 dolari SUA, iar transferurile plătite cash peste 10.000 dolari SUA trimise sau primite în/
din SUA se raportează către
Internal Revenue Service în conformitate cu prevederile reglementărilor de realizare a
tranzacţiilor străine din anul 1970.
MONEY GRAM răspunde pentru întîzierea, neplata sau plata parțială a sumei care face
obiectul transferulului din cauza unei greșeli sau erori, sau omisiuni. În caz de neplată suma netă
a transferului și comisionului aferent se pot restitui coordonatorului pe baza solicitării scrise a
acestuia. Disponibilitatea serviciului de transfer Monei Gram intră sum incidența legilor valutare
din țară de destinație a sumei.
Sumele sunt convertite în dolari SUA, schimbul valutar solicitat în momentul plății se face
independent de transfer. Persoana care dorește să trimită valuta se prezintî la un agent Money din
țara respectivă, completează un formular, comisionul depinde de suma transferată, care se
plătește doar de expediator.
Reţeaua MONEY GRAM cuprinde peste 22.000 de puncte expediere-primire din 100 de
ţări de pe 5 continente. Serviciul MONEY GRAM este disponibil la bănci, case de schimb
valutar, agenţii de turism, oficii poştale, agenţii THOMAS COOCK şi AMERICAN EXPRESS
şi în unele ţări în supermarket, aeroport şi autogară.
Coordonatorul acceptă că Money Gram să păstreze informația furnizată într-o bază de
date și să le folosească în scopul efectuării tranzacției.
 TARGET (Transfer Expres Automat Trans European de Compensare Globală) reprezintă
un sistem prevăzut de tratatul de la Maastricht prin care se realizează transferul resurselor în
EURO între conturile de la băncile centrale. TARGET este format dintr-o reţea de comunicaţii şi
un ansamblu de proceduri comune care asigură efectuarea plăţilor. În vederea realizării plăţilor
prin TARGET sunt implicaţi agenţi de reglementare din diferite ţări.
Sistemul Western Union derulat prin reţeaua Eurogiro asigură transferul rapid al sumelor
de bani în orice parte a lumii în care operează agenţi proprii.

În concluzie: dezvoltarea schimburilor internaționale a pus tot mai acut problema

asigurării unui comportament coordonat al țărilor în desfășurarea relațiilor valutar financiare și a
plăților dintre ele.
În prezent pe baza acestor reglementări uniforme au fost create o serie de mecanisme
complexe de plată menite să reducă riscul din aceste operațiuni financiare beneficiind de un grad
ridicat de flexibilitate aceste mecanisme pot fi aplicate unei palete largi de operațiuni comerciale
sau de altă natură.

I - Factoring international -reprezinta cumpararea unei datorii la un pret discount .

Exemplu : O firma specializata de factoring ofera acest tip de finantare
1) Firma de factoring cumpara creante de la un client, acestea sunt datorii platibile in termen
de max. 180 zile
2) Firma de factoring plateste imediat exportatorului pina la 80% din valoarea facturilor ce
atesta expedierea marfurilor
3) La scadenta factorul va proceda la incasarea datoriilor
4) Din sumele incasate factorul isi va deduce comisioanele si cheltuielile aferente operatiunii
iar diferenta o va plati exportatorului

Factorul va prelua creantele fie cu drept de recurs, fie fara drept de recurs.
Daca creantele sunt preluate cu drept de recurs si nu vor fi platite de debitor atunci firma
de factoring va cere exportatorului rambursarea platii in avans facuta de acesta.
Daca creantele sunt preluate fara recurs, atunci riscul de neplata va fi suportat de factor.
Deoarece in cazul factoringului international exista un risc mare este putin probabil ca
datoriile sa fie preluate fara drept de recurs.
Din punct de vedere al exportatorului una din caracteristicile principale ale factoringului o
reprezinta pachetul de servicii suplimentare pe care le ofera firma de factoring.
Avantajele factoringului pentru exportator stau in imbunatatirea cursului de disponibilitati
si reducerea datoriilor catre banca printr-o forma de finantare avantajoasa.
II – Scontarea facturilor - este un serviciu asemanator factoringului prin care un client
vinde facturi care vor fi incasate ulterior in vederea cererii de fonduri dar el va continua sa-si
administreze singur registrul contabil si sa se ocupe cu incasarea datoriilor.
 Pentru toti acei client pentru care s-a aprobat scontarea facturilor exportatorul va primi
plata imediat iar regularizarea se va face in momentul platii fiecarei facturi.
Factorul nu preia riscul de neplata al debitorului, deci responsabilitatea incasarii creantelor
ramine in sarcina exportatorului.
Scontarea facturilor este foarte obisnuita in tarile UE si in perioada tranzitiei la moneda
unica in Euro este posibil sa creasca apelul la aceasta tehnica in cadrul tranzactiilor internationale.
III – Forfetarea – O metoda de finantare care consta in vinzarea creantelor de incasat de
exportator a caror scadenta poate fi pina la 7 ani, vinzarea creantelor se face contra platii unei taxe
denumita “taxa de forfetare” acest tip de finantare de bazeaza pe angajamentte ferme iar
cumparatorul marfurilor incorporate in creantele respective trebuie sa fie solvabil si de incredere.
Banca importatorului va garanta obligatiile acestuia utilizind una din urmatoarrele forme :
1) Un acreditiv Stand-by
2) Garantie bancara
3) Aval bancar
exportatorul se adreseaza unei case de forfetare sau unei banci care va forfeta cambiile si ii va da
exportatorului valoarea corespunzatoare respective valoarea nominala a cambiilor mai putin taxa
de forfetare.

Banca va asigura finantarea fara drept de recurs in schimbul unei garantii emise in
favoarea importatorului.
Banca care forfeteaza titlurile va urmari ca importatorul si garantul sa plateasca la
scadenta contravaloarea acestora, in acest caz banca ce forfeteaza preia riscul de schimb valutar si
pe cel politic.
Care sunt avantajele pentru exportator?
1) Fondurile sunt avansate de firma de forfetare fara drept de recurs.
2) Nu exista riscul ratei de schimb
3) Se imbunatateste fluxul de disponibilitati
4) Dispar problemele legate de urmarirea incasarii datoriilor
IV – Leasing – este o forma de inchiriere realizata fie direct de furnizor fie indirect prin
societatile specializate a unor echipamente si servicii catre beneficiari care nu dispun de fonduri
propria pentru achizitionarea acestora.
Obiectul operatiunilor de leasing si implicit al contractului de leasing il formeaza (un fel
de mecanism de derulare) bunuri de investitii mobile sau imobile din sfera productie (mijlloare de
transport , utilaje, masini electronice etc.) si produse tehnice de folosinta indelungata.
Bunuri din sectorul imobiliar
Servicii
 Dintre acestea, ponderea cea mai mare o reprezinta domeniul turismului.
Participantii la astfel de operatiuni de leasing sunt:
1) Furnizorul bunului, atit in proprietatea sa ce are interesul sa-si vinda bunur, in acest sens
incheie un contract de vinzare-cumparare cu finantatorul operatiunii de leasing.
2) Furnizorul sau locatarul este de regula o societate financiara sau o banca specializata in
plasarea capitalului de investitii de durata medie si lunga/
3) Utilizatorul/beneficiar, este interesat de a folosi un bun fara a investi in achizitionarea lui
foarte mult.

Departajarea formelor de leasing se face in funcite de anumite criterii :

1) Pozitia furnizorului in contractul de inchiriere forme – leasing direct – incheierea unui
contract direct intre furnizor si beneficiar si leasing indirect – forma care presupune
existenta societatilor specializate de leasing care preiau functia de finantator si le
inchiriaza beneficiarului asumindusi toate riscurile care decurg din operatiunea de leasing
2) Raportul rata de leasing si pretul de export – leasing financiar – presupune ca societatea de
leasing sa recupereze pretul de export inclusive costurile auxiliare de la prima inchiriere al
bunului si sa obtina un anumit profit. Leasingul operational – in cazul acestei forme se
recupereaza doar o parte din costuri in perioada de baza, ratele sunt mai mari, termenul
este mai scurt iar riscul creste datorita uzurii morale a echipamentului
3) Continutul ratelor de leasing – leasing brut – este forma prin care in chirie se include linga
pretul de vinzare si cheltuielile de intretinere, servicii, repatii, s.a.m.d.
Leasing net – acesta forma contine numai pretul de export al echipamentului de
inchiriat
4) Termenul de inchiriere:
– pe termen lung - durata este de cel putin 8 ani
- Pe termen mediu – durata este de 3-5 ani
5) Tehnici specific de realizare:
- Leaseback – o forma care s-a impus datorita necesitatii urgente de lichiditati ale
producatorului si care presupune vinzarea echipamentului unei societati de leasing
urmind ca apoi sa-l inchirieze cu posibilitatea de al rascumpara dupa incheierea
perioadei de inchiriere – se intelege rascumpararea se face la valoare reziduala
- Gainsharing – aparitia acestei forme de leasing s-a datorart uzurii rapide inregistrata
de unele echipamente de calcul cit si a costului ridicat al acestor echipamente
- Master Leasing (leasing de containere) – o forma de leasing a carei aparitie o datoram
expeditorilor de marfuricare nu mai sunt nevoiti sa cumpere containerele ci le pot
inchiria
 - Leasing experimental – acesta are ca obiectiv promovarea vinzarii produselor prin
inchirierea acestora pe perioade scurte de timp, urmind ca dupa expirarea acestei
durate beneficiarul sa poata opta pentru achizitionarea sau restituirea bunului in
functie de compatibilitatea acestuia cu cerintele pentru care a fost utilizat.

Avantajele leasingului pentru participantii la operatiuni:

Si avantajele beneficiarului/utilizatorului :
1) Leasingul asigura finantarea in proportie de pina la 100% , chiria in comparative cu pretul
de cumparare al produsului nu necesita capital propriu si evident costurile sunt mai reduse
in comparatie cu alte variante de finantare
2) Plata unui avans sau in avans nu este obligatorie
3) Bunurile achizitionate, in sistemul leasing, nu sunt evidentiate in bilant ca fonduri fixe
decit la momentul transferului proprietatii si ca urmare chiria poate fi considerate o
cheltuiala a societatii
4) Durata de inchiriere poate fi stabilita astfel incit firma sa fie dotatapermanent cu capacitate
proprii de productie

Avantajele societatii de leasing : obtinerea de venituri in urma inchirierii bunului :

- Chiria
- Dobinda pentru finantarea pe termen mijlociu si lung
- Costul serviciilor oferite de catre societatea de leasing beneficiarului
- Reducerea riscurilor investitiei prin pastrarea dreptului de proprietate asupra bunului

Avantajele furnizorului :
- Promovarea si cresterea exporturilor precum si cresterea segmentului de piata pentru
produsele sale
- Incasarea imediata si sigura a pretului produselor executate
- Accesul rapid la sursele de finantare

Dezavantajele leasingului – se concentreaza in zona costurilor constituind un punct

sensibil comparativ cu alte surse de finantare, Riscul deteriorarii bunului pe perioada de locatie se
constituie de asemnea intr-un dezavantaj pentru firma de leasing.
Acestea sunt principalele tehnici a mecanismului de finantare, dar sunt si alte tehnici :
- Finantarea prin care de export – casele de export din Londra s-au constituit ca rezultat
al specializarii pietei si se adreseaza atit exportatorilor din Marea Britanie cit si din
alte tari.

Exista 4 tipuri de finantare care sunt practicate de casele de export, acestea sunt:
 - Intermediarii de export megens
- Casele de finantare a exportului - finance houses
- Agentii de export sau managerii de export
- Case confirmatoare

Primele 2 ofera finantarea pentru exportatori in timp ce ultimele 2 ii finanteaza pe

importatori.
1) Intermediarii de export – se poate ca exportatorul sau producatorul in loc sa vinda marfa
direct sa o vinda unui intermediar de export, intermediarul de export va exporta ulterior
marfa fara posibilitatea de a se intoarce cu recurs importiva exportatorilui sau
producatorului.

Principalul avantaj pentru exportator il constituie posibilitatea negocierii unor conditii de

credit mai bune.
2) Finantarea prin casele de export – casele de finantare a exportului asigura finantarea
exportului fara recurs pentru bunuri de capital pe termen de 3-5 ani pina la 7 ani.

Finantarea este oferita exportatorului si nu importatorului ca in cazul agentiilor de export

sau a caselor confirmatoare.
3) Agentiile de export, ele ofera finantarea importatorului strain pentru ai da acestuia
posibilitatea sa cumpere marfa din Marea Britanie (Londra), exportatorul englez va primi
banii prin plata la vedere in baza documentelor ce dovedesc expedierea marfii.
4) Casele confirmatoare, actioneaza ca agentii ai importatorilor prin confirmarea comenzilor
acestora , confirmarea comenzii garanteaza exportatorului efectuarea platii daca acesta
atesta cu documente expedierea marfii intrucit casa confirmatoare acorda importatorului
un credit in vederea achitarii marfii respective.

Tehnici de finantare a schimburilor cu strainatatea pentru realizarea de importuri, cele mai

potrivite tehnici de finantare pentru importator sunt :
- Creditul bancar direct
- Creditul in descoperit de cont
- Creditul de accept acordat importatorului
- Creditul discount comparator
 MECANISME DE EVALUARE SI ESTIMARE A RISCULUI DE TARA
Riscul se poate delimita de incertitudine care exprima gradul de indoiala in producerea
unui fenomen ce se diminuiaza pe masura dobindirii unor cunostinte se a adoptarii unor masuri de
prevenire. Riscul presupune o abordare ca un fenomen simetric care poate sa determine aparitia
unor pierderi precum si oportunitatea unui cistig, in general, riscul de tara este considerat ca un
risc de materializare a unui sinistru rezultat din contextual economic si politic si unui stat. Este un
tip specific de risc impus de operatiuni financiar-bancare (credite, garantii, asigurari) cu operatori
de peste frontiera si consta in probabilitatea nerecuperarii creantelor de catre banca creditoare.
Notiunea de risc de tara nu este recenta, aparuta inca prin anii 50, iar in ultimii ani a aparut
din nou, odata cu agravarea crizei datoriei externe din ultimul deceniu ca o consecinta a
instabilitatii politice economice si financiare din numeroase tari.
Riscul de tara nu se utilizeaza in relatiile cu toate tarile ci numai cu tarile slab dezvoltate sau in
curs de dezvoltare (Moldova). O definire complete a riscului de tara impune o abordare distincta
prin prisma factorilor care il determina, si anume :
1) Riscul de tara asociat riscului de credit – nu trebuie confundat riscul de tara cu riscul de
credit
- Riscul de credit – incapacitatea de a rambursa creditul se datoreaza fie declansarii
unui razboi civil sau schimbarii bruste de regim a unor tulburari sociale sau datorita
unor catastrofe naturale (cutremure, inundatii), in cazul nostru incapacitatea de
rambursare este din cauza debitorului, fiind doar rezultatul degradarii situatiei sale
financiare.
2) Riscul de tara asociat riscului politic – riscul suveran – insttabilitatea politicca a unui stat
dupa amploarea sa provoaca situatii cu diverse grade de gravitate pentru creditor –
repunerea in discutii sau renegocierea contractelor, limitarea sau interzicerea investitiilor
de capital, limitarea sau interzicerea investitiilor straine sau refuzul de plata.

Nationalizarea, cu sau fara despagubiri, de la o situatie la alta creantele detinute in

aceste tari instabile policit au un grad de risc mare care culmineaza cu anularea datoriilor fara
de strainatate de catre tara respective
3) Riscul de tara asociat riscului economic – riscul economic ca rezultat al incapacitatii
autoritatilor monetare dintr-o tara straina sa transfere catre creditor dobinzile si capitalul
obtinut de intreprinderile publice sau private este unul dintre riscurile contemporane
specifice economiei multor tari ale lumii, acest risс este legat de situatia economica si
monetara a tarilor debitoare incapabile sa asigure plata la timp a datoriilor. Satisfacirea
 imediata a unor revendicari sociale poate conduce uneori la politici inflationiste si
nationaliste care determina degradarea situatiei economice si izolarea de exterior (cazul
Argentinei).
Riscul economic s-a amplificat incepind cu anii 1974, cind primul soc petrolier a
obligat mute tari in curs de dezvoltare sa se indatoreze pentru a putea cumpara materii
prime si energie. Acumularea acestor datorii (60% credite bancare) a condus multe tari
spre faliment monetar, de aceea, incepind cu anii 80 s-a trecut la aplicarea unor planuri de
redresare a acestor tari prin reesalonarea datoriilor, tari sustinute de de fondul monetar
international (FMI).
Cei 3 factori care determina riscul de tara :
- Riscul politic
- Riscul economic
- Riscul de credit

Acesti 3 factori se interconditioneaza si se presupun reciproc, instabilitatea

politica se reflecta asupra situatiei economice si financiare de ansamblu, aind drept
consecinta amplificarea riscului de credit, iar crizele economice provoaca deseori
schimbari de regim politic, de aici, apare necesitatea de abordare globala a riscului de
tara.
Metode de analiza ariscului de tara – cercetarile asupra analizei riscului de tara
sunt numeroase, si sunt facute atit de organisme internationale specializare dar impreuna
cu FMI,BIRD,BRI cit si de universitati, in special cele americane dar si de societati
specializate, cele mai principale si mai vestite peste tot in lume NUDIS si STANDART
BURSE si de banci.
Doua metode sunt cele mai folosite, si anume :
1) Metoda indicatorilor de risc
2) Analiza riscului de tara prin teoria valorii firmei

(Poze 4 tabele - de vazut)

Metoda indicatorilor de risc – acesta metoda are la baza metoda delpei, principiile metodei
sunt urmatoarele :
- Stabilirea unei liste de criterii representative pentru situatia politica economica si
financiara a unei tari
- Criterii politice : instabilitatea politica, insabilitatea guvernamentala, tensiuni
economice, sistemul legislative, tensiuni civile sau etice(razboi civil, tensiuni interne)
 - Criterii economice – rata de crestere a PIB-ului, speranta de viata , rata de
economisire/PIB, rata de investitii/PIB, structura importurilor si exporturilor, rata
dobinzii, si situatia sistemului bancar
- Criterii financiare – raportul import/export, raportul reserve monetare/datorii externe,
raoportul datorie externa/export

Consultarea expertilor privind pertinenta criteriilor in vederea clasificarii si acordarii de

note de catre acestia.
Acordarea unei ponderi fiecarui criteriu care se reflecta importanta acestuia, calculul ratei
totale care va indica riscul global al tarii.
Metoda indicatorilor de risc prezinta analogii cu creditul evaluat, analiza discriminatorienu
est emereu utilizata din cauza dificultatilor intilnite in constituirea unui esantion reprezentativ.
Metoda BERI – indexul de risc de afaceri afferent mediului , este un indicator de risc pus
la punct de SUA si face obiectul unor publicatii regulate in acest domeniu. Acest indicator este
stabilit plecind de la 15 criterii de apreciere care au fiecare un coefficient de pondere, aceste
criterii sunt apoi notate de experti de la 0 la 4 (0 pentru risc mare, 4 pentru risc mic) si combinarea
notei,ponderii. Tarile sunt apoi clasificate pe categorii in functie de nota obtinuta, pina la 40 – risc
innacceptabil, 41-55 - risc mare, 56-69 risc mediu, 70 si peste, risc mic.
Analiza riscului priin teoria valorii firmei, acesta metoda utilizeaza metoda de evaluare a
firmelor facuta de analiza financiara :
1) Se evaleaza valoarea economica a tarii dar si teoria valorii firmei, economia unei tari este
evaluata capitalizind fluxurile de venituri, dar acest flux este beneficiul al economiei, este
reprezentat de excedentul balantei comerciale
2) In rind se face o comparatie intre valoarea economiei si datoriei externe a tarii, valoare
economiei constituie garantia pentru creditorii ei dar acestia nuu vor putea niciodata sa
profite de acesta garantie 100% ci intr-un procent mult mai mic care va fi diminuat cu
valoarea datoriei externe a tarii. Informatiile privind indicatorul de riac de tara trebuie
completate cu previziuni macroeconomice furnizate de servicii statistice nationale(de stat)
sau internationale (FMI). Cea mai sigura medota previzionala consta in selectarea unor
factori suspectibili sa implice intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat
solvabilitatea tarii. Perspectiva evolutiei masei monetare permite prognozarea inflatiei si a
riscului de schimb iar deficitul bugetar lasa sa se intervada fie o finantare cu caracter
inflationist fie o crestere a dobinzilor. Incepind cu anii 90, 2 din cele mai mari agentii de
evaluare din lume isi impart intre ele piata de evaluare NUDIS si STANDART BURSE
acordind note/rate atit titlurilor de valoare cit si imitentilor acestora, scara de evaluare a
agentiilor standart este urmatoare :
 - Scara de note de estimare pentru acest gen de creante incepe cu A1 pentru cea mai
buna si merge pina la D pentru cea mai slaba.
A1 – acesta estimare cea mai buna acordata semnifica o putere mare de plata
la scadenta, creditorilor cu un grad puternic de siguranta li se adauga la criteriul A1
semnul +/-
A2 – acesta nota insemna putere satisfacatoare de plata la scadenta, gradul de
siguranta este mai scazut decit pentru cele notate cu A1, este satisfacator dar totusi
gradul de siguranta este mai scazut
A3 – capacitatea de plata la scadenta a creditului ramine acceptabila, exista
totusi o sensibilitate mai mare a solicitantului fata de schimbarile nefavorabile
conjucturale
B – un anume caracter speculativ in ceea ce priveste achitarea creditului
complet si la timp
С – credite a caror achitare la scadenta este indoielnica.
D – exista deja un impediment in achitarea dobinzilor sau a valorii effective a
creditelor si in acest caz doar prevederea unui termen de gratie peste cel al scadentei
poate sa dea speranta creditorului ca isi va recupera banii.
Scara de evaluare :
1) Creante negociabile cu durata de cel mult 1 an
2) Creante negociabile cu durata mai mare de 1 an

Scara de note merge de la AAA pentru cea mai buna pina la D pentru cea mai slaba
AAA – cea mai mare nota atribuita care indica un solecitant cu mare putere de plata la
timp a dobinzilor si credutului propriu-zis
AA – posibilitatea de a face fata rambursarii la timp este foarte mare si difera foarte putin
de la cele notate cu AAA
A – o capacitate mare de rambursare cu totusi o oarecare sensibilitate fata de modificarile
conjucturale sau economice
BBB – o capacitate suficienta de rambursare dar modificarea conjucturala nefasta sau
conditii economice defavorabile sunt in masura sa schimbe sau sa perturbe plata din timp
BB-CCC-CC-C – creditele astfel notate prezinta un caracter net sensibil in ceea ce priveste
posibilitatea de rambursare. Desi aceste credite pot prezenta anumite caracteristici de calitate sau
siguranta gradul de incertitudine si sensibilitate este mare fata de conditii defavorabile.
D – impedimentele in rambursarea creditului , singur lucru care poate atenua acest risc,
este prevederea unui termen de gratie peste cel scadent.
 Fiecare pozitie de la AA la CCC poate fi nuantata cu semnele +/- pentru a arata pozitia l or
corecta pe scara de valori.
Privitor la creantele pe termen lung, notele sunt insotite de o documentatie de tip
perspective care apreciaza tendinta posibila in timp de a respecta scadenta, aceste calificative de
perspectiva pot fi stabile, pozitive sau negative.
Managementul riscului de tara presupune masurarea riscului, prevenirea riscului si
gestionarea propriu-zisa. A masura riscul la care o banca este expusa, presupune o serie de
operatii complexe care vizeaza masurarea volumului riscurilor diferentiat de tari sau global, in
cazul in care se urmareste masurarea riscului la care o banca este expusa in raport cu o tara se
procedeaza la adunarea riscurilor directa, aferente tuturor creditelor acordate acelei tari, indiferent
de beneficiar, institutii publice sau private, cu riscurile indirecte aferente operatiunilor comerciale
care se deruleaza pe baza unor scrisori de garantie bancare, scrisori de credit, comerciale sau
acreditive documentare.
In cazul in care se urmareste determinarea riscului total la care o banca este expusa se
impune mai intii o distinctie a riscurilor in functie de destinator si pe tipul sau (credit, linie de
credit, operatiuni comerciale), riscul total rezultind prin insumarea celor doua tipuri de risc
determinat.
Odata cu masurarea riscurilor, bancile pot evalua sansele de acoperire a creditelor , adica,
dupa masurarea riscului la care banca este expusa fata de diverse tari, comitetul de risc din banca
trebuie sa impuna plafoane de credite fata de aceste tari la care banca este vulnerabila.
Plafoanele de credit sunt determinate in functie de marimea portofoliului de credite pe care
banca le are angajate cu tarile respective si din marimea fondurilor proprii ale bancii in asa fel
incit sa se respecte norma solvabilitatii bancii dar si politica in materie de riscuri pe care banca o
abordeaza in mod global si indiferent de beneficiarii creditelor, particulari, intreprinderi si tari.
Plafonul, evident, este gindit, calculat, ce tine de marimea fondurilor proprii ale bancii ca
sa nu fie insolvabila banca. Un rol important in prevenirea riscurilor ii revine sistemului de
asigurare si garantare a creditelor. Asigurarea creditelor consta in asumarea obligatiilor de catre
societatile de asogurari de a rambursa bancii creditoare creditul acordat de aceasta beneficiarului
strain in cazul in care respectivul credit nu a fost rambursat . Deci, un rol important ii revine
sistemului de asigurare si garantare a creditelor. Riscurile de natura comerciala si politica nu sunt
acoperite integral de societatile de asigurari, banca preluind practic o parte de risc numita
franciza, societatea de asigurare primeste o prima de asigurare din partea celui care a cerut
asigurarea pentru diminuarea sau eliminarea eventualilor pierderi , bancile pot cere constituire de
garantii in favoare lor (ipoteci,scrisoare de garantie de la benef. de credite).
 Pentru partea neacoperita a creditelor bancile isi constituie un provision care se va mari sau se
va diminua in functie de marimea pierderii.