1

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea Științe Economice
Departamentul Finanțe și Bănci

LUCRUL INDIVIDUAL

Disciplina: Finanțe Internaționale

TEMA: MODALITĂȚI DE ECHILIBRARE A BALANȚELOR DE PLĂȚI

Varianta 24

Elaborat: Spînu Victoria

Grupa: FB1902

Conducător științific:
Castraveț Lucia
Dr., Conf. Univ.

CHIȘINĂU 2020

1
 2

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Definirea balanţei de plăţi şi a poziţiei investiţionale internaţionale

1.1 Balanţa de plăţi şi poziţia investiţională internaţională în statistica conturilor naţionale

Capitolul II. Echilibrul balanţei de plăţi: metode, tehnici, politici

2.1. Necesitatea echilibrării balanţei de plăţi
2.2. Tehnici şi politici de echilibrare a balanţei de plăţi

Concluzie

Bibliografie

2
 3

Introducere

Actualitatea temei de cercetare: Balanţa de plăţi şi poziţia investiţională internaţională,

modalitatea de întocmire a acestora, necesitatea şi rolul lor pentru luarea deciziilor
macroeconomice în cadrul unui stat, precum şi modalităţile de echilibrare a acestora şi
importanţa echilibrului balanţei de plăţi. La fel este analizată şi impactul deficitului balanţei de
plăţi şi apoziţiei investiţionale internaţionale asupra performanţelor economice ale Republicii
Moldova.

Scopul lucrării: reprezintă studiul influienţei diferitor metode de echilibrare a balanţei de

plăţi asupra rezultatelor economice şi sociale obţinute de o ţară, în urma utilizării diferitor
instrumente de influienţare a rezultatelor acesteea.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării îl constituie Norme Metodologice

Referitoare la Balanţa De Plăţi şi Normele Metodologice Referitoare la Poziţia Investiţională
Internaţională a Republicii Moldova, Banca Naţională a Moldovei, precum şi „Manualului
balanţei de plăţi” ediţia a V-cea, publicat de Fondul Monetar Internaţional în 1993 şi
„Manualului balanţei de plăţi” (BPM 6) ediţia a VI-cea, publicat de Fondul Monetar
Internaţional în 2009.

Valoarea lucrării constă în concluziile şi recomandările formulate, care pot servi pentru
următoarele cercetări la tema dată, pentru asigurarea dezvotării economico-sociale a statului prin
adoptarea politicilor de echilibrare a balanţei de plăţi

3
 4

Capitolul I. Definirea balanţei de plăţi şi a poziţiei investiţionale internaţionale

1.1 Balanţa de plăţi şi poziţia investiţională internaţională în statistica conturilor

naţionale
Poziţia unei economii naţionale în raporturile ei curestul lumii este reflectată în două
documente: balanţa de plăţi externe şi balanţa de creanţe şi angajamente externe – a căror
cunoaştere este necesară în procesul elaborării politicii economice externe a oricărei guvernări
într-o lume tot mai independentă.
Noţiunea de balanţă lansată de mercantilişti în sec. al XVII-lea, reprezenta acel concept
teoretic ce asigură relaţia între analiza economică la scară naţională şi schimburile cu
străinătatea. Despre evoluţia acestui concept, de la simpla balanţă comercială mercantilistă, la
Jacob Viner (1937), ar fi multe de spus! Acesta prezenta marea balanţă, introdusă de Anglia, ce
cuprindea, pe lîngă importuri şi exporturi, „încasările provenite din navluri, cheltuielile militare,
veniturile din pescuit şi, chiar şi fondurile provenite la cetăţenii catolici stabiliţi la Roma; aceasta
nu trbuie însă confundată cu masa plăţilor reciproce, respectiv simpla balanţă de comerţ...”. Tot
în 1937, Albert Aftalion propunea o balanţă de conturi, definită ca un tablou al creanţelor şi
datoriilor rezultate din schimburile de mărfuri şi servicii în anul în cauză, dar şi cele din trecut,
ce trebuie înscrise în tabelul anului respectiv (venituri provenite din capitalurile investite în
străinătate, plata datoriilor scadente în cursul anului respectiv, dar contrectate în anul anterior).
În zilele noastre, balanţa de plăţi a devenit un instrument care furnizează o multitudine de
informaţii indispensabile analizei situaţiei economice în toate ţările. În ciudaa aparenţei de
simplitate ce decurge din formele sale rezumative, balanţa presupune o serie de dificultăţi de
elaborare ce ţin de metodologie, structura întregului ansamblu şi utilizarea sa ca instrument de
analiză. Din acest motiv, abia în a doua jumătate a secolului XX-lea s-a reuşit construirea unei
balanţe, destul de imperfecte, de altfel, dar care să evidenţieze toate fluxurile economice,
comerciale, financiare, monetare- între teritoriul naţional şi restul lumii. Unele mişcări – cum
este, de exemplu, migraţia forţei de muncă – nu sunt luate în considerare.
Balanţa de plăţi şi poziţia investiţională internaţională, lucrări statistice de bază pentru
decidenţii de politici economice, oferă informaţii cu privire la mărimea şi structura comerţului
internaţional cu bunuri şi servicii al unei ţări, precum şi la stocurile şi tranzacţiile financiare ale
acelei ţări cu restul lumii. O analiză detaliată a evoluţiei componentelor acestor statistici
evidenţiază şi informaţii cu privire la creanţele şi angajamentele internaţionale ale economiei,
inclusiv lichiditatea şi datoria externă, punând astfel în evidenţă competitivitatea externă a acelei

4
 5

economii şi gradul de atractivitate a mediului intern de afaceri. Din aceste motive, balanţa de
plăţi poate fi considerată un barometru al activităţii economice a unei ţări.
Balanţa de plăţi (BP), alături de poziţia investiţională internaţională (PII), este parte
integrantă a conturilor internaţionale, reflectând evoluţia activelor şi pasivelor externe. Conturile
internaţionale ilustrează relaţiile economice ale rezidenţilor cu nerezidenţii, oferind un cadru
integrat pentru analize macroeconomice internaţionale, inclusiv analize referitoare la
performanţa economică, evoluţia cursului de schimb, managementul activelor de rezervă sau
vulnerabilitatea economică la şocuri externe.

Restul lumii

Relaţiile economice ale

unei ţări

Balanţa de plăţi Poziţia investiţională

internaţională

Figura 1.1. BP şi PII – Sinteze statistice ale relaţiilor economice cu nerezidenţii

Sursa: “Provocări metodologice în compilarea Balanţei de Plăţi şi a Poziţiei Investiţionale
Internaţionale a României”. Autori*: Marian Mustăreaţă (coordonator), Constantin Chirca,
Virgil Ştefănescu, Carmen Mateiş, Alexandru Popa (pag.10)
Balanţa de plăţi cuprinde sinteza tranzacţiilor economice şi financiare ale unei economii cu
restul lumii, pe o perioadă de timp determinată, referitoare la bunuri, servicii, venituri, transferuri
fără contraprestaţie (donaţii, ajutoare şi altele asemenea), precum şi la creanţe şi obligaţii
financiare.

5
 6

Capitolul II. Echilibrul balanţei de plăţi: metode, tehnici, politici

2.1 Necesitatea echilibrăii balanţei de plăţi

În ansamblu, balanţa de plăţi este întotdeauna şi în mod necesar echilibrată, activul fiind
egal cu pasivul (respectându-se principiul dublei înregistrări). În mod usual se folosesc uneori
termeni de balanţă de plăţi excedentară (activă) sau de balanţă de plăţi deficitară (pasivă), în
realitate fiind vorba de un dezechilibru la nivelul unor plăţi din balanţa de plăţi (balanţa
comercială, contul curent, contul de capital şi financiar).
Deficitele la nivelul balanţei de plăţi reflectă o lipsă de competitivitate pe plan extern sau o
ieşire masivă de capitaluri străine sau autohtone ca urmare a deteriorării climatului general de
afaceri. Un rol fundamental revine în acest sens soldului balanţei comerciale şi al contului
curent. Dezechilibrele din balanţa de plăţi se pot răsfrânge asupra economiei interne, generând
perturbaţii pe piaţa valutară (soldul balanţei comerciale poate provoca aprecierea sau deprecierea
monedei naţionale), pe piaţa monetară, pe piaţa creditului, pe piaţa de capital etc.; în plus o
balanţă cronic deficitară reduce bonitatea pe plan internaţional, diminuând încrederea creditorilor
internaţionali în capacitatea ţării în cauză de a-şi onora obligaţiile de plată ce-i revin.
Factorii care stau la baza acestor dezechilibre în balanţa de plăţi pot fi factori endogeni sau
factori exogeni.
Factorii endogeni de destabilizare a BP sunt:
- Reducerea semnificativă a exporturilor cauzată de calamităţi naturale sau de
evenimente fortuite (revoluţii, războaie civile);
- Creşterea importurilor pe fondul intensificării cererii interne;
- Insuficienta acoperire a cererii interne (reducerea exporturilor);
- Diminuarea competitivităţii externe a produselor autohtone (calitate scăzută,
preţuri ridicate);
- Scăderea gradului de prelucrare al exporturilor;
- Deteriorarea climatului de afaceri intern;
- Insuficienta promovare/stimulare a exporturilor;
- Politica comercială (tarifară/netarifară) ineficientă;
- Structura pe ramuri a economiei naţionale.
Factorii exogeni de destabilizare a BP sunt:
Dereglarea preţurilor mondiale la produsele cu pondere mare în structura
comerţului exterior;

6
 7

Politica comercială a altor state (atât cea tarifară, cât şi cea netarifară);
Lipsa avantajelor competitive (comparative) reale;
Dereglarea fluxurilor comerciale zonale ca urmare a unor conflicte/dispute
comerciale internaţionale.
Modalitţi de echilibrare şi finanţare a balanţei de plăţi externe în cazul deficitului
Deficitul apare atunci când cheltuielile depășesc încasările.
Deficitele la nivelul balanţei de plăţi externe reflectă o lipsă de competitivitate pe plan
extern sau o ieşire masivă de capitaluri străine sau autohtone ca urmare a deteriorării climatului
general de afaceri. Un rol fundamental revine în acest sens soldului balanţei comerciale şi al
contului curent. Dezechilibrele din balanţa de plăţi externe se pot răsfrânge asupra economiei
interne, generând perturbaţii pe piaţa valutară (soldul balanţei comerciale poate provoca
aprecierea sau deprecierea monedei naţionale), pe piaţa monetară, pe piaţa creditului, pe piaţa de
capital etc. În plus o balanţă cronic deficitară reduce bonitatea pe plan internaţional, diminuând
încrederea creditorilor internaţionali în capacitatea ţării în cauză de a-şi onora obligaţiile de plată
ce-i revin.
Efectele secundare ale unei balanţe deficitare:
- Balanța globală deficitară presupune o ieșire netă de devize. Agenții rezidenți au
nevoie de devize străine pentru a-și face plățile în străinăntate.
- Ca urmare a cererii de devize străine contra monedei străine, rata de schimb se
depreciază, ceea ce conduce la scăderea prețurilor produselor naționale exprimate în monedă
națională. Se spune că prețurile naționale scad în raport cu cele străine, deci competivitatea în
prețuri a produselor naționale crește. Ca urmare exportul este stimulat iar importul descurajat,
provocând un excedent al schimburilor comerciale ce vine să compeseze deficitul inițial.
În privinţa echilibrului balanţei de plăţi externe există în literatura de specialitate două
accepţiuni diferite: echilibrul balanţei de plăţi este indus automat de echilibrul economic
general sau echilibrul poate fi obţinut prin promovarea unor politici macroeconomice sau prin
utilizarea unor tehnici de echilibrare specifice. În primul caz nu este nevoie de intervenţia
statului pentru echilibrarea balanţei de plăţi, considerându-se că aceasta se va echilibra în
condiţiile echilibrului economic general.
Unul din mecanismele care produc ajustarea automată a balanţei de plăţi externe este
mecanismul preţurilor (accepţiune susţinută în teorie de Ricardo şi Hume). Acest mecanism al
preţurilor explică ajustarea automată a unor dezechilibre apărute în balanţa comercială (exporturi
< importuri). Mecanismul este relativ simplu: un deficit în balanţa comercială atrage după sine o
7
 8

scădere a masei monetare aflate în circulaţie (banii se vor localiza în bancă în urma cumpărării
de devize de pe piaţă, necesare plăţii excedentului de importuri, operaţiune care a avut ca efect
diminuarea activelor de rezervă). Teoria cantitativă a banilor stipulează că o scădere a masei
monetare va produce implicit o scădere a preţurilor. Această scădere a preţurilor va constitui un
stimulent pentru exporturi şi ca o frână în calea importurilor.

Figura 3.1. Mecanismul de ajustare automată a BP prin preţuri

Sursa: „Finanțe Internaționale” Autor: Cristian Păun (pag.59)
Condiţia de bază a unui astfel de mecanism este ca raportul valoric între monede (cursul
de schimb) să nu sufere modificări semnificative (depreciere pronunţată).
Echilibrarea automată a balanţei de plăţi se va produce şi de faptul că deflaţia generată
de scăderea masei monetare aflate în circulaţie va atrage după sine o creştere a nevoii de
fonduri în economie, care implicit va duce la o creştere a dobânzilor. Atraşi de dobânzile mai
mari oferite, investitorii străini îşi vor orienta capitalurile către această piaţă, fapt ce va duce la o
reechilibrare a balanţei de plăţi. Acest mecanism de ajustare automată poartă denumirea de
finanţare compensatoare, diferenţialul de dobândă fiind elementul care reechilibrează balanţa de
plăţi (dezechilibrul din balanţa comercială este compensat de un aport suplimentar de fluxuri
financiare externe).

Politici de echilibrare a Balanței de plăți

Statul are la dispoziţie mai multe politici pe care le poate utiliza în vederea ajustării
deficitelor din balanţa de plăţi externe:
- Politici monetare: ratele de dobândă, operaţiuni pe piaţa liberă efectuate de Banca
Centrală, rezervele bancare obligatorii, emisiunea sau retragerea de monedă de pe piaţă, limitarea
creditului. Aceste politici pot avea o influenţă directă asupra fluxurilor de capital în sensul
atragerii lor printr-o creştere a ratelor de dobândă. Politicile monetare pot avea un efect benefic

8
 9

asupra balanţei de plăţi externe şi prin stabilitatea în materie de preţuri pe piaţa locală. Inflaţia şi
dobânda sunt factori suficient de puternici în a echilibra balanţa de plăţi externe.
- Politicile bugetare: politici care vizează creşterea veniturilor din impozite şi taxe (se
poate realiza printr-o fiscalitate sporită sau printr-o mai bună colectare a fondurilor datorate
statului) şi reducerea cheltuielilor bugetare. În general sunt vizate acele impozite şi taxe care pot
afecta puternic fluxurile financiare şi reale înregistrate de balanţa de plăţi externe. Aceste politici
au rolul de a limita dimensiunea deficitului bugetar intern care de multe ori este finanţat extern
prin fonduri împrumutate (mai ales în cazul ţărilor în curs de dezvoltare). În plus, aceste deficite
sunt adesea finanţate inflaţionist prin emisiune de monedă, fapt ce poate fi dăunător exporturilor,
agravând şi mai mult deficitul contului curent.
- Devalorizarea cursului de schimb: parte integrantă a politicii monetare are ca efect
direct încurajarea exporturilor şi descurajarea importurilor (care devin mai scumpe în monedă
naţională). Condiţia de bază este ca deprecierea să fie mai mare decât creşterea preţurilor interne.
Din păcate, deprecierea nu este cea mai inspirată modalitate de echilibrare a balanţei în cazul
unei ţări dependente de comerţul exterior. Mai mult, deprecierea inhibă importurile de tehnologie
şi reduce astfel procesele de retehnologizare ale companiilor care doresc să exporte mai mult, să
fie mai eficiente şi mai competitive pe pieţele internaţionale.
- Instituirea de bariere tarifare şi netarifare în calea importului cu rol în limitarea
cantitativă a importurilor. Barierele tarifare constituie în prezent una din piedicile majore în
calea fluxurilor comerciale internaţionale, existând în prezent o mare varietate de astfel de
bariere, unele dintre ele greu de identificat şi contracarat.
- Stimularea şi promovarea exporturilor prin diferite metode (subvenţii de export,
credite de export subvenţionate, facilităţi fiscale, asigurarea şi garantarea creditelor de export
etc.) conduce la reechilibrarea balanţei comerciale. Promovarea exporturilor include: susţinerea
financiară sau logistică a participării la târguri şi expoziţii internaţionale pentru companiile
locale, încheierea de tratate comerciale, acorduri de navigaţie sau comerţ, crearea de zone de
liber schimb sau uniuni vamale, crearea de centre de informare în ţară menite să sprijine
activitatea de export sau intensificarea reprezentării comerciale în străinătate.
- Finanţarea deficitelor din balanțele de plăți externe se referă la posibilitatea
acoperiri unui deficit comercial printr-un credit extern acordat din diferite surse (FMI prin
mecanismul de finanţare lărgită sau emisiune de obligaţiuni guvernamentale pe piaţa
internaţională). Avantajul acestei politici este unul pe termen scurt, pe termen lung creditele nu
fac altceva decât să amâne rezolvarea cauzelor reale ce au dus la acest deficit comercial. -

9
 10

Atragerea de investiţii străine directe şi de portofoliu contribuie la reechilibrarea balanţei de

plăţi prin capitalul străin injectat în economie care poate reduce din presiunile asupra cursului de
schimb generat de o balanţă comercială deficitară. Atragerea investitorilor străini se poate face
prin acordarea de facilităţi (concesionarea de terenuri, spaţii comerciale, clădiri, utilităţi) sau
stimulente fiscale pe de o parte (reduceri la impozitul pe profit, reduceri sau scutiri la impozitele
indirecte) dar şi prin promovarea imaginii în străinătate pe de altă parte.
Intervenţiile menite a asigura echilibrul general se axează pe următoarele direcţii:
stabilitatea preţurilor, echilibrul BP, şi utilizarea deplină a forţei de muncă. Însă pentru a atinge
aceste obiective în acelaşi timp trebuie asumat şi riscul de apariţie a unor conflicte potenţiale .
Un astfel de exemplu ar fi acela al utilizării complete a forţei de muncă şi al stabilităţii
preţurilor, deoarece scăderea nivelului şomajului poate atrage creşterea inflaţiei.
Modalităţi de echilibrare a balanţei de plăţi externe în cazul excedentului
Excedentul apare atunci când încasările sunt mai mari decât cheltuielile.
Efectele secundare ale unei balanţe excedentare:
O balanță excedentară implică o intrare netă de devize în țară. Ca urmare agenții
rezidenți posesori ai acestor devize vor solicita conversia lor monetară în monedă națională.
Datorită creșterii cererii de monedă naționala, valoarea acesteia în devize va crește și ca urmare,
rata de schimb se apreciază până la restabilirea echilibrului cerere-ofertă. Pe de altă parte însă,
aprecierea monedei naționale va conduce la creșterea prețurilor naționale exprimate în monedă
națională.
Ca urmare a aprecierii ratei de schimb cresc importurile și se reduc exporturile, ceea ce
conduce la deficitul balanței comerciale. Pentru echilibrare, statul trebuie să facă infuzie de
capital, împrumutându-se de pe piața externă de capital. Pe termen scurt, dacă statul are
capacitate de returnare a datoriei, aceasta poate fi o soluție dezirabilă. În caz contrar însă,
returnarea datoriei, și a dobânzilor aferente poate antrena noi nevoi de finanțare, și deci noi
împrumuturi de pe piața externă de capital, ceea ce pe termen scurt poate conduce la pericolul
insolvabilității financiare a statului respectiv.
Astfel excedentul balanței de plăți externe determină:
- un export de capital sub formă de investiții în străinatate sau împrumuturi internaționale
între țări;
- o sporire a rezervelor monetare internaționale ale țării;
- o reducere a propriei datorii față de străinatate.

10
 11

3.2. Tehnici şi politici de echilibrare a balanţei de plăţi

Literatura economica utilizează termenul de "ajustare", prin aceasta îtelegându-se
aducerea balanţei la starea de echilibru, în principal, prin justarea balanţei tranzacţiilor curente.
Această ajustare nu presupune totuşi atingerea echilibrului în sens strict, respectiv realizarea
egalităţii între exporturile şi importurile de bunuri şi servicii. într-o ţară supraîndatorată,
ajustarea necesită apariţia ulterioară a unui excedent al contului curent care să permită
rambursarea capitalului împrumutat. Orice ţară care dispune de oportunităţi de investiţii
rentabile, fie aceasta o ţară în curs de industrializare sau de reindustrializare, atrage de la sine
capitaluri, ceea ce provoacă în mod mecanic, la început, apariţia deficitului curent, dar şi
suficiente şanse de acoperire ulterioară a acestuia.
Balanţa de plăţi relevă o multitudine de date asupra trecutului, prezentului şi viitorului unei
naţiuni. Din acest motiv, balanţa reprezintă instrumentul de care nu se poate face abstracţie
pentru a putea caracteriza o ţară în cadrul mediului internaţional. Problema ajustărilor de balanţă
conduce la o serie de reflecţii interesante. Multă vreme, problema echilibrului balanţei de plaţi s-
a aflat în centrul dezbaterilor teoretice de economie internaţională fiind redusă, la început, la
echilibrul balanţei tranzacţiilor curente. Aducerea balanţei la starea de echilibru, fie că este vorba
de tranzacţiile curente sau de operaţiunile nemonetare, rămâne în continuare în centrul atenţiei.
În preznt teoriile bazate pe ideea ajustării automate, manifestată printr-un ansamblu de forţe care
corectează spontan dezechilibrele înregistrate, cât şi cea a corecţiilor decretate în baza
modificărilor ratei de schimb, prin deprecieri-reevaluări - nu mai sunt de actualitate.
Mecanismele de aducere a balanţei la starea de echilibru se bazează pe câteva abordări
teoretice, cele mai cunoscute fiind:
- efectul-preţ sau mecanismul elasticităţii-preţuri, bazat pe evoluţia preţurilor;
- efectul-venit, bazat pe mişcarea veniturilor;
- abordarea monetaristă.
Efectul – preţ
Analizele din literatura de specialitate se axează, în principal pe problema devalorizării
(deprecierii), cu frecvenţă şi implicaţii mult mai mari decât revalorizarea. Analiza influenţei
efectului-preţ asupra devalorizării are la bază teoria elasticităţii, iar cercetarea efectelor venit şi
preţ combinate se realizează în baza teoriei absorbţiei.
Teoria elasticităţii încearcă să stabilească eficienţa pe termen scurt modificării cursului de
schimb şi, respectiv, impactul deprecierii asupra balanţei de plăţi. De pe urma unei deprecieri cu
efect normal ar trebui să rezulte un dublu efect: - o orientare a ofertei interne către piaţa externă

11
 12

respectiv, - o deturnare a cererii interne către produse indigene, ceea ce presupune o sporire a
exporturilor şi diminuarea importurilor, în scopul reducerii deficitului contului curent. Valoarea
tuturor exporturilor- importurilor, existente înainte de modificarea ratei de schimb, va fi
efectuată. Preţurile exporturilor în monedă străină vor scădea, cele ale importuritor, în monedă
naţională, vor creşte. În privinţa mişcărilor de capitaluri, acestea ar trebui să revină în ţara care a
depreciat moneda, după ce au profitat de "prima" de depreciere. Studiile întreprinse asupra
devalorizărilor din anii '60 şi '70 relevă faptul că acestea au acţionat îndeosebi în partea de jos a
balanţei, asupra mişcărilor de capitaluri şi mai puţin asupra primei părţi- bunuri şi servicii. În
acelaşi timp, efectul scontat al deprecierilor nu se va realiza decât dacă în ţara în cauză se
întrunesc câteva condiţii precise,, şi anume:
- o utilizare completă a capacităţilor de producţie, fără de care o deturnare a ofertei către
străinătate este dificilă;
- fenomenul indexărilor salariale să fie limitat.
Teoria absorbţiei
Interpretarea în baza teoriei absorbţiei relevă, la rândul său, o serie de aspecte interesante.
Astfel, pentru ca deprecierea să reuşească să îmbunătăţească soldul balanţei curente, aceasta
trebuie să reducă cheltuielile interne, respectiv absorbţia. Diminuarea cheltuielilor de consum şi
investiţii, ca urmare a creşterii preţurilor interne, de pe urma deprecierii, va avea următoarele
consecinţe:
- reducerea încasărilor agenţilor economici, datorită scăderii volumului fizic al vânzărilor,
scădere determinată de creşterea preţurilor. Ca să ajungă la nivelul anterior de încasări, agenţii
economici vor încerca să facă economii, limitând consumul sau lichidând valori mobiliare.
Consecinţa generală va fi creşterea ratei dobânzii şi scăderea volumului de investiţii,
- redistribuirea veniturilor, în defavoarea persoanelor cu venituri fixe (salariaţi), dar în
favoarea grupărilor de interese cu o înclinaţie slabă spre consum (statul şi patronatul sau alte
categorii de titulari de profit).
După depreciere, reducerea absorbţiei permite eliberarea de resurse care, în loc să fie
utilizate pe plan intern, pot fi dirijate spre exterior, sub farma exporturilor. Această situaţie nu
poate avea efectele scontate asupra baalanţei comerciale decât dacă elasticitatea preţurilor va fi
destul de ridicată. Se aşteaptă, totodată, o redistribuire a resurselor productive, în sensul unei
alocări mai raţionale a acestora, dar şi o substituire a produselor importate, deevenite prea
scumpe, cu produse indigene.
Arbitrajul marjă-părţi de piaţă

12
 13

Abordarea teoretică prin prisma arbitrajului marjă-pârţi de piaţă scoate în evidenţă, la

rândul său, o serie de aspecte interesante. Astfel, delimitarea comportamentelor de marjă, de cele
de părţi de piaţă, se va face în fiincţie de poziţia exportatorului pe piaţă. Această poziţie poate fi,
după esz:
- cea de "price maker" (cel care face preţul);
- cea de "price taker" (cel care preia preţul).
Prima poziţie corespunde situaţiei exportatorului aflat pe poziţia de vînzător al unui produs
diferenţiat, cu cerere inelastică. Cea de-a doua corespunde unui exportator poziţionat pe o "piaţă
a cumpărătorilor" cu un podus de export concurat puternic prin substitute, deci cu cerere elastică,
În acest caz, exportatorul va prelua preţul pieţei, fiind limitat, în ceea ce priveşte majorarea
marjelor sale, în măsura în care produsul se menţine cu greu pe piaţă, datorită presiunii
concurenţei. Va avea, deci, interesul, dacă moneda se depreciază, să micşoreze preţul de export
şi nicidecum să-l mărească. Acest comportament de marjă nu înseamnă că devalorizarea-
deprecierea va fi fără de efect asupra balanţei comerciale. Modificarea cursului va trece printr-un
canal de transmisie diferit, care este cel al profitabilităţii. În căutarea competitivităţii prin preţ,
exportatorii preferă o marjă de profit avantajoasă. Această marjă va comanda rentabilitatea
întreprinderilor din sectorul de export şi va permite investiţiile suplimentare, necesare sporirii
ulterioare a competitivităţii. Problema se rezumă, în final, la o chestiune de timp. Se va opta, la
început, pentru o extindere minimă a părţilor de piaţă, în favoarea unui profit mai ridicat care să
permită o ameliorare ulterioară a competitivităţii prin preţ. Această opţiune presupune, deci, un
arbitraj în timp (termen lung sau mediu, contra termen scurt) Ţările care deţin avantaje
comparative, altele decât preţurile, vor fi avantajate.
Abordarea monetaristă şi critica acesteia
Punctul de vedere bazat pe relaţia între masa monetară şi soldul balanţei, dezvoltat iniţial
de serviciile de cercetare din cadrul FMI a fost, ulterior, reluat şi aprofundat de R. Mundell
(1968), J. Frenkel şi H. Johnson (1976).
Cu toate că, la început, punctul de vedere monetarist a prezentat un interes deosebit,
ulterior au apărut o serie de critici, începând cu F. Hahn (1959) şi continuând cu V. Levy-
Garboua şi B. Weymuller (1979) sau M. Wittman (1979. În primul rând, ipotezele de la care s-a
pornit par astăzi exagerate. La aceasta, se adaugă insuficienţa mecanismelor invocate în caz de
dezechilibru. Reducerea decalajului între stocul de monedă dorit şi stocul de monedă oferit apare
ca realizabilă doar pe termen lung, fără a se şti cît va dura, de fapt, această perioadă, mai ales că
este vorba de o politică monetară restrictivă.

13
 14

După cum se poate observa, abordarea monetaristă se referă la balanţa globală. Faptul că
evită orice referinţă la balanţele parţiale (balanţa curentă, balanţa contului de capital) îngreuiază
identificarea cauzelor care au produs dezechilibrul: specializare defectuoasă, scurgeri de capital.
Totodată, răspunsul la întrebarea de ce moneda joacă un rol exclusiv şi de ce alte active nu au o
influenţă similară în cadrul acestei abordări este ambiguu. Dacă se va avea în vedere şi piaţa
valorilor mobiliare, se poate ajunge la concluzia câ; dezechilibrul balanţei de plăţi reflectă un
dezechilibru al acestei pieţe.; compatibil cu cel al pieţei de monedă.
Autorii citaţi arată că abordarea monetaristă nu este foarte productivă această concepţie
clasico-modernistă nu poate fi aplicată problemelor concrete ridicate de balanţele de plăţi
contemporane întrucât se referă la un echilibru static pe termen lung, problemele pe termen scurt
şi mediu fiind ignorate. Or, tocmai acestea din urmăi sunt problemele cu care se confruntă cel
mai mult politica economică.
Astfel de abordări au puţine şanse să se verifice în practică.. În lumea reală a deceniului în
curs, nu mai putem afirma, cu deplină certitudine, că o ţară "deficitară" îşi va vedea, în mod
sistematic, moneda depreciindu-se. Soldul curent joacă un rol nesigur în formarea cursurilor
de schimb. Exemplul clasic: aprecierea dolarului în anii 1980-1985 a fost însoţită de o degradare
a balanţei curente americane. Chiar dacă moneda se va deprecia efectiv, aceasta nu înseamnă că
se va obţine sau atinge starea de echilibru. La sfîrşitul secolului trecut, excedentele germane au
crescut, într-o perioadă în care marca se aprecia în raport cu dolarul. Dacă dispar cauzele iniţiale
ale dezechilibrului, de exemplu, printr-o supraevaluare a monedei, fluxurile reale nu revin la
situaţia iniţială. Firmele japoneze au profitat de creşterea dolarului, în perioada menţionată mai
sus, reuşind să implanteze reţele deexport în SUA, reţele care au supravieţuit, ulterior, în faza de
depreciere a dolarului.
Din aceste motive, economiştii, încă încrezători în efectul pozitiv al ajustărilor prin cursul
de schimb, consideră că deprecierile trebuie sa fie puternice, pentru a putea compensa inerţiile
semnalate. Ele pot doar să însoţească politicile macroeconomice corective, dar nicidecum să se
constituie în baza unei relansări economice reale.
În concluzie, statul poate interveni direct prin numeroase pârghii şi mecanisme pentru a
reechilibra balanţa de plăţi externe. Raţiunea pentru a interveni în sensul echilibrării BP este
dată de absenţa ajustării automate şi de efectele pe care le poate avea dezechilibrul BP asupra
echilibrului economic general. Balanţa de plăţi rămâne principalul mijloc de măsurare a valorii
şi a competitivităţii externe a unei economii, fiind în acelaşi timp un instrument deosebit de util
pentru configurarea principalelor politici macroeconomice.

14
 15

Concluzie

Într-o economie de piaţă, pentru a influenţa evoluţia unor fenomene economice, statul
poate folosi balanţa de plăţi, mişcările de capital şi, implicit, situaţia monedei din ţara respectivă.
Evoluţia balanţei de plăţi a unei ţări este în strânsă legătură cu evoluţia economică a ţării
respective, şi reflectă, într-un anume moment, gradul şi modul în care ţara respectivă este
antrenată în circuitul economic mondial.
Actualmente nici un stat care doreşte să adopte o economie de piaţă nu se poate lipsi de
aceste doua rapoarte statistice cum sunt Balanţa de Plăţi şi Poziţia Investiţională Internaţională.
Ele stau la baza consolidării politicilor macroeconomice ale statului astfel etapa studierii şi
analizei acestora reprezintă un prim pas spre cunoaşterea situaţiei economice a unei ţări atît
peplan intern cît şi internaţional.
Pentru Republica Moldova elaborarea balanţei de plăţi şi a poziţiei investiţionale
internaţionale începînd cu anii 1995-1996 a reprezentat un pas important spre cunoaşterea
poziţiei economiei naţionale în raport cu restul lumii. Se poate de remarcat faptul că cu toate că
de aproximativ 20 de ani rezultatele politicilor şi strategiilor de echilibrare a balanţei de plăţi nu
prea au adus rezultate vizibile, deficitul balanţei de plăţi crescînd în continuare.
Se poate afirma că balanţa de plăţi este, în esenţă, barometrul întregii activităţi economico-
financiare a unei ţări. Balanţa de plãţi rãmâne principalul instrument de mãsurare a valorii şi a
competitivitãţii externe a unei economii, fiind, în acelaşi timp, un instrument deosebit de util
pentru configurarea principalelor politici macroeconomice. Statul poate interveni direct prin
numeroase pârghii şi mecanisme pentru a reechilibra balanţa de plãţi. Raţiunea pentru a interveni
în sensul echilibrãrii BP este datã de absenţa ajustãrii automate şi de efectele pe care le poate
avea dezechilibrul BP asupra echilibrului economic general.

15
 Bibliografie
I. Actele legislative
1. Legia cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr 548-XIII din 21.07.95-Articolul 69 ,,Prezentarea şi publicarea situaţiilor financiare şi rapoartelor” aln.(4)
2. Legea cu privire la statistica oficială nr. 412-XV din 09.12.2004 BNM
II. Actele normative, materialele statistice, regulamentele
3. Norme metodologice referitoare la Balanţa de Plăţi a Republicii Moldova, Banca Naţională a Moldovei
4. Informaţie suplimentară despre formularele de raportare utilizate la elaborarea Balanţei de Plăţi, a Poziţiei Investiţionale Internaţionale şi a Datoriei externe,
Banca Naţională a Moldovei
5. Balanţa de plăţi a Republicii Moldova pentru anul 2020 (date provizorii), (date statistice)
III. Sursele literare şi statistice
6. Balanţa de plăţi externe – instrument de analiză macroeconomicã, Mădălina Dumbravă Doctorand şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative,
Bucureşti, 2012
7. Finanţe interneţionale, Autor: Conf. Univ. dr. Cristian Paun, Bucureşti 2010, Universitatea Româno-Americană din București „Suport de curs”
8. Funcţionarea economiei şi echilibrul extern, Daniel Dăianu, Editura academiei Române 1992
9. Provocări metodologice în compilarea Balanţei de Plăţi şi a Poziţiei Investiţionale Internaţionale a româniei autori*: Marian Mustăreaţă (coordonator),
Constantin Chirca, Virgil Ştefănescu, Carmen Mateiş, Alexandru Popa
10. Manualului balanţei de plăţi ediţia a V-cea, publicat de Fondul Monetar Internaţional în 1993.
IV. Surse electronice
11. Balanţa de plăţi a Republicii Moldova pentru tr.I 1995 - tr.IV 2015 Prezentare standard, desfăşurată http://www.bnm.md/md/balance_of_payments
12. http://www.imf.org/external/index.htm
13. http://elibrary.imf.org/
14. (http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=141&i