CUPRINS

Prefaţă…………………………………………………………………..8

Secţiunea I. Întroducere în teoria economică

Tema 1. Economia şi ştiinţa economică

1.1. Esenţa şi structura economiei ................................................. ……..10

1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice ........................................15
1.3. Metodologia ştiinţei economice ........................................................18
1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică ............................23
Tema 2. Activitatea economică, resursele şi bunurile economice
2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii
nevoilor umane..........................................................................................28
2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor
economice şi problema alegerii raţionale..................................................31
2.3.Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile…………..34
2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice..........................................39
Tema 3. Evoluţia formelor de organizare a activităţii economice
3.1. Proprietatea – baza activităţii economice. Agenţii economici ca
subiecţi ai proprietăţii...............................................................................44
3.2. Economia naturală şi economia de schimb .......................................50
3.3. Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor ................................................53
Tema 4. Sistemele economice şi caracteristicile lor
4.1. Esenţa şi trăsăturile sistemului economic...........................................59
4.2. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă....................62
4.3. Sistemul economiei mixte şi modelele ei...........................................64
4.4. Sistemul economiei tradiţionale şi a economiei de comandă……….70

Sectiunea II. Microeconomie

Tema 5. Piaţa şi mecanismele ei de funcţionare

5.1. Piaţa: esenţa, funcţiile, trăsăturile.......................................................75

3 
 
5.2. Tipuri şi forme ale pieţei....................................................................79
5.3. Infrastructura pieţei contemporane…………....….............................80

Tema 6. Piaţa bunurilor de consum

6.1. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea…....................84

6.2. Oferta: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea..........................90
6.3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru……………….94

Tema 7. Concurenţa şi preţul

7.1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă.......................................98

7.2.Protejarea concurenţei şi limitarea activităţii monopolistice.............104
7.3.Mecanismele de formare şi reglementare a preţurilor.......................108

Tema 8. Teoria consumatorului

8.1.Esenţa şi tipologia consumatorului. Preferinţele consumatorului….113

8.2. Constrângerea bugetară. Echilibrul consumatorului........................118
8.3. Protecţia drepturilor consumatorului................................................121

Tema 9. Teoria producătorului şi activitatea de antreprenoriat

9.1. Esenţa întreprinderii şi caracteristicile ei. Funcţiile întreprinderii...128

9.2. Criteriile de clasificare a întreprinderilor. Rolul ÎMM în activitatea
economică................................................................................................130
9.3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii. Sursele de finanţare a
afacerilor................................................................................................139

Tema 10. Factorii şi costurile de productie

10.1. Caracteristicile factorilor de producţie tradiţionali şi a

neofactorilor............................................................................................144
10.2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Productivitatea şi
rentabilitatea factorilor de producţie.......................................................152
10.3. Costurile de producţie şi tipologia lor. Căile de reducere a
costurilor de producţie...................................................................157

4 
 
Tema 11. Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor
factoriale

11.1. Piaţa muncii şi salariul...................................................................165

11.2. Piaţa capitalului real şi dobânda.....................................................171
11.3. Piaţa funciară şi renta.....................................................................174
11.4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.......................176

Secţiunea III. Macroeconomie

Tema 12. Economia naţională

12.1. Macroeconomia şi economia naţională. Economia tenebră...........183

12.2. Avuţia naţională şi potenţialul economic.......................................189
12.3. Produsul naţional şi indicatorii lui de bază. Metodele de estimare a
produsului intern brut. Sistemul conturilor naţionale……………..........192
12.4. Consumul, economiile şi investiţiile..............................................195
12.5. Mecanismele de reglare a economiei naţionale..............................202

Tema 13. Echilibrul şi dezechilibrele economice

13.1. Echilibrul economic general şi parţial. Formele dezechilibrului

economic..................................................................................................207
13.2.Cererea şi oferta agregată. Modelele AD-AS şi IS-LM…………..209
13.3. Şomajul şi formele lui de manifestare. Măsuri de reducere a
şomajului.................................................................................................215
13.4.Inflaţia şi consecinţele ei. Politici antiinflaţioniste..........................220

Tema 14.Creşterea economică şi ciclurile economice

14.1. Creşterea economică: esenţă, factori, politici................................226

14.2. Tipurile şi modelele de creştere economică...................................230
14.3. Fluctuaţiile creşterii economice. Ciclurile economice şi
caracteristicile lor....................................................................................234
14.4.Crizele economice şi particularităţile lor în R.Moldova.................237

5 
 
Tema 15. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale

15.1. Direcţiile politicii sociale ale statului.............................................242

15.2.Calitatea vieţii şi nivelul de trai al populaţiei..................................245
15.3. Inegalitatea economică şi sărăcia...................................................250
15.4.Impactul dezvoltării economice asupra mediului ambiant..............254

Tema 16. Finanţele publice

16.1. Finanţele publice şi bugetul naţional. Deficitul bugetar şi datoria

publică.....................................................................................................261
16.2. Sistemul bancar şi funcţiile lui.......................................................265
16.3. Creditul şi politica monetar-creditară.............................................268
16.4. Sistemul fiscal şi funcţiile lui.........................................................272

Tema 17. Piaţa resurselor financiare

17.1. Piaţa monetară. Cererea şi oferta agregată de monedă...................280

17.2. Piaţa financiară şi structura ei........................................................284
17.3. Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar......................................289

Secţiunea IV. Mondoeconomie

Tema 18. Economia mondială şi structura ei

18.1. Conţinutul şi strustura economiei mondiale...................................295

18.2. Diviziunea muncii şi specializarea internaţională..........................298
18.3.Circuitul economic mondial şi fluxurile economice
internaţionale...........................................................................................305
18.4.Globalizarea: esenţa, trăsăturile, formele, consecinţele..................307

Tema 19. Relaţiile economice internaţionale

19.1. Comerţul internaţional şi politici comerciale externe. Balanţa

comercială şi de plaţi externe..................................................................313
19.2. Sistemul Monetar Internaţional şi funcţiile lui...............................320
6 
 
19.3. Migrarea internaţională a forţei de munca şi particularităţile ei în
R.Moldova...............................................................................................326
Tema 20. Cooperarea şi integrarea economică regională

20.1. Cooperarea economică internaţională şi formele ei.......................333

20.2. Necesitatea, etapele şi formele integrării economice regionale.....336
20.3. Avantajele şi dezavantajele integrării economice regionale..........344

SecţiuneaV. Uniunea Europeană

Tema 21. Conţinutul şi evoluţia Uniunii Europene

21.1. Evoluţia procesului de formare a Uniunii Europene......................349

21.2. Constituirea Uniunii Vamale..........................................................356
21.3. Piaţa Unică/Internă a Uniunii Europene.........................................359
21.4. Formarea Uniunii Economice şi Monetare....................................364

Tema 22. Instituţiile şi politicile comunitare ale Uniunii Europene

22.1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene şi funcţiile lui................372

22.2. Procesul decizional în UE..............................................................379
22.3. Tipologia şi conţinutul politicilor comunitare................................382
22.4. Criteriile de aderare la Uniunea Europeană. Extinderea UE..........391

Tema 23. Particularităţile integrării R.Moldova în Uniunea

Europeană

23.1. Necesitatea, evoluţia, avantajele şi dezavantajele integrării

R.Moldova în UE.....................................................................................397
23.2. Procedurile de aderare a R. Moldova la U.E. Acordul de Parteneriat
şi Cooperare............................................................................................401
23.3. Politica Europeană de Vecinătate. Planul de Acţiune U.E.
– R. Moldova.........................................................................................404
23.4. Acordul de Asociere a R. Moldova la U.E....................................409

7 
 
 Prefaţă
Actualul curs de prelegeri „Teorie Economică” este destinat
studenţilor de la specialităţile inginereşti şi urmăreşte scopul să
contribuie la aprofundarea cunoştinţelor şi aptitudinilor practice în
domeniul problemelor economice complicate cu care se confruntă
actualemente societatea. Ca obiectiv principal al lucrării este
familizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale economiei generale,
cu problemele de ordin micro, macro, mondoeconomic şi de
integrare în Uniunea Europeană.
Această lucrare diferă substanţial de cursul de prelegeri
„Teorie economică”, editată în cadrul U.T.M. în a. 2004, atât prin
conţinutul temelor şi aparatului statistic şi factologic reînnoit, cât şi
prin noua structură a cursului care cuprinde un nou compartiment –
„Uniunea Europeană”, care reflectă o prezentare generală a
dezvoltării Uniunii Europene şi de funcţionare a instituţiilor
acesteia.
În conformitate cu noul program analitic (pentru ciclul I de
licenţă), cursul de prelegeri cuprinde cinci secţiuni structurate în 23
teme: prima secţiune – „Introducere în teoria economică” (temele
1-4), a doua secţiune – „Microeconomie” (temele 5-11), a treia
secţiune – „Macroeconomie” (temele 12-17), a patra secţiune –
„Mondoeconomie” (temele 18-20), a cincea secţiune – „Uniunea
Europeană”(temele 21-23). Prin conţinutul problemelor abordate
cursul de prelegeri are o structură comparabilă cu cea a
„Economix”-urilor occidentale.
Fiecare temă a cursului de prelegeri debutează cu enunţarea
planului, scopului urmărit şi obiectivele de studii pe care studenţii
trebuie să le posede şi finalizează cu rezumat şi bibliografie, astfel
încât să ajute studentul la însuşirea materialului respectiv şi la
pregătirea pentru susţinerea examenului la disciplina dată. Fiecare
întrebare din temă include un răspuns scurt, care constituie pentru
student un posibil model de abordare a problemei în cauză. Desigur,
în procesul studierii literaturii recomandate studentul poate apela şi
la alte variante de răspuns.
8 
 
 La elaborarea cursului de prelegeri „Teoria Economică” au
participat: prof. univ. dr. hab. Andrei Cojuhari (Introducere şi
temele 1-4, 12-17), conf. univ., dr. Valentina Childescu (temele 5-
11). Temele 18 – 23 au fost elaborate de V. Childescu şi A.
Cohuhari cu participarea conf. univ., dr. Andrei Gangan. La
oformarea tehnică a lucrării a participat lect. univ. Mariana Tertiuc.
Aducem sincere mulţumiri recenzenţilor, colectivului de
redactare şi editare al U.T.M. şi tuturor acelora care, direct sau
indirect, au contribuit la realizarea acestei lucrării didactice.

9 
 
 Secţiunea I
Întroducere în teoria economică

Prima secţiune a cursului de prelegeri cuprinde patru capitole şi

urmăreşte scopul de a familiariza studenţii cu: noţiunile de bază ale
economiei şi ştiinţei economice; categoriile, legile şi metodele de
cercetare economică; rolul şi funcţiile teoriei economice; conţinutul şi
fazele activităţii economice; conţinutul şi formele relaţiilor de proprietate;
evoluţia formelor de organizare a activităţii economice; sistemele
economice şi în special – sistemul economiei de piaţă real mixt.

Tema 1. Economia şi ştiinţa economică

1.1. Esenţa şi structura economiei.
1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice.
1.3. Metodologia ştiinţei economice.
1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică.

Scopul temei: Studierea naturii şi domeniul economiei ca ansamblu

de activităţi economice şi a proceselor de constituire şi dezvoltare a
ştiinţei economice.
Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să definiţi noţiunea de „Economie” şi structura ei;
 să identificaţi problemele fundamentale ale economiei;
 să explicaţi etapele evoluţiei ştiinţei economice;
 să cunoaşteţi categoriile şi legile economice;
 să cunoaşteţi metodele de cercetare economică;
 să explicaţi funcţiile teoriei economice;
 să apreciaţi impactul teoriei economice asupra politicii
economice;
 să determinaţi şi să explicaţi locul teoriei economice în
sistemul ştiinţelor economice.

1.1. Esenţa şi structura economiei

Ce reprezintă economia? Economia reprezintă un ansamblu de

activităţi umane legate de procesul de producţie, schimb, repartiţie şi
consum al bunurilor economice. La baza întregii economii se află bogăţia
10 
 
şi bunăstarea. Bogăţia unei ţări constă în stocul de resurse şi bunuri care
pot fi folosite pentru a satisface nevoile umane. Bunăstarea reflectă
nivelul de satisfacţie pe care o persoană sau societatea în ansamblu o
obţine din consumul bunurilor şi serviciilor disponibile. Economia poate fi
privită în două aspecte: tehnologic şi social-economic. Economia privită
în aspect tehnologic se manifestă în trei forme:
a) economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a
resurselor de care dispune societatea în anumite produse necesare pentru
îndestularea nevoilor umane;
b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru
faze ale reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi
reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor
de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă;
c) economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia
ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial, transportului
etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială),
economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii
Moldova), economia întreprinderii (firmei).
Economia privită în aspect social-economic reprezintă unitatea
forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie. Forţele de producţie
reprezintă un raport dintre oameni şi natură. Forţele de producţie includ:
mijloacele de producţie, forţa de muncă şi ştiinţa, care contribuie la
dezvoltarea şi perfecţionarea atât a mijloacelor de producţie, cât şi forţei
de muncă. Relaţiile de producţie reprezinţă relaţiile economice dintre
oameni care apar în procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa
lor. Relaţiile de producţie au următoarele trăsături: au caracter obiectiv şi
istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie; constituie
baza economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară.
Principalele relaţii economice sunt relaţiile de proprietate.
Economia cuprinde o gamă largă de probleme cu care se confruntă
societatea în procesul administrării resurselor relativ limitate pentru
satisfacerea nevoilor nelimitate. Printre astfel de probleme pot fi
menţionate:
 dinamica şi sistemul de preţuri şi rolul intervenţiei statului în
economie;
 determinarea preţului şi producţiei de bunuri şi servicii pe
pieţele concurenţiale şi monopoliste;
 impactul producţiei şi consumului asupra poluării mediului;
11 
 
  dezavantajele şomajului şi a inflaţiei şi rolul statului în
abordarea acestor probleme;
 modalităţile de distribuţie a veniturilor şi bogăţiei şi cauzele
sărăciei.
Care este problema fundamentală a economiei?
Problema fundamentală (generală) a organizării oricărei economii
este utilizarea raţională a resurselor în scopul satisfacerii nevoilor umane.
Economistul american P.Samuelson, Laureat al premiului Nobel, a
formulat trei întrebări care reflectă problema fundamentală a economiei:
1) Ce şi cât să se producă? Prima întrebare solicită un răspuns cu
privire la volumul de bunuri care pot fi produse în baza stocurilor de
produse disponibile în societate.
2) Cum să se producă? A doua întrebare prevede selectarea
formelor, metodelor, tehnicilor şi tehnologiilor necesare pentru a produce
bunurile solicitate.
3) Pentru cine să se producă? A treia întrebare se referă la modul
şi criteriile de distribuire a bunurilor economice între membrii societăţii.
În dependenţă de felul în care s-a reacţionat la întrebările sus-
menţionate, economiile s-au delimitat în diferite sisteme şi forme concrete
de existenţă la care ne vom oferi în temele următoare.
Care este structura economiei? Structura economiei reflectă
elementele ei componente, natura şi însuşirile acestora, poziţia lor în
cadrul întregului şi rolul pe care î-l joacă fiecare element, precum şi
legăturile reciproce. Sunt cunoscute următoarele tipuri de structuri ale
economiei naţionale:
- structura materială – reflectă compartimentul activităţilor
corespunzător specializării producţiei în cadrul societăţii;
- structura tehnică – completează structura materială, caracterizând
nivelul tehnicii existent pe ramuri de activitate;
- structura demoeconomică – pune în evidenţă gruparea populaţiei
active sau ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate;
- structura organizaţională – grupează activităţile pe domenii mari
de activitate, constituindu-se în subsisteme ale economiei naţionale (de
exemplu, subsistemul productiv, neproductiv, comercial, monetar etc);
- structura teritorială – reflectă compartimentul economiei
naţionale pe zone şi regiuni economice ca părţi ale teritoriului ţării
respective;

12 
 
 - structura de proprietate, care pune în evidenţă structura
economiei naţionale în dependenţă de forma de proprietate (sectorul
public, privat, mixt).
Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca
microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie, mondoeconomie şi
extraeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi
comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică
(firme, gospodării individuale, bănci etc.).
Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi
comportamentele care se referă la sectoarele de activitate economică
(primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice (industrie,
agricultură, transport, unităţile administrativ-teritoriale).
Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi
comportamentele economice referitoare la întreaga economie privite ca
agregate economice (produs intern brut, venit naţional, şomaj, inflaţie,
balanţă de plăţi externe etc.).
Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi
comportamentele subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale
privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale,
cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională
(globalizarea economică, relaţiile economice internaţionale, fluxurile
economice internaţionale, companiile transnaţionale, instituţiile
economice internaţionale etc.).
Extraeconomia constă din procesele de utilizare a resurselor
obţinute de la studierea cosmosului (economia cosmosului), studierea
fundului mărilor şi oceanelor, cât şi a utilizării nanotehnologiilor
contemporane.
Care sunt sectoarele economice? Economia ca unitate integrală
întruneşte mai multe sectoare funcţionale:
 sectorul economic primar, care include: agricultura,
silvicultura, industria extractivă, pescuitul;
 sectorul economic secundar, care include: industria
prelucrătoare, construcţiile, lucrările publice;
 sectorul economic terţiar, care include: serviciile bancare,
asigurări, transport etc.;
 sectorul economic cuaternar, care include: serviciile de
informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică.
13 
 
 În funcţie de relaţiile de proprietate economia la fel include:
sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private),
sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi asociaţiilor şi organizaţiilor
dirijate de către stat), sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite
în baza alocării capitalului privat şi celui public). Noţiunea „Economie”
nu trebuie confundată cu noţiunea „Ştiinţa economică”.
„Ştiinţa economică” analizează ideile, teoriile, doctrinele şi
procesele economice, care se desfăşoară în societate. Ştiinţa economică
are următoarele caracteristici:
este o ştiinţă care se autonomizează prin modul său de
abordare a activităţii economice, prin premisele adoptate şi prin
concluziile pe care le formează;
constituie un ansamblu de cunoştinţe despre realitatea
economică, o reflectare universalizată şi generalizată a acestei realităţi. Ea
nu se confruntă nici cu istoria economică, nici cu politica economică şi
nici cu istoria gândirii economice. Ştiinţa economică exercită o analiză
profundă (logică şi istorică) a esenţei faptelor, actelor şi comportamentelor
economice;
este bazată pe criteriul raţionalităţii şi eficienţei economice.
Atât producătorii, cât şi consumatorii se conduc în activitatea sa de
obţinerea rezultatelor eficiente;
cercetează unitatea economică în ansambu, unele probleme
fiind abordate din punct de vedere microeconomic, altele din cel
macroeconomic.
Care sunt principiile ştiinţei economice? Ştiinţa economică e
întemeiată pe trei principii:
Primul – interacţiunea dintre teorie şi practică. Teoria serveşte
ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei,
iar practica determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria; al
doilea – unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică, care reflectă
cele trei probleme fundamentale: ce de produs? cum de produs? pentru
cine de produs?; al treilea – istorismul real. Ştiinţa economică trebuie să
se bazeze pe situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice
specifice ale ţării respective.
Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar
trebui să rezolve problemele economice ştiinţa economică poate fi
divizată în economie pozitivă şi economie normativă.

14 
 
 Ştiinţa economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi
ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese
economice (ea determină diagnosticul situaţiei economice şi prognozează
dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză economică).
Ştiinţa economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare
activităţile economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele
economice să se încadreze în normalitate.

1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice

Ştiinţa economică are o istorie relativ îndelungată. Ea a evoluat

începând din Antichitate şi până în zilele noastre şi a trecut prin
următoarele etape:
1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V
e.n. În această perioadă au apărut primele idei economice referitor la
proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică
principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor
nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în
China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă
reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel.
Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de
„economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire. Platon a determinat
modelul „statului ideal” şi structura lui. Aristotel primul a determinat
utilitatea şi valoarea mărfii şi funcţiile banilor.
2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV.
Ideile economice în Evul Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii
şi scolasticii medievali au formulat două idei fundamentale: ideea, că
unicul izvor de existenţă este munca personală, considerată ca muncă
sfântă; ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei
apropiaţi prin intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei
etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma
Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă,
„preţul just”, „salariul just” ş. a.
3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 –
1750. La această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de
T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala
bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza
activităţii economice se află comerţul. Anume la această etapă în anul
15 
 
1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu
titlul „Tratat de Economie Politică”, în care erau descrise relaţiile de
comerţ.
4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului
XVIII. La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost
transferat din sfera de circulaţie în sfera de producţie, în special în
agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se
creează produsul net. Anume la această etapă au fost puse bazele teoriei
de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay în
lucrarea sa celebră „Tabloul economic” (1758) şi fiziocratul englez W.
Petty în lucrarea „Aritmetica politică” (1681).
5. Etapa liberalismului economic clasic, care cuprinde perioada
între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. La această
etapă apar lucările economice celebre ale lui A.Smith „Avuţia naţiunilor”
(1776) considerat ca părinte al ştiinţei economice, T.Malthus „Eseu
asupra principiului populaţiei” (1798), D.Ricardo „Despre principiile
economiei politice şi impunerii” (1817), J.B.Say „Curs complet de
economie politică” (1823), J. St. Mill „Principii de economie politică”
(1848) şi altele. Anume la această etapă au fost puse bazele analizei
categoriilor economice: munca, valoarea, preţul, salariul, capitalul, banii,
dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În
viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este
studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.
6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din
prima jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai
naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul naţional
de economie politică” (1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să
studieze nu individul ca atare, ci particularităţile naţionale ale ţării şi pe
această bază să propună sfaturi concrete şi realiste.
7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi
începutul sec. XX. Această etapă este reprezentată de K.Marx, considerat
ca fondator al unei noi paradigme economice. În opera sa fundamentală
„Capitalul” (1867, primul volum) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a
determinat obiectul de studiu al ştiinţei economice – studierea relaţiilor de
producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un
set de categorii economice noi, cum ar fi: munca concretă, munca
abstractă, plusvaloare absolută şi relativă, compoziţia organică a
capitalului, preţul de producţie ş. a.
16 
 
 8. Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii '70 ai
secolului XIX şi anii '30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa
economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape
(K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall
ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic
general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat
studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.
9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii '30 şi '70 ai
secolului XX. Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de
opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei
economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a)
necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică şi elaborarea
programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza extinderii
consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului pe baza
creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi
fenomenelor economice.
10. Etapa neoliberală, care a început din anii '70 ai sec. XX şi
derulează până în prezent. Principalii reprezentanţi al acestei etape sunt:
W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel
mai activ al ştiinţei economice din ultimele decenii. Ideile principale ale
acestor savanţi ai ştiinţei economice constau în următoarele: a) limitarea
intervenţiei statului în activitatea economică; b) stimularea ofertei pe baza
reducerii nivelului de impozitare; c) reglarea sistemului monetar prin
intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii; d) elaborarea
programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.
Aşadar, obiectul de studiu al ştiinţei economice (Teoriei
economice) a evoluat pe parcursul istoriei gândirii economice şi poate fi
formulat astfel:
a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în
procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum al resurselor limitate;
b) studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în
societate;
c) studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au
funcţionat în economia modernă şi funcţionează în economia
contemporană.

17 
 
 1.3. Metodologia ştiinţei economice

Metodologia ştiinţei economice reprezintă ansambul metodelor,

proceselor şi instrumentelor de cercetare în vederea cunoaşterii
fenomenelor şi proceselor economice.
Economista engleză J. Robinson a asociat metodologia cu o ladă de
instrumente cu care operează cercetătorul.
În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen
economic, proces economic, categorie economică, lege economică,
metodă de cercetare economică. Vom analiza succint aceste noţiuni.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii
economice, respective, acele aspecte şi acte economice care apar şi se
manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în
mod direct (de ex., creşterea preţurilor, sporirea profiturilor, actele de
vânzare-cumpărare a mărfurilor etc.). Fenomenele economice includ mai
multe tipuri de legături, cum ar fi:
a) legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază
şi determină apariţia şi evoluţia altui fenomen B, numit efect;
b) legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care
un anumit fenomen, de exemplu preţul influenţează evoluţia altor
fenomene cum sunt cererea şi oferta, care la rândul lor, modificându-se,
vor determina schimbarea preţului;
c) legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă, liniară şi
neliniară, singulară şi multiplă), în baza cărora modificarea unui anumit
fenomen A exercită influenţe diverse asupra altui sau altor fenomene.
Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale
şi calitative în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea
acesteia în timp şi spaţiu (de ex., privatizarea patrimoniului de stat,
modificarea cererii şi ofertei de bunuri şi servicii într-un interval de timp
sau într-o anumită localitate).
Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care
reflectă una din componentele relaţiilor economice. Ştiinţa economică
utilizează astfel de categorii economice cum ar fi: marfă, valoare, capital,
salariu, inflaţie, şomaj, preţ, profit, bani etc. Categoriile economice pot fi
divizate în trei grupe: prima – categorii economice imanente tuturor
modurilor (sistemelor) de producţie (producţie, repartiţie, consum, muncă
etc.); a doua – categorii economice care funcţionează în unele moduri de
producţie (marfă, bani, dobândă, rentă); a treia – categorii economice care
18 
 
funcţionează numai în unele moduri de producţie bazate pe relaţii de piaţă
(concurenţă, şomaj, inflaţie).
Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare,
repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.
Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au
caracter obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex.,
legea valorii), pe când legile juridice au caracter subiectiv şi sunt adoptate
de organele legislative (de ex., legea despre proprietate adoptată de către
parlament).
Legile economice diferă şi de legile naturii:
1. legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii
oamenilor (de ex., legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei), pe când
legile naturii funcţionează indiferent de activitatea umană (de ex., legea
schimbului anotimpurilor, legea atracţiei);
2. legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită
treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe
când legile naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de
timp şi spaţiu.
Legile economice, la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate
în trei grupe mari: legile economice generale comune tuturor sistemelor
economice (de ex., legea economiei muncii, legea consumului şi altele);
legile economice imanente numai unor moduri de producţie (de ex., legea
cererii, legea ofertei, legea valorii etc.); legile economice specifice unui
anumit sistem economic (de ex., legea concurenţei, legea acumulării de
capital şi altele).
Cunoaşterea legilor economice permite formularea şi adoptarea
deciziilor economice potrivite pentru asigurarea raţionalităţii activităţii
economice, care presupune în esenţă obţinerea unui efect util cât mai mare
cu un efort cât mai mic. Nerespectarea sau ignorarea legilor economice
duce la deformări substanţiale în societate şi la pierderi de resurse
materiale, financiare şi umane colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi
ofertei în sistemul economiei de comandă au dus la dezechilibru
economic, care a avut un impact negativ asupra nivelului de trai în ţările
exsocialiste.
O importanţă deosebită în ştiinţa economică le revin metodelor de
cercetare. Metoda prin care se realizează cunoaşterea economică ştiinţifică
reprezintă ansamblul modalităţilor de abordare, de principii, procedee şi
tehnici de analiză a fenomenelor şi proceselor economice, de expunere a
19 
 
rezultatelor cercetării. Ştiinţa economică aplică atât metode generale, cât
şi metode specifice de cercetare. Totalitatea metodelor, procedeelor,
regulilor şi postulatelor utilizate în procesul cercetării ştiinţifice constituie
metodologia cercetării economice. În ansamblul metodelor şi procedeelor
utilizate în ştiinţa economică se includ: inducţia şi deducţia, abstracţia
ştiinţifică, analiza şi sinteza, metoda istorică şi logică, dialectică, metoda
comparaţiei, analogiei, de experiment, modelarea economico-matematică.
Vom analiza succint metodele sus-menţionate.
Metoda inducţie – deducţie. Inducţia presupune trecerea de la
cercetarea faptelor unice la concluzii generale (de la particular la
general). Metoda inductivă constă deci în desprinderea concluziilor,
principiilor, regulilor din analiza cazurilor concrete, particulare, evoluţia
cercetării deplasându-se de la cunoaşterea particularului concret spre
evidenţierea conceptelor, teoriilor şi ipotezelor cu caracter de generalitate.
Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii
particulare de la general la particular, de la teorie – la fapte concrete.
Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează
demersul de la general la particular, în sensul că se aplică teoriile deja
descoperite la analiza faptelor, exprimate concret în timp şi spaţiu, sub
forma fenomenelor şi proceselor economice reale. Cercetarea economică
ştiinţifică presupune folosirea concomitent a inducţiei şi deducţiei, care se
completează reciproc.
Metoda abstracţiei ştiinţifice, ca componentă a metodologiei
ştiinţei economice, reflectă cercetarea unei laturi esenţiale a procesului
sau fenomenului economic, făcând abstracţie de celelalte laturi relativ
neesenţiale ale acestora. Metoda de abstracţie urmăreşte să se elimine
ceea ce este neesenţial, irelevant şi întâmplător şi să se desprindă ceea ce
este esenţial, general şi relevant pentru caracteristica fenomenului sau
procesului economic respectiv, sub formă de concepte, principii, ipoteze,
teorii şi legi economice. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa
omului realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea
exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale
etc.).
Metoda de analiză şi sinteză. Analiza este o metodă generală de
cercetare a realităţii, bazată pe divizarea unui proces sau fenomen
economic în elementele lui componente şi studierea în parte a fiecăruia
dintre acestea. Analiza economică se manifestă în următoarele forme: a)
analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului
20 
 
economic (de ex., analiza procesului de privatizare care reflectă
schimbarea relaţiilor de proprietate în societate); b) analiza cantitativă –
reflectă măsura de desfaşurare a fenomenelor economice (de ex., salariul
mediu lunar al unui salariat din R. Moldova în a. 2006 a constituit 1697,1
lei, iar în a. 2010 – 2971,7 lei ); c) analiza statică – reflectă realitatea
economică la un moment dat (de ex., rata şomajului în R. Moldova a
constituit în a. 2010 – 6,4% ); d) analiza dinamică – reflectă schimbările
survenite în procesele şi fenomenele economice într-o anumită perioadă
de timp (de ex., Produsul Intern Brut a crescut în R. Moldova de la 44,7
mlrd. lei în 2006 la 71,8 mlrd. lei în a. 2010); e) analiza microeconomică
– reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul
unităţilor economice, la nivelul firmei; f) analiza macroeconomică –
reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul
societăţii.
Metoda sintezei economice presupune unirea elementelor analizate
separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne cauzale şi
funcţionale. De ex., analizând scăderea volumului de producţie din
industrie, agricultură, transport, construcţii şi din alte ramuri ale
economiei naţionale, care a avut loc în R.Moldova în a. 2010, s-a făcut
concluzionat că economia republicii se află în recesiune profundă. În timp
ce analiza începe procesul cunoaşterii până la un punct, sinteza continuă
acest proces desăvârşindu-l din punct de vedere al funcţionalităţii
întregului. Astfel, analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar sinteza mută
analiza în faza sa finală.
Metoda dialectică – contribuie la descoperirea cauzelor şi
consecinţelor dezvoltării vieţii economice. Ea reflectă examinarea
fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul apariţiei,
dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice (de ex., studierea cauzelor
şi a condiţiilor de apariţie, dezvoltare şi dispariţie a sistemului economiei
de comandă).
Metoda istorică şi logică. Metoda istorică reflectă descrierea şi
fixarea faptelor şi evenimentelor aşa cum s-au petrecut ele în timp.
Metoda istorică îşi găseşte expresie în analiza fenomenelor şi proceselor
economice de la cele mai simple la cele mai complexe, în evoluţia lor
firească în timp şi spaţiu. Prin folosirea metodei istorice putem să
explicăm dinamica fenomenelor şi proceselor economice din evoluţia
vieţii economice. Metoda logică reflectă trecerea de la abstract la
concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi
21 
 
constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de
elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice proces
sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect
logic. De ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie
analizată categoria marfă, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un produs
al schimbului de mărfuri.
Metoda matematică – constă în reproducere schematică a unui
proces economic sub forma unui sistem liniar sau analog, în scopul
studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Metoda
matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la
concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această
metodă, de regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a
dezvoltării economiei naţionale.
Modelarea economico-matematică – reflectă analiza diferitor
tipuri de existenţă a vieţii economice sub forma unor construcţii logico-
matematice care permit testarea evoluţiei unor parametri de optimizare, în
anumite condiţii de spaţiu şi timp. Modelul economico-matematic este o
construcţie logică, rezultat al unei abstracţii ştiinţifice ce esenţializează
viaţa economică reală sub forma unor relaţii funcţionale între paramentrii
de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat. În funcţie de
criteriile alese, deosebim: modele deterministe şi probabilistice, modele
statice şi modele dinamice, modele numerice, modele grafice şi modele
analitice, modele explicative şi modele normative.
Metoda statistică – reflectă un ansamblu de procedee prin care se
observă fenomenele şi procesele vieţii economice, se înregistrează
informaţiile necesare, se realizează compararea şi gruparea indicatorilor
economici, elaborarea tabelelor şi a graficelor statistice, în vederea
evidenţierii tendinţelor care se manifestă.
Metoda comparaţiei – reflectă cel mai general procedeu logic prin
care se cercetează esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la
elementele cunoscute, care pot pune în evidenţă evoluţia lor. Prin
comparaţie se pot caracteriza ţările lumii, ca nivel de dezvoltare
economică, se pot evidenţia genul de relaţii, asemănările şi deosebirile
dintre fenomene şi procese.
Metoda analogiei – înseamnă un procedeu prin care se transferă
însuşirile unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus
analizei, în scopul obţinerii unor concluzii, cu un grad mai ridicat sau mai
scăzut de probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor
22 
 
asemănătoare. Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor
cu realitatea, ca şi cu concluziile desprinse din folosirea altor metode de
cercetare, cum sunt inducţia şi deducţia, comparaţia etc. Metoda analogiei
a avut un rol important în fundamentarea de către F. Quesnay a lucrării
sale celebre „Tabloul economic”, în care este analizat procesul de
reproducţie la nivel macroeconomic.
Metoda de experiment. Ştiinţa economică, ca şi alte ştiinţe, se
bazează pe fapte, prosese economice, legităţi care sunt verificate de
practică. Metoda de experiment presupune intervenţia conştientă în viaţa
economică reală prin diferite acţiuni cu scopul de a verifica oportunitatea
şi de a lua deciziile respective. Practica este criteriul suprem al adevărului.
De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins
economia de comandă bazată pe sistemul proprietăţii de stat şi planificării
centralizate.
În procesul studierii fenomenelor economice trebuie şă fie evitate
erorile şi cursele economice. Eroarea poate fi de tip cauzal sau de
compoziţie. Eroarea de cauzalitate apare atunci când o variabilă
independentă este considerată ca o variabilă dependentă sau când se
confundă cauza cu consecinţele fenomenului. De ex., cauza inflaţiei nu
este majorarea preţurilor, ci dezechilibrul economic. Creşterea preţurilor
este o consecinţă a inflaţiei. Eroarea de compoziţie poate să apară atunci,
când trăsăturile unei părţi a unui întreg sunt atribuite automat şi întregului.
De ex., prezintă o eroare sintagma „ceea ce e convinabil lucrătorului e
convinabil şi societăţii”. Această afirmare este greşită, deoarece majorarea
salariului unui lucrător este convenabilă pentru el, însă dacă se va majora
concomitent salariul tuturor lucrătorilor (fără a ţine cont de creşterea
productivităţii muncii), aceasta va duce la apariţia proceselor inflaţioniste,
care vor influenţa negativ asupra tuturor lucrătorilor.

1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică

Teoria economică formează trunchiul de bază al ştiinţei economice.

Teoria economică îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Funcţia cognitivă sau de cunoaştere a fenomenelor şi
proceselor economice, care prevede studierea, cunoaşterea, explicarea şi
cercetarea fenomenelor economice, determinarea legităţilor economice şi
formularea legilor economice. Teoria economică trebuie să dea răspuns la
modul de realizare a problemelor fundamentale ale economiei (Ce să
23 
 
producem? Cum să producem? Pentru cine să producem?), să explice
cauzele şi consecinţele crizei economice, şomajului, inflaţiei, deficitului
bugetar şi altor fenome negative cu care se confruntă actualmente
economia naţională.
2. Funcţia metodologică. Teoria economică constituie baza
teoretico-metodologică a tuturor disciplinelor economice. Ea elaborează
aparatul categorial pentru toate disiplinele economice. După expresia lui
P. Samuelson, „teoria economică este regina ştiinţelor ecomomice fiind
ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.Teoria
economică şi alte disipline economice luate în ansamblu formează
sistemul ştiinţelor economice. Sistemul ştiinţelor economice include:
ştiinţele economice fundamentale, ştiinţele economice teoretico-aplicative
şi ştiinţele economice de frontieră.

Ştiinţe economice
teoretico-aplicative:
 Finanţe, monedă, credit
 Management Ştiinte economice
Stiinţe de frontieră:
 Marketing
economice  Geografia
fundamentale economică
 Doctrine Teoria   Econometria
economice Economică 
 Cibernetica
 Istoria gândirii economică
economice  
 Sociologia
 Economia economică
mondială
 Economia muncii  Economia
 Contabilitate mediului
 Economia agriculturii
 Statistică ş.a.  Psihologia
 Economia industriei
 Economia comerţului economică ş.a.
 Economia firmei ş.a.

Figura 1.1. Locul teoriei economice în sistemul ştiinţelor economice.

3. Funcţia practică. Teoria economică serveşte ca bază în

elaborarea politicii economice reale. În baza teoriei economice sunt
determinate principlale scopuri ale societăţii în domeniul economic:
asigurarea creşterii economice durabile şi ridicarea nivelului de trai al
populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă şi cu locuri de
24 
 
muncă a tuturora care doresc şi dispun de capaciţăţi de muncă; sporirea
eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli de
muncă minime; stabilizarea nivelului de preţuri şi reducerea proceselor
inflaţioniste; asigurarea libertăţii economice antreprenorilor, salariaţilor şi
consumatorilor în activitatea sa; repartiţia echitabilă a veniturilor în
societate în aşa fel încât nici o grupă socială a populaţiei să nu devină
săracă; asigurarea socială a celora care au pierdut capacitatea de muncă (a
pensionarilor, invalizilor etc.); asigurarea unei balanţe active comerciale şi
a unei balanţe de plăţi externe pozitive. Aceste scopuri stau în faţa oricărei
ţări din lume.
Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică.
Politica economică – reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice,
care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale ale
statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor
obiective, ţinând cont de condiţiile existente şi de utilizarea mijloacelor
materiale, financiare şi umane de care dispune statul. Politicile economice
ale statului pot fi grupate în dependenţă de următoarele criterii:
a) în funcţie de nivelul obiectivelor majore politicile economice pot
fi grupate în: politici economice naţionale, regionale, mondiale;
b) în funcţie de obiectivele finale politicile economice şi sociale pot
fi divizate în: politici de creştere economică, politici de dezvoltare socială
durabilă, politici de ocupare deplină a forţei de muncă şi de reducere a
şomajului, politici anticriză, politici antiinflaţioniste etc.;
c) în funcţie de dimensiunile obiectivelor politicile economice şi
sociale pot fi grupate în: politici bugetare, politicile privind protecţia
mediului, politici de programare macroeconomică şi politici sectoriale;
d) în funcţie de orizontul de timp politicile economice pot fi
divizate în: politici conjuncturale, politici de relansare economică şi de
restructurare durabilă a aparatului tehnic de producţie, politici de
recesiune etc.;
e) în funcţie de modul de influenţă a participanţilor la viaţa
economică politicile economice pot fi grupate în: politici restricţioniste, de
limitare şi restrîngere a unora sau altora din activităţi, politici de incitare,
stimulare a agenţilor economici etc.;
f) în funcţie de orientarea doctrinară politicile economice se
divizează în: politici liberale, politici neoliberale, politici keynesiene,
politici neodirijiste şi altele;

25 
 
 g) în funcţie de instrumentele folosite politicile economice pot fi
grupate în: politici fiscale directe şi politici fiscale indirecte.
Pentru a promova o politică economică raţională este necesară
utilizarea acelor analize economice care ne permit să determinăm care
seturi de scopuri se bazează pe compatibilitatea reciprocă şi care nu, în ce
condiţii de timp şi spaţiu scopurile acţiunilor noastre sunt reciproc
compatibile.
Rezumat

1. Economia reprezintă un ansamblu de activităţi legate de

procesul de producţie, schimb, repartiţie şi consum a bunurilor economice.
Problemele fundamentale ale economiei sunt: Ce să producem? Cum să
producem? Pentru cine să producem?
2. Economia, ca unitate complexă include: microeconomia,
mezoeconomia, macroeconomia, mondoeconomia, extraeconomia.
Sectoarele funcţionale ale economiei sunt: sectorul primar, secundar,
terţiar, cuaternar, privat, public, mixt.
3. Economia nu trebuie confundată cu ştiinţa economică. Ştiinţa
economică analizează procesele economice care parcurg în societate.
Principiile ştiinţei economice: interacţiunea dintre teorie şi practică;
unitatea dintre analiză micro şi macroeconomică, istorismul real. Ştiinţa
economică poate fi privită în aspect pozitiv şi normativ.
4. Ştiinţa economică (Teoria Economică) a evoluat prin mai
multe etape: etapa antică, medievală, mercantilistă, fiziocrată, clasică,
marxistă, neoclasică, keynesiană, neoliberală.
5. Metodologia ştiinţei economice reprezintă ansamblul
metodelor, procedeelor şi instrumentelor de cercetare în vederea
cunoaşterii fenomenelor, proceselor, categoriilor şi legilor economice.
Principalele metode utilizate în cercetările economice sunt: inducţia şi
deducţia, analiza şi sinteza, abstracţia ştiinţifică, istorică şi logică,
dialectică, metoda comparaţiei şi analizei, metoda modelării economico-
matematice, metoda de experiment.
6. Principalele funcţii ale teoriei economice sunt: funcţia
cognitivă sau de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice,
funcţia metodologică şi funcţia practică. Teoria economică joacă rolul
determinant în sistemul ştiinţelor economice. Sistemul ştiinţelor
economice include: ştiinţele economice fundamentale, teoretico-aplicative
şi ştiinţelor de frontieră.
26 
 
 7. În baza teoriei economice sunt elaborate diferite politici
economice: de dezvoltare social-economică durabilă, de ocupare deplină a
forţei de muncă şi de reducere a şomajului, de stabilire a preţurilor şi de
reducere a inflaţiei, de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii, de
protecţie a mediului ambiant şi altele.
8. Importanţa studierii „Teoriei economice” constă în
următoarele: a înarma populaţia cu cunoştinţe necesare pentru a lua decizii
juste în anumite situaţii economice; a argumenta şi a recomanda o anumită
politică economică; a formula legile economice pentru a prevedea
consecinţele acţiunilor oamenilor; a elabora unele recomandări oamenilor
de afaceri cu privire la activitatea de antreprenoriat.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti. Editura Economică,

1997, p. 31-48.
 Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Bucureşti.
Editura economică. 1999, p. 32, 189, 299-301, 356.
 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie Economică.
Chişinău. U.T.M., 2004, p. 7-16.
 Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC.
Chişinău, 2006, p. 11-27.
 Feuraş Eugenia. Teorie Economică (micro-macroeconomie).
Editura ASEM. Chişinău, 2007, p.7-14.
 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Întroducere în
economia politică modernă. POLIROM, Iaşi, 2002, p.19 -39.
 Andrei Cojuhari, Tatiana Lâsâi. Întroducere în obiectul de
studiu al teoriei economice. U.T.M. Chişinău, 2007, p. 3-45.

27 
 
 Tema 2. Activitatea economică, resursele şi bunurile economice

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor

umane
2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi
problema alegerii raţionale.
2.3. Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile ei.
2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice.

Scopul temei: analiza nevoilor umane, resurselor şi bunurilor

economice şi a fazelor activităţii economice.
Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să analizaţi trăsăturile nevoilor umane şi a legii creşterii nevoilor
umane;
 să explicaţi structura piramidei lui A.Maslow referitor la nevoile
umane;
 să analizaţi resursele economice şi legea rarităţii resurselor
economice;
 să explicaţi problema alegerii raţionale şi a costului de
oportunitate;
 să determinaţi clasificarea bunurilor economice;
 să analizaţi utilizarea şi valoarea mărfii;
 să analizaţi fazele activităţii economice;
 să explicaţi importanţa curbei posibilităţilor de producţie.

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor umane

Scopul final a oricărei activităţi economice este îndestularea

nevoilor umane. Oamenii, pentru a exista şi funcţiona, au nevoie de bunuri
materiale şi servicii: obiecte de consum, lociunţă, şcoală, spital, mijloace
de producţie etc.
Nevoile umane reprezinţă cerinţele materiale, economice, sociale şi
spirituale ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane pot avea
caracter subiectiv sau obiectiv. Nevoile umane care apar sub formă de
dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor poartă caracter subiectiv, iar
nevoile fixate în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor capătă un
caracter obiectiv. Nevoile umane devin efective, în funcţie de condiţiile
28 
 
de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi
civilizaţie ale popoarelor şi indivizilor. Pentru ca nevoile să devină nevoi
economice este necesar să se respecte trei condiţii: să existe bunuri
disponibile şi accesibile; bunurile să fie relativ rare; existenţa unei pieţe de
confruntare a cererii şi ofertei.
Care sunt trăsăturile nevoilor umane?
Multiplicitatea şi diversitatea nevoilor umane. Nevoile umane
sunt nelimitate la număr. Odată cu creşterea progresului tehnico-ştiinţific
apar noi nevoi umane. De regulă, nevoile umane sunt reproductibile,
deoarece satisfacerea uneia dă naştere altora. Creşterea şi diversificarea
încontinuu a nevoilor umane reprezintă o lege economică generală.
Intensitatea şi ierarhia nevoilor umane. Nevoile umane au
diferită intensitate, iar ierarhia nevoilor umane oscilează de la un individ
la altul şi de la o persoană la alta la acelaşi individ.
Stabilirea sau limitarea în capacitate a nevoilor umane. Nevoile
umane sunt limitate în volum. Intensitatea unor nevoi descreşte pe măsură
ce sunt satisfăcute (de ex., cele fiziologice), altele rămân stabile (de ex.,
nevoile de caracter estetic, cum ar fi: literatura, arta, muzica etc.).
Interdependenţa nevoilor umane. Unele nevoi sunt
complementare, adică evoluează în sensuri identice, altele sunt
substituibile (de ex., cafeaua naturală poate fi substituită cu cafea solubilă
sau invers).
Stingerea nevoii umane prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot
să renască din nou, deoarece se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Nevoile umane pot fi clasificate (grupate) în funcţie de mai multe
criterii. În funcţie de fiinţa umană tridimensională (biologică, socială,
raţională) nevoile umane se clasifică în: nevoi naturale sau fiziologice,
care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană, îmbrăcăminte); nevoi
sociale, de grup, care sunt resimţite de oameni, ca membri ai diferitor
socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună (nevoi de
comunicare, convieţuire în societate, de organizare socială); nevoi
raţionale, spiritual-psihologice (nevoi legate de formarea şi
perfecţionarea profesională a oamenilor, de educaţie, cultură etc.).
În funcţie de importanţa nevoilor economistul englez A.Marshall
divizează nevoile în: nevoi inferioare şi superioare (inferioare –
asigurarea cu hrană, îmbrăcăminte, locuinţă; superioare – instruire,
cultură); nevoi absolute şi relative (absolute – aer, apă; relative –
studierea şi cucerirea spaţiului cosmic); nevoi directe şi indirecte (directe
29 
 
– asigurarea cu locuinţă; indirecte – frecventarea teatrului); nevoi actuale
şi viitoare (actuale – primirea la timp a salariului, frecventarea
permanentă de către studenţi a cursurilor şi seminarelor; viitoare – zborul
spre planeta Venera sau nevoia de a termina universitatea cu diplomă de
menţiune).
În funcţie de prioritate şi etapele de realizare economistul american
A. Maslow divizează nevoile umane în 5 categorii (figura 2.1).

Figura 2.1. Piramida lui A. Maslow cu privire la divizarea nevoilor

umane.

În ansambul nevoilor umane rolul principal îl ocupă nevoile

economice: cerinţele de bunuri materiale şi servicii. Anume nevoile
economice şi necesitatea satisfacerii lor servesc ca motiv de bază în
dezvoltarea producţiei. Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu
interesele economice.
Interesele economice reprezintă acele nevoi indirecte, imediate sau
relativ îndepărtate ale luptei oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi
cooperării lor în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii
nevoilor. Deci, interesele reprezintă o formă de realizare a nevoilor
umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de
exprimare, interesele economice pot fi clasificate în:

30 
 
  interese personale, care se manifestă la nivelul fiecărui individ
în parte şi în legătură cu una din nevoile sale (de ex., interesul de majorare
a salariului);
 interesele de grup, care se manifestă la nivelul socio-grupurilor
constituite în conformitate cu legislaţia în vigoare (interesele ţăranilor
fermieri, interesele micului business, interesele consumatorilor etc.);
 interesele generale (publice), care se manifestă la nivelul
populaţiei unei ţări (interesele de prosperare a economiei naţionale,
interesele de reducere a şomajului, inflaţiei);
 interesele private, care se manifestă la nivelul unei firme
(interesul de reducere a costurilor de producţie şi majorare a profitului);
 interesele determinate de timp la care se referă: interesele
curente, de perspectivă, periodice, permanente etc.
O anumită persoană poate să se manifeste, concomitent, ca
purtătoare a mai multor interese: a intereselor sale individuale, ale socio-
grupului căruia îi aparţine, ale unităţii economice în care activează, ale
ţării sale. În acelaşi timp, indivizii, firmele, grupurile sociale, unităţile de
administrare publică şi locală au interesele sale economice specifice.

2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi

problema alegerii raţionale

Orice activitate economică presupune utilizarea de resurse

specifice, în cantităţi determinate şi de calitate respectivă (de ex., pentru a
construi o uşă sau un geam tâmplarul are nevoie de lemn, sticlă şi alte
materiale).
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor,
condiţiilor, premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt
utilizabile şi pot fi atrase în producerea de noi bunuri în scopul
satisfacerii nevoilor umane. Principalul izvor de formare a resurselor
economice este natura, care constituie cadrul de existenţă şi activitate a
oamenilor. Resursele economice constituie potenţialul material şi spiritual
al procesului de producţie şi reproducţie de bunuri materiale şi servicii.
Resursele economice pot fi clasificate în resurse materiale, umane şi
informaţionale.
Resursele materiale includ: resursele naturale primare, care
cuprind: fondul funciar, forestier, apa, flora, fauna, aerul, bogăţiile

31 
 
subterane pe care natura le-a creat sau le regenerează; resursele materiale
derivate (maşini, instalaţii, tehnologii etc).
În funcţie de caracterul utilizării, resursele economice naturale se
clasifică în:
 reproductibile sau regenerabile (fondul funciar, fondul
forestier, apa);
 nereproductibile sau neregenerabile care nu se reproduc
natural şi sunt epuizabile (zăcămintele de petrol, gaze, cărbune, minereuri
etc.).
În funcţie de volum resursele naturale se clasifică în: abundente
(aer, lumina solară etc.) şi deficitare (aur, argint, cărbune etc.)
În funcţie de gradul de recuperare şi refolosire resursele naturale se
clasifică în resurse recuperabile, parţial recuperabile şi nerecuperabile.
Resursele umane reprezintă potenţialul de muncă al unei ţări şi
includ: resursele umane primare (populaţia aptă disponibilă, populaţia
activă); resursele umane derivate (nivelul de instruire, starea de sănătate,
ponderea diferitor categorii profesionale, descoperirile ştiinţifice,
inovaţionale etc.).
Resursele informaţionale 1 , prin conţinutul şi modul lor de
organizare, reprezintă informaţii utile şi disponibile pentru folosirea lor de
către factorul uman în scopuri de cunoaştere, de luare a deciziei sau
acţiune. Resursele informaţionale se manifestă sub formă de fişiere pe
suport clasic, magnetic sau electronooptic, baze de date şi bănci de date
gestionate cu calculatorul, colecţii documentare, registre informaţionale
computerizate, fonduri de brevete, proiecte şi patente, precum şi
informaţiile deţinute de subiecţii umani.
Constituirea şi utilizarea resurselor informaţionale pot fi considerate
la nivel de organizaţie, de sector economic, de economie naţională,
precum şi la scară internaţională. La nivelul firmelor de afaceri resursele
informaţionale reprezintă o sursă majoră de avantaj concurenţial, care
devine activă în funcţie de abilitatea cu care aceste resurse sunt gestionate
pentru promovarea obiectivelor strategice urmărite.
Extinderea şi diversitatea nelimitată a nevoilor se confruntă cu
raritatea şi limitele fizice ale resurselor (limita terenurilor arabile, apei

1
Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, p.403

32 
 
potabile, zăcămintelor subterane şi altele). Raritatea resurselor şi
bunurilor economice devine o lege economică, o caracteristică generală a
economiei.
Legea rarităţii resurselor constă în aceea, că volumul, structura şi
calitatea resurselor evoluează mai încet decât volumul, structura şi
intensitatea nevoilor umane. Cu alte cuvinte, resursele (inclusiv bunurile
economice) sunt limitate în comparaţie cu nevoile nelimitate. Legea
rarităţii resurselor se manifestă cu intensităţi diferite în timp şi spaţiu
pentru diferite grupuri de agenţi economici. Gradul de intensitate şi
tensiuni nevoi-resurse depinde de nivelul de eficienţă economică.
Legea rarităţii se manifestă în următoarele forme specifice de
raritate:
a) raritatea naturală, care ţine de vitregia naturii (de limita
bogăţiilor subterane, de calitatea solului, de calamităţile naturale etc.);
b) raritate de penurie generată de scăderea accidentală a ofertei, ca
urmare a unor situaţii neanticipate de ordin social-economic şi
comportamental;
c) raritate a pieţelor de desfacere (raritate relativă), care apare în
situaţia când se înregistrează o creştere rapidă a cererii, iar oferta rămâne
la nivelul anterior;
d) raritatea artificială (speculativă) generată de reducerea
voluntară a ofertei de către producători pentru a obţine o creştere a
preţurilor 2 .
Legea rarităţii a generat o problemă de importanţă majoră de ordin
micro şi macroeconomic – problema utilizării raţionale a resurselor
economice limitate. Utilizarea raţională a resurselor înseamnă: obţinerea
de rezultate maxime cu cheltuieli minime de resurse la fiecare unitate de
produs. De ex., actualmente în R. Moldova la fiecare unitate de produs se
cheltuie resurse de materie primă şi surse energetice de 2-3 ori mai mult
decât în ţările economic dezvoltate.
Raritatea resurselor face ca orice alegere raţională să însemne, în
acelaşi timp, sacrificarea unor şanse potenţiale. De ex., dacă într-o familie
se cheltuie mai multe resurse pentru hrană, atunci mai puţine resurse
rămân pentru îmbrăcăminte, instruire şi alte necesităţi. De aceea familia
trebuie să aleagă varianta cea mai potrivită.

2
Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, p.275
33 
 
 Costul alegerii sau costul de oportunitate constă în valoarea
bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un bun pentru consum.
Pentru a alege o alternativă posibilă agenţii economici trebuie să ţină cont
de trei condiţii: de volumul de resurse de care dispune firma; de coraportul
dintre cerere şi ofertă de piaţa respectivă; de rata profitului aşteptat.

3.3. Bunurile economice şi formele lor.

Marfa şi proprietăţile ei

Resursele economice nu trebuie confundate cu noţiunea de bunuri

economice. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor
economice, care satisface o anumită nevoie individuală sau socială.
Bunurile pot fi clasificate în următoarele grupe:
a) bunuri capital, care sunt utilizate în procesul de producţie şi se
compun din maşini, utilaj, instalaţii, clădiri, echipamente de
telecomunicaţii etc.
b) bunuri colective, care pot fi utilizate de un număr mare de
oameni (parcul public, iluminatul public, emisiunile de radio şi televiziune
etc.).
c) bunuri complementare, utilizarea cărora nu poate avea loc fără
consumul concomitent al altor bunuri (de ex., automobilul nu poate fi
utilizat fără consumul de carburanţi).
d) bunuri de consum, care includ: bunuri de consum a produselor
alimentare ce contribuie direct la satisfacerea nevoilor umane
(individuale, de grup, colective); bunuri de consum a produselor
nealimentare de uz personal. Bunurile de consum pot fi: de unică
folosinţă (cele alimentare); de folosinţă curentă (îmbrăcăminte); de
folosinţă îndelungată (locuinţă, mobilă, televizor etc.).
e) bunuri economice sunt bunurile care îndeplinesc cumulativ două
condiţii: capacitatea indivizilor de a realiza o legătură între nevoia lor şi
bunul apt să o satisfacă; raritatea – cantitatea limitată, insuficientă
comparativ cu nevoile nelimitate. Bunurile economice pot fi clasificate
după mai multe criterii:
- după forma de existenţă bunurile economice pot fi divizate în
bunuri materiale (numite bunuri corporale) şi bunuri nemateriale sau
servicii;

34 
 
 - după forma de destinaţie bunurile economice pot fi grupate în
bunuri de consum personal şi bunuri de consum productiv;
- după gradul de prelucrare bunurile economice se clasifică în:
bunuri primare la care se referă bunurile desprinse din mediul natural
(materia primă, energia solară); bunuri intermediare la care se referă
bunurile care au fost supuse unor transformări, dar se află în diferite etape
ale ciclului de producţie (făina pentru pâine, cimentul pentru construcţii
etc.); bunuri finale la care se referă bunurile care intră în consum direct
fără a mai fi supuse prelucrării;
- după modul în care circulă în economie bunurile pot fi divizate
în: bunuri marfare (comerciale), cele care formează obiectul tranzacţiilor
bilaterale de piaţă şi trec de la un agent la altul prin vânzare-cumpărare;
bunuri nonmarfare, cele care trec de la un agent economic la altul în mod
gratuit, fiind, de regulă, destinate autoconsumului;
- după forma de proprietate bunurile economice se divizează în:
bunuri publice (apărarea naţională, protejarea mediului ambiant etc.);
private (firmele, instituţiile private); mixte (întreprinderile cu participarea
capitalului străin).
- după forma juridică bunurile economice se divizează în: bunuri
mobiliare (active monetare, financiare, alte categorii de bunuri marfare)
care sunt tranzacţionate pe piaţă şi trec relativ uşor de la un posesor la
altul; bunuri imobiliare (clădiri în care sunt alocate investiţii etc.), bunuri
care sunt practic indivizibile în tranzacţii, iar trecerea de la un posesor la
altul se face fără modificarea locului geografic.
f) bunurile libere sunt bunurile aflate în cantităţi disponibile şi
corespunzătoare nevoilor umane. Bunurile libere sunt utile şi
indispensabile omului (aer, lumina solară, apă etc.), dar nu au utilitate în
sens economic pentru că folosirea lor nu generează sacrificii pentru
obţinerea satisfacţiei ce rezultă din folosirea lor.
g) bunurile substituibile sunt bunurile care se pot înlocui unul cu
altul atât în consum, cât şi în activitatea economică. De ex., cafeaua şi
ceaiul sunt bunuri substituibile când este vorba despre consum;
automobilul şi motocicleta sunt substituibile când apare problema
transportului etc.
În economia de piaţă majoritatea bunurilor create sunt destinate
pentru piaţă, pentru vânzare-cumpărare, primind forma de marfă. Marfa
reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii

35 
 
nevoilor umane creat în baza utilizării factorilor de producţie şi destinat
pentru realizarea prin mecanismul de vânzare-cumpărare.
Principalele categorii de mărfuri sunt:
- mărfuri corporale de consum personal (îmbrăcăminte, alimente,
locuinţe) şi de consum productiv (maşini, utilaje, echipamente de
producţie);
- mărfuri incorporale, servicii şi informaţii destinate consumului
personal şi productiv (servicii de instruire, asistenţă medicală, de poştă, de
transport, de telefon);
- mărfuri în formă de capital real (utilaje, construcţii);
- mărfuri în formă de resurse naturale (terenuri agricole, bogăţii
subterane);
- mărfuri în formă de resurse de muncă (forţă de muncă);
- mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice (brevete,
patente de inovaţie, programe de calculator);
- mărfuri în formă de servicii manageriale şi de marketing;
- mărfuri în formă de monedă şi hârtii de valoare (valută, acţiuni,
obligaţiuni, cambii).
Orice bun economic în formă de marfă are două proprietăţi (laturi)
– utilitate (valoare de întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb).
Utilitatea mărfii reflectă capacitatea reală de a satisface o nevoie
umană prin folosirea sa în consumul personal sau productiv final.
Utilitatea mărfii poate să satisfacă cerinţele omului în mod direct ca obiect
de consum (hrana, îmbrăcăminte) sau în mod indirect – ca mijloc de
producţie (utilaj, instalaţii, maşini). Utilitatea mărfurilor are următoarele
trăsături:
- utilitatea mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei,
indiferent de forma de dominanţă a relaţiilor de producţie (maşinile,
utilajul, clădirile, cerealele şi alte mărfuri utile formează bogăţia în orice
societate umană);
- utilitatea mărfurilor poate fi realizată numai în procesul de
consum personal sau în procesul de producţie (consum productiv);
- utilitatea mărfii nu depinde de cantitatea de muncă sau de alţi
factori de producţie încorporaţi în obiectul dat. De ex., o pereche de
pantofi fabricaţi în condiţii de muncă colectivă sau individuală va conţine
diferite cheltuieli de factori de producţie, însă acestea nu vor influenţa
direct asupra utilităţii acestui bun;

36 
 
 - utilitatea mărfii depinde de calităţile naturale ale bunului. De ex.,
pâinea, carnea, fructele dispun de utilitate deoarece conţin în ele vitamine,
grăsimi şi alte elemente naturale necesare vieţii omului;
- utilitatea mărfii are caracter istoric, deoarece rolul şi menirea ei
se schimbă în urma apariţiei condiţiilor noi economice. De ex., mult timp
petrolul era considerat numai ca combustibil, iar actualmente este folosit
pentru producerea diverselor produse;
- utilitatea unor mărfuri satisface cerinţele individuale ale omului
(hrana, îmbrăcămintea, locuinţa), iar alte mărfuri – satisfac cerinţele
societăţii (protecţia mediului).
Măsura în care utilitatea bunului corespunde nevoilor individuale
sau sociale reprezintă calitatea mărfii. Calitatea mărfii este determinată de
factorii tehnico-economici, sociali, estetici, de gusturile şi preferinţele
consumatorilor. Calitatea mărfii se află într-o legătură de interdependenţă
cu utilitatea economică.
Utilitatea economică 3 exprimă gradul, măsura în care consumarea
unei cantităţi satisface una sau alta dintre nevoile umane. Utilitatea
economică se manifestă în următoarele forme:
1) utilitatea unitară (individuală) este satisfacţia pe care o aduce o
porţiune (doză) dintr-un bun consumat de către individ, acel segment al
anumitei nevoi umane care poate fi acoperit şi satisfăcut prin consumarea
unei cantităţi dintr-un bun (de ex., cantitatea de pâine consumată zilnic de
o persoană);
2) utilitatea totală este satisfacţia resimţită de un individ în urma
consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă dată. De
ex., dacă un consumator utilizează cinci doze dintr-un bun, iar utilitatea
individuală medie resimţită este de trei doze, atunci utilitatea totală va
constitui 15 doze;
3) utilitatea marginală este satisfacţia adiţională pe care un
consumator dat o acordă unei unităţi suplimentare consumate dintr-un bun
economic (de ex., primul pahar de apă va avea o utilitate pentru omul
însetat mai mare decât al treilea pahar).
Utilitatea marginală are tendinţa să se reducă cu fiecare nouă
utilitate consumată. La punctul de saturaţie, când nevoia pentru bunul dat
este integral satisfăcută, utilitatea marginală devine nulă. Această tendinţă
3
Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura economică.
Bucureşti, 1999, p.482 – 483.
37 
 
reflectă conţinutul legii utilităţii marginale descrescânde. Legea utilităţii
marginale descrescânde constă în următoarele: când cantitatea consumată
dintr-un bun sporeşte, utilitatea marginală, adică utilitatea suplimentară
adăugată de ultima unitate consumată, tinde să se diminueze până la zero
corespunzător punctului de saturaţie, la care utilitatea marginală este nulă.
A doua proprietate (latură) a bunului economic ca marfă este
valoarea (valoarea de schimb). Valoarea de schimb reprezintă un raport
cantitativ, o proporţie dintre utilităţile mărfurilor care se schimbă între ele,
raport care variază permanent în funcţie de timp şi spaţiu. Valoarea de
schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de
producţie. Exprimată în bani, valoarea de schimb devine preţ relativ.
Valoarea de schimb bazată pe raportul dintre cerere şi ofertă poartă
denumirea de valoare de piaţă.
Valoarea mărfii reprezintă cheltuirea factorilor de producţie
întruchipate în bunul respectiv. Valoarea mărfii are următoarele trăsături:
- valoarea este o însuşire a tuturor mărfurilor, care se manifestă
numai în procesul schimbului acestora;
- valoare pot avea numai bunurile care dispun de utilitate;
- nu orice utilitate are valoare. Dacă în bunul economic n-au fost
întruchipaţi factori de producţie, atunci acesta nu dispune de valoare
(aerul, apa din mări şi oceane etc.);
- în unele cazuri cheltuielile de factori de producţie nu reflecă
valoarea bunului (atunci când mărfurile nu corespund calităţii, modei sau
sunt produse pentru autoconsum);
- valoarea exprimă relaţii economice nu între bunuri (obiecte), ci
între producătorii şi consumatorii acestor bunuri.
În condiţiile economiei de piaţă marfă devin nu numai bunurile
materiale şi serviciile, ci şi forţa de muncă. Forţa de muncă reprezintă
totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale lucrătorului, capacitatea
lui de a munci. Ca şi restul mărfurilor forţa de muncă dispune de valoare
şi utilitate.
Valoarea forţei de muncă include: valoarea mijloacelor necesare
pentru existenţa şi restabilirea fizică a lucrătorului (cheltuieli pentru hrană,
îmbrăcăminte, spaţiu locativ etc.); valoarea mijloacelor necesare pentru
întreţinerea familiei lucrătorului; cheltuielile pentru perfecţionarea sau
reciclarea forţei de muncă; cheltuielile pentru dezvoltarea socială a
lucrătorului. Suma de bani necesară pentru reproducţia forţei de muncă

38 
 
constituie preţul forţei de muncă. Preţul forţei de muncă oscilează în
funcţie de coraportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii.
Specificul utilităţii forţei de muncă constă în accea, că posesorul
ei (lucrătorul) are o capacitate de a crea o valoare mai mare, decât
valoarea forţei de muncă proprie. Acest surplus de valoare în cea mai
mare măsură este acumulată şi utilizată de societate şi de agenţii
economici.

2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice

Activitatea economică reprezintă un complex de activităţi umane,

care este orientat spre atragerea şi utilizarea resurselor economice limitate
în scopul satisfacerii nevoilor şi interesor umane.
Activitatea economică privită în ansamblu cuprinde: activităţile de
producţie, de organizare a schimbului de mărfuri, de repartiţie a bunurilor
economice, de organizare a consumului personal şi productiv, de cercetare
ştiinţifică, de protecţie şi ameliorare a mediului, de apărare naţională şi
altele. Însă principalele forme de activităţi economice sunt cele de
producţie, schimb, repartiţie şi consum, numite faze ale procesului de
reproducţie şi între care există legături reciproce.
Principala fază în activitatea economică constituie faza de
producţie, care condiţionează derularea celorlalte faze, la rândul lor,
celelalte faze ale reproducţiei influenţează activ producţia şi se
intercondiţionează între ele.
Producţia este acea fază a activităţii economice a cărei funcţie
esenţială constă în combinarea şi utilizarea factorilor materiali şi umani în
vederea obţinerii de noi bunuri economice.
Producţia, privită în sensul larg al cuvântului, include producţia de
bunuri materiale şi producţia de bunuri nemateriale (fig 2.2.). Producţia
de bunuri materiale cuprinde astfel de domenii de activitate cum ar fi:
industria, agricultura, silvilcutura, construcţia şi altele. Producţia de
servicii materiale include: transportul, comerţul, sistemul de deservire,
telecomunicaţiile şi altele. Producţia de servicii nemateriale cuprinde:
transportul de pasageri, serviciile medicale, serviciile de instruire,
serviciile financiar-bancare, serviciile juridice si altele. Producţia de
bunuri nemateriale include produsele de artă, literatură, muzică şi alte
bunuri nemateriale.

39 
 
 Producţia

Producţia materială Producţia nematerială

Producţia de Producţia de Producţia de Producţia de

bunuri servicii servicii bunuri
materiale materiale nemateriale nemateriale

Sfera de servicii
Figura 2.2. Structura fazei de producţie.

A doua fază a activităţii economice este schimbul (circulaţia), care

cuprinde activităţile de distribuire în spaţiu a bunurilor materiale pe calea
vânzării-cumpărării, depozitarea şi păstrarea acestor bunuri, precum şi
schimbul de servicii între participanţii la viaţa economică (servicii
comerciale, servicii de depozitare, servicii de comunicaţii şi
telecomunicaţii). Schimbul este generat de diviziunea socială a muncii.
A treia fază a activităţii este repartiţia. Repartiţia ca proces
economic cuprinde:
- repartiţia (alocarea) resurselor (în aspect cantitativ, calitativ şi
structural) are loc pe ramuri, subdiviziuni, sectoare etc. Ea constituie
punctul de plecare în desfăşurarea activităţii economice şi sociale,
deoarece asigură factorii de producţie necesari;
- repartiţia veniturilor, care constă în distribuirea şi redistribuirea
venitului naţional sau a valorii adăugate între agenţii economici
individuali şi agregaţi;
- repartiţia funcţională care constă în distribuirea veniturilor
fundamentale obţinute de la realizarea factorilor de producţie (salariul
pentru muncă, dobânda pentru capital, renta pentru pământ, profitul pentru
abilitate şi spirit de întreprinzător);
- redistribuirea veniturilor prin sistemul de asigurări sociale
(pensii, indemnizaţii, burse, ajutoare sociale) şi prin sistemul de fiscalitate
(impozitele directe şi indirecte, taxe).

40 
 
 A patra fază a activităţii economice este consumul, act care verifică
utilitatea bunurilor şi concordanţa lor cu nevoile şi preferinţele oamenilor.
Consumul poate accelera sau stopa restul fazelor de activitate economică
(de ex., dacă bunurile nu sunt consumate atunci are loc reducerea
producţiei, schimbului şi distribuirii bunurilor). Consumul poate fi:
- final, când bunul dat nu participă la crearea altor bunuri (de ex.,
frigiderul în gospodărie, autoturismul, televizorul etc.), ci este utilizat
pentru satisfacerea directă a nevoilor umane; consumul final cuprinde
consumul personal şi productiv;
- intermediar, când bunul dat este utilizat pentru producerea altor
bunuri (de ex., strugurele de poamă pentru a produce vin, lemnul pentru a
construi o casă etc.).
Principiul general al activităţii economice este obţinerea
maximului de bunuri economice cu cheltuieli minime de resurse, adică
obţinerea unui maxim de efect cu minim de efort. Pentru a realiza acest
principiu este folosită curba posibilităţilor de producţie.
Curba posibilităţilor de producţie reprezintă un instrument care
pune în evidenţă diferite combinaţii posibile de producţie (pe termen
scurt) a două bunuri economice care pot fi obţinute prin utilizarea deplină
şi eficientă a unui volum disponibil de resurse economice date. De ex.,
dacă R. Moldova ar putea să producă fie încălţăminte (în ordine
descrescătoare, în mii perechi: 4; 3; 2; 1; 0,5), fie cereale (în ordine
crescătoare, în mii tone: 0,5; 1; 2; 3; 4), atunci curba posibilităţilor de
producţie va lua forma celei de mai jos (figura 2. 3.).

Figura 2. 3. Curba posibilităţilor de producţie.

41 
 
 Pe baza curbei posibilităţilor de producţie se pot formula unele
concluzii cu privire la costul oportun, la opţiunile şi comportamentele
producătorului şi consumatorului, la punerea în evidenţă a utilizării
resurselor rare. Această curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei
probleme fundamentale ale economiei. Ce să producem? Cum să
producem? Pentru cine să producem?

Rezumat

1. Nevoile umane reprezintă un ansambu de cerinţe materiale,

economice, sociale, spirituale, de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii
oamenilor. Nevoile umane sunt nelimitate.
2. Caracteristicile nevoilor umane sunt: multiplicitatea şi
diversitatea, intensitatea şi ierarhia, stabilitatea sau limitarea în capacitate,
interdependenţa nevoilor, stingerea prin satisfacţie.
3. Interesele economice reprezintă o formă de realizare a nevoilor
umane. Interesele economice pot fi clasificate în: interese personale, de
grup, private, publice, curente, de perspectivă, performante, etc.
4. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor,
premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi
pot fi atrase în producerea de noi bunuri necesare satisfacerii nevoilor
umane.
5. Resursele economice pot fi clasificate în resurse materiale,
umane, informaţionale şi financiare etc.
6. Resursele economice au caracter limitat, sunt rare. Legea
rarităţii resurselor constă în aceea, că volumul, structura şi calitatea
resurselor evaluează în timp mai încet decât volumul, structura şi
intensitatea nevoilor umane.
7. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor
economice, un element care satisface o anumită nevoie individuală sau
socială şi se manifestă în mai multe forme: bunuri libere, bunuri
economice, bunuri materiale, bunuri nemateriale (servicii), bunuri
substituibile etc.
8. În economia de piaţă majoritatea bunurilor economice devin
marfă. Marfa reprezintă un bun economic destinat pentru schimb prin
intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Orice bun economic în

42 
 
formă de marfă dispune de două proprietăţi – utilitate (valoare de
întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb).
9. Activitatea economică reprezintă un proces complex de
atragere şi utilizare a resurselor economice limitate în scopul satisfacerii
cerinţelor umane şi intereselor economice şi cuprind patru faze (faza de
producţie, schimb, repartiţie şi consum), care reflectă procesul de
reproducţie în societate.
10. Principiul general al activităţii economice este obţinerea
maximului de bunuri economice cu cheltuieli minime de resurse. Pentru a
realiza acest principiu este folosită curba posibilităţilor de producţie, în
baza căreia se pot formula decizii la nivel micro şi macroeconomic cu
privire la realizarea celor trei probleme fundamentele ale economiei – Ce
să producem? Cum să producem? Pentru cine să producem?

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie Politică. Bucureşti. Editura Economică.

1997, p.16-26; 78-88.
 Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura
Economică. Bucureşti, 1999, p. 42-43.
 A. Cojuhari, T.Manole, T. Grunzu. Teorie Economică. Chişinău
UTM., 2004, p. 17-22.
 Dumitru Moldovanu. Curs de Teorie Economică. Editura ARC.
Chişinău. 2006, p. 27-37.
 Feuraş Eugenia. Teorie Economică (micro-macroeconomie).
Editura ASEM. Chişinău, 2007, p. 23-30.
 Philip Hardwick, Joh Landmead, Bahadur Khan. Întroducere în
economia politică modernă, POLIROM. Iaşi, 2002, p. 91 -109.

43 
 
 Tema 3. Evoluţia formelor de organizare a activităţii economice

3.1. Proprietatea – baza activităţii economice. Agenţii economici ca

subiecţi ai proprietăţii.
3.2. Economia naturală şi economia de schimb.
3.3. Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor.

Scopul temei: analiza relaţiilor de proprietate şi a formelor de organizare

ale activităţii economice.
Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:
 să analizaţi relaţiile de proprietate în aspect juridic şi în aspect
economic;
 să analizaţi structura, tipurile şi formele de proprietate;
 să evidenţiaţi laturile pozitive şi dezavantajele proprietăţii private
şi publice;
 să analizaţi agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii;
 să determinaţi trăsăturile economiei naturale;
 să evidenţiaţi trăsăturile economiei de schimb ca formă universală
de organizare a activităţii economice;
 să analizaţi fazele de apariţie a banilor şi funcţiile lor;
 să cunoaşteţi principalele teorii ale banilor.

3.1. Proprietatea – baza activităţii economice. Agenţii economici ca

subiecţi ai proprietăţii

Una din problemele-cheie în teoria economică este problema

proprietăţii. Dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producţie
determină în mâinele cui se află atât puterea economică, cât şi cea politică
în societate.
Ce reprezintă proprietatea? Proprietatea, ca şi categorie
economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură
cu însuşirea bunurilor economice existente în societate, relaţii guvernate
de norme sociale, specifice diferitor perioade istorice. Categoria
„proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic,
filosofic.
În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce
aparţine cuiva şi care se exprimă în trei forme de drept: a) dreptul de a
poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor; b) dreptul
44 
 
de a folosi bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor;
c) dreptul de a administra bunurile, care constă în determinarea destinului
bunurilor.
În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de
gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie. Relaţiile
economice de proprietate cuprind: relaţiile de însuşire a factorilor de
producţie; relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale; relaţiile
de realizare economică a proprietăţii (figura 3.1.)

Sistemul relaţiilor de proprietate

relaţii de folosire
relaţii de însuşire a economică a mijloacelor
factorilor de producţie materiale

relaţii de realizare
economică a proprietăţii

Figura 3.1. Sistemul relaţiilor de proprietate

Relaţiile de însuşire a factorilor de producţie reflectă legăturile

economice dintre oameni şi relaţiile faţă de bunuri ca obiecte proprii (de
ex., acest apartament este al meu şi nimeni nu poate pretinde la el).
Contrar relaţiilor de însuşire există relaţii de înstrăinare, care apar atunci,
când bunurile economice sunt create de unele persoane, iar însuşirea lor –
de alte persoane, care dispun de mijloacele de producţie.
Relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale, care apar
în condiţiile când proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se
ocupă cu utilizarea lor, dar transmite dreptul de utilizare a acestora altor
persoane (de ex., relaţiile de arendă, relaţii de concesii etc.).
Relaţiile de realizare economică a proprietăţii. Realizarea
economică a proprietăţii are loc numai în cazul, dacă ea aduce
proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă,
dividend.

45 
 
 În aspect filosofic omul se implică în relaţiile de proprietate şi se
realizează ca fiinţă umană, manifestându-şi responsabilatea prin
proprietatea pe care o posedă şi pe care o integrează social prin folosire
eficientă. Privită în esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul
şi obiectul ei.
Subiectul proprietăţii reflectă relaţiile dintre oameni cu privire la
însuşirea rezultatelor producţiei. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele care
deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct
drepturile asupra acestora. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi:
persoanele fizice, juridice, statul, administraţiile publice locale,
organizaţiile internaţionale.
Obiectul proprietăţii reprezintă un bun economic în jurul căruia se
creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot fi:
pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii,
hârtiile de valoare şi altele. Toate obiectele de proprietate pot fi divizate în
două grupe mari: factori de producţie şi rezultate ale activităţii de
producţie.
Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii
de muncă şi de producţie; pe calea moştenirii şi pe alte căi care nu
contravin legislaţiei în vigoare. Relaţiile de proprietate pot funcţiona
normal numai în condiţiile existenţei unui stat democrat întemeiat pe
relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate, stat în care
există supremaţia legii.
Care sunt tipurile şi formele de proprietate?
În ţările bazate pe relaţiile de piaţă, inclusiv R. Moldova, există
două tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare a acestora –
proprietatea mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de
proprietate.
Principul tip de proprietate în economia de piaţă este proprietatea
privată. Proprietatea privată este un tip de proprietate în limitele căreia
obiectul proprietăţii aparţine subiecţilor ei (persoanele fizice sau juridice).
Proprietatea privată se manifestă în trei forme (figura 3.2.)

46 
 
 Figura 3.2. Formele proprietăţii private.

Proprietatea privită (individuală) bazată pe munca proprie cuprinde

gospodăriile mici meşteşugăreşti, fermieri, întreprinderi comerciale
minimarket, unităţi familiare ce prestează servicii etc. Proprietatea privată
bazată pe munca salariaţilor cuprinde întreprinderi mici şi mijlocii, în
special angajarea lucrătorilor de sezon. Proprietatea privată asociativă
cuprinde întreprinderile bazate pe asocierea capitalului (societăţi cu
răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, cooperative de producţie şi
comerţ şi altele).
Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele
proprietăţii private: ea asigură autonomie deplină unităţilor economice;
generează concurenţa reală între agenţii economici; stimulează libera
iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o cointeresare
şi o motivaţie superioară în muncă şi în economisire; ea permite o mai
bună adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei; ea constituie
fundamentul libertăţilor individului şi ale democraţiei economice.
Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de concentrare a
capitalului şi a producţiei şi formarea monopolului; ea provoacă stări de
nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă; ea
contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci. Aceste laturi
negative ale proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia
direcţionată a statului în activitatea economică
Proprietatea privată constituie temelia economiei de piaţă
contemporane. Ea nu exclude proprietatea publică şi mixtă, ci dimpotrivă,
cooperează cu acestea în numele eficienţei şi raţionalităţii economice.
47 
 
 Proprietatea publică este proprietatea ce aparţine statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale locale. Proprietatea publică este
prezentată în domeniile strategice ale economiei (bogăţiile subterane,
spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic, terenurile pe care sunt
construcţii de interes public, căi ferate, aeroporturi, şosele etc.).
Proprietatea publică la fel are avantaje şi dezavantaje.
Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor
activităţi cu riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le pot suporta; ea
cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari de
capital; ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale (de instruire, cultură,
apărare naţională); ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă.
Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu stimulează suficient
iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite
nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind susţinute prin subventii din
bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi
aplicarea preţurilor la monopol; ea favorizează elemente de birocratism.
Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietaţii
private şi celei publice, se manifestă în următoarele forme: proprietatea
mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin; proprietatea
mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin; proprietatea
mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat (parteneriat
public-privat).
Una din formele specifice de proprietate este proprietatea
intelectuală. Proprietatea intelectuală – drept de proprietate asupra
produselor intelectuale materializate în descoperirile stiinţifice (brevete,
inovaţii), în opere de artă, artistice, literatură, muzică, emisiuni de tele şi
radiodifuziune, invenţiile în toate domeniile de activitate umană.
Structura proprietaţii este diferită atât la nivelul produsului intern
brut, cât şi la nivelul ramurilor economiei naţionale. De ex. în R. Moldova
structura produsului intern brut în a. 2009 a constituit 4 : proprietatea
publică – 23,2%, privată – 56,0%, mixtă (publică si privată) fără
participarea străină – 2,6%, a întreprinderilor mixte şi străine – 18,2%.
Principalul subiect al proprietaţii şi al activitaţii economice este
agentul economic. Agentul economic este o persoană sau un grup de
persoane fizice sau juridice, care dispune, controlează sau utilizează

4
Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, p.43.
48 
 
factori de producţie, participă la viaţa economică. În actuala economie de
piaţă agenţii economici sunt grupaţi în următoarele categorii:
a) agenţi economici producători de bunuri şi servicii funcţia cărora
este producerea pentru piaţă şi obţinerea profitului. Aceşti agenţi sunt
non-financiari, deoarece efectuează tranzacţii între purtătorii ofertei şi
purtătorii cererii. La această categorie de agenţi economici se referă:
societăţile pe acţiuni, societăţile cu răspundere limitată, cooperativele de
producţie, întreprinderile individuale încadrate în producerea de bunuri
materiale şi servicii pentru piaţă;
b) agenţi economici consumatori (menajele) – unităţi economice
(persoane fizice), care exercită operaţiuni economice legate de viaţa lor
proprie (menajul propriu). La această categorie de agenţi economici se
referă: menajele ordinare compuse din gospodării familiare; menaje
colective compuse din diferite comunităţi de producţie şi consum.
Principalele funcţii ale menajelor privesc atât consumul cât şi producţia de
bunuri şi servicii pentru consumul propriu.Veniturile principale ale
menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate,
precum şi din transferurile primite de la celelalte sectoare instituţionale.
c) agenţi economici financiari sunt reprezentaţi de instituţiile
financiare şi de credit, cât şi de societaţile de asigurari. Aceşti agenţi, în
funcţie de forma de proprietate, se pot manifesta ca unităţi instituţionale
private, publice şi mixte. Agentul financiar serveşte ca intermediar între
ceilalţi agenţi economici. El colectează, transformă şi redistribuie
disponibilitaţile financiare (băncile), sau transformă resursele individuale
în riscuri colective. Din această grupă de agenţi fac parte: Banca
Naţionala, băncile comerciale, instituţiile financiar-creditare, societaţile de
asigurări şi altele. Resursele principale ale acestor unităţi sunt: depunerea
la vedere şi la termen, bonurile de casă, dobânzile, primele de asigurări şi
altele.
d) agenţi economici – administraţiile publice şi private.
Administraţia publică, ca agent economic, exercită funcţia de redistribuire
a veniturilor publice şi avuţiei pe baza serviciilor non-marfare prestate.
Administraţia publică cuprinde: instituţiile guvernamentale (ministere,
departamente), administraţiile publice locale, instituţiile publice de
învăţământ, cultură, sănătate, securitate publică şi ordine socială.
Administraţia privată întruneşte organizaţiile, societaţile, fundaţiile şi alte
instituţii private, care au ca funcţie principală prestarea de servicii non-

49 
 
marfare pentru diferite categorii de persoane sau colectivitaţi. Resursele
financiare provin din contribuţii voluntare, cotizaţii, sponsorizare ş.a.
e) agentul economic-străinătatea, reprezintă un agent economic
specific care influenţează activitatea economică internă prin fluxurile de
factori de producţie, de bunuri materiale şi servicii, de venituri şi
cheltuieli generate de activitatea agenţilor economici autohtoni din
străinătate, respectiv de rezultatele obţinute de la activitatea agenţilor
economici străini care activează în ţară.

3.2. Economia naturală şi economia de schimb

Există două forme (moduri) de organizare a activitaţii economice –

economie naturală şi economie de schimb.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii
economice în care nevoile de consum sunt satisfacute din rezultatele
propriei activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare
gospodărie individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor
materii prime până la transformarea lor în bunuri pentru consum. Deci,
economia naturală este bazată pe autoconsum.
Economia naturală are următoarele trăsături:
- în economia naturală producătorul, din punct de vedere al
activităţii sale, este izolat;
- producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie
necesare pentru înfăptuirea procesului de producţie;
- produsul creat în economia naturală este destinat pentru
satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul
gospodăriei;
- în economia naturală pământul constituie principalul factor de
producţie; baza economică în economia naturală constă din cules,
vânătoare şi cultivarea pământului;
- economia naturală e întemeiată pe utilizarea uneltelor primitive,
de aceea nivelul ei de eficienţă economică este foarte jos;
- în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii;
- relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o
formă transparentă, ca relaţii dintre oameni şi nu ca relaţii dintre produsele
muncii lor;
- forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate,
deoarece, este strict legată de o anumită unitate de producţie;
50 
 
 - ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată
cu meşteşugul casnic.
Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi
existenţa economiei naturale în decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale
economiei naturale în forma sa clasică întâlnim actualmente în unele ţari
din Africa, Asia şi America Latină. Pe măsura aprofundării diviziunii
sociale a muncii economia naturală treptat cedează locul economiei de
schimb.
Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a
activitaţii economice în care agenţii economici produc bunuri materiale şi
servicii în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare
satisfacerii nevoilor individuale şi sociale. Economia de schimb prezintă
forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în
lumea contemporană.
Germenii (condiţiile) economiei de schimb au apărut încă în
perioada descompunerii comunităţilor primitive, dezvoltându-se continuu
pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În
principal, această dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi
apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială.
Economia de schimb are următoarele trăsături:
1. Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a
muncii, care se caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă
şi fixarea lor ca activităţi specializate. A. Smith a subliniat, că diviziunea
şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru
individ şi pentru societate, este baza perfecţionării forţelor de producţie, a
stimulării şi a chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent
economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul
economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de
specializare se întemeiază pe teoria avantajului relativ (comparativ). Un
agent economic dispune de un avantaj comparativ cu alţii, dacă obţine un
anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.
Un agent economic dispune de un avantaj absolut atunci, când produce o
cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu un oarecare alt
agent economic. Astfel, specializarea este prima condiţie şi trăsătură de
bază a economiei de schimb, care contribuie la dezvoltarea cooperării
economice şi sporirii progresului economic.
2. Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia
înseamnă, că agenţii au dreptul de decizie referitor la volumul de
51 
 
producţie şi realizarea acesteia. Autonomia agenţilor economici este
fundamentată pe proprietetea privată, pe interesul economic al
producătorilor şi a libertăţilor economice.
3. Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se
efectuează schimburile dintre agenţii economici (între producători şi
consumatori). Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia
oscilează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie
producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine
mediator în relaţiile economice dintre producători şi consumatori. Anume
piaţa informează şi orientează agenţii economici ce să producă, cât să
producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre agenţii economici
poate avea loc direct (M-M, când o marfă este schimbată direct cu altă
marfă) sau indirect (M-B-M, când schimbul de mărfuri este intermediat de
bani, monedă). Actualmente majoritatea schimburilor de mărfuri se
realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb
contemporană să se numească economie monetară.
4. Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile
economiei de piaţă majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă
de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei
(materie primă, utilaje, instrumente etc.) sau satisfacerii nevoilor de viaţă
ale oamenilor (produse alimentare, nealimentare, servicii etc.), destinat
vânzării-cumpărării prin tranzacţiile de piaţă.
5.Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei
de schimb între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri
(tranzacţii) de bunuri şi monedă de doua tipuri: unilaterale (de transfer),
care reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite,
taxe etc.); bilaterale, care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de bunuri
între doi agenţi economici.
Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze – inferioară
şi superioară. La faza inferioară schimbul de bunuri avea caracter
întâmplător sau “mut” (în economia primitivă). La faza superioară
schimbul de bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este intermediat
de monedă. Faza superioară a economiei de schimb a primit denumirea de
producţie de mărfuri.
Producţia de marfuri reprezintă o formă de organizare a economiei
în care agenţii economici produc bunuri şi servicii pentru piaţă, pentru
satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de
producţia de bunuri materiale şi nemateriale:
52 
 
 - producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care
sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de
bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale (servicii) create în
societate, indiferent - în formă de mărfuri sau în formă de autoconsum;
- producţia de bunuri a apărut odată cu apariţia societăţii umane, pe
când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare
istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă.
Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de
mărfuri simplă (mica producţie de mărfuri) întemeiată pe munca
personală a producătorului şi marea producţie de mărfuri întemeiată pe
angajarea muncitorilor salariaţi. Mica producţie de mărfuri a dominat în
epoca sclavagismului şi feudalismului, iar marea producţie de mărfuri e
caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia
mixtă contemporană.

3.3 Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor

Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană,

care poate fi comparată cu apariţia limbajului. Banii servesc ca mijlocitor
în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca uneltă de
comunicare dintre oameni.
Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a
economiei de schimb, intermediat de monedă. Schimbul monetar cuprinde
patru faze (etape):
a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb
serveau unele mărfuri mai fregvent solicitate (sarea, blănurile, vitele ş.a);
b) faza în care în calitate de echivalent de schimb serveau metalele
preţioase (lingourile sau obiectele de aur, argint, aramă etc.);
c) faza în care în calitate de echivalent al schimbului serveau
monedele bătute (în China monedele bătute au apărut în sec.XI î.e.n., în
Grecia – în sec.VIII î.e.n., în Roma – în sec.V î.e.n.). Monedele de aur şi
argint au circulat până la primul răbzboi mondial;
d) faza în care în calitate de echivalent al schimbului au devenit
banii de hârtie şi bancnotele. Bancnotele au apărut în Europa în sec.XVII
şi circulau împreună cu monedele de aur şi argint. Ele puteau fi
preschimbate pe aur la prima cerere a deţinătorului de bancnotă. Însă cu
timpul au fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur din
băncile de emisie, ceea ce a contribuit la înlocuirea lor cu bani de hârtie.
53 
 
După primul război mondial, schimbul bancnotelor pe aur a încetat să mai
aibă loc în toate ţările.
Care sunt formele de manifestare a banilor?
- monede de aur bătute, emise şi garantate de autorităţile emitente.
Banii de aur au valoarea sa proprie şi sunt acceptaţi ca mijloc de schimb în
orice ţară, ţinând cont de cantitatea de metal preţios pe care o conţin şi
titlul acestuia;
- bancnote (bilete de bancă), puse în circulaţie de băncile
comerciale care exprimă angajamentul băncii emitente de a plăti
purtătorului, la cerere, suma de bani înscrisă pe el;
- bani de hârtie, emise de banca centrală (naţională) ca simboluri
ale banilor cu valoare deplină, care îşi îndeplinesc funcţiile în baza
încrederii populaţiei în posibilitatea lor de a suplini cu success banii cu
valoare deplină;
- bani metalici sunt banii confecţionaţi din metale sau aliaje de
metal. De regulă, banii metalici sunt divizionari ai unei unităţi monetare;
- bani scripturali (bani de cont), sunt banii care aparţin unităţilor
economice, persoanelor fizice şi juridice, aflaţi în cont la diferite bănci şi
instituţii financiare sub forma depozitelor la vedere, soldurile creditare,
depunerile la termen ş.a. Actualmente banii scripturali au cea mai mare
pondere în masa monetară a unei ţări.
Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică
cu valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. În
prezent, în urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă
cu valoare intrinsecă. Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare
emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată.
Care sunt funcţiile banilor?
1. Funcţia de măsură a valorii şi a activităţilor economice. Banii,
fiind etalonul universal de măsură, exprimă valoarea tuturor mărfurilor şi
a serviciilor. Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei. Banii
îndeplinesc funcţia de măsură a valorii în mod ideal (abstract).
2. Funcţia de mijloc de circulaţie (de schimb) universal care
contribuie la circulaţia normală a bunurilor şi stingerea oricăror
obligaţiuni economico-financiare. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de
circulaţie în mod real.
3. Funcţia mijloc de plată. Această funcţie a banilor apare în cazul,
când actele de vindere şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu. În acest
caz vânzătorul devine creditor, iar cumpărătorul devine debitor. Banii
54 
 
îndeplinesc funcţia de mijloc de plată în procesul de remunerare a muncii,
de restituire a împrumuturilor, de plată a arendei, chiriei etc. Actualmente,
în calitate de mijloc de plată servesc: cambia – titlul de credit folosit ca
instrument de plată pe termen scurt în operaţiunile comerciale; cecurile –
instrument furnizat de către o bancă, prin care se poate ordona băncii
emitate să transfere o anumită sumă de bani din contul titularului către un
beneficiar; cartele magnetice 5 (numite ”bani electronici”), carduri în baza
cărora sunt exercitate diferite plăţi pentru procurarea mărfurilor şi
serviciilor.
4. Funcţia de acumulare şi de rezervă. În prezent banii pot fi
acumulaţi şi păstraţi în băncile comerciale sau investiţi în obiecte
(apartament, autoturism, teren arabil) sau investiţi în afaceri. Acumularea
de bani nu trebuie confundată cu rezervele de bani (rezervele de bani
pentru consumul viitor al unei persoane) sau cu rezervele de bani ale
Băncii Naţionale destinate pentru circuitul normal al mărfurilor,
funcţionarea normală a sistemului creditar-bancar, pentru susţinerea
cursului de schimb valutar şi a comerţului extern.
5. Funcţia de bani universali. Actualmente funcţia de bani
universali o exercită DST (drepturi speciale de tragere ale Fondului
Monetar Internaţional), dolarul american, lira sterlină engleză, euro şi iena
japoneză, care sunt utilizate în schimburile economice dintre ţări, în
comerţul internaţional, în acordarea împrumuturilor şi investiţiilor străine,
în deservirea turismului şi a altor operaţiuni financiare interne şi externe.
Care este rolul economic al banilor?
După expresia lui P.Samuelson, fluxul de bani este sângele, care
irigă sistemul economic. Rolul banilor constă în următoarele:
- banii servesc ca etalon general de schimb şi de măsură a valorii
tuturor mărfurilor şi serviciilor;

5
În SUA cartelele plastice unilaterale au apărut la începutul sec.XX. Aceste
cartele dădeau posibilitate posesorului de a procura mărfuri de la o firmă anumită
(firma care a eliberat aceste cartele). În anii ’50 ai sec.XX tot în SUA au apărut
cartelele magnitice universale, care permiteau posesorului de a procura mărfuri şi
servicii nelimitate. Pentru a procura astfel de cartelă magnifică persoana
respectivă trebuia să dispună de un venit anual nu mai jos de 15 mii dolari. În
R.Moldova primele cartele magnitice au apărut în 1996, fiind elib rate de banca
comercială „Eximbank”.
55 
 
 - prin intermediul banilor are loc alocarea şi utilizarea factorilor de
producţie (munca, resursele naturale, capitalul etc.);
- prin intermediul banilor are loc repartiţia bunurilor create în
societate (prin intermediul venitului naţional, sistemului bugetar,
sistemului fiscal);
- banii aflaţi în mâinile firmelor sau a organelor de decizie servesc
ca mijloc de control asupra activităţii economice;
- banii servesc ca instrument de sporire a rentabilităţii şi eficienţei
economice la nivel micro şi macroeconomic.
Care sunt atributele (cerinţele) faţă de monedă?
Moneda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
- moneda trebuie să fie acceptabilă (să fie acceptată ca mijloc de
plată de către toţi agenţii economici şi populaţie);
- moneda trebuie să fie durabilă în timp (să aibă o viaţă naturală
durabilă, cum de ex., dolarul american, lira sterlină engleză ş.a);
- moneda trebuie să fie convenabilă (să fie folosită fără restricţii în
tranzacţiile economice);
- moneda trebuie să fie divizibilă (să poată fi folosită la orice
tranzacţie mare sau mică);
- moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie de aceeaşi calitate,
mărime, să îndeplinească aceleaşi funcţii);
- moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea de cumpărare a
monedei trebuie să fie stabilă timp îndelungat);
- moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări.
Care sunt principalele teorii ale banilor?
Referitor la conţinutul şi circulaţia banilor există mai multe teorii.
Vom analiza unele dintre ele.
Teoria metalistă a cantităţii de bani în circulaţie potrivit căreia
circulaţia banilor depinde de volumul metalelor preţioase (aur, argint)
întruchipate în monedă. Dacă volumul metalelor preţioase este înalt,
atunci şi capacitatea de cumpărare va fi mai mare, şi invers.
Teoria nominalistă a banilor, potrivit căreia banii reprezintă o
unitate nominală de calcul lipsită de orice conţinut material. Banii sunt
creaţi de către instituţiile statale ca semne convenţionale, iar mărimea
cantităţii lor în procesul de schimb a bunurilor economice, depinde de
deciziile organelor monetare respective.

56 
 
 Teoria cantitativă a banilor, potrivit căreia valoarea banilor este
determinată de cantitatea lor aflată în circulaţie. Dacă creşte cantitatea
banilor în circulaţie, atunci scade valoarea lor, şi invers.
Teoria monetară a lui Irving Fisher, potrivit căreia cantitatea de
bani aflată în circulaţie este determinată de raportul dintre volumul
bunurilor cumpărate la un anumit nivel al preţurilor şi viteza de rotaţie a
monedei. Formula:
T
M  P* ; unde:
V
M – cantitatea de monedă;
P – nivelul preţurior;
T – volumul tranzacţiilor de mărfuri;
V – viteza de rotaţie a monedei.
Teoria monetaristă a lui M. Friedman, potrivit căreia creşterea
cantităţii de monedă în circulaţie trebuie să corespundă ritmului de
creştere a produsului intern brut.

Rezumat

1. Proprietatea, ca şi categorie economică, reprezintă un ansamblu

de relaţii dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor economice. În
aspect juridic proprietatea reflectă dreptul de a poseda, de a folosi şi de a
administra bunurile. În aspect economic proprietatea reflectă relaţii
economice de gospodărire, de însuşire şi de realizare economică a
proprietăţii.
2. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele fizice şi juridice care deţin
anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi
nemijlocit drepturile asupra acestora. Obiectul proprietăţii îl formează
bunurile în jurul cărora se creează relaţii de proprietate.
3. În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de proprietate
(privată şi publică) şi o combinare a acestora – proprietatea mixtă. În
cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate, inclusiv
proprietate intelectuală.
4. Una din formele de organizare a activităţii economice este
economia naturală în care nevoile de consum sunt satisfăcute din
rezultatele propriei activităţi, fără a apela la relaţiile de schimb.

57 
 
 5. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare
şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană în care
agenţii economici produc bunuri în scopul vânzării, obţinând în schimbul
lor altele, necesare satisfacerii nevoilor.
6. Banii – una din marile descoperiri ale omenirii. Principalele
funcţii ale banilor sunt: funcţia de măsură a valorii, mijloc de circulaţie,
mijloc de plată, mijloc de acumulare şi funcţia de bani univerasli.
7. Rolul economic al banilor constă în următoarele: banii servesc
ca etalon general de schimb al tuturor bunurilor economice în societate, ca
mijloc de alocare şi utilizare a factorilor de producţie, ca uneltă de
repartiţie a bunurilor în societate, ca instrument de sporire a rentabilităţii
şi eficienţei economice.
8. Principalele teorii ale banilor sunt: teoria metalistă, nominalistă,
cantitativă, teoria monetară a lui I.Fisher, teoria monetaristă a lui M.
Friedman.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti,

1997, p.49-64.
 Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC.
Chişinău, 2006, p.239-250.
 Andrei Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică.
U.T.M., Chişinău, 2004, p. 23-29.
 Fhilip Hardwick, John Landmead, Bahadur Khan. Introducere în
economia politică monetară. POLIROM Iaşi, 2002, p. 465-506.
 Andrei Cojuhari, Valentina Childescu. Evoluţia şi unele abordări
metodologice ale reformării relaţiilor de proprietate. U.T.M., Chişinău,
2007, p. 3-36.
 Legea nr.179-XVI din 10 iulie 2008 cu privire la parteneriatul
public-privat (Monitorul Oficial al R. Moldova nr.165-166 din 2
septembrie 2008).

58 
 
 Tema 4. Sistemele economice şi caracteristicile lor

4.1. Esenţa şi structura sistemului economic.

4.2. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă.
4.3. Sistemul economiei mixte şi modelele ei.
4.4. Sistemul economiei tradiţionale şi a economiei de
comandă.

Scopul temei: analiza esenţei, structurii, tipurilor şi modelelor de

sisteme economice.
Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să analizaţi elementele principale ale sistemului
economic;
 să evidenţiaţi criteriile de diversitate ale sistemelor
economice;
 să analizaţi tipurile şi modelele sistemelor economice;
 să evidenţiaţi trăsăturile sistemului economiei de piaţă
bazat pe libera concurenţă;
 să evidenţiaţi specificul sistemului economiei mixte
(sistemul economiei contemporane);
 să analizaţi sistemul economiei tradiţionale;
 să evidenţiaţi trăsăturile sistemului economiei de
comandă.

4.1. Esenţa şi structura sistemului economic

Sistemul economic reprezintă un ansamblu de procese (economice,

de producţie, de consum, de organizare a activităţii economice), care se
desfăşoară în societate în baza relaţiilor de proprietate existente.
Noţiunea de sistem economic are mai multe semnificaţii, fiind privit
ca:
- modalitate de organizare şi funcţionare a activităţii economice
optime astfel încât cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai amplu
nevoile de consum ale populaţiei. În viziunea economistului american
J.K.Galbraith, sistemul economic optim este acela care furnizează
maximum din ceea ce au nevoie oamenii;

59 
 
 - curent (doctrină) de gândire economică, principiile căruia sunt
provocate de către stat în calitate de politică economică (sistemul
economic mercantilist, fiziocrat, liberal, neoliberal, clasic, neoclasic,
marxist, keynesit etc.);
- sistem social-economic, ce se identifică în fond cu noţiunea de
„formaţiune social-economică”, al cărei nucleu îl formează „modul de
producţie” (sistemul sclavajist, feudal, capitalist, socialist);
- ansamblu de reguli şi instrumente, utilizate în scopul de
reglementare şi provocare a unor politici (sistemul de retribuire şi de
normare a muncii, sistemul comercial, sistemul fiscal etc.).
Economistul francez R. Barre, fost prim-ministru al Franţei, acordă
sistemului economic semnificaţia unui ansamblu din trei componente:
obiectivele activităţii economice sau mobilurile definitorii ale agenţilor
economici; organizarea juridică şi socială a unei societăţi care în viaţa
reală se prezintă sub cele mai diverse combinaţii; tehnica şi tehnologia
utilizată pentru obţinerea bunurilor materiale şi serviciilor necesare
satisfacerii nevoilor umane. În viziunea lui R. Barre, omenirea cunoaşte
cinci sisteme economice: sistemul economiei închise, sistemul economiei
artizanale, sistemul economiei capitaliste (de piaţă), sistemul economiei
colectiviste (socialiste) şi sistemul economiei corporatiste 6 .
Sistemul economiei închise era caracteristic pentru modul de
producţie feudal ale cărui obiective erau: satisfacerea nevoilor ţăranilor
şerbi din cadrul moşiei feudale; dependenţa juridică a ţaranilor de feudal;
limitarea pieţelor de desfacere; tehnica de producţie rudimentară; existenţa
puterii unice de decizie a feudalului.
Sistemul economiei artizanale, caracteristic pentru Franţa din sec.
XIV-XV, avea următoarele obiective: satisfacerea nevoilor umane
preponderent celor din mediul urban; profiturile erau limitate şi nu
reprezentau un resort esenţial al activităţii economice; puterea se baza pe
respectarea ierarhiei şi a tradiţiilor; la baza organizării juridice şi sociale
se afla proprietatea privată asupra factorilor materiali de producţie, care se
aflau în mâinile artizanilor (meşteşugarilor) independenţi; producţia
meşteşugărească era destinată pentru o piaţă relativ limitată.

6
Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrota. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, p.429.

60 
 
 Sistemul economic cooperatist, apărut după primul război mondial
în Italia, Franţa, Portugalia, Spania şi în alte ţări, avea următoarele
obiective: evitarea anarhiei şi haosului economic, fără a cădea însă în
tirania sau incompetenţa economiei centralizate; exercitarea de către stat a
funcţiei de arbitraj în interesul tuturor cetăţenilor; organizarea juridică şi
socială consta în crearea şi funcţionarea unor grupuri profesionale care
elaborau legi pentru fiecare domeniu de activitate.
Sistemul economiei capitaliste (de piaţă) şi sistemul economiei
colectiviste (de comandă) vor fi analizate în următoarele compartimente
ale temei.
Orice sistem economic privit în ansamblu include următoarele
elemente:
a) relaţiile social-economice bazate pe diferite forme de proprietate
asupra resurselor şi rezultatelor economice;
b) existenţa diferitor forme organizatorice de gospodărire
(individuală, colectivă, corporativă);
c) existenţa mecanismelor economice specifice de reglare
macroeconomică (a ocupării forţei de muncă, a sistemului fiscal, a
protecţiei sociale a populaţiei etc.);
d) diversificarea relaţiilor şi legăturilor economice dintre subiecţii
activităţii economice (relaţii contractuale, relaţii de administrare şi altele).
Sistemele economice, după conţinut, se deosebesc după
următoarele criterii:
a) în funcţie de forma predominantă de proprietate (în sistemul
economiei de piaţă predomină proprietatea privată, în sistemul economiei
de comandă prodomină proprietatea de stat); în funcţie de scopul urmărit
de societate. Există sisteme economice în care motorul activităţii
economice îl constituie profitul (sistemul economiei de piaţă bazat pe
libera concurenţă), în alte sisteme – bunăstarea şi eficienţa economică
(sistemul economiei mixte);
b) în funcţie de modul de stabilire a relaţiilor dintre participanţii
la activitatea economică (în economia mixtă predomină relaţiile de piaţă,
iar în economia de comandă – relaţiile administrative);
c) în funcţie de ramura principală a economiei sistemele
economice se pot manifesta ca sisteme agrare, industriale;
d) în funcţie de nivelul de dezvoltare economică sistemele
economice se pot clasifica în: sistem sclavagist, feudal, capitalist,
socialist.
61 
 
 În ştiinţa economică contemporană sunt analizate mai multe tipuri
de sisteme. În tema dată vom exercita o analiză amplă: a sistemului de
economie de piaţă bazat pe libera concurenţă; a sistemului economiei
mixte şi a modelelor acesteia; a sistemului economiei tradiţionale şi a
economiei de comandă.

4.2. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă

Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă, numit

„sistemul capitalismului pur”, s-a constituit în sec.XVIII în urma
schimbărilor profunde generate de prima revoluţie industrială. Acest
sistem a funcţionat în forma sa clasică până la începutul sec. XX.
Fundamentele sistemului economiei de piaţă au fost definite de
economistul englez A.Smith în lucrarea „Avuţia naţiunilor” (1776).
Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă reprezintă
un mod specific de organizare a activităţii economice fundamentat pe
proprietatea privată, libertatea economică şi concurenţa perfectă. Acest
sistem se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. Proprietatea privată se află la baza tuturor activităţilor
economice. Proprietatea este garantată şi asigură tuturor egalitate în
drepturi şi obligaţii în faţa legii.
2. Îmbinarea interesului personal cu cel general. În viziunea lui
A.Smith, cel mai bun mijloc de satisfacere a interesului general este de a
permite fiecărui să-şi urmărească interesul personal: producătorii
contribuie la creşterea producţiei globale anume atunci când obţin
profituri înalte. Această convergenţă între interesele personale şi
bunăstarea socială este ilustrată de teoria lui A. Smith „mâna invizibilă”,
potrivit căreia omul îşi urmăreşte propriul interes şi în acest domeniu, ca
şi în altele, este condus de o mână invizibilă spre atingerea unor obiective
care sunt străine intenţiilor sale, urmărindu-şi propriul interes, el serveşte
deseori mai bine scopurile societăţii decât atunci când încearcă să o facă
în mod intenţionat.
3. Mecanismele pieţei sunt singurele care tind să asigure echilibrul
dintre cerere şi ofertă şi alocarea resurselor cu excluderea oricărei
intervenţii a statului şi monopolurilor. În viziunea economistului elveţian
L.Walras (autorul teoriei echilibrului economic general), echilibrul
economic general poate fi atins numai în cazul dacă există echilibrul

62 
 
dintre cerere şi ofertă pe pieţele factorilor de producţie şi există
concurenţă perfectă.
4. Raportul dintre cerere şi ofertă determină priorităţile în
producţia bunurilor, metodele de organizare şi combinare a factorilor de
producţie. În economia de piaţă indivizii consumatori fac alegeri care
reflectă preferinţele lor, iar producătorii iau decizii în scopul de a-si
maximiza profiturile. Pentru a atinge acest scop, întreprinderile trebuie să
producă bunurile dorite de consumatori şi aceasta la un cost cât mai scăzut
posibil. Economia de piaţă aduce astfel un răspuns la cele trei probleme
fundamentale ale economiei în orice societate:
- „ce bunuri ar trebui produse şi în ce cantităţi”?, răspunsul este
simplu: dacă doresc să obţină beneficii, producătorii trebuie să fabrice
produsele sau să propună serviciile dorite de consumatori. Consumatorii
îşi exprimă preferinţele cheltuindu-şi veniturile; ei determină astfel
bunurile care trebuie produse, cantităţile în care trebuie produse aceste
bunuri şi modul în care trebuie utilizate resursele disponibile;
- „cum ar trebui produse bunurile”?, răspunsul este dat de
producători, care, pentru a obţine profituri, trebuie să caute să furnizeze
bunurile cerute la un cost relativ scăzut, înlocuind factorii de producţie
costisitori cu resurse de producţie la un preţ mai jos;
- „pentru cine ar trebui produse bunurile şi serviciile”?, răspunsul
este furnizat pe pieţele factorilor de producţie, deoarece plăţile efectuate
de întreprinderi pentru a-şi procura aceşti factori constituie veniturile
consumatorilor personali şi colectivi. Atribuirea bunurilor produse reflectă
repartiţia veniturilor.
5. Concurenţa perfectă 7 , reprezintă un mecanism al economiei de
piaţă bazat pe libertatea economică a producătorilor şi consumatorilor.
Concurenţa perfectă presupune o formă specifică de organizare a
economiei cu reguli foarte stricte care au ca scop instaurarea unui anumit
fel de egalitate a condiţiilor pentru toţi agenţii economici. Concurenţa
perfectă are următoarele trăsături:
- atomicitatea producătorilor şi consumatorilor, astfel încât nici
unul dintre ei nu poate influenţa piaţa;

7
Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrota. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, p.429
63 
 
 - transparenţa perfectă a pieţei – informarea producătorilor şi
consumatorilor referitor la cererea şi oferta de bunuri şi servicii astfel
încât să determine luarea deciziilor corecte în relaţiile cumpărare-vânzare;
- omogenitatea produsului – bunurile sunt identice, indiferent cine
le produce şi ca urmare cumpărătorii pot obţine acelaşi bun de la orice
producător-vânzător;
- libertatea de a acţiona pe piaţă – lipsa restricţiilor care ar putea
împedica agenţii economici să activeze pe piaţa respectivă;
- elasticitatea perfectă a cererii şi ofertei – adaptarea rapidă a
cererii şi ofertei la schimbarea care se produce pe piaţa respectivă;
- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie – migrarea liberă a
mărfurilor, capitalului şi forţei de muncă de la o piaţă la alta fără
obstacole;
- raţionalitatea şi eficienţa economică – minimizarea costurilor de
producţie şi sporirea profiturilor.
6. Preţurile de echilibru se formează în baza confruntării cererii şi
ofertei. Pe fiecare piaţă, producătorii şi consumatorii îşi iau deciziile în
funcţie de preţurile relative; prin acţiunile lor combinate, ei determină
structura acestor preţuri; schimbările intervenite în preţuri antrenează
modificări ale comportamentelor individuale, până când armonizarea lor
permite realizarea unei stări de echilibru, adică a unei situaţii în care
cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale.
7. Statul nu intervine direct în activitatea economică, ci se
limitează numai la protejarea pieţei şi a instituţiilor acesteia. Economia de
piaţă exclude la fel implicarea monopolurilor şi sindicatelor în activitatea
agenţilor economici. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera
concurenţă prevede descentralizarea completă a economiei şi autoreglarea
sistemului în ansamblu.
Economiile contemporane se prezintă ca sisteme economice mixte,
care se caracterizează prin îmbinarea elementelor economiei de piaţă
liberă cu implicarea statului în economie.

4.3. Sistemul economiei mixte şi modelele ei

Sistemul actual al economiei de piaţă reprezintă un sistem economic

real mixt, care a apărut la începutul sec. XX şi s-a consolidat după al
doilea război mondial în urma transformărilor cardinale în viaţa
economică: dezvoltarea accelerată a progresului tehnico-ştiinţific;
64 
 
diversificarea formelor de concurenţă imperfectă; apariţia şi dezvoltarea
noilor forme de proprietate; dezvoltarea infrastructurii sociale; creşterea
gradului de intervenţie a statului în activitatea economică şi altele.
Un sistem economic se consideră mixt atuci când sectorul privat şi
sectorul public contribuie împreună la buna lui funcţionare, în mod
coordonat sau concurenţial. În aspect microeconomic economia mixtă
desemnează o întreprindere al cărei capital este deţinut în comun de stat şi
de investitorii privaţi. În aspect macroeconomic o economie este mixtă,
dacă statul joacă un rol important în economia globală, în paralel cu
sectorul privat. Raportul dintre cheltuielile publice şi produsul intern brut
este indicatorul de „mixitate”, care reflectă ponderea diferitor forme de
proprietate în acest agregat economic. În Statele Unite ale Americii
ponderea sectorului public în produsul intern brut este de 35,8 %, în
Japonia – 36%, în Anglia – 40,4 %, în Franţa – 54%.
Elementele interdependente care caracterizează economia de piaţă,
ca sistem conomic real mixt 8 , sunt:
 reglarea vieţii economice se realizează cu precădere prin
mecanismele pieţei şi într-o măsură mai mică – prin intervenţia organelor
statului democrat;
 alături de producţia de mărfuri, de economia de schimb monetar,
continuă să existe elemente ale economiei naturale şi schimbului direct de
bunuri (barter);
 agenţii economici mici şi mijlocii coexistă cu marile corporaţii,
care adesea ori au tendinţe monopoliste sau ologopoliste;
 sectorul privat-particular se întrepătrunde cu cel public,
respectiv unităţile economice aparţinând celor două sectoare ce
concurează între ele;
 statul, ca agent economic autonom, încearcă să reglementeze, în
mod democratic, mecanismele economice de funcţionare, în general, să
codifice comportamentele tuturor agenţilor economici, indiferent de tipul
de proprietate.
Care sunt trăsăturile 9 de bază ale sistemului economic mixt?
- pluralismul formelor de proprietate, în care proprietatea privată
este preponderentă şi cuprinde majoritatea patrimoniului. Titularii fiecărei
8
Niţă Dobrată. Editura politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p.74.
9
Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, p. 185.
65 
 
forme de proprietate sunt orientaţi spre obţinerea profitului şi îşi asumă
dreptul de decizie în condiţiile de risc şi incertitudine. Instituirea unui
sistem de concurenţă între o producţie privată şi o producţie publică
prezintă cel puţin două avantaje: pe de o parte, producţia publică permite
combaterea abuzurilor de poziţie dominantă pe pieţe, iar pe de altă parte,
menţinerea unei producţii private este o sursă de informaţii valoroase
pentru controlul costurilor întreprinderilor publice. În acelaşi mod
parteneriatul privat-public în finanţarea întreprinderilor permite atât
slăbirea constrângerilor care împiedică uneori statul să-şi îndeplinească
obligaţiile de acţionar (datorită aportului de fonduri private), cât şi
aplicarea unei politici industriale sau de dezvoltare (datorită aportului de
fonduri publice);
- pluralismul formelor de gospodărire, în care funcţionează
gospodării individuale, cooperative de producţie şi consum, societăţi pe
acţiuni, întreprinderi corporative etc., care activează în cadrul actelor
legislative;
- îmbinarea mecanismelor de piaţă (cererea, oferta, concurenţa,
preţul), cu mecanismele reglării de stat a economiei (reglarea sistemului
monetar, fiscal, a ratei dobânzii, a salariului minim etc.). La nivel
microeconomic (la nivelul firmei) larg este aplicat sistemul marketing de
dirijare, iar la nivel macroeconomic – sistemul de programare şi
planificare indicativă;
- descentralizarea economiei, bazată pe decizii individuale a căror
coerenţă se asigură prin mecanismul pieţei, pârghiile economico-
financiare şi cadrul legislativ;
- existenţa unui sistem de pieţe concurenţiale (de monopol,
monopoliste, oligopoliste), care funcţionează pe principiile vaselor
comunicante, bazate pe reguli clare care-i stimulează pe agenţii economici
competitivi şi îi elimină pe cei necompetitivi şi inadaptabili la cerinţele
pieţei. Piaţa concurenţială este reglatorul principal al activităţii
economice, cu toate că activităţile economice se derulează şi sub incidenţa
conţinutului echităţii şi al justiţiei sociale;
- existenţa unei structuri tehnico-economice moderne,
componentă substanţială a unei înalte eficienţe, premisa satisfacerii
decente a nevoilor pentru marea majoritate a cetăţenilor, a libertăţilor
economice şi juridice, inclusiv a democraţiei;

66 
 
 - existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern
echipat, care-şi asumă reglarea masei monetare şi orientarea acţiunilor
agenţilor economici;
- majoritatea preţurilor se formează prin negocieri libere între
vânzători şi cumparători, fără intervenţii administrative din partea statului
şi a altor centre de forţă economică;
- interesul personal şi relaţiile de piaţă bilaterale reprezintă
impulsul activităţii economice, iar profitul este mobilul direct principal;
- statul democrat de drept veghează respectarea regulilor de
funcţionare a pieţei, cât şi asupra instituţiilor juridice şi economice: statul
este agent economic, prin diferite organisme specializate el adoptă măsuri
pentru completarea şi, când este cazul, corectarea funcţionarii pieţei, prin
folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare şi altor
instrumente;
- în economia mixtă populaţiei şi agenţilor economici le sunt
caracteristice anumite mentalităţi, cum ar fi: prevederea, iniţiativa, riscul,
paternalismul etc.
- în economia mixtă funcţioneaza sistemul de protecţie socială.
Pentru asigurările sociale sunt alocate în jurul la 40% din toate asigurările
bugetare. Afară de asigurările de stat, protecţia socială este înfăptuită şi de
firmă (asigurarea lucrătorilor firmei cu hrană, deservirea medicală,
reciclarea şi recalificarea lucrătorilor şi altele).
Sistemul economiei de piaţă real mixt are un şir de avantaje şi
dezavantaje.
Avantajele acestui sistem: asigură dezvoltarea echilibrată a
economiei naţionale; contribuie la formarea preţurilor de echilibru în baza
confruntării cererii şi ofertei; contribuie la concordanţa dintre cererea şi
oferta agregată; stimulează utilizarea raţională a resurselor economice
limitate; contribuie la dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific; asigură
libertatea economică tuturor agenţilor economici; asigură protecţia socială
a populaţiei.
Dezavantajele sistemului economiei mixte: colaborarea dintre
sectorul privat şi sectorul public poate genera coaliţii nefaste între anumite
grupari de interese private (în căutarea unor „rente economice”) şi anumiţi
conducători publici (care doresc să manipuleze regulile conforme cu
interesul general din raţiuni politice sau birocratice sau chiar pentru a-şi
procura venituri din corupţie); sistemul economiei mixte nu poate înlătura
aşa-numita „lege a junglei” în economie, care duce la limitarea micului
67 
 
business, nu poate înlătura monopolismul în domeniul de producţie şi de
realizare a mărfurilor, nu poate evita declinurile economice, şomajul,
inflaţia şi alte dezechilibre economice. Deşi sistemul economiei de piată
real mixt dispune de unele neajunsuri, el s-a dovedit cel mai adecvat
sistem de organizare şi funcţionare a economiei din toate cele care au
existat de-a lungul istoriei.
În cadrul sistemului economiei de piaţă real mixt există mai multe
modele cu caracteristici specifice dintre care pot fi menţionate: modelul
anglo-saxon, modelul vest-european, paternalist, social de piaţă, nordic-
european. Vom analiza succint trăsaturile modelelor sus-menţionate.
Modelul anglo-saxon (neoliberal neoamerican) la care se referă:
SUA, Anglia, Australia, Noua Zeelandă, Canada şi alte ţari. Acest model
are următoarele trăsături:
- nivelul relativ jos al ponderii sectorului public în produsul intern
brut (15-30%);
- creşterea rolului mecanismelor de piaţă în reglarea activităţii
economice;
- stimularea creşterii ofertei (în SUA, Anglia);
- formarea preponderentă a preţurilor în dependenţă de
mecanismele pieţei (cerere, ofertă, concurenţă);
- reducerea substanţială a impozitelor (în SUA impozitile au fost
reduse de la 54% pîna la 28% pentru agenţii economici);
- reglarea masei monetare aflate în circulaţie;
- gradul redus de securitate faţă de riscuri (crize, şomaj, inflaţie,
sărăcie etc.).
Modelul vest-european (model francez cu tentă derijistă), la care se
referă Franţa, Italia şi alte ţări. Acest model prevede:
- extinderea sectorului public în baza naţionalizării
întreprinderilor private şi, îndeosebi, a infrastructurii sociale;
- extinderea tendinţelor derijiste în activitatea economică
(programarea macroeconomică şi elaborarea programelor de stat de
dezvoltare a sectoarelor economice);
- îmbinarea mecanismelor pieţei cu sistemul de planificare
indicativă la nivel macroeconomic.
Modelul paternalist (model japonez), a aparut dupa cel de-al doilea
război mondial. Acest model prevede:

68 
 
 - dezvoltarea marilor corporaţii, a companiilor transnaţionale
(CTN), care sunt susţinute de către stat (companiile Honda, Nisan,
Mitshubisi, Miţumoto ş.a );
- reglarea de stat a economiei prin programarea economică (în
Japonia există planuri de 5 ani la nivel macroeconomic);
- creşterea cu ritmuri înalte a productivităţii muncii în raport cu
sporirea salariului, ce contribuie la reducerea costurilor de producţie şi
asigurarea competitivitaţii mărfurilor pe pieţele internaţionale;
- angajarea pe viaţă a lucrătorilor la firmele mari japoneze;
- extinderea sentimentului de mândrie naţională şi patriotism
(lucrul la firmele japoneze începe de obicei cu interpretarea imnului ţării
sau al firmei);
- diferenţierea dintre veniturile diferitor categorii de lucrători este
relativ mică şi constituie cel mult de 17 ori a patronului faţă de lucrătorul
simplu necalificat;
- clasa mijlocie este cea mai numeroasă şi constituie 85-90% din
populaţia aptă a ţării.
Modelul social de piaţă (modelul economiei de piaţă social
orientată), la care se referă Germania, Austria, Olanda şi alte ţări. Acest
model prevede:
- îmbinarea organică a mecanismelor pieţei cu protecţia socială a
populaţiei (acordarea de pensii şi ajutoare sociale destul de înalte);
- creşterea ponderii sectorului de stat în economie (în unele ţări
constituie circa 30%) ceea ce permite ca asistenţa medicală şi sistemul de
instruire să fie gratuit;
- preţurile la mărfurile de primă necessitate, sunt de regulă,
stabilite de stat şi sunt relativ stabile şi joase;
- stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii, cât şi a gospodăriilor
de fermieri, ceea ce contribuie la creştrea clasei mijlocii, care constituie
circa 75% din populaţie;
- diferenţa dintre salariul minim şi maxim constituie pâna la 24
ori.
Modelul nordic-european (numit model „suedez”), bazat pe
cooperare între sectorul privat-productiv şi cel public-prestator de servicii
sociale, cuprinde Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca. Acest model
prevede:
- asigurarea echităţii sociale şi reducerea inegalităţii în avere;

69 
 
 - stabilirea unor rate înalte de impozite în scopul acumulării
resurselor necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale (impozitele
constituie 40-50% din nivelul veniturilor populaţiei);
- asigurarea gratuită a serviciilor medicale şi de instruire;
- susţinerea şi dezvoltarea sectorului cooperatist.

4.4. Sistemul economiei tradiţionale şi a economiei de comandă

Sistemul economiei tradiţionale a aparut dupa al doilea război

mondial în urma destrămării sistemului colonial şi obţinerii independenţei
naţionale şi politice de către fostele ţări coloniale. Sistemul economiei
tradiţionale are următoarele trăsături:
- acest sistem în mare masură este bazat pe munca manuală şi pe
un nivel jos de înzestrare tehnică şi tehnologică;
- în acest sistem există mai multe forme de gospodărire
(gospodăria naturală, gospodării mărunte ţărăneşti şi meşteşugăreşti, cât şi
întreprinderi mari industriale);
- în acest sistem domină capitalul străin, care utilizează resursele
materiale şi umane la un preţ redus;
- în acest sistem predomină tradiţiile vechi, valorile religioase
împărţirea societăţii în caste, dinastii de neam ce frânează progresul
social-economic;
- în economia tradiţională un rol activ îl joacă statul, care prin
intermediul redistribuirii veniturilor bugetare, contribuie la dezvoltarea
infrastructurii de producţie şi sociale.
Sistemul economiei de comandă reprezintă un tip de organizare
centralizată a economiei în care toate deciziile economice în societate sunt
luate de autorităţile centrale. Acest sistem iniţial a aparut în fosta U.R.S.S.
(1917), iar mai târziu, după al doilea război mondial, s-a costituit în unele
ţări din Europa de Est, Asia şi America Latină. Economia de comandă are
următoarele trăsături:
- stabilirea proprietăţii de stat asupra tututor mijloacelor de
producţie şi a resurselor economice astfel încât majoritatea bunurilor
materiale şi serviciilor sunt produse în cadrul proprietăţii de stat;
- activităţile economice în toate domeniile sunt dirijate în mod
centralizat prin intermediul unui plan general, ai cărui indicatori sunt
obligatorii pentru toţi agenţii economici;

70 
 
 - preţurile la bunuri şi servicii, de regulă, nu depind de cerere şi
ofertă, ci se formează în mod planificat, centralizat;
- în economia de comandă are loc dominaţia monopolistă de stat
în toate ramurile şi domeniile de activitate, inclusiv în domeniul artei,
literaturii, muzicii etc.;
- în economia de comandă concurenţa este exclusă în procesul de
alocare a resurselor economice în raport cu manifestarea liberă a cererii şi
ofertei;
- în acest sistem lipseşte stimularea materială a producătorului ce
se reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi calităţii produselor;
- în economia de comandă are loc dominaţia şi dictatura
producătorului în raport cu suveranitatea consumatorului;
- în acest sistem are loc un dezechilibru dintre producţie şi
consum, dintre sectoarele şi ramurile economiei naţionale.
În economia de comandă, la fel ca şi în economia de piaţă reală, au
existat mai multe modele printre care pot fi menţionate: modelul sovietic,
modelul chinez, modelul iugoslav, modelul cubanez ş.a. Însă, după cum a
demonstrat practica mondială, sistemul economiei de comandă a fost mai
puţin eficient în comparaţie cu sistemul economiei de piaţă, fapt care a
condus la destrămarea acestuia în majoritatea ţărilor exsocialiste la
sfârşitul sec.XX. Actualmente rămaşiţe ale sistemului economiei de
comandă s-au păstrat în Coreea de Nord, Cuba şi parţial în China.

Rezumat

1. Sistemul economic reprezintă un ansamblu de procese

economice şi de organizare a activităţii umane, care parcurg în societate în
baza relaţiilor de proprietate existente.
2. Orice sistem economic include următoarele elemente: relaţiile
social-economice bazate pe diferite forme de proprietate; pluralismul
formelor de gospodărire; existenţa mecanismelor specifice de reglare
macroeconomică ş.a.
3. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă
reprezintă un mod specific de organizare a activităţii economice
fundamentat pe proprietate privată, concurenţă liberă (perfectă), libertatea
economică a producătorilor de a decide şi a consumatorilor de a alege,
formarea liberă a preţurilor în baza confruntării cererii şi ofertei,
autoreglarea economiei de piaţă.
71 
 
 4. Sistemul economiei mixte se caracterizează prin următoarele
trăsături: pluralismul formelor de proprietate; pluralismul formelor de
gospodărire; îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării de
stat; descentralizarea economiei; existenţa pieţelor concurenţiale; existenţa
unui sistem financiar-bancar ramificat şi a unei structuri tehnico-
economice moderne; intervenţia limitată a statului în activitatea
economică; protecţia socială a populaţiei.
5. În cadrul sistemului economiei mixte există mai multe modele
cu caracteristici specifice: modelul anglo-saxon, vest-european,
paternalist, social de piaţă, nordic-european.
6. Sistemul economiei tradiţionale este bazat pe munca manuală şi
un nivel jos tehnic şi tehnologic; în acest sistem predomină tradiţiile
vechi, valorile religioase, divizarea societăţii în caste şi dinastii de neam;
domină capitalul străin care utilizează la un preţ relativ jos resursele
materiale şi umane.
7. Sistemul economiei de comandă reprezintă un tip de organizare
centralizată a economiei în care toate deciziile economice în societate sunt
luate de autorităţile administrative centrale şi locale.
8. Sistemul economiei de comandă se caracterizează prin
următoarele: dominanţa proprietaţii de stat asupra tuturor mijloacelor de
producţie şi a resurselor economice; stabilirea preţurilor de către organele
statale; dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate;
lipsa unei concurenţe reale între producătorii de bunuri; lipsa stimulării
materiale a producătorului; dominanţa şi dictatura producătorului în raport
cu suveranitatea consumatorului; dezechilibrul dintre producţie şi consum,
cât şi dintre sectoarele şi ramurile economiei naţionale.
9. În sistemul economiei de comandă au existat mai multe modele
(sovietic, chinez, iugoslav, cubanez ş.a.) însă aceste modele au fost mai
puţin eficiente în comparaţie cu cele din sistemul economiei mixte, fapt
care a contribuit la destrămarea acestuia la sfârşitul sec.XX. Actualmente
rămăşiţe ale sistemului economiei de comandă s-au păstrat în Coreea de
Nord, Cuba şi parţial în China.

72 
 
 Bibliografie.

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti. Editura

Economică. 1997, p.72-76.
 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică.
U.T.M. Chişinău, 2004, p. 29-31.
 Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura
ARC. Chişinău, 2006. p.38-54.
 Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă.
Editura Economică. Bucureşti,1999, p.119,185, 429.
 Feuraş Eugenia. Teorie Economică (micro-
macroeconomie). Editura ASEM. Chişinău, 2007, p.15-22.

73 
 
 Secţiunea II

MICROECONOMIE

Din prima secţiune a cursului de prelegeri aţi aflat că o parte

componentă a ştiinţei economice este microeconomia. În timp şi aceasta a
devenit o ştiinţă consolidată, axată în mare parte pe: înţelegerea
mecanismelor de derulare a activitatii economice, a modului de luare a
deciziilor, a comportamentelor individuale ale agenţilor economici;
înţelegerea mecanismului pieţei, a formării echilibrelor în diferite situaţii
de concurenţă; identificarea modului în care sunt satisfăcute interesele
crescânde ale individului, întreprinderii, societăţii.
Studierea acestei secţiuni presupune realizarea următoarelor
obiective:
1. Formarea şi dezvoltarea mentalităţii economice contemporane,
care reprezintă un sistem de idei, concepţii asupra fenomenelor social-
economice studiate;
2. Crearea şi dezvoltarea aptitudinilor de utilizare a principiilor
economice în practică, consolidarea capacităţii de a studia, analiza,
compara, clasifica, generaliza fenomenele social-economice, de a elabora
de sine stătător decizii de comportament în calitate de producător şi de
consumator.
În acestă secţiune a cursului de prelegeri se prevede studierea
următoarelor teme: piaţa şi mecanismele ei de funcţionare; piaţa bunurilor
de consum; concurenţa şi preţul; teoria consumatorului; teoria
producătorului şi activitatea de antreprenoriat; factorii şi costurile de
producţie; piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor
fundamentale.

74 
 
 Tema 5: Piaţa şi mecanismele ei de funcţionare

5.1. Piaţa: esenţa, funcţiile, trăsăturile.

5.2. Tipuri şi forme ale pieţei.
5.3. Infrastructura pieţei contemporane.

Scopul temei: analiza conţinutului, tipurilor şi mecanismelor

funcţionării pieţei.
Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să caracterizaţi esenţa, trăsăturile şi funcţiile pieţei;
 să analizaţi diferite tipuri şi forme ale pieţei;
 să determinaţi mecanismele de funcţionare a pieţei;
 să evidenţiaţi elementele infrastructurii pieţei
contemporane.

5.1. Piaţa: esenţa, funcţiile, trăsăturile

Piaţa a apărut încă în antichitate, adică cu zeci de mii de ani în

urmă. Ea este rezultatul evoluţiei schimbului de mărfuri. Ca factori care
au provocat apariţia pieţei pot fi menţionaţi: diviziunea socială a muncii şi
specializarea în domeniul de producţie a bunurilor materiale şi a
serviciilor; autonomizarea economică a producătorului de mărfuri şi
servicii în baza proprietăţii private; libertatea economică a producătorului
de a decide: Ce? Cum? Pentru cine de produs?
Piaţa este astăzi instituţia centrală a economiei de piaţă, nucleul
acesteia, determinând într-o proporţie însemnată deciziile şi
comportamentele agenţilor economici. Piaţa ca şi categorie a economiei
de schimb, în accepţiunea cea mai frecventă, desemnează un ansamblu
coerent, un sistem sau o reţea de relaţii de vânzare-cumparare între părţi
contractante care sunt pe de o parte, unite prin legături de interdependenţă
şi, pe de altă parte, se află în raporturi de opoziţie. Piaţa este locul unde
sunt efectuate tranzacţiile dintre cumpărător şi vânzător. Asemenea
tranzacţii sunt înfăptuite la bursă, iarmaroc, licitaţie, târg etc. Piaţa include
nu numai schimbul, dar şi producţia, repartiţia şi consumul, adică toate
fazele activităţii economice.
În condiţiile pieţei cumpărătorul, procurând sau ignorând marfă,
„votează” cu banii săi „pentru” sau „contra” producţia acestei mărfi. Piaţa
75 
 
verifică, în ultima instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre
volumul, structura, calitatea producţiei (ofertei) şi nivelul, structura şi
calitatea consumului (cererii). Prin informaţiile oferite de piaţă, agenţii
economici pot acţiona în sensul realizării concordanţei relative dintre
cerere şi ofertă.
Cele mai generale trăsături care caracterizează conţinutul pieţei
sunt:
a) concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de
resurse;
b) migrarea liberă a forţei de muncă, a resurselor şi a capitalului
între ramuri şi regiuni;
c) realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru, care reflectă real
corelaţia dintre cerere şi ofertă.
Principalele mecanisme ale pieţei sunt: cererea, oferta, preţul şi
concurenţa. Aceste mecanisme ale pieţei vor fi analizate în temele
următoare.
În calitate de subiecţi ai pieţei se prezintă: producătorii de mărfuri
şi servicii, consumatorii (individuali şi colectivi), instituţiile financiare,
statul şi organele de administrare publică locală.
Fiind una din cele mai vechi instituţii ale activităţii economice,
piaţa exercită un şir de funcţii, principalele dintre ele fiind:
1. Funcţia de intermediere. Piaţa îi pune faţă-n faţă pe
producători şi pe consumatori, pe vânzători şi cumpărători, făcând astfel
posibil schimbul. Ea oferă consumatorului posibilitatea de a-şi alege
producătorul optim din punctul de vedere al preţului, calităţii, modelului
ales etc. Aceeaşi posibilitate de alegere o are şi producătorul.
2. Funcţia de reglementare. Apărută iniţial ca o punte de legătură
între producători şi consumatori, treptat piaţa devine principalul mecanism
de reglementare a vieţii economice. Ea îndeplineşte rolul unei „mâini
invizibile”, care, după cum spunea A. Smith, îi „împinge” pe agenţii
economici individuali să acţioneze în conformitate cu interesul general,
determinând producătorii să confecţioneze bunurile de care are nevoie
societatea la momentul dat.
3. Funcţia de formare a preţului. Deşi cheltuielile individuale
pentru producerea şi desfacerea aceluiaşi bun sunt diferite, piaţa stabileşte
un preţ unic, un preţ de echilibru, acesta fiind influenţat în mare parte de
cerere şi ofertă într-o anumită perioadă de timp.

76 
 
 4. Funcţia de informare. Prin jocul liber al ratei profitului şi al
ratei dobânzii, piaţa oferă agenţilor economici informaţia necesară despre
mersul afacerilor în diferite domenii de activitate. Piaţa „semnalează”
producătorilor despre produsele ce urmează a fi fabricate, despre calitatea
şi volumul lor, despre profiturile ce pot fi obţinute.
5. Funcţia de diferenţiere a producătorilor. Piaţa îi îmbogăţeşte
pe învingătorii în lupta de concurenţă şi, în acelaşi timp, penalizează până
la falimentare întreprinderile necompetitive. În acest fel piaţa stimulează
reducerea cheltuielilor de producţie, aplicarea noilor tehnologii, sporirea
eficienţei producţiei. Impuse de concurenţă întreprinderile îşi
perfecţionează activitatea permanent.
Rolul economic al pieţei constă în următoarele realizări: ea asigură
un schimb echivalent şi reciproc avantajos pentru vânzători şi
cumpărători; piaţa contribuie la apropierea cheltuielilor individuale de
cheltuielile de piaţă. Producătorii ce exercită cheltuieli individuale mai
mici primesc un supliment, şi invers; piaţa contribuie la accelerarea
progresului tehnic, deoarece concurenţa impune întreprinderea să aplice
tehnică şi tehnologii noi; piaţa contribuie la migrarea liberă a factorilor de
producţie şi utilizarea lor eficientă la nivel mezo, macro şi
mondoeconomic.
În orice ţară economia naţională trebuie să dea răspuns la
următoarele probleme: în ce limite pot fi folosite resursele disponibile? ce
fel de mărfuri şi servicii trebuie produse? cum să fie produse aceste
mărfuri şi servicii? cine sunt destinatarii acestor produse? e capabil oare
actualul sistem economic să se adapteze la schimbările din structura
necesităţilor consumatorului, la modificările din resursele şi tehnologiile
de producţie. La aceste probleme fundamentale poate da răspuns numai
sistemul de piaţă, care dispune de următoarele avantaje.
În primul rând, asigură o dezvoltare echilibrată, proporţională a
economiei naţionale, contribuie la stabilirea unei corelaţii dintre factorii
de producţie (muncă, resursele naturale), între sferele şi ramurile
economice, între producţie şi consum, între veniturile diferitor pături
sociale ale populaţiei.
În al doilea rând, în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de
marfuri, aflându-se în interactiuni de concurenţă, determină nivelul de
preţuri la produsele livrate şi gradul de utilizare a resurselor existente.
În al treilea rând, sistemul de piaţă este capabil să schimbe operativ
volumul şi structura ofertei, adaptând-o la satisfacerea cererii. Această
77 
 
adaptare se face pe contul schimbării volumului de producţie, precum şi
schimbării nivelului de preţuri. În sistemul de piaţă sunt fabricate numai
produsele în urma vinderii cărora se obţine un venit ce acoperă în primul
rând cheltuielile de producţie, atingându-se profitul normal. Dacă
produsele nu aduc producătorului de marfuri profit normal, ele nu se
fabrică.
În al patrulea rând, economia de piaţă presupune o suveranitate a
consumatorului. Teama de a suporta pierderi sau de a da faliment impune
producătorii şi furnizorii de resurse să se conducă în activitatea lor numai
de cerinţele consumatorului. Totodată, sistemul de piaţă impune
consumatorul să aleagă cea mai raţională structură de consum, deoarece el
îl face pe consumator să sesizeze preţurile ce reies din cheltuielile reale.
În al cincilea rând, concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele
să aplice cheltuieli de producţie reduse, să aplice o tehnologie modernă
pentru a obţine o productivitate înaltă, să stimuleze dezvoltarea
progresului tehnico-ştiinţific.
În al şaselea rând, sistemul de piaţă contribuie la distribuirea
resurselor de muncă şi acelor materiale, concentrându-se acolo unde e cea
mai mare nevoie de ele.
În al şaptelea rând, sistemul de piaţă, bazat pe concurenţă, îmbină
interesele personale cu cele publice. Firmele şi furnizorii de resurse în
goană după profit majorează mereu volumul de producţie, fapt ce conduce
la solicitarea cerinţelor publice (asigurarea populaţiei cu mărfuri şi
servicii).
Trebuie să menţionăm că sistemul de piaţă nu poate, totuşi, rezolva
absolut toate problemele social-economice: somajul, declinul economic,
inechitatea economică şi socială care pot fi rezolvate numai prin
intervenţia statului. Astfel, în condiţiile creşterii rolului economic al
statului şi utilizării diferitelor modalităţi de programare economică, piaţa
încetează a mai fi singurul instrument de reglementare a vieţii economice.
Nivelul preţurilor, salariilor, precum şi mulţi alţi parametri ai activităţii
economice, sunt reglementaţi, pe de o parte, de piaţă, pe de altă parte, de
stat.
Dar chiar şi în aceste condiţii piaţa rămâne a fi principalul
instrument de reglementare a vieţii economice.

78 
 
 5.2. Tipuri şi forme ale pieţei

Având o istorie atât de îndelungată şi o importanţă atât de mare în

dezvoltarea economică, piaţa rămâne a fi un fenomen mai mult sau mai
puţin eterogen, care poate fi clasificat după mai multe criterii.
Iată câteva dintre criteriile de grupare a pieţelor şi tipurile de piaţă
care se constituie în funcţie de acestea:
a) Conform naturii economice a bunurilor ce fac obiectul
tranzactiei se disting:
- Piaţa bunurilor de consum (sunt supuse schimbului diverse
bunuri de consum final – produse alimentare, îmbrăcăminte, încălţăminte
ş.a.);
- Piaţa capitalului (se efectuează tranzacţii cu diverse valori
mobiliare, cele mai importante fiind acţiunile şi obligaţiunile);
- Piaţa muncii (locul unde se confruntă cererea şi oferta forţei
de muncă);
- Piaţa pământului şi a resurselor naturale (include
tranzacţiile ce au la bază vânzarea-cumpărarea terenurilor de pământ, a
diferitor resurse naturale precum petrolul, zăcăminte minerale ş.a.);
- Piaţa valutară (are la bază vânzarea-cumpărarea diverselor
valute);
- Piaţa monetară (sistemul de relaţii interbancare);
- Piaţa imobiliară (presupune tranzacţionarea diferitor
proprietăţi imobiliare, în R. Moldova ceea mai reprezentativă este
vânzarea-cumpărarea locuinţelor);
- Piaţa produselor intelectuale (presupune vânzarea-
cumpărarea diferitor proprietăţi intelectuale aşa ca brevete de invenţii,
drept de autor, tehnologii noi ş.a.)
b) După criteriul extinderii geografice, distingem: piaţa locală;
piaţa regională; piaţa naţională; piaţa mondială.
c) În dependenţă de modul de manifestare a concurenţei, piaţa se
clasifică în:
- Piaţă cu concurenţă perfectă sau pură (presupune existenţa
unui număr mare de vânzători şi cumpărători, fiecare având aproximativ
aceeaşi putere economică);
- Piaţă de tip monopol (piaţa este dominată de un singur
producător);
79 
 
 - Piaţă cu concurenţă monopolistică (presupune existenţa unui
număr mare de vânzători ce propun pieţei produse de calitate şi preţ
diferit);
- Piaţa cu concurenţă tip oligopol (piaţa este dominată de 3-7
producători).
d) După nivelul corespunderii cu legislaţia în vigoare, pieţele pot
fi: legale şi ilegale (piaţa neagră).
e) După nivelul de dezvoltare:
- Piaţă subdezvoltată (ansamblul de relaţii accidentale cu o
pondere destul de mare a relaţiilor de barter, adică are loc schimbul marfă
– marfă);
- Piaţă liberă (la această piaţă are acces orice vânzător şi
cumpărător);
- Piaţă reglementată (specifică, de regulă, economiilor
mixte, unde statul intervine cu scopul eliminării unor deficienţe ale pieţei).
f) În dependenţă de specificul pieţei distigem:
- Piaţă în formă de burse (locul unde se întâlnesc vânzătorii şi
cumpărătorii, însă, marfa nu este prezentă; existenţa ei este confirmată
prin documente);
- Piaţă în formă de licitaţie (tip de vânzare în care mai mulţi
agenţi economici concurează pentru cumpărarea unui bun economic);
- Piaţă în formă de tender (în cazul dat beneficiarul va accepta
oferta acelui agent economic care va propune produse sau servicii de o
calitate mai înaltă decât concurenţii săi sau va cere un preţ mai redus
pentru acestea).
Trebuie de remarcat că toate tipurile de pieţe menţionate mai sus se
pot împărţi în segmente mai mici. Spre exemplu, piaţa bunurilor de
consum se împarte în piaţa bunurilor alimentare, piaţa articolelor de
vestimentaţie, piaţa automobilelor ş.a.

5.3. Infrastructura pieţei contemporane

Termenul „infrastructură” are sensuri diferite, printre care

„infrastructura economiei naţionale” şi cel de „infrastructură a pieţei”.
Infrastructura economiei naţionale constituie totalitatea elementelor
materiale, organizaţionale şi informaţionale cu ajutorul cărora sunt
asigurate legăturile dintre diferite ramuri ale economiei şi care permit o

80 
 
funcţionare normală a vieţii economice. Din infrastructura economiei
naţionale fac parte: drumurile auto şi căile ferate, aeroporturile, şcolile,
spitalele, reţelele electrice ş.a., create, de obicei, din mijloacele
administraţiilor publice locale sau centrale.
Infrastructura pieţei constituie ansamblul de instituţii, servicii,
întreprinderi specializate, generate de înseşi relaţiile de piaţă, care la
rândul lor asigură o funcţionare eficientă a pieţei.
Elementele-cheie ale infrastructurii pieţei sunt reprezentate în fig.
5.1.

Figura 5.1. Infrastructura pieţei

Sursa: Adaptare după Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică,
ed. ARC, Chişinău, 2007, p.120

Unul din elementele de bază ale infrastructurii pieţei este crearea

unui sistem de burse. Bursa reprezintă o piaţă specială organizată de stat
sau de asociaţii private, unde se negociază operaţiuni de vânzare-
cumpărare a mărfurilor (bursa de mărfuri), se vând hârtii de valoare (bursa
de valori), se efectuează amplasarea lucrătorilor în câmpul muncii (bursa
forţei de muncă). Deci, bursa e locul unde se întâlnesc vânzătorii şi
cumpărătorii în scopul încheierii diferitor tranzacţii.
Al doilea element al infrastructurii pieţei este crearea sistemului de
bănci comerciale. Actualmente în Republica Moldova funcţionează 15
81 
 
bănci comerciale, care exercită multiple operaţiuni financiare şi acordă
diferite servicii clienţilor.
Al treilea element important al infrastructurii pieţei contemporane
este crearea sistemului de asigurare. Actualmente, în Republica Moldova
funcţionează circa 24 de companii particulare, care oferă persoanelor
fizice şi juridice diferite servicii de asigurare.
Cel de-al patrulea este sistemul de consulting care presupune
oferirea unei game largi de servicii de consultanţă în aşa domenii ca:
contabilitate şi audit, juridic, marketing etc.
O premisă incontestabilă a infrastructurii pieţei este constituirea
unui sistem de instruire a cadrelor, care vor putea acţiona fructuos în
instituţiile economiei de piaţă. Actualmente pregătirea şi perfecţionarea
cadrelor pentru economia de piaţă este exercitată în Republica Moldova în
mai multe universităţi şi academii publice şi particulare.
Funcţionarea normală a pieţei e imposibilă fără elaborarea cadrului
juridic: adoptarea legilor respective şi a actelor normative în diferite
domenii de activitate a instituţiilor economiei de piaţă.
Sistemul infrastructurii de piaţă cuprinde la fel şi piaţa de
informatică, piaţa „tehnologiilor înalte”, piaţa de locuinţe şi altele, ce
contribuie la formarea şi funcţionarea economiei de piaţă contemporane.

Rezumat

1. Piaţa este instituţia centrală a economiei de piaţă, este locul de

întâlnire a vânzătorilor cu cumpărătorii în vederea efectuării tranzacţiilor
de vânzare-cumpărare.
2. Principalele funcţii ale pieţei sunt: realizarea relaţiilor
permanente dintre producătorii şi consumatorii de bunuri materiale şi
servicii; asigurarea alocării şi utilizării eficiente a resurselor materiale,
umane şi financiare; asigurarea echilibrului dintre cerere şi ofertă şi
formarea preţurilor de echilibru.
3. Există diferite tipuri de pieţe care pot fi clasificate după
anumite criterii, printre care: natura economică a bunurilor ce fac obiectul
tranzactiei, extinderea geografică, modul de manifestare a concurenţei,
corespundera cu legislaţia în vigoare, nivelul de dezvoltare, specificul
acesteia.
4. Pentru funcţionarea eficientă a pieţei este necesar de creat
anumite condiţii ce în ansamblu formează infrastructura pieţei. Printre
82 
 
aceste condiţii se numără: sistemul de burse, sistemul bancar, sistemul de
asigurări, sistemul de consulting ş.a.

Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău,

UTM, 2004, p. 64 – 68.
 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică,
1995, p. 65 – 76, 153 – 163, 168 – 209.
 D. Moldovanu, Curs de teorie economică. Chişinău, ed. ARC,
2007, p. 115 – 121.
 D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie. Manual
universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.257 – 260.

83 
 
 Tema 6: Piaţa bunurilor de consum

6.1. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea.

6.2. Oferta: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea.
6.3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru.

Scopul temei: evidenţierea importanţei studierii cererii şi ofertei ca

principale mecanisme ale pieţei.
Obictivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să analizaţi cererea şi factorii care o determină;
 să analizaţi legea cererii şi elasticitatea acesteia;
 să evidenţiaţi factorii ce determină mărimea ofertei;
 să analizaţi legea ofertei şi elasticitatea acesteia;
 să analizaţi efectele deplasării curbei cererii şi curbei ofertei;
 să caracterizaţi echilibrul de piaţă.

6.1. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea

Alocarea veniturilor băneşti limitate pentru cumpărarea diferitelor

bunuri necesare satisfacerii nevoilor de consum derivă din
comportamentul consumatorilor, iar structura cheltuielilor de consum
reflectă acest comportament. Preferinţele personale ale consumatorilor se
concretizează în structura cererii acestora, cerere care se manifestă pe
piaţa diferitor bunuri de consum. Teoria cererii stă la baza alocării
veniturilor băneşti limitate de către consumatorii raţionali care se decid să
cumpere diferite bunuri.
Cererea exprimă cantitatea dintr-un anumit bun pe care
cumpărătorul doreşte şi poate să o procure într-un anumit interval de
timp, la un anumit nivel al preţului. Însumând cererea tuturor
cumpărătorilor de pe piaţa unui anumit bun, rezultă cererea totală de pe
piaţa acelui bun.
Trebuie menţionat faptul că preţul este factorul primordial ce
condiţionează cererea. Între preţ şi mărimea cererii se află un raport invers
proporţional, care este reflectat în legea generală a cererii: micşorarea
preţurilor cauzează majorarea cantităţilor de mărfuri solicitate pe care le
poate achiziţiona consumatorul şi invers – majorarea preţurilor micşorează
cantitatea cererii.
84 
 
 Cererea pe piaţă se poate manifesta sub următoarele forme: cerere
individuală; cerere de piaţă; cerere totală (agregată).
Tipurile cererii:
1. Cerere negativă – situaţia când majoritatea mărfurilor de pe
piaţă nu sunt solicitate de consumatori şi aceştia din urmă caută să le
ocolească, se dezic de a le cumpăra.
2. Lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici
un interes pentru o anumită marfă sau sunt indiferenţi faţă de ea.
3. Cerere camuflată – atunci când consumatorii au dorinţa de a
achiziţiona o marfă ce lipseşte pe piaţă. Există şi situaţii când mărfurile de
un anumit fel există pe piaţă, dar ele nu satisfac cerinţele sporite ale
consumatorilor, menţionându-se astfel cererea camuflată.
4. Cerere în scădere – când se reduce permanent interesul
consumatorului pentru un anumit fel de mărfuri sau pentru o marfă
anumită.
5. Cerere neuniformă, exprimă oscilaţia cererii în dependenţă de
timp sau anotimp.
6.Cerere de deplină valoare – când circulaţia comercială la
întreprinderile ce satisfac piaţa este normală. De regulă, cererea de deplină
valoare prevede responsabilitatea întreprinderii pentru calitatea producţiei
fabricate, nivelul tehnologic şi de organizare a muncii la întreprinderea
dată.
7. Cerere exagerată – când sunt produse cantităţi insuficiente de
mărfuri şi nu e satisfăcută cererea pieţei. Dacă o întreprindere nu poate
sau nu vrea să îndestuleze cererea pieţei, ea combate cererea prin diverse
metode: prin majorarea preţului, restrângerea reţelei de exploatare,
limitarea producerii de piese şi ansambluri de rezervă.
8. Cerere neraţională e considerată când mărfurile produse
influenţează sănătatea, deteriorând situaţia ecologică. În aceste cazuri se
elaborează un sistem de măsuri şi acţiuni pentru a combate creşterea
cererii iraţionale.
Pentru a reprezenta grafic curba cererii (fig.6.1) folosim datele din
tab. 6.1, date ce exprimă interdependenţa preţ-cantitate cerută.

85 
 
 Tabelul 6.1. Interdependenţa preţ-cantitate cerută
Preţ, lei/buc 3.00 2.25 1.50 1.00
Cerere (buc.) 125 150 225 325

Cererea este o mărime

variabilă, ce se modifică în funcţie
de preţ. Dar există un şir de alţi
factori care pot afecta
comportamentul oamenilor şi
mărimea cererii.
Principalii determinanţi ai
mărimii cererii sunt consideraţi:
1. Modificarea veniturilor
consumatorilor. Consumatorul
trebuie să fie în stare să plătească
pentru a-şi satisface cererea la
anumite mărfuri, venitul constituind astfel un al doilea factor important ce
determină mărimea cererii (primul fiind preţul). Majorarea veniturilor
conduce, de obicei, la dorinţa cumpărătorului de a achiziţiona o cantitate
mai mare de diverse mărfuri. Modificarea venitului impune
cumpărătorului modificarea felului şi calităţii mărfii procurate. Se
evidenţiază două feluri de mărfuri: mărfuri normale (prestigioase), cererea
pentru care creşte odată cu creşterea de venituri, şi invers; mărfuri
inferioare (cotidiene), cererea pentru care creşte numai în cazul când se
micşorează venitul.
2. Gustul şi preferinţele individului. Asupra gustului şi
preferinţelor acestora influenţează calitatea mărfurilor, publicitatea reuşită
şi succesele activităţii de marketing, precum şi oferta de mărfuri noi. Când
preferinţele pentru anumite mărfuri cresc, cererea pentru aceste mărfuri
sporeşte, iar reducerea preferinţelor conduce la micşorarea cererii.
3. Mărfurile ce se substituie reciproc şi cele complementare.
Efectuând o alegere raţională, cumpărătorul înţelege că unele mărfuri au
calităţi asemănătoare şi, prin urmare, pot fi substituite. Alte mărfuri se
exploatează concomitent şi consumatorul, cumpărând una din acestea, va
cumpăra neapărat şi pe a doua, adică pe cea complementară. Din această
cauză schimbarea preţului la una din mărfuri influenţează cererea şi pentru
marfa care o substituie pe prima, deci, dacă preţul la o marfă din această
86 
 
categorie se majorează, atunci se măreşte şi cererea pentru marfa care o
substituie. Preţul şi cererea pentru mărfurile complementare sunt în raport
invers proporţional, adică în caz că se majorează preţul la o marfă, cererea
pentru marfa complementară descreşte.
4. Aşteptările consumatorului. Asupra consumatorului influenţează
şi factorul de aşteptare a unor eventuale modificări ale veniturilor sau ale
preţurilor. În acest sens aşteptarea unei majorări sigure a venitului are
efectul unei majorări realizate a venitului: se măreşte cererea pentru
mărfurile normale şi scade cererea pentru mărfurile inferioare şi, din
contră, aşteptarea unei scăderi a venitului determină consumatorul să evite
efectuarea cumpărăturilor ce ar putea fi amânate. Dacă consumatorul
sesizează că preţul la anumite mărfuri se va majora, cererea curentă pentru
aceasta creşte şi, invers, dacă consumatorul aşteaptă o scădere a preţului,
cererea curentă va fi în scădere.
5. Modificarea numărului şi a structurii consumatorilor. Spre
exemplu, reducerea natalităţii presupune o reducere a cererii la produsele
pentru copii, iar îmbătrânirea populaţiei sporeşte cererea de medicamente
şi asistenţă socială.
Pentru economia de piaţă o importanţă deosebită o are analiza
cererii agregate (cererii totale). Cererea agregată reprezintă valoarea totală
a bunurilor economice cerute în cadrul celor trei sectoare – privat, public
şi internaţional. Totodată, ea poate fi evidenţiată în termeni reali prin
indicatorul macroeconomic – venitul naţional real. Cererea agregată
cuprinde: cheltuielile prevăzute de populaţie pentru a cumpăra bunuri de
consum; investiţiile economice planificate de întreprinderile din sectorul
privat; cheltuielile programate ale sectorului public; soldul dintre valoarea
exporturilor şi cea a importurilor (exportul net). Nivelul cererii agregate
poate fi modificat prin intermediul politicilor macroeconomice, în special
prin politica fiscală. Curba cererii agregate poate fi ilustrată astfel (fig.
6.2).

87 
 
Preţul AD Curba cererii agregate
determină nivelul de echilibru al
preţurilor şi a producţiei
naţionale. Curba cererii agregate
este influenţată de: atitudinea
optimistă a consumatorilor în
legătură cu starea economiei
naţionale; reducerea taxelor şi a
impozitelor; scăderea ratei
Venitul naţional dobânzii; creşterea ofertei
monetare, creşterea exporturilor
Figura 6.2. Curba cererii agregate şi reducerea importurilor etc.
Modificările, care se
produc în cerere în dependenţă de modificările care au loc în preţuri şi
venituri, poartă denumirea de elasticitate a cererii. Procentul modificării
cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a venitului se numeşte
coeficientul elasticităţii cererii.
Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu modificarea preţului
are următoarea expresie:
E cp = – =– , unde:

% ΔC – modificarea cererii, ΔC=C 2 – C 1 ;

% ΔP – modificarea preţului, ΔP=P 2 – P 1 ;
C 1 , P 1 – valorile iniţiale ale cererii şi preţului;
C 2 , P 2 – valorile modificate ale cererii şi preţului.
În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite
bunuri poate înregistra următoarele forme:
1. cerere elastică, când E cp 1, procentul de creştere a cererii
întrece procentul de reducere a preţului;
2. cerere inelastică, când E cp 1, procentul de creştere a cererii
este mai mic decât procentul de reducere a preţului;
3. cerere unitară, când E cp 1, procentul de creştere a cererii
coincide cu procentul de reducere a preţului;
4. cerere perfect elastică, când E c , o modificare
nesemnificativă a preţului modifică foarte mult mărimea
cererii;

88 
 
 5. cerere perfect inelastică, când E cp 0, reducerea preţului nu
influenţează cererea.
Ultimele două forme au mai mult o valoare teoretică decât practică,
ele întâlnindu-se foarte rar şi numai în anumite condiţii de piaţă.
În mod analogic se examinează şi elasticitatea cererii în raport cu
modificarea veniturilor consumatorului. Aceasta exprimă sensibilitatea
cererii consumatorului pentru bunul „x” când venitul se modifică (ceilalţi
factori fiind neschimbaţi). Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu
modificarea venitului se determină ca raport între variaţia relativă sau
procentuală a cantităţii cerute şi variaţia relativă sau procentuală a
venitului:
E cvx = , unde:

% ΔC – modificarea cererii, ΔC=C 2 – C 1 ;

% ΔV – modificarea preţului, ΔV=V 2 – V 1 ;
C 1 , V 1 – valorile iniţiale ale cererii şi venitului;
C2, V2 – valorile modificate ale cererii şi venitului.
Când E cvx are o valoare pozitivă putem presupune că este vorba de
un bun normal. Când E cvx are o valoare negativă avem de-a face cu un bun
inferior.
Aici considerăm necesar încă o dată să accentuăm că în teoria
economică se consideră normale acele bunuri pentru care cererea se
modifică în acelaşi sens cu venitul: creşterea venitului atrage după sine
creşterea cererii pentru aceste produse, iar reducerea venitului – reducerea
cererii. Bunurile inferioare sunt considerate acelea pentru care cererea se
modifică în sens contrar modificării venitului: creşte când venitul scade şi
scade când venitul creşte.
Important! Conceptele „bunuri normale”, „bunuri inferioare” nu
sunt ataşate pentru vreo categorie concretă de bunuri. Ele definesc situaţii
relative, adică modul în care cererea individuală a diferitor menaje
reacţionează în condiţii specifice de loc şi de timp, la modificarea
veniturilor.
De exemplu, un menaj care realizează venituri lunare de 1000
lei achiziţionează în acest răstimp 6 litri de băutură răcoritoare „a”.
Când venitul creşte la 2200 lei, acelaşi menaj este dispus să
achiziţioneze, să presupunem, 8 litri din respectivul produs considerat
bun normal. Dacă venitul lunar ar creşte de la 1000 la 5000 lei, atunci
preferinţele acestui menaj se modifică: îşi restrânge achiziţiile pentru
89 
 
 băutura respectivă şi va achiziţiona un alt produs, probabil natural, la
modă sau care era inaccesibil la nivelurile anterioare de venit. În
aceste condiţii prin trecerea de la venitul de 1000 lei la 5000 lei, bunul
în discuţie trece din categoria bunurilor normale în cea de bun inferior
pentru respectivul menaj.
Pentru bunurile normale se pot întâlni trei situaţii tipice:
1. cerere elastică, când E cvx 1, cererea se modifică în acelaşi
sens cu venitul, dar mai intens. Este caracteristică bunurilor de lux, pentru
servicii de instriure, pentru bunurile de folosinţă îndelungată (autoturisme,
bunuri electrocasnice, locuinţe);
2. cerere inelastică, când E cvx 1, cererea se modifică în acelaşi
sens cu venitul, dar mai lent. Ea se întâlneşte în cazul majorităţii bunurilor
alimentare de bază, care se încadrează în categoria bunurilor de consum
curent;
3. cerere unitară, când E cv 1, cererea se modifică în acelaşi sens
cu venitul şi cu aceeaşi intensitate. Este caracteristică pentru bunurile
nealimentare de uz personal şi folosinţă curentă (articole de toaletă,
lenjerie, îmbrăcăminte).

6.2. Oferta: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea

Cantitatea oferită pe piaţa oricărui bun, ca şi în cazul cantităţii

cerute, este determinată de nivelul preţului. Preţul este factorul principal
care determină atât nivelul cererii, cât şi al ofertei. Ambele forţe ale pieţei
ilustrează comportamentul celor două categorii de participanţi la actul de
vânzare-cumpărare.
Însă, atunci când are loc o modificare a preţului, comportamentul
lor este influenţat în mod diferit. Fenomenul de creştere a preţului
reprezintă pentru consumatori un factor descurajator, în timp ce pentru
ofertanţi constituie un stimulent. Aceştia din urmă tind să producă şi să
vândă cantităţi mai mari, atunci când preţurile înregistrează o creştere.
Oferta – reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun sau mai multe
bunuri pe care un agent economic sau un grup de agenţi economici o
oferă pieţei la un moment dat, la un anumit preţ.
Oferta se poate realiza pentru un bun şi aceasta poate fi individuală
şi totală, pentru orice ramură de activitate, firmă, iar diferite bunuri
însumate formează oferta agregată. Mărimea ofertei poate fi ilustrată pe
baza tabelului şi curbei ofertei (tab. 6.2 şi fig. 6.3).
90 
 
 Tabelul 6.2. Interdependenţa preţ-cantitate oferită
Preţ, lei/buc 3.00 2.25 1.50 1.00
Ofertă (buc.) 300 275 225 125

Tabelul ofertei şi curba

ofertei reflectă
interdependenţa dintre
cantitatea de mărfuri propusă
pentru realizare şi nivelul
preţului. Raportul dintre
schimbarea preţului şi
cantitatea oferită de mărfuri şi
servicii constituie conţinutul
legii generale a ofertei. Legea generală a ofertei constă în următoarele:
creşterea preţului determină creşterea cantităţii de bunuri oferite, iar
reducerea preţului determină reducerea cantităţii de bunuri oferite.
Presupunând că ceilalţi factori care determină modificarea ofertei nu se
schimbă, rezultă că între evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o
relaţie directă, pozitivă. Oferta, ca şi cererea, se manifestă în trei forme:
individuală, de piaţă şi agregată (totală).
Oferta individuală reflectă cantitatea de mărfuri sau servicii pe
care le propune producătorul sau firma pentru realizare la piaţă într-o
anumită perioadă de timp la preţuri curente. Oferta pieţei constituie
însumarea ofertelor individuale corespunzătoare fiecărui nivel al preţului
pe piaţa respectivă. Atât oferta individuală, cât şi oferta de piaţă, afară de
preţ, sunt influenţate şi de alţi factori, numiţi determinanţi:
1. Schimbarea costului de producţie. Între nivelul costului de
producţie şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. Reducerea costului
de producţie a unui bun determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea
costului duce la scăderea ofertei. Reducerea costului de producţie depinde
de: aplicarea tehnologiilor noi în procesul de fabricare a bunurilor; nivelul
preţului la factorii de producţie (salariul, resursele materiale, materia
primă etc.).
2. Schimbarea preţului la mărfurile alternative (de ex.,
reducerea preţului la carne de vită inevitabil va duce la majorarea ofertei
pentru carnea de porc). Totodată, din producţia unor bunuri principale (de
bază) rezultă o serie de produse secundare. Dacă preţul bunului principal

91 
 
creşte, celelalte condiţii rămânând neschimbate, oferta de pe piaţa bunului
secundar va spori şi invers, dacă preţul se va reduce, oferta de pe piaţa
bunului respectiv va scădea.
3. Schimbarea în număr a firmelor care produc acelaşi bun.
Dacă, de ex., la piaţa respectivă au apărut mai multe firme (vânzători),
atunci evident oferta de bunul respectiv va creşte, însă dacă unele firme au
dat faliment, atunci oferta de bunuri analogice va scădea.
4. Schimbarea impozitelor, taxelor şi a subvenţiilor. Majorarea
impozitelor şi taxelor pe profitul firmelor va reduce oferta şi invers,
micşorarea acestora va contribui la o creştere a ofertei. Subvenţiile din
bugetul statului acordate firmelor la fel contribuie la creşterea ofertei.
5. Schimbările în aşteptările producătorilor (vânzătorilor).
Dacă firma aşteaptă reducerea preţului în viitor, atunci ea va majora în
prezent oferta, şi invers.
6. Schimbările în evenimentele social-politice şi naturale la fel
contribuie la modificarea ofertei în ambele direcţii.
Oferta agregată (totală) reprezintă cantitatea totală de bunuri
economice disponibilă pentru vânzare la un anumit nivel mediu al
preţurilor şi într-o perioadă de timp determinată. Mărimea ofertei agregate
poate fi exprimată printr-un indicator macroeconomic real cum ar fi, de
exemplu, venitul naţional. Preţurile majorate stimulează producătorii la
producerea suplimentară de mărfuri şi servicii, iar preţurile joase,
dimpotrivă, contribuie la micşorarea volumului de mărfuri în economia
naţională. Curba ofertei agregate are următoarea expresie:
AB – segment orizontal sau
Preţul keynesian;
BC– segment intermediar
D sau în creştere;
SA
CD – segment vertical sau
clasic.

A B
Venitul naţional
Figura 6.4. Curba ofertei totale

92 
 
 Segmentul AB – numit orizontal sau keynesian, reflectă situaţia de
stagflaţie în economie, situaţia când o parte considerabilă de mijloace de
producţie şi de resurse de muncă nu-s utilizate. Segmentul BC numit
segment intermediar sau în creştere, reflectă situaţia când creşterea
volumului real al produsului naţional este însoţită de creşterea preţurilor
asupra mărfurilor şi serviciilor. Segmentul CD numit segment vertical sau
clasic, reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă, utilizarea tuturor
capacităţilor de producţie, funcţionarea economiei naţionale la nivelul
potenţialului său productiv. Curba ofertei agregate determină nivelul de
echilibru al venitului naţional. Oferta agregată este influenţată de
următorii factori:
a) schimbarea preţurilor la resurse interne şi importate. Ieftinirea
resurselor contribuie la majorarea ofertei agregate, iar scumpirea acestora
duce la scăderea ofertei;
b) schimbările în productivitatea muncii la nivel macroeconomic la
fel contribuie la majorarea ofertei agregate;
c) schimbările în actele normative în direcţia reducerii taxelor, ratei
dobânzii la fel duc la creşterea volumului ofertei agregate.
Oferta, ca şi cererea, dispune de elasticitate. Elasticitatea ofertei
exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de
schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea
poate fi evidenţiată prin coeficientul elasticităţii ofertei, care are
următoarea expresie:
E op = = , unde:

% ΔO – modificarea ofertei, ΔO=O 2 – O 1 ;

% ΔP – modificarea preţului, ΔP=P 2 – P 1 ;
O 1 , P 1 – valorile iniţiale ale ofertei şi preţului;
O 2 , P 2 – valorile modificate ale ofertei şi preţului.
În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei după preţ,
formele ofertei se prezintă astfel:
a) oferta este elastică, dacă E op >1, procentul de creştere a ofertei
întrece procentul de majorare a preţului;
b) oferta este inelastică, dacă E op < 1, procentul de creştere a ofertei
este mai mic decât procentul de creştere a preţului;
c) ofertă unitară, dacă E op = 1, procentul de creştere a ofertei
coincide cu procentul de creştere a preţului;
93 
 
 d) oferta perfect elastică, dacă E op = ∞, o modificare
nesemnificativă a preţului modifică foarte mult mărimea ofertei;
e) oferta perfect inelastică, dacă E op = 0, modificarea preţului nu
influenţează oferta.

6.3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei.

Preţul de echilibru

Analizând cererea şi oferta, am presupus că atât cererea cât şi oferta

se modifică sub influenţa schimbării preţului. Dar în realitate între preţ, pe
de o parte, cerere şi ofertă, pe de altă parte, există o interdependenţă
funcţională. De aici reiese că atât cererea, cât şi oferta influenţează
mărimea preţului, adică preţul pe piaţă se stabileşte în urma confruntării
cererii cu oferta.
Pe piaţă, practic, nu există o situaţie ideală când cererea să fie strict
egală cu oferta. De obicei se întâmplă că ori avem exces de cerere, numit
deficit de mărfuri, ori exces de ofertă, numit surplus de mărfuri. De
asemenea, există şi propuneri ale cumpărătorilor şi vânzătorilor privind
mărimea preţului. Însă, în urma confruntării permanente dintre cerere şi
ofertă şi, respectiv, dintre „preţul dorit” de cumpărător şi „preţul dorit” de
vânzător, apare o situaţie în care cumpărătorii sunt dispuşi să procure un
bun oarecare la un preţ care îi satisface şi pe vânzători. În această situaţie,
se stabileşte un preţ de echilibru, care şi poartă denumirea de preţ al
pieţei. Astfel, preţul de echilibru se stabileşte atunci când la un preţ dat
catitatea cerută pentru un anumit bun este egală cu cantitatea oferită.
Pentru a ilustra interacţiunea dintre cerere şi ofertă vom prezenta tab.6.3 şi
fig. 6.5.

Tabelul 6.3. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă

Preţ, lei/buc 3.00 2.25 1.50 1.00
Cerere (buc.) 125 150 225 325
Ofertă (buc.) 300 275 225 125
Surplus(+), deficit(-) +175 +125 0 -200

94 
 
 Analizând datele din
tabel şi acest grafic observăm că
atât preţul de 3.00 lei, cât şi cel
de 1.00 lei nu pot fi preţuri de
piaţă, deoarece la primul preţ
cumpărătorii vor procura numai
125 buc. din produsul respectiv,
restul fiind surplus. Iar cel de-al
doilea preţ nu interesează
vânzătorul care va propune
numai 125 buc. În acest caz pe piaţă apare deficit de bunuri. Preţul optim
al pieţei, care ar satisface atât consumatorul, cât şi vânzătorul este cel de
1.50 lei. Anume la un astfel de preţ cantitatea de mărfuri pe care
cumpă
cumpărătorii
rătorii sunt în stare să le procure este egală cu cantitatea de mărfuri
pe care vânzătorii le pot oferi pieţei. În re zultat, la piaţa respectivă nu va fi
rezultat,
surplus şi nici
nici deficit de marfa respectivă. Acest preţ este numit de
echilibru sau preţ cliring. Deci, preţul de echilibru (Pe) este punctul în
care se intersectează curba cererii cu cea a ofertei.
Să examinăm cum acţionează asupra pieţei şi preţului de echilibru
modificările cererii. Dacă creşte cererea, atunci apare deficitul, fapt ce
generează majorarea preţului de echilibru, iar reducerea cererii conduce la
apariţia surplusului de mărfuri, ceea ce provoacă şi reducerea (Pe) (fig.
6.6).
Astfel, atâta timp cât piaţa se
Preţul D S autoreglează, reacţia ei la diverse
modificări poate fi prezisă: sporirea
p e1
cererii va conduce inevitabil la
pe PE majorarea preţului şi a cantităţii mărfii
p e2 vândute, iar micşorarea cererii va
conduce inevitabil la micşorarea
Q1 Qe Q3 preţului şi a cantităţii de mărfuri
vândute. Să vedem acum ce impact are
Cantitatea oferta asupra preţului de echilibru şi a
pieţei. Reglarea pieţei de către ofertă
Figura 6.6. Impactul modificării
este o reacţie promptă la schimbările
cereriii asupra preţului de
situaţiei în piaţă. Creşterea ofertei
echilibru
generează apariţia surplusului şi

95 
 
scăderea preţului de echilibru, iar reducerea ofertei conduce la apariţia de
deficit şi la creşterea preţului de echilibru (fig. 6.7).
Deci, şi în cazul ofertei,
Preţul D S atâta timp cât piaţa îşi exercită
funcţia de autoreglare, reacţia ei
p e1 poate fi prevăzută.
pe PE Astfel, se pot trage
următoarele concluzii:
p e2
 pieţele se află în
stare de echilibru atunci
Q1 Q e Q 3Cantitatea când în condiţiile acţionării
preţurilor curente cantitatea
Figura 6.7. Impactul modificării ofertei cererii este egală cu
asupra preţului de echilibru cantitatea ofertei prezente;
 reprezentarea grafică a
acestei stări a pieţei este punctul de intersecţie a curbelor de cerere şi
ofertă;
 creşterea cererii poate fi reprezentată în mod grafic prin
deplasarea curbei de cerere spre dreapta, ceea ce conduce la majorarea atât
a preţului nou de echilibru cât şi a cantităţii noi de echilibru (în măsura
deplasării punctului de echilibru spre dreapta pe curba ofertei);
 creşterea ofertei poate fi reprezentată în mod grafic şi prin
deplasarea curbei de ofertă spre dreapta, fapt ce conduce la o nouă
creştere a cantităţii noi de echilibru şi la micşorarea noului preţ de
echilibru (în măsura în care punctul de echilibru se deplasează spre
dreapta pe curba cererii);
 micşorarea cererii (deplasarea curbei cererii spre stânga)
conduce atât la micşorarea preţului nou de echilibru, cât şi a cantităţii noi
de echilibru;
 micşorarea ofertei (deplasarea curbei ofertei spre stânga)
conduce la creşterea preţului nou de echilibru şi la micşorarea cantităţii
noi de echilibru.
Prin urmare, în economia de piaţă, modificarea preţului poate fi
cauzată atât de modificarea cererii, cât şi de modificarea ofertei.

96 
 
 Rezumat

1. Cererea pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care

consumatorii doresc şi pot să o achiziţioneze într-o perioadă de timp.
Cererea depinde de un număr de factori, cum ar fi: preţul bunului, venitul,
preferinţele şi aşteptările cumpărătorilor, precum şi publicitatea făcută
bunului respectiv.
2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară variaţia cererii
atunci când preţul se modifică. Elasticitatea în funcţie de venit măsoară
modificarea cererii la o variaţie a venitului.
3. Oferta pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care
firmele individuale sunt dispuse să o ofere spre vânzare într-o anumită
perioadă de timp. Oferta depinde de: preţul bunului, preţul bunurilor
alternative, preţul factorilor de producţie, costurile de producţie etc.
4. Echilibrul de piaţă este definit ca o stare în care nu sunt generate
forţe economice capabile să modifice starea existentă. Pe piaţa unui bun
sau a unui serviciu se spune că s-a stabilit un echilibru atunci când cererea
pentru bunul sau serviciul respectiv este egală cu oferta lui pe piaţă.
5. Analiza cererii şi a ofertei poate fi folosită pentru a ilustra
interacţiunea dintre pieţe. De ex., o scădere a ofertei care face să crească
preţul unui bun va fi de natură să mărească preţul bunurilor de substituţie
şi să micşoreze preţul bunurilor complimentare. Scăderea ofertei va
reduce, de asemenea, disponibilitatea bunurilor furnizate simultan şi va
determina astfel creşterea preţurilor acestora.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică,

1995, p.79 – 89, 114 – 123.
 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău,
UTM, 2004, p. 68 – 78.
 D. Moldovanu, Curs de teorie economică. Chişinău, ed. ARC,
2007, p. 121– 132.
 D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie. Manual universitar.
Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.171 – 191, 239 – 257.

97 
 
 Tema 7. Concurenţa şi preţul

7.1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă.

7.2. Protejarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste.
7.3. Mecanisme de formare şi reglementare a preţurilor.

Scopul temei: aprecierea rolului concurenţei în economia de piaţă

şi modul de formare a preţurilor în aceste condiţii.
Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să evidenţiaţi esenţa concurenţei şi metodele de luptă
concurenţială;
 să analizaţi pieţele cu concurenţă perfectă şi imperfectă;
 să apreciaţi importanţa protecţiei concurenţei şi limitării
monopolurilor;
 să evidenţiaţi esenţa, structura şi funcţiile preţului;
 să analizaţi diferite tipuri de preţuri;
 să analizaţi mecanismele de formare a preţului;
 să determinaţi căile de intervenţie a statului în formarea
preţurilor.

7.1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă

În procesul desfăşurării activităţii economice, între agenţii

economici se stabilesc un număr infinit de relaţii. Caracterul acestor relaţii
este uneori prietenesc, cooperant, de ajutor reciproc şi bună înţelegere, dar
mai fregvent predomină relaţiile de rivalitate, de întrecere între actorii
activităţii economice.
Pentru a dezvălui esenţa acestui mecanism important al pieţei, vă
propunem unele definiţii întâlnite în literatura de specialitate:
Concurenţa este o rivalitate, o luptă, o confruntare permanentă
dintre agenţii economici pentru atragerea de partea lor a clienţilor şi
obţinerea, pe această cale, a unui profit cât mai mare posibil.
Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă dintre agenţii
economici vânzători-ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela
(cumpărători-solicitanţi). Ea exprimă, totodată, comportamentul specific,
interesat al tuturor subiecţilor de proprietate, comportament ce se

98 
 
realizează diferit, în funcţie de cadrul concurenţial şi particularităţile
diverselor pieţe.
Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al
unor subiecţi de proprietate, care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în
raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi. Ea este o manifestare a
liberei iniţiative.
Ca şi piaţa, concurenţa a cunoscut amploare diferită în timp şi
spaţiu. Această amploare este influenţată de numeroase împrejurări ca:
- numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;
- gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor;
- gradul de transparenţă a pieţei;
- măsura în care societatea, mediul economic, social, politic,
cultural sunt capabile să stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul
de competiţie, dar şi de cooperare;
- reglementările privind intrările/ieşirile de pe o anumită piaţă;
- gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor
economice;
- mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin.
Fiind un fenomen complex, concurenţa exercită asupra dezvoltării
economice atât o influenţă pozitivă, cât şi una negativă, efectele pozitive,
totuşi, le depăşesc cu mult pe cele negative. Cele mai importante efecte
pozitive sunt:
- concurenţa stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ al
agenţilor economici, duce la eliminarea industriilor învechite şi la
extinderea celor noi, la afirmarea progresului în toate ramurile economiei
naţionale;
- concurenţa stimulează tendinţa de egalizare a înzestrării cu
factori de producţie a întreprinderilor, întrucât fiecare agent economic este
înteresat să aibă cheltuieli cât mai mici;
- concurenţa favorizează reducerea preţurilor, deoarece în lupta de
concurenţă câştigă acel agent economic care oferă mărfuri la preţuri mai
joase;
- concurenţa contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi
serviciilor prestate, deoarece calitatea serveşte ca instrument de luptă
concurenţială între agenţii economici;
- concurenţa, prin mecanismul preţurilor şi al acţiunii legilor
generale ale cererii şi ofertei, orientează activitatea economică, duce la

99 
 
repartizarea eficientă a resurselor economice pe ramuri şi localităţi şi
utilizarea lor profitabilă.
După cum am remarcat, concurenţa poate genera şi unele efecte
negative, care trebuie cunoscute pentru a fi contracarate, prevenite şi
minimalizate. Principalele efecte negative ale pieţei sunt: a) generează
conflicte şi ciocniri de interese, care se manifestă deseori prin înlăturarea
fizică a concurenţilor, prin şantaje, omoruri etc.; b) provoacă risipirea
resurselor prin distrugerea bunurilor materiale ale concurenţilor. Deseori
firmele concurente sunt distruse, incendiate, discreditate etc.
Funcţiile şi rolul economic al concurenţei sunt ilustrate în figura 7.1

Figura 7.1. Interdependenţa concurenţă-eficienţă-progres economic.

Sursa: adaptare după D. Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu,
Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.261
Lupta de concurenţă între agenţii economici include două metode:
de natură economică şi de natură extraeconomică. Lupta de concurenţă
de natură economică include: reducerea cheltuielilor de producţie;
reducerea preţurilor de vânzare; ridicarea calităţii mărfurilor şi serviciilor;
acordarea unor facilităţi clienţilor; lansarea de noi produse; publicitatea;
organizarea de servicii postvânzare. Lupta de concurenţă de natură
100 
 
extraeconomică include: furtul de informaţii de la concurenţi; răspândirea
de informaţii false despre concurenţi; cumpărarea unor specialişti de la
concurenţi şi utilizarea lor în interesul propriu; atragerea pe căi ilegale a
unor surse de sponsorizare ş. a.
În funcţie de aceste metode de luptă concurenţială, concurenţa
poate fi divizată în: concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa
loială prevede folosirea nediscriminatoare de către agenţii economici a
metodelor luptei de concurenţă (concurenţa de natură economică).
Concurenţa neloială prevede: discreditarea produselor concurentului;
aplicarea informaţiei false faţă de concurent; organizarea spionajului
industrial, corupţie, acte de diversiune etc.
În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de concurenţă:
perfectă şi imperfectă.
Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât:
toţi vânzătorii (producătorii) îşi vând toată producţia la preţul pieţei, iar
toţi cumpărătorii (consumatorii) pot cumpăra la preţul pieţei atât cât
doresc, fără a-l influenţa.
Piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele trăsături:
 atomicitatea participanţilor, situaţia când există pe piaţă un
număr mare de vânzători şi cumpărători de putere concurenţială egală sau
apropiată, astfel încât nici unul din ei să nu poată influenţa în favoarea sa
cantităţile de mărfuri oferite sau cerute, şi nici preţul la acestea;
 omogenitatea produselor pe piaţa cu concurenţă perfectă.
Produsele trebuie să fie omogene, pentru ca cumpărătorului să-i fie
indiferent de la care vânzător procură marfa;
 intrarea liberă a noilor producători în ramură, să nu existe
bariere juridice sau instituţionale de mobilitate a factorilor de producţie;
 elasticitatea pieţei. Piaţa cu concurenţă perfectă trebuie să fie
elastică, adică adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers în raport
cu modificarea preţului;
 transparenţa pieţei, situaţia când toţi participanţii pieţei sunt
informaţi referitor la cerere, ofertă, calitate, preţ etc.
Piaţa cu concurenţă perfectă e considerată numai în cazul, dacă
toate aceste cinci trăsături sunt prezente în mod simultan. Dacă cel puţin
lipseşte una din trăsăturile sus-numite, atunci avem situaţie de piaţă cu
concurenţă imperfectă sau impură.

101 
 
 Pe piaţa cu concurenţă perfectă preţul se formează la nivelul
punctului de intersecţie dintre curbele cererii şi ale ofertei, situaţie în care
cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite.
Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă de
monopol; piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă de
oligopol.
Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător
(vânzător) ce produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau
de consum. O întreprindere e considerată în situaţie de monopol atunci,
când este singura producătoare a unui bun, nefiind concurată de alţi
producători interni sau externi. Dacă pe piaţa unui bun sau serviciu
omogen există un număr mare de producători, puşi în faţa unui singur
cumpărător, care fixează volumul de producţie şi preţul de cumpărare,
atunci apare situaţia de piaţă de monopson.
Monopolul apare în urma intensificării concurenţei imperfecte,
concentrării şi centralizării capitalului. Monopolul se manifestă în
următoarele forme: monopoluri naturale (deţinerea sau controlul unor
resurse cu calităţi deosebite); monopolul asupra mărcii comerciale;
monopolul tehnologic (generat de proprietatea asupra patentului noului
produs); monopolul reducerii costurilor de producţie (firmele concurente
nu pot rezista la costuri de producţie marginale); monopolul instituţional,
generat de funcţionarea unor firme supuse controlului de stat (apă, gaze,
energie electrică etc.).
Piaţa de monopol are următoarele trăsături:
 existenţa unui vânzător la nivel de ramură. În realitate rolul
de monopol îl poate juca proprietarul unor izvoare de apă minerală, a unei
fabrici de materiale de construcţie specifice, a unui lot de vii unicale etc.;
 în piaţa de monopol lipsesc substituienţi adecvaţi. De ex.,
firma-monopol de dobândire şi prelucrare a diamantelor practic nu are
alternative;
 în piaţa de monopol are loc fixarea preţului de către firmă,
care, de regulă, acoperă costurile de producţie şi aduce un profit respectiv.
Preţurile stabilite de firmă constituie preţuri de monopol. Preţurile de
monopol pot fi în unele cazuri mai joase de preţul de echilibru al pieţei,
deoarece firma obţine profituri ridicate în urma realizării unui volum mai
mare de mărfuri;

102 
 
  în condiţiile pieţei de monopol firma are posibilitate alegerii
atât preţului, cât şi a cantitatăţii de bunuri ce urmează a fi produse şi
vândute;
 piaţa de monopol, de regulă, blochează intrarea în ramura
respectivă a altor firme. De ex., monopolul natural de asigurare a
consumatorilor cu apă, gaze, energie electrică va bloca intrarea altor firme
în acest domeniu de activitate.
Piaţa cu concurenţă monopolistică reflectă acea situaţie de pe
piaţă, când vânzătorii şi cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cerere şi
ofertă, nivelurile de preţuri în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile.
Concurenţa monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei
imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii
produselor şi a unui număr mare de vânzători.
Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături:
 pe piaţa cu concurenţă monopolistică există mai mulţi
producători, produsele cărora sunt similare, dar neomogene, fapt ce-i
permite furnizorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi
cantitatea produsă. De ex., în industria de confecţii a S.U.A. există 32 de
firme, care coasă costume şi paltoane pentru bărbaţi. Între aceste firme are
loc o luptă de concurenţă monopolistică;
 piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin
diferenţierea produselor în dependenţă de calitatea mărfurilor şi forma de
deservire (prin utilitate, prin performanţele tehnico-economice, design
etc.);
 intrarea noilor firme în piaţa cu concurenţă monopolistică
este relativ uşoară, deoarece în ramură activează mai multe firme, fapt ce
face imposibilă subordonarea lor reciprocă;
 efectuarea unui control limitat asupra preţurilor.
Consumatorii preferă să procure mărfuri şi servicii de la anumiţi
vânzători, chiar dacă preţurile sunt relativ mai majorate;
 concurenţa monopolistică se desfăşoară în temei în afara
preţurilor (în dependenţă de nivelul costurilor de producţie, reclamei,
calitatea mărfurilor, semnele de firmă etc.). Firma monopolistă poate
exercita o putere de monopol datorită dreptului conferit de marca de
fabricaţie.
Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă monopolistică se
obţine la acel volum al producţiei la care costul marginal este egal cu
103 
 
venitul marginal. Analiza concurenţei monopoliste evidenţiază că în
condiţiile actuale se extinde tot mai mult concurenţa prin produse, care
asigură consumatorului cel mai înalt grad de satisfacţie.
Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă o formă de concurenţă
imperfectă, care, de regulă, cuprinde o ramură sau domeniu de activitate.
O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr
mic de producători domină producţia şi vânzarea unui produs.
Oligopolistă poate fi considerată orice firmă produsele căreia sunt
omogene, iar unităţile economice sunt de dimensiuni mari (industria
metalelor feroase, aluminiului etc.) sau care produce bunuri diferenţiate,
dar care domină împreună ramura respectivă (de ex., firmele mari din
ramura de producţie a automobilelor).
Piaţa cu concurenţă de oligopol are următoarele trăsături:
 piaţa cu concurenţă de oligopol cuprinde un număr limitat de
producători (3–7 firme), care deţin o parte importantă din piaţa de
desfacere respectivă;
 pătrunderea pe o piaţă de oligopol este, dacă nu imposibilă, cel
puţin dificilă. Oligopolul se protejează prin diferite bariere şi restricţii;
 în piaţa cu concurenţă de oligopol există controlul general al
preţurilor, interdependenţa şi incertitudinea. În condiţiile de oligopol
fiecare producător poate fixa volumul de produse şi volumul de vânzări,
însă preţul de realizare şi profitul fiecăruia depinde de deciziile celorlalţi
producători.
Oligopolurile pot fi grupate în: oligopoluri concentrate şi
oligopoluri antagoniste. Oligopolurile concentrate sunt întemeiate pe
acorduri secrete şi se manifestă în formă de cartel (acorduri între
producătorii de produse omogene referitor la nivelul de preţuri şi la
divizarea pieţelor de desfacere). Oligopolurile antagoniste se află într-o
concurenţă continuă atât prin jocul de preţuri, cât şi prin schimbări de
caracteristici ale produsului.

7.2. Protejarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste

Una din tendinţele obiective ale dezvoltării economice este

concentrarea producţiei şi formarea marilor întreprinderi, care la un
moment dat, prin semnarea a tot felul de înţelegeri de monopol, încep a
domina anumite segmente ale pieţei. În asemenea condiţii, concurenţa, ca
104 
 
una din forţele motrice ale progresului economic, este strâmtorată sau
dispare cu totul. Întrucât în confruntarea cu monopolul concurenţa nu se
poate menţine de la sine, statul, prin intervenţia sa, este obligat s-o
protejeze. Prima ţară care a elaborat o legislaţie eficientă în acest sens a
fost Statele Unite ale Americii, care încă în anul 1890 a adoptat prima lege
antimonopol, numită „Sherman Act”. Au urmat apoi, în 1914, 1938 şi
1950, alte acte legislative menite să protejeze concurenţa, fapt ce
demonsrează o politică consecventă, axată pe apărarea virtuţilor pieţei.
În prezent, aproape toate ţările din lume au adoptat legi
antimonopol. Ţările Uniunii Europene au pus în aplicare un sistem comun
de protejare a pieţei chiar din momentul constituirii acestei uniuni, adică
din 1957. În plus, fiecare ţară vest-europeană are propria sa legislaţie în
acest domeniu. Astfel, în Franţa, în anul 1986 a fost creat „Consiliul
concurenţei”, un organism independent atât de organele puterii de stat, cât
şi de întreprinderi, compus din 16 magistraţi, care beneficiază de dreptul
de a interveni cu sancţiuni în cazul în care o întreprindere oarecare deţine
peste 25% din vânzări sau cumpărări. Consiliul poate aplica marilor
întreprinderi, ce încalcă legea, importante sancţiuni financiare sau le poate
obliga să se divizeze, adică să se separe în mai multe întreprinderi
independente.
În Germania, potrivit legislaţiei antimonopol, o singură firmă nu are
dreptul să controleze mai mult de o treime din piaţa unui produs, două-trei
firme – nu mai mult de jumătate, iar patru-cinci întreprinderi – nu mai
mult de două treimi din piaţa respectivă.
În anul 2000, în Republica Moldova a fost adoptată „Legea cu
privire la protecţia concurenţei”. În fond, legislaţia antimonopol din ţara
noastră nu diferă cu mult de legislaţia respectivă din Uniunea Europeană.
Conform legii, principalele căi de limitare a activităţii de monopol
şi de protecţie a concurenţei sunt următoarele:
1. Interzicerea acţiunilor agentului economic cu o situaţie
dominantă pe piaţă, precum şi a acţiunilor mai multor agenţi economici
ce deţin în comun o astfel de situaţie care duce sau care poate duce la
limitarea concurenţei şi (sau) la lezarea intereselor unor alţi agenţi
economici, precum şi ale persoanelor fizice, inclusiv prin: menţinere a
deficitului artificial de mărfuri pe piaţă pe calea reducerii, limitării sau
întreruperii premeditate a producţiei, în pofida existenţei unor condiţii
prielnice de producere, scoaterii mărfurilor din circuit, acumulării de
mărfuri sau pe alte căi; stabilire a unor restricţii la preţurile de
105 
 
revânzare a mărfurilor; creare de obstacole în calea pătrunderii pe piaţă
(ieşirii de pe piaţă) a unor alţi agenţi economici; stabilire a unor preţuri
monopoliste joase (dumping); stabilire a unor preţuri monopoliste ridicate;
renunţare neîntemeiată la încheierea de contracte cu unii
cumpărători (beneficiari) atunci când există posibilitatea producerii sau
livrarii marfurilor respective.
2. Interzicerea a orice acord încheiat sub orice formă între
agenţii economici concurenţi care deţin în comun o parte de peste 35
la sută pe piaţa unei anumite mărfi dacă aceste acorduri (acţiuni
coordonate) au sau pot avea drept rezultat limitarea concurenţei, inclusiv
sunt îndreptate spre: stabilirea (menţinerea) de preţuri (tarife), rabaturi,
adaosuri (suplimente) pentru a leza interesele concurenţilor; majorarea,
reducerea sau menţinerea preţurilor la licitaţii; efectuarea de licitaţii prin
înţelegere secretă; divizarea pieţei după principiul teritorial sau în
funcţie de volumul vânzărilor sau achiziţiilor, de sortimentul
marfurilor comercializate sau de categoria vânzătorilor ori a
cumpărătorilor (beneficiarilor); limitarea producţiei, livrării, inclusiv prin
stabilirea de cote; limitarea accesului pe piaţă, înlăturarea de pe piaţă a
altor agenţi economici în calitatea lor de vânzători de anumite mărfuri
sau înlaturarea cumpărătorilor (beneficiarilor) lor; renunţarea nemotivată
la încheierea de contracte cu anumiţi vânzători sau cumpărători
(beneficiari).
3. Agentului economic i se interzice să efectueze acte de
concurenţă neloială, inclusiv: să răspândească informaţii false sau
neautentice care pot cauza daune unui alt agent economic şi (sau) pot
prejudicia reputaţia lui; să inducă în eroare cumpărătorul privitor la
caracterul, modul şi locul fabricării, la proprietăţile de consum, la
utilitatea consumului, la cantitatea şi calitatea mărfurilor; să compare
neloial în scopuri publicitare mărfurile produse sau comercializate de el cu
mărfurile altor agenţi economici; să folosească neautorizat, integral sau
parţial, marca comercială, emblema de deservire a altor obiecte ale
proprietăţii industriale, să copieze forma, ambalajul şi aspectul exterior al
mărfii unui alt agent economic; să obţină nelegitim informaţii ce
constituie secretul comercial al unui alt agent economic, să le folosească
sau să le divulge.
4. Autorităţile administratiei publice nu au dreptul: să interzică
constituirea de noi agenţi economici într-un anumit domeniu de activitate,
să stabilească interdicţii asupra practicării unor genuri de activităţi sau
106 
 
asupra producerii unor mărfuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de
legislaţie; să dea agentului economic indicaţii privitor la încheierea
prioritară de contracte, la livrarea prioritară a unor mărfuri către
anumite categorii de cumpărători, cu excepţia cazurilor prevazute de
legislaţie; să acorde neîntemeiat unor agenti economici facilităţi fiscale
sau de altă natură, să le creeze o situaţie privilegiată faţă de alţi agenţi
economici care activează pe aceeaşi piaţă de mărfuri; să stabilească alte
condiţii discriminatorii sau de privilegiere pentru activitatea unor agenţi
economici. De asemenea, se interzice formarea de ministere,
departamente şi de alte autorităţi ale administraţiei publice centrale pentru
monopolizarea producerii sau comercializării mărfurilor, precum şi
investirea ministerelor, departamentelor şi a altor autorităţi ale
administraţiei publice centrale cu împuterniciri a căror exercitare conduce
sau poate conduce la limitarea concurenţei.
În conformitate cu legislaţia moldovenească, se consideră
monopolistă întreprinderea a cărei cotă de piaţă depăşeşte 35% şi care
poate astfel exercita influenţă asupra formării preţurilor şi concurenţei pe
piaţa naţională. Aceste întreprinderi sunt incluse în registrul de stat al
agenţilor economici monopolişti ce acţionează pe piaţa Republicii
Moldova. Aceste întreprinderi sunt obligate să declare orice modificare a
preţurilor şi tarifelor. În acest registru sunt incluse asemenea întreprinderi
considerate monopoliste ca: Moldtelecom, Franzeluţa, Efes-Vitanta-
Intravest, Bucuria, etc.
Organul de stat care efectuează reglementarea antimonopol în
Republica Moldova este Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei.
Ea a fost creată pentru a promova politica statului în domeniul
protecţiei concurenţei, pentru a limita şi reprima activităţile
anticoncurenţă a agenţilor economici, a autorităţilor administraţiei
publice, precum şi pentru a exercita un control asupra aplicării legislaţiei
cu privire la protecţia concurenţei.
Pentru realizarea obiectivelor asumate Agenţia îndeplineşte
următoarele funcţii:
a) elaborează şi promovează politica de stat, orientată spre protecţia
şi dezvoltarea concurenţei şi spre limitarea activităţii monopoliste;
b) dă explicaţii referitoare la legislaţia cu privire la protecţia
concurenţei;
c) elaborează şi prezintă propuneri şi proiecte de acte normative
pentru perfecţionarea legislaţiei privind protecţia concurenţei şi
107 
 
mecanismul ei de realizare, avize la proiectele de acte normative
referitoare la funcţionarea pieţelor de mărfuri şi la dezvoltarea
concurenţei;
d) elaborează, pentru autorităţile administraţiei publice,
recomandări orientate spre dezvoltarea pieţelor de mărfuri şi concurenţei;
e) elaborează programe şi măsuri privind demonopolizarea
producţiei şi circulaţiei mărfurilor, dezvoltarea concurenţei, coordonează
şi controlează executarea lor;
f) constată situaţia dominantă pe piaţă;
g) exercită controlul asupra aplicării legislaţiei cu privire la
protecţia concurenţei;
h) efectuează controale asupra modului în care agenţii economici,
autorităţile administraţiei publice şi factorii de decizie respectă legislaţia
cu privire la protecţia concurenţei ş.a.

7.3. Mecanisme de formare şi reglementare a preţurilor

Încă din antichitate preţul a ocupat un loc deosebit în gândirea

economică, unii specialişti considerându-l chiar conceptul cel mai
important în ştiinţa economică. Căutarea unui preţ „corect” sau „just” s-a
aflat în centrul preocupărilor lui Aristotel şi ale scolasticilor medievali, ale
lui A. Smith şi Walras, ale revoluţionarilor şi reformatorilor, ale diferitelor
şcoli şi curente economice contemporane.
Dintotdeauna preţul a fost considerat o mărime relativă, adică ceva
cu care se măsoară altceva. În această ordine de idei, noţiunea de preţ este
simplă: preţul exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul trebuie s-
o plătească pentru a obţine un bun oarecare.
Să reamintim aici că noţiunea de preţ se referă nu numai la bunurile
materiale, dar poate lua şi alte forme, ca de exemplu: tarif – în cazul
serviciilor, taxă – în cazul plăţilor la bugetul de stat sau alte instuţii
financiare, impozit – ca preţ al dreptului de a câştiga bani şi a deţine un
anumit patrimoniu, comision – pentru agenţii comerciale, chirie – pentru
utilizarea temporară a unui spaţiu, onorariu – în cazul unui liber
profesionist, cotizaţie – pentru apartenenţe la o organizaţie, amendă –
pentru contravenienţi, penalizare – pentru nereguli, cauţiune – ca preţ al
libertăţii temporare, rată – în cazul unei plăţi eşalonate, salariu – ca preţ al
muncii, renta – plată pentru folosirea resurselor naturale, dobânda – ca

108 
 
preţ al banilor împrumutaţi, garanţii – pentru amanetare, mită – preţ al
bunăvoinţei, favorizării.
În economia de piaţă preţul îndeplineşte mai multe funcţii, cele
mai importante fiind:
1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor
activităţii economice. Preţul serveşte ca instrument de analiză şi
fundamentare a deciziilor privind introducerea noilor tehnologii,
repartizarea şi utilizarea resurselor, participarea la ciclul economic
mondial.
2. Funcţia informaţională. Preţul serveşte ca un „sistem de
semnale” care coordonează deciziile agenţilor economici referitor la
volumul resurselor limitate pentru producători şi a bunurilor de consum
pentru consumatori. Anume preţul contribuie la elaborarea deciziilor
privind alegerile producătorilor şi cumpărătorilor pentru soluţionarea
problemei fundamentale: ce? cât? cum? pentru cine? să producă, respectiv
să achiziţioneze.
3. Funcţia de stimulare. Preţul poate contribui la dezvoltarea
producţiei sau o poate stopa. Preţurile joase, care nu asigură o rentabilitate
normală sau aduc pagube, nu-i cointeresează pe producători să majoreze
volumul de producţie, şi invers.
4. Funcţia de recuperare a costurilor. Preţul trebuie să asigure
agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit
profit.
5. Funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între
agenţii economici, ramuri şi sectoare ale economiei naţionale. Agenţii
economici, ramurile şi sectoarele de activitate ale căror preţuri relative se
micşorează înregistrează pierderi de venituri şi patrimoniu; situaţia este
inversă la cei ale căror preţuri relative cresc. După modul în care se
formează şi se stabilesc, preţurile pot fi:
1. preţuri libere, care se formează şi evoluează în condiţiile pieţei
cu concurenţă pură sau perfectă, în care nici unul dintre agenţii pieţei nu
poate influenţa nivelul şi dinamica preţului. Cu alte cuvinte, preţurile
libere sunt acelea, care se formează în urma confruntării cererii şi ofertei;
2. preţuri administrate, care se stabilesc prin deciziile organelor
statale şi ale altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri,
oligopoluri etc.);
3. preţuri mixte, care se formează sub influenţa mecanismelor de
piaţă (cerere, ofertă, concurenţă) şi a mecanismelor dirigiste de
109 
 
reglementare (cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri, stabilirea
nivelului de preţuri etc.).
În economia de piaţă contemporană există mai multe tipuri de
preţuri, care pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii:
 după natura şi obiectul pieţei există: preţuri la mărfuri
corporale; preţuri ale serviciilor (tarife); preţuri ale factorilor de producţie;
preţuri ale hârtiilor de valoare (cursuri);
 după natura şi obiectul schimbului există: preţuri industriale;
preţuri agricole; preţuri la obiectele de construcţie; preţuri la terenurile de
pământ;
 după specificul tranzacţiilor există: preţuri de bursă (cotaţie),
preţuri de licitaţie, preţuri de tender;
 după stadiul schimbului există: preţuri cu ridicata (en gross)
şi preţuri cu amănuntul (en detail);
 preţ marginal, care acoperă cheltuielile de producţie ale
ultimei partide de marfă absorbită de piaţa respectivă;
 preţ tare, care este aplicat în condiţiile încheierii contractelor
comerciale (preţul rămâne neschimbat în termenul contractului);
 preţ mobil, numit preţ de sezon (la produsele agricole, mărfuri
industriale de sezon);
 preţ riscant, preţ aplicat la utilizarea utilajului, unde cota de
inovaţie e substanţială.
Dinamica preţurilor în economia de piaţă este însoţită de două
tendinţe: de creştere şi de scădere. Aceste tendinţe sunt influenţate de
următorii factori: de nivelul şi dinamica costurilor; de cererea şi oferta de
mărfuri destinate pentru realizare; de capacitatea de cumpărare a monedei;
de evoluţia preţurilor mondiale.
În actuala economie de piaţă statul, în scopul prevenirii sau
atenuării unor dificultăţi economice, asigurării stabilităţii economice,
sporirii eficienţei utilizării resurselor, înlăturării unor tendinţe monopoliste
şi oligopoliste, recurge la o serie de măsuri de reglementare juridică şi
normativă a funcţionării pieţei şi a formării preţurilor la unele bunuri
economice. Implicarea statului în procesul de reglementare a preţului are
loc atât direct, cât şi indirect.
Intervenţia directă a statului se referă la fixarea autoritară a
preţului în situaţii extraordinare (războaie, crize profunde şi durabile) şi la

110 
 
blocajul preţurilor unor produse, respectiv, politica preţurilor minime şi
maxime.
Stabilirea unui nivel minim al preţurilor reprezintă, de regulă, o
modalitate de protejare a intereselor producătorilor. Preţurile minime se
practică în condiţiile excesului de ofertă; nivelul lor, de regulă, este
superior preţului de echilibru. Astfel de preţuri sunt larg aplicate în
sectorul agrar.
Preţurile maxime, denumite şi preţuri plafon, se află sub nivelul
celor determinate de preţul de echilibru. Asemenea preţuri sunt stabilite
atunci când cantitatea cerută este superioară celei oferite, existând o
penuire de produse. Eliminarea excesului de cerere şi asigurarea
echilibrului pieţelor implică măsuri de ordin economico-financiar, care
stimulează oferta pe termen lung (credite preferenţiale, scutiri fiscale,
tarife vamale etc.).
Intervenţia indirectă a statului asupra procesului de formare a
preţurilor se manifestă prin următoarele măsuri şi politici: achiziţionarea
de către stat a unor produse şi stocarea lor; acordarea de facilităţi la
exportul unor bunuri; practicarea unor politici selective de credite;
acordarea diferitor subvenţii; acoperirea unei părţi a cheltuielilor de
comercializare a bunurilor etc.

Rezumat

1. Concurenţa reprezintă un proces de confruntare specifică

dintre agenţii economici (vânzători) pentru atragerea de partea lor a
clientelei (cumpărătorilor).
2. Există două tipuri de concurenţă: perfectă şi imperfectă.
Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât: toţi
vânzătorii (producătorii) îşi vând toată producţia la preţul pieţei, iar toţi
cumpărătorii (consumatorii) pot cumpăra la preţul pieţei atât cât doresc,
fără a-l influenţa.
3. Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă
de monopol; piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă de
oligopol. Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător
(vânzător) ce produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau
de consum.

111 
 
 4. Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă un segment
important al concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa
concomitentă a diferenţierii produselor şi a unui număr mare de vânzători.
5. Concurenţa de oligopol presupune existenţa unui număr mic de
producători care domină producţia şi vânzarea unui produs din ramura
respectivă. În condiţiile concurenţei de oligopol are loc recunoaşterea
faptului, că dacă întreprinderea oligopolistă va modifica strategiile de preţ
sau pe cele care nu privesc preţul, va trebui să facă faţă unei reacţii din
partea rivalilor.
6. În fiecare stat, unde sunt puse pe prim plan principiile
economiei de piaţă, un rol important se atribuie protecţiei concurenţei din
partea autorităţilor. Pentru aceasta sunt luate un şir de măsuri, printre care
elaborarea şi implementarea în practică a diferitor acte legislative în acest
sens.
7. Preţul exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul trebuie
s-o plătească pentru a obţine un bun oarecare. Preţurile de piaţă sunt o
consecinţă a raporturilor dintre cerere şi ofertă, adică ele se stabilesc
printr-un dialog permanent dintre vânzători şi cumpărători. În condiţiile
pieţei contemporane, de rând cu preţurile de piaţă se aplică şi preţurile
administrative.

Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică.

Chişinău, UTM, 2004, p. 78 – 89.
 Dobrotă Niţă, Economie politică. Bucureşti, Editura
Economică, 1995, p. 178-203.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. ed. ARC,
Chişinău, 2007, p.133-146;
 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie.
Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.260-288.
 Constantin Gogoneaţă, Aura Gogoneaţă, Economie politică,
ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 100 – 120.
 Legea nr.1103-XIV din 30.06.2000 cu privire la protecţia
concurenţei (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166 – 168 din
31 decembrie 2000).

112 
 
 Tema 8: Teoria consumatorului

8.1. Esenţa şi tipologia consumatorului. Preferinţele

consumatorului.
8.2. Constrângerea bugetară. Echilibrul consumatorului.
8.3. Protecţia drepturilor consumatorului.

Scopul temei: studierea rolului consumatorului în activitatea

economică.
Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să arătaţi esenţa noţiunii „consumator”;
 să grupaţi consumatorii în dependenţă de diferite criterii;
 să analizaţi preferinţele consumatorilor prin prisma
curbelor de indiferenţă;
 să examinaţi situaţia de constrângere bugetară şi de
echilibru a consumatorului;
 să evidenţiaţi principalele direcţii folosite în R. Moldova
privind protecţia drepturilor consumatorilor.

8.1. Esenţa şi tipologia consumatorului. Preferinţele

consumatorului

După cum s-a reţinut din temele precedente, analiza

microeconomică este dedicată explicării comportamentelor individuale şi
interacţiunilor lor. În centrul atenţiei este situat deci nivelul individual,
reprezentat de omul aflat într-o permanentă căutare a satisfacerii nevoilor
sale. El este privit în dubla sa ipostază, de consumator şi de producător. În
calitate de consumator, individul se manifestă ca purtător al cererii de
bunuri şi servicii de consum, urmărind maximizarea satisfacerii nevoilor
sale prin utilizarea resurselor limitate pe care le are la dispoziţie.
În calitate de producător, individul se manifestă ca purtător al
ofertei de bunuri şi servicii, pe care le produce prin combinarea factorilor
de producţie, de fapt, prin consumarea acestora. Ca agent esenţial al
producţiei, dar şi al pieţei, producătorul urmăreşte maximizarea
rezultatelor obţinute, concretizate în diferenţa dintre veniturile încasate
prin vânzarea bunurilor produse şi cheltuielile efectuate cu factorii de
producţie consumaţi.
113 
 
 Orice producător este în acelaşi timp şi consumator. El trebuie să-şi
satisfacă şi multitudinea nevoilor sale, ca orice alt individ. Nu putem
spune acelaşi lucru şi despre consumatorul purtător al cererii, întrucât
există largi categorii ale populaţiei care sunt consumatoare de bunuri şi
servicii fără a fi în acelaşi timp şi producătoare ale acestora.
Aici se cere menţionat şi următorul moment: teoria consumatorului
îşi propune să explice maniera în care individul repartizează resursele sale
pentru achiziţionarea diferitor bunuri şi servicii, astfel încât să-şi
maximizeze satisfacţia produsă prin consumul lor. Obţinerea satisfacţiei
maxime oferite de consumul bunurilor şi serviciilor procurate cu ajutorul
resurselor limitate care formează „bugetul” individual defineşte starea de
echilibru a consumatorului.
Această teorie a fost dezvoltată de economiştii neoclasici din ultima
pătrime a secolului al XIX-lea 10 , pornindu-se de la premisa că individul
raţional caută maximum de satisfacţie sau de utilitate. Aceştia au fost
primii care au împărţit societatea în consumatori şi producători. Anume în
jurul acestora se concetrează toată viaţa economică. Divizarea menţionată
rămâne şi astăzi la temelia teoriei economice, în special a
microeconomiei.
Consumatorul este un agent economic, căruia îi este caracteristică
achiziţionarea şi consumul de bunuri, pornind de la un venit disponibil
dat. El întreţine relaţii cu alţi agenţi economici prin intermediul a diverse
operaţiuni. Astfel, consumatorul este legat de întreprinderi prin munca pe
care o prestează şi remunerările ce decurg din aceasta, dar şi prin
intermediul cumpărării de produse şi al preţurilor pe care el acceptă să le
plătească în schimbul acestora.
Dispunând de un venit limitat, consumatorul este constrâns să
decidă în privinţa utilizării cât mai raţionale a acestuia, definind judicios
structura cheltuielilor sale.
Consumatorul poate fi o persoană fizică sau o comunitate (de
exemplu, o familie), caz în care avem în vedere veniturile şi cheltuielile
globale. Pentru a simplifica analiza, în cele ce urmează vom raţiona având
în vedere întotdeauna o persoană fizică.
Consumatorul îşi utilizează venitul pentru a cumpăra unele bunuri
şi a obţine prin consumul acestora o anumită satisfacţie. Problema care se

10
Printre care englezul Stanley Jevons, austriacul Karl Menger şi francezul Leon
Walras.
114 
 
ridică priveşte însă alegerea cantităţilor ce se cumpără din diferitele bunuri
ce se oferă pe piaţă, în funcţie de gusturi, preferinţe şi bugetul disponibil.
Dintre nevoile pe care le poate avea un consumator, analiza
microeconomică este interesată doar de nevoile economice, adică de
nevoile care pot fi satisfăcute printr-o operaţiune economică. Astfel, a
călători în timp nu este o nevoie economică, deoarece o asemenea nevoie
nu poate fi satisfăcută prin nici o operaţiune economică la ora actuală.
Dimpotrivă, a bea un suc de portocale este o nevoie economică, deoarece
această nevoie poate fi oricând satisfăcută prin cumpărarea de pe piaţă şi
consumul acestui suc.
Cât priveşte tipologia consumatorilor, putem menţiona că în
literatura de specialitate există o gamă largă de criterii după care aceştia
pot fi clasificaţi, noi, însă, ne vom referi la următoarele:
I. Criteriul demografic:
vârstă (copii, adolescenţi, maturi, persoane în vârstă);
sex;
ocupaţie.
II. Criteriul psihologic:
temperament (sangvinic, coleric, flegmatic, melancolic);
caracter, aici avem consumatori dificili, atotştiutori, economi,
impulsivi, entuziaşti.
III. Criteriul conjunctural include condiţiile ambientale şi
împrejurările specifice în care se realizează actele de vânzare-cumpărare.
În acest caz consumatorii se grupează astfel:
consumatorul hotărât - persoana care ştie precis ce vrea, ştie că
produsul se găseşte în magazinul respectiv;
consumatorul nehotărât – persoana care fie nu ştie precis ce
doreşte, fie nu ştie că produsul dorit se află în magazin;
consumatorul nemulţumit – persoana care nu găseşte marfa
dorită sau nu a fost servită potrivit aşteptărilor;
consumatorul grăbit – persoana care, fiind în mare criză de timp
în magazin, preferă să renunţe la cumpărături în caz de aglomeraţie.
Preferinţele consumatorului. Oamenii au diferite sisteme valorice
care le orientează în mod diferit predilecţiile pentru anumite bunuri. Ca
atare, preferinţele vor fi diferite atât de la individ la individ, cât şi pentru
unul şi acelaşi individ, în condiţii spaţio-temporale diferite. Practic,
preferinţele se manifestă diferit în raport cu nivelul utilităţii totale.
Satisfacerea diferitelor nevoi de bunuri pune, de cele mai multe ori, în
115 
 
evidenţă caracterul cvasisaturabil şi repetabil al nevoilor de consum. Cu
toate acestea, există unele elemente cvasicomune pentru un anumit grup
social legat de maniera în care sunt structurate predilecţiile pentru anumite
bunuri sau servicii.
Ele se află, în general, sub semnul emblematic al unor tradiţii,
obiceiuri, care depind de specificitatea unui anumit areal geografic sau de
factori de natură psihosocială complexă care interferează cu gradul de
cultură şi civilizaţie al unui grup social.
Bunurile de care are nevoie consumatorul sunt clasificate de acesta
într-o anumită ordine a preferinţelor sale. Atunci când îşi alege „coşul” de
consum, el dispune de un număr infinit de combinaţii. Totuşi, în alegerea
sa, consumatorul este limitat de nivelul preţurilor şi de resursele băneşti
de care dispune la moment. Astfel putem menţiona că constrângerea
bugetară şi preţurile sunt două elemente esenţiale care limitează
posibilităţile de alegere ale consumatorului. De aici şi necesitatea
elaborării unui anumit program de consum, ce ar prevedea numeroase
combinaţii posibile între bunurile ce urmează a fi cumpărate.
Instrumentul cu ajutorul căruia se analizează de obicei preferinţele
consumatorului este curba de indiferenţă care constituie o reprezentare
grafică a ansamblului de combinaţii de bunuri şi servicii de la care
consumatorul aşteaptă să obţină aceeaşi utilitate totală (acelaşi nivel de
satisfacţie). De regulă, curba de indiferenţă reprezintă mulţimea
combinaţiilor a două bunuri X şi Y pe care consumatorul le consideră
echivalente, deoarece îi aduc aceeaşi satisfacţie.
Să presupunem că consumatorul îşi va limita alegerea la două
bunuri: mere (X) şi portocale (Y). În funcţie de preferinţele sale,
consumatorul poate efectua un număr nelimitat de combinaţii posibile ale
bunurilor X şi Y. De exemplu, aceeaşi satisfacţie i-ar aduce acestui individ
combinaţiile: 12 mere şi 7 portocale; 10 mere şi 8 portocale sau 7 mere şi
10 portocale etc. Fiecare din aceste combinaţii reprezintă un „coş” sau un
program de consum (vezi fig. 8.1).

116 
 
 Figura 8.1. Harta curbelor de indiferenţă
Sursa: Adaptare după D. Moldovanu, Curs de teorie economică, ed. ARC,
Chişinău 2007, p.64.

Din fig. 8.1 rezultă că, în cazul fiecăruia din cele trei curbe (AA';
BB'; DD') poate exista o infinitate de programe de consum. Acest fapt este
reprezentat de fiecare punct de pe curba respectivă. Astfel, pe curba AA'
punctul E presupune un „coş” format din 8 portocale şi 3 mere, care poate
fi echivalent ca utilitate cu „coşul” din punctul F, alcătuit din 2 portocale
şi 10 mere. Combinaţia din punctul E (dar şi cea din punctul F) se află
într-o relaţie de „indiferenţă”, de neutralitate cu orice altă combinaţie
situată pe curba AA', deoarece orice altă combinaţie de pe curba
respectivă va avea acelaşi nivel al utilităţii totale.
Totuşi, în raport cu utilitatea totală, există o anumită ierarhie a
curbelor de indiferenţă. Astfel combinaţiile situate pe curba DD' oferă un
nivel de satisfacţie sau utilitate mai redus decât cele reprezentate pe curba
AA'. În acelaşi timp, combinaţiile posibile pe curba BB' demonstrează un
nivel de satisfacţie superior celui posibil pe curba AA'.
Totalitatea curbelor de indiferenţă care pot exista pentru un
consumator şi care descriu preferinţele acestuia pentru anumite „coşuri”
de consum constituie harta de indiferenţă. Fiecărui individ îi corespunde
o „hartă a curbelor de indiferenţă” proprie.

117 
 
 8.2. Constrângerea bugetară. Echilibrul consumatorului

Am văzut că prin curba de indiferenţă se formează preferinţele

subiective ale consumatorului, indicându-ni-se doar modul în care
indivizii sunt dispuşi să substituie diferite bunuri între ele. Ele ne
sugerează şi faptul că obiectivul consumatorului constă în atingerea curbei
de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care exprimă cel mai ridicat nivel
al utilităţii ce se poate obţine din combinaţia sau alegerea respectivă.
Aceasta nu reprezintă decât o parte a problemei: ceea ce este dorit. Însă o
teorie completă a consumatorului trebuie să mai permită şi confruntarea
dezirabilului cu posibilul. Pentru a alege, consumatorul nu ia în
considerare numai preferinţele sau dorinţele sale. El este obligat să ţină
seama şi de posibilităţile sale de a procura bunurile respective, posibilităţi
care sunt limitate.
Aceste posibilităţi sunt legate de venitul disponibil al
consumatorului (V) şi de preţurile celor două bunuri (P x şi P y ). Toate
aceste trei variabile sunt independente de deciziile de consum pe care le ia
individul. Astfel, venitul depinde de preţul muncii individului (salariul),
iar preţurile P x şi P y rezultă din confruntarea cererii şi ofertei pe piaţa
celor două bunuri. Deci, restricţiile economice impuse alegerii
consumatorului de mărimea venitului său, precum şi de nivelul preţurilor,
reprezintă constrângerea bugetară.
Semnificaţia practică a constrângerii bugetare este simplă:
cheltuielile nu pot depăşi veniturile. Instrumentul cu ajutorul căruia sunt
analizate combinaţiile de bunuri şi servicii ce i-ar produce consumatorului
un maxim de satisfacţie în limita resurselor de care dispune acesta este
linia bugetară. Cu alte cuvinte, linia bugetului reprezintă totalitatea
combinaţiilor posibile de alegere ale consumatorului în limita bugetului
disponibil.
Cele menţionate mai sus pot fi ilustrate grafic utilizând următorul
exemplu. Să presupunem că un consumator câştigă 1.000 u.m. pe lună şi-
şi consacră integral venitul cumpărării a două bunuri: pâine şi carne.
Preţul unei pâini este 2 u.m., iar preţul unui kilogram de carne este 10
u.m.

118 
 
 Posibilităţile de consum ale acestui consumator sunt:
Cheltuieli Cheltuieli Cheltuieli
Nr. pâini Kg carne
pentru pâine pentru carne totale
0 100 0 1000 1000
50 90 100 900 1000
100 80 200 800 1000
150 70 300 700 1000
200 60 400 600 1000
250 50 500 500 1000
300 40 600 400 1000
350 30 700 300 1000
400 20 800 200 1000
450 10 900 100 1000
500 0 1000 0 1000
Alegerile posibile ale consumatorului pot fi reprezentate
grafic, aşa cum se vede în figura 8.2.

Figura 8.2. Linia bugetară

Din figura 8.2. se vede că toate combinaţiile de produse aflate pe

linia bugetară a individului sunt accesibile. Deci, se observă clar că aceste
combinaţii depind nu numai de preferinţele consumatorului, ci şi de
evoluţia preţurilor la produsele date.

119 
 
 Punctele de intersecţie a liniei bugetului cu axele se determină
astfel: y max =şi x max =
Deci cantitatea maximă de pâine pe care o poate achiziţiona
consumatorul cu venitul său este de 500 bucăţi (refuzându-se de carne)
sau maxim 100 kg de carne (refuzând pâinea).
În general, oamenii au multiple şi variate preferinţe, pentru
satisfacerea cărora nu dispun însă decât de cantităţi limitate de resurse.
Trebuie de evidenţiat că pentru maximizarea satisfacţiei consumatorii vor
alege la un moment dat acea combinaţie optimă care le va satisface
simultan dorinţele (preferinţele) şi posibilităţile. Geometric acest lucru se
va produce acolo unde preferinţele – descrise prin harta curbelor de
indiferenţă – vor „întâlni” posibilităţile ilustrate de linia bugetului. Punctul
în care se va produce această situaţie este denumit în literatura de
specialitate punct de echilibru al consumatorului.
Deci, echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una
din curbele de indiferenţă (din familia curbelor de indiferenţă) este
tangentă la linia bugetului.
Pentru a ilustra grafic acest moment unim graficile din figurile 8.1.
şi 8.2.

Figura 8.3. Echilibrul consumatorului

120 
 
 Este evident că consumatorul va tinde să atingă curba de indiferenţă
cea mai ridicată posibilă I 1 . El însă nu poate atinge acest obiectiv din
cauza constrângerii bugetare. Cu venitul de care dispune individul ar
putea să profite de un şir de combinaţii de pe curba I 3 , dar satisfacţia ar fi
mult mai redusă (chiar dacă venitul nu este utilizat integral). Deci cea mai
optimă situaţie este intersecţia curbei I 2 cu dreapta AB în punctul C, în
care consumatorul se află într-o stare de echilibru (satisfacţie maximă),
putând să achiziţioneze 250 buc. pâine şi 50 kg de carne.
Pentru a sintetiza cele învăţate despre comportamentul
consumatorului vă propunem următoul tabel:
Problema căreia îi
Întrebarea Ilustrarea grafică
răspunde
Harta curbelor de
Ce vor consumatorii? Preferinţe
indiferenţă
Ce pot consumatorii? Constrângeri Linia bugetului
Alegerea combinaţiei Punctul de echilibru al
Ce fac consumatorii?
optime de consum consumatorului

8.3. Protecţia drepturilor consumatorului

Într-o societate democratică drepturile omului trebuie să fie apărate

prin lege. Drepturile omului în calitatea sa de consumator constituie o
parte foarte importantă a legislaţiei şi merită o atenţie deosebită deoarece
indiferent de vârstă, profesie, viziuni politice, etc. zi de zi suntem
consumatori de produse şi servicii.
Protecţia consumatorilor se înscrie în cadrul politicilor sociale
promovate de către orice stat. Totodată, ea trebuie să se constituie într-o
politică de sine stătătoare cu obiective, priorităţi şi instrumente proprii.
În prezent, consumatorul în calitatea sa de purtător al cererii de
mărfuri a devenit un real partener de piaţă, ale cărui poziţii ocupate în
cadrul pieţei se consolidează pe masura dezvoltării societăţii.
Comportamentul de cumpărare al consumatorilor afectează din ce în ce
mai multe întreprinderi, organizaţii, organisme şi instituţii; de aceea,
consumatorului îi este acordată o atenţie din ce în ce mai mare.
Organizaţia Naţiunilor Unite a stabilit prin rezoluţia 39/248 din
aprilie 1985 o serie de „principii directoare” pentru protecţia
consumatorilor, menite să asigure guvernelor tuturor ţărilor un cadru care

121 
 
să poată fi folosit în elaborarea şi fundamentarea politicii şi legislaţiei
pentru protecţia consumatorilor.
„Principiile directoare” privind protecţia consumatorilor, document
adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1985, este rezultatul eforturilor
pe plan internaţional ale Organizaţiei Mondiale a Consumatorilor
(Consumers International) formată în 1960 de cele câteva asociaţii
naţionale de consumatori, existente la acea vreme.
În prezent, Organizaţia Mondială a Consumatorilor cuprinde peste
200 de organizaţii membre din aproape toate ţările lumii. Aceste
organizaţii s-au întâlnit în noiembrie 1997 la Santiago, în cadrul celui de-
al 15-lea congres mondial, sub deviza „Puteri sporite pentru consumatori
în secolul 21. Consumatorii în societatea civilă”.
Potrivit opţiunilor Uniunii Europene este absolut necesar să se
acţioneze în domeniul protecţiei consumatorilor, deoarece, pe masură ce
consumatorii vor beneficia de graniţe deschise, lărgite şi de o piaţă
competitivă la nivelul Uniunii, trebuie să crească grija pentru protejarea şi
promovarea pe scena europeană a drepturilor legitime ale acestora. În
acest sens, au fost adoptate la nivelul Uniunii Europene o serie de
directive care, la nivel naţional, se transpun în legi, în reglementări cu
caracter obligatoriu, ce au în vedere, în principal, securitatea produselor,
reclama înşelătoare, responsabilitatea producătorilor pentru produsele cu
defecte, creditul pentru consumatori, denumirea şi etichetarea produselor.
În vederea realizării opţiunilor Uniunii Europene în asigurarea
drepturilor şi a protecţiei consumatorilor, au fost create structuri
instituţionale corespunzătoare care să răspundă de problemele
consumatorilor, inclusiv de atribuirea unei competenţe generale şi
orizontale în domeniul drepturilor consumatorilor unei singure autorităţi
cu responsabilităţi şi iniţiative în domeniu şi care coordonează acţiunile
întreprinse de autorităţi în aplicarea altor politici. În acelaşi timp, au fost
create structuri consultative, fie generale, cum este Comitetul Consultativ
al Consumatorilor din Uniunea Europeană, fie specifice, care reprezintă
interesele consumatorilor şi asigură participarea acestora la procesul
decizional. Directivele Uniunii Europene privind creditul de consum,
clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, călătoriile cu
preţ forfetar, dreptul de proprietate multiplă asupra bunurilor imobiliare cu
divizarea duratei de folosinţă şi contractele încheiate în afara unităţilor
comerciale impun noi obligaţii ale producătorilor, importatorilor şi

122 
 
vânzătorilor. Toate fac parte din responsabilităţile ce definesc mediul legal
în care firmele trebuie să-şi desfăşoare activitatea pe piaţă.
Rolul şi mai ales realizările Comunităţii Europene în apararea
drepturilor şi asigurarea protecţiei consumatorilor se pot structura în trei
principale domenii:
1. Întroducerea unui minim de reguli, de principii directoare, de
norme cu caracter obligatoriu, atât pentru fiecare stat membru, dar şi
pentru celelalte state europene, în condiţiile în care acestea din urmă ar
dori să se integreze în Piaţa Europeană Unică, principii ce se constituie
într-un însemnat suport în stabilirea obiectivelor specifice protecţiei
consumatorilor.
2. Crearea la nivelul Uniunii Europene a unui cadru instituţional
adecvat protecţiei consumatorilor, a unor organisme cu atribuţiuni în acest
important domeniu şi, în felul acesta, crearea premiselor ca în fiecare stat
în parte să funcţioneze organisme guvernamentale sau neguvernamentale
pentru protecţia consumatorilor.
3. Continua preocupare pentru amortizarea legislaţiei şi a cadrului
instituţional în domeniul protecţiei consumatorilor, preocupare ce se
regăseşte atât în activitatea de ansamblu a organismelor Uniunii Europene
cât şi a fiecărei ţări în parte.
În R. Moldova în domeniul protectiei consumatorilor sunt
reglementate urmatoarele acte normative:
1. Codul civil al Republicii Moldova.
2. Legea Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor
Nr.105-XV din 13.03.2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.126-131/507 din 27.06.2003).
3. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.65 din 26.01.2001
cu privire la aprobarea Regulilor de comercializare cu amanuntul a unor
tipuri de mărfuri alimentare şi nealimentare (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.11-13/101 din 01.02.2001).
4. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.1465 din
08.12.2003 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor
nealimentare şi a termenelor de garanţie (Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.248-253/1530 din 19.12.2003).
Drepturile fundamentale ale consumatorilor sunt stabilite în art. 5 al
Legii Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor. Astfel
conform acestei legi orice consumator are dreptul la:
a) protecţia drepturilor sale de către stat;
123 
 
 b) protecţie împotriva riscului de a achiziţiona un produs, un
serviciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, ereditatea sau
securitatea ori să-i prejudicieze drepturile şi interesele legitime;
c) remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii
produsului, serviciului ori reducerea corespunzatoare a preţului, repararea
prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de produsul, serviciul
necorespunzator;
d) informaţii complete, corecte şi precise privind produsele,
serviciile achiziţionate;
e) instruire în domeniul drepturilor sale;
f) organizare în asociaţii obşteşti pentru protecţia consumatorilor;
g) adresare în autorităţile publice şi reprezentarea în ele a
intereselor sale;
h) sesizarea asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi
autorităţilor publice asupra încălcării drepturilor şi intereselor sale
legitime, în calitate de consumator, şi la înaintarea de propuneri referitoare
la îmbunătătirea calităţii produselor, serviciilor.
Reieşind din necesitatea stabilirii direcţiilor prioritare în domeniul
protecţiei consumatorilor pentru o perioadă mai îndelungată de timp
Serviciul Standardizare şi Metrologie al RM, ca organ al administraţiei
publice centrale, abilitat prin lege cu funcţie de promovare a politicii
statului în domeniul protecţiei consumatorilor, a iniţiat în anul 2006
elaborarea Strategiei Naţionale în domeniul Protecţiei Consumatorilor.
La elaborarea Strategiei s-a ţinut cont de politicile europene pentru
protecţia consumatorilor pentru perioada anilor 2007-2013, luând în
considerare condiţiile specifice ale ţării noastre, cât şi de experienţa
preluată din alte strategii naţionale ale unor state membre UE.
Elaborarea strategiei a constituit un proces îndelungat, care a
constituit aproape un an, urmând toate etapele inclusiv: ancheta publică,
prezentarea în cadrul mesei rotunde cu participarea asociaţiilor obşteşti
pentru protecţia consumatorilor, examinarea repetată în cadrul Consiliului
Coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor, examinarea de către
organele administrării publice etc.
Trebuie de menţionat că proiectul Strategiei a fost elaborat şi cu
asistenţa proiectului TACIS „Asistenţa de implementare APC, OMC şi a
planului de acţiuni UE-Republica Moldova în cadrul politicii Europene
de Vecinătate” prin intermediul căruia proiectul Strategiei a fost examinat
şi de experţi din Uniunea Europeană.
124 
 
 Prin analiza situaţiei existente s-a stabilit că puncte tari în domeniul
protecţiei consumatorilor pot fi considerate: existenţa Legii privind
protecţia consumatorilor în redacţie nouă, care cuprinde principiile
internaţionale de reglementare a domeniului respectiv, instituirea de către
Guvern a Consiliului coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor,
experienţa acumulată etc.
Totodată punctele slabe (partea care trebuie dezvoltată şi
perfecţionată) constituie un spectru mult mai larg de probleme.
Printre acestea se enumeră: cunoaşterea şi informarea insuficientă a
consumatorilor despre drepturile lor; nivelul redus de acces al
consumatorilor la sistemele de comunicaţii, inclusiv şi la internet; lipsa
unui organ public de informare în masă referitor la activitatea de protecţie
a consumatorilor; capacităţi insuficiente ale laboratoarelor de testări ale
produselor; remunerarea neadecvată a personalului care activează în
domeniu şi, drept consecinţă, lipsa unui număr suficient de angajaţi
calificaţi.
Aceste probleme au constituit punctele de reper la elaborarea
strategiei, iar trasarea obiectivelor strategiei a avut ca scop direcţionarea
activităţii de protecţie a consumatorilor spre soluţionarea problemelor în
domeniu.
Obiectivele de bază prevăzute în strategie sunt următoarele:
1. Asigurarea unui nivel adecvat de protecţie a consumatorilor;
2. Asigurarea aplicării eficiente a legislaţiei prin cooperare cu
societatea civilă, informarea şi educarea consumatorilor.
Realizarea primului obiectiv (asigurarea unui nivel adecvat de
protecţie a consumatorilor) se va asigura prin:
 dezvoltarea cadrului legislativ şi instituţional;
 consolidarea capacităţilor de supraveghere a pieţei în
conformitate cu practicile UE.
Realizarea obiectivului al doilea (asigurarea aplicării eficiente a
legislaţiei prin cooperare cu societatea civilă, informarea şi educarea
consumatorilor) se va asigura prin: dezvoltarea, susţinerea şi
încurajarea iniţiativelor asociaţiilor obşteşti; sporirea accesului la
informaţie şi educarea consumatorilor.
Merită de atras atenţia asupra unui moment interesant din această
strategie referitor la educarea şi informarea eficientă a consumatorilor.
Conform prevederilor acesteia, educarea consumatorilor este un element

125 
 
important pentru dezvoltarea nivelului de conştiinţă al unei societăţi civile
democratice.
Educarea consumatorilor este direcţionată spre educarea copiilor,
adolescenţilor şi adulţilor în rolul acestora de consumatori. Aceasta
creează o stare emoţională şi predispunere spre cunoaştere, care sunt
fundamentale pentru o asimilare eficientă a informaţiei pentru
consumatori. O intenţie deosebită este a schimba atitudinea şi
comportamentul consumatorilor, în scopul formării unei conştiinţe în
spirit critic şi a unei responsabilităţi sociale.
Dezvoltarea procesului de educare a consumatorilor se va realiza
prin:
 elaborarea programelor de studii în domeniul protecţiei
consumatorilor pentru instituţiile de învăţământ. Protecţia consumatorilor
trebuie inclusă ca un subiect obligatoriu sau facultativ în curricula şcolară
şi alte instituţii de învăţământ. Această acţiune trebuie efectuată sub formă
de subiecte interconectate (educaţie civică, ştiinţe politice, etc.);
 dezvoltarea instrumentelor de informare şi educare a
consumatorilor. Se are în vedere organizarea de campanii naţionale de
informare a consumatorilor privind drepturile acestora, realizarea de
emisiuni radio şi TV.

Rezumat

1. Teoria consumatorului explică maniera în care individul

repartizează resursele sale pentru achiziţionarea diferitor bunuri şi servicii,
astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia produsă prin consumul acestora.
2. Indivizii au diferite sisteme valorice care le orientează în mod
diferit preferinţele pentru anumite bunuri. Instrumentul cu ajutorul căruia
se analizează de obicei preferinţele consumatorului este curba de
indiferenţă care constituie o reprezentare grafică a ansamblului de
combinaţii de bunuri şi servicii de la care consumatorul aşteaptă să obţină
aceeaşi utilitate totală (acelaşi nivel de satisfacţie).
3. Restricţiile economice impuse alegerii consumatorului de
mărimea venitului său, precum şi de nivelul preţurilor, reprezintă
constrângerea bugetară. Semnificaţia practică a constrângerii bugetare
rezidă în: cheltuielile nu pot depăşi veniturile.

126 
 
 4. O atenţie deosebită în teoria consumatorului se acordă analizei
echilibrului acestuia. Echilibrul consumatorului este atins în punctul în
care una din curbele de indiferenţă (din familia curbelor de indiferenţă)
este tangentă la linia bugetului.
5. Consumatorul este un agent al pieţei şi, de rând cu ceilalţi, are
anumite drepturi. În marea majoritate a statelor sunt elaborate un şir de
programe, legi, strategii care prevăd protecţia drepturilor consumatorilor
prin diferite instrumente. În R. Moldova drepturile consumatorului sunt
stipulate în Legea privind protecţia consumatorilor. Astfel conform acestei
legi orice consumator are dreptul la: protecţia drepturilor sale de către stat;
protecţie împotriva riscului de a achiziţiona un produs, un serviciu care ar
putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i
prejudicieze drepturile şi interesele legitime; informaţii complete, corecte
şi precise privind produsele, serviciile achiziţionate; instruire în domeniul
drepturilor sale ş.a.

Bibliografie

 Dobrotă Niţă, Economie politică. Bucureşti, Editura

Economică, 1995, p. 89 – 114.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. ed. ARC,
Chişinău, 2007, p.55 – 67.
 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu,
Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001,
p.149 – 164.
 Constantin Gogoneaţă, Aura Gogoneaţă, Economie politică,
ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 45 – 54.
 Ignat Ion, Pohoaţă Ion, Gheorghe Luţac, Gabriela Pascaru,
Economie politică, ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.59 – 93.
 Legea Republicii Moldova nr.105-XV din 13.03.2003
privind protectia consumatorilor (Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.176-181 din 21.10.2011).

127 
 
 Tema 9: Teoria producătorului şi activitatea de antreprenoriat

9.1. Esenţa întreprinderii şi caracteristicile acesteia.

Funcţiile întreprinderii.
9.2. Criteriile de clasificare a întreprinderilor. Rolul ÎMM
în activitatea economică.
9.3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii. Sursele
de finanţare a afacerilor.

Scopul temei: evidenţierea rolului întreprinderii în viaţa economică

a societăţii.
Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să prezentaţi esenţa întreprinderii;
 să evidenţiaţi funcţiile întreprinderii moderne;
 să analizaţi diferite forme de organizare a activităţii
întreprinderilor în R. Moldova;
 să evidenţiaţi trăsăturile specifice ale activităţii ÎMM în R.
Moldova;
 să prezentaţi şi să explicaţi indicatorii economici ai activităţii
întreprinderii;
 să analizaţi principalele surse de finanţare a afacerilor.

9.1. Esenţa întreprinderii şi caracteristicile acesteia. Funcţiile

întreprinderii

Dezvoltarea producţiei de mărfuri în condiţiile de piaţă a făcut

necesară crearea unor organizaţii economice corespunzătoare, numite
întreprinderi (firme în terminologia anglo-saxonă), a căror organizare şi
mod de funcţionare a evoluat în mod continuu odată cu evoluţia societăţii.
În cadrul şi prin intermediul acestora se desfăşoară activitatea economică.
Întreprinderea este o unitate economică producătoare, care
combină factorii de producţie în scopul obţinerii unor bunuri sau servicii,
care, fiind realizate pe piaţă, aduc proprietarului întreprinderii un anumit
profit.
Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al
diviziunii sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii.

128 
 
 Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează
următorii factori:
 nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii;
 nivelul de calificare şi măiestrie a angajaţilor;
 gradul de autonomie de care dispune întreprinderea;
 gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi
internaţionale;
 competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii;
 modul de realizare a factorilor de producţie.
Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările
fundamentale: Ce de produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de
produs?, determinând astfel volumul de factori de producţie care pot fi
atraşi în procesul de producţie.
Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele
caracteristici:
- întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un
ansamblu de activităţi umane, o comunitate de oameni ai muncii
interacţiunea cărora contribuie la funcţionarea acesteia;
- întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care
include un ansamblu de mijloace materiale, tehnice şi tehnologice, care
contribuie la desfăşurarea activităţii umane în cadrul întreprinderii;
- întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune
de independenţă şi autonomie deplină şi care participă la circuitul
economic naţional şi internaţional. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi,
desfăşoară un schimb de activităţi, se aprovizionează, vinde, obţine
mijloace financiare, plăteşte dobândă pentru credit, taxe, impozite etc.;
- întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată
de progresul tehnico-ştiinţific, de factori interni şi externi;
- scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este
principala pârghie economică şi condiţia de bază a funcţionării şi
dezvoltării întreprinderii.
Întreprinderea este o unitate multifuncţională, care îşi desfăşoară
activitatea într-un mediu foarte complex, îndeplinind mai multe funcţii de
bază:
 funcţia de cercetare-dezvoltare – prevede: cercetarea şi
proiectarea produselor; elaborarea programelor de investiţii;
perfecţionarea sistemului informaţional;

129 
 
  funcţia de producţie – prevede: combinarea raţională a
factorilor de producţie; producerea de bunuri şi servicii; efectuarea
controlului calităţii produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea
profitului;
 funcţia managerială – organizarea, coordonarea, dirijarea şi
supravegherea activităţii în cadrul unităţii economice respective;
 funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea
cheltuielilor şi a veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului
financiar; folosirea raţională a resurselor financiare ale întreprinderii;
 funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu
forţă de muncă calificată a subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi
promovarea în funcţii de activitate a personalului de producţie;
 funcţia de aprovizionare – constă în procurarea bunurilor
necesare pentru desfăşurarea activităţii economice şi gestionarea acestora;
 funcţia de marketing – prevede: cercetarea nevoilor şi
cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor
fabricate; lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie suplimentară
şi a unor servicii consumatorului (împachetarea, asigurarea cu transport);
studierea gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului.
Deşi funcţia de marketing este plasată în ultimul rând, ea, totuşi, are
un rol destul de important pentru asigurarea succesului întreprinderii. De
ce? Pentru că abordarea corectă a principiilor de marketing presupune mai
întâi de toate studierea cerinţelor consumatorilor şi obţinerea siguranţei că
întreprinderea are deja clientelă care aşteaptă acea marfă planificată spre a
fi produsă.

9.2. Criteriile de clasificare a întreprinderilor.

Rolul ÎMM în activitatea economică

În fiecare ţară există o multitudine de întreprinderi, care pot fi

grupate după anumite criterii:
a) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi
divizate în întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice;
b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi cu
scop lucrativ sau nonlucrativ;
c) după forma de proprietate se disting întreprinderi private,
publice sau mixte;

130 
 
 d) după ramura de activitate există întreprinderi industriale, agrare,
de transport etc.;
e) după dimensiunea lor (numărul de personal, mărimea capitalului
social şi a cifrei de afaceri) se disting întreprinderi mari, respectiv mici şi
mijlocii;
f) după forma de asociere întreprinderile pot fi divizate în societăţi
pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, cooperative, asociaţii de
întreprinderi.
În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există
diferite forme de întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu
legislaţia în vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de
întreprinderi:
1. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei
persoane, cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acesteia,
cu drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii individuale se
formează pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale.
Întreprinderea individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia
(membrii familiei) poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile
acesteia cu întreg patrimoniul său. Întreprinderea individuală este prezentă
în astfel de domenii cum ar fi: activităţile de fermă, vânzarea cu
amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru populaţie.
2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în
posesiunea a două şi mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în
scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi
firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea
în nume colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană
fizică. Pentru obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere
solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor.
3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în
posesiunea a două sau mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în
scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi
firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea
în comandită are în componenţa sa cel puţin un comanditat şi un
comanditar. Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu
întregul patrimoniu, iar comanditarul răspunde numai în limita sumei cu
care a contribuit la formarea capitalului societăţii. Societatea în comandită
se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică.

131 
 
 4. Societatea pe acţiuni este societatea comercială al cărei capital
social este în întregime divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt
garantate cu patrimoniul societăţii 11 . Patrimoniul societăţii se constituie ca
rezultat al plasării acţiunilor, al activităţii sale economico-financiare şi în
alte temeiuri prevăzute de legislaţie. Societatea poate fi înfiinţată de o
singură persoană. În acest caz, decizia de înfiinţare a societăţii va fi luată
de această persoană de sine stătător şi se va perfecta sub formă de
declaraţie de fondare a societăţii. Societatea poate fi înfiinţată de un singur
fondator (alcătuită dintr-un singur acţionar) numai în cazul în care
fondatorul (acţionarul) nu este o altă societate comercială alcătuită dintr-o
singură persoană. În societăţile pe acţiuni de tip închis 12 (cu excepţia
celor agricole) numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50.
Drept document ce confirmă dreptul de proprietate al acţionarului
este acţiunea. Aceasta este o hârtie de valoare emisă de o companie
pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu. Pentru
firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a
fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul
social.
Acţiunile unei societăţi deschise pot fi oferite spre vânzare
publicului. Acţiunile se vând şi se cumpără, de regulă, la bursa de valori.
Preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile unei societăţi la un moment
dat se numeşte cursul acţiunilor. Cursul acţiunii poate fi determinat după
formula:
D
CA   100% , unde:
d'
CA – cursul acţiunii;
D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii;
d' – rata dobânzii.

De asemenea, compania poate emite şi un anumit număr de

obligaţiuni. Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi
lung, emise de societăţi comerciale sau de organisme ale administraţiei de

11
Legea R. Moldova Nr. 1134 privind societăţile pe acţiuni din 02.04.1997, cu
modificări intrate în vigoare la 01.01.2008
12
Acţiunile ale unei socităţi de tip închis nu pot fi oferite spre vânzare populaţiei
şi nu pot fi tranzacţionate la bursă.
132 
 
stat centrale şi locale. Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a
încasa o dobândă şi de a recupera suma investită dintr-o dată la scadenţă
sau în tranşe pe durata de viaţă. Obligaţiunile sunt titluri de creanţă
negociabile asupra societăţii, ca şi acţiunile, dar se deosebesc de acestea
printr-o serie de caracteristici:
1. caracterul rambursabil al capitalului mobilizat prin emisiunea şi
vânzarea acestora;
2. scadenţa acestora;
3. dobânda, în general fixă, ca preţ al închirierii capitalului
financiar;
4. durata de viaţă.
Obligaţiunile pot fi şi ele realizate la bursă, unde se stabileşte preţul
de piaţă al acesteia sau cursul obligaţiunii:
P
C  100%, unde:
VN
C – cursul obligaţiunii;
VN – valoarea nominală 13 ;
P – valoarea de tranzacţionare pe piaţă a
obligaţiunii.

5. Societate cu răspundere limitată reprezintă o întreprindere

fondată de persoane juridice şi (sau) persoane fizice, care şi-au asociat
bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de
antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza actului de constituire. SRL, la
fel ca şi SA, este persoană juridică. Asociaţii societăţii
poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în limitele
valorii cotelor care le aparţin. Societatea cu răspundere limitată poate fi
înfiinţată şi de o singură persoană juridică sau fizică. În societăţile cu
răspundere limitată numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50. Drept
document ce confirmă dreptul de proprietate al asociatului este
adeverinţa cotei de participaţie.
6. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a
trei şi mai mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării

13
Valoarea nominală este o valoare convenţională stabilită la emisiunea
obligaţiunilor, calculată ca raport dintre mărimea împrumutului şi numărul
obligaţiunilor emise.
133 
 
în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza
statutului semnat de aceştia. Cooperativa de producţie este persoană
juridică şi răspunde pentru obligaţiunile asumate cu patrimoniul
întreprinderii. Cooperatorii poartă răspundere pentru obligaţiile
cooperativei de producţie în limitele cotelor care le aparţin din patrimoniul
cooperativei, iar dacă aportul respectiv este insuficient, poartă răspundere
suplimentară cu averea lor personală.
7. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de
membrii colectivelor de muncă ale întreprinderilor de stat (municipale)
sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în scopul
desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă
în baza statutului şi contractului de arendare a bunurilor statului
(municipiului). Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă
răspundere pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul întreprinderii.
Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile lor în limitele
cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le aparţin.
8. Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se
înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei
de stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea municipală se
înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală.
Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sunt persoane juridice
şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.
Conform datelor Registrului de stat la data de 01.11.10 în R.
Moldova erau înregistrate 156 940 persoane juridice şi întreprinzători
individuali, dintre care:
 67 274 întreprinzători individuali
 72 614 societăţi cu răspundere limitată
 4 850 societăţi pe acţiuni
 4 061 cooperative (cooperative de producţie, cooperative de
consum şi cooperative de întreprinzător)
 1 472 întreprinderi de stat şi municipale
 3 124 organizaţii necomerciale
 3 545 altele (filiale, reprezentanţe, societăţi în nume colectiv,
societăţi în comandită, întreprinderi de arendă, întreprinderi
intergospodăreşti, asociaţii de gospodării ţărăneşti şi alte întreprinderi).
Această structură este ilustrată în figura ce urmează.

134 
 
 Figura 9.1. Structura întreprinderilor din R. Moldova
după forma organizatorico-juridică.
www.cis.md

După cum se poate lesne observa din fig. 9.1 o pondere importantă
o au întreprinderile individuale. Aceasta denotă faptul că şi în R. Moldova
un rol important în dezvoltarea economică este atribuit businessului mic şi
mijlociu (sau Întreprinderilor Mici şi Mijlocii – ÎMM). Aceasta este astăzi
o realitate unanim recunoscută. Relevarea efectelor lor economice şi
sociale benefice au condus la considerarea sectorului IMM-urilor ca un
domeniu de interes strategic pentru economie. Efectele pozitive generate
de sectorul IMM-urilor, în general, într-o economie se concretizează în:
îmbunătăţirea mediului concurenţial, individualizarea puternică a
produselor şi serviciilor oferite de IMM-uri şi de eficienţa activităţii
desfăşurate, generarea celui mai mare număr de noi locuri de muncă,
receptivitatea sporită la nevoile pieţei, crearea de oportunităţi de
dezvoltare şi adaptare a tehnologiilor, ocuparea nişelor de piaţă care nu
sunt profitabile pentru întreprinderile de mari dimensiuni, ancorarea în
economiile locale prin valorificarea resurselor locale (financiare,
materiale, de forţă de muncă şi nu în ultimul rând informaţionale).
Societăţile clasificate oficial, conform definiţiei Uniunii Europene
(UE), ca întreprinderi mici şi mijlocii sunt acele societăţi care au mai
puţin de 250 de angajaţi şi sunt independente de societăţi mai mari. În
plus, cifra lor de afaceri sau bilanţul anual nu poate depăşi 50 milioane €,
respectiv 43 milioane €. Această definiţie este esenţială pentru stabilirea
societăţilor care pot beneficia de programele comunitare dedicate ÎMM-

135 
 
urilor şi de anumite politici precum regulile de concurenţă specifice ÎMM-
urilor. ÎMM-urile pot fi împărţite în trei categorii, în funcţie de mărimea
acestora: microîntreprinderile au mai puţin de 10 angajaţi, întreprinderile
mici au între 10 şi 49 de angajaţi, iar întreprinderile mijlocii au între 50 şi
249 de angajaţi (vezi tab.9.1).

Tabelul 9.1. Clasificarea ÎMM-lor conform definiţiei UE

Întreprinderi Întreprinderi Întreprinderi
Criterii
micro mici mijlocii
Nr.de angajaţi 1-9 10-49 50-249
Cifra de afaceri (mln. euro) ≤ 50 ≤ 10 ≤ 10
Valoarea de bilanţ a activelor
≤ 43 ≤2 ≤2
(mln. euro)
Sursa: www.aitt.md

În R. Moldova, conform legii „Cu privire la susţinearea

întreprinderilor mici şi mijlocii” nr. 206 din 07.07 2006, sectorului ÎMM îi
sunt atribuite următoarele categorii de întreprinderi: micro, mici şi
mijlocii. Această clasificare a fost efectuată în baza următoarelor criterii:
numărul de persoane încadrate, volumul anual al vânzărilor, valoarea de
bilanţ a activelor (vezi tab.9.2.). Potrivit datelor Proiectului BIZPRO
Moldova astăzi cca. 90 la sută din totalul de agenţi economici ai ţării
reprezintă întreprinderile micului business, dintre care 73 la sută sunt
micro-întreprinderi, iar 19 la sută sunt întreprinderi mici 14 .

Tabelul 9.2. Clasificarea ÎMM-lor în Republica Moldova

Criterii Întreprinderi Întreprinderi Întreprinderi
micro mici mijlocii
Nr.de angajaţi 1-9 10-49 50-249
Volumul anual al vânzărilor (mln.lei) <3 < 25 <50
Valoarea de bilanţ a activelor (mln.lei) <3 < 25 <50
Sursa: www.aitt.md

Nu se încadrează în categoriile de mai sus şi nu dispun de facilităţi:

a) agenţii economici care deţin o poziţie dominantă pe piaţă;

14
www.mdn.md

136 
 
 b) agenţii economici în al căror capital social cota membrului
fondator (asociatului, participantului, acţionarului) persoană juridică ce nu
este subiect al sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii depăşeşte 35%,
cu excepţia organizaţiilor necomerciale;
c) companiile fiduciare şi companiile de asigurare;
d) fondurile de investiţii;
e) agenţii economici importatori de mărfuri supuse accizului;
f) băncile, organizaţiile de microfinanţare, asociaţiile de economii şi
împrumut, alte instituţii financiare;
g) casele de schimb valutar şi lombardurile;
h) întreprinderile din domeniul jocurilor de noroc.
În Republica Moldova, sectorul ÎMM a apărut ca urmare a
reformelor structurale efectuate în procesul trecerii de la economia
centralizată la cea de piaţă, ceea ce este caracteristic pentru majoritatea
statelor în curs de dezvoltare. Pe parcursul acestor ani, micul business din
Republica Moldova a atins un nivel de dezvoltare, chiar dacă în acelaşi
timp se confruntă cu numeroase probleme de ordin financiar, al
instabilităţii legislaţiei, birocraţiei excesive şi altele.

Rolul social-economic al micului business. În ţările dezvoltate din

punct de vedere economic (unde micul business este considerat promotor
al dezvoltării economice graţie avantajelor pe care le oferă), micul
business cunoaşte o dezvoltare accelerată mai ales în domeniile serviciilor
şi a producerii mărfurilor de larg consum. Întreprinderile mici sunt mai
flexibile şi reacţionează mai rapid la schimbările mediului de afaceri şi la
cerinţele pieţei. Din aceast considerent investiţiile în micul business aduc
venituri mai mari decât investiţiile în întreprinderile mari. De altfel,
acestea din urmă beneficiază din plin de serviciile întreprinderilor mici şi
într-un fel sunt dependente de ele. Micul business este orientat spre
satisfacerea necesităţilor pieţei locale şi utilizează resursele şi forţa de
muncă locală, având o contribuţie substanţială şi în soluţionarea problemei
şomajului. Spre exemplu, 50 la sută dintre populaţia aptă de muncă a
Germaniei şi 60 la sută a SUA sunt antrenate anume în micul business. Iar
în Republica Moldova, potrivit unor surse din cadrul Proiectului BIZPRO
Moldova, doar în doi ani de zile sectorul micului business a creat 40 de
mii de locuri de muncă sau 70 la sută din cele 59 de mii în total pe
economie.

137 
 
 Totodată, micul business oferă posibilităţi reale de a pune în
aplicare aptitudinile creative ale întreprinzătorului, dar şi inventivitatea şi
capacitatea de lider – calităţi foarte necesare şi utile.
Activitatea întreprinderilor mici şi mijlocii în Republica
Moldova. Conform datelor Biroului Naţional de Statistică, în anul 2010
numărul întreprinderilor mici şi mijlocii a constituit 45,6 mii întreprinderi,
sau cu 1,9 mii întreprinderi (cu 4,3%) mai mult faţă de anul 2009. Sectorul
ÎMM reprezintă circa 97,7% din numărul total de întreprinderi înregistrate
în Republica Moldova. Evoluţia numărului ÎMM în anii 2006 – 2010 se
prezintă astfel:
mii

48 46.7
44.6
46 45.6
44 42.1
42 40.0 43.7 Total
40 IMM
36.1 41.1
38
39.1
36
34 35.4
2006 2007 2008 2009 2010

Figura 9.2. Evoluţia numărului ÎMM în anii 2006 – 2010.

Sursa: www.statistica.md

Numărul persoanelor care activează în întreprinderile mici şi

mijlocii în perioada de referinţă a constituit 309,4 mii persoane, deţinând
58,8% din numărul total de angajaţi ai întreprinderilor. Veniturile din
vânzări ale întreprinderilor mici şi mijlocii în această perioadă au însumat
65263,2 mln. lei sau 36,8% din venituri din vânzări în total pe economie.
Evoluţia ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii în totalul
întreprinderilor în anii 2006 – 2010 se caracterizează prin următorii
indicatori:

138 
 
 Tabelul 9.3. Dinamica principalilor indicatori ai ÎMM
în anii 2006 – 2010
Nr. de salariaţi, Venituri din vânzări, mln. lei
Anii mii persoane
Ponderea Ponderea
Total ÎMM ÎMM în Total ÎMM ÎMM în
total, % total, %
2006 574,9 323,3 56,2 117372,4 49011,6 41,8
2007 574,1 327,4 57,0 148512,7 56738,3 38,2
2008 572,1 328,1 57,3 175058,4 64984,1 37,1
2009 539,2 316,2 58,7 146447,0 57480,0 39,2
2010 526,2 309,4 58,8 177503,2 65263,2 36,8
Sursa: www.statistica.md

Analiza ÎMM ne indică asupra creşterii dimensiunii întreprinderilor

din sectorul dat. Astfel veniturile din vânzări în medie pe o întreprindere a
constituit 1430,2 mii lei sau cu 114,9 mii lei (cu 8,7%) mai mult faţă de
anul 2009. Veniturile din vânzări ale ÎMM în mediu la un salariat
constituie 210,9 mii lei sau cu 29,1 mii lei (cu 16%) mai mult faţă de anul
2009. Numărul de salariaţi în mediu pe o întreprindere în anul 2010 a
constituit 7 persoane, fiind la nivelul anului 2009.
Partea preponderentă a ÎMM îşi desfăşoară activitatea în domeniul
comerţului, constituind în anul 2010 circa 18,7 mii unităţi, sau 41% din
totalul întreprinderilor mici şi mijlocii. În industria prelucrătoare au
activat 5 mii de ÎMM sau 10,9% din totalul ÎMM.

9.3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii.

Sursele de finanţare a afacerilor

Rezultatele activităţii economice a întreprinderii se manifestă în

bunuri materiale şi servicii şi se exprimă în două forme: în formă natural-
fizică şi în formă bănească (valorică). Exprimarea fizică se face prin
intermediul unităţilor de măsurare natural-fizice (metri, litri, perechi, tone
etc.). Exprimarea bănească (valorică) a rezultatelor activităţii economice a
întreprinderii se manifestă prin intermediul volumului de încasări băneşti
în urma realizării mărfurilor şi serviciilor.

139 
 
 Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii
întreprinderii sunt:
1. Cifra de afaceri, indicator care măsoară rezultatele la nivel
microeconomic, reprezentând volumul încasărilor întreprinderii din
activitatea proprie într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul
pieţei. Cifra de afaceri însumează încasările obţinute din acte de comerţ:
vânzări de bunuri materiale; prestări de servicii; depuneri la bănci şi
instituţii financiare; acordarea de credite; operaţiuni bursiere. Prin
intermediul acestui indicator se apreciază dimensiunea întreprinderii şi
puterea economico-financiară.
2. Valoarea adăugată, indicator care măsoară eficienţa economică
la nivel micro şi macroeconomic. La nivelul întreprinderii valoarea
adăugată se determină ca diferenţă între încasările ei totale din vânzarea
bunurilor materiale şi a serviciilor către clienţi şi consumurile de factori
de producţie, respectiv plăţile făcute către furnizori. În componenţa valorii
adăugate a întreprinderii intră: salariile plătite; impozitele şi taxele;
amortizarea; profitul. Cu alte cuvinte, acest indicator cuprinde consumul
factorului muncă şi a factorului capital fix şi nu include consumul
intermediar. La nivel macroeconomic valoarea adăugată se determină prin
scăderea consumului intermediar din produsul global brut.
3. Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă
mărimea profitului obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă
de timp. El se determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii
a costului de producţie.
4. Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut
al întreprinderii, care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi a
altor plăţi prevăzute de legislaţia în vigoare (dobânda la capitalul investit,
chiria plătită pentru clădiri, arenda, partea destinată rezervelor, donaţiile
pentru scopuri umanitare ş. a.).

Finanţarea reprezintă procesul de asigurare a unor fonduri băneşti

necesare desfăşurării unor activităţi ale unei întreprinderi. Finanţarea
poate fi realizată apelând la surse proprii sau la surse externe (din afara
organizaţiei).
Sursele interne de finanţare pot fi: contribuţiile proprietarilor
sau ale membrilor organizaţiei; resursele excedentare generate de
activitatea organizaţiei (autofinanţare).

140 
 
 Sursele externe de finanţare pot fi: creditul; finanţarea
nerambursabilă.
Care sunt avantajele şi dezavantajele utilizării diferitelor surse
de finanţare?
Sursele interne de finanţare:
Avantaje: menţinerea independenţei şi autonomiei financiare,
deoarece nu se creează obligaţii suplimentare (dobânzi, garanţii);
păstrarea capacităţii organizaţiei de a contracta credite; constituie un
mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale organizaţiei.
Dezavantaje: proprietarii dispun de fonduri mai reduse pentru a
investi în alte activităţi mai profitabile decât activitatea care a generat
excedentul financiar.
Sursele externe de finanţare:
Creditul
Avantaje: timp scurt de acces la resursele financiare necesare; este
accesibil în orice moment; poate fi obţinut un volum variabil de resurse
financiare, în funcţie de necesităţi; posibilitate de negociere a condiţiilor
de rambursare.
Dezavantaje: apariţia unor obligaţii suplimentare (dobânda,
garanţii); existenţa unor formalităţi obligatorii de îndeplinit (documentaţii,
rapoarte periodice etc.).
Finanţarea nerambursabilă (subvenţii guvernamentale, programe
de finanţare nerambursabilă publice sau private).
Avantaje: pot fi finanţate activităţi fără să se consume resurse
proprii sau să se contracteze credite; este pastrată independenţa şi
autonomia financiară a organizaţiei.
Dezavantaje: acces dificil (fondurile se acordă periodic, de regulă,
pe baza unor licitaţii); control strict al modului de utilizare a fondurilor de
către finanţatori, inclusiv prin colaborare cu alte instituţii de specialitate
(Curtea de Conturi etc.).

141 
 
 Rezumat

1. Întreprinderea este o unitate economică producătoare, care

combină factorii de producţie în scopul obţinerii unor bunuri sau servicii,
care, fiind realizate pe piaţă, aduc proprietarului întreprinderii un anumit
profit.
2. Întreprinderea ca unitate instituţională poate fi privită în mai
multe aspecte: ca organism economic, social, tehnico-productiv, dinamic,
scopul final al căreia este obţinerea profitului.
3. Ca unitate economică întreprinderea îndeplineşte următoarele
funcţii: managerială, financiar-contabilă, personal, aprovizionare,
producţie, cercetare-dezvoltare, marketing.
4. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare
funcţionează următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:
întreprindere individuală, societate în nume colectiv, societate în
comandită, societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată,
cooperativă de producţie, întreprindere de arendă, întreprindere de stat,
întreprindere municipală.
5. În multe state ale lumii, inclusiv şi în R. Moldova, un rol
deosebit în dezvoltarea economică îl au ÎMM. Efectele pozitive generate
de sectorul ÎMM-urilor, în general, într-o economie se concretizează în:
îmbunătăţirea mediului concurenţial, individualizarea puternică a
produselor şi serviciilor oferite de ÎMM-uri şi de eficienţa activităţii
desfăşurate, generarea celui mai mare număr de noi locuri de muncă,
receptivitatea sporită la nevoile pieţei, crearea de oportunităţi de
dezvoltare şi adaptare a tehnologiilor, ocuparea nişelor de piaţă care nu
sunt profitabile pentru întreprinderile de mari dimensiuni.
6. Principalii indicatori prin intermediul cărora este analizată
activitatea economică a întreprinderii sunt: cifra de afaceri, valoarea
adăugată, profitul brut şi profitul net.
7. Finanţarea – procesul de asigurare a unor fonduri băneşti
necesare desfăşurării unor activităţi ale unei întreprinderi – poate fi
realizată apelând la surse proprii sau la surse externe.

142 
 
 Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău,

UTM, 2004, p. 34 – 45.
 Dobrotă Niţă, Economie politică. Bucureşti, Editura Economică,
1995, p. 120 – 126.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. ed. ARC,
Chişinău, 2007, p. 67-79.
 Ignat Ion, Pohoaţă Ion, Gheorghe Luţac, Gabriela Pascaru,
Economie politică, ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.118-124.
 Legea Republicii Moldova nr. 845 – XII din 28.02.1994 cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi (Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 2 din 28.02.1994).

143 
 
 Tema 10: Factorii şi costurile de producţie

10.1. Caracteristicile factorilor de producţie tradiţionali şi a

neofactorilor.
10.2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
Productivitatea şi rentabilitatea factorilor de producţie.
10.3. Costurile de producţie şi tipologia lor. Căile de reducere a
costurilor de producţie.

Scopul temei: determinarea direcţiilor de utilizare eficientă a

factorilor de producţie şi a căilor de reducere a costurilor de
producţie.
Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să analizaţi aspectul cantitativ şi calitativ al factorilor tradiţionali
de producţie;
 să evidenţiaţi particularităţile neofactorilor de producţie;
 să determinaţi condiţiile, modul şi proporţiile în care se combină
şi se substituie factorii de producţie;
 să determinaţi productivitatea factorilor de producţie;
 să specificaţi tipologia costurilor şi cheltuielilor de producţie;
 să identificaţi căile de reducere a costurilor de producţie.

10.1. Caracteristicile factorilor de producţie tradiţionali şi a

neofactorilor

Pentru început trebuie de specificat că producţia este activitatea

depusă de oameni cu scopul de a transforma resursele disponibile din
societate corespunzător nevoilor lor, urmărind crearea de bunuri şi servicii
menite a intra în consum, în vederea satisfacerii diferitelor categorii de
trebuinţe. Iar pentru ca procesul de producţie să aibă loc este necesară
prezenţa unui şir de factori.
Generic, factorii de producţie reprezintă elementele de intrare în
procesul de producţie, în activităţile economice în general, reprezentând
condiţiile necesare şi suficiente pentru desfăşurarea acestui proces din
care rezultă bunuri economice. Factorii de producţie se concretizează în
resurse şi disponibilităţi aduse în stare activă prin atragerea lor în

144 
 
circuitul economic, alocarea şi consumarea lor, corespunzător unor
destinaţii prestabilite de către agenţii economici producători.
Factorii de producţie reprezintă, în această viziune, totalitatea
elementelor de intrare în procesul de producţie, ceea ce se reflectă şi în
denumirea atribuită lor în limba engleză, şi anume „input”. O delimitare
conceptuală în acest sens este cea între noţiunea de „factori de producţie”
şi cea de „resurse”.
Aceste noţiuni desemnează două categorii de entităţi distincte din
economia reală, deşi termenii în sine, sunt utilizaţi deseori ca fiind
sinonimi. În opinia noastră, noţiunea de „resurse” exprimă, în esenţă,
starea de disponibilitate a unor bunuri (corporale, dar şi incorporale), fără
a le asocia în mod univoc o anumită destinaţie de utilizare, cum ar fi
producţia sau consumul. Ca atare, resursele, prin simpla lor existenţă, au
în raport cu procesul de producţie, caracterul unui potenţial productiv.
În anumite condiţii, prin decizii şi acţiuni adecvate, specifice
agenţilor economici producători, resursele sunt activate prin atragerea
într-o utilizare concretă, primind astfel o anumită destinaţie şi devenind
factori de producţie. Deci, factorii de producţie reprezintă resurse aduse de
către agentul producător într-o stare activă, proprie utilizării lor efective în
procesul de producţie.
J. B. Say, reprezentantul şcolii clasice, sublinia în lucrarea sa
„Tratat de economie politică” că la producerea bunurilor participă trei
factori tradiţionali de producţie: munca, natura (pământul) şi capitalul.
Munca şi natura sunt factori primari şi originari, întrucât reprezintă
punctul de plecare al activităţii economice. Capitalul este un factor
derivat, care rezultă din interacţiunea primilor.
Pe măsura dezvoltării tehnicii şi tehnologiei au mai apărut o serie
de neofactori: progresul tehnico-ştiinţific; sistemul informaţional;
capitalul uman; abilitatea întreprinzătorului.
În continuare vă propunem o descriere succintă a fiecărui factor.
MUNCA este o activitate umană conştientă, un efort fizic şi
intelectual, prin care oamenii, acţionând asupra obiectelor din natură,
obţin bunurile de care au nevoie. Munca este factorul determinant al
oricărei activităţi economice. Forţa de munca privită ca factor de
producţie este reprezentată de capacităţile resurselor umane (fizice şi
intelectuale) care sunt efectiv antrenate în activităţi economice.
Factorul muncă e necesar a fi analizat sub aspect cantitativ şi
calitativ.
145 
 
 Dimensiunea cantitativă este determinată de: a) numărul de
lucrători implicaţi în procesul de producţie; b) durata săptămânii de lucru.
Resursele de muncă ale unei ţări sunt determinate de populaţia
acestora care este formată din urmatoarele grupe:
 populaţia adultă care se determină scăzând din populaţia totală
a unei ţări populaţia tânără şi populaţia în vârstă;
 populaţia activă care este formată din ceea ce rămâne după ce
din populaţia adultă se scad adulţii inapţi de muncă;
 populaţia activă disponibilă cuprinde toate persoanele care
rămân după ce din populaţia activă se elimină persoanele casnice, elevii şi
studenţii şi cei care satisfac stagiul militar obligatoriu;
 populaţia ocupată care se determină scăzând din populaţia
activă disponibilă numărul şomerilor;
 populaţia ocupată salarizată este cea care rezultă eliminând din
populaţia ocupată pe toţi cei ce lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.
Structura populaţiei Republicii Moldova poate fi cunoscută
analizând datele Biroului Naţional de Statistică (tab. 10.1).

Tabelul 10.1. Indicatori privind ocuparea forţei de muncă,

mii pers.
Indicatori 2006 2007 2008 2009 2010
Total populaţie 3589,9 3581,1 3572,7 3567,5 3563,7
Populaţia economic
1357,1 1313,8 1302,7 1265,3 1235
activă
Populaţia ocupată 1257,3 1247,2 1251,0 1184,4 1143
Numărul şomerilor 100,0 66,7 51,7 81,0 92
- bărbaţi 61,7 41,5 30,0 50,8 57
- femei 38,2 25,2 21,8 30,2 35
Sursa: http://www.demografie.md

Calitatea muncii este condiţia fundamentală a ridicării eficienţei

muncii (direct sau indirect) şi din această cauză trebuie urmărite anumite
direcţii:
 creşterea nivelului general de educaţie şi de pregatire
profesională a resurselor de muncă;
 promovarea unui sitstem eficient de motivare a lucrărilor;
 asigurarea unui nivel ridicat de sănătate a populaţiei;

146 
 
  asigurarea unei calităţi ridicate pentru ceilalţi factori de
producţie.
NATURA – elementul de bază care asigură suportul material al
oricărei activităţi economice, condiţionând nemijlocit desfăşurarea
acesteia. Elementele întrunite sub denumirea de factor de producţie
„natură” sunt: pământul, resursele minerale şi de combustibil, resursele de
apă, pădurile, aerul.
Resursele naturale pot fi grupate după diferite criterii, printre care:
1. după destinaţie: utilizate ca bunuri de consum, dar şi ca bunuri
de producţie (aer, apă, energie solară);utilizate doar ca bunuri de producţie
(diferite tipuri de minereuri, rezervele de uranium ş.a.);
2. după gradul de regenerare: resurse parţial regenerabile (apa,
aerul, fauna, etc.); resurse neregenerabile – create prin transformări
naturale care nu se mai reproduc (zăcăminte de fier, zăcăminte de metale
preţioase, zăcăminte de gaze şi petrol).
Principalul element al factorului natural este pământul. În sens
restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar al unei ţări, care după
structură poate să cuprindă (vezi tab.10.2):
 terenuri agricole (pământuri arabile şi plantaţii multianuale,
păşuni);
 terenuri cu destinaţie forestieră;
 terenuri destinate localităţilor (construcţii cu destinaţie locativă,
comercială, pieţe ş.a.).
Trebuie de menţionat aici că datorită ritmului extreme de dezvoltare
a omenirii în ultimul secol şi exploatării masive a zăcămintelor naturale,
suntem astăzi martorii epuizării cu o repeziciune uimitoare a resurselor
naturale. Pentru a rezolva problema oamenii sunt în căutarea altor surse
alternative de energie, fiind luat în calcul şi aspectul ecologic.

147 
 
 Tabelul 10.2. Repartizarea fondului funciar pe categorii de
terenuri în R. Moldova, mii ha
Suprafaţa totală
Categoria de destinaţie a La 1 La 1 La 1 La 1 La 1
terenurilor ianuarie ianuari ianuarie ianuarie ianuarie
2007 e 2008 2009 2010 2011
Terenuri cu destinaţie
1974,1 1978,9 1984,6 2007,6 2008,7
agricolă
Terenurile localităţilor 319,6 315,7 311,4 311,6 312,1
Terenurile destinate
industriei, transporturilor şi 58,4 58,6 58,5 58,7 58,9
de altă destinaţie
Terenurile destinate
protecţiei naturii, ocrotirii
3,7 4,0 3,95 3,95 3,95
sănătăţii, activităţii
recreative
Terenurile fondului silvic 435,4 440,1 443,1 446,1 447,0
Terenurile fondului apelor 84,8 85,2 86,0 86,8 87,3
Terenurile fondului de
508,6 502,1 497,0 469,9 466,7
rezervă
Total terenuri 3384,6 3384,6 3384,6 3384,6 3384,6
Sursa: http://www.viitorul.org

CAPITALUL, ca factor de producţie, reprezintă ansamblul

bunurilor economice acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror
utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea
randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la
uşurarea muncii.
În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în
expresia clasică a lui K. Marx, capitalul este o valoare care aduce
plusvaloare.
După cum menţionează P. Samuelson, capitalul constă în bunurile
de folosinţă îndelungată, produse, care sunt folosite în alte procese de
producţie. Unele mijloace de producţie au o durată de utilizare de câţiva
ani, pe când altele pot fi folosite un secol sau chiar mai mult. Principala
proprietate a unui mijloc de producţie o constituie faptul că el este în
acelaşi timp o resursă care participă la procesul productiv şi un rezultat al
acestuia.
Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital
tehnic”. După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc
148 
 
componentele capitalului tehnic el se grupează în: capital fix şi capital
circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real,
tehnic) format din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument al
muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie, care se consumă
treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.
Capitalul fix poate fi activ şi pasiv. Capitalul fix activ – masini,
utilaje, instalatii s.a. – contribuie direct la crearea de produse noi, iar
capitalul fix pasiv include hale, cladiri, depozite şi alte elemente de
infrastructură materială sau cu destinaţie social-administrativă.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv
care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi
care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic (Ex. materii prime,
materiale, combustibil, energie de toate tipurile, apă ş.a.).
Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix
datorate atât uzurii fizice cât şi a celei morale a acestuia.
Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a
proprietăţilor lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a
acţiunii factorilor naturali.
Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă
în deprecierea valorică, sau valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică
deplină, datorită progresului tehnic.
O regulă de mult practicată în activitatea întreprinderilor din ţările
dezvoltate economic, acceptată şi de autorităţile fiscale, constă în
stabilirea din momentul achiziţionării echipamentului de producţie a unor
cote anuale de amortizare care ţin seama atât de efectele uzurii fizice cât
şi ale uzurii morale a capitalului fix. Volumul considerabil al capitalului
fix acumulat în economie a adus la constituirea unor fonduri de
amortizare, care depăşesc cu mult necesarul de cheltuieli pentru reparaţii
şi înlocuiri.
Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. Mărimea
anuală a amortizării se determină raportând valoarea capitalului fix la
durata normală de funcţionare, în ani.
V V r d
A sau A , unde:
T T
A – suma anuală a amortizării;
V – valoarea iniţială a capitalului fix;
149 
 
 r – valoarea reziduală, adică valoarea recuperată după scoaterea din
funcţiune a capitalului fix;
d – cheltuielile făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
T – timpul de funcţionare a capitalului fix.
De asemenea, poate fi determinată şi rata amortizării, reieşind din
formula de mai sus:
A
a' x100%; unde:
V
A – suma anuală a amortizării;
V – valoarea iniţială a capitalului fix.

În continuare vă propunem să analizăm principalii neofactori de

producţie.
Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie
la: modernizarea şi diversificarea produselor, perfecţionarea
echipamentelor şi tehnologiilor de producţie; aplicarea noilor surse de
materii prime şi energie; îmbunătăţirile în domeniul comercializării
bunurilor, al transportului şi comunicaţiilor; perfecţionarea metodelor de
organizare a producţiei şi a activităţii manageriale etc. Revoluţia ştiinţifică
şi tehnică actuală permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în
măsură sporită a celui intelectual.
Se consideră că, în condiţiile actuale, o firmă îşi poate asigura
viabilitatea tehnologică numai prin alocarea unei cote de cel puţin 8 –
10% din cifra sa de afaceri pentru acţiuni de cercetare-dezvoltare.
Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură:
reglarea, fără participarea nemijlocită a omului, a unor procese de
producţie; conducerea de la distanţă a unor maşini şi utilaje; programarea,
lansarea şi urmărirea proceselor de producţie; înlocuirea factorului muncă
prin sistemul de maşini (robotizarea).
Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o
serie de particularităţi ce privesc: producerea informaţiilor, gestionarea,
tranzacţionarea pe piaţă şi consumul specific al acestor resurse.
Trăsăturile sistemului informaţional modern:
 producerea informaţiilor are caracter neîntrerupt şi practic
nelimitat;
 stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte continuu;

150 
 
  informaţia nou produsă are caracter de unicat (nu este reprodusă
prin simpla repetare a procesului de producţie, fiind un rezultat al actului
creativ, intelectual);
 informaţia ca resursă este supusă unor reguli specifice de
gestionare, acces şi protecţie (protecţia dreptului de proprietate asupra
acestui bun se realizează prin licenţe, brevete, patente, mărci înregistrate
etc.)
 informaţia nou creată şi oferită pe piaţă cunoaşte un proces
specific de tranzacţionare (cumpărătorul nu-l deposedează, de regulă, pe
vânzător de utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o
oferi pe piaţă şi altor beneficiari);
 informaţia cunoaşte un proces specific de consum (consumul
informaţiei nu are un caracter distructiv şi nici de uzură fizică, ea rămâne
în continuare o resursă disponibilă, utilizabilă, cunoscând doar o uzură
morală);
 stocul de informaţii disponibile şi refolosibile pot fi integrate în
fiinţa umană sub formă de cunoştinţe şi experienţă (capital uman), iar
altele sunt depozitate pe suporţi materiali, cum sunt: hârtia, filmul, discul,
benzile magnetice, circuitele integrate etc.
Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de
experienţă şi cunoştinţe acumulate în fiinţa umană, care constituie un
izvor al venitului potenţial viitor pe baza serviciilor productive furnizate.
În calitate de capital uman serveşte măiestria profesională obţinută prin
educaţie. La baza capitalului uman se află investiţiile făcute anterior în
sistemul de instruire. Economiştii susţin că învăţământul este cea mai
importantă ramură a economiei, cea mai mare „industrie” a epocii noastre,
atât prin dimensiunile şi importanţa producţiei sale, cât şi prin
transmiterea din generaţie în generaţie a experienţei acumulate,
îndeplinind funcţia de întreţinere şi dezvoltare a stocului de cunoştinţe.
Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este
apreciată ca un tip special de resursă umană, care se referă la capacitatea
de a combina în modul cel mai eficient natura, munca şi capitalul; la
creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de
comercializare a acestora, la asumarea riscului în activităţi economice. Un
bun întreprinzător trebuie să întrunească următoarele calităţi: să fie un bun
strateg, un administrator capabil, un excelent negociator, psiholog,
comerciant şi chiar executant sârguincios al unor acţiuni cu caracter

151 
 
operaţional. Economistul american C. McConnell atribuie acestui
neofactor următoarele funcţii: are iniţiativă în combinarea resurselor –
pământ, muncă şi capital – în producerea bunurilor şi serviciilor; este cel
care dirijează politica în firmă; este un novator – cel care încearcă
introducerea de noi produse, tehnologii şi instrumente sau de noi forme de
organizare a întreprinderii; este purtătorul riscului – răsplata pentru
timpul, efortul şi abilitatea sa poate fi profitul, dar şi pierderea şi chiar
falimentul.
Ca factor de producţie, abilitatea întreprinzătorului reprezintă un
element decisiv de progres, în măsura în care economia contemporană
este bazată pe inovare tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative.
Comportamentul antreprenorial este tipul de comportament viabil şi
legitim într-o economie sănătoasă. El nu poate şi nu trebuie confundat cu
comportamentele speculative, care deformează conţinutul liberei
iniţiative, prin încercarea de a obţine profituri din modificarea conjuncturii
economice, mizându-se pe producerea unor anumite bunuri (servicii) în
situaţii favorabile pentru speculator.

10.2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie.

Productivitatea şi rentabilitatea factorilor de producţie

Întreprinzătorul întotdeauna caută să combine în aşa mod factorii de

producţie, încât să obţină un efect maxim. El rămâne mereu în căutarea
variantei celei mai favorabile de combinare, deoarece numai în asemenea
caz va atinge obiectivul fundamental – maximizarea profitului.
Combinarea factorilor de producţie – operaţia tehnico-economică
de unire a factorilor de producţie în care cantitatea şi calitatea fiecăruia
sunt în funcţie de bunurile ce urmează a fi produse, de cantitatea acestora
şi de alţi parametri, astel încât eficienţa lor să fie maximă.
Premisele combinării factorilor de producţie:
- caracterul limitat al factorilor supuşi combinării;
- caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu
specificul activităţii;
- conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Combinarea factorilor de producţie poate fi privită sub aspect
cantitativ, structural şi calitativ şi se înfăptuieşte concomitent din punct de
vedere tehnic şi economic. Aspectul tehnic presupune unirea unei cantităţi
de factori/muncă cu o anumită cantitate de maşini, utilaje, materie primă
152 
 
etc. (De exemplu, un aviator poate pilota în acelaşi timp numai un avion).
Din punct de vedere economic, întreprinzătorul va încerca să combine
factorii de producţie în asemenea cantităţi şi proporţii încât să cheltuiască
cât mai puţini factori de producţie şi să obţină un rezultat cât mai mare.
În fosta URSS, dintr-o anumită cantitate de metal se confecţiona un
tractor. Din aceeaşi cantitate de metal şi în aceeaşi perioadă în Germania
se confecţionau patru tractoare. Această diferenţă este condiţionată de
faptul că în economia de piaţă întreprinzătorul este motivat, dar şi
„obligat” să combine factorii de producţie în aşa fel încât să producă
bunuri cu o cheltuială minimă de resurse.
În procesul combinării factorilor de producţie, întreprinzătorul
trebuie să ţină mereu cont de caracterul limitat al acestora, dar şi de alte
circumstanţe – cum ar fi cunoaşterea şi folosirea celor mai performante
tehnologii – ce ar ţine cont de specificul factorilor de producţie folosiţi şi
de conjunctura pieţei factorilor de producţie, pentru a recurge, la
momentul oportun, la substituirea (înlocuirea) unui factor cu altul.
Substituirea este un proces de înlocuire a unei cantităţi dintr-un
factor de producţie printr-o cantitate din alt factor.
Substituirea poate avea loc între factorul „muncă” şi factorul
„capital” (zece muncitori sunt înlocuiţi cu o maşină, care face integral
lucrul acestora), între factorul „natură” şi factorul „capital” sau între
diferite elemente componente ale aceluiaşi factor de producţie (înlocuirea
unui utilaj cu altul sau a materiei prime naturale cu materie primă
sintetică) etc. Pentru a obţine acelaşi nivel de producţie, producătorul
poate combina şi substitui factorii de producţie în proporţii diferite.
Ansamblul combinaţiilor de capital (K) şi muncă (L) în urma
cărora se obţine acelaşi volum de producţie se numeşte curbă de
izoproducţie sau izocuantă.
Izocuanta este o reprezentare grafică a unui ansamblu de substituiri
ale factorilor de producţie, la un nivel dat al tehnicii, cu obţinerea unei
cantităţi constante de bunuri.
Din fig. 10.1 se vede că pe aceeaşi izocuantă producţia este
constantă, adică aceeaşi cantitate de produs se poate obţine prin
combinarea a 6 unităţi de capital fix (K) cu o unitate de muncă (L), a 4
unităţi de K cu 2 unităţi de L, a 2 unităţi de K cu 4 unităţi de L etc.

153 
 
 Figura 10.1. Curbele de izoproducţie (izocuantele) cu variante de
combinare a factorilor „muncă” şi „capital”.

Din fig. 10.1 se vede că poate exista o infinitate de izocuante. În

acelaşi timp, fiecare izocuantă reprezintă o mulţime de combinaţii pentru
obţinerea aceleiaşi cantităţi de produs. Curba Q 1 reprezintă variantele de
combinaţii pentru obţinerea unei cantităţi mai mari de bunuri decât în
cazul curbei Q 0 , corespunzător o catitate mai mică decât în cazul Q 2 .
Izocuantele au o formă convexă şi descrescătoare. Aceasta înseamnă că o
diminuare a factorului „capital” (K) poate fi compensată doar cu o
cantitate mai mare (crescătoare) de muncă. Există o asemănare între
curbele de indiferenţă, ce reprezintă alegerea consumatorului între două
bunuri (X şi Y), şi izocuantele ce reflectă combinaţiile posibile de utilizare
a doi factori de producţie („muncă” şi „capital”) de către producător. Pe o
perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi. În
această situaţie, un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin
combinarea în proporţii diferite a factorilor variabili.
La baza combinării factorilor de producţie stă legea
randamentelor neproporţionale şi legea randamentelor
(productivităţii) marginale descrescânde.
154 
 
 Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi
eforturile depuse. Formele productivităţii:
 productivitatea fizică – evaluează randamentul factorilor
utilizaţi în unităţi naturale (fizice) şi se poate exprima în tone, metri, litri
ş.a.;
 productivitatea valorică – exprimă randamentul factorilor
utilizaţi în unităţi valorice (monetare);
 productivitatea globală – exprimă eficienţa utilizării tuturor
factorilor de producţie;
 productivitatea parţială – reflectă doar eficienţa utilizării unui
singur factor de producţie;
 productivitatea medie – reflectă eficienţa utilizării unei unităţi
dintr-un factor de producţie (formula de calcul este prezentată în rândurile
de mai jos);
 productivitatea marginală – reprezintă sporul de producţie ce
poate fi obţinut în urma utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un anumit
factor (formula de calcul este prezentată în rândurile de mai jos).
Asupra sporirii productivităţii influenţează următorii factori:
factorii naturali, tehnici, economici, sociali, psihologici, structurali, factori
ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia
mondială.
Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii
şi randamentul capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei
de muncă de a crea într-o unitate de timp un anumit volum de bunuri, sau
cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi
exprimate prin:
Q L
WL  şi WL 
L Q
Pentru a alege cea mai bună investiţie, trebuie să determinăm
profitul corespunzător fiecărei variante pe care o avem la îndemână. Unul
dintre cei mai utili indicatori îl constituie randamentul capitalului,
acesta reflectând câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi monetare
investite. Profitul este venitul rezidual dat de diferenţa dintre veniturile
totale şi costurile totale.
Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital
pentru obţinerea unei unităţi de efect şi poate fi exprimat prin:

155 
 
 k
K
Q
Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor
asupra volumului de producţie sunt reflectate în legea randamentelor
neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există
între volumul producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie,
între producţia adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi.
Există trei cazuri de randamente: randamente constante; randamente
crescătoare; randamente descrescânde. În cazul randamentelor constante,
o anumită creştere a volumului de producţie necesită o creştere
corespunzătoare a factorilor utilizaţi. În cazul randamentelor crescătoare o
creştere proporţională a volumului producţiei cere o mărire mai puţină
decât proporţională a cantităţii de factori de producţie utilizaţi. În cazul
randamentelor descrescătoare, o mărire proporţională a volumului
producţiei obţinute implică o creştere mai mult decât proporţională a
cantităţii factorilor. Astfel, sporurile de producţie sunt diferite în raport cu
creşterea factorilor, prin urmare există o funcţie de producţie, care leagă
factorii de producţie şi volumul de bunuri. Dacă am presupune că în
procesul de producţie sunt utilizaţi doi factori de producţie, apoi funcţia de
producţie în acest caz ar putea fi exprimată prin: Q = f (L, K).
Afară de această lege există legea randamentelor (productivităţii)
marginale descrescânde, potrivit căreia mărimea cantităţii factorului
variabil (munca) duce la o creştere marginală a producţiei, care atinge un
punct maxim, după care are loc tendinţa de scădere a sporului marginal al
producţiei până ce devine negativ. Această lege a fost cercetată de
D.Ricardo şi de A.Turgot, referitor la producţia agricolă, pentru a explica
noţiunea de rentă funciară.
Potrivit legii randamentelor (productivităţii) marginale
descrescânde, atunci când se utilizează un factor fix, iar cantitatea
factorului variabil creşte, productivitatea factorului variabil utilizat creşte
până la un anumit nivel, după care începe să se reducă. Veridicitatea
acestei legi este demonstrată de realitatea economică. Dacă ea nu ar fi
adevărată, ar însemna că pe o suprafaţă de un ha s-ar putea obţine întreaga
cantitate de produse agricole necesară populaţiei unei ţări.

156 
 
 Productivitatea unui factor de producţie reprezintă eficienţa
utilizării factorului respectiv şi poate fi exprimată prin productivitatea
medie şi productivitatea marginală.
Productivitatea medie (W. M.) constituie, de fapt, producţia
medie (P.M.) şi este egală cu raportul dintre producţia totală (Q) şi
cantitatea factorului utilizat – număr de lucrători (L), unităţi de capital (K)
etc.
Q
W.M. a muncii  ;
L
Q
W.M.a capitalului  etc.
K
Productivitatea marginală (W mar. ) a unui factor de producţie se
determină prin raportarea modificării producţiei totale (ΔQ) la
modificarea cantităţii factorului utilizat şi constituie, de fapt, producţia
marginală.
Q
W a muncii 
;
mar. L
Q
W a capitalului  etc.
mar. K
Modelele teoretice de combinare a factorilor de producţie ne
demonstrează că pot exista un număr foarte mare de combinaţii între
factorii de producţie, dar realitatea ne arată că producătorul este, de fapt,
limitat.
Un rol important are perioada de timp. Într-o perioadă scurtă de
timp, un anumit nivel de producţie poate fi realizat numai printr-o
combinare, într-o proporţie dată, a factorului variabil cu cel fix. Pe o
perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi şi deci,
un anumit nivel de producţie poate fi realizat printr-o combinare în
proporţii diferite ale factorilor variabili. Dacă producătorul are
posibilitatea alegerii între două sau mai multe variante de combinare a
factorilor, alegerea variantei optime va avea în vedere, în primul rând,
minimizarea costului fiecărui factor de producţie utilizat.

10.3. Costurile de producţie şi tipologia lor.

Căile de reducere a costurilor de producţie
157 
 
 Producerea şi desfacerea mărfurilor pe piaţă, precum şi prestarea de
servicii, necesită, întotdeauna, un anumit consum de muncă şi mijloace de
producţie. Existenţa producţiei de mărfuri şi acţiunea, pe această bază, a
legilor obiective proprii economiei de piaţă, presupune examinarea acestor
cheltuieli în formă bănească. Orice întreprinzător, înainte de a demara o
anumită activitate productivă, recurge la un calcul, relativ simplu, strâns
legat de următoarea întrebare: cât va costa produsul sau serviciul pe care
intenţionează să-l ofere cumpărătorilor?
Răspunsul la această întrebare îl obţinem prin intermediul costului
de producţie care este expresia bănească a consumului de factori de
producţie.
Datorită complexelor şi variatelor aspecte pe care le reflectă, costul
de producţie ocupă un loc deosebit de important în sistemul categorial al
economiei politice, putând fi privit, în acelaşi timp, ca unul dintre cei mai
sintetici indicatori ai activităţii economice. Fiind expresia bănească a
factorilor de producţie consumaţi cu prilejul producerii şi desfacerii unor
bunuri materiale şi servicii, acest indicator reflectă, prin structura,
mărimea şi evoluţia sa, gradul de eficienţă a activităţii unei firme. Din
acest punct de vedere, costul de producţie reprezintă una din formele de
manifestare a eficienţei economice, care este indiscutabil legată de
mişcarea valorii şi preţurilor.
Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic.
Costul contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime,
materialelor, combustibilului, energiei, salariilor, amortizării ş.a. Costul
economic include, în afară de costul contabil, cheltuielile care nu
presupun plăţi către terţi (consumul de muncă al proprietarului firmei,
dobânzile cuvenite capitalului propriu).
Fiind un indicator de mare importanţă, costul îndeplineşte
următoarele funcţii:
1. de măsurare a cheltuielilor necesare pentru obţinerea unui bun;
2. este indicatorul principal pentru stabilirea preţului bunurilor
oferite pe piaţă;
3. realizează controlul şi reglarea activităţii economice (prin cost se
determină cât de eficient sunt utilizate resursele economice);
4. permite determinarea nivelului de eficienţă economică a
întreprinderii: în cazul când preţul este cunoscut, mărimea profitului
depinde de mărimea costului.
158 
 
 Elementul de bază în costul de producţie îl constituie cheltuielile de
producţie, care includ: cheltuielile pentru procurarea materiei prime şi a
materialelor de bază; cheltuielile pentru procurarea materialelor auxiliare;
cheltuielile pentru combustibil şi energie; cheltuielile în formă de
amortizare; salariile şi contribuţiile asupra salariilor (actualmente în R.
Moldova aceste contribuţii alcătuiesc decontările în Fondul Asigurărilor
Sociale – 23% şi decontările în Fondul Asigurărilor Medicale – 3.5%),
alte cheltuieli băneşti.
Cheltuielile pe care le poate efectua un agent economic cuprind:
 cheltuieli de fabricaţie – ele constituie consum de capital fix şi
circulant;
 cheltuieli de desfacere – consum de muncă vie şi materializată,
efectuate după depozitarea producţiei finite (păstrarea şi ambalarea,
transportul şi expedierea către clienţi);
 amenzile şi penalităţile (ele se suportă direct din profitul rămas la
întreprindere şi nu se includ în costurile de producţie) ş. a.
După modul de individualizare pe obiecte de calculaţie (materii
prime, salarii directe etc.), cheltuielile de producţie se clasifică în: cheltuieli
directe şi cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs
sau serviciu şi includ: materiile prime şi materialele directe, salariile directe,
impozitul pe salarii şi contribuţia în bugetul asigurărilor sociale de stat ş. a.
Cheltuielile indirecte sunt generate de executarea simultană a mai
multor produse sau de secţii de fabricaţie comune diferitor produse sau
servicii, fapt pentru care aceste cheltuieli nu pot fi identificate ca aparţinând
costului unui anumit produs. La aceste cheltuieli se referă: reparaţiile,
întreţinerile şi amortizările utilajelor, consumul de energie, combustibil,
apă, salariile personalului de administrare, cheltuielile de poştă, telefon,
corespondenţă etc.
În condiţiile economiei de piaţă, se folosesc mai multe categorii de
costuri, încare se regăsesc, într-o formă sau alta, diferitele cheltuieli de
producţie. În acest sens, există o tipologie a costurilor, în cadrul căreia se
includ mai multe tipuri de costuri.
Costul global cuprinde ansamblul costurilor corespunzătoare unui
volum de producţie dat. Ca elemente structurale, aici se disting costurile
fixe, variabile şi totale.

159 
 
 1. Costul fix desemnează acele cheltuieli care, privite în totalitatea
lor, sunt independente de volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi,
amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile personalului
administrativ etc.)
2. Costul variabil reprezintă acele cheltuieli care, la un nivel dat al
productivităţii, se modifică proporţional cu volumul producţiei (materii
prime, energie, apă, salariile muncitorilor etc.). Există şi unele cheltuieli
variabile care nu se modifică strict proporţional cu modificarea producţiei
(orele suplimentare sunt plătite la cote superioare celor normale etc.).
Unele cheltuieli dintre acestea se schimbă strict proporţional cu producţia
(de exemplu, cheltuielile de materii prime, salariile directe etc.).
3. Costul total reprezintă suma costurilor fixe şi variabile.
Modificarea costului total este determinată numai de schimbările costului
variabil.
CT = CF + CV
Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs sau
pe unitatea de efect util. Costul mediu poate fi de asemenea fix, variabil şi
total. Atunci când este vorba de costul mediu, costul fix devine şi el
variabil; acesta scade pe măsura creşterii cantităţii de produse şi sporeşte
atunci când producţia obţinută se micşorează.
Mărimea costului mediu este diferită în timp şi spaţiu de la un
produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia din factorii consumaţi, în
cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la un producător la altul; la unul şi acelaşi
producător, de la o perioadă la alta în funcţie de modificările intervenite în
dotarea tehnică, în nivelul de calificare al lucrătorilor, în organizare şi
conducere,etc.
Costul fix mediu (CFM) se determină prin raportarea costului fix la
cantitatea de produse.
CF
CFM  .
Q
Costul variabil mediu (CVM) se calculează raportând costul
variabil la cantitatea de produse.
CV
CVM  .
Q
Costul total mediu (CTM) se determină prin raportarea costului
total la cantitatea de produse.

160 
 
 CT
CTM  .
Q
Costul marginal (Cmg) reprezintă suplimentul de cost (sporul de
cost) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs; la un
moment dat el se determină raportând creşterea costului total la creşterea
producţiei.
Costul marginal are o mare importanţă în luarea deciziilor privind
mărirea ofertei de bunuri. Venitul suplimentar ce se poate obţine prin
vânzarea sporului de producţie, trebuie să fie mai mare decât costul
suplimentar.
Costurile marginale au un dublu rol:
- pe baza lor se iau decizii pentru stabilirea capacităţilor optime de
producţie;
- ele fac posibilă cea mai eficientă elaborare a programelor de
producţie.
Luarea în considerare a costurilor marginale privesc cu deosebire
deciziile pe termen scurt, pentru deciziile pe termen lung trebuie ţinută
seama de costurile medii.
Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, în funcţie de cantitatea
de produse, poate fi sugerat prin datele (ipotetice) cuprinse în tabelul ce
urmează: presupunem că producătorul respectiv, în vederea fabricării unei
cantităţi crescânde din produsul ”A” , va trebui să suporte următoarele
costuri:

Tabelul 10.3. Costurile medii şi marginale pe termen scurt

Cantitate Cost Cost Cost total Cost Cost Cost Cost
a de fix variabil global mediu mediu mediu marginal
produse global global fix variabil total
CT=CF+CV CMG=CT 1 -
(Q) (CF) (CV) CT 0
CFM=CF/Q CVM=CV/Q CTM=CT/Q

1. 400 160 560 400 160 560 -

2. 400 280 680 200 140 340 120
3. 400 360 760 133 120 253 80
4. 400 560 960 100 140 240 200
5. 400 800 1200 80 160 240 240
6. 400 1200 1600 66 200 266 400

161 
 
 Datele din tabel pun în relief dependenţa categoriilor de costuri (cu
excepţia costului global fix) de producţia obţinută. Costul marginal se
determină prin diferenţa dintre costul total global al producţiei curente şi
cel al producţiei anterioare şi se raportează la sporul producţiei.

Necesitatea reducerii costului de producţie. Cunoaşterea

structurii costului de producţie, a modificării acestuia în timp şi spaţiu are
o importanţă deosebită în orientarea acţiunilor de reducere a costului,
acţionându-se cu preferinţă asupra cheltuielilor cu ponderea cea mai
mare. Întotdeauna producatorii sunt interesaţi să obţină producţia cu
costuri cât mai mici. În acest scop, ei analizează fiecare element din
structura costului, stabilind măsuri de reducere, în concordanţă, însă, cu
exigenţele competiţiei impuse de piaţă.
Pentru a obţine rezultate cât mai bune, profituri maxime,
producătorii trebuie să tindă spre minimizarea costurilor de producţie.
Pentru a atinge acest obiectiv trebuie evidenţiate unele momente. În
primul rând, caracterul limitat al resurselor economice îndeamnă la
raţionalitate în utilizarea lor. În acest context, se impun atenţiei
cunoştinţele ştiinţifice referitoare la ingineria valorii, care presupune
realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea,
performanţele produsului.
Căile de reducere a costului de producţie sunt:
 reducerea cheltuielilor materiale;
 creşterea productivităţii muncii;
 utilizarea completă a capacităţilor de producţie;
 reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
 ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor;
 perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de
fabricaţie, a activităţii de administrare, şi de gestiune şi
conducere;
 stimularea materială a angajaţilor.
În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna:
restructurarea unor ramuri ale economiei naţionale şi a forţei de muncă, la
nivelul resurselor ţării şi a cerinţelor economiei de piaţă; fabricarea produselor
competitive, conform cerinţelor pieţii; evidenţa producţiei pe sisteme de
calculatoare, având zilnic imaginea clară a costurilor efectuate pe faze de
producţie şi pe produse.

162 
 
 Rezumat

1. Munca a fost dintotdeauna şi a rămas factorul de producţie

activ şi determinant; prin intermediul ei sunt antrenaţi ceilalţi factori de
producţie, se realizează combinarea şi utilizarea lor eficientă.
2. Pământul sau factorul natural al producţiei se referă la toate
resursele brute din natură care pot fi folosite la producerea bunurilor şi
serviciilor.
3. Capitalul – factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor
economice acumulate, a căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor
în producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau
cel puţin duce la uşurarea muncii.
4. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real,
tehnic) format din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrumente ale
muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie, care se consumă
treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.
5. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv
care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi
care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu economic.
6. Neofactorii de producţie: progresul tehnico-ştiinţific, sistemul
informaţiilor, capitalul uman, abilitatea întreprinzătorului. Abilitatea
întreprinzătorului este capacitatea de a combina în modul cel mai eficient
natura, munca şi capitalul, creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi
de a găsi noi căi de comercializare a acestora, asumarea riscului în a
întreprinde acţiuni economice.
7. Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific
de unire a acestora, ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi
calitativ.
8. Substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată
dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de
producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
Substituirea este reliefată de rata marginală de substituiri (RMS).
9. Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi
eforturile depuse. Principalele forme de productivitate sunt:
productivitatea muncii şi randamentul capitalului. Productivitatea muncii
– capacitatea forţei de muncă de a crea într-o unitate de timp un anumit
volum de bunuri, sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de
produs.
163 
 
 10. Costul de producţie – expresia bănească a consumului de
factori de producţie. Există: costul total, care reprezintă cheltuieli minime
ce trebuie efectuate pentru a produce o cantitate de bunuri; costul fix, care
reprezintă cheltuieli ce trebuie efectuate chiar dacă nu se produce nimic
(mărimea lui nu este influenţată de volumul producţiei); costul variabil,
care reprezintă acele cheltuieli ale căror mărime variază odată cu nivelul
producţiei (cheltuielile cu materia primă, salariile şi combustibilul); costul
marginal, care reprezintă costul producţiei unei unităţi suplimentare dintr-
un anumit produs.

Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică. Chişinău,

UTM, 2004, p. 45 – 64.
 Dobrotă Niţă, Economie politică. Bucureşti, Editura Economică,
1995, p. 123 – 150; 160 – 176.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. Ed. ARC,
Chişinău, 2007, p. 82 – 115.
 Ignat Ion, Pohoaţă Ion, Gheorghe Luţac, Gabriela Pascaru.
Economie politică, ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.143 – 154.
 D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie. Manual universitar.
Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.203 – 235.

164 
 
 Tema 11. Piaţa factorilor de producţie şi
formarea veniturilor factoriale

11.1. Piaţa muncii şi salariul.

11.2. Piaţa capitalului real şi dobânda.
11.3. Piaţa funciară şi renta.
11.4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

Scopul temei: obţinerea informaţiilor despre diversitatea pieţelor

factorilor de producţie, precum şi determinarea principalelor forme
de venit ce revin proprietarilor factorilor de producţie.
Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să determinaţi esenţa pieţei muncii;
 să analizaţi cererea şi oferta pe piaţa muncii;
 să analizaţi particularităţile naţionale ale salariului şi
dinamica salariului în Republica Moldova;
 să determinaţi structura pieţei capitalului real;
 să analizaţi cererea şi oferta pe piaţa capitalului real;
 să analizaţi dobânda şi factorii care o determină;
 să analizaţi cererea şi oferta pe piaţa funciară;
 să analizaţi preţul şi factorii care influenţează asupra preţului
pământului;
 să evidenţiaţi conţinutul profitului şi formele lui de
manifestare;
 să analizaţi rata şi masa profitului şi factorii ce influenţează
asupra dinamicii acestora.

11.1. Piaţa forţei de muncă şi salariul

Munca este factorul de producţie primordial. Asemeni celorlalţi

factori de producţie, munca se tranzacţionează pe o piaţă specifică: piaţa
muncii. Aceasta este o piaţă aparte în care se întâlnesc şi se confruntă
cererea şi oferta de muncă. Piaţa muncii se manifestă la nivel local,
regional, naţional şi internaţional. Analiza pieţei muncii presupune
studierea cererii şi ofertei de muncă în vederea realizării echilibrului
dintre cele două componente ale pieţei.

165 
 
 Nevoia de muncă reprezintă volumul total de muncă necesară
activităţilor ce se desfăşoară într-o economie pe o perioadă determinată,
dar nu trebuie confundată cu cererea de muncă. Pentru ca nevoia de
muncă să se transforme în Cerere de muncă este necesar ca nevoia de
muncă să fie plătită, remunerată sau salarizată. Astfel, cererea de muncă
reprezintă nevoia de muncă salarizată care se formează la un anumit
moment dat într-o economie şi se exprimă prin numărul de locuri de
muncă (oferta de locuri de muncă salarizate).
Oferta de muncă este munca pe care o pot depune membrii
societăţii în condiţii salarizate. Oferta de muncă se exprimă prin numărul
populaţiei apte de muncă din care se scad anumite categorii de persoane
ce prestează muncă nesalarizată (persoane casnice, elevi, studenţi, militari
în termen, persoane care nu prestează muncă salarizată).
Cererea şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente pe
de-o parte de dezvoltarea economico-socială, de amploarea şi structurile
activităţilor economice şi ale acţiunilor sociale şi, pe de altă parte, de
fenomenele şi procesele social-demografice.
Dezvoltarea economico-socială presupune atragerea populaţiei apte
de muncă în activităţi economice, ea constituind din acest punct de vedere
o sursă a cererii de muncă. Populaţia este sursă a ofertei de muncă. Între
gradul de dezvoltare economică a unui stat şi populaţia ţării respective
există o legatură indisolubilă, dezvoltarea economico-socială antrenând
după sine şi dezvoltarea factorului muncă.
Atât cererea cât şi oferta de muncă, privite prin prisma raportului
dezvoltare economică-populaţie, prezintă o serie de particularităţi:
ambele sunt mărimi dinamice;
cererea de muncă pe termen scurt este relativ constantă
deoarece crearea de noi activităţi şi dezvoltarea celor existente se
realizează în timp;
oferta de muncă se realizează într-un orizont de timp
îndelungat întrucat sunt necesari cel puţin 16 ani pentru ca un individ să se
poată încadra în câmpul muncii;
oferta de muncă are o mobilitate relativ redusă, atât ca
mişcare în spaţiul geografic cât şi din punct de vedere al schimbării unei
munci cu o alta muncă; oamenii sunt ataşaţi mediului socio-economic în
care s-au format şi unde trăiesc;

166 
 
 oferta de muncă este influenţată de o serie de factori care nu
sunt de natură economică: vârsta, sexul, starea de sănătate, starea
psihologică, elemente de tradiţie, condiţii de muncă;
oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile
pieţei, deoarece tinerii sunt formaţi pentru familie şi societate, ca oameni,
nu pentru a deveni ofertanţi de muncă (salariaţi).
Conform teoriei factorilor de productie enunţată de economistul
francez J. B. Say, fiecărui factor de producţie îi revine o recompensă
pentru serviciile aduse în activitatea economică: factorului muncă îi revine
salariul; factorului natură îi revine renta; factorului capital îi revine
profitul.
Etimologic, noţiunea „salariu” provine din „salarium” (lat.) şi
reprezinta iniţial suma de bani pe care o primeau soldaţii romani pentru a-
şi cumpara sarea necesară în alimentaţia lor. Deoarece se platea unor
persoane dependente, salariul a devenit venitul unui om care nu munceşte
pentru sine, ci pentru altcineva, faţă de care este dependent juridic şi/sau
economic.
Piaţa muncii se consideră echilibrată, dacă volumul cererii de
muncă corespunde volumului ofertei de muncă (fig. 11.1).
D m – cererea de muncă;
S m – oferta de muncă;
S e – salariul de echilibru;
E – punct de echilibru.

Punctul de intersecţie a curbei cererii cu cea a ofertei indică nivelul

de echilibru dintre cantitatea cerută şi cantitatea oferită de muncă, căruia îi
corespunde salariul de echilibru.
Piaţa muncii joacă un rol semnificativ în stabilitatea şi dezvoltarea
economiei naţionale: asigură orientarea ocupării eficiente a forţei de
167 
 
muncă la nivel de firmă, ramură şi economie naţională în ansamblu; oferă
posibilitatea satisfacerii cerinţelor economiei naţionale în forţă de muncă;
oferă informaţie privind concordanţa cererii cu oferta de muncă de care se
ţine seama în elaborarea politicilor de pregătire a cadrelor, de orientare
profesională a tineretului, de restructurare a învăţământului; influenţează
asupra pieţei capitalului, pieţei bunurilor materiale şi a serviciilor şi a
echilibrării în ansamblu a economiei naţionale.
Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie
preţul muncii – salariul. În sens larg salariul reprezintă venitul care
revine lucrătorului în schimbul muncii sale sau plata pentru remunerarea
muncii. În sens îngust salariul reprezintă plata pentru forţa de muncă
utilizată în diferite domenii de activitate. Referitor la noţiunea salariului
există diferite abordări. De ex., liberalii clasici consideră, că salariul
natural reprezintă minimul necesar pentru existenţa salariatului şi familiei
sale, care nu poate fi depăşit în jos întrucât existenţa salariatului devine
imposibilă, şi nici în sus, pentru că antrenează creşterea natalităţii, ceea ce
ar conduce la creşterea ofertei de muncă şi ca urmare la o scădere a
salariului la nivelul său natural. În viziunea liberalilor neoclasici salariul
nu este plata pentru muncă, ci reprezintă o sumă ce corespunde unui
anumit raport dintre utilitatea pe care o are munca pentru salariat şi pentru
capitalist. Actualmente este larg aplicată abordarea, că salariul reprezintă
o expresie a raportului dintre sindicate, puterea politică şi presiunea
şomajului.
Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii
salariatului pentru firmă, ramură, societate; nivelul de calificare a
lucrătorului şi complicitatea muncii; cantitatea muncii; calitatea muncii;
rezultatele muncii; acoperirea cheltuielilor de reproducţie a forţei de
muncă.
Deosebim trei tipuri de salarii: salariul nominal, disponibil şi real.
Salariul nominal este cantitatea de bani care se calculează lucrătorului
pentru un anumit timp de muncă (oră, zi, săptămână, lună, an) şi pentru
cantitatea de produse obţinute. Mărimea salariului nominal depinde de:
preţul forţei de muncă, care se creează pe piaţa muncii sub influenţa
cererii şi ofertei; situaţia economică care se creează la diferite faze ale
ciclului economic (la faza declinului economic salariul scade, iar la faza
avântului – creşte); politica statului şi a antreprenorilor în domeniul de

168 
 
salarizare. Statul determină minimul salariului, iar antreprenorii determină
salariul în dependenţă de posibilităţile firmei.
Salariul disponibil reprezintă diferenţa dintre salariul nominal şi
impozitele, taxele obligatorii de stat (impozitul pe venit, taxe sindicale,
decontările pentru asigurarea socială şi medicală), cu alte cuvinte, este
acea sumă de bani ce revine spre achitare angajatului.
Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii, care pot fi
procurate în baza salariului disponibil. Salariul real reprezintă capacitatea
de cumpărare a salariului disponibil şi depinde de: mărimea salariului
nominal; nivelul de preţuri asupra mărfurilor şi serviciilor; mărimea
impozitelor; capacitatea de cumpărare a banilor. Salariul real nu creşte în
aceeaşi proporţie ca şi salariul nominal. De ex., salariul nominal poate să
crească, însă salariul real poate să rămână la acelaşi nivel sau chiar să
scadă, dacă vor spori preţurile la bunurile economice şi vor creşte
impozitele şi alte plăţi obligatorii.
Salariul se manifestă în următoarele forme principale:
1) salariul în regie este salariul prin care plata pentru muncă se
face în funcţie de timpul lucrat (oră, zi, săptămână, lună, an). Unitatea de
măsură a salariului pe unitate de timp este preţul minim al unei ore de
muncă;
2) salariul în acord (cu bucata) este o formă de salarizare prin care
remunerarea lucrătorului se face în raport cu cantitatea de bunuri produse.
Salariul în acord poate fi exprimat: a) în acord direct, când salariul se
stabileşte după un tarif constant; b) în acord progresiv, când tariful pe
unitate de produs se majorează în anumite proporţii în dependenţă de
gradul de îndeplinire a sarcinii; c) în acord premial, când salariatul
primeşte diferite premii pentru rezultate obţinute în muncă; d) în acord
global, când o formaţiune de lucrători (brigadă) îndeplineşte un volum de
lucru la termenul stabilit pentru care primeşte salariul respectiv;
3) salariul colectiv este salariul stabilit în urma negocierilor
dintre patronat şi sindicate la nivel de ramură de activitate;
4) salariul social este acea parte din venitul naţional, care este
destinată pentru plata accidentelor de muncă, bolilor profesionale şi altor
plăţi cu caracter social.
Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de:
 inegalitatea lucrătorilor. Lucrătorii se deosebesc după
capacităţile fizice şi intelectuale, după nivelul de instruire şi pregătire.

169 
 
Salariile sunt cu atât mai mari cu cât pentru îndeplinirea unei funcţii au
fost necesare mai multe studii care solicită timp şi costuri de pregătire;
 neomogenitatea felurilor de muncă. În economie există
munci prestigioase şi mai puţin prestigioase, munci de inovaţie,
conducere, organizare cu rezultate diferite în funcţie de natura lor şi căror
le corespund remuneraţii diferite;
 inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă
coraportul dintre cererea şi oferta de muncă este diferit, ce inevitabil
influenţează asupra diferenţierii salariului.
În tabelul ce urmează sunt prezentate informaţii privind mărimea
salariului în R. Moldova în ultimii trei ani, pe diferite tipuri de activităţi.

Tabelul 11.1. Dinamica salariului în Republica Moldova (lei)

Genurile de activitate 2007 2008 2009 2010
Total 2065.0 2529.7 2747.6 2971.7
Agricultură, economia vânatului 1098.6 1484.4 1468.9 1638.6
şi silvicultură
Piscicultură 1281.0 1367.7 1620.3 1620.1
Industrie 2540.7 3041.7 3135.6 3430,9
Construcţii 2967.6 3468.9 3057.3 3248,0
Comerţ cu ridicata şi cu 2088.7 2530.7 2614.1 2792,7
amănuntul
Hoteluri şi restaurante 1759.5 2111.9 2153.6 2315,0
Transporturi şi comunicaţii 3039.5 3533.1 3653.5 3913,9
Activităţi financiare 4648.3 5446.3 5637.7 6368,2
Tranzacţii imobiliare 2583.6 3215.6 3417.2 3755,5
Administraţie publică 2389.0 2802.4 3209.0 3204,8
Învăţământ 1351.2 1670.5 2135.6 2361,0
Sănătate şi asistenţă socială 1703.2 2265.5 2718.2 2886,3
Alte activităţi de servicii
1600.3 2013.9 2289.1 2394,3
colective, sociale şi personale
Sursa: www.statistica.md

170 
 
 11.2. Piaţa capitalului real şi dobânda

Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează

în procesul atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din
confruntarea cererii şi ofertei de capital.
Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale
agenţilor economici la un moment dat şi nivelul dobânzii pe care sunt
dispuşi s-o suporte. Cererea de capital are următoarele componente:
capitalul solicitat pentru investiţii; resursele suplimentare destinate pentru
funcţionarea capitalului împrumutat şi pentru plata dobânzilor; mijloacele
necesare pentru formarea de rezerve.
Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti
disponibile pentru plasament la un moment dat şi la un anumit preţ
(dobândă). Oferta de capital include: economiile care se formează în
perioada dată (la întreprinderi); capitalul eliberat dintr-un împrumut sau
dintr-o folosire anterioară; capitalurile băneşti care devin disponibile
pentru un interval de timp.
Piaţa capitalului privită în sens îngust reflectă confruntarea cererii
şi ofertei de capital real, iar în sens larg – ea cuprinde toate posibilităţile
de procurare ale capitalului, respectiv pieţele de credit şi titlurilor de
valoare.
Piaţa capitalului cuprinde două componente principale: piaţa
capitalului pe termen scurt şi piaţa capitalului pe termen mijlociu şi lung.
Piaţa capitalului pe termen scurt (numită piaţă monetară) cuprinde
relaţiile care se formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe
termen scurt (până la un an). Astfel de piaţă deserveşte operaţiunile
interbancare şi efectuează operaţiuni cu active financiare care au scadenţă
scurtă (cambii, bilete de ordin, certificate de depozit). Piaţa de capital pe
termen mijlociu şi lung (numită piaţă financiară) cuprinde relaţiile în
legătură cu atragerea şi plasarea de fonduri pe termen mijlociu (1 – 5 ani)
şi pe termen lung (peste 5 ani). Piaţa pe termen mijlociu şi lung include
următoarele componente: piaţa financiară formată din piaţa acţiunilor,
obligaţiunilor şi altor titluri financiare pe termen lung; piaţa
împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul); piaţa
ipotecară.
Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este
dobânda.

171 
 
 Dobânda se prezintă ca un excedent ce revine, sub formă de venit,
oricărui capital antrenat într-o activitate economică, acesta fiind sensul
larg care i se atribuie dobânzii. P. Samuelson spunea: „dobânda este preţul
specific plătit pentru a treia mare categorie de factori de producţie:
capitalul”.
Dobânda mai are şi un sens restrâns, acela de excedent plătit
pentru un capital luat cu împrumut. În legătură cu această accepţiune, toţi
teoreticienii sunt de acord că dobânda a fost şi rămâne plata pentru o sumă
de bani împrumutată. Dacă, într-o activitate, întreprinzătorul aduce şi
capital, dobânda cu care este remunerat capitalul şi-o însuşeşte el. Dacă
acesta foloseşte capital străin, el o plăteşte celui de la care l-a împrumutat.
Indiferent din ce punct de vedere privim dobânda, ea reprezintă
suma de bani pe care o plăteşte debitorul creditorului pentru dreptul de
folosire temporară a mijloacelor băneşti împrumutate. De fapt, dobânda
este preţul renunţării la lichiditate, pretins de creditor debitorului, pentru
procurarea lichidităţii.
Dobânda poate fi: simplă sau compusă.
Când un credit se acordă pe o perioadă mai mică sau egală cu un
an, avem o dobândă simplă:

n luni
D = d ·C·t D/1 an = d ·C D/n luni = d ·C·
12
Dobânda compusă se calculează atunci când creditul se acordă pe
o perioadă mai mare de 1 an, iar rambursarea se face la sfârşitul perioadei.
Dobânda compusă se mai numeşte „dobânda la dobândă” sau „dobânda
capitalizată”.
D = Sn – C
 D = C·(1+ d)n - C
Sn = C·(1+ d)n
d – rata dobânzii, este raportul procentual dintre masa dobânzii
D
şi capitalul împrumutat: d = ·100%.
C

172 
 
 Rata dobânzii se află sub influenţa acţiunii unor factori subiectivi
şi obiectivi, cei mai importanţi fiind:
1. productivitatea capitalului, care determină o anumită rată a
profitului, mărimea d depinde de mărimea venitului global la nivel de
întreprindere, dar şi de repartizarea acestuia între posesorii factorilor de
producţie, în funcţie de raportul ce se formează între aceştia; în acest
cadru se remarcă raportul dintre dşi rata profitului: dacă deste mai mare,
agentul economic nu va mai avea interesul să investească, optând mai
degrabă pentru obţinerea de dobândă decât de profit;
2. riscul creditorului şi bonitatea (încrederea) pe care o prezintă
debitorul – pentru creditele acordate unor clienţi solvabili, banca percepe
o dobândă mai mică decât de obicei;
3. timpul de acordare a creditului – cel mai scump este creditul
pe termen scurt;
4. raportul dintre cererea şi oferta de capital împrumutat –
creşterea cererii de capital determină o creştere a d, şi invers, iar creşterea
ofertei de capital determină reducerea d, şi invers; modificarea cererii şi
ofertei de capital pot fi în acelaşi sens sau în sensuri diferite, ceea ce se
traduce într-o dinamică a dcorespunzătoare celei mai mari modificări;
5. inflaţia influenţează d direct proporţional.
Rata dobânzii se modifică în timp şi diferă pe ţări, zone economice,
chiar bănci. Aceste diferenţe au implicaţii asupra economiei naţionale şi a
celei mondiale, avantajează sau dezavantajează pe debitori sau creditori,
amplifică sau restrâng fluxurile interne de capital, cât şi pe cele
internaţionale.
Din punct de vedere al recuperării valorii avansate, rata dobânzii
poate fi aprecită ca rată nominală a dobânzii, care reprezintă rata
dobânzii stabilită în contractul de creditare, şi ca rată reală a dobânzii,
adică aceea care ţine cont de evoluţia preţurilor.
dreală = dnominală – Ri (rata inflaţiei)
Pentru a ilustra starea de lucruri în acest domeniu în Republica
Moldova, putem menţiona că în decursul celor 20 de ani de independenţă
şi de întronare a relaţiilor de piaţă în ţara noastră, rata dobânzii la creditele
acordate de bănci au variat contiuu, având în general un trend negativ. De
la începutul anilor '90 până în prezent rata dobânzii la creditele acordate în
valută naţională s-a redus de la 40-50% anual până la 20-16%.
173 
 
 11.3. Piaţa funciară şi renta

În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului

funcţionează piaţa funciară (piaţa resurselor naturale). Piaţa funciară
include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor: cererea, oferta, preţul,
concurenţa. Însă spre deosebire de restul pieţelor, piaţa funciară este
inelastică, deoarece volumul resurselor naturale este relativ limitat.
Cererea faţă de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii
progresului tehnico-ştiinţific, iar oferta de resurse naturale este inelastică
faţă de modificarea preţului, deoarece resursele au caracter limitat.
Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei
economice. Renta economică reprezintă venitul ce revine posesorului
oricărui factor de producţie neregenerabil.
Renta funciară este plata pentru folosirea serviciilor legate de
pământ. Renta apare ca o recompensă încasată de proprietarii respectivi
pentru transferarea temporară a dreptului de folosinţă altor persoane.
Realizarea rentei economice presupune existenţa simultană a următoarelor
condiţii: bunul respectiv să fie limitat cantitativ; bunul respectiv să nu
poată fi înlocuit cu un alt bun; oferta bunului să fie inelastică în raport cu
cererea.
Renta economică se manifestă în următoarele forme:
1. Renta funciară (sau renta pământului). În condiţiile
sistemului de producţie feudal renta funciară se manifesta în trei forme:
renta în muncă – situaţia când ţăranul şerb era obligat să lucreze pe
pământul moşierului un anumit număr de zile pe săptămână sau an; renta
în produse – situaţia când ţăranul şerb dădea moşierului o parte din
produsul creat sub formă de produse agricole; renta în bani – situaţia când
ţăranul şerb plătea proprietarului funciar o sumă de bani pentru pământul
arendat. În condiţiile economiei mixte renta funciară îmbracă două forme:
a) renta funciară absolută, care reprezintă suma încasată de
proprietarul funciar de la arendaş drept chirie pentru terenul arendat,
indiferent de calitatea şi poziţia acestuia;
b) renta funciară diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor
de fertilitate a terenurilor şi a poziţiei faţă de centrele de aprovizionare şi
desfacere. Arendaşii care arendează loturi de pământ mai fertile primesc
un profit suplimentar, care este însuşit în formă de rentă diferenţială de
proprietarii funciari. Acest supliment de profit apare în baza diferenţei

174 
 
dintre preţul producţiei agricole de pe loturile slabe şi preţul individual de
pe loturile bune.
Despre mecanismul de formare a rentei diferenţiale ne mărturiseşte
tab. 11.2

Tabelul 11.2. Formarea rentei funciare diferenţiale

Preţul unei Preţul total al
Cheltuieli de factori de

Volumul producţiei
Categoria de teren

Renta diferenţială
tone (un. producţiei (un.

(unit. monet.)
mon.) mon.)
producţie

Profitul
(tone)

individual

individual
de piaţă

de piaţă
slab 100 20 4 30 30 120 120 0
mediu 100 20 5 24 30 120 150 30
bun 100 20 6 20 30 120 180 60

Rentă diferenţială pot obţine şi arendaşii terenurilor de pământ

(indiferent de categoria terenurilor), care aplică cheltuieli suplimentare de
factori de producţie pe terenurile respective.
2. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de
proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi
limitate şi care sunt foarte solicitate de consumatori (cultivarea anumitor
soiuri de poamă, fructe, legume, etc.). aceste produse se realizează, de
regulă, la un preţ de monopol relativ înalt.
3. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata
exercitată de arendaş proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea
zăcămintelor aflate în subsolul acestuia.
4. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi
ofertei faţă de terenurile de construcţie şi poziţia lor în centrele urbane.
Astfel de rentă influenţează asupra preţului de chirie a locuinţelor.
5. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine
posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare,
pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.

175 
 
 Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului.
Pământul, ca şi orice alt factor de producţie, se vinde şi se cumpără pe
piaţa factorilor de producţie. Preţul pământului este renta capitalizată la
R
dobânda zilei. Formula preţului pământului: P p   100% , unde: P p –
d'
preţul pământului; R – renta; d – rata dobânzii. Evoluţia şi dinamica
preţului asupra pământului depinde de următorii factori:

– cererea şi oferta de terenuri agricole. Creşterea cererii duce la

ridicarea preţului asupra pământului şi respectiv a rentei funciare;
– cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea
numerică a populaţiei şi a volumului de materie primă necesar pentru
industria prelucrătoare. Creşterea cererii faţă de produsele agricole
contribuie la sporirea preţurilor asupra acestor produse şi la creşterea
preţului asupra terenurilor de pământ;
– mărimea şi evoluţia rentei. Creşterea rentei funciare inevitabil
duce la ridicarea preţului la terenurile de pământ;
– posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea
unui stadion, bazin, cazino etc.) poate să aducă proprietarului o rentă mai
mare decât anterior;
– rata dobânzii. Preţul pământului se află în raport invers
proporţional cu dinamica ratei dobânzii;
– ameliorarea poziţiei terenurilor agricole – investirea
suplimentară de capital în sistemul de irigare, în îngrăşăminte minerale, în
tehnologii noi agricole etc.

11.4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale

Existenţa omului este condiţionată de desfăşurarea activităţii

economice pentru producerea bunurilor şi serviciilor necesare satisfacerii
nevoilor sale. Având în vedere că resursele sunt limitate, iar nevoile
umane sunt nelimitate, se impune să folosim eficient resursele economice
rare. Deci, trăsătura definitorie a activităţii economice este raţionalitatea.
Raţionalitatea economică stă la baza progresului şi dezvoltării economice
a oricărei naţiuni. Indicatorul economic ce caracterizează raţionalitatea

176 
 
sau eficienţa oricărei activităţi economice este profitul, iar obţinerea şi
maximizarea lui este scopul esenţial al activităţii oricărui agent economic.
Profitul este considerat în primul rând o formă fundamentală de
venit (alături de salariu, dobândă şi rentă), însă accepţiunile sale sunt
multiple.
Din punct de vedere juridic şi statistic, profitul reprezintă diferenţa
dintre veniturile şi cheltuielile unei actuvităţi economice desfăşurate de un
agent economic. Deci:
Profitul = încasări totale (CA) – cheltuieli totale (CT)
Din punct de vedere contabil, profitul exprimă ceea ce rămâne unei
firme după ce s-au scăzut din venitul total plăţile datorate altor firme sau
persoane individuale în legătură cu factori de producţie care i-au fost
furnizaţi de aceştia. Din acest punct de vedere, profitul reprezintă
avantajul realizat sub formă bănească dintr-o activitate economică.
Determinat ca diferenţă între încasările obţinute din vânzarea
producţiei şi CT, profitul constituie mobilul oricărei activităţi economice.
Atunci când cheltuielile depăşesc veniturile obţinute, firma
realizează un rezultat nefavorabil, numit pierdere sau profit negativ. De
aceea profitul constituie dovada utilităţii unei activităţi economice, iar
mărimea profitului reprezintă măsura acestei utilităţi.
În cadrul economiei de piaţă, profitul influenţează atât nivelul
utilizării resurselor cât şi alocarea acestor resurse în funcţie de
posibilităţile utilizării lor alternative. Ca urmare, profitul îndeplineşte 2
mari funcţii economice:
stimulează investiţiile şi creşterea producţiei, în sensul că
posibilitatea obţinerii profitului determină iniţiativa şi acceptarea riscului
din partea firmelor. Posibilitatea obţinerii profitului determină firmele să
inoveze, iar inovaţiile stimulează investiţiile, producţia totală, precum şi
nivelul angajării factorului muncă;
orientează alocarea resurselor. Motivaţia obţinerii profitului
determină firmele să-şi crească raţionalitatea şi eficienţa activităţilor
economice şi, totodată, se cultivă spiritul de economie. La nivel
microeconomic, profitul reprezintă raţiunea de a exista a firmelor, cu
influenţe benefice la nivel macroeconomic. Abordat la nivel
macroeconomic, profitul este compatibil cu raţionalitatea socială, în
sensul că, pe seama profitului obţinut de firme, se asigură în primul rând,
dezvoltarea firmelor respective, dar şi a economiei naţionale în general şi,

177 
 
totodată, profitul face posibilă existenţa şi funcţionarea altor activităţi
economice şi sociale, conducând în final la progresul economico-social.
Profitul se manifestă în următoarele forme:
1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul
de producţie total;
2. profitul normal – câştigul minim acceptat de agentul
economic pentru desfăşurarea unei activităţi (salariul întreprinzătorului
pentru munca proprie, dobânda la capitalul propriu, chiria pentru
utilizarea încăperilor firmei etc.). Profitul normal, de regulă, este inclus în
costul total al producţiei;
3. profitul pur (profitul net) – diferenţa dintre profitul brut şi
profitul normal. Profitul pur reprezintă acea parte din profitul brut care
rămâne după plăţile impozitelor şi altor plăţi obligatoare;
4. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care
deţin poziţii monopoliste în domeniul de producţie sau desfacere şi care
realizează produsele lor la preţuri de monopol;
5. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari
(posesorii de acţiuni) din contul veniturilor societăţii pe acţiuni.
Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului.
Masa profitului reprezintă suma absolută a câştigului obţinut de o firmă,
ramură sau economia naţională în ansamblu. Rata profitului reprezintă
raportul dintre masa profitului şi costul de producţie. Formula ratei
P
profitului: p   100% , unde: p – rata profitului; P – masa
CP
profitului; CP – costul de producţie. În practica cotidiană sunt utilizate şi
alte expresii ale ratei profitului, cum ar fi:
P
 rata comercială a profitului: p c    100% , unde: p c  –
CA
rata comercială a profitului; P – masa profitului; CA – cifra de afaceri;
P
 rata economică a profitului: p e    100% , unde: p e 
ATF
– rata economică a profitului; P – masa profitului; ATF – activele totale
ale firmei (proprii şi împrumutate);

178 
 
 P
 rata financiară a profitului: p f    100% , unde: p f  –
AP
rata financiară a profitului; P – masa profitului; AP – activele proprii ale
întreprinderii.
Rata profitului mai este numită şi rentabilitate şi reflectă în mare
parte eficienţa activităţii economice apreciată prin prisma întregului
sistem de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi pentru producerea şi
comercializarea mărfurilor într-o anumită perioadă de timp.
Masa şi rata profitului (sau rentabilitatea) sunt influenţate de
următorii factori:
 nivelul productivităţii muncii. Cu cât productivitatea muncii
este mai înaltă, cu atât mai mult firma majorează masa profitului;
 de nivelul costurilor de producţie. Costul de producţie şi
profitul se află în raport invers proporţional: dacă creşte costul, atunci
profitul scade, iar dacă costul de producţie se reduce, atunci creşte
profitul;
 de mărimea şi dinamica preţurilor de vânzare. Dacă cresc
preţurile la mărfurile fabricate, iar costurile de producţie rămân
neschimbate, atunci masa profitului va avea tendinţa de sporire, şi invers;
 de volumul, structura şi calitatea activităţii economice, de
nivelul activităţilor de marketing şi management;
 de distribuirea echitabilă a veniturilor factoriale între
posesorii factorilor de producţie;
 de viteza de rotaţie a capitalului. Cu cât timpul destinat
pentru aprovizionare, producere şi realizare a mărfurilor va fi mai scurt,
cu atât mai repede firma va obţine profitul aşteptat.
O atenţie deosebită acordă întreprinzătorii maximizării profitului,
acest scop deseori este realizat prin reducerea costurilor, consumul
eficient al factorilor de producţie, stabilirea unui nivel optim de producţie.
Iar volumul de producţie de la care producătorul începe să obţină profit se
numeşte prag minim de rentabilitate. În această situaţie încasările
obţinute din vânzări sunt egale cu costul total al producţiei, iar profitul
este egal cu zero.
Pentru a explica esenţa acestei noţiuni trebuie de reamintit că costul
total este suma costului fix şi a celui variabil, ultimul fiind în funcţie de
volumul producţiei.
CT = CF+CV
179 
 
 Profitul se determină:
Pr = CA – CT

Iar în cazul în care CA = CT, Pr = 0. Acest fapt este reflectat în

figura 11.3.

CA – cifra de
afaceri
CT – cost total
CV – cost
variabil
CF – cost fix

La nivelul producţiei de 300 unităţi se observă că costul total este

egal cu totalul încasărilor. Până la acest nivel, încasările din vânzarea
bunurilor produse de firmă sunt mai mici decât costul total, ceea ce nu
permite acoperirea cheltuielilor, şi evident nici obţinerea de profit. În
punctul Pr încasările încep să devanseze costul total. Acest punct şi
reflectă pragul de rentabilitate al firmei, de la care firma începe să
devină rentabilă, iar cu sporirea volumului de producţie la 400, 500 unităţi
sporeşte masa profitului.
Pragul de rentabilitate în raport de volumul producţiei şi preţul
acesteia are caracter dinamic de la o perioadă la alta, pe tipuri de firme,
din diverse industrii, reflectând schimbările ce au loc în costuri şi în
volumul, sortimentul, calitatea producţiei etc.

180 
 
 Rezumat

1. Cea mai frecventă formă de venit a populaţiei este salariul –

plata pentru munca executată de un angajat. Salariul poate fi calculat în
dependenţă de timpul lucrat sau volumul de producţie fabricat.
2. Salariul împreună cu cererea şi oferta de muncă reprezintă
principalele mecanisme ale pieţei muncii. Cererea de muncă reflectă
cantitatea de muncă solicitată de agenţii economici, care dispun de locuri
de muncă disponibile. Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii care
poate fi oferită de posesorii forţei de muncă într-o anumită perioadă de
timp.
3. Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se
constituie în procesul atragerii şi plasării fondurilor băneşti. Piaţa
capitalului cuprinde două componente: piaţa capitalului pe termen scurt şi
piaţa capitalului pe termen lung.
4. Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale
agenţilor economici la un moment dat şi la nivelul dobânzii pe care sunt
dispuşi s-o suporte. Oferta de capital reprezintă totalitatea mijloacelor
băneşti disponibile pentru plasament la o anumită dobândă.
5. Un rol important în piaţa de capital joacă dobânda, care
reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o
activitate economică şi apare sub formă de excident în raport cu capitalul
avansat.
6. Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor,
însă spre deosebire de alte pieţe ea este inelastică deoarece volumul
resurselor naturale este relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale
are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar
oferta de resurse este inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece
resursele naturale au caracter limitat.
7. Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei
economice, care reprezintă venitul ce revine proprietarului oricărui factor
de producţie neregenerabil. Renta economică se manifestă în următoarele
forme: renta funciară, de monopol, minieră, din construcţii, renta de
raritate.
8. Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului,
care are tendinţa de creştere. Sporirea preţului asupra terenurilor de
pământ este cauzată de: creşterea cererii referitor la produsele agricole;

181 
 
evoluţia rentei; posibilitatea folosirii alternative a pământului; dinamica
ratei dobânzii şi de ameliorarea terenurilor agricole.
9. Unul din rezultatele finale ale utilizării eficiente a factorilor de
producţie este obţinerea profitului, care reprezintă un excident de venit
obţinut de agentul economic peste costul de producţie.
10. Un indicator, prin care se apreciază eficienţa activităţii unui
antreprenor, este rata profitului sau rentabilitatea. În general, ea se
determină ca raport dintre masa profitului şi costul de producţie.

Bibliografie

 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău,

UTM, 2004, p. 89 – 103.
 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică,
1995, p. 204 – 229, 264 – 297.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. ed. ARC,
Chişinău, 2007, p. 166-196.
 Ignat Ion, Pohoaţă Ion, Gheorghe Luţac, Gabriela Pascaru,
Economie politică, ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.252-288.
 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie.
Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.355 – 366.
 Strategia ocupării forţei de muncă. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. Nr. 66 – 68 din 23 mai 2002.
 Legea R.Moldova nr.1308-XIII din 25.07.97 privind preţul
normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului. Monitorul Oficial
al R.Moldova nr.57-58/515 din 04.09.1997 (modificat prin Legea nr.81-
XVI din 13.05.05, în vigoare 10.06.05).

182 
 
 Secţiunea III

MACROECONOMIE

În secţiunea de faţă vor fi tratate principalele probleme

macroeconomice pe baza cunoştinţelor acumulate în prima parte a
cursului de prelegeri, îndeosebi, în secţiunea consacrată microeconomiei.
În secţiunea „Macroeconomie” accentul va fi pus pe analiza obiectivelor
şi problemelor macroeconomice, cum ar fi: indicatorii macroeconomici;
echilibrul şi dezechilibrele economice; creşterea economică şi ciclurile
economice; interacţiunea dezvoltării economice şi sociale; finanţele
publice şi politici fiscale; pieţele resurselor financiare.

Tema 12. Economia naţională

12.1. Macroeconomia şi economia naţională. Economia tenebră.

12.2. Avuţia naţională şi potenţialul economic.
12.3. Produsul naţional şi indicatorii lui de bază. Metodele de
estimare a produsului intern brut. Sistemul conturilor
naţionale.
12.4. Consumul, economiile şi investiţiile.
12.5. Mecanismele de reglare a economiei naţionale.

Scopul temei: analiza structurii economiei naţionale şi a

indicatorilor macroeconomici.
Obiectivele temei. Dupa studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să concepeţi noţiunea şi obiectivele macroeconomiei;
 să analizaţi indicatorii macroeconomici;
 să determinaţi structura economiei naţionale;
 să analizaţi cauzele şi formele economiei tenebre;
 să analizaţi structura avuţiei naţionale;
 să determinaţi formele de manifestare a produsului naţional;
 să analizaţi dinamica PIB în R. Moldova şi metodele lui de
calcul;
 să analizaţi componentele Sistemului de Conturi Naţionale;
 să analizaţi consumul agregat şi legităţile lui;
183 
 
  să determinaţi conţinutul economiilor şi clasificarea lor;
 să evidenţiaţi structura investiţiilor şi să explicaţi multiplicatorul
şi acceleratorul investiţional;
 să explicaţi mecanismele de reglare a economiei naţionale.

12.1. Macroeconomia şi economia naţională. Economia tenebră

Noţiunea de macroeconomie poate fi privită în două aspecte: în

aspectul economiei reale şi în aspectul ştiinţei economice.
În aspectul economiei reale macroeconomia include relaţiile dintre
mărimile globale, denumite agregate economice. Principalele agregate
economice sunt: cererea şi oferta agregată; produsul global şi venitul
naţional; ocuparea forţei de muncă şi şomajul; consumul şi economiile;
circulaţia monetară şi inflaţia ş. a. Macroeconomia privită în acest aspect
poate fi identificată cu noţiunea de economie naţională.
În aspectul ştiinţei economice macroeconomia reprezintă o
componentă a ştiinţei economice, care se ocupă cu studierea structurii şi
mecanismelor de funcţionare a economiei în ansamblu ca sistem.
Macroeconomia dă posibilitate ca în aspect sistemic de analizat:
expansiunile şi recensiunile economice; consumul, economiile şi
investiţiile; veniturile şi cheltuielile bugetare; inflaţia şi şomajul, balanţa
de plăţi şi datoria publică ş.a.
Obiectivele (problemele) principale macroeconomice sunt:
asigurarea ehilibrului economic general dintre cerere şi oferta agregată şi
crearea condiţiilor de creştere economică durabilă; ocuparea deplină a
forţei de muncă şi reducerea substanţială a ratei şomajului; determinarea
masei monetare şi a structurii acesteia în corespundere cu cerinţele
economiei naţionale şi a mişcării normale a fluxurilor financiare;
elaborarea şi realizarea politicilor bugetare şi fiscale la nivelul
administraţiei publice centrale şi locale şi asigurarea distribuirii raţionale
şi echitabile a mijloacelor bugetare; asigurarea, pe termen mediu, a unei
balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe echilibrate în scopul
păstrării securităţii şi independenţei economice; integrarea problemelor
macroeconomice în strategii globale de creştere şi dezvoltare economică
în baza programării şi prognozării agregatelor macroeconomice; alocarea
eficientă a resurselor limitate materiale, umane şi financiare în economia

184 
 
naţională şi asigurarea competitivităţii reale a ţării. Aceste obiective
macroeconomice stau în faţa oricărei ţări.
Principalii indicatori macroeconomici de rezultate sunt: produsul
global brut, produsul intern brut, produsul intern net, produsul naţional
brut, produsul naţional net, venitul naţional, sistemul conturilor naţionale
ş.a. Aceşti indicatori economici de bază reflectă conţinutul economiei
naţionale.
Economia naţională reprezintă ansamblul activităţilor economice
şi sociale, privite în unitatea şi interdependenţele lor dinamice, care se
desfăşoară în cadrul naţional-statal, istoriceşte constituit, pe baza
economiei naţionale. Economia naţională exprimă o formă specifică a
diviziunii şi cooperării muncii, în interiorul unei naţiuni sau al unei ţării.
Spre deosebire de macroeconomie, economia naţională integrează
sub aspect social-politic şi naţional-statal sistemele şi subsistemele de
activităţi economice şi sociale. În cadrul economiei naţionale, sistemul
activităţilor economico-sociale este structurat pe sectoare economice
(primar, secundar, terţiar şi cuaternar), pe tipuri de agenţi economici
(producători, consumatori, financiari, administraţii publice şi private,
agenţi economici străini), pe ramuri şi subramuri de activitate şi pe trepte
de agregare verticală (micro, mezo şi macroeconomică).
În continuare vom da o caracteristică succintă a economiei
naţionale a R. Moldova. R. Moldova are o poziţie geografică avantajoasă,
aflându-se în centrul Europei şi a căilor comerciale istorice. Ea dispune de
condiţii climaterice favorabile pentru dezvoltarea agriculturii, de fertilitate
înaltă a solului, de resurse materiale de construcţie şi altele. Principalele
resurse naturale ale economiei naţionale a R. Moldova sunt considerate
fondul funciar şi populaţia.
Fondul funciar (terenurile) a constituit la 1 ianuarie 2011 – 3384.6
mii hectare, inclusiv: terenuri cu destinaţie agricolă – 2008.7; terenuri ale
localităţilor – 312.1; fondul de rezervă – 466.7; terenuri destinate
industriei, transporturilor, comunicaţiilor şi cu alte destinaţii speciale –
58.9; terenuri ale fondului silvic şi destinate ocrotirii naturii – 450.9;
terenuri ale fondului apelor – 87.3 mii hectare 15 .
O resursă importantă de dezvoltare a economiei naţionale o
constituie resursele umane, la baza cărora se află populaţia. Populaţia
Moldovei la 1 ianuarie 2011 a constituit: 3560,4 mii personae, inclusiv:

15
Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011, p. 51.
185 
 
bărbaţi – 1712,1 mii (48%), femei – 1848, 3 mii (52%); populaţia urbană
– 1481, 7 mii (41,4%), populaţia rurală – 2078,7 mii (58,6%). Populaţia
economic activă a constituit 1235 mii persoane (35,4%), populaţia
ocupată 1143 mii (33,2%), şomeri – 92 mii persoane (6,4%). În sectorul
public populaţia ocupată a constituit – 28,4%, în cel privat – 64,9% , în cel
mixt – 6,7%. 16
Economia naţională a R. Moldova include mai multe sectoare şi
ramuri de producţie, principalele fiind: sectorul industrial, agroindustrial,
investiţional, de transporturi şi comunicaţii, comercial, de prestare a
serviciilor. Sectorul industrial reprezintă ansamblul capacităţilor de
producţie ale întreprinderilor care participă la producţia bunurilor
materiale sau la prestarea serviciilor şi include ramurile industriei
extractive şi industriei prelucrătoare, cât şi activităţile legate de
producerea energiei electrice şi termice, gazelor şi apei. Despre rezultatele
funcţionării sectorului industrial ne mărturisesc unele date statistice. De
exemplu, în anii de criză volumul producţiei industriale s-a redus de la
29.9 mlrd. lei în anul 2008 până la 21.6 mlrd. lei în anul 2010 (sau cu
21.8%).
Pentru ameliorarea sectorului industrial e necesar de evidenţiat şi de
realizat un set de măsuri şi acţiuni prioritare, cum ar fi: utilizarea raţională
a capacităţilor de producţie; aplicarea tehnologiilor avansate; încurajarea
integrării întreprinderilor în reţelele şi lanţurile tehnologice internaţionale;
susţinerea întreprinderilor în participarea la programe şi iniţiative
europene în domeniul calităţii şi în obţinerea standardelor de calitate;
crearea unei reţele de parcuri industriale în raioanele de frontieră;
aplicarea noilor forme de organizare a producţiei şi a muncii; asigurarea
securităţii energetice.
Sectorul agroindustrial cuprinde întreprinderile agricole şi
industriale care se ocupă cu producerea, selectarea, păstrarea, prelucrarea
şi comercializarea producţiei agricole. Producţia agricolă în anii 2006 –
2010 a crescut cu 30.4%. Însă, trebuie de remarcat că în anul de criză
2009 producţia globală agricolă s-a redus cu 19,4% faţă de anul precedent.
Actualmente, aproape jumătate din producţia agricolă este obţinută în
gospodăriile individuale ţarăneşti.
În domeniul sectorului agroindustrial pot fi considerate următoarele
priorităţi: asigurarea securităţii alimentare a ţării; stimularea modernizării

16
Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011, p. 8, 14-15.
186 
 
sectorului agrar în vederea înzestrării tehnice a unităţilor agricole,
extinderii sistemelor eficiente de irigare, creării unităţilor de aprovizionare
cu input-uri moderne şi calitative pentru agricultură şi celor de colectare a
produselor agricole; promovarea produselor de calitate înaltă şi ecologic
pure; susţinerea dezvoltarii zootehniei şi creşterea ponderei acesteia în
totalul producţiei agricole; eficientizarea sistemului de subvenţionare a
agriculturii şi promovarea programelor multianuale; stoparea degradării
resurselor funciare prin modernizarea şi extinderea sistemului de
îmbunătăţiri funciare.
Sectorul investiţional reprezintă totalitatea cheltuielilor pentru
achiziţionarea, crearea şi reproducerea mijloacelor fixe. Investiţiile de
capital fix, după structura lor tehnologică, se compun din valoarea tuturor
tipurilor de lucrări de construcţii:
- lucrărilor pentru montarea utilajului;
- uneltelor şi inventarului care intră în devizele pentru construcţii;
- maşinilor şi utilajului, cât şi altor lucrări şi cheltuieli capitale.
Principalii indicatori ai activităţii investiţionale sunt reflectaţi în
tabelul 12.1.

Tabelul 12.1. Indicatorii activităţii investiţionale în R. Moldova.

2006 2007 2008 2009 2010
Investiţii în capital fix, 11012,3 15335,8 18224,8 10878,9 12927,4
total, milioane lei
din care: lucrări de 5908,3 8630,0 10233,3 5908,3 6479,8
construcţii montaj
Investiţii în capital fix pe 3146 4287 5104 3051 3629
locuitor, lei
Punerea în funcţiune a 7848,1 11210,6 14138,8 11285,2 8185,8
mijloacelor fixe, milioane
lei
Volumul lucrărilor în 4107,3 5842,7 6484,0 3842,8 4011,8
antrepriză, milioane lei
Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2010. Chişinău 2010, p. 363.
Moldova în cifre. Breviar statistic 2011, p. 57, 59.

Criza economică din a. 2009 a afectat cel mai mult sectorul

investiţional. Volumul investiţiilor de capital s-a redus cu 40,4%, ceea ce
a dus la stoparea construcţiei multor obiecte de menire productivă şi

187 
 
neproductivă. Pentru redresarea situaţiei se cere majorarea substanţială a
investiţiilor în capitalul fix, atât din contul resurselor proprii ale agenţilor
economici şi mijloacelor bugetare, cât şi din contul atragerii investiţiilor
de capital străine directe.
Sectorul de transporturi şi comunicaţii include subramurile
transportului feroviar, auto, fluvial, aerian, poştă şi telecomunicaţii. Acest
sector al economiei naţionale în ultimii ani, cu excepţia anului de criză
2009, a avut tendinţa de înviorare.
O creştere accelerată în această perioadă au avut instituţiile
informaţionale şi de comunicaţii. Pentru acest sector de activitate
problemele prioritare pe viitor pot fi: liberalizarea şi dezvoltarea pieţelor
de transport şi comunicaţii; reabilitarea şi electrificarea căilor ferate şi
racordarea lor la standardele europene; modernizarea infrastructurii de
transport, în special a infrastructurii drumurilor şi conectarea la reţelele
paneuropene; sporirea securităţii traficului rutier şi reducerea numărului
de accidente rutiere; crearea infrastructurii de comunicaţii integrate şi
eficiente, orientate spre creşterea competitivităţii economiei naţionale şi
asigurarea accesului tuturor categoriilor de utilizatori la serviciile
societăţii informaţionale.
Sectorul comercial care include comerţul cu amănuntul şi servicii
cu plată şi comerţul exterior. Atât comerţul intern, cât şi cel extern au o
importanţă majoră în dezvoltarea şi prosperarea economiei naţionale.
Una din problemele-cheie ale acestui sector este diversificarea
pieţelor de desfacere din interiorul şi exteriorul ţării, sporirea substanţială
a calităţii produselor şi serviciilor prestate pentru realizare şi asigurarea
competitivităţii produselor autohtone pe pieţele interne şi externe.
Economia naţională privită în ansamblu, afară de sectoarele sus-
menţionate, include şi alte sectoare şi domenii de activitate (sectorul
financiar, veniturilor şi cheltielilor populatiei, dinamicii preţurilor,
ramurilor sferei sociale), care joacă un rol important în dezvoltarea
economică şi socială a ţării, vor fi reflectate în alte teme ale actualului
curs de prelegeri.

Menţionăm faptul că sectoarele şi domeniile de activitate, reflectate

în statistica oficială nu reflectă în întregime rezultatele activităţii
macroeconomice, deoarece paralel cu economia oficială există şi
economia neoficială, numită economie tenebră sau subterană.

188 
 
 Economia tenebră reprezintă ansamblul activităţilor economice
nedeclarate şi neînregistrate de organele fiscale şi alte organe de control.
Economia tenebră cuprinde trei forme de activităţi: activităţi desfăşurate
în marja sau în afara obligaţiunilor fiscale sau sociale (munca la negru,
frauda fiscală şi variantele acestora); activităţi ilegale, criminale (trafic de
fiinţe umane, droguri, prostituţie, furt, fraudă în asigurări ş.a); activităţi
necomerciale, în special munca benevolă, schimbul gratuit de bunuri şi
servicii între rude şi prieteni şi alte activităţi care nu sunt supuse
controlului fiscal.
Principalele cauze ale existenţei economiei tenebre sunt: creşterea
presiunii fiscale, care influenţează negativ asupra activităţii economice a
agenţilor economici; ascunderea veniturilor în scopul reducerii
impozitelor; exercitarea unor activităţi ilegale în domeniul de producţie,
comerţ şi prestare a serviciilor, care deseori produc mărfuri contrafăcute;
imperfecţiunea legislaţiei în vigoare, care nu atrage agenţii economici în
câmpul legal de activitate; instabilitatea social-politică şi economică din
ţară; indiferenţa populaţiei faţă de activităţile economice ilegale.
Cele mai fregvente forme de manifestare a economiei tenebre în R.
Moldova sunt: corupţia, evaziunea fiscală, contrabanda sau tranzacţiile
ilegale de import-export; confecţionarea şi comercializarea produselor
falsificate; nerepartizarea valutei obţinute din operaţiunile de export;
remunerarea ilicită a muncii (salariul în plicuri) ş.a. Dimensiunile
economiei tenebre diferă de la ţară la ţară. Astfel, în ţările industrial
dezvoltate ponderea economiei tenebre variază între 6 – 30% din produsul
intern brut; în ţările ex-socialiste această pondere constituie: în Kazahstan
– 42%, Moldova – 45%, Rusia – 46%, Belarus – 47%, Ucraina – 50%,
Georgia – 68%.

12.2. Avuţia naţională şi pontenţialul economic.

Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi

spirituale create şi acumulate de societate, existente la momemtul dat
într-o anumită ţară.
Structura avuţiei naţionale privită în ansamblu este reflectată în
fig.12.1.

189 
 
 Resursele Resursele
materiale materiale
naturale acumulate

Resursele Potenţialul
Avuţia
de mediu creativ
naţională

Resursele Resursele
umane
financiare

Figura 12.1. Structura avuţiei naţionale

Resursele materiale naturale utilizate sau utilizabile în procesul de

producţie includ: fondul funciar, fondul forestier, bogăţiile subterane,
resursele de apă şi resursele energetice. Resursele umane includ: populaţia
totală, populaţia ocupată în câmpul muncii, populaţia în curs de pregătire
şcolară şi universitară. Resursele materiale acumulate prin muncă includ:
capitalul fix şi circulant, rezervele de metale preţioase, clădirile, bunurile
populaţiei. Resursele financiare includ: fluxurile financiare ale statului şi
organelor de administrare publică locală concentrate în bugetul naţional şi
mijloacele financiare ale agenţilor economici şi populaţie. Resursele de
mediu includ: resursele naturale care reflectă interdependenţa benefică
între activitatea umană şi mediul său fizic de existenţă (atmosfera, lumina
solară, litosfera şi hidrosfera). Marele probleme de ordin ecologic cu care
astăzi se confruntă omenirea (cum ar fi: degradarea mediului natural,
încălzirea globală, efectul poluant al solului, apei şi atmosferei)
influenteză direct asupra activităţii economice.
Potenţialul creativ include: patimoniul ştiinţific, cultural şi creativ
(inovaţii ştiinţifice, stocul de cunoştinţe, opere de artă, literatură, muzică
etc.).
Avuţia naţională cuprinde: avuţia individuală, care include bunurile
aflate în proprietate privată (bunuri materiale, mijloace băneşti ş. a.);
avuţia colectivă, care incude bunurile ce aparţin întreprinderilor,
190 
 
cooperativelor, diferitor organizaţii obşteşti; avuţie publică, care include
bunurile ce aparţin administraţiilor statale centrale şi locale.
Avuţia naţională determină potenţialul economic al ţării. Potenţialul
economic 17 reprezintă un compex de resurse materiale, umane, ştiinţifice
şi tehnologice de care dispune o ţară, la un moment dat, şi care exprimă
posibilităţile de dezvoltare şi progres ale acesteia. Potenţialul economic
exprimă: o posibilitate încă nerealizată sau capacitatea de a fi, dar încă
nepusă în valoare; o stare lentă, o inerentă capacitate de dezvoltare ori de
punere în valoare. Potenţialul eonomic naţional cuprinde complexul de
mijloace şi factori cu care este înzestrată o anumită ţară, mijloacele şi
factorii aflaţi pe teritoriul ţării respective şi care-i aparţin, precum şi cei
aflaţi pe teritoriul altei ţări când se referă la investiţii de capital în
întreprinderi mixte în stăinătate, creanţe.
Potenţialul economic al unei ţări depinde în principal de următorii
factori:
- marimea populaţiei (pe grupe de vărstă, mediu urban şi rural,
nivel de calificare a forţei de muncă);
- mărimea teritoriului şi configuraţia sa geografică;
- bogăţiile solului şi subsolului (cantitatea şi calitatea fondului
funciar, forestier, a bogăţiilor subterane etc);
- mărimea avuţiei naţionale şi a venitului naţional;
- dimensiunile înzestrării tehnice şi ştiinţifice;
- mărimea şi varietatea aparatului tehnic de producţie etc.
În dependenţă de distincţie, potenţialul economic poate fi analizat
ca maxim, valorificabil şi atras. Potenţialul economic maxim ia în
considerare întregul complex de factori economico-sociali, deci toate
elementele sale componente, indiferent dacă acestea pot fi utilizate în
momentul respectiv sau nu. Potenţialul economic valorificabil ţine cont de
posibilităţile de punere în valoare a complexului de factori, care reprezintă
numai o parte din potenţialul economic maxim. Potenţialul economic
atras în circuitul economic reprezintă numai o parte din potenţialul
economic valorificat.

17
Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura economică.
Bucureşti, 1999, p. 360-361.
191 
 
 12.3. Produsul naţional şi indicatorii lui de bază. Metodele de
estimare a produsului intern brut. Sistemul conturilor naţionale

Ansamblul rezultatelor activităţii economice la nivel

macroeconomic constituie produsul naţional. După conţinutul său
produsul naţional este identic noţiunii de produs global. Produsul naţional
include următorii indicatori macroeconomici de bază:
- produsul global brut (PGB) reprezintă un agregat
macroeconomic, care însumează în expresia valorică, produsele şi
serviciile unităţilor economice dintr-o ţară, într-o anumită perioadă de
timp, cât şi soldul veniturilor din muncă şi din proprietate cu restul lumii.
PGB include şi elementele consumului intermediar (valoarea materiei
prime, energiei, combustibilului ş. a.);
- produsul intern brut (PIB), principalul agregat macroeconomic,
exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor ajunse în ultimul
stadiu al circuitului economic, care au fost create în interiorul unei ţări de
către agenţii economici autohtoni şi străini în timp de un an. PIB-ul se
determină ca o diferenţă între PGB şi consumul intermediar (PIB=PGB-
C);
- produsul intern net (PIN), agregat macroeconomic, exprimă
mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor destinate pentru
consumul final. PIN-ul, ca şi PIB-ul este creat în interiorul ţării de către
agenţii economici autohtoni şi străini în timp de un an. PIN-ul se
calculează ca diferenţa între PIB şi consumul capitalului fix, adică a
amortizării (A): PIN=PIB-A;
- produsul naţional brut (PNB), agregat macroeconomic, exprimă
în formă bănească rezultatele activităţii agenţiilor economici autohtoni,
care activează în interiorul ţării sau în străinătate. PNB poate fi mai mare
sau mai mic decât PIB-ul în dependenţă de soldul (pozitiv sau negativ)
dintre PIB-ul obţinut de agenţii economici străini din interiorul ţării şi
agenţii economici autohtoni care activează în străinătate
(PNB=PIB±SVAB (soldul valorii adăugate brute);
- produsul naţional net (PNN), agregat macroeconomic, exprimă
mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de
agenţii economici autohtoni şi se determină prin scăderea consumului de
capital fix (amortizarea) din PNB (PNN=PNB-A);

192 
 
 - venitul naţional (VN), agregat macroeconomic, include ansamblul
veniturilor obţinute de agenţii economici de la utilizarea factorilor de
producţie (VN = salariul + renta + profitul + dobânda), sau VN=PNN-Ii
(impozitele indirecte).
Principalul indicator macroeconomic în economia naţională este
considerat PIB-ul. PIB-ul nu include: plăţile publice transferate populaţiei
în formă de pensii, ajutoare sociale, indemnizaţii, deoarece persoanele
care se bucură de aceste plăţi nu participă la crearea PIB-ului; plăţile de
transfer particular în formă de sponsorizare, binefacere, deoarece aceste
plăţi au fost deja înregistrate în formă de venituri ale agenţilor economici
respectivi; afacerile cu hârtiile de valoare, cumpărarea şi vânzarea
acţiunilor, care la fel nu majorează PIB-ul; realizarea obiectelor parţial
utilizate, deoarece valoarea acestora a intrat în componenţa PIB-ul în anii
precedenţi, când au fost fabricate aceste bunuri.
PIB-ul calculat în preţuri curente este numit PIB nominal, iar PIB-
ul calculat în preţuri comparabile este numit PIB real. Raportul dintre
PIB-ul nominal şi PIB-ul real constituie deflatorul PIB-ului. Deflatorul
PIB-ul reflectă modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea
de cumpărare a banilor.
PIBn
Formula deflatorului PIB-ul: DPIB= .
PIBr
Care sunt metodele de calcul al PIB-ului?
Există trei metode:
1. Metoda de producţie, potrivit căreia: PIB=VAB+IP+TV+SP,
unde:
- VAB (valoarea adăugată brută);
- IP (impozite pe produs, inclusiv taxa pe valoarea adăugată);
- TV (taxe vamale);
- SP (subvenţii pe produs şi import).
2. Metoda de utilizare, potrivit căreia: PIB=CF+FBCF+VSM+E+I,
unde:
- Cf (consumul final);
- FBCF (formarea brută de capital fix);
- VSM ( variaţia stocurilor de mărfuri);
- E (exportul);
- I (importul).

193 
 
 3. Metoda de venituri, potrivit căreia: PIB=RS+PB+IPI+SEI, unde:
- RS (remunerarea salariaţilor);
- PB (profitul brut);
- IPI (impozite pe producţie şi pe import);
- SEI (subvenţii de exploatare şi import).
Produsul intern brut din R. Moldova în ultimii ani a fost însoţit atât
de creştere, cât şi de recesiune (tabelul 12.2).

Tabelul 12.2. Dinamica şi structura produsului intern brut

în R. Moldova.
2006 2007 2008 2009 2010
PIB (în preţuri curente),
mln.lei
44754,0 53430,0 62922,0 60430 71849
PIB pe locuitor, lei 12483 14937 17625 16948 20171
Contribuţia pricipalelor
activităţi economice la 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
formarea PIB-ului, %
Valoarea adăugată brută
din care:
83,4 83,1 82,3 84,1 83,4
- agricultura 14,5 10,0 8,8 8,5 11,9
- industria 14,7 14,3 13,9 13,3 13,3
- construcţiile 4,0 4,8 4,9 3,5 3,2
- comerţul 11,5 12,6 13,0 13,2 12,9
- transportul şi 11,8 12,3 12,1 11,9 11,4
comunicaţiile
- alte tipuri de activităţi 29,4 31,4 31,7 35,3 32,7
Impozitele nete pe
produse
16,6 16,9 17,7 15,9 16,6
Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar Statistic. Chişinău, 2011, pag. 42, 44.

În legătură cu criza economică din a. 2009 produsul intern brut s-a

diminuat faţă de anul precedent cu 4,0%.

Unul din principalii indicatori de evaluare macroeconomică este

Sistemul Conturilor Naţionale (SCN), numit ”Contabilitate Naţională”.
Acest sistem măsoară fluxurile de bunuri materiale şi servicii, precum şi
fluxurile financiare în interiorul unei ţări şi între ţara respectivă şi restul
lumii.

194 
 
 SCN este compus din trei elemente de bază: agenţii economici
(unităţile economice); operaţiunile efectuate de agenţii economici
(fluxurile materiale şi fluxurile financiare); conturile, care însumează
patru grupe de conturi:
 contul „Producţie” – descrie operaţiile ce constituie procesul de
producţie. El reflectă în partea de resurse – producţia de bunuri şi servicii,
iar în partea de utilizatori – consumul intermediar, ceea ce permite ca prin
diferenţa dintre ele să determine valoarea adăugată brută;
 contul de „Exploatare” – descrie modul de distribuire a valorii
adăugate brute între diferiţi factori de producţie. În partea de resurse se
înscrie valoarea adăugată brută, iar în partea de utilizări – salariile,
impozitele şi subvenţiile legate de producţie. Acest cont mai este numit
cont de consum, care reflectă cheltuielile făcute pentru consumul privat şi
public;
 contul de „Capital”, numit cont de acumulare. Acest cont reflectă:
finanţarea investiţiilor brute şi cheltuielile pentru creşterea stocurilor de
capital; transferurile interne de capital; consumul de capital fix;
 contul „Restul lumii” – include importurile şi exporturile de
bunuri şi servicii, transferurile curente şi tranzacţiile de capital pe plan
extern.

12.4. Consumul, economiile şi investiţiile

Scopul final al oricărei activităţi economice este consumul de

mărfuri şi servicii. Consumul reprezintă acea parte din venitul naţional,
care este cheltuită pentru procurarea de bunuri materiale şi servicii,
destinate satisfacerii directe a cerinţelor populaţiei şi societăţii, deci: C =
V – E, unde C – consumul, V – venitul naţional, E – economiile
(economisirile).
Cheltuielile pentru consum pot fi divizate în următoarele grupe:
pentru alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţă, igienă, sănătate, transport,
telecomunicaţii, cultură, educaţie, sport, agrement etc .
Consumul se manifestă în următoarele forme:
 în dependenţă de structura consumului el se divizează în consum
final şi consum intermediar;

195 
 
  în dependenţă de subiectul consumului el se divizează în consum
privat (consumul unei persoane, familiei, firmei) şi consum public
(consumul din cadrul administraţiei publice centrale şi locale);
 în dependenţă de obiectul consumului el se divizează în consum
material (consumul de produse alimentare şi nealimentare) şi consumul
nematerial (consumul de servicii);
 în dependenţă de durata consumului el se divizează în consum de
folosinţă curentă (pâine, lapte, fructe etc.) şi consum de folosinţă
îndelungată (mobilă, televizor etc.);
 în dependenţă de destinaţia consumului el se divizează în consum
productiv (consum de mijloace de producţie) şi consum neproductiv
(consumul obiectelor de menire socială (şcoală, spital, teatru);
 în dependenţă de modul de procurare el se divizează în consum
de bunuri marfare (procurate în magazine) şi autoconsum (consumul
bunurilor fabricate în gospodăria casnică).
Consumul îndeplineşte următoarele funcţii:
a) consumul serveşte ca mijloc direct de satisfacere a cerinţelor
oamenilor în obiecte şi servicii de consum;
b) consumul serveşte ca pârghie de influenţă asupra procesului de
producţie (consumul poate accelera sau frâna procesul de producţie);
c) consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra gradului de
utilizare a forţei de muncă şi altor factori de producţie;
d) consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra nivelului şi
dinamismului economic.
Consumul este influenţat de două grupe de factori: obiectivi şi
subiectivi. La factorii obiectivi se referă: mărimea, structura şi dinamica
veniturilor (salariul, dobânda, profitul); nivelul şi evoluţia preţurilor; rata
dobânzii; schimbările în politica fiscală (impozitele). La factorii subiectivi
se referă: înclinaţia psihologică a oamenilor spre consum, considerată de
J.M.Keynes ca lege fundamentală, potrivit căreia odata cu creşterea sau
scăderea veniturilor are loc creşterea sau scăderea consumului, dar într-o
măsură mai mică; previziunile referitor la venitul viitor; perspectiva
schimbării preţurilor.
Pentru actualul consum sunt caracteristice trei tendinţe: a) scaderea
ponderei cheltuielilor pentru produsele alimentare şi îmbunătăţirea
structurii şi calităţii acestora; b) menţinerea relativ constantă a ponderei
cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi comfort personal; c) creşterea

196 
 
ponderei cheltuielilor pentru servicii, în special acelor legate de instruire,
sănătate şi cultură. În baza analizei acestor tendinţe economistul german
E. Engel a formulat legea numită „Legea Engel” potrivit căreia „Partea
cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu atât mai mare, cu cât venitul
este mai mic, şi invers”.
Raportul consumului faţă de venit şi tendinţa acestuia se exprimă
prin înclinaţia medie şi marginală spre consum. Înclinaţia medie spre
consum (rata medie a consumului) exprimă raportul dintre valoarea totală
C
a consumului şi valoarea totală a venitului: C  100% , unde:
1

V
C 1 – rata medie a consumului;
C – valoarea consumului;
V – valoarea venitului.
Înclinaţia marginală spre consum (rata marginală a consumului)
reprezintă raportul dintre variaţia consumului şi variaţia venitului:
C
C1  100% .
V
Consumul de bunuri nu este uniform şi diferă de la ţară la ţară şi
depinde de nivelul veniturilor populaţiei şi a tradiţiilor specifice din ţările
respective. Despre nivelul consumului unor produse alimentare ne
mărturisec datele statistice din tabelul 12.3.

Tabelul 12.3. Consumul produselor alimentare, calculat pe

locuitor a. 2007.
R.Moldova Olanda Germania SUA
Carne şi produse din carne, kg 30 85 86 120
Lapte şi produse lactate, kg 169 254 444 273
Ouă, bucăţi 162 184 209 251
Cartofi, kg 59 75 75 64
Legume, kg 106 92 99 109
Fructe, kg 35 157 131 119
Produse de panificaţie, kg 119 60 86 91
Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova 2010. Editura “Statistica”.
Chişinău, 2010, p.547

197 
 
 După cum rezultă din tabel, nivelul consumului pricipalelor produse
alimentare (carne, lapte, fructe) în R.Moldova rămâne substanţial de la
nivelul ţărilor dezvoltate.
Un rol important în economia naţională joacă economiile
(economisirile). Economiile, privite la nivel macroeconomic, reprezintă
acea parte din Venitul Naţional, care rămâne în urma cheltuielilor de
consum, deci E = V – C, unde: E – economiile, V – venitul naţional, C –
consumul. Aceste economii sunt numite economii nete. Dacă la
economiile nete se adaugă amortizarea, atunci se formează economiile
brute, deci E br  E n  A , unde Ebr – economiile brute, E n –
economiile nete, A – amortizarea .
Raportul dintre economiile nete şi venit se exprimă prin înclinaţiile
spre economie (economisire) medie şi marginală. Înclinaţia medie spre
economie (rata medie a economiilor) exprimă raportul dintre economiile
E
nete şi venit: e  100% , unde: e' – rata medie a economiilor; E –
V
volumul economiilor; V – volumul venitului. Economia medie ne arată cât
se economiseşte dintr-o unitate de venit. Înclinaţia spre economie
marginală (rata marginală a economiei) exprimă raportul dintre variaţia
E
economiilor şi variaţia veniturilor: e 100% , unde: e – rata
V
marginală a economiei; E – variaţia economiilor; V – variaţia
venitului. Rata marginală a economiei ne arată cu câte unităţi vor creşte
economiile în urma sporirii cu o unitate a veniturilor.
Economiile pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii:
a) în dependenţă de forma de proprietate economiile pot fi grupate în
economii private (la nivelul gospodăriilor, firmelor) şi economii publice
(la nivelul statului şi administraţiilor publice locale); b) în dependenţă de
sursele de formare economiile pot fi grupate în economii nete formate din
contul venitului naţional şi economii brute (economiile nete +
amortizarea); c) în dependenţă de modul cum se iau deciziile de
economisire, economiile pot fi grupate în economii libere şi economii
forţate, legate de necesitatea rezistenţei la concurenţa dură sau de situaţii
economice şi sociale complicate (criza economică, războaie, calamităţi
naturale etc.).
Principalele motive de formare a economiilor sunt:
198 
 
 - dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp (renunţarea
de la procurarea unor mărfuri acum, în scopul de a le procura pe viitor);
- dorinţa de îmbogăţire;
- preferinţa pentru lichiditate (dispunerea de monedă pentru
tranzacţiile curente);
- zgîrcenia unor personae fizice şi juridice de a investi mijloacele
băneşti în afaceri.
Economiile pot fi utilizate în trei forme: a) în formă de tezaurizare
(păstrarea banilor în bănci sau transformarea lor în obiecte din metale
preţioase); b) în formă de plasamente (cumpărarea hârtiilor de valoare şi
obţinerea dividendelor); c) în formă de investiţii (investirea banilor în
afaceri, în bunuri imobiliare etc.).
Acea parte din venitul naţional, care este cheltuită pentru formarea
capitalului ca factor de producţie (formarea brută de capital fix), constituie
investiţiile nete. Investiţiile nete luate în ansamblu cu amortizarea
capitalului fix constituie investiţiile brute. Investiţiile brute sunt utilizate
atât pentru înlocuirea capitalului fix consumat, cât şi pentru creşterea
capitalului ca factor de producţie. În viziunea lui J.M.Keynes, investiţiile
trebuie să fie egale cu economiile. Ponderea investiţiilor în venitul
naţional este diferită în diferite ţări şi constituie 15-25%.
Care-i structura investiţiilor de capital?
Structura investiţiilor de capital este determinată de următoarele
criterii:
1. În dependenţă de forma de utilizare investiţiile pot fi structurate
în:
- investiţii în capital fix, care cuprind cheltuielile pentru
construcţii capitale, procurarea de echipamente, utilaje, instrumente, care
sunt folosite în mai multe cicluri de producţie;
- investiţii în capital circulant, care includ cheltuielile pentru
procurarea materiei prime, energiei, combustibilului, care sunt utilizate
într-un singur ciclu de producţie;
- investiţii de înlocuire, care includ cheltuielile pentru înlocuirea
echipamentului, clădirilor şi utilajului uzat. Aceste cheltuieli sunt
exercitate din contul fondului de amortizare;
- investiţii de dezvoltare, care includ cheltuielile destinate pentru
extinderea capitalului fix în aspect cantitativ şi calitativ. Aceste cheltuieli
sunt acoperite din contul investiţiilor nete şi brute.

199 
 
 2. În dependenţă de obiectul de destinaţie, investiţiile pot fi grupate
în:
- investiţii productive, care sunt orientate spre majorarea valorii
capitalului fix (investiţii în lucrări de construcţii, montaj, utilaje şi
instrumente, în lucrări geologice);
- investişii neproductive, destinate pentru dezvoltarea infrastructurii
de producţie şi sociale (construirea drumurilor, podurilor, şcolilor,
spitalelor, cluburilor şi altor obiecte de menire social-culturală);
- investiţii în capital uman, destinate pentru pregatirea cadrelor,
sporirea nivelului de cunoştinţe şi profesionalism, şi pentru aplicarea în
producţie a experienţei avansate.
3. În dependenţă de forma de proprietate, investiţiile pot fi divizate
în: investiţii private, exercitate de către întreprinderile de stat şi cele
municipale; investiţii publice, exercitate de către întreprinderile din
sectorul privat; investiţii mixte, exercitate de întreprinderi cu şi fără
participarea capitalului străin.
4. În dependenţă de ramura de aplicare, investiţiile pot fi divizate
în: investiţii industriale; investiţii agrare; investiţii în construcţii;
investiţii în cercetări ştiinţifice.
5. În dependenţă de originea geografică, investiţiile pot fi divizate
în: investiţii interne, exercitate de agenţii economici şi de către stat;
investiţii externe (investiţii directe şi de portofoliu) obţinute din
străinătate.
Decizia de a investi se bazează pe luarea în considerare a
următoarelor criterii şi factori economici:
- raportul dintre valoarea prezentă a venitului obţinut prin investiţii
şi costul investiţiilor. Potrivit acestui criteriu, decizia de a investi este
favorabilă dacă valoarea prezentă este mai mare sau egală cu mărimea
costului investiţional;
- raportul dintre venitul net actualizat şi rata reală a dobânzilor
(costul de oportunitate a investiţiilor). Potrivit acestui criteriu, decizia de a
investi este favorabilă dacă rata venitului net actualizat este mai mare
decât rata reală a dobânzii;
- ritmul progresului tehnico-ştiinţific, care prevede sporirea
continuă a noilor tehnologii în baza majorării investiţiilor de capital;
- conjunctura economiei mondiale. Dacă pe piaţa mondială apare
situaţia de recesiune economică, atunci investiţiile interne şi externe de
200 
 
capital se vor reduce (ceea ce s-a întâmplat în a. 2009), iar dacă economia
mondială va fi în creştere, atunci vor spori şi investiţiile de capital.
- situaţia economică şi social-politică din ţară la fel serveşte ca
factor de încurajare a creşterii investiţiilor (la faza de expansiune
economică) sau, dimpotrivă, serveşte ca motiv de reducere a investiţiilor
(la faza de declin economic).
Rolul economic al investiţiilor constă în următoarele: investiţiile
contribuie la sporirea şi modernizarea capitalului ca factor de producţie;
investiţiile servesc ca sursă materială în crearea noilor locuri de muncă;
investiţiile contribuie la sporirea productivităţii factorilor de producţie;
investiţiile contribuie la sporirea înzestrării tehnice a muncii şi la
aplicarea tehnicii moderne în producţie; investiţiile contribuie la creşterea
economică şi la majorarea venitului naţional.
Finanţarea investiţiilor de capital are loc din contul a mai multor
surse (tabelul 12.4)

Tabelul 12.4. Sursele de finanţare a investiţiilor de capital

în R. Moldova
2008 2009 2010
mln.lei % mln. lei % mln. lei %
Investiţii în capital fix – 18224,8 100 10878,9 100 12927,4 100
total, din care, finanţate
din contul:
- bugetului de stat 1768,5 9,8 723,3 7,3 646,5 5,0
-bugetelor unităţilor 534,3 2,9 353,1 4,0 453,3 3,5
administrativ - teritoriale
-mijloacelor proprii ale 9101,4 49,9 5558,3 54,0 7380,8 57
întreprinderilor
-mijloacelor populaţiei 274,0 1,6 365,9 3,4 302,1 2,3
-mijloacelor 3727,3 20,4 2347,0 19,0 2242,1 17,3
investitorilor străini
- altor surse 2809,2 15,4 1531,4 12,3 1902,6 14,9
Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011, p.58

După cum rezultă din tabelul 12.4, principala sursă de finanţare a

investiţiilor de capital sunt mijloacele proprii ale întreprinderilor.
Eficienţa economică a investiţiilor este reflectată în rata
investiţiilor. Rata investiţiilor reprezintă raportul dintre formarea brută de

201 
 
 FCBF
capital fix (FBCF) şi produsul intern brut (PIB), deci i  100% .
1

PIB
Rata investiţiilor constituie: în SUA – 15-20 %, Franţa –20-25%, Moldova
–15-20%, China –30-40%, Coreia de Sud –35-40%.
Între investiţii şi venit există relaţii de interdependenţă, care sunt
exprimate în multiplicatorul şi acceleratorul investiţional. Multiplicatorul
investiţional (K) reprezintă raportul dintre creşterea venitului (V) şi
V
creşterea investiţiilor (I), deci K= = . Multiplicatorul arată în ce
I
măsură creşte venitul în urma sporirii cu o unitate a investiţiilor.
Acceleratorul investiţional reprezintă raportul dintre creşterea investiţiilor
I
şi sporirea venitului, deci A  . Acceleratorul arată în ce măsură
V
cresc investiţiile în urma sporirii cu o unitate a venitului.

12.5 Mecanismele de reglare a economiei naţionale

Reglarea economică reprezintă modalitatea de funcţionare a

economiei naţionale, prin intermediul căreia variabilele ansamblului
economic se ajustează.
Există trei tipuri de mecanisme de reglare a economiei la nivel
macroeconomic: reglarea economică spontană (prin piaţă ); reglare
economică dirijată şi reglare economică mixtă .
Reglarea economică spontană (prin intermediul pieţei) reprezintă o
modalitate de funcţionare a economiei în virtutea căreia variabilele
ansamblului economic se ajustează reciproc, datorită confruntării cererii şi
ofertei.
Reglarea economică dirijată, reprezintă o modalitate de funcţionare
a economiei, potrivit căreia elementele ansamblului economic (sau o parte
a acestora) sunt influenţate de stat prin politica generală de stat şi prin
existenţa unui sector public semnificativ.
Reglarea mixtă, reprezintă o combinare a mecanismelor de reglare
economică spontană şi dirijată. Actualmente, în tările dezvoltate economic
(ţările cu sistem economic mixt), funcţionarea economiei este bazată pe
reglarea mixtă.

202 
 
 Mecanismul reglării mixte a economiei naţionale îşi găseşte
expresia în elaborarea şi realizarea diferitor politici economice, care pot fi
clasificate după următoarele criterii:
 în dependenţă de domeniul de aplicare politicile economice se
clasifică în: politici de creştere economică; politici de ocupare a
populaţiei; politici antiinflaţioniste şi altele;
 în dependenţă de instrumentele folosite statul elaborează: politici
de reglare indirectă a economiei (politica monetară, politica bugetară);
politici de reglare directă a economiei (politica de preţuri, politica de
venituri);
 în dependenţă de durata de extindere a politicii statul elaborează:
politici conjuncturale (politici anticiclice, antişomaj); politici structurale
(politici de restructurare a economiei naţionale );
 în dependenţă de influenţa statului asupra agenţilor economici
statul elaborează: politici de reducere a impozitelor; politici de reducere a
ratei dobânzii; politici de acordare a subvenţiilor;
 în dependenţă de amploarea domeniului de activitate statul
elaborează: politici globale (politica economică externă ); politici
sectoriale ( politici de susţinere a micului business; politici de combatere a
sărăciei);
 în dependenţă de orientarea doctrinară statul elaborează: politici
economice liberale (politici de liberalizare a activităţii economice);
politici dirijiste; politici de orientare socială şi protejare a păturilor
vulnerabile ale populaţiei.
Mecanismul de reglare a economiei naţionale mixte se manifestă în
următoarele forme concrete:
1. Reglarea cadrului juridic de funcţionare a economiei naţionale,
care include: adoptarea de către Parlament a actelor legislative referitor la
activitatea economică; elaborarea de către Guvern a actelor normative cu
privire la funcţionarea agenţilor economici; elaborarea normativelor
referitor la condiţiile de muncă a lucrătorilor.
2. Reglarea activităţii monopoliste, care prevede: controlul strict
asupra preţurilor de monopol (apă, gaz, energie electrică ); protejarea
concurenţei loiale; crearea mediului concurenţial.
3. Reglarea administrativă, care prevede: înregistrarea
întreprinderilor; determinarea standardelor şi normativelor ce reflectă
masurile de volum, greutate şi calitate a mărfurilor şi serviciilor.

203 
 
 4. Reglarea proceselor de stabilizare şi relansare macroeconomică,
care prevede: asigurarea creşterii permanente a agregatelor
macroeconomice; ocuparea deplină a forţei de muncă; stabilitatea
preţurilor şi reducerea ratei inflaţiei; aplicarea unei politici fiscale
orientată spre stimularea activităţii agenţilor economici; stimularea
investiţiilor de capital şi crearea noilor locuri de muncă; reglarea ciclului
economic.
5. Reglarea de stat în calitate de antreprenor. Statul este proprietar a
mai multor întreprinderi, deţinând majoritatea pachetului de acţiuni al
acestora. În calitate de antreprenor statul: cumpără şi vinde mărfuri şi
servicii; construieşte întreprinderi noi cu destinaţie strategică.
6. Reglarea bugetară, care prevede: formarea veniturilor bugetare;
distribuirea cheltuielilor bugetare pentru necesităţile economiei naţionale;
reglarea deficitului bugetar şi datoriei bublice interne şi externe.
7. Reglarea creditară şi monetară, care prevede: reglarea ratei
dobânzii pentru refinanţare; reglarea ratelor obligatoare de rezerve la
băncile comerciale; reglarea masei monetare aflate în circulaţie; reglarea
emisiei de monedă naţională.
8. Reglarea de stat a resurselor necesare pentru funcţionarea
normală a economiei naţionale: asigurarea securităţii de stat cu produse
alimentare; asigurarea economiei naţionale cu resurse naturale (gaz,
petrol, cărbune, surse energetice); limitarea utilizării resurselor, care aduc
daună mediului ambiant.
9. Reglarea de stat a ramurilor şi sectoarelor economiei naţionale,
care prevede: reglarea ramurilor industriale (elaborarea programelor de
dezvoltare a industriei); reglarea complexului agroindustrial (elaborarea
programelor de înzestrare tehnică a agriculturii; a programelor de realizare
a produselor agricole; de subvenţionare a agriculturii); reglarea reţelelor
de dezvoltare a tuturor tipurilor de transport; reglarea ramurii de costrucţii
capitale; reglarea infrastructurii de producţie şi sociale.
10. Reglarea de stat a veniturilor, care prevede: reglarea salariului
mimin în economia naţională; reglarea nivelului de salarizare în sfera
bugetară; reglarea mărimii pensiilor, indemnizaţiilor, burselor şi altor
ajutoare sociale; reglarea nivelului minim a mijloacelor de existenţă a
populaţiei.
11. Reglarea relaţiilor economice externe, care prevede: reglarea
comerţului extern; reglarea relaţiilor şi fluxurilor valutare cu străinătatea;
licenzarea agenţilor economici, care exercită operaţiuni de export şi
204 
 
import de mărfuri şi servicii; reglarea tarifelor vamale; reglarea balanţei
de plăţi externe şi altele.

Rezumat

1. Macroeconomia, privită în aspectul economiei reale, include

relaţiile dintre mărimile globale, denumite agregate economice, iar în
aspectul ştiinţei economice – reprezintă o componentă a ştiinţei
economice, care se ocupă cu studierea structurii şi mecanismelor de
funcţionare a economiei în ansamblu ca sistem.
2. Economia naţională reprezintă ansamblul activităţilor economice
işi sociale, private în unitatea şi interdependenţele lor dinamice, care se
desfăşoară în cadrul statului naţional. Principalele resurse naturale de care
dispune economia naţională a R.Moldova sunt fondul funciar şi resursele
umane.
3. Sectoarele de bază ale economiei naţionale a R.Moldova sunt:
sectorul industrial, agroindustrial, investiţional, de transporturi şi
telecomunicaţii, comercial şi de prestare a serviciilor. Aceste sectoare în
ultimii ani au avut tendinţe pozitive de creştere, cu excepţia a. 2009, an de
criză aprofundată.
4. Economia tenebră reprezintă ansamblul activităţilor economice
nedeclarate şi neînregistrate de organele fiscale şi alte organe de control.
Cele mai frecvente forme de manifestare a economiei tenebre sunt:
evaziunea fiscală, corupţia, contrabanda sau tranzacţiile ilegale de import-
export, confecţionarea şi comercializarea produselor falsificate, traficul de
fiinţe umane, droguri şi a.
5. Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi
spirituale create şi acumulate în societate, existente la momentul dat în
ţara respectivă. Avuţia naţională include: resursele naturale, umane, de
mediu, de capital, financiare şi creative. Avuţia naţională serveşte ca bază
a potenţialului economic.
6. Ansamblul rezultatelor activităţii economice la nivel
macroeconomic sunt însumate în noţiunea de produs naţional, care după
conţinut este identic noţiunii de produs global brut. Produsul naţional
reflectă principalii indicatori macroeconomici: produsul intern brut,
produsul intern net, produsul naţional brut, produsul naţional net, venitul
naţional.

205 
 
 7. Unul din principalii indicatori de evaluare macroeconomică este
sistemul Conturilor Naţionale, numit „Contabilitate Naţională”. Acest
sistem include patru conturi: contul „Producţia”, contul „Exploatare”,
contul „Capital” şi contul „Restul Lumii”.
8. Consumul reprezintă acea parte din venitul naţional, care este
cheltuită pentru procurarea de bunuri materiale şi servicii, destinate
satisfacerii nevoilor populaţiei şi societăţii. Tendinţele consumului sunt
reflectate în legea Engel.
9. Economiile, privite la nivel macroeconomic, reprezintă acea parte
din venitul naţional, care rămâne în urma cheltuielilor pentru consum.
Economiile sunt utilizate în formă de tezaurizare, de plasament în hârtii de
valoare sau în formă de investiţii în diferite afaceri.
10. Investiţiile reprezintă acea parte din venitul naţional, care este
cheltuită pentru formarea capitalului ca factor de producţie. În R. Moldova
principalele surse de finanţare a investiţiilor de capital sunt mijloacele
proprii ale întreprinderilor (54%) şi mijloacele investitorilor străini (19%).
11. Economia naţională a R. Moldova este reglată în baza
combinării mecanismelor pieţei (cerere, ofertă, concurenţă, preţ) şi a
mecanismelor reglării de stat (în baza elaborării politicilor economice şi a
mecanismelor concrete de reglare şi dirijare a diferitor activităţi
economice).
Bibliografie

 Niţă Dobroţă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti.

1997, p. 287 - 296; 339 - 355.
 Dumitru Moldoveanu. Curs de teorie economică. Editura ARC.
Chişinău. 2006, p. 197-238; 283-289.
 Andrei Cojuhari, Tatiana Manole, Tatiana Grunzu. Teorie
economică UTM. Chişinău, 2004, p.137-148.
 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Introducere în
economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 399 - 417.
 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura
Economică. Bucureşti, 1999, p. 123, 188, 283, 360.
 Feuraş Eugenia. Teoria economică (Micro-Macroeconomie).
Editura ASEM. Chişinău, 2007, p. 101-120.
 Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011.
 Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2010. Chişinău, 2010.

206 
 
 Tema 13. Echilibrul şi dezechilibrele economice

13.1. Echilibrul economic general şi parţial. Formele

dezechilibrului economic.
13.2. Cererea şi oferta agregată. Modelele AD-AS şi IS-LM.
13.3. Şomajul şi formele lui de manifestare. Măsuri de reglare a
şomajului.
13.4. Inflaţia şi consecinţele ei. Politici antiinflaţioniste.

Scopul temei: analiza formelor de manifestare a echilibrului

economic general, parţial şi a dezechilibrelor economice.
Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să cunoaşteţi noţiunea de echilibru economic general şi
parţial şi formele lor de manifestare;
 să cunoaşteţi formele de manifestare a dezechilibrelor
economice;
 să analizaţi şi să explicaţi curbele cererii şi a ofertei
agregate;
 să explicaţi modelele AD-AS şi IS-LM.
 să analizaţi formele şomajului şi măsurile de reducere a
şomajului;
 să cunoaşteţi cauzele şi formele inflaţiei;
 să evidenţiaţi consecinţele inflaţiei şi să analizaţi politicile
antiinflaţioniste.

13.1. Echilibrul economic general şi parţial.

Formele dezechilibrului economic

În economie, ca şi în natură, trebuie să existe un anumit echilibru.

Echilibrul economic reflectă o tendinţă de echilibrare a diferitor mărimi
micro şi macroeconomice. Echilibrul economic se manifestă în două
forme: echilibrul general şi echilibrul parţial.
Echilibrul economic general reflectă acea stare a economiei spre
care tinde piaţa bunurilor economice, piaţa capitalului şi piaţa muncii,
spre o concordanţă relativă a cererii şi ofertei. Teoria echilibrului
economic general pentru prima dată a fost elaborată de economistul
francez Leon Walras.
207 
 
 Echilibrul economic parţial reflectă tendinţa de echilibrare a
cererii şi ofertei în cadrul unor mărimi de nivel micro sau macroeconomic
(unor pieţe, sectoare, domenii etc.). Teoria echilibrului economic parţial
pentru prima dată a fost elaborată de economistul englez Alfred Marshall.
Echilibrul economic parţial se manifestă în următoarele forme:
 echilibrul microeconomic, care reflectă concordanţa dintre
cerere şi ofertă la nivelul unui produs (de ex., echilibrarea cererii şi ofertei
la produsele de vinificaţie);
 echilibrul macroeconomic, care reflectă concordanţa relativă
dintre resursele economice limitate şi nevoile social-economice crescânde;
 echilibrul economic material, care reflectă concordanţa
relativă dintre volumul, structura şi calitatea bunurilor materiale şi
cantitatea, calitatea şi structura nevoilor de consum final;
 echilibrul monetar, care reflectă concordanţa relativă dintre
expresia bănească a fondului de mărfuri existente pe piaţă şi cantitatea de
monedă aflată în circulaţie;
 echilibrul financiar, care reflectă concordanţa relativă între
sursele financiare disponibile şi necesităţile de plată ale agenţilor
economici şi populaţiei;
 echilibrul bugetar, care reflectă concordanţa relativă dintre
veniturile şi cheltuielile bugetare;
 echilibrul valutar, care reflectă concordanţa relativă între
încasările şi plăţile de valută în relaţiile cu străinătatea (de ex., balanţa de
plăţi externe);
 echilibrul resurselor de muncă, care reflectă concordanţa
relativă dintre cantitatea, calitatea şi structura resurselor de muncă
disponibile şi necesităţile în forţă de muncă ale agenţilor economici;
 echilibrul comercial, care reflectă concordanţa relativă dintre
exportul şi importul de mărfuri şi servicii (balanţa comercială).
Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru se cere
de respectat următoarele trei cerinţe: prima – e necesar, ca oferta agregată
de mărfuri şi servicii să fie egală cu cererea agregată a acestora; a doua –
e necesar, ca oferta monetară agregată să fie egală cu cererea monetară
agregată; a treia – e necesar, ca oferta agregată de locuri de muncă
disponibile să fie egală cu cererea agregată de locuri de muncă. De regulă,
în orice economie de piaţă există surplusuri sau deficite de mărfuri,
monedă, resurse de muncă. Astfel, economia este dominată de
dezechilibre.
208 
 
 Dezechilibrul economic reflectă neconcordanţa dintre cerere şi
ofertă atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel mezo şi macroeconomic.
Principalele forme de dezechilibre macroeconomice sunt: recesiuni
economice (crize), care reflectă dezechilibrul între cererea şi oferta
agregată de mărfuri şi servicii; şomajul, care reflctă dezechilibrul între
forţa de muncă disponibilă şi locurile de muncă libere (dezechilibrul
dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii); inflaţia, care reflectă dezechilibrul
între volumul de mărfuri şi servicii şi masa monetară aflată în circulaţie;
balanţa de plăţi negativă, care reflectă dezechilibrul între încasările şi
plăţile externe; diferenţierea nejustificată între veniturile diferitor
categorii sociale ale populaţiei.
Referitor la echilibrul economic general există mai multe concepte.
Vom examina unele din acestea.
Conceptul liberalilor clasici (A. Smith, J.B.Say), potrivit cărora
cererea şi oferta totală se echilibrează automat şi nu este nevoie de
implicarea statului în asigurarea echilibrului economic general.
Conceptul liberalilor neoclasici (L.Walras), potrivit căruia
echilibrul economic general poate fi atins numai în condiţiile concurenţei
perfecte, dacă există un echilibru concomitent dintre cerere şi ofertă pe
toate pieţele. Echilibrul economic general, în viziunea lui L.Walrs, poate
fi obţinut numai pentru o perioadă scurtă de timp.
Conceptul keynesian (J.M.Keynes), potrivit căruia echilibrul
economic general nu poate fi stabilit în mod automat, deoarece pe pieţele
muncii, capitalului şi a monedei există dezechilibre permanente. Pentru a
asigura echilibrul economic general este nevoie de intervenţia statului. În
viziunea lui J.M.Keynes, cererea globală trebuie să fie egală cu oferta
globală, iar volumul economiilor trebuie să fie egal cu volumul
investiţiilor.
Conceptul monetarist (M.Friedman), potrivit căruia echilibrul
economic general poate fi obţinut în baza a trei ipoteze: stabilitatea ofertei
de monedă; funcţionarea liberă a pieţelor de mărfuri, muncă şi capital;
intervenţiei limitate a statului în activitatea economică.

13.2. Cererea şi oferta agregată.

Modelele AD-AS şi IS-LM

Cererea agregată (AD) reprerzintă totalitatea cheltuielilor

destinate achiziţionării de bunuri produse în cadrul economiei naţionale
209 
 
într-o anumită perioadă de timp (de regulă, un an). Ea reflectă volumul
venitului naţional pe care consumatorii sunt dispuşi să-l procure. Cererea
agregată include următoarele componente:
a) consumul personal (C), cuprinde cheltuielile efectuate de
populaţie pentru a cumpăra bunuri de consum;
b) achiziţiile guvernamentale (G), cuprind cheltuielile
administraţiei centrale şi locale destinate pentru procurarea de produse şi
servicii de necesitate publică;
c) investiţiile private brute (I), efectuate de agenţii economici din
sectorul privat;
d) exportul net (E) – diferenţa dintre valoarea exporturilor şi cea a
importurilor.
Aşadar, cererea agregată = C+G+I+E şi reprezintă valoarea totală a
bunurilor economice cerute de agenţii economici şi populaţie. Cea mai
mare pondere în cererea agregată o deţine consumul populaţiei. În
concepţia keynesiană cererea agregată are rolul determinant în creşterea
economică.
Factorul principal care influenţează mărimea cererii agregare este
nivelul mediu al preţurilor. Între cererea agregată şi nivelul mediu al
preţurilor există un raport invers proporţional: dacă cresc preţurile atunci
scade cererea agregată, iar dacă scad preţurile atunci creşte cererea
agregată. Această lege generală a cererii este reflectată în curba cererii
agregate (figura 13.1).
AD – curba cererii agregate;
P – preţul general;
V – venitul naţional

Figura 13.1. Curba cererii agregate.

210 
 
 Cererea agregată, afară de nivelul preţurilor, este influenţată şi de
alţi factori, care contribuie la deplasarea curbei cererii la dreapta sau la
stânga (figura 13.2.)

Figura 13.2. Deplasarea curbei cererii agregate.

Creşterea cererii agregate este redată de mutarea curbei cererii

agregate spre dreapta (AD 1 , în figura 13.2). Ea este determinată de
următorii factori: creşterea economiei naţionale, reducerea taxelor şi a
impozitelor; scăderea ratei dobânzii; creşterea ofertei monetare.
Reducerea cererii agregate este redată de deplasarea curbei
cererii agregate spre stânga (AD 2 , în figura 13.2). Aceasta este influenţată
de următorii factori: reducerea consumului populaţiei în urma
depresiunilor economice; creşterea taxelor şi a impozitelor; scăderea
ofertei monetare; creşterea ratei dobânzii; creşterea importurilor şi
reducerea exporturilor etc.
Oferta agregartă (AS) reprezintă cantitatea totală de bunuri şi
servicii pe care agenţii economici le pot oferi pentru realizare într-o
anumită perioadă de timp la un anumit nivel al preţurilor. Mărimea ofertei
agregate reflectă volumul venitului naţional real. Oferta agregată
evidenţiază relaţia directă între venitul naţional real şi nivelul mediu al
preţurilor. Dacă preţurile bunurilor economice înregistrează o tendinţă de
creştere sau scădere, atunci volumul ofertei va spori sau se va diminua în
acelaşi raport direct (figura 13.3).

211 
 
 P

AS

P2

P1

V1 V2 V

Figura 13.3. Curba ofertei agregate.

Oferta agregată nu este o mărime constantă, ci o mărime

dinamică, care mereu se modifică în dependenţă de dinamica preţurilor şi
altor factori, cum ar fi: costurile de producţie; sistemul de impozite şi
taxe; productivitatea muncii; tehnologiile de fabricaţie. Aceşti factori
influenţează direct asupra deplasării curbei ofertei agregate la dreapta sau
la stânga (figura 13.4.).

Figura 13.4. Deplasarea curbei ofertei agregate.

Curba ofertei agregate se deplasează spre dreapta (spre creştere) în

condiţiile creşterii preţurilor la bunuri şi servicii, reducerii costurilor de

212 
 
producţie, micşorării impozitelor şi taxelor, sporirii productivităţii muncii,
aplicării noilor tehnologii de producţie. Reducerea ofertei agregate şi
deplasarea curbei ofertei agregate spre stânga are loc în cazurile de
scădere a preţurilor, de creştere a costurilor de producţie, de majorare a
impozitelor şi taxelor şi scăderii productivităţii muncii.
Intersecţia curbelor cererii agregate şi ofertei agregate determină
nivelul venitului naţional real de echilibru şi nivelul de echlibru al
preţurilor (figura 13.5).
AD AS
Nivelul preţurilor

P0 E

V0 Venitul naţional real

Figura 13.5. Echilibrul macroeconomic (modelul AD-AS).

Curbele AD şi AS se intersectează în punctul E, în care volumul

producţiei de echilibru este V 0 şi nivelul de echilibru al preţurilor este P 0 .
Punctul E reprezintă volumul şi nivelul preţurilor spre care tinde
economia naţională. Modelul AD-AS, descris în figura 13.5 este folositor
pentru că ne oferă posibilitatea realizării unor predicţii cu privire la
consecinţele asupra producţiei, utilizării forţei de muncă şi asupra
preţurilor. Modelul AD-AS reflectă sectorul real al economiei naţionale.
Echilibrul între sectorul real şi sectorul monetar al economiei este
reflectat în modelul IS-LM. Sectorul real reprezintă acea parte a
economiei naţionale, care curpinde tranzacţiile cu bunuri şi servicii.
Sectorul monetar reprezintă acea parte a economiei naţionale, care
cuprinde activele, instituţiile şi pieţele financiare (incluzând cererea şi
oferta de monedă).

213 
 
 Componentele de bază ale modelului IS-LM sunt: curba IS (ce
reprezintă raportul „investiţii (I) – economii (S)”) şi uneşte toate acele
combinaţii dintre rata dobânzii şi nivelul venitului pentru care sectorul
real se află în echilibru; curba LM (ce reprezintă raportul dintre cererea
(L) şi oferta (M) de monedă) şi uneşte acele combinaţii ale ratei dobânzii
şi venitului naţional pentru care sectorul monetar este la echilibru. Dacă
curba IS reflectă condiţiile necesare pentru stabilirea echilibrului pe piaţa
bunurilor şi serviciilor în sectorul real al economiei, apoi curba LM
reflectă condiţiile în care se va stabili echilibrul pe piaţa monetară.
Aşadar, modelul IS-LM include două curbe: curba IS care
reprezintă echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi curba LM care
reprezintă echilibrul pe piaţa monetară. Punctul de intersecţie dintre
curbele IS şi LM determină rata de echilibru a dobânzii şi a venitului
naţional de echilibru (figura 13.6.).
d’ IS LM

d1 E

V1 V
Figura 13.6. Echilibrul general în modelul IS-LM.

Echilibrul general este atins atunci, când atât sectorul real, cât şi cel
monetar se află în stare de echilibru.
Modificările permanente care au loc în diferite sectoare ale
economiei naţionale pot influenţa deplasările curbelor IS şi LM în dreapta
sau în stânga. De ex., creşterea investiţiilor, consumului şi cheltuielilor
publice deplasează curba IS spre dreapta, iar scăderea investiţiilor,
creşterea economiilor şi impozitelor deplasează această curbă spre stânga.
Creşterea ofertei monetare şi scăderea cererii monetare deplasează curba
214 
 
LM spre dreapta, iar scăderea ofertei monetare şi creşterea cererii
monetare deplasează această curbă spre stânga. Când curba IS se
deplasează spre dreapta, datorită unei creşteri a investiţiilor autonome, atât
rata de echilibru a dobânzii, cât şi venitul naţional de echilibru vor creşte.
Când curba LM se deplasează spre dreapta, datorită unei creşteri a ofertei
monetare, rata de echilibru a dobânzii scade, iar venitul naţional de
echilibru creşte.

13.3. Şomajul şi formele lui de manifestare. Măsuri de reducere

a şomajului

Una din problemele fundamentale care stă în faţa oricărei ţări este
asigurarea ocupării depline a forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei
de muncă înseamnă încadrarea în câmpul muncii a populaţiei apte de
muncă. Acea parte din populaţia aptă de muncă care nu este atrasă în
câmpul muncii (din diferite motive) constituie şomajul.
Şomajul reprezintă un fenomen social-economic, un dezechilibru
dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii. Potrivit legislaţiei în vigoare din
R.Moldova şomer e considerată persoana care corespunde următoarelor
condiţii: este aptă de muncă; are vârsta cuprinsă între 16 ani şi 62,5 ani
pentru bărbaţi şi 57,5 ani pentru femei; nu dispune de loc de muncă; caută
activ un loc de muncă şi este disponibil să înceapă lucru; este înregistrată
în agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă. Există şomer de
scurtă durată (persoana care nu şi-a găsit un loc de muncă în decursul
anului) şi şomer de lungă durată (persoana care n-a reuşit să se angajeze
în câmpul muncii mai mult de un an).
Statut de şomer i se acordă persoanei o dată în an, în baza unei
cereri personale cu prezentarea documentelor respective. Durata de şomer
constituie: 26 săptămîni, pentru unele categorii de persoane – 36
săptămâni sau un an. Ca şomeri sunt considerate persoanele care: au
pierdut locul de muncă în urma eliberării din funcţie; au părăsit benevol
locul de lucru; s-au prezentat pentru prima dată la piaţa muncii
(absolvenţii instituţiilor de învăţământ); s-au prezentat la piaţa muncii
după întreruperea activităţii de muncă (persoanele care au fost afectate de
boli profesionale, de schimbarea locului de trai). Coraportul dintre aceste
categorii de persoane pe piaţa muncii este diferit şi depinde de fazele
ciclului economic.
Şomajul se manifestă în mai multe forme, principalele fiind:
215 
 
  şomaj fricţional (şomaj de căutare), care cuprinde persoanele
ce se află în căutarea sau aşteptarea locurilor noi de lucru. Şomajul
fricţional este generat de migrarea permanentă a forţei de muncă dintr-o
localitate în alta şi de imperfecta informaţie pe piaţa muncii referitor la
locurile de muncă disponibile;
 şomaj structural, care apare în urma dezechilibrului dintre
cererea şi oferta de muncă, generat de restructurare a economiei pe
activităţi, forme de proprietate, managerială, geografică etc., care are loc
sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific, crizei economice şi diferitor
fenomene economice şi sociale;
 şomaj ciclic (şomaj conjunctural), care este generat de fazele
ciclului economic (declin, depresiune) sau de alte situaţii de conjunctură,
ce se manifestă în anumite perioade de dezvoltare economică;
 şomaj tehnologic este generat de înlocuirea tehnicii şi
tehnologiilor vechi cu altele noi, superioare. Resorbirea acestui gen de
şomaj este destul de complicată, deoarece presupune recalificarea forţei de
muncă în concordanţă cu noile cerinţe ale tehnicilor şi tehnologiilor
implementate;
 şomaj tehnic ese generat de întreruperea activităţii unor
întreprinderi din lipsa de comenzi, surse energetice, materie primă etc.
Persoanele întreprinderii nu sunt înregistraţi în oficiile de forţă de muncă
şi şomaj, ci primesc îndemnizaţie de şomaj de la întreprinderea respectivă.
Şomajul tehnic poartă caracter temporar şi încetează odată cu reluarea
activităţii întreprinderii;
 şomaj voluntar, formă de şomaj, care apare în cazul când
persoana, din motive pur subiective, nu doreşte să fie încadrată în câmpul
muncii, deoarece nu-şi găseşte un loc de lucru acceptabil, după
specialitate şi un nivel înalt al salariului. În unele cazuri, persoana preferă
să nu lucreze deloc, decât să îndeplinească o muncă puţin productivă şi
rău plătită;
 şomaj involuntar, care cuprinde persoanele neocupate şi care
sunt disponibile şi doresc să lucreze pentru un salariu acceptabil în orice
condiţii de muncă. Şomajul involuntar apare atunci când se înregistrează o
scădere globală a cererii de muncă în economie, astfel încât este imposibil
ca toţi cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă să fie angajaţi;
 şomaj sezonier, care cuprinde persoanele ce şi-au pierdut locul
de muncă ca urmare a diminuării cererii de forţă de muncă într-o anumită
perioadă a anului (în ramurile agriculturii, de construcţii, turismului);
216 
 
  şomaj parţial, care cuprinde persoanele ce sunt angajate în
cîmpul muncii cu un regim redus de lucru (cu o durată redusă a zilei sau a
săptămînii de lucru);
 şomaj la negru, cuprinde persoanele care sunt angjate în
câmpul muncii şi concomitent primesc indemnizaţii de şomer;
 şomaj natural, reprezintă nivelul şomajului într-o economie
naţională în condiţiile în care piaţa muncii este în echilibru pe termen
lung. Şomajul natural constituie 4-5% din populaţia aptă de muncă şi
însumează şomajul fricţional, structural, sezonier şi rezidual 18 . Şomajul
natural practic nu afectează eficienţa economiei naţionale.
Nivelul şomajului poate fi apreciat ca mărime absolută şi ca mărime
relativă. Ca mărime absolută nivelul şomajului e determinat de numărul
persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. Ca mărime relativă
nivelul şomajului e determinat de rata şomajului. Rata şomajului
reprezintă raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia aptă de muncă
Ş
(ş′= 100% ) sau raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia
PA
Ş
ocupată (ş′= 100% ). Dacă rata şomajului depăşeşte nivelul natural al
PO
şomajului, atunci societatea suportă costuri de ordin social, financiar şi
economic.
Costul social al şomajului este incalculabil. Pentru orice persoană
şomajul are un efect demoralizator. Şomajul pe termen scurt nu are
consecinţe serioase asupra individului, însă cel pe termen lung este
devastator. Potrivit unor studii, mulţi şomeri (în special cei în vârstă) pierd
încredere de a-şi mai găsi vreodată o slujbă; mulţi dintre şomeri pe termen
lung devin plictisiţi, indiferenţi, apatici, îşi pierd prietenii şi suferă stări
depresive; cresc tensiunile în familie ajungând la violenţă şi divorţ;
şomajul duce la un stadiu avansat de degradare socială şi la o existenţă în
condiţii mizere a familiilor implicate.
Costul financiar al şomajului suportat de societate este mult mai
uşor de calculat decât costul social. Costul financiar include trei
componente: a) ajutoare care trebuie plătite şomerilor; b) pierderea unor

18
Şomajul residual reprezintă grupul de şomeri care suferă de la tulburări psihice
ori incapacităţi fizice, ceea ce poate limita numărul de slujbe aflate la dispoziţia
lor.
217 
 
venituri rezultate din impozite, care, altfel, ar fi încasate (pierderea unor
impozite directe şi indirecte), determinate de reducerea cheltuielilor; c)
pierderea contribuţiilor la asigurările sociale, care, altfel, ar fi încasate.
Costul economic al şomajului reflectă pierderea producţiei
potenţiale. Rata înaltă a şomajului duce la scăderea produsului intern brut.
Corelaţia dintre nivelul natural al şomajului şi rata şomajului este
reflectată în legea economistului american Artur Okun. Potrivit acestei
legi, dacă rata şomajului ciclic întrece nivelul natural al şomajului cu un
punct procentual, atunci volumul produsului intern brut se va reduce cu
2,5% faţă de nivelul producţiei potenţiale. Admitem cazul, ca PIB-ul este
preconizat în volum de 750 mln. dolari, nivelul natural al şomajului
constitue 4%, iar rata şomajului ciclic – 8%. În acest caz costul economic
va fi de 75 mln. dolari.
Despre nivelul şi structura şomajului în R. Moldova ne mărturisesc
datele statistice din tabelul 13.1.

Tabelul 13.1. Dinamica şi structura şomajului în R. Moldova

2006 2007 2008 2009 2010
Şomeri înregistraţi, total mii persoane 51,8 48,4 46,2 79,2 81,5
Şomeri înregistraţi pe grupe de vârstă:
- sub 25 ani 15,5 13,7 13,3 17,7 17,1
- 25 de ani şi peste 36,3 34,7 32,9 61,5 64,4
Şomeri înregistraţi după nivelul de studii:
- primare – – 0,4 2,4 3,3
- secundare generale 29,2 27,8 25,5 43,2 45,3
- secundare profesionale 13,3 12,4 11,3 19,3 19,8
- medii de specialitate 4,9 4,5 4,4 7,0 6,2
- superioare 4,4 3,7 4,6 7,3 6,9
Rata şomajului pe grupe de vârstă, % 7,4 5,1 4,0 6,4 7,4
- sub 25 ani 17,1 14,4 11,2 15,4 17,8
- 25 de ani şi peste 6,1 4,0 3,1 5,2 6,1
Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011, p. 17-18.

Care sunt măsurele de reducere a şomajului?

Principalele măsuri de reducere a şomajului pot fi divizate în patru
grupe.
La prima grupă se referă măsurile de prevenire a şomajului stipulate
în legislaţie:

218 
 
 - în cazul lichidării, reorganizării sau reprofilării întreprinderii
patronul este obligat să informeze (în scris), cu două luni până la
lichidarea întreprinderii, agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă şi
pe fiecare lucrator care va fi eliberat din lucru;
- patronul, cu trei luni înainte de închiderea întreprinderii, trebuie
să obţină aviz de la sindicate şi de la autorităţile publice referitor la
posibilitatea angajării lucrătorilor eliberaţi;
- patronul este obligat să exercite reorientarea profesională în
cadrul întreprinderii în scopul reangajării persoanelor destituite din
funcţie.
La a doua grupă de măsuri se referă măsurile active de stimulare a
ocupării forţei de muncă. Printre astfel de măsuri pot fi menţionate:
 stimularea patronului pentru încadrarea în muncă a şomerilor şi
crearea a locurilor noi de muncă (acordarea subvenţiilor);
 stimularea întreprinderilor pentru angajarea în câmpul muncii a
absolvenţilor instituţiilor de învăţământ (absolventul este remunerat
suplimentar cu un salariu minim timp de un an);
 acordarea asistenţei speciale şi consultanţei şomerilor pentru
iniţierea unei activităţi de antreprenoriat (acordarea serviciilor juridice,
financiare, de marketing etc.);
 orientarea profesională şi reciclarea şomerilor în dependenţă de
cererea pe piaţa muncii;
 acordarea informaţiei necesare privind locurile de muncă
vacante şi condiţiile de angajare;
 organizarea târgurilor locurilor de muncă vacante pentru
absolvenţii instituţiilor de învăţământ;
 organizarea lucrărilor publice pentru şomeri (de întreţinere a
infrastructurii, de ecologizare şi de realizare a unor lucrări de folos public,
organizate de autorităţile administraţiei publice);
 stimularea întreprinderilor care reduc programul de lucru şi nu
reduc numarul de lucrători angajaţi.
La grupa a treia se referă măsurile pasive de protecţie socială a
şomerilor:
a. acordarea ajutorului (indemnizaţiilor) de şomaj (în a. 2011 în R.
Moldova au primit ajutor de şomaj 14% din totalul şomerilor înregistraţi);
b. alocaţia de integrare sau de reintegrare profesională, care
prezintă o sumă lunară de 15% din salariul mediu pe economie acordat
219 
 
şomerilor timp de 9 luni (la această grupă se referă persoanele cărora le-a
expirat termenul de invaliditate, de îngrijire a copilului, a militarilor
trecuţi în rezervă).
La grupa a patra se referă măsurile care prevăd pe înşişi angajaţi:
 organizarea în cadrul întreprinderii a cursurilor de reciclare în
legătură cu aplicarea tehnicii şi tehnologiilor avansate;
 angajarea parţială a şomerilor în cadrul întreprinderii (de ex., o
zi pe săptămână);
 limitarea angajării în câmpul muncii a persoanelor străine, care
fac concurenţă lucrătorilor autohtoni.

13.4. Inflaţia şi consecinţele ei. Politici antiinflaţioniste

Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic între masa

monetară aflată în circulaţie şi volumul de mărfuri şi servicii destinate
pentru realizare. Inflaţia reflectă: creşterea generală a preţurilor;
deprecierea puterii de cumpărare a monedei; creşterea costurilor de
producţie.
Însă, nu orice creştere a preţurilor reflectă procese inflaţioniste. De
ex., creşterea preţurilor la unele mărfuri de calitate înaltă sau la unele
produse noi, nu pot fi considerate ca procese inflaţioniste.
Inflaţia trebuie deosebită de deflaţie şi stagflaţie. Deflaţia reprezintă
un proces monetar real de reducere sau blocare a creşterii preţurilor pe
baza micşorării masei monetare aflate în circulaţie. Stagflaţia reflectă acea
situaţie din economia naţională când concomitent are loc creşterea
inflaţiei, şomajului şi stagnarea sau chiar scăderea volumului de producţie.
Inflaţia este generată de următoarele cauze:
- cauza monetară (inflaţia prin monedă), care reflectă creşterea
masei monetare peste limitele necesare, ceea ce duce la creşterea
preţurilor şi deprecierea monedei;
- cauza cererii (inflaţie prin cerere), care reflectă un proces de
sporire a cererii agregate de mărfuri şi servicii ce depăşeşte oferta
agregată a acestora. Acest proces inevitabil duce la majorarea generală a
preţurilor. În condiţii economice normale cererea trebuie să stimuleze
creşterea producţiei (ofertei). Inflaţia prin cerere este generată şi de
sporirea cu un ritm mai înalt al salariului în raport cu ritmul de creştere a
productivităţii muncii, cât şi de majorarea achiziţiilor de stat;

220 
 
 - cauza creşterii costurilor de producţie (inflaţie prin costuri).
Creşterea costurilor de producţie este provocată de sporirea preţurilor la
factorii de producţie (muncă, capital, resurse naturale);
- cauza importului (inflaţia prin import), care este determinată de
liberalizarea comerţului internaţional (importul la un preţ înalt al gazelor
naturale, petrolului, energiei electrice, îngrăşămintelor minerale etc.) şi
care influenţează creşterea generală a preţurilor.
În funcţie de ritmul de modificare a preţurilor, există următoarele
forme de inflaţie:
a. inflaţie latentă (sau târâtoare), care se caracterizează printr-o
creştere neesenţială a preţurilor (până la 3-4% anual);
b. inflaţie moderată (sau declarată), care se caracterizează printr-o
creştere anuală a preţurilor între 5-10%;
c. inflaţie rapidă, care reflectă creşterea anuală a preţurilor între
11-20%;
d. inflaţie galopantă, care reflectă creşterea anuală a preţurilor între
21-50%;
e. hiperinflaţie, care reflectă creşterea anuală a preţurilor de sute şi
mii de ori.
Hiperinflaţia are loc în cazul, când ritmul de creştere lunară a
preţurilor întrece pragul de 50% în timp de cel puţin de jumătate de an.
Există şi alte forme de inflaţie cum ar fi:
 inflaţie echilibrată (situaţia când concomitent cu creşterea
preţurilor sporesc veniturile şi salariile populaţiei) şi inflaţie neechilibrată
(situaţia când preţurile cresc în unele ramuri, iar veniturile rămân
constante);
 inflaţie anticipată (situaţia când procesele inflaţioniste sunt
preconizate de către stat) şi inflaţie neanticipată (situaţia când inflaţia nu
este preconizată de stat şi preţurile cresc spontan);
 inflaţie controlată (situaţia când statul poate stopa sau accelera
sporirea preţurilor) şi inflaţia necontrolată (situaţia când statul nu dispune
de pârghii economice reale de control asupra proceselor inflaţioniste).
Care sunt instrumentele de măsurare a nivelului inflaţiei?
Principalul instrument de măsurare a mărimii inflaţiei este indicele
preţurilor de consum. Indicele preţurilor de consum include preţurile la
principalele produse alimentare, nealimentare şi servicii, care alcătuiesc
aşa-numitul „coş de consum”. Formula indicelui preţurilor de consum:

221 
 
 P1
IPC = 100% , unde: IPC – indicele preţurilor de consum; P 1 –
P0
preţurile bunurilor de consum în perioada curentă; P 0 – preţurile bunurilor
de consum în perioada anterioară de bază. În R. Moldova indicele
preţurilor de consum constitue media ponderată a preţurilor produselor de
consum: la produsele alimentare – 50%, la mărfurile nealimentare – 28%,
la serviciile prestate – 22%. Despre evoluţia indicelui preţurilor de
consum în republică ne mărturisesc datele statistice din tabelul 13.2.

Tabelul 13.2. Evoluţia indicelui preţurilor de consum în R. Moldova

(decembrie anul precedent = 100)
2006 2007 2008 2009 2010
Produse alimentare 109,5 111,0 115,6 94,4 105,7
Mărfuri nealimentare 115,7 113,1 108,3 99,7 107,3
Servicii 120,1 114,3 116,5 108,2 109,1
Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, 2011, p. 24.

Indicele preţurilor de consum este folosit pentru calcularea ratei

IPC1  IPC 0
inflaţiei. Formula ratei inflaţiei: i1 = 100% , unde i1 – rata
IPC 0
inflaţiei; IPC 1 – indicile preţurilor de consum în perioada curentă; IPC 0 –
indicile preţurilor de consum în perioada de bază.
Rata inflaţiei în anii de independenţă a R. Moldova a fost însoţită de
recensiuni permanente şi mai puţin de expansiuni economice. De ex., în a.
1991 rata inflaţiei a constituit 94,8%, în a. 1993 – 384%, în a. 2000 –
16,8%, în a. 2011 – 8,1%. 19
Care sunt consecinţele inflaţiei?
Inflaţia are consecinţe pozitive şi negative. La consecinţele pozitive
se referă:

19
Dinamica ratei inflaţiei în R. Moldova în anii 1991 – 2009: 1991 – 94,8%;
1992 – 358,8; 1993 – 384,0; 1995 – 21,6; 1996 – 14,4; 1997 – 10,8; 1998 – 16,8;
1999 – 36,0; 2000 – 16,8; 2001 – 6,0; 2002 – 4,4; 2003 – 15,7; 2004 – 12,5; 2005
– 12,0; 2006 – 14,1; 2007 – 13,1; 2008 – 7,3%; 2009 – 7,3%, 2010 – 8,1%.
222 
 
 a) inflaţia până la 5% are o influenţă pozitivă asupra investiţiilor de
capital, deoarece întreprinzătorul întoarce împrumutul primit de la bancă
cu o capacitate a monedei mai scăzută;
b) inflaţia generează o ieftinire a mărfurilor autohtone măsurate în
valută străină, ce stimulează exportul de mărfuri.
Consecinţele negative ale inflaţiei pot fi divizate în două grupe:
consecinţe economice şi consecinţe sociale.
Consecinţe economice au ca efect: agravarea dezechilibrelor dintre
ramurile economiei naţionale şi dintre structurile cererii şi ofertei
agregate; deprecierea investiţiilor de capital şi stoparea construcţiilor
capitale; sporirea costurilor de producţie; devalorizarea veniturilor
bugetare; deprecierea monedei naţionale etc.
Consecinţele sociale ale inflaţiei au ca efect: reducerea consumului
populaţiei, deoarece creşterea preţurilor duce la micşorarea volumului
mărfurilor şi serviciilor procurate de consumatori; deprecierea
acumulărilor băneşti ale populaţiei; redistribuirea veniturilor şi
diferenţierea socială a populaţiei; aprofundarea inegalităţii economice
dintre diferite pături ale societăţii; reducerea nivelului de ocupare a forţei
de muncă.
Care sunt politicile antiinflaţioniste?
Politicile antiinflaţioniste pot fi divizate în două grupe: politici de
ordin strategic şi politici de ordin tactic.
La politicile antiinflaţioniste de ordin strategic se referă:
– reducerea cererii agregate în baza: micşorării cheltuielilor
publice; reducerii deficitului bugetar; reducerii datoriei publice; majorării
impozitelor asupra veniturilor;
– stimularea ofertei de mărfuri şi servicii în baza: stimulării
producţiei de mărfuri autohtone; atragerii investiţiilor străine directe;
reducerii impozitelor şi taxelor asupra agenţilor economici; acordării
subvenţiilor agenţilor economici;
– reducerea masei monetare aflate în circulaţie în baza: reducerii
emisiei de bani de către Banca Naţională; reducerii împrumuturilor străine
destinate pentru acoperirea deficitului bugetar; majorarea de către Banca
Naţională a rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale; „îngheţarea”
preţurilor şi a salariilor.
La politicile antiinflaţioniste de ordin tactic se referă măsurile de
protecţie a populaţiei:

223 
 
 – indexarea veniturilor populaţiei (salariilor, pensiilor, burselor,
indemnizaţiilor şi ajutoarelor sociale) în raport cu dinamica ratei inflaţiei;
– fixarea preţurilor la produsele de prima necesitate (pâine, lapte);
– privatizarea întreprinderilor de stat nerentabile;
– stimularea importului de mărfuri care nu se produc în ţară;
– mărirea ratei dobânzii la depunerile populaţiei în băncile
comerciale şi corelarea ei cu dinamica ratei inflaţiei.

Rezumat

1. Echilibrul economic general reflectă acea stare a economiei

spre care tinde piaţa bunurilor economice, piaţa capitalului şi piaţa muncii,
spre o concordanţă relativă a cererii şi ofertei agregate.
2. Echilibrul economic parţial reflectă tendinţa de echilibrare a
cererii şi ofertei în cadrul unor mărimi de nivel micro, mezo sau macro
economic.
3. Dezechilibrul economic reflectă neconcordanţa dintre cerere
şi ofertă la diferite nivele ale activităţii economice. Principalele forme de
dezechilibre economice sunt: crizele economice, şomajul şi inflaţia.
4. Cererea agregată (AD) reprezintă totalitatea de bunuri şi
servicii solicitate de agenţii economici şi populaţie într-o anumită
perioadă de timp la un anumit nivel al preţurilor. Cererea agregată reflectă
volumul venitului naţional pe care consumatorii sunt dispuşi să-l procure.
5. Oferta agregată (AS) reprezintă cantitatea totală de bunuri şi
servicii pe care agenţii economici le pot oferi pentru realizare într-o
anumită perioadă de timp la un anumit nivel al preţurilor. Mărimea ofertei
reflectă volumul produsului naţional real.
6. Modelul AD-AS reflectă coraportul dintre cererea şi oferta
agregată de bunuri şi servicii, nivelul venitului naţional real de echilibru şi
nivelul de echilibru al preţurilor. Modelul IS-LM reflectă echilibrul între
sectorul real şi sectorul monetar al economiei naţionale.
7. Şomajul reprezintă un dezechilibru macroeconomic între
cerere şi ofertă agregată pe piaţa muncii. Principalele forme de şomaj
sunt: şomaj fricţional, structural, ciclic, tehnologic, voluntar, involuntar
ş.a.
8. Şomajul, ca mărime absolută, e determinat de numărul
persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, iar, ca mărime relativă,
este determinat de rata şomajului. Rata şomajului reprezintă raportul
224 
 
 Ş
dintre numărul şomerilor şi populaţia aptă de muncă (ş′= 100% ) sau
PA
Ş
raportul dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată (ş′= 100% ).
PO
9. Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic între masa
monetară aflată în circulaţie şi volumul de mărfuri şi servicii destinate
pentru realizare. Inflaţia reflectă creşterea generală a preţurilor,
deprecierea puterii de cumpărare a monedei şi creşterea costurilor de
producţie.
10. În funcţie de nivelul preţurilor inflaţia poate fi latentă,
moderată, rapidă, galopantă, hiperinflaţie. Principalul instrument de
măsurare a mărimii inflaţiei este indicele preţurilor de consum care este
IPC1  IPC 0
folosit pentru calcularea ratei inflaţiei ( i1 = 100% ).
IPC 0
11. Inflaţia are consecinţe negative economice şi sociale. Pentru
înlăturarea acestor consecinţe negative sunt aplicate politici
antiinflaţioniste de ordin strategic (reducerea cererii agregate, reducerea
masei monetare, stimularea ofertei de mărfuri şi servicii) şi de ordin tactic
(indexarea veniturilor populaţiei, fixarea preţurilor la produsele de primă
necesitate, privatizarea întreprinderilor publice nerentabile, majorarea
ratei dobânzii la depunerile populaţiei în băncile comerciale şi corelarea
cu dinamica ratei inflaţiei).

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti,

1997, p. 297-310; 401-414; 439-465.
 Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC.
Chişnău, 2006, p. 268-283; 328-340; 340-355.
 Andrei Cojuhari, Tatiana Manole, Tatiana Grunzu. Teorie
economică. UTM. Chişinău, 2004, p. 181-194.
 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Introducere în
economia politică modernă. POLIROM, Iaşi, 2002, p. 594-634.
 Feuraş Eugenia. Teorie economică (Micro – Macroeconomie).
ASEM, 2007, p. 121-142; 174-194.
 Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, 2011.
225 
 
 Tema 14. Creşterea economică şi ciclurile economice

14.1. Creşterea economică: esenţă, factori, politici.

14.2. Tipurile şi modelele de creştere economică.
14.3. Fluctuaţiile creşterii economice. Ciclurile economice şi
caracteristicile lor.
14.4. Crizele economice şi particularităţile lor în R. Moldova.

Scopul temei: analiza factorilor, tipurilor şi modelelor de creştere

economică şi caracteristica fazelor ciclurilor economice.
Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să explicaţi diferenţa dintre creşterea economică şi
dezvoltarea economică;
 să analizaţi factorii direcţi şi indirecţi care influenţează
creşterea economică;
 să descrieţi dinamica creşterii economice în R. Moldova;
 să identificaţi politicile în domeniul creşterii economice;
 să definiţi tipurile şi modelele de creştere economică;
 să evidenţiaţi formele fluxurilor economice;
 să explicaţi fazele ciclurilor economice;
 să evidenţiaţi particularităţile crizelor economice din R.
Moldova.

14.1. Creşterea economică: esenţă, factori, politici

Creşterea economică poate fi definită ca o majorare a capacităţii de

producţie a unei ţări, identificată prin sporirea venitului naţional real în
decursul mai multor ani. Creşterea economică reflectă modificările
pozitive reale, care au loc în sporirea rezultatelor activităţii la nivel
macroeconomic într-o perioadă relativ îndelungată de timp.
Creşterea economică poate fi: a) pozitivă, situaţie când sporirea
produsului intern brut este însoţită de creşterea de bunuri economice ce
revin la un locuitor; b) negativă, situaţie când cantitatea de bunuri ce revin
la un locuitor se micşorează în urma creşterii cu un ritm mai înalt a
populaţiei; c) zero, situaţie când ritmul de creştere a produsului intern brut
şi a populaţiei coincid.

226 
 
 Creşterea economică pe termen lung, de regulă, este însoţită de
expansiuni şi recesiuni economice.

Figura 14.1. Panta creşterii economice.

Creşterea economică nu trebuie confundată cu noţiunile

„dezvoltare economică” şi „progres economic”. Dezvoltarea economică a
unei ţări reflectă ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce au
loc în structurile social-economice, tehnico-ştiinţifice, în mecanismele
economice şi în comportamentul oamenilor. Dezvoltarea economică şi
creşterea economică sunt, în mod evident, strâns interdependente.
Totodata, dezvoltarea economică reprezintă un întreg, iar creşterea
economică – o parte componentă a acestui întreg. Dacă creşterea
economică reflectă latura cantitativă a activităţii macroeconomice
(creşterea produsului intern brut), apoi dezvoltarea economică reflectă
latura calitativă a schimbărilor structurale ale economiei naţionale
(creşterea nivelului de trai al populaţiei, modernizarea producţiei etc.).
Progresul economic al unei ţări reprezintă un proces de avansare a
economiei naţionale într-o anumită perioadă de timp de la inferior la
superior. Progresul economic este influenţat de mai mulţi factori: factorul
uman; nivelul de dezvoltare al ştiinţei şi tehnicii; gradul de integrare a
economiei naţionale în diviziunea internaţională a muncii etc.
Asupra creşterii economice influenţează două grupe de factori:
direcţi şi indirecţi. La factorii direcţi se referă:
- factorul uman (creşterea forţei de muncă). Oferta de forţă de
muncă în creştere permite societăţii să producă mai multe bunuri şi
servicii. Creşterea forţei de muncă depinde, la rândul ei, de sporul natural
227 
 
al populaţiei, de migrarea internaţională a forţei de muncă şi de rata de
ocupare a forţei de muncă din ţara respectivă;
- factorul natural (volumul şi calitatea bogăţiilor subterane de
care dispune ţara dată, calitatea solului, calitatea fondului forestier, sursele
hidroenergetice etc.);
- factorul capital (volumul capitalului fix şi productivitatea lui;
volumul capitalului circulant; gradul de utilizare a capacităţilor de
producţie);
- factorul progresului tehnic. Efectul progresului tehnic asupra
creşterii economice a unei ţări reiese din schimbări profunde în calitatea
factorilor de producţie şi în combinarea lor spre a fi utilizaţi cu eficienţă
sporită;
- factorul informaţional, care joacă un rol esenţial în funcţionarea
sistemelor economice, intervenind în procesele de gestiune economică, de
cunoaştere ştiinţifică a realităţii economice şi de formulare a politicilor
economice;
- factorul ştiinţifico-tehnic (cercetările ştiinţifice fundamentale şi
aplicative, invenţiile şi brevetele ştiinţifice contribuie substanţial la
creşterea economică).
La factorii indirecţi ai creşterii economice se referă: volumul cererii
şi ofertei agregate; volumul investiţiilor de capital; dinamica ratei
dobânzii; politica bugetar-fiscală şi monetară, climatul economic şi social
din ţară; sistemul legislativ din ţara respectivă.
Nivelul de creştere economică a unei ţări este determinat, de regulă,
de rata creşterii economice, care reflectă raportul dintre mărimea
produsului intern brut la începutul şi sfârşitul anului:
PIB2  PIB1
Ce1  100% ; unde:
PIB1
Ce1 - rata creşterii economice;
PIB1 - mărimea produsului intern brut la începutul anului;
PIB2 - mărimea produsului intern brut la sfârşitul anului.

228 
 
 În R. Modova în ultimul deceniu rata creşterii economice a fost
neuniformă 20 .
Creşterea economică presupune anumite beneficii şi anumite
costuri 21 .
Beneficiile creşterii economice:
- creşterea economică conduce la un nivel de trai ridicat, întrucât
ea are drept rezultat o creştere a venitului real pe cap de locuitor şi la
dispoziţia consumatorilor de a procura o cantitate mai mare de bunuri şi
servicii de o calitate mai bună;
- creşterea economică poate reduce nivelul sărăciei, deoarece ea
contribuie la sporirea veniturilor păturilor vulnerabile ale populaţiei;
- creşterea economică contribuie la redistribuirea veniturilor în
societate şi respectarea principiului de echitate socială în distribuirea
acestora.
Costurile creşterii economice. Creşterea economică impune
anumite costuri societăţii:
- creşterea presupune modificări care pot atrage beneficii pentru
unii şi efecte negative pentru alţii (de ex., progresul tehnologic creează
noi locuri de muncă, dar, în acelaşi timp, duce la dispariţia altor locuri de
muncă şi produce surplusuri de forţă de muncă (şomaj));
- creşterea are un cost de oportunitate. Atunci când creşterea
economică se realizează prin investirea resurselor în bunuri de capital,
costul de oportunitate al creşterii este reprezentat de consumul curent de
care s-ar fi putut beneficia. De fapt consumul curent va fi sacrificat pentru
a se obţine o rată mai mare a consumului în viitor;
- creşterea continuă nu poate fi posibilă pe termen lung.
Resursele Terrei sunt limitate, în cea mai mare parte, neregenerabile. De
aceea, este posibil ca în viitorul apropiat rata de creştere economică să
diminueze;
- creşterea provoacă externalităţi negative, care generează costuri
mari legate de poluarea mediului ambiant.
Care sunt politicile de creştere economică?

20
Rata de creştere economică în anii 1999-2009 a constituit în R. Moldova: 1999
- 3,4%; 2000 + 2,1%; 2001 + 6,1%; 2002 + 7,8 %; 2003 + 6,6 %; 2004 + 7,3 %;
2005 + 6,8 %; 2006 + 4,8 %; 2008 + 7,2 %; 2009 – 7,3%, 2010 + 6,9.
21
Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Întroducere în economia
politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 554 – 555
229 
 
 Principalele politici sunt:
- politică a cererii (politică dirijistă inspirată de J.M.Keynes), care
prevede stimularea cererii agregate în baza sporirii cheltuielilor publice,
ca condiţie de creştere economică;
- politică a ofertei (politică de inspiraţie liberală), care prevede
stimularea ofertei agregate în baza reducerii impozitelor şi a ratei
dobânzii, condiţii care favorizează creşterea economică;
- politica monetară prevede realizarea unor măsuri de influenţă
asupra creşterii economice orientate spre sporirea sau reducerea ofertei de
bani. Autorităţile monetare aplică, de regilă, trei măsuri: emisie
suplimentară de monedă; controlul direct al masei monetare aflate în
circulaţie; exercită operaţiuni de Open – market (vânzarea şi cumpărarea
de titluri de valoare de stat prin operaţiuni pe piaţa liberă);
- politica fiscală prevede realizarea unui set de măsuri şi
instrumente ale statului privind impozitele directe şi indirecte şi rolul lor
în formarea veniturilor bugetare şi în finanţarea cheltuielilor publice, ca
instrumente de stimulare a creşterii economice. La baza politicii fiscale se
află criteriul de eficienţă fiscală, adică necesitatea de randament cât mai
mare al acestuia (mobilizarea unor venituri publice cât mai mari, în
condiţiile stimulării investiţiilor de capital);
- politica anticriză prevede un set de măsuri întreprinse de stat şi
sistemul bancar, orientate să corecteze fazele ciclului economic. În faza de
expansiune se aplică măsuri de stabilizare a creşterii economice, iar în
faza de recesiune se aplică politica de relansare economică;
- politica ocupării prevede menţinerea şi creşterea gradului de
ocupare a populaţiei active prin acţiuni directe sau indirecte menite să
asigure noi locuri de muncă şi creşterea economică. Există două tipuri de
politică a ocupării: politica keynesiană, care se bazează pe relansarea
cererii agregate ce conduce la creşterea producţiei şi la sporirea numărului
locurilor de muncă; politica liberală, care prevede scăderea costurilor
salariale şi angajarea unui număr mai mare de salariaţi.

14.2. Tipurile şi modelele de creştere economică

Actualmente în literatura de specialitate sunt evidenţiate şi analizate

mai multe tipuri de creştere economică. În compartimentul de faţă vor fi
succint analizate cinci tipuri de creştere economică: extensiv, intensiv,
intermediar, consolidat şi echilibrat.
230 
 
 Creşterea economică extensivă prevede sporirea produsului intern
brut (peste 55%) din contul extinderii cantitative a factorilor de producţie
utilizaţi (majorarea numărului de lucrători; a numărului de maşini şi
utilaje; de materii prime; de terenuri arabile etc.). De ex., pentru a majora
volumul PIB-ului cu 10% este necesar a majora volumul factorilor de
producţie cu 10%. Creşterea economică extensivă actualmente este
limitată din cauza rarităţii (limitei) resurselor naturale.
Creşterea economică intensivă prevede sporirea produsului intern
brut (peste 55%) din contul perfecţionării calitative a factorilor de
producţie (sporirea productivităţii muncii; creşterea randamentului
capitalului fix; sporirea gradului de valorificare a materiilor prime şi
energiei; reducerea costurilor de producţie etc.).
Creşterea economică intermediară, tip de creştere aflat la graniţa
creşterii extensive şi intensive. Acest tip de creştere economică prevede
contribuţii egale la sporirea PIB-ului şi altor indicatori macroeconomici
(50% sporeşte PIB-ul din contul factorilor extensivi şi 50% – din contul
factorilor intensivi).
Creştere economică consolidată 22 este caracteristică pentru ţările
dezvoltate, care prevede trecerea la asigurarea în dinamică a
compatibilităţii criteriilor eficienţei economice, impuse de piaţă, cu cele
de eficienţă social-umană, ecologică, impuse de necesitatea creării
permanente a condiţiilor pentru egalitatea şanselor generaţiilor care
coexistă în societate. Acest tip de dezvoltare economico-socială este bazat
pe compatibilitatea dinamică a mediului creat de om cu mediul natural, a
eficienţei economice cu justiţia socială.
Creşterea economică echilibrată se caracterizează prin egalitatea
producţiei ce poate fi obţinută cu potenţialul productiv de care dispune
producţia cerută de piaţă. La baza creşterii economice echilibrate se află
egalitatea dintre valoarea bunurilor produse în economia naţională şi suma
cheltuielilor pentru consum şi investiţii, sau dintre economii şi investiţii.
Dacă economiile sunt mai mari decât investiţiile, atunci economia
naţională nu înregistrează creştere, ci declin economic.
Care sunt modelele de creştere economică? Cele mai importante
modele de creştere economică sunt: modelul clasic, neoclasic, keynesian,

22
Dicţionar de economie .Coordonator : Niţă Dobrotă. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, p. 148.
231 
 
modelul Rostow, modelul Harrod – Domar (model neokeynesian),
modelul Hansen, modelul Samuelson, modelul monetarist.
Modelul clasic prevede creşterea economică din contul factorilor de
producţie: munca şi pământul. În viziunea lui A. Smith, creşterea avuţiei
naţionale depinde de sporirea numărului de lucrători ocupaţi în sfera de
producţie materială.
Modelul neoclasic (reprezentat R. Solow, economist american,
Laureat al Premiului Nobel), prevede creşterea economică din contul
acumulărilor de capital şi a schimbărilor tehnologice. Sporirea
acumulărilor de capital contribuie la înzestrarea tehnică a forţei de muncă
şi la sporirea productivităţii muncii şi a randamentului capitalului.
Modelul keynesian prevede creşterea economică în baza sporirii
cererii agregate şi a volumului investiţiilor de capital destinate creării
noilor locuri de muncă (figura 14.2 )

nivelul
cererii
de consum nivelul nivelul
cererii nivelul utilizării
efective producţiei forţei
nivelul agregate de muncă
investiţiilor
de capital

Figura 14.2. Modelul keynesian de creştere economică.

Modelul Harrod-Domar 23 (model neokeynesian) prevede creşterea

economică în dependenţă de trei factori: sporirea productivităţii muncii;
creşterea populaţiei; volumul capitalului acumulat. Modelul are
următoarele elemente definitorii: evidenţiază rolul investiţiilor ca
acumulare de capital şi componentă a cererii agregate; încorporează o
funcţie simplă de accelerare a investiţiilor bazate pe veniturile reale
aşteptate; coeficientul aşteptat al capitalului este constant ca urmare a unei
rate a dobânzii presupusă constantă pe termen lung; economiile au o
pondere constantă în venitul real; forţa de muncă creşte cu o rată
determinată exogen, ce poate fi sporită efectiv prin progres tehnic.

23
Dicţionar de economie . Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, p.310.
232 
 
 În viziunea lui R. Harrod, există trei rate de creştere economică:
- rata garantată, care prevede utilizarea deplină a stocului de
capital. Această rată îi oferă întreprinderii rentabilitate şi îi asigură
menţinerea investiţiilor;
- rata naturală, care este determinată de cantitatea şi calitatea
forţei de muncă, de progresul tehnic şi de sporirea productivităţii muncii;
- rata de facto, care reflectă rata reală de creştere economică.
Dacă rata de facto este mai mare decât rata garantată, atunci are loc
tendinţa de expansiune economică, iar dacă rata de facto este mai mică
decât rata garantată, atunci apare situaţia de recesiune economică.
Modelul Rostow (economist american). W. Rostow a elaborat teoria
stadiilor de creştere economică, potrivit careia societatea, în evoluţia sa
istorică, trece prin cinci stadii de dezvoltare: a) societatea tradiţională
(precapitalistă), care este bazată pe producţia agricolă şi tehnica rutină, iar
rata de acumulare a capitalului constituie până la 5%; b) societatea de
tranziţie, care cuprinde etapa de pregătire a condiţiilor pentru mişcarea
spre societatea industrială. La această etapă are loc creşterea substanţială a
productivităţii muncii în agricultură, se extind ramurile producţiei
industriale, iar rata acumulării capitalului atinge 10%; c) societatea
industrială, care este bazată pe o industrie dezvoltată, iar rolul principal îl
joacă industria grea. Rata de acumulare a capitalului constituie 20%; d)
societatea consumului de masă, stadiul în care potenţialul economic al
naţiunii este orientat cu precădere spre consum, iar sectorul prioritar în
economie devin ramurile ce produc obiecte de consum de menire
îndelungată; e) societatea calităţii înalte a vieţii, în care rolul decisiv în
economie îl joacă sfera de servicii. În viziunea lui W. Rostow, la baza
stadiilor de dezvoltare a societăţii se află criteriul de „maturitate
tehnologică”.
Modelul Hansen (A. Hansen, economist englez), potrivit căruia
creşterea economică este asigurată din contul bugetului de stat.
Modelul P. Samuelson (economist american, Laureat al Premiului
Nobel), potrivit căruia creşterea economică depinde de politica fiscală.
Dacă se reduc impozitele, atunci cresc investiţiile de capital şi sporeşte
volumul de producţie.
Modelul monetarist (reprezentantul principal este M. Friedman,
economist american, Laureat al Premiului Nobel), potrivit căruia creşterea
economică depinde de masa monetară aflată în circulaţie. În viziunea lui

233 
 
M. Friedman, ritmul de creştere a masei monetare trebuie să corespundă
ritmului de sporire a PIB-ului.

14.3. Fluctuaţiile creşterii economice. Ciclurile economice şi

caracteristicile lor

Economia naţională în orice ţară se dezvoltă neuniform, fluctuant.

Periodic economiile naţionale sau unele ramuri ale acestora cunosc stări
de criză sau de expansiune. Deci, evoluţia economiei nu este liniară, ci
ondulatorie, cu perioade de expansiune urmate de încetiniri, stagnări şi
chiar regrese. În evoluţia economiei naţionale apar următoarele tipuri de
fluctuaţii:
- fluctuaţii sezoniere determinate de calamităţi naturale (secetă,
inundaţii, cutremure, alunecări de teren etc.). Aceste fluctuaţii, de regulă,
durează până la un an. Ele sunt însoţite de reducerea volumului de
producţie, a ocupării forţei de muncă, a scăderii activităţii economice în
general;
- fluctuaţii întâmplătoare generate de factori sociali (războaie,
tensiuni sociale şi alte fenomene);
- fluxuri ciclice, repetabile la anumite intervale de timp, cauzate,
de regulă, de factori economici. Astfel de fluctuaţii se repetă permanent,
începând din prima jumătate a sec. XIX. Aceste fluctuaţii reflectă
dezvoltarea ciclică a economiei.
Ciclicitatea este o formă firească, normală a activităţii economice.
Ea este rezultatul interdependenţelor dintre factorii naturali, tehnici,
economici, psihologici, socio-politici. Ciclicitatea economică reprezintă
un proces de schimbare permanentă a creşterii şi scăderii activităţii
economice care reflectă: oscilaţia nivelului de producţie; schimbările în
nivelul de ocupare a forţei de muncă; dinamica ratei inflaţiei.
Ciclul economic reprezintă acea perioadă de timp, care se scurge de
la începutul unei crize până la începutul crizei următoare. Ciclul economic
cuprinde anumite faze, care se deosebesc una de alta, dar care se reproduc
într-o anumită succesiune. Anume ciclul economic reflectă fluctuaţiie în
domeniul economic. Principalele forme ale ciclurilor economice sunt:
ciclul economic lung sau secular; ciclul economic mediu sau decenal;
ciclul economic scurt.
Ciclurile economice lungi sau seculare, numite cicluri Kondratieff
(N. Kondratieff, economist rus) au o durată de 40 – 60 ani. Aceste cicluri
234 
 
reflectă: dinamica economiei; schimbarea factorilor şi neofactorilor de
producţie; modificarea rezultatelor activităţii economice. Ciclurile
economice lungi reflectă un anumit sistem tehnic de producţie. El
corespunde, după durată, revoluţiilor tehnologice. Ciclurile economice
lungi cuprind două faze: faza ascedentară şi faza descedentară (tabelul
14.1.) .

Tabelul 14.1. Evoluţia ciclurilor lungi

Durata ciclului Faza ascedentară Faza descedentară
I. 1790 – 1844 1790 – 1810 1811 – 1844
II. 1845 – 1900 1845 – 1872 1873 – 1900
III. 1901 – 1948 1901 – 1928 1929 – 1948
IV. 1949 – 2000 1949 – 1973 1974 – 2000
V. 2001 - 2050 2001 – –2050
Cauza principală a ciclurilor lungi o constituie revoluţia tehnico-
ştiinţifică şi inovaţiile tehnologice care provoacă schimbări structurale în
economie.
Faţa ascedentară a ciclului lung are următoarele trăsături:
- prosperarea economică;
- ritmul relativ ridicat de creştere a venitului naţional;
- creşterea investiţiilor de capital;
- creşterea profiturilor agenţilor economici;
- creşterea nivelului de trai al populaţiei.
Faza descedentară se caracterizează prin următoarele trăsături:
- reducerea ritmului de creştere a investiţiilor de capital;
- scăderea ritmului de creştere a producţiei;
- scăderea profiturilor;
- creşterea şomajului;
- creşterea inflaţiei;
- scăderea nivelului de trai al populaţiei.
Ciclul mediu sau decenal, numit ciclu Juglar, a fost analizat pentru
prima dată de economistul francez Climent Juglar în anul 1860. Acest
ciclu are o durată medie de 8 – 10 ani şi se caracterizează prin următoarele
trăsături: regularitate; simultanietate (în aproape toate ţările dezvoltate);
amplitudine între maximul fazei de expansiune şi minimul celei de
depresiune; amploare (afectează toate domeniile de activitate). Ciclul
decenal include patru faze: expansiune (boom economic), criză (declin

235 
 
economic), depresiune (contracţie economică), reluare (înviorare
economică). Vezi (figura 14.3.)

Figura 14.3. Ciclul decenal şi fazele lui.

Faza de expansiune, are următoarele trăsături:

- tendinţa generală de creştere a producţiei;
- majorarea investiţiilor de capital;
- creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă;
- reducerea şomajului;
- creşterea masei monetare în circulaţie;
- creşterea salariilor, profiturilor şi a dobânzii.
Faza de criză (declin economic), se caracterizează prin:
- reducerea ratei dobânzii;
- majorarea stocurilor de mărfuri nerealizate;
- reducerea volumului de investiţii;
- reducerea creditelor bancare ca consecinţă a nerambursării la timp
a creditelor primite;
- scăderea activităţii antreprenoriale.
Faza de depresiune, (contracţie economică) are următoarele
trăsături:
- stagnarea sau reducerea producţiei;
- creşterea numărului de falimente a întreprinderilor afectate de
criză;
- creşterea costurilor de producţie;
- scăderea ratei profitului;
- scăderea nivelului de trai al populaţiei.
Faza de reluare (înviorare economică), se caracterizează prin:
- creşterea treptată a volumului de producţie;
- sporirea investiţiilor de capital;

236 
 
 - reducerea şomajului;
- creşterea veniturilor populaţiei şi a agenţilor economici;
- creşterea cererii agregate.
Menţionăm faptul, că condiţiile de trecere de la o fază la alta se
creează în cadrul fazei anterioare a ciclului. Ciclul decenal se desfăşoară
în cadrul ciclului secular şi are o regularitate permanentă 24 . Cele mai
accentuate şi profunde faze de recesiune ale ciclurilor decenale sunt
considerate cele din anii 1929 – 1933 şi 2008 – 2009, care au cuprins
majoritatea ţărilor.
Ciclul scurt, numit ciclul Kitchin are o durată de la 6 luni până la 3-
4 ani şi se încadrează în interiorul ciclului decenal, între două crize şi
contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii, respectiv a fazei de
contracţie a ciclului decenal. Ciclul scurt cuprinde două faze: faza de
expansiune şi faza de contracţie.
Faza de expansiune se caracterizează prin: creşterea treptată şi
fermă a investiţiilor; oferta devansează cererea, generând reducerea ratei
profitului şi a preţurilor; creşterea stocurilor de mărfuri.
Faza de contracţie este caracteristică prin: reducerea investiţiilor de
capital; cererea este mai mare ca oferta ceea ce contribuie la sporirea
preţurilor şi a profiturilor; scăderea stocurilor de mărfuri.
Aceste decalaje au caracter periodic şi reflectă neconcordanţa dintre
cerere şi ofertă. Ca exemple de cicluri scurte pot fi considerate: ciclul
investiţional, ciclul variaţiei stocurilor de mărfuri; ciclul inflaţionist; ciclul
energetic; ciclul alimentar etc.

14.4. Crizele economice şi particularităţile lor în R.Moldova

Una din fazele ciclului decenal este faza de criză, numită declin
economic. Criza economică reflectă o stare de dereglare în activitatea
economică care se manifestă în: încetinirea, stagnarea sau scăderea
activităţilor economice; dezechilibru dintre producţie şi consum; dintre
cererea şi oferta agregată, cu efecte directe asupra preţurilor, gradului de
ocupare a forţei de muncă şi a utilizării factorilor de producţie. Crizele

24
Regularitatea ciclurilor decenale (începutul ciclului): 1815; 1825; 1836; 1847;
1857; 1866; 1873; 1882; 1890; 1900; 1907; 1920; 1929; 1937; 1948; 1957; 1963;
1973; 1980; 1991; 2001; 2009.
237 
 
economice se manifestă în trei forme: crize de subproducţie; crize ciclice
de supraproducţie; crize neciclice.
Crizele de subproducţie reflectă deficitul sau insuficienţa de
produse, lipsa de bunuri cauzată de fenomene naturale (secetă, inundaţii)
sau de fenomene sociale (războaie, tensiuni religioase, interetnice). Astfel
de crize au fost tipice până la începutul sec. XIX, dar ele nu sunt excluse
nici în prezent, îndeosebi în tările subdezvoltate.
Crizele de supraproducţie, numite crize ciclice, reflectă situaţia,
când mărfurile fabricate nu pot fi realizate, ceea ce duce inevitabil la
scăderea producţiei. Astfel de crize au demarat în prima jumătate a
secolului XIX şi se repetă până în zilele noastre. Crizele de supraproducţie
se desfăşoară în cadrul ciclurilor decenale.
Crizele neciclice reflectă stări de dereglare şi nu au o anumită
repetabilitate. Unele dintre acestea sunt parţiale, altele intermediare sau
agrare.
Crizele neciclice parţiale cuprind una sau mai multe ramuri şi
domenii de activitate (industria, construcţiile ş.a.). Ele se manifestă prin:
reducerea volumului de producţie; scăderea gradului de ocupare a forţei
de muncă; modificarea volumului şi structurii consumului; schimbarea
modului de combinare a factorilor de producţie etc.
Crizele intermediare sau structurale, reflectă insuficienţa unor
resurse în raport cu posibilitatea de producţie şi creşterea nejustificată a
preţurilor. Astfel de crize sunt: crize de materie primă; crize energetice;
crize valutar-financiare; crize ecologice etc. Crizele intermediare cuprind
mai multe ramuri conexe. Ele întrerup temporar faza de expansiune sau
cea de reluare a creşterii economice.
Crizele agrare apar în economiile slab dezvoltate şi în cele cu
exploatări agricole fărâmiţate, cu înzestrare tehnică şi metode agrotehnice
învechite. Aceste crize au o durată de 20-30 de ani şi au efecte negative
asupra întregii economii: scad veniturile agricultorilor şi nivelul lor de
trai; se reduce consumul alimentar; cresc preţurile asupra produselor
agricole, ce afectează în mare măsură populaţia urbană cu venituri relativ
mici. Crizele agrare pot fi atenuate prin diversificarea producţiei agricole,
dezvoltarea transportului şi comerţului mondial cu produse agricole şi
trecerea la agricultura intensivă.

În decursul anilor de independenţă şi suveranitate economică

naţională R.Moldova a cunoscut şi s-a confruntat cu două valuri mari de
238 
 
criză economică: anii 1991-2000 şi 2009-2010. Vom analiza succint
particularităţile şi consecinţele economice ale acestor crize.
Criza economică din anii 1991-2000 a avut următoarele
particularităţi:
- faza crizei economice din R. Moldova a avut o durată de 10 ani
(1991-2000);
- criza din R.Moldova a avut un caracter sistemic, deoarece a
cuprins întregul sistem social-economic (activitatea economică, sistemul
politic, sfera social-culturală etc.). Criza s-a desfăşurat în perioada de
tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă.
- criza economică a adus la scăderea tuturor indicatorilor
macroeconomici: PIB-ul s-a micşorat mai mult de două ori; producţia
industrială a scăzut cu 20%; producţia agricolă s-a micşorat cu 50%;
investiţiile de capital s-au redus de 8 ori; şomajul a crescut de 10 ori;
inflaţia a crescut de sute de ori;
- criza economică a adus la scăderea nivelului de trai al
populaţiei şi la divizarea ei în bogaţi şi săraci, raportul dintre care a
constituit, în a. 2000, 1:13.
Care sunt consecinţele crizei economice din R. Moldova din anii
2009-2010?
Criza economică din a. 2009 a apărut pe fundalul crizei economico-
financiare mondiale şi are următoarele consecinţe 25 :
 reducerea produsului intern brut în a. 2009 – cu 7,3% faţă de
anul 2008;
 diminuarea principalelor indicatori macroeconomici: cererea
agregată s-a redus cu 18,9%; consumul agregat s-a redus cu 7%;
acumularea brută de capital fix s-a redus cu 38,4%; volumul de credite s-a
micşorat cu 7,1% ;
 scăderea substanţială a volumului producţiei industriale cu
22,2%, inclusiv: industria de prelucrare – cu 21,4%; industria de
alimentaţie – cu 20,4%; producţia de confecţii – cu 26,0%; producţia
încălţămintei – cu 50,9%; producţia maşinilor şi utilajului – cu 43,3% .
 scăderea volumului producţiei agricole – cu 9,9%, inclusiv:
producţia de cereale s-a redus cu 32,5%; producţia sfeclei de zahăr – cu
65,1% ;

25
Moldova în cifre. 2010. Breviar statistic. 2010, p. 18; 44; 48; 53; 59; 66; 85.
239 
 
  rata de ocupare a forţei de muncă a coborât de la 45% la 35%;
numărul şomerilor a întrecut cifra de 80 mii persoane; rata şomajului a
crescut până la 8% ;
 scăderea bruscă a investiţiilor în capital fix – cu 35%, ce au dus
la stoparea construcţiei multor obiecte de menire productivă şi
neproductivă;
 creşterea deficitului bugetar de la 1% în anul 2008 până la 9%
în anul 2009. Acest deficit a constituit în anul 2009 – 6,5 mlrd. lei;
 reducerea remitenţelor valutare de transferuri din străinătate –
cu 30% (de la 1,7 mlrd. dolari în a. 2008 – la 1,1 mlrd. dolari în a. 2009);
 criza a influenţat negativ asupra nivelului de trai al populaţiei.

Rezumat

1. Creşterea economică reflectă modificările pozitive reale, care

au loc în sporirea rezultatelor activităţii la nivel macroeconomic într-o
perioadă relativ îndelungată de timp.
2. Dezvoltarea economică reflectă ansamblul transformărilor
cantitative şi calitative ce au loc în structurile social-economice, tehnico-
ştiinţifice, în mecanismele economice şi în comportamentul oamenilor.
3. Creşterea economică şi dezvoltarea economică sunt influenţate
de factori direcţi (factorul uman; natural; capital; informaţional; progres
tehnico-ştiinţific) şi factorii indirecţi (cererea şi oferta agregată; volumul
investiţiilor de capital; rata dobânzii; politica bugetar-fiscală şi monetară;
climatul economic şi social din ţară).
4. Principalele politici de creştere economică sunt: politica
cererii şi ofertei, monetară, fiscală, anticriză, politică a ocupării forţei de
muncă.
5. Tipurile de creştere economică: creştere extensivă, intensivă,
intermediară, consolidată, echilibrată. Cele mai importante modele de
creştere economică sunt: modelul clasic, neoclasic, keynesian, modelul
Rostow, modelul Harrod-Domar, modelul Hansen, modelul Samuelson,
modelul monetarist.
6. Economia în orice ţară se dezvoltă fluctuant. Fluctuaţiile
economice pot fi: sezoniere, întâmplătoare, ciclice. În dependenţă de
durată ciclurile economice se clasifică în cicluri lungi (ciclul Kondratieff),
cicluri medii sau decenale (ciclul Juglar) şi cicluri scurte (ciclul Kitchin).

240 
 
 7. Una din fazele ciclului decenal este faza de criză (declin
economic), care reflectă o stare de dereglare în activitatea economică.
Crizele economice se manifestă în trei forme: crize de subproducţie; crize
ciclice de supraproducţie; crize neciclice (crizele parţiale, intermediare
sau structurale şi agrare).
8. În R.Moldova în anii de independenţă au avut loc două crize
economice aprofundate: 1991-2000 şi 2009-2010, care au condus la
scăderea tuturor indicatorilor macroeconomici şi au afectat nivelul de trai
al populaţiei.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti,

1997, pag. 311-338; 369-382.
 Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC.
Chişinău, 2006, p. 319-327; 356-376.
 Andrei Cojuhari, Tatiana Manole, Tatiana Grunzu. Teorie
economică. UTM. Chişinău, 2004, p. 149-157.
 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Introducere în
economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 202, p. 533-574.
 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura
Economică. Bucureşti, 1999, p. 148; 310.
 Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. 2011.
 Feuraş Eugenia. Teorie economică (Micro-Macroeconomie).
Editura ASEM. Chişinău, 2007, p. 169-176; 195-202.

241 
 
 Tema 15. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale

15. 1. Direcţiile politicii sociale a statului.

15. 2. Calitatea vieţii şi nivelul de trai al populaţiei.
15. 3. Inegalitatea economică şi sărăcia.
15. 4. Impactul dezvoltării economice asupra mediului ambiant.

Scopul temei: analiza direcţiilor, politicii sociale ale statului şi a

problemelor legate de calitatea vieţii şi a nivelului de trai al
populaţiei.
Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să însuşiţi noţiunile de bunăstare economică şi bunăstare
socială;
 să analizaţi direcţiile politicii sociale a statului din R.
Moldova;
 să determinaţi principalele componente ale calităţii vieţii;
 să evidenţiaţi factorii care influenţează calitatea vieţii;
 să analizaţi, în baza datelor statistice, nivelul de trai în R.
Moldova;
 să determinaţi cauzele inegalităţii în venituri;
 să determinaţi criteriile săraciei şi nivelul ei în R. Moldova.

15.1. Direcţiile politicii sociale a statului.

Activităţile economice în orice ţară sunt orientate spre creşterea

economică şi în baza acesteia sporirea bunăstarii economice şi sociale a
populaţiei.
Bunăstarea economică reflectă nivelul general al standardului de
viaţă dintr-o societate şi care depinde de: volumul de producţie de bunuri
materiale şi servicii disponibile; de relaţiile de distribuţie a veniturilor; de
impactul externalităţilor interne şi externe.
Bunăstarea economică include, prin urmare, o varietate de factori
obiectivi şi subiectivi, care contribuie la o alocare optimă a resurselor
economice. O anumită alocare a resurselor, în viziunea economistului
italian V. Pareto, poate fi optimă atunci când nu este posibilă nici o altă
realocare care să producă avantaje pentru unii fără să-i dezavantajeze pe

242 
 
alţii. Pentru ca această stare de optim (sau de eficienţă economică) să fie
obţinută, sunt necesare trei cerinţe importante 26 :
- optimul în producţie, care înseamnă că economia trebuie să
angajeze toţi factorii de producţie în combinaţii eficiente, astfel încât
aceasta să se situeze pe limita posibilităţilor de producţie şi nu în interior;
- optimul schimburilor, care înseamnă că trebuie să fie imposibil să
se redistribuie un stoc dat de bunuri şi servicii într-un fel în care să
producă avantaje pentru cineva fără ca în acelaşi timp să dezavantajeze pe
altcineva;
- optimul mix-ului de produse finale, care înseamnă că este
imposibil să se schimbe combinaţia deja existentă de bunuri şi servicii
produse astfel încât să avantajeze pe cineva fără să dezavantajeze pe
altcineva.
În viziunea lui A. Pareto, orice modificare în organizarea producţiei
şi distribuţiei de care beneficiază cineva fără a dezavantaja pe altcineva va
spori bunăstarea economică. Bunăstarea socială constituie totalitatea de
bunuri şi servicii sociale şi modul lor de distribuire între membrii
societăţii. Bunăstarea socială depinde de politica socială promovată de
către stat în acest domeniu.
Politica socială a statului constă din activităţi în sfera economică,
cultură, educaţională, sănătate, demografie etc. Ea include un set de
instrumente de analiză prin care statul realizează repartizarea normativă a
resurselor publice, distribuirea veniturilor destinate sferei sociale.
Politica socială cuprinde trei niveluri: nivelul naţional, care prevede
rezolvarea problemelor sociale la nivel macroeconomic (apărarea
naţională, securitatea economică, susţinera ramurilor sferei sociale);
nivelul administrativ-teritorial, care prevede rezolvarea problemelor la
nivelul localităţilor; nivelul individual, care prevede rezolvarea
problemelor sociale la nivelul fiecărui individ.
Principalele obiective ale politicii statului sunt: politica de
promovare a unor bunuri publice (infrastructura socială, educaţia, cultura,
sănatatea, ştiinţa); politica de protejare a păturilor vulnerabile a populaţiei
(bătrâni, invalizi, şomeri); politica de acordare a garanţiilor sociale (la
muncă, sănătate, asigurare socială, la grevă).
Care sunt direcţiile politicii sociale ale statului?

26
Philip Hardwik, John Langmead. Bahadur Khan. Întroducere în economia
politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 165.
243 
 
 Cele mai importante direcţii sunt:
- crearea condiţiilor necesare pentru sporirea veniturilor populaţiei
(a salariilor, pensiilor, burselor, indemnizaţiilor);
- creşterea volumului de investiţii în sfera socială, crearea noilor
locuri de muncă şi reducerea şomajului;
- fixarea unui salariu minim garantat (în R. Moldova în a. 2010
salariul minim garantat a constituit 900 lei la oraşe şi 700 lei în localităţile
rurale);
- reducerea inegalităţii economice a populaţiei şi a nivelului de
sărăcie;
- asigurarea unui nivel înalt al calităţii vieţii şi al nivelului de trai
al populaţiei;
- exercitarea protecţiei sociale a populaţiei defavorizate
(acordarea ajutoarelor sociale, indexarea salariilor, pensiilor, compensarea
cheltuielilor comunale ş.a.);
- asigurarea şi garantarea drepturilor economice, sociale şi politice
a cetăţenilor (dreptul la alegeri, dreptul la informaţie, dreptul la întrunire
în mişcări şi partide politice, dreptul la proprietate etc.)

O componentă importantă în politica socială o are echitatea socială.

Conceptul de echitate se refereă la o întrebare privind alocarea: pentru
cine se produce şi astfel aparţine mai degrabă economiei normative decât
celei pozitive, deoarece modul în care ar trebui împărţit venitul naţional şi
bogăţia între diferiţii membri ai societăţii este bazat în mod necesar pe
judecăţi de valoare. Echitatea, în ceea ce priveşte distribuţia veniturilor şi
a bogăţiei, este o chestiune morală şi socială şi reflectă diferite opinii
referitor la corectitudinea şi modalitatea prin care se ajunge la obţinera ei
în societate. În practică, nici o măsură politică nu este neutră în efectele pe
care le are asupra distribuţiei veniturilor şi bogăţiei între membrii
societăţii. Unele politici îi favorizează pe unii, în defavoarea altora ce
duce la neechitatea socială. De ex; o taxă antipoluare pe vehicule ar aduce
beneficii rezidenţilor din vecinătatea unei străzi aglomerate, dar i-ar
dezavantaja pe posesorii de vehicule.
Care sunt criteriile 27 de echitate? Există un numar de criterii de
echitate care pot fi aplicate problemei redistribuirii veniturilor şi bogăţiei

27
Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Întroducere în economia
politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p.176-177.
244 
 
şi influenţei acesteia asupra bunăstării sociale. Printre astfel de criterii pot
fi menţionate:
- standardul egalitarist, care reiese din ipoteza că toţi oamenii au
aceeaşi valoare în societate. Potrivit acestui standard, distribuţia venitului
şi bogăţiei este cu atât mai mult echitabilă cu cât este mai aproape de
„idealul” egalităţii absolute, că toţi cetăţenii ţării, indiferent de venit sau
de avere, trebuie să aibă acces liber la serviciile puse la dispoziţia lor de
către stat şi finanţate din taxe, cum ar fi educaţia şi sănătatea. Astfel de
standard de echitate socială a fost încercat în fosta U.R.S.S, însă el a fost
ineficient, deoarece nu ţinea cont de cerinţele şi de preferinţele individuale
ale membrilor societăţii;
- criteriul de selectivitate, care presupune ca beneficiile sociale să
fie orientate către anumite grupuri sociale cum ar fi persoanele cu venituri
mici sau cele cu handicap. Însă, şi această abordare a distribuirii echitabile
a veniturilor şi bogăţiei nu este perfectă şi are un efect descurajant prin
nivelul ridicat al taxelor, ceea ce ar duce la o scădere a venitului naţional
destinat redistribuirii. Un exemplu pozitiv de politică selectivă poate fi
direcţionarea unor fonduri de către programele de reorientare profesională
destinate celor rămaşi fără locuri de muncă, programe cunoscute sub
denumirea „bunăstare prin muncă”;
- standardul „intergeneraţii”, aplicarea căruia presupune luarea
în considerare a modificărilor ce vor surveni în timp în ceea ce priveşte
distribuţia veniturilor şi a bogăţiei. Actualmente este acceptată ideea, că
modul în care o generaţie decide ce şi cum să producă afectează, într-un
fel sau altul, bunăstarea generaţiilor viitoare. De asemenea, deşeurile (în
special nucleare) depozitate necorespunzător vor avea efecte negative
asupra bunăstării generaţiilor viitoare. În acelaşi timp, generaţiile viitoare
vor avea de câştigat dacă vor primi ca „moştenire” realizări în domeniul
ştiinţei şi tehnicii şi a stocurilor de capital.

15.2. Calitatea vieţii şi nivelul de trai al populaţiei

Una din principalele componente ale bunăstarii economice şi

sociale este calitatea vieţii. Calitatea vieţii reprezintă totalitatea condiţiilor
de ordin economic, social, ecologic, spiritual care asigură integritatea şi
echilibrul vieţii biologice, sociale şi spirituale ale fiinţei umane.

245 
 
 Principalele componente 28 ale calităţii vieţii sunt:
- nivelul de trai, care reflectă gradul de satisfacere a nevoilor
directe ale oamenilor;
- calitatea mediului de viaţă, care cuprinde relaţiile individului cu
familia, colectivitatea şi societatea ;
- calitatea mediului de muncă, care reflectă relaţiile angajatului cu
grupul profesional, patronatul, sindicatele, cointeresarea materială şi
morală;
- calitatea mediului social şi politic, care include relaţiile de
integrare socială şi participarea la actul decizional social şi politic,
caracterul democratic al manifestării sale ca fiinţă socială responsabilă;
- calitatea mediului natural, care reflectă relaţiile dintre om şi
natură, viziunea ecologistă a existenţei individului în cadrul mediului şi
respectarea cerinţelor mediului înconjurător;
- bunăstarea colectivă, care reflectă tipul de repartiţie a resurselor
şi mijloacelor în care toţi membrii colectivităţii au acces, la o cantitate
minimă de bunuri şi servicii considerată decentă sau normală pentru viaţă;
- existenţa programelor sociale de protecţie a populaţiei.
Calitatea vieţii este influenţată de următorii factori: de calitatea
resurselor naturale de care dispune ţara respectivă (calitatea solului,
bogăţiilor subterane, calitatea pădurilor); dezvoltarea progresului tehnico-
ştiinţific şi economic; mărimea, structura şi dinamica venitului naţional;
starea mediului înconjurător; gradul de dezvoltare a bazei tehnico-
materiale a sferei sociale. Componenta principală a calităţii vieţii
constituie nivelul de trai al populaţiei. Nivelul de trai reprezintă un
indicator economico-social care exprimă ansamblul de bunuri şi servicii
necesare pentru satisfacerea necesităţilor vitale ale populaţiei unei ţări, a
unui grup social sau a unei persoane din contul veniturilor disponibile.
Pentru a caracteriza nivelul de trai al populaţiei din diferite ţări
Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat un sistem de indicatori, care
reflectă diferite aspecte ale vieţii şi activităţii umane. În continuare vom
analiza unii din indicatorii de bază al nivelului de trai în R. Moldova. Un
indicator important al nivelului de trai este durata medie de viaţă (tab.
15.1), care este influenţată de o serie de factori economici, sociali,
demografici, culturali etc.

28
Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, p. 83- 84.
246 
 
 Tabelul 15.1. Speranţa de viaţă la naştere în R. Moldova
2006 2007 2008 2009
Ambele sexe – ani 68,4 68,8 69,4 69,3
Masculin – ani 64,6 65,0 65,6 65,3
Feminin – ani 72,2 72,6 73,2 73,4
Sursa: Anuarul Statistic al R. Moldova. 2010. Chişinău, 2010, p.40.

În R.Moldova durata medie a vieţii rămâne substanţial în urmă faţă

de ţările dezvoltate. De ex:, în Japonia durata medie pentru bărbaţi
constituie 78,6 şi pentru femei – 85,6, în Suedia – 78,1 şi 82,5 ani, în
Germania – 76,2 şi 81,8 ani, în Canada – 77,6 şi 82,6, în S.U.A – 74,8 şi
80,2 ani, în Franţa – 76,0 şi 83,1 ani, în Elveţia – 77,8 şi 83,4 ani.
Un alt indicator, care reflectă nivelul de trai al populaţiei este
mişcarea naturală a populaţiei.
În R.Moldova sporul natural al populaţiei este negativ şi constituie -
0.9 la 1000 locuitori. Cel mai jos nivel al sporului natural se fixează în
Ucraina – 7, 6; Federaţia Rusă – 5, 9; Bulgaria – 5, 6; Letonia – 4,9. Cel
mai înalt nivel al sporului natural are loc în Tadgikistan +21,8; Kîrgîztan
+14,2; Turcia +12,7; Irlanda +8,8 29 .
Nivelul de trai depinde în mare masură de starea de sănătate a
populaţiei. În R. Moldova, în anul 2010, numărul cazurilor de îmbolnăviri
la 1000 locuitori a constituit 346,6 cazuri.
Cele mai multe cazuri de înbolnăvire a populţiei sunt bolile
infecţioase, bolile aparatului respirator şi leziunile traumatice.
Un indicator de bază al nivelului de trai este accesul la instruire a
populaţiei (tabelul 15.2.).

29
Anuarul statistic al R. Moldova. 2007. Chişinău, 2010, p.542.
247 
 
 Tabelul 15.2. Accesul la instruire în R. Moldova
2007/08 2008/09 2009/10 2010/11
Numărul de şcoli de zi, gimnazii, licee 1534 1519 1512 1489
din acestea, nestatale 22 22 20 19
numărul de elevi, mii 461,0 434,3 413,7 396,5
din aceştia, învaţă în instituţii nestatale 4,2 4,0 3,9 3,6
Instituţii de învătământ profesional 75 75 75 75
Numărul de elevi, mii 24,5 24,3 22,2 21,4
Colegii 49 47 47 48
din acestea, nestatale 6 6 6 6
numărul de elevi, mii 31,3 32,7 32,2 32,2
Instituţii de învăţământ superior 31 31 33 33
Din acestea, nestatale 14 14 14 14
numărul de studenţi, mii 122,9 114,9 109,9 107,8
Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. 2011, p. 28.

În R. Moldova, practic toţi copiii de vârstă şcolară au acces la

instruire în diferite şcoli de învătămât ganeral şi profesional. Totodată,
unii copii de vârstă şcolară în anul de studiu 2010/2011, din motive
materiale, n-au fost încadraţi în procesul de instruire.
Ca indicator important al nivelului de trai îl constituie gradul de
ocupare a forţei de muncă (tabelul 15.3.).

Tabelul 15.3. Gradul de ocupare a forţei de muncă în R. Moldova

2007 2008 2009 2010
Total populaţie, mii persoane 3577 3570 3566 3562
Populaţie economic activă 1314 1303 1265 1235
Populaţie ocupată 1247 1251 1184 1143
Populaţie ocupată în activităţi neagricole 839 862 851 829
Şomeri 67 52 81 92
Gradul de ocupare a forţei de muncă în totalul 36,7 36,4 35,5 32,0
populaţiei, %
Gradul de ocupare a populaţiei economic active, 94,9 96,0 93,6 92.6
%
Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. 2011, p.14-15.

Condiţiile şi spaţiul locativ al populaţiei la fel constituie un

indicator de bază al nivelului de trai.

248 
 
 2
Actualmente, în R. Moldova la un locuitor revin în mediu 22,5 m
locuinţe, practic la o persoană revine o cameră de locuit. Concomitent,
după unele date statistice, aproape o treime din familii cu trei şi mai multe
persoane au la dispoziţie numai o singură cameră de locuit. În localitatea
rurală au acces la reţeaua de apă potabilă numai 37% din casele de locuit,
la gaz – 29%, două treimi din populaţia sătească se încălzesc de la sobe.
Numărul de apartamente construite în mediu pe an la 10 mii
locuitori în R. Moldova constituie numai 19 unităţi faţă de 62 apartamente
în Belarus, 60 – în Norvegia, 58 – în Finlanda, 55 – în Elveţia 30 .
Un indicator important al nivelului de trai sunt veniturile şi
cheltuielile populaţiei pentru consum. Conform datelor statistice, în 2010
veniturile disponibile ale populaţiei din R. Moldova au constituit, în
mediu, 1273,7 lei pe lună la un locuitor.
Structura cheltuielilor de consum în anul 2010 a constituit:
cheltuieli pentru produse alimentare şi băuturi nealcoolice – 40,8%,
îmbrăcăminte, încălţăminte – 10,8 %, întreţinerea locuinţei – 17,8%,
sănătate - 6,4%, transport – 5,0%, comunicaţii – 4,6%, hoteluri,
restaurante, cafenele – 2,2 %, băuturi alcoolice şi tutun – 1,8%,
învăţământ – 1,3%, alte bunuri şi servicii – 3,8% 31 .
Asupra nivelului de trai o influenţă majoră are modificarea
permanentă a preţurilor asupra mărfurilor şi serviciilor. În anii 2006 –
2010 în R. Moldova, salariul real a sporit cu 48,0%, indicile preţurilor de
consum au crescut: la produsele alimentare – cu 41,4%, la mărfurile
nealimentare – cu 45,1%, iar la servicii – cu 63,0%. Astfel, nivelul de trai
în această perioadă de timp practic a ramas la acelaş nivel.
Printre alţi indicatori al nivelului de trai al populaţiei pot fi
menţionaţi:
- numărul mediu de ore de muncă pe zi şi pe săptămână, care, în
conformitate cu indicaţiile Biroului Internaţional al Muncii, constituie: 8
ore – ziua de lucru şi 40 ore – săptămâna de lucru;
- durata timpului de deplasare la locul de munca, care nu trebuie
să dureze mai mult de 1 oră;

30
Anuarul statistic al R. Moldova. 2010. Chişinău, 2007, p. 565.
31
Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2010, p.22.
249 
 
 - concedii anuale plătite (în R. Moldova concediile anuale plătite
pentru diferite categorii de lucrători constituie de la 24 pănâ la 62 zile
calendaristice);
- timpul liber şi modul de utilizare al acestuia (utilizarea timpului
liber pentru dezvoltarea spirituală, pentru sport şi alte utilităţi raţionale);
- nivelul sărăciei (în R. Modova ponderea persoanelor care au un
nivel al veniturilor mai jos de minimul de existenţă 1373,4 lei în anul
2010) constituie circa 20%;
- gradul de poluare a aerului, solului, apei;
- nivelul zgomotului (în deosebi în localităţile urbane);
- numărul infracţiunilor şi teama pentru siguranţa personală. În
anul 2010 în R. Moldova au fost înregistrate 33,4 mii infracţiuni, comise
de 16,5 mii de persoane (furturi, jafuri şi tâlhării, omoruri, viol, infracţiuni
legate de droguri, huliganism si altele), au fost comise 2921 accidente
rutiere în urma cărora au suferit 4187 persoane (dintre care au decedat 452
persoane). Pentru infracţiunile săvârşite au fost condamnaţi 7815
persoane 32 .

15.3. Inegalitatea economică şi sărăcia

Inegalitatea economică se manifestă preponderent în venituri şi

avere. Veniturile calculate la o persoană sau la o familie pot fi exprimate
în trei forme:
- venit nominal, care reprezintă cantitatea de bani de care dispune
o persoană sau o familie într-o anumită perioadă de timp (săptămâmă,
lună, an);
- venit disponibil, care reprezintă suma de bani care poate fi
utilizată pentru consumul personal şi pentru acumularea de economii.
Venitul disponibil este mai mic decât venitul nominal, deoarece el nu
include impozitele şi alte plăţi obligătorii;
- venit real – reprezintă acea cantitate de mărfuri şi servicii pe
care persoana sau familia dată le poate procura în baza venitului
disponibil.
Veniturile disponibile se formează din următoarele surse:

32
Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic.Chişinău, 2011, p.40 – 41.
250 
 
 1. veniturile obţinute de la utilizarea factorilor de producţie
tradiţionali (de la muncă, capital şi de la utilizarea resurselor naturale,
exprimate în formă de salariu, rentă şi profit);
2. veniturile băneşti obţinute de la operaţiunile financiar – creditare,
exprimate în formă de dobânzi şi dividende;
3. veniturile obţinute din contul programelor sociale, exprimate în
formă de pensii, indemnizaţii, compensaţii, ajutoare sociale şi altele.
Coraportul dintre venitul disponibil şi valoarea minimului de
existenţă din R. Moldova este reflectat în tabelul 15.4.

Tabelul 15.4. Coraportul dintre venitul disponibil şi minimul

de existenţă din R. Moldova
2006 2007 2008 2009 2010
Venit disponibil (medie lunară
pe o persoană), lei 839,6 1018,7 1188,6 1166,1 1273,7
Salariu mediu, lei 1697,1 2065,0 2529,7 2747,6 2971,7
Pensie medie lunară, lei 442,3 548,3 646,4 775,5 809,1
Minimul mediu lunar de existenţă, lei 935,1 1099,4 1368,1 1187,8 1373,4
Coraportul dintre venit disponibil
şi minimul de existenţă, % 87,4 94,6 87,4 91,8 90,9
Corapotul dintre salariu şi
minimul de existenţă, % 181,4 187,8 184,9 213,3 216,3
Coraportul dintre pensia medie lunară şi
minimul de existenţă, % 47,2 49,8 47,2 65,2 58,9
Sursa: Anuarul statistic al R. Moldova. 2010, p. 104. Moldova în cifre. 2011, p.
19, 23.

Din analiza tabelului 15.4 se poate conclude, că ritmul de creştere a

venitului disponibil rămâne substanţial în urmă faţă de ritmul de sporire a
salariului, ce se reflectă negativ asupra nivelului de trai al populaţiei.
Care sunt cauzele inegalităţii în veniturile populaţiei?
Inegalitatea economică este provocată de o serie de factori de ordin
economic, social, politic, cultural, religios. Printre factorii de ordin
economic pot fi menţionaţi: inegalitatea în avere. Deţinerea averii nu se
referă doar la posesia unor bunuri, ci şi la un statut special, la securitate şi
puterea potenţială de a cheltui în viitor. Economisirile din timpul vieţii
sunt o sursă importantă de avere, dar ele pot proveni şi din daruri,
moşteniri, venituri din capital şi altele. În ţările dezvoltate averea poate fi
deţinută sub formă de active fizice, precum pământul, clădirile sau

251 
 
bunurile casnice, ori financiare (de ex., numerar, acţiuni, poliţe de
asigurare etc.); inegalitatea în capacităţile fizice, intelectuale şi estetice.
Oamenii se nasc cu anumite talente, care pot fi realizate în dependenţă de
muncă şi mediul înconjurător; inegalitatea în nivelul de instruire şi
profesionalism al oamenilor. De regulă, nivelul diferit de instruire îi fac pe
unii bogaţi, iar pe alţii – săraci; inegalitatea locurilor de muncă. Există
locuri de muncă prestigioase cu salarii ridicate şi locuri de muncă mai
puţin prestigioase cu salarii mai reduse.
Un mod de ilustrare a inegalităţilor economice este curba Lorenz
(figura 15.1).
100

80

60

40

20

0 20 40 60 80 100 Ponderea familiilor

Figura 15.1. Curba Lorenz

Curba Lorenz (după numele statisticianului american M. O. Lorenz)

descrie distribuţia procentuală a veniturilor sau a avuţiei în rândurile
populaţiei unei ţări. În general, se reprezintă venitul cumulat procentual
(pe ordonată) în funcţie de procentajul cumulativ al populaţiei (pe
abscisă). Abaterea curbei de prima bisectoare a axelor de coordonate (sub
un unghi de 45 0 ) pune în evidenţă gradul de inegalitate a distribuţiei
veniturilor.
Inegalitatea veniturilor inevitabil duce la apariţia sărăciei. Sărăcia
reprezintă situaţia de lipsă materială inferioară pragului minim de
existenţă.
Pragul minim de existenţă semnifică nivelul foarte redus al
consumului unor familii şi persoane, nivel ce asigură doar satisfacerea
nevoilor de bază. În R. Moldova pragul minim de existenţă a constituit în
anul 2010 suma medie de 1373,4 lei, inclusiv: în localitatea urbană –
252 
 
1498,1 lei; în localitatea rurală – 1285,2 lei; pentru bărbaţi – 1536lei;
pentru femei – 1366,1 lei; pentru copii – 1258,1 lei; pentru pensionari –
1184,3 lei 33 .
Sărăcia nu este o problemă individuală, ci una socială care atinge în
mod grav demnitatea şi drepturile fundamentale ale omului. Sărăcia se
manifestă în formă absolută şi în formă relativă. Sărăcia absolută exprimă
statutul persoanei sau familiei, care nu dispune de condiţii minime de
viaţă (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc.). Sărăcia absolută stă la baza
definirii pragului minim de existenţă. Sărăcia relativă exprimă un nivel
insuficient de resurse pentru un trai normal, comparativ cu posibilităţile
existente în societate, şi cu alte categorii de indivizi.
Criteriile principale ale sărăciei sunt:
- nivelul scăzut al venitului unei persoane sau al familiei (mai jos
de pragul minim de existenţă);
- numărul mare de membri ai familiei inapţi de muncă (copii,
invalizi, bătrâni);
- nivelul jos de dezvoltare economică a ţării, ce nu asigură
satisfacerea cerinţelor minime ale întregii populaţii.
Nivelul sărăciei este diferit în diferite ţări şi depinde de nivelul de
dezvoltare economică şi de politica socială a statului în domeniul de
distribuire a veniturilor. Astfel, în ţările dezvoltate limita sărăciei este de
11 dolari la o persoană pe zi, în ţările în curs de dezvoltare – 4 dolari pe
zi.
În R. Moldova fenomenul sărăciei are unele particularităţi:
- sărăcia îmbină venituri şi consumuri mici pentru majoritatea
populaţiei;
- rate înalte ale mortalităţii şi morbidităţii;
- acces redus la serviciile subvenţionate de ocrotire a sănătăţii şi
educaţie;
- gradul înalt al sărăciei în localităţile rurale;
- participarea limitată a păturilor sărace la procesul de luare a
deciziilor.
Pentru a reduce nivelul sărăciei este necesar a asigura o creştere
economică durabilă, a majora volumul investiţiilor de capital, în special în

33
Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, 2010, p. 23.
253 
 
ramurile agriculturii, e a perfecţiona politica de distribuire echitabilă a
bunurilor economice în societate.

15.4. Impactul dezvoltării economice asupra mediului

ambiant.

Una din problemele economice actuale este impactul dezvoltării

economice asupra mediului ambiant. Menţionăm faptul, că între mediul
natural (înconjurător) şi producţia de bunuri economice există o
interdependenţă directă, care are consecinţe atât pozitive cât şi negative.
Mediul natural reprezintă ansamblul factorilor fizici, chimici şi
biologici care condiţionează existenţa vieţii pe Pământ. Mediul natural
influenţează direct asupra tuturor activităţilor economice: asupra
diviziunii muncii; localizării activităţilor economice; aşezărilor umane;
utilizării resurselor naturale, externalităţilor etc.
Calitatea mediului ambiant reprezintă elementul central al calităţii
vieţii. Buna calitate a mediului influenţează pozitiv creşterea economică,
deoarece acţionează favorabil asupra principalului factor de producţie –
forţa de muncă şi contribuie la asigurarea şi activarea factorilor naturali de
producţie – pământul cu întrega paletă a bogăţiilor sale. Însă, în ultimele
decenii mediul ambiant este grav afectat de poluare 34 , ca urmare a
întroducerii în mediu a reziduurilor consumului productiv şi ale celui
neproductiv, precum şi a efectelor ecologice naturale. Poluarea afectează
atât atmosfera, cât şi resursele de apă, solul, pădurile etc.
Poluarea se manifestă în mai multe forme: poluare fizică (pulberi
de la fabrica de ciment); poluare chimică (gaze de la diverse industrii,
pesticide); poluare biologică (rezultă din infectarea mediului cu germenii
patogeni din filtrarea apelor); poluare radioactivă (ca urmare a
exploatărilor nucleare, a scurgerilor de la centralele atomice). Pe lângă
consecinţele imediate ale poluării, anumite forme ale sale au efecte pe
termen lung (efectul de seră, degradarea stratului de ozon din atmosferă şi
ploile acide). Principalele domenii care au efecte poluante asupra mediului
natural sunt: industria – lizarea promovată a produselor fără a se ţine
seama de considerentele ecologice; producerea şi consumul de energie;
urbanizarea şi dezvoltarea inecologică în general.

34
Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. 1999.
Bucureşti, p. 339, 378.
254 
 
 Pentru a reduce efectele negative ale poluării mediului ambiant în
majoritatea ţărilor lumii sunt elaborate acte legislative şi normative de
protecţie a mediului ambiant. Protecţia mediului natural (ambiant)
presupune:
- cunoaşterea interacţiunilor dintre sistemul social-economic şi
sistemele naturale, prevederea consecinţelor mai apropiate şi mai
îndepărtate ale acestor interacţiuni;
- utilizarea raţională şi cu eficienţă maximă a resurselor naturale,
indiferent de originea lor;
- prevenirea şi combaterea atât a degradării mediului, provocată de
om, cât şi a celei produse de cauze naturale;
- armonizarea intereselor imediate, de lungă durată şi permanente
ale societăţii umane în utilizarea factorilor naturali de mediu: aer, apă, sol,
subsol, floră, faună, rezervaţii şi monumente ale naturii, peisaj.
Protecţia mediului ambiant cere un efort colosal tehnic, ştiinţific,
economico-financiar, cultural-educativ. Investiţiile în protecţia mediului
ambiant sunt productive şi aduc venit considerabil. Una din consecinţele
interdependenţei dintre producţia de bunuri economice şi mediul natural
sunt externalităţile. Externalităţile sunt acele câştiguri sau pierderi
suportate de oameni ca urmare a acţiunilor generate de producători sau
consumatori şi pentru care nu se plăteşte nici o compensaţie. De ex.,
externalitate poate fi considerată acţiunea unei firme de produse chimice,
care aruncă deşeuri într-un râu, ce provoacă dispariţia peştilor. Pentru
aceste pierderi nu este plătită nici o compensaţie. Externalităţile se
manifestă în două forme: externalităţi pozitive şi negative.
Externalităţile pozitive reprezintă efecte generate de activităţi de
producţie sau consum care aduc avantaje. Daca o externalitate are ca efect
o creştere netă a consumului şi a surplusului de producţie, atunci este o
externalitate pozitivă şi statul trebuie să susţină această activitate. De ex.,
o fabrică de ciment oferă locuri de muncă, ce duce la îmbunătăţirea
situaţiei materiale a lucrătorilor.
Externalităţile negative sunt acele activităţi de producţie care au ca
efect reducerea consumului, a volumului de producţie şi afectează mediul
ambiant. De ex., aceeaşi fabrică de ciment elimină praf şi pune în pericol
sănătatea angajaţilor şi locatarilor din zona fabricii. În acest caz statul
trebuie să ia măsuri de reducere a poluării sau să interzică activitatea
acestei întreprinderi.

255 
 
 Cauzele externalităţilor:
- interacţiunea dintre activitatea economică şi mediul ambiant.
De ex., agenţii economici utilizează materie primă şi materiale în urma
cărora apar deşeuri care poluează aerul, apa şi solul;
- lipsa pieţelor pentru depozitarea deşeurilor. Producătorii şi
consumatorii privesc adesea mediul ambiant ca pe un loc gratuit pentru
depozitarea deşeurilor. Această problemă este actuală atât pentru
municipii, cât şi pentru oraşele R.Moldova;
- interdependenţa dintre producţie şi consum. De ex., fabrica de
ciment generează externalităţi pozitive atât pentru întreprindere, cât şi
pentru consumatori, fără a ţine cont de efectele de poluare a aerului;
- dreptul de proprietate incomplet. De ex., pescuitul în ocean este
liber în zonele neutrale. Însă pescuitul exagerat poate avea, în urma
dreptului de proprietate incomplet, consecinţe negative: scăderea
resurselor de peşte şi reducerea consumului produselor de peşte.
Care sunt metodele de combatere a externalităţilor negative
interne?
Există o serie de metode pe care administraţiile locale sau
guvernele naţionale le pot folosi în încercarea lor de a controla poluarea şi
efectele ei. Acestea includ:
a. taxele de poluare, care îi obligă pe producătorii generatori de
poluare să includă în preţul bunurilor vândute de ei întregul cost social al
producţiei, inclusiv „plata pentru poluare”. În faţa fiecărui producător de
externalităţi negative apare dilema: ori să plătească pentru poluare, ori să
instaleze un echipament tehnologic, care va reduce gradul de poluare;
b. controlul direct sau legislativ, care prevede elaborarea
standardelor minime de mediu referitor la calitatea apei, aerului,
zgomotului, iar inspectoratele ecologice sunt obligate să exercite un
control strict cu privire la respectarea standardelor calităţii mediului
ambiant;
c. aplicarea licenţelor de emisie a noxelor sau a permiselor
transferabile. În ultimii ani se acordă o mare atenţie utilizării licenţelor de
emisie (sau permiselor transferabile) care pot fi tranzacţionate între
producătorii generatori de poluare. De ex., producătorii de energie pentru
care costul reproducerii poluării este ridicat pot cumpăra licenţe
suplimentare la licitaţie, în loc să instaleze echipamnete de desulfurizare.
Pe de altă parte, companiile de producere a energiei pentru care costul
reducerii poluării este scăzut pot vinde o parte din licenţele lor altor
256 
 
producători. Avantajele licenţelor de emisie transferabile sunt: eficienţă
prin costuri (realizarea controlului poluării prin costuri mici este
principalul avantaj al licenţelor); stimularea reducerii poluării (dacă o
firmă găseşte metode mai ieftine de reducere a emisiilor poluante, ea va
putea să-şi mărească profiturile vânzând o parte din licenţe altor firme;
flexibilitatea (această metodă are avantajul că în cazul în care guvernul îşi
modifică politica privind nivelul admisibil de poluare, agenţia abilitată
poate să răscumpere licenţele sau să suplimenteze emiterea lor 35 .
Externalităţile cuprind nu numai nivelul naţional, ci şi nivelul
global (internaţional), numite externalităţi transfrontaliere. Externalităţile
transfrontaliere se manifestă în următoarele forme:
1. Ploi acide, care sunt, de regulă, generate de emisiile de oxizi
de sulf în atmosferă. O externalitate transfrontalieră are loc datorită
faptului că oxizii de sulf emişi prin arderea combustibilului dintr-o ţară
pot contribui la apariţia ploilor acide în alte ţări. Această externalitate se
manifestă prin efecte negative asupa solului şi apei, asupra peştilor din
lacuri şi râuri şi asupra pădurilor.
2. Încălzirea globală a atmosferei pământului şi modificarea
climei la nivel global, generate de emisiile unor gaze cum ar fi bioxidul de
carbon, monoxidul de carbon şi metanul în atmosferă. Emisia şi
concentrarea acestor gaze în atmosferă rezultă din activităţile de producţie
şi consum nu ale unei singure ţări, ci ale mai multor ţări care ard
carburanţii fosili. Utilizarea crescândă a resurselor de cărbune, petrol,
gaze în ramurile industriale (în special în vederea producerii energiei
electrice) constituie principala cauză a încălzirii globale, numite efect de
seră. Potrivit unor estimări a Comisiei ONU, în sex. XXI atmosfera
pământului se va încălzi cu 3 0C.
3. Rarefierea stratului de ozon, generată de sporirea consumului
clorofluoruii de carbon, care contribuie la subţierea gradată a stratului de
ozon, ameninţând astfel viaţa de pe pământ. Se ştie doar că stratul de ozon
protejează oamenii de efectele nocive ale razelor solare. Subţierea acestui
strat poate avea drept rezultat creşterea cazurilor de cancer al pielii.
4. Criza resurselor naturale la nivel planetar. Resursele
regenerabile (pădurile, terenurile agricole) sunt exploatate neraţional.
Defrişarea pădurilor afectează „plămânii planetei”, duce la dispariţia unor

35
Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Întroducere în economia
politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 295, 298, 300.
257 
 
specii de animale. Resursele neregenerabile (petrolul, cărbunele, gazele
naturale) sunt exploatate extensiv şi sunt însoţite de sporirea costurilor de
extragere ale acestora.
Care sut metodele de combatere a externalităţilor globale
(internaţionale)?
1. Acordurile dintre state privind încălzirea globală. Un astfel de
acord a fost semnat la Summit-ul asupra Terrei de la Rio în anul 1992, a
Convenţiei Cadru asupra Modificării Climaterice. Convenţia a stabilit ca
obiectiv pentru toate ţările dezvoltate stabilizarea până în anul 2000 a
emisiilor de bioxid de carbon la nivelul celor din 1990. Însă nu toate ţările
au ratificat convenţia respectivă.
2. Conferinţa de la Kyoto privind Modificările Climaterice
(Japonia, 1997). Ţările dezvoltate s-au angajat să reducă emisia de bioxid
de carbon şi altor gaze nocive în anul 2010 cu 6% faţă de nivelul
înregistrat în anul 1990.
3. Reducerea treptată a clorofluorurii de carbon. În anul 1990 la
Conferinţa Naţiunilor Unite, care a avut loc la Londra, s-a căzut de acord
în privinţa reducerii treptate a gazelor toxice în ţările în curs de
dezvoltare. Pentru a rezolva această problemă a fost înfiinţat Fondul
Multilateral Interimar, menit să ajute ţările în curs de dezvoltare în
privinţa reducerii emisiilor respectivelor gaze şi să încurajeze transferul de
tehnologie de la ţările dezvoltate la cele în curs de dezvoltare.

Rezumat

1. Bunăstarea economică reflectă nivelul general al standardului de

viaţă dintr-o societate şi depinde de nivelul de producţie de bunuri şi
servicii, de relaţiile de distribuţie a veniturilor între membrii societăţii şi
de impactul externalităţilor naţionale şi internaţionale.
2. Bunăstarea socială constituie totalitatea de bunuri şi servicii şi
modul lor de distribuţie echitabilă. Bunăstarea socială depinde de politică
socială promovată de către stat.
3. Politica socială include următoarele direcţii: crearea condiţiilor
pentru sporirea veniturilor populaţiei; sporirea investiţiilor de capital în
sfera socială; reducerea inegalităţilor economice a populaţiei; asigurarea
unui nivel înalt al calităţii vieţii; protejarea socială a populaţiei
defavorizate; garantarea drepturilor economice, politice şi sociale ale
cetăţenilor.
258 
 
 4. Principalele componente ale calităţii vieţii sunt: nivelul de trai,
calitatea mediului natural, de viaţă şi de muncă; calitatea mediului social
şi politic; existenţa programelor sociale de protecţie a populaţiei.
5. Inegalitatea economică se manifestă în venituri şi avere. Cauzele
inegalităţii economice: inegalitatea în capacităţile fizice şi intelectuale ale
oamenilor; în nivelul de instruire şi pregătire profesională; inegalitatea
locurilor de muncă; inegalitatea în funcţionarea pieţelor.
6. Inegalitatea în venituri şi avere duce la apariţia sărăciei.
Criteriile sărăciei: nivelul scăzul al venitului unei persoane sau al familiei;
numărul mare de membri ai familiei inapţi de muncă; nivelul jos de
dezvoltare a ţării.
7. Fenomenul sărăciei în R.Moldova are unele particularităţi:
gradul înalt al sărăciei în localitatea rurală; rata înaltă a mortalităţii şi
sporul negativ al creşterii populaţiei; acces redus la serviciile
subvenţionate de ocrotire a sănătăţii şi educaţiei; venituri joase şi consum
redus a majorităţii popuaţiei.
8. Mediul ambiant reprezintă ansamblul factorilor fizici, chimici şi
biologici care condiţionează existenţa vieţii pe Pământ. Buna calitate a
mediului influenţează pozitiv asupra creşterii economice şi a nivelului de
trai al populaţiei.
9. Între mediul natural şi producţia de bunuri şi servicii există o
interdependenţă directă care generează externalităţi negative şi pozitive.
Dacă o externalitate are ca efect o creştere a volumului de producţie şi de
consum, atunci e cazul de externalitate pozitivă, iar dacă această
externalitate duce la afectarea mediului ambiant, atunci e considerată ca
externalitate negativă.
10. Externalităţile negative se manifestă atât la nivel naţional, cât şi
la nivel internaţional. Pentru combaterea externalităţilor interne sunt
prevăzute: taxele de poluare; controale directe şi legislative referitor la
standardele minime ecologice; aplicarea licenţelor de emisie a noxelor sau
a permiselor transferabile.
11. La nivel internaţional externalităţile negative, numite
transfrontaliere, se manifestă în formă de: ploi acide; încălzire globală a
atmosferei pământului şi modificarea climei; rarefiere a stratului de ozon;
defrişarea pădurilor; exploatarea extensivă a resurselor naturale.

259 
 
 Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti,

1997, p. 356-368; 415-432; 266-278.
 Andrei Cojuhari, Tatiana Manole, Tatiana Grunzu. Teorie
economică. UTM. Chişinău, 2004, p. 194-198.
 Philip Hardwick, John Langead, Bahadur Khan. Introducere în
economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 294-310, 703-716.
 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura
Economică. Bucureşti, 1999, p.83-84, 338, 378.
 Anuarul statistic al R.Moldova, 2010. Chişinău, 2010.
 Moldova în cifre, 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011.

260 
 
 Tema 16. Finanţele publice

16.1 Finanţele publice şi bugetul naţional. Deficitul bugetar şi

datoria publică.
16.2 Sistemul bancar şi funcţiile lui.
16.3 Creditul şi politica monetar-creditară.
16.4 Sistemul fiscal şi funcţiile lui.

Scopul temei: analiza structurii finanţelor publice, a sistemului

bancar şi a sistemului de impozitare.
Obiectivele temei: după studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să determinaţi structura şi funcţiile finanţelor publice;
 să analizaţi Bugetul Naţional şi componentele lui;
 să evidenţiaţi veniturile şi cheltuielile bugetare;
 să analizaţi structura datoriei publice interne şi externe;
 să analizaţi tipurile, formele şi funcţiile creditului;
 să evidenţiaţi structura şi funcţiile sistemului bancar;
 să determinaţi specificul politicii monetar-creditare din R.
Moldova;
 să determinaţi principiile şi funcţiile sistemului fiscal;
 să analizaţi impozitele directe şi indirecte;
 să determinaţi presiunea fiscală în R. Moldova.

16.1 Finanţele publice şi bugetul naţional.

Deficitul bugetar şi datoria publică

În orice ţară bazată pe relaţii de piaţă există un anumit sistem de

finanţare, care include următoarele componente:
- finanţele publice (de stat şi ale administraţiilor publice locale),
care sunt destinate pentru cerinţele publice;
- finanţele întreprinderilor, care sunt utilizate pentru producerea
şi reproducerea de bunuri şi servicii la nivelul microeconomic;
- finanţele populaţiei, care cuprind mijloacele băneşti obţinute în
urma activităţii de muncă în diferite domenii;
- finanţele organizaţiilor obşteşti (mijloacele băneşti ale
sindicatelor, societăţilor de binefacere, partidelor politice).

261 
 
 Finanţele publice reprezintă ansamblul veniturilor şi cheltuielilor
statului şi administraţiilor publice locale. Principalele instrumente de
formare şi redistribuire a finanţelor publice sunt Bugetul Naţional şi
sistemului fiscal. Politica statului în domeniul finanţelor publice este
numită politica bugetar-fiscală.
În procesul de formare şi redistribuire a finanţelor publice apar
următoarele relaţii financiare:
a) relaţii financiare între stat şi întreprindere. Aceste relaţii apar în
cadrul achitării de către întreprinderi a diferitor impozite şi plăţi
obligatorii, pe de o parte, a obţinerii unor subvenţii de stat, pe de altă
parte;
b) relaţii financiare între agenţii economici privaţi şi publici.
Aceste relaţii sunt bazate pe contracte încheiate între astfel de
întreprinderi;
c) relaţii financiare între întreprinderi şi bănci. Aceste relaţii au loc
în cadrul acordării creditelor bancare şi plata dobânzilor respective de
către întreprinderi.
d) relaţii financiare între stat şi populaţie. Aceste relaţii se
manifestă în acordarea pensiilor, burselor, indemnizaţiilor băneşti de către
stat şi plata impozitelor directe şi indirecte de către populaţie.
e) relaţii financiare între diferite niveluri a organelor de dirijare
publică. Astfel de relaţii apar între organele centrale şi cele locale de
administrare publică (transferuri financiare, ajutoare financiare unor
raioane etc.);
f) relaţii financiare între organizaţiile obşteşti şi stat, care se
desfăşoară, în cadrul achitării impozitelor şi plăţilor obligatorii.
Finanţele publice îndeplinesc următoarele funcţii:
- funcţia de reproducţie, care constă în deservirea circuitului şi
rotaţiei capitalului real. În calitate de surse de finanţare a procesului de
reproducţie servesc mijloacele băneşti proprii ale întreprinderilor, cât şi
subvenţiile din buget;
- funcţia de repartiţie, care constă în distribuirea şi redistribuirea
venitului naţional. Astfel de redistribuire are loc prin intermediul
impozitelor directe şi indirecte cât şi prin politica de distribuire a
veniturilor promovată de către stat;
- funcţia de stimulare, care constă în stimularea progresului
tehnico-ştiinţific, sporirii productivităţii muncii şi altor activităţi utile
pentru societate;
262 
 
 - funcţia de control, care constă în exercitarea controlului strict
asupra procesului de formare şi utilizare a finanţelor publice la nivelul
micro şi macroeconomic.
Principala componentă în cadrul sistemului de finanţe îl constituie
Bugetul Naţional, care reprezintă un document juridic, elaborat de guvern
şi adoptat de parlament şi care reflectă ansamblul veniturilor şi
cheltuielilor publice ale ţării (tabelul 16.1).

Tabelul 16.1. Dinamica bugetului naţional al R. Moldova

2006 2007 2008 2009 2010
Venituri – mln.lei 17827,2 22292,0 25516,9 23517,7 27550,9
în % faţă de PIB 39,8 41,7 40,6 38,9 38,3
Cheltuieli - mln.lei 17973,9 22415,6 26146,9 27354,3 29328,9
în % faţă de PIB 40,2 42,0 41,6 45,3 40,8
Deficit – mln.lei -146,7 -123,6 -630,0 -3836,6 -1778,0
în % faţă de PIB -0,3 -0,2 -1,0 -6,3 -2,5
Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic. Chişinău, 2011, p.83.

Bugetul Naţional din R. Moldova include:

- bugetul de stat, principalul instrument financiar, care cuprinde
veniturile mobilizate la dispoziţia statului şi repartizarea acestora pe
categorii de cheltuieli. În a. 2011 ponderea bugetului de stat în structura
bugetului naţional a constituit 63%. Veniturile în bugetul de stat au
constituit 19,0 mlrd.lei, cheltuielile – 20,3 mlrd.lei, deficitul bugetar – 1,2
mlrd.lei;
- bugetele locale includ veniturile obţinute din impozite şi taxe
locale, cât şi din transferuri din bugetul de stat şi cheltuielile pentru
satisfacerea nevoilor locale. Ponderea bugetelor locale în bugetul naţional
a constituit în a. 2011 – 14%;
- bugetul asigurării sociale de stat, care include veniturile şi
cheltuielile legate de formare şi distribuire a fondului de pensii, de
ocrotire a familiei şi copilului, de susţinere a şomerilor, de acordare a
diferitor ajutoare sociale pentru păturile populaţiei defavorizate. Ponderea
acestui fond în bugetul naţional a constituit în a. 2011 – 19%;
- bugetul de asigurare medicală, veniturile căruia sunt formate
din cotizaţiile obligatoarii ale întreprinderilor (3,5% din venituri) şi ale
populaţiei (3,5% din venituri), cât şi din transferurile din bugetul de stat.
Veniturile obţinute sunt direcţionate pentru deservirea medicală a
263 
 
populaţiei. Ponderea bugetului de asigurare constituie 4% din bugetul
naţional.
Procesul de elaborare a bugetului naţional este bazat pe următoarele
principii:
a) anualitatea, care prevede elaborarea bugetului pe un termen de
un an. În unele ţări se încercă a elabora bugetul pe un termen mai
îndelungat (de ex., în Federaţia Rusă – 3 ani);
b) previzionalitatea, care prevede planificarea din timp atât a
veniturilor, cât şi a cheltuielilor pentru anul viitor;
c) universalitatea, care prevede includerea în buget a tuturor
veniturilor şi cheltuielilor publice;
d) echilibrul bugetar, care prevede echilibrarea cheltuielilor în
dependenţă de sursele de venituri;
e) publicitatea, care prevede discutarea publică a surselor de
venituri şi a direcţiilor de cheltuieli a bugetului naţional.
În dependenţă de soldul bugetar, bugetul poate fi:
- buget echilibrat, când cheltuielile sunt egale cu veniturile, iar
soldul bugetar este egal cu zero;
- buget excedentar, când veniturile sunt mai mari decât
cheltuielile, iar soldul bugetar este pozitiv;
- buget deficitar, când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile,
iar soldul bugetar este negativ. Amintim pentru anul 2011 deficitul
bugetului naţional a fost planificat în volum de 1,2 mlrd.lei.
Deficitul bugetar are urmări negative pentru economia naţională,
deoarece duce la stagnarea investiţiilor de capital, la sporirea datoriei
publice interne, la extinderea proceselor inflaţioniste. Pentru a reduce sau
a exclude deficitul bugetar pot fi aplicate următoarele măsuri: recurgerea
la împrumuturile interne de la Banca Naţională şi de la populaţie (emisia
obligaţiunilor respective); utilizarea veniturilor de la privatizarea
întreprinderilor nerentabile de stat; emisia de către Banca Naţională a unei
cantităţi suplimentare de bani; atragerea împrumuturilor externe.
Totalitatea sumelor împrumuturilor de stat nerambursate formează
datoria publică. Datoria publică include datoria internă şi datoria externă.
La datoria internă se referă împrumuturile guvernului de la Banca
Naţională şi datoriile faţă de populaţie. La anul. 2011 datoria internă a
constituit în R. Moldova peste 5,6 mlrd.lei.
La datoria externă se referă creditele obţinute de guvern şi de către
agenţii economici de la alte state şi de la organizaţiile financiare
264 
 
internaţionale. La anul. 2011 datoria externă a R. Moldova a constituit 1,2
mlrd.dolari .
Gradul de îndatorare străină reprezintă raportul dintre datoria
DE
externă globală şi volumul produsului intern brut: GÎS  100% ,
PIB
unde GOS – gradul de îndatorare străină; DE – datoria externă globală;
PIB – produsul intern brut.

16.2 Sistemul bancar şi funcţiile lui.

Banca reprezintă o instituţie care efectiv utilizează mijloacele

băneşti disponibile ale întreprinderilor şi ale populaţiei. Prima bancă
modernă a apărut în a. 1609 în Amsterdam.
Actualul sistem bancar include următoarele componente: banca
centrală (naţională); băncile comerciale; instituţiile financiar-creditare.
Prima componentă a sistemului bancar este Banca Naţională.
Banca Naţională (centrală) exercită următoarele funcţii:
- emisia de monedă, care constă în emisia şi punerea în circulaţie
a monedei naţionale;
- reglementarea activităţii tuturor instituţiilor financiar-bancare.
Banca Naţională elaborează acte normative obligatorii pentru toate
instituţiile sistemului bancar;
- acumulează şi păstrează fondurile de rezervă ale statului şi
fondurile de rezervă obligatorii ale băncilor comerciale;
- acordă împrumuturi guvernului pentru acoperirea necesităţilor
curente (de regulă, pentru acoperirea deficitului bugetar);
- monitorizează activitatea băncilor comerciale şi previne
falimentul acestora;
- exercită operaţiuni financiar-creditare cu instituţiile financiare
internaţionale;
- elaborează politica monetar-creditară şi reglează cursul valutar
din ţară.
A doua componentă a sistemului bancar o constituie băncile
comerciale. Despre activitatea băncilor comerciale din R. Moldova ne
mărturisesc datele din tabelul 16.2.

265 
 
Tabelul 16.2. Activitatea băncilor comerciale din R. Moldova (situaţia
la 28.02.2011) mln.lei

Denumirea Active- Capital Active Depozite Credite

băncilor total statutar lichide - total - total
1. Banca de 5539,6 117,3 1701,8 4004,7 3065,3
Economii
2. Banca Socială 2909,0 100,0 664,1 1849,6 2189,4
3. BCR, Chişinău 994,9 562,7 340,7 681,4 574,9
4.Victoriabank 7198,0 250,0 3164,6 6227,8 4138,9
5.EuroCreditBank 409,7 108,0 241,3 223,0 153,3
6. Comerţbank 496,0 102,0 226,5 301,9 235,4
7. Mobiasbank 2793,3 100,0 1102,6 1913,0 1561,0
8. Moldingcombank 5658,5 110,0 1827,2 4194,5 3514,0
9.Moldova - 8943,6 194,6 2803,2 5913,7 5785,2
Agroindbank
10. ProCreditbank 1513,7 263,1 323,4 455,5 1169,4
11. Unibank 435,4 122,0 255,3 255,2 177,3
12. Universalbank 433,4 144,2 90,5 260,1 246,2
13. Fincombank 1611,8 131,5 572,7 1015,2 896,2
14. Eximbank 3385,8 635,0 884,2 1806,8 2537,4
15. Energbank 1491,5 100,0 536,6 1049,7 820,5
Total 44105,5 3041,5 14705,5 30152,6 27065,1
Sursa: Datele Băncii Naţionale a R. Moldova.

Băncile comerciale îndeplinesc mai multe funcţii, printre care pot fi

menţionate: funcţiile de acordare a creditelor persoanelor fizice şi juridice;
de deservire a conturilor bancare; de operaţiuni cu hârtii de valoare; de
primire a depozitelor bancare de la clienţi; de acordare a cardurilor
bancare; de deservire a plăţilor comunale şi multe alte funcţii.
Operaţiunile băncilor comerciale pot fi divizate în două grupe:
pasive şi active. La operaţiunile pasive se referă:
- formarea mijloacelor proprii ale băncii;
- primirea depozitelor pe conturile clienţilor;
- exercitarea operaţiunilor de casă ale întreprinderilor şi
instituţiilor.
La operaţiunile active se referă:
- acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice;

266 
 
 - investiţiile bancare, care constau în procurarea acţiunilor şi
obligaţiunilor ce aduc băncii dividende şi dobândă;
- operaţiunile de factoring, care constau în procurarea dreptului la
furnizarea mărfurilor şi încasarea plăţilor în urma realizării lor. În
operaţiunea factoring participă banca, care cumpără dreptul de furnizor,
creditorul şi debitorul;
- operaţiunile de leasing reprezintă o formă de arendare de către
bancă a patrimoniului şi acordarea acestuia solicitanţilor la o anumită
plată. Există leasing operativ şi financiar. Leasingul operativ prevede
cumpărarea de către bancă a utilajului şi darea lui în arendă. Banca, în
acest caz, exercită şi serviciile de reparaţie, care deseori nu aduc profit.
Leasingul financiar presupune, că arendatorul singur să-şi aleagă utilajul,
iar banca exercită numai plata de tranzacţie;
- operaţiuni de trast sunt operaţiunile legate de decontarea
cambiilor. Cambia reprezintă un titlu de credit, utilizat ca instrument de
plată pe termen scurt, prin care o persoană, numită trăgător, dă dispoziţie
altei persoane, numită tras, să plătească necondiţionat la ordinul acesteia o
sumă, la scădenţă, unei a treia persoane, numită beneficiar;
- alte operaţiuni active, cum ar fi: repartizarea profitabilă a
hârtiilor de valoare; analiza situaţiei financiare a întreprinderii; păstrarea
obiectelor preţioase a clienţilor ş.a.
Pentru exercitarea operaţiunilor active băncile comerciale încasează
de la clienţi dobândă sau comision, iar pentru operaţiunile pasive băncile
plătesc clienţilor anumite dobânzi. Diferenţa dintre dobânzile încasate şi
cele plătite de către bănci constituie profitul bancar brut. Dacă din profitul
bancar brut se scad cheltuielile de administrare şi impozitele respective,
atunci ceea ce rămâne constituie profitul net bancar.
A treia componentă a sistemului bancar sunt instituţiile financiar-
creditare, care reprezintă societăţi cu răspundere limitată (SRL) a căror
funcţie principală este microfinanţarea persoanelor fizice şi juridice, care
se află în căutarea surselor financiare pentru plasarea în anumite afaceri.
Resursele acestor instituţii constau în principal din fonduri provenite din
depozite şi din angajamente financiare contractate. În R. Moldova în a.
2009 au funcţionat 29 de instituţii financiar-creditare, care au acordat
credite în sumă de 1360 mln. lei, obţinând un profit de 77,1 mln. lei.
Printre cele mai profitabile instituţii financiar-creditare pot fi menţionate:
„Prime Capital” SRL, care în a. 2009 a acordat credite în sumă de 295,9
mln. lei, obţinând un profit de 32,7 mln. lei; „Microinvest” SRL respectiv
267 
 
238,1 mln. şi 4,2 mln. lei; „Nordic Capital” SRL – respectiv 5.2 mln. şi
14,3 mln. lei; „EASY Credit” SRL – respectiv 102,6 mln. şi 12,9 mln.
lei 36 .
În componenta a treia a sistemului bancar sunt la fel incluse şi
companiile de asigurare, funcţiile cărora sunt orientate spre asigurări
obligatorii şi facultative a bunurilor, patrimoniului şi persoanelor fizice şi
juridice. În R. Moldova în a. 2009 au fost înregistrate 26 companii de
asigurare, care dispuneau de: active – 1535 mln. lei; fonduri de asigurare –
487 mln. lei; profit – 145,6 mln. lei; au plătit despăgubiri – 361,2 mln. lei.
Cele mai mari companii de asigurare sunt: Moldasig SRL care deţine
31,2% din piaţa de asigurări, ASITO SA- 22%, GRAWE CARAT
Asigurări SA – 10,7% şi DONARIS-GROUP SA – 6,5% 37 . Potrivit legii
cu privire la asigurări (aprilie 2007) companiile de asigurare trebuie să
dispună de un capital social nu mai mic de 4 mln. lei – peste un an de la
data intrării în vigoare a legii; 6 mln. lei – peste 2 ani; 9 mln. lei – peste 3
ani; 12 mln. lei – peste 4 ani şi respectiv 15 mln. lei – peste 5 ani de la
data intrării în vigoare a legii. Potrivit Comisiei Naţionale a pieţei
financiare, la începutul a. 2010 – 12 din cele 26 de companii de asigurare
aveau un capital statutar achitat sub 8,5 mln. lei, iar unele – chiar de 4
mln. lei.

16.3. Creditul şi politica monetar-creditară

Creditul reprezintă o operaţiune prin care persoana fizică sau

juridică (numită creditor) acordă un împrumut în formă bănească sau în
formă de marfă altei persoane (numită debitor) pe bază de restituire şi
plăţii unei dobânzi. Creditul a apărut în antichitate în urma constituirii
proprietăţii private. Iniţial creditul era acordat în formă naturală (cereale,
vite), iar mai târziu – în formă bănească. De ex., în Babilonul Vechi
pentru creditul acordat în formă naturală se plătea 30%, iar în formă
bănească – 20%.
Care sunt sursele creditului?
- mijloacele băneşti disponibile ale întreprinderii (fondul de
amortizare, fondul de salarizare, rezervele de asigurare);

36
Datele Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare din R. Moldova.
37
Экономическое обозрение. Нр. 12, от 2 апреля 2010 г.
268 
 
 - mijloacele băneşti disponibile din bugetul de stat (investiţiile
capitale şi alte mijloace disponibile);
- mijloacele băneşti disponibile ale populaţiei aflate în conturile
bancare;
- mijloacele băneşti disponibile ale diferitor fonduri publice şi
extrabugetare (fonduri de binefacere, fonduri de susţinere a educaţiei,
culturii, sănătăţii şi a.).
Care sunt funcţiile creditului?
- funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti
disponibile;
- funcţia de transformare a acumulărilor băneşti în investiţii de
capital, deoarece aceste mijloace pot fi utilizate în construcţii capitale;
- funcţia de susţinere a micului business. Pe baza creditului
întreprinderile mici relativ uşor pot fi reorientate la cererea pieţei;
- funcţia de reducere a masei monetare aflate în circulaţie,
deoarece operaţiunile de credit se exercită prin virament;
- funcţia de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor,
deoarece în majoritatea sa mărfurile sunt realizate în credit;
- funcţia de îmbunătăţire a consumului, deoarece multe mărfuri de
uz casnic sunt realizate în formă de credit;
- funcţia de extindere a activităţii economice externe, deoarece
relaţiile de schimb între ţări în mare măsură sunt exprimate în formă de
relaţii de credit;
- funcţia de reducere a deficitului bugetar, deoarece guvernul
adeseori apelează la creditul de la Banca Naţională pentru a acoperi
cheltuielile neprevăzute.
Care sunt formele de credit? Principalele forme de credit sunt:
creditul bancar, acordat în formă băneasca de către instituţiile bancare
persoanelor fizice sau juridice în diferite scopuri, considerate realizabile
de către bănci; creditul comercial, acordat în formă de mărfuri şi servicii
de către unii agenţi economici altora (vânzarea în credit a cerealelor,
petrolului şi a.).
Care sunt tipurile de credit?
1. În dependenţă de forma de proprietate creditul se distinge în:
- credit public acordat statului sau organelor acestuia de către
Banca Naţională, populaţie sau instituţiile internaţionale;
- credit privat acordat agenţilor economici privaţi sau persoanelor
fizice.
269 
 
 2. În dependenţă de durata creditului el poate fi: credit pe termen
scurt (până la 1 an); credit pe termen mediu (până la 5 ani); credit pe
termen lung (mai mult de 5 ani); credit fără termen (credit de încredere).
3. În dependenţă de destinaţie creditul poate fi:
- credit de trezorerie, acordat pentru acoperirea unor plăţi curente
care decurg din funcţionarea normală a întreprinderilor;
- credit de export destinat pentru a finanţa exportul;
- credit de import, garantat prin remiterea la bancă a documentelor
care atestă proprietatea asupra mărfurilor importate;
- creditul pentru construcţii sau alte obiecte de investiţii;
-creditul pentru consum, acordat de societăţile comerciale
nefinanciare, îndeosebi persoanelor fizice, menajelor pentru aşi cumpăra
cu plata în rate bunuri de folosinţă îndelungată şi în special, bunuri de
consum;
- credit de menire productivă, acordat pentru dezvoltarea ramurilor
producţiei materiale;
- credit neproductiv, acordat pentru dezvoltarea ramurilor sferei
sociale.
4. În dependenţă de modul de garanţie creditul poate fi:
- credit personal, acordat sub autoritatea unei persoane;
- credit real, garantat prin valori materiale;
- credit lombard, acordat de către o bancă pe baza unui gaj
constituit din titluri care pot fi uşor şi rapid negociate (acţiuni, obligaţiuni)
sau acordate de instituţii nonfinanciare pe baza unor obiecte preţioase;
- credit ipotecar, garantat cu terenuri agricole;
- credit pe amanet, garantat pe imobil (casa de locuit ş.a.).
5. În dependenţă de realizarea teritorială creditul poate fi: credit
intern; credit extern; credite regionale; credite internaţionale.
Despre evoluţia structurii creditului în R. Moldova ne mărturisesc
datele statistice din ultimii ani (tabelul 16.3).

Tabelul 16.3. Soldul creditelor din R. Moldova (la sfârşitul anului)

2007 2008 2009 2010
Soldul creditelor -total, mln.lei din care: 20883,8 25122,6 23884,1 26915,5
credite pe termen scurt 4905,6 6375,9 5364,6 5624,5
credite pe termen mediu şi lung 15978,2 18746,7 18519,5 21291,0
Sursa: Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, 2011, p.83.

270 
 
 După cum rezultă din tabelul 16.3, volumul creditelor în R.
Moldova a avut tendinţa de creştere, cu excepţia anului de criză 2009.
Care sunt instrumentele creditului? Principalele instrumente
utilizate în operaţiunile de credit sunt:
- creanţă – titlu de credit prin care se certifică dreptul creditorului
de a primi la termenul indicat o sumă de bani sau alte bunuri de la debitor.
Creanţa constituie un activ pentru creditor şi un pasiv pentru debitor;
- bilet de ordin – titlu de credit negociabil, utilizat ca instrument
de plată, prin care o persoană numită emitent îşi asumă obligaţia de a plăti
într-un termen stabilit altei persoane, numită beneficiar, o sumă anumită
de bani;
- trată – titlu de credit pe termen scurt, utilizat ca instrument de
plată. Spre deosebire de cambie, trata poate fi transferată prin operaţiunea
de andosare (gir), poate fi scontată la o bancă sau poate fi păstrată în
portofelul beneficiarului până la scadenţă;
- gaj – bun economic depus de debitor la dispoziţia creditorului,
pe baza căruia se garantează plata pentru împrumut. În cazul în care
debitorul nu plăteşte la timp obligaţia asumată, creditorul poate vinde
bunul depus drept gaj.
Care este politica monetar-creditară elaborată şi promovată de
Banca Naţională?
Politica monetar-creditară reprezintă ansamblul de măsuri aplicate
de Banca Naţională pentru a influenţa asupra masei monetare şi activelor
financiare în scopul asigurării echilibrului economic general. Politica
monetar-creditară are următoarele scopuri:
- stabilizarea preţurilor şi reducerea inflaţiei;
- corelarea volumului masei monetare cu volumul de mărfuri şi
servicii aflate în circulaţie;
- reglarea ratei dobânzii în scopul stimulării investiţiilor de
capital;
- sporirea puterii de cumpărare a monedei naţionale;
- asigurarea protecţiei deponenţilor de la falimentarea băncilor sau
de la crizele financiare (în R. Moldova ea constituie până la 5000 lei);
- evitarea riscurilor în sistemul monetar şi creditar.
Politica monetară, pe plan intern, se realizează prin reglarea cererii
de monedă de schimb şi de plată. Politica monetară, pe plan extern, se
realizează prin echilibrarea balanţei de plăţi externe şi prin reglarea intrării
sau ieşirii fluxurilor de capital.
271 
 
 Principalele instrumente ale politicii monetar-creditare sunt:
a) reglarea masei monetare aflate în circulaţie prin mecanismele
de emisie sau de retragere a monedei din circulaţie;
b) reglarea de către Banca Naţională a cotelor obligatorii de
rezervă a băncilor comerciale;
c) reglarea ratei dobânzii de refinanţare la creditele obţinute de
către băncile comerciale de la Banca Naţională;
d) aplicarea, în dependenţă de cazuri concrete, a politicii de bani
ieftini şi „bani scumpi” (bani ieftini – când rata dobânzii pentru credit este
joasă; bani scumpi – când rata dobânzii este înaltă).

16.4. Sistemul fiscal şi funcţiile lui

Sistemul fiscal reprezintă un sistem de percepere a impozitelor şi

taxelor, care cuprinde ansamblul legilor, regulilor şi practicilor privind
fundamentarea, calcularea şi perceperea impozitelor. Sistemul de
impozitare include următoarele operaţiuni: determinarea obiectului de
impozitare, precizarea bazei de impunere fiscală; calcularea sumei
impozitului; plata şi, respectiv, încasarea impozitului.
Impozitul reprezintă o plată obligatoare încasată de stat de la
persoanele fizice şi juridice.
Care sunt principiile sistemului fiscal? Principiile sistemului fiscal
pentru prima dată au fost formulate de A. Smith în lucrarea „Avuţia
Naţiunilor”. A. Smith a formulat următoarele patru maxime asupra
impozitelor în general: „I. Trebuie ca supuşii fiecărui stat să contribuie, pe
cât posibil, la susţinerea statului, în raport cu posibilităţile lor respective,
adică în raport cu venitul de care ei se pot bucura. II. Impozitul pe care
fiecare persoană este obligată să-l plătească, trebuie să fie bine precizat şi
nu arbitrar. Modalitatea de plată şi suma de plată trebuie să fie clare şi
evidente, atât pentru contribuabili, cât şi pentru orice altă persoană. III.
Orice impozit trebuie să fie perceput la timpul şi în modul care reiese a fi
cel mai convenabil pentru contribuabili să-l plătească. IV. Orice impozit
trebuie să fie astfel concept încât să scoată şi să înstrăineze din buzunarele
populaţiei cât mai puţin posibil, peste atât cât poate aduce în tezaurul
public al statului” 38 .

38
Adam Smith. Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei.
Chişinău, Universitas. 1992. vol. II. p. 242 – 243.
272 
 
 Actualul sistem fiscal din R. Moldova este bazat pe următoarele
principii: posibilitatea reală de plată a impozitelor; progresivitatea
impozitului pe măsura creşterii venitului; unitatea impozitului; caracterul
obligatoriu al impozitului; simplicitatea impozitului; mobilitatea
impozitului. Persoanele fizice şi juridice care plătesc impozite sunt numiţi
„contribuabili”.
Impozitele îndeplinesc următoarele funcţii:
- funcţia economică, care constă în stimularea activităţii
antreprenoriale, în special stimularea investiţiilor şi înviorarea
conjuncturii economice,
- funcţia fiscală, care constă în formarea veniturilor bugetare (în
R. Moldova – aproximativ 90% din bugetul public) şi finanţarea
cheltuielilor publice;
- funcţia socială, care constă în redistribuirea veniturilor în
favoarea păturilor sărace;
- funcţia de reglare economică, care constă în reducerea
impozitelor în faza declinului economic şi mărirea lor în faza de
expansiune economică.
Ca subiecţi ai impozitării sunt: persoanele fizice; persoanele
juridice; salariaţii. Ca obiecte de impozitare sunt: veniturile persoanelor
fizice; veniturile persoanelor juridice; profitul obţinut de la operaţiunile cu
hârtii de valoare; veniturile de la utilizarea resurselor naturale; averea
persoanelor fizice şi juridice; averea căpătată prin moştenire.
Care sunt formele impozitelor? Principalele forme sunt:
impozitele directe şi impozitele indirecte.
Impozitele directe sunt impozitele încasate direct de la veniturile
contribuabililor şi care nu se transferă asupra preţurilor. Impozitele directe
includ:
- impozitul pe venit de la persoanele juridice, care în R. Moldova
constituie 18%;
- impozitul pe venit de la persoanele fizice, care constituie 7% –
de la venitul anual până la 25200 lei; 18% de la venitul anual de peste
25200 lei; scutirea personală – 8100 lei pe an;
- impozite sociale: contribuţii de asigurări sociale – 29% (din
care: 23% plătesc antreprenorii; 6% – plătesc salariaţii); contribuţii de
asigurări medicale – 7% (din care: 3,5% – plătesc antreprenorii; 3,5% –
plătesc salariaţii);

273 
 
 - impozitul privat, care constituie în R. Moldova – 0,03 – 0,05%
de la valoarea patrimoniului;
- impozitul funciar, care depinde de gradul de fertilitate a solului;
- impozitul de la realizarea bunurilor imobiliare;
- impozitul pentru folosirea resurselor naturale.
Impozitele indirecte sunt impozitele încasate de la realizarea
mărfurilor şi serviciilor. Acest impozit reprezintă un adaos la preţul de
realizare şi nu depinde de mărimea veniturilor cumpărătorului. Impozitele
indirecte includ:
a) taxa pe valoarea adăugată (TVA), impozit indirect care este
stabilit şi perceput asupra valorii adăugate în fiecare stadiu al producţiei şi
al distribuţiei bunurilor economice. TVA are un caracter universal
deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor realizate atât din activitatea
curentă de exploatare, cât şi din activitatea financiară de fructificare a
capitalurilor disponibile. În R. Moldova în a. 2010 taxa pe valoarea
adăugată constituie 20%, cu excepţia unor produse la care TVA este mai
mică (la produsele agricole – 8%, la gaze naturale – 6%);
b) accizele – impozit indirect care se include în preţul de vânzare
a unor mărfuri determinate, cum ar fi: produsele petroliere, băuturile
alcoolice, ţigările, autoturismele de lux, parfumuri, obiectele din metale
preţioase, blănuri ş.a. De ex., în R. Moldova acciza la autoturismul de lux
constituie cel puţin 5250 euro;
c) taxa vamală – impozit indirect care se aplică asupra mărfurilor
trecute peste graniţa vamală a unei ţări. Taxa vamală cuprinde exportul şi
importul de mărfuri, cât şi mărfurile de tranzit. În R. Moldova mărimea
taxelor vamale variază între 5 şi 15% din valoarea mărfurilor declarate la
vamă. Taxa vamală are următoarele scopuri: fiscal, orientat spre
majorarea veniturilor bugetare; protecţionist, orientat spre limitarea
importului de mărfuri care pot fi fabricate în ţară; preferenţial, orientat
spre stimularea importului sau exportului unor grupe de mărfuri; politic,
orientat spre a influenţa situaţia economică şi politică din alte ţări;
d) taxele locale, care sunt determinate de administraţiile publice
locale (taxele pentru amenajarea teritoriului, pentru unităţile comerciale şi
de prestări de servicii ş.a.).
Actualmente în ţările cu industrie dezvoltată este aplicat un impozit
specific, numit „impozitul pigovian”, care prezintă o formă de fiscalitate
aplicată unei activităţi generatoare de externalităţi negative, astfel încât
costurile private ale activităţii să fie egale cu costurile sociale ale acestuia,
274 
 
asigurându-se astfel internalizarea externalităţilor negative. Cu alte
cuvinte, astfel de impozite reflectă plata pentru poluarea mediului
ambiant.
Impozitele au avantaje şi dezavantaje. Avantajele impozitelor
directe: nivelul jos al impozitelor directe stimulează activitatea
investiţională şi lărgeşte baza de impozitare. Dezavantajele impozitelor
directe: impozitele mari nu stimulează activitatea antreprenorială,
contribuie la ascunderea veniturilor şi la extinderea economiei tenebre.
Avantajele impozitelor indirecte: aceste impozite sunt invizibile şi
nedureroase, fiind incluse în preţurile de realizare a mărfurilor şi
serviciilor. Dezavantajele impozitelor indirecte: aceste impozite sunt
încasate de la toţi consumatorii, fără a ţine cont de nivelul de venituri al
acestora (atât persoana bogată, cât şi cea săracă plăteşte aceleaşi impozite
procurând o marfă sau un serviciu).
În dependenţă de modul de încasare impozitele pot fi divizate în:
- impozit unic proporţional, când taxa procentuală a impozitului
este stabilită unică, indiferent de mărimea venitului. Astfel de impozit este
aplicat în Estonia, Letonia, Lituania, Rusia, Serbia, Ucraina, Georgia,
România, Polonia şi în alte ţări;
- impozit progresiv, când taxa impozitului creşte odată cu sporirea
venitului. Actualmente astfel de impozit funcţionează în R. Moldova şi în
multe alte ţări. De ex., în S.U.A. impozitul până la 27050 dolari pe an
constituie 15%, între 27051 – 65550 – 27,5%, între 65551 – 136750 –
30,5%, între 136751 – 297350 – 35,5%, peste 297351 dolari – 39,1%;
- impozitul regresiv, când taxa de impozitare se reduce în urma
creşterii venitului faţă de nivelul maxim de impozitare;
- impozit negativ, forma de redistribuire sau de transfer de venit,
de la cei bogaţi la cei săraci, în vederea garantării unui venit minim
acestora din urmă. Impozitul negativ este considerat o formă de ajutor
social, de alocaţie informală pentru cei cu venituri mici.
Raportul între încasările fiscale şi produsul intern brut constituie
I
presiune fiscală. Formula: PF  100% : unde PF – presiunea
PIB
fiscală; I – impozitele; PIB – produsul intern brut. Presiunea fiscală
serveşte la stabilirea sarcinilor fiscale, la evoluarea schimbării, în timp, a
impozitelor, la comparaţii internaţionale. În R. Moldova presiunea fiscală
constituie circa 30%. Presiunea fiscală joasă stimulează creşterea
275 
 
economică şi contribuie la mărirea încasărilor fiscale, iar presiunea fiscală
înaltă are ca consecinţe negative: evaziuni fiscale, fraudă fiscală, reducere
a PIB-ului, scădere a încasărilor fiscale. Este important de a determina
rata optimă de presiune fiscală, care reprezintă acel prag de impunere la
care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai slabe. Acest optim al
presiunii fiscale este reflectat în curba lui A. Laffer, economist american
(figura 16.1).

Venitul În curba prezentată rata

de la optimă de presiune
impozitare fiscală este de 40%

Rata de impozitare
10 30 40 60 80

Figura 16.1 Curba Laffer.

Gradul de presiune fiscală depinde în mare măsură de politica

fiscală promovată de stat. Politica fiscală cuprinde un ansamblu de măsuri
ale statului privind impozitele şi rolul lor în formarea veniturilor bugetare
şi în stimularea creşterii economice. În ţările europene presiunea fiscală
este diferită. De ex., în Suedia presiunea fiscală constituie 56%, în Olanda
– 52%, Germania – 47%, Franţa – 46%, Italia – 41, în Polonia – 12%.
Obiectivele politicii fiscale a R. Moldova pentru anii 2011 – 2013
sunt orientate spre perfecţionarea sistemului de impozitare în următoarele
direcţii:
- în domeniul impozitului pe venitul persoanelor fizice se prevede
menţinerea în anii de referinţă a sistemului de impozitare progresivă a
veniturilor persoanelor fizice. Venitul impozabil de până la 25200 lei va
continua să fie impozitat cu 7%, iar venitul mai mare de 25200 lei – cu

276 
 
18%. Scutirea personală anuală se va majora la 13704 lei, ce va
corespunde nivelului minim de existenţă;
- în domeniul impozitului pe venitul persoanelor juridice se
prevede: reintroducerea, începând cu a. 2012, a impozitului pe venitul
agenţilor economici în mărime de 10%; introducerea impozitului pe
activitatea reprezentanţelor; introducerea unui impozit asupra activităţii
băncilor, diferit de cel plătit de alţi agenţi economici; introducerea
sistemului de impozitare a transferurilor efectuate de persoanele fizice şi
juridice în zonele off-shore;
- în domeniul impozitelor sociale se prevede: cota contribuţiilor
de asigurări sociale (29%) şi medicale (7%) să fie menţinută pe termen
mediu, iar în anii 2012 – 2013 – să fie redistribuită cota de asigurare
socială între angajator şi angajat, de la 23% : 6% la 22% : 7%;
- în domeniul taxei pe valoarea adăugată se prevede ca: plafonul
de înregistrare a subiecţilor impozabili cu TVA să fie majorat de la 300
mii lei la 500 mii lei; reintroducerea cotei standard TVA de 20% la zahăr
(faţă de 8% în a. 2010);
- în domeniul accizelor se prevede ajustarea cotelor accizelor
stabilite în sumă fixă, la nivelul şi dinamica ratei inflaţiei din perioada de
referinţă;
- în domeniul impozitului pe bunuri imobiliare se prevede:
impozitarea, potrivit valorii de piaţă, a terenurilor agricole şi construcţiilor
amplasate pe ele, cât şi bunurile imobiliare cu destinaţie locativă (case de
locuit individuale, inclusiv case de locuit şi vile de lux) din localităţile
rurale;
- în domeniul taxelor locale se prevede: majorarea taxei de
amplasare a publicităţii de la 500 la 1000 lei anual pe fiecare metru patrat;
a taxei pentru prestarea serviciilor de transport auto şi călători; taxa pentru
parcare; revederea mărimii cotei taxei pentru patentul de întreprinzător
ş.a.

Rezumat

1. Finanţele publice reprezintă totalitatea veniturilor şi

cheltuielilor statului şi administraţiilor publice locale. Principalele
instrumente de formare şi redistribuire a finanţelor publice sunt Bugetul
Naţional şi sistemul fiscal.

277 
 
 2. Bugetul Naţional al R. Moldova include: bugetul de stat,
bugetele locale, bugetul asigurării sociale de stat, bugetul de asigurare
medicală. În funcţie de soldul bugetar, bugetul poate fi: echilibrat,
excedentar, deficitar.
3. Totalitatea sumelor împrumuturilor de stat nerambursate
formează datoria publică, care include datoria internă şi datoria externă a
statului. Gradul de îndatorare străină reprezintă raportul dintre datoria
externă şi volumul produsului intern brut.
4. Sistemul bancar din R. Moldova include: Banca Naţională,
băncile comerciale şi instituţiile financiar-creditare.
5. Banca Naţională a R. Moldova îndeplineşte următoarele
funcţii: emisia de monedă; reglementarea activităţii tuturor instituţiilor
financiar-bancare; acumularea şi păstrarea fondurilor de rezervă ale
statului; monitorizarea activităţii băncilor comerciale; elaborarea şi
promovarea politicii monetar-creditară şi reglarea cursului de schimb
valutar şi a.
6. În R. Moldova actualmente funcţionează 15 bănci
comerciale, care dispun de active de peste 40 mlrd. lei, având capital
normativ de circa 6,7 mlrd. lei. Principalele funcţii ale băncilor comerciale
sunt: acordarea creditelor persoanelor fizice şi juridice; deservirea
conturilor bancare; exercitarea operaţiunilor active şi pasive ş.a.
7. Creditul reprezintă un împrumut acordat în formă bănească
sau în formă de marfă pe bază de restituire şi plăţii unei dobânzi. Funcţiile
creditului: de distribuire a mijloacelor băneşti disponibile; de transformare
a acumulărilor băneşti în investiţii de capital; de susţinere a micului
business; de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor; de reducere
a deficitului bugetar.
8. Principalele forme de credit sunt: creditul bancar şi creditul
comercial. Ca instrument al creditului servesc: creanţa; biletul de ordin;
trata; gajul.
9. Sistemul fiscal reprezintă un sistem de încasare a impozitelor
şi taxelor de la contribuabili. Principalele forme de încasare a impozitelor
sunt: impozitele directe şi impozitele indirecte. În dependenţă de modul de
încasare, impozitele pot fi: proporţionale, progresive, regresive şi
negative.
10. Raportul între volumul impozitelor şi volumul produsului
intern brut constituie presiunea fiscală. Rata optimă de presiune fiscală
este reflectată în Curba Laffer.
278 
 
 Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economia politică. Editura Economică. Bucureşti,

1997, p. 415 – 420; 466 – 476.
 Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. ARC. Chişinău,
2006, p. 254 – 262; 302 – 318.
 Andrei Cojuhari, Tatiana Manole, Tatiana Grunzu. Teorie
economică. UTM. Chişinău, 2004, p. 163 – 180.
 Philip Hardwic, Iohn Langmead, Bahadur Khan. Introducere în
economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 312 – 333.
 Adam Smith. Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi
cauzilor ei. Chişinău. Universitas, 1992. Vol. 2, p. 24.
 Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, 2011, p. 84.
 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura
Economică. Bucureşti, 1999 p. 72, 146, 211, 238.

279 
 
 Tema 17. Piaţa resurselor financiare

17.1. Piaţa monetară. Cererea şi oferta agregată de monedă.

17.2. Piaţa financiară şi structura ei.
17.3. Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar.

Scopul temei: analiza structurii şi mecanismelor de funcţionare a

pieţei monetare, financiare şi valutare.
Obiectivele temei: după studierea acestei teme, ar trebui să fiţi
capabili:
 să determinaţi noţiunea de piaţă monetară şi obiectele de
tranzacţie pe astfel de piaţă;
 să determinaţi factorii care influenţează cererea agregată de
monedă;
 să explicaţi conţinutul agregatelor monetare;
 să explicaţi curba cererii agregate şi deplasarea ei;
 să analizaţi factorii de influenţă asupra ofertei agregate;
 să explicaţi curba ofertei agregate şi deplasarea ei;
 să analizaţi multiplicatorul monetar;
 să analizaţi structura pieţei financiare şi obiectele de tranzacţie
pe astfel de piaţă;
 să evidenţiaţi şi să analizaţi mecanismele de funcţionare a pieţei
valutare;
 să determinaţi factorii care influenţează cursul de schimb
valutar.

17.1. Piaţa monetară. Cererea şi oferta agregată de monedă

Piaţa monetară reprezintă locul unde se confruntă cererea şi

oferta agregată de monedă. Obiectul tranzacţiei pe piaţa monetară îl
constituie moneda în numerar şi banii în cont, numiţi bani scripturali.
Masa monetară reprezintă totalitatea mijloacelor de plată pe care le
deţin agenţii economici dintr-o ţară, precum şi plasamentele lor financiare
care pot fi transformate în mijloace de plată rapid şi fără pierderi
importante. Masa monetară include trei agregate monetare (M1, M2 şi
M3), fiecare avînd funcţii speciale şi relevanţă prin fluxurile reale pe care
le mijlocesc instituţiile financiar-bancare ce le gestionează.

280 
 
 Agregatul M1 – cuprinde mijloacele de plată imediat utilizabile
pentru realizarea tranzacţiilor economice pe teritoriul ţării. Acesta este
format din bilete de bancă şi monedă metalică (divizionară) existente în
circulaţie, depuneri în conturi bancare utilizabile (la vedere).
Agregatul M2 – cuprinde agregatul M1, depozite la termen şi alte
plasamente care pot fi mobilizate fără risc şi aproape imediat (instrumente
ale pieţei monetare).
Agregatul M3 – cuprinde M2 şi depozite în valută străină.
Dinamica masei monetare şi componentelor sale constituie
substanţa fluxurilor monetare dintr-o economie în decursul unei perioade
de timp.
În ultimii ani agregatele monetare au avut o tendinţă de creştere, cu
excepţia anului 2009 – an de criză. În anul 2009, transferurile de valută
din străinătate au constituit 1182 mln. dolari, inclusiv în dolari – 54,1%, în
euro – 40,6%, în ruble – 5,3%.
Principalele mecanisme ale pieţei monetare sunt: cererea agregată
de monedă, oferta agregată de monedă şi preţul monedei (rata dobânzii).
Cererea agregată de monedă reprezintă cantitatea de monedă
solicitată de agenţii economici, stat şi populaţie într-o anumită perioadă de
timp. Cererea agregată de monedă depinde:
 de volumul total al schimburilor de mărfuri şi servicii, de
P
nivelul preţurilor şi viteza de rotaţie a unităţii monetare: M= T  ; unde
V
M – cererea de monedă; T – volumul de mărfuri şi servicii; P – nivelul
preţurilor; V – viteza de rotaţie a unităţii monetare;
 de volumul creditului de consum şi de raportul dintre vânzările
pe datorie şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în
perioada de referinţă. Cu cât mai multe mărfuri şi servicii vor fi realizate
în credit, cu atît se va reduce masa monetară în circulaţie;
 de rata dobânzii. Creşterea ratei dobânzii duce la scăderea
cererii agregate de monedă, iar reducerea ratei dobânzii duce la sporirea
cererii de monedă;
 de înclinaţia agenţilor economici spre lichidităţi. Preferinţele
pentru lichidităţi se bazează pe următoarele mobiluri concrete: mobilul
venitului – tendinţa agenţilor economici de a păstra bani lichizi pe măsura
încasării lor; mobilul afacerilor – păstrarea unei sume de bani în
aşteptarea unor plasamente mai avantajoase în viitor; mobilul prudenţei –
281 
 
dorinţa agenţilor economici de a fi pregătiţi pentru a face faţă situaţiilor
neprevăzute; mobilul speculaţiei – situaţia când banii lichizi sunt utilizaţi
pentru tranzacţii speculative.
Cererea agregată poate fi ilustrată astfel:

AD – cererea agregată de monedă; d'– rata dobânzii; M – masa monetară

Figura 17.1. Curba cererii agregate de monedă

Oferta agregată de monedă – reprezintă totalitatea de monedă

oferită de instituţiile financiar-bancare statului, agenţilor economici şi
populaţiei într-o anumită perioadă de timp la un anumit nivel al ratei
dobânzii. Oferta agregată de monedă are tendinţa de creştere, fiind
influenţată de următorii factori: de sporirea volumului de mărfuri şi
servicii destinate vânzării; de reducere a vitezei de rotaţie a unităţii
monetate; de creşterea deficitului bugetar; de mărimea ratei dobânzii.
Oferta agregată de monedă are următoarele surse de formare:
a) Banca Naţională oferă monedă pentru sisţinerea nevoilor de
resurse financiare ale statului, în cazul bugetului deficitar; sporeşte masa
monetară de fiecare dată când cumpără valută obţinută prin exporturile de
mărfuri efectuate de agenţii economici;
b) Băncile comerciale oferă monedă de cont prin acordarea de
credite agenţilor economici;
c) Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le
contractează la diferitele bănci comerciale sub forma obligaţiunilor emise
şi subscrise de aceste bănci. Toate conturile agenţilor economici sunt
înregistrate în trezorerie, care exercită controlul strict asupra procesului de
executare a conturilor respective;
282 
 
 d) Multiplicatorul monetar, care contribuie la majorarea ofertei
banilor scripturali (bani de cont). Mecanismul multiplicatorului banilor
scripturali este următorul:
A B C
Depunerea Împrumut Împrumut Împrumut
initială de 1000lei reserve – 900lei rezerve – 810lei rezerve –
monedă; rezerve– 100lei 90 lei 81 lei
10%

Multiplicatorul monetar reflectă raportul între volumul noilor

D 1
depozite şi noilor rezerve. El se calculează după formula: M m   ;
R r
unde: M m  multiplicatorul monetar; D – depozite la vedere; R – rezerve
obligatorii, r – rata rezervelor.
D 1 1000 1
În cazul nostru, M m      10ori .
R r 100 10%
Oferta agregată monetară poate fi ilustrată grafic astfel:

unde:
AS – oferta agregată de
monedă;
d' – rata dobânzii;
M – cantitatea de monedă
oferită

Figura 17.2. Curba ofertei agregate de monedă

Punctul de intersecţie dintre cererea agregată de monedă şi oferta

agregată de monedă la o rată a dobânzii unică constituie echilibrul pieţei
monetare (figura 17.3.)
283 
 
 unde: d' – rata dobânzii;
E – echilibrul pieţei monetare;
AD – cererea agregată;
AS – oferta agregată;
M – masa monetară.

Figura 17.3. Echilibrul pieţei monetare

Pentru echilibrarea pieţei monetare statul elaborează diferite măsuri

şi politici de reglare a masei monetare aflate în circulaţie, printre care pot
fi menţionate: a) suplimentarea ofertei de bani prin emisia de bancnote; b)
controlarea directă asupra deţinerilor de bani de către sectorul monetar; c)
operaţiuni de Open – market, care prevăd cumpărarea şi vânzarea de titluri
de valoare de stat prin operaţiuni pe piaţa liberă; d) stabilitatea puterii de
cumpărare a monedei; e) evitarea riscului în operaţiunile financiar –
creditare; f) asigurarea protecţiei deponenţilor ş.a.

17.2. Piaţa financiară şi structura ei

Piaţa financiară reprezintă piaţa în cadrul căreia are loc vânzarea-

cumpărarea titlurilor de proprietate şi de credit. Ea mijloceşte
plasamentele economiilor populaţiei, ale companiilor de asigurări, ale
societăţilor pe acţiuni şi ale altor unităţi economice în hârtii de valoare sau
valori mobiliare pe termen lung şi fără termen (acţiuni şi obligaţiuni)
emise de societăţile pe acţiuni şi de administraţiile publice.
Prin intermediul pieţei financiare are loc acumularea resurselor
băneşti ale persoanelor fizice şi juridice şi ale statului, care sunt utilizate
pentru investiţiile capitale în sfera productivă şi neproductivă.
Piaţa financiară este compusă din următoarele pieţe: a acţiunilor,
care deţine ponderea principală în structura pieţei financiare; ipotecară, în
cadrul căreia au loc operaţiuni de vânzare-cumpărare a terenurilor de

284 
 
pământ; a obligaţiunilor emise de societăţile pe acţiuni; a obligaţiunilor
emise de administraţiile publice.
Principalii subiecţi ai pieţei financiare în Republica Moldova sunt:
Comisia Naţională a Pieţei Financiare; statul; brokerii şi casele de
brokeraj; bursele de valori.
Piaţa financiară poate fi: primară şi secundară. În cadrul pieţei
primare au loc tranzacţii cu hârtii de valoare mobiliare nou emise.
Titlurile de valoare sunt emise şi scoase prima dată în vânzare prin
intermediul băncilor comerciale. Mijloacele obţinute de la realizarea
hârtiilor de valoare sunt folosite pentru finanţarea întreprinderilor care au
emis aceste titluri de valoare.
În cadrul pieţei secundare se efectuează cumpărarea-vânzarea
hârtiilor de valoare emise anterior. Pe piaţa secundară are loc schimbarea
proprietarului hârtiei de valoare. Formele principale ale pieţei secundare
sunt bursele de valori şi piaţa extrabursieră.
Hârtiile de valoare pot fi clasificate în:
hârtii de valoare pe termen scurt, prin care se fac plasamente
pe un termen până la un an (aici se referă cambiile comerciale,
certificatele bancare şi alte hârtii de valoare cu o scadenţă de până la un
an);
hârtii de valoare pe termen lung, care asigură plasamentul pe
un termen mai mult de un an (acţiuni, obligaţiuni);
hârtii de valoare cu venituri fixe (obligaţiuni şi acţiuni
nominale şi privilegiate);
hârtii de valoare cu venituri variabile (acţiuni simple,
ordinare).
Ca obiecte de tranzacţii pe piaţa financiară servesc:
– acţiunea – este un titlu de proprietate, o hârtie de valoare pe
termen lung, emisă de societatea pe acţiuni, care atestă deţinătorului
dreptul la o parte din capitalul statutar al societăţii pe acţiuni şi primirea
unui venit în formă de dividend şi acordă dreptul de vot la adunarea
acţionarilor. Acţiunea se vinde şi se cumpără la bursa de valori. Preţul la
care se vinde sau se cumpără acţiunea este numit cursul acţiunii. Formula
D
cursului acţiunii: CA= 100% , unde: CA – cursul acţiunii; D –
d'
dividendul; d’ – rata dobînzii;

285 
 
 – obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung, o hârtie de
valoare emisă de societatea pe acţiuni pentru o anumită perioadă de timp.
Posesorul obligaţiunii primeşte o dobîndă fixă anuală (numită cuponul
obligaţiunii), iar la expirarea termenului obligaţiunii, societatea pe acţiuni
răscumpără obligaţiunea la preţul nominal. Obligaţiunea are numeroase
indicaţii: număr de ordine, valoare nominală, termene de plată, modul în
care se achită dobânda, condiţiile de rambursare. Formula de calculare a
C
randamentului obligaţiunii: P = ; unde: P – preţul obligaţiunii; C
(1  e) n
– cuponul obligaţiunii; e – randamentul obligaţiunii; n – termenul de
scadenţă;
– bonul de tezaur este un gen de obligaţie emisă de către stat pe
termen de până la un an pentru finanţarea deficitului bugetar şi pentru alte
necesităţi curente. Bonul de tezaur atestă, că posesorul acestuia a plasat
mijloace băneşti la buget şi că are dreptul de a încasa, în termenul
prevăzut de obligaţie, un anumit procent (dobândă) şi valoarea nominală a
bonului de tezaur;
– certificat bancar este o hârtie de valoare care atestă că o
persoană fizică sau juridică a depus mijloace băneşti la bancă şi posesorul
certificatului are dreptul să primească la expirarea termenului fixat,
depozitul şi dobânda stabilită.
Care sunt instituţiile pieţei financiare? 39 În cadrul pieţei
financiare funcţionează următoarele instituţii:
1) Comisia Naţională a pieţei financiare care îndeplineşte astfel
de funcţii cum ar fi: coordonarea activităţii tuturor instituţiilor din cadrul
pieţei financiare, înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare emise pe piaţa
primară şi confirmarea prospectelor de emisiune; atestarea brokerilor şi a
caselor de brokeraj, precum şi controlul activităţii acestora; controlul
activităţii burselor de valori, precum şi aprobarea instituirii noilor burse de
valori.
2) casele de brokeraj, care constituie o instituţie specifică pieţei
financiare şi care cuprinde trei niveluri: brokerul ca persoană fizică;
asociaţiile de brokeri; casele de brokeraj, ca intermediar între cumpărătorii
şi vânzătorii de hârtii de valoare. Funcţiile caselor de brokeraj: întroduc

39
Niţă Dubrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p. 358,
361-363.
286 
 
noile emisiuni pe piaţa primară; fac tranzacţii pe pieţele secundare,
efectuează tranzacţii pe cont propriu (dealing); se ocupă cu gestionarea
portofoliilor de hârtii de valoare; acordă consultanţă în probleme de
investiţii financiare.
3) Bursa de valori este o piaţă publică (fictivă) organizată pentru
a mijloci tranzacţii cu hârtii de valoare pe termen lung, emise anterior de
către cele mai importante societăţi pe acţiuni, precum şi de către
autorităţile publice. În cadrul bursei de valori: preţurile sunt stabilite zilnic
ca balanţă a anticipărilor; preţurile se formează în cadrul şedinţelor de
licitaţii, pe baza cererii şi ofertei care se egalează zilnic; licitaţia se
desfăşoară într-un loc anumit, în zile şi la ore programate; şedinţele la
licitaţie se organizează în baza câtorva principii: tranzacţiile se realizează
în conformitate cu ordinile de vânzare şi cumpărare, care cuprind trei
tipuri de preţuri – minim de vânzare, maxim de cumpărare şi preţul zilei;
în cadrul unei şedinţe de licitaţie se stabileşte un preţ fix (al zilei) pentru
fiecare categorie de hârtii de valoare; fiecare hârtie de valoare beneficiază
de serviciile unui broker specialist.
În cadrul bursei de valori are loc formarea cursului hîrtiilor de
valoare. Nivelul şi dinamica cursului hârtiilor de valoare pe termen lung
se stabileşte în dependenţă de următorii factori: cererea şi oferta pe piaţa
respectivă; mărimea dividendului asigurat; dinamica preţurilor; rata
dobânzii.
Operaţiunile bursiere se împart în operaţiuni la vedere şi operaţiuni
la termen. Operaţiunile la vedere presupun livrarea imediată, în limitele
regulamentului, a titlurilor de valoare la cursul (preţul zilei) acceptat de
agenţii participanţi. Operaţiunile la termen sunt acelea în care
contractarea, înţelegerea privitoare la numărul titlurilor tranzacţionate la
cursul de schimb şi la data scadenţei se va realiza la un moment dat,
efectuarea tranzacţiei urmând a se derula ulterior, la data fixată, numită zi
de scadenţă. Operaţiunile la termen au o tentă speculativă, deoarece unul
dintre agenţii contractanţi câştigă, iar altul pierde, în dependenţă de
mărimea cursului contractat şi cel existent în ziua derulării contractului.
Care este rolul bursei de valori în economia contemporană? 40
Bursa de valori: stimulează procesul investiţional, transformând
activele financiare în investiţii de capital; acţionează pozitiv asupra pieţei

40
Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura economică, Bucureşti 1997, p.263-
264
287 
 
muncii, asupra pieţei bunurilor şi serviciilor de consum şi de capital prin
preferinţa menajelor pentru patrimoniul financiar; transformă rapid,
operativ capitalul bănesc în capital real şi invers; favorizează libera intrare
pe piaţă a capitalului şi înalta sa mobilitate; stimulează procesul de
concentrare a puterii economice, de preluare a controlului asupra unor
societăţi pe acţiuni prin deţinerea pachetului acţiunilor de control; este un
barometru extrem de sensibil al stării economiei; scăderea bruscă a
cursurilor prevesteşte declanşarea unei crize, ridicarea cursurilor,
dimpotrivă, este un semn al expansiunii economice; operaţiunile
speculative la bursă sustrag însă, disponibilităţi băneşti însemnate de la
procesele economice reale.
Despre activitatea bursei de valori a R.Moldova ne mărturisesc
datele statistice din tabelul 17.1.

Tabelul 17.1. Statistica tranzacţiilor bursiere, iulie 2010

Tipul tranzacţiei Cantitate Volum Ponderea Număr
(în volum), % tranzacţii
Agenţia Proprietăţii Publice 1752767 26645784 88,05 12
Licitare cu strigare 191360 1770094 5,85 31
Oferta publică 98591 1026182 3,39 9
Vînzare- cumpărare 90986 792825 2,62 77
2172028 30263629 100 130
Sursa:Economist. Nr.31, din 18 august 2010, p.10

Rulajul bursier cumulat în luna iulie 2010 a fost de 30,2 mln. lei,
numărul de tranzacţii a constituit 130, iar cantitatea de acţiuni
tranzacţionată a atins cifra de 2,1 mln. unităţi.
Capitalizarea bursieră, calculată după metodologia Agenţiei de
Consultanţă „EVM Consulting”, a atins la finele lunii iulie nivelul de 14,7
mlrd. lei – clasamentul lunar al acţiunilor cu cea mai mare valoare pe piaţă
este condus de acţiunile emise de BC Moldova Agroindbank SA.

Cele mai importante locuri în clasament, după BC Moldova

Agroindbank, le ocupă Victoriabank, Moldinconbank, Banca Socială şi
compania de asigurări ASITO. Aşadar, clasamentul este dominat de
sectorul bancar.

288 
 
 17.2 Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de cumpărare-

vânzare de valută straină şi de diferite titluri de credit (acreditive, cecuri,
cambii şi a.). Piaţa valutară include un sistem de relaţii care se formează
între bănci şi casele de schimb valutar şi clienţii lor, prin intermediul
cărora se efectuează operaţiunile de valută sau devize.
Piaţa valutară poate fi: naţională şi internaţională.
Piaţa valutară naţională include:
- piaţa valutar – bancară rezervată operaţiunilor de vânzare-
cumpărare de valută, desfăşurate de persoane juridice;
- piaţa caselor de schimb valutar rezervată operaţiunilor de
cumpărare-vânzare de valută, desfăşurate de persoane fizice.
Piaţa valutară internaţională reprezintă un sistem de relaţii valutare
dintre ţările economice dezvoltate. Principalele pieţe internaţionale sunt
considerate cele din New-York, Boston, Cicago, Paris, Tokio, Roma,
Londra ş.a.
Ca subiecţi ai pieţei valutare sunt: a) subiecţii care generează
cererea şi oferta de valută (agenţii economici ce exercită activităţi de
comerţ internaţional); b) subiecţii care concentrează cererea şi oferta de
valută, stabilesc cursul de schimb valutar, efectuează tranzacţii cu valuta
(bursa valutară, băncile comerciale, brokerii, casele de schimb valutar).
Obiectele de tranzacţie pe piaţa valutară sunt: a) vânzarea-
cumpărarea devizelor convertibile; b) vânzarea-cumpărarea monedei de
cont (DST – drepturi speciale de tragere); c)schimbarea devizelor
convertibile (dolarul, lira sterlină engleză, euro, iena japoneză) pe valută
în cont sau invers.
Pe piaţa valutară se confruntă cererea de valută cu oferta de valută.
Cererea de valută reprezintă cantitatea de valută solicitată de agenţii
economici şi populaţie într-o anumită perioadă de timp la nivelul cursului
de schimb valutar. Cererea de valută este generată de următorii factori: de
operaţiunile de import (importul de bunuri materiale şi servicii); de
necesitatea procurării utilajului, materiei prime şi altor echipamente de
producţie din străinătate; de necesitatea dezvoltării turismului; de
necesitatea protecţiei cursului de schimb valutar (Banca Naţională a
Moldovei adesea ori cumpără, ori vinde valuta straină în scopul reglării
cursului de schimb valutar); de necesitatea formării rezervelor valutare.

289 
 
 Oferta de valută reprezintă cantitatea de valută care poate fi oferită
de insituţiile financiar – bancare agenţilor economici şi populaţiei într-o
anumită perioadă de timp la cursul de schimb valutar în vigoare. Oferta de
valută se formează în baza următoarelor surse: din contul depozitelor
bancare ale agenţilor economici, persoanelor fizice şi juridice care
activează în diferite domenii ale economiei naţionale; din contul
transferurilor de valută a persoanelor care activează peste hotare; din
contul exportului de mărfuri şi servicii; din contul investiţiilor străine care
intră în ţară; din contul creditelor şi împrumuturilor din strainătate.
Funcţionarea normală a pieţei valutare presupune convertibilitatea
monedei naţionale. Convertibilitatea reprezintă capacitatea monedei
naţionale de a se schimba, în diferite proporţii, cu monedele altor ţări.
Regimul de monedă convertibilă îmbină mai multe elemente ca: un curs
valutar real; stabilitate financiară în economia naţională, printr-o inflaţie
slabă; liberalizarea judicioasă a preţurilor; eliminarea restricţiilor în
utilizarea monedei naţionale pe teritoriul ţării respective; crearea
rezervelor valutare ale ţării ş. a. După cum prevede Fondul Monetar
Internaţional (F.M.I.), monedele ţărilor care nu îndeplinesc exigenţele
formulate de F.M.I. sunt considerate neconvertibile.
F.M.I. a determinat patru grade de convertibilitate a monedelor
naţionale:
- convertibilitate parţială, limitată numai la unele operaţiuni, care
desemnează schimbul monedei unei ţări pe alte monede, pentru asigurarea
mijlocelor de plată externe necesare realizării anumitor categorii de
operaţiuni, cum ar fi operaţiuni de transport, turism ş.a.;
- convertibilitate limitată internă, care prevede schimbul monedei
naţionale pe alte monede străine numai în interiorul ţării (de ex., leul
moldovenesc);
- convertibilitate deplină, care prevede schimbarea monedei
naţionale pe alte monede străine fără restricţii. Actualtmente dispun de
convertibilitate deplină astfel de monede, cum ar fi: francul elveţian;
crona norvegiană; crona suedeză; dolarul australian ş.a.;
- convertibilitate externă totală dispun monedele liber utilizabile,
care sunt utilizate în proporţii mari la decontările internaţionale şi
tranzacţionate în cantităţi însemnate pe cele mai importante pieţe
valutare. Actualtmente dispun de convertibilitate externă totală dolarul
american, euro, lira sterlină engleză şi iena japoneză.

290 
 
 Unul din mecanismele pieţei valutare este stabilirea cursului de
schimb valutar. Cursul de schimb valutar reprezintă preţul unei monede
naţionale exprimat într-o altă monedă cu care se compară valoric.
Stabilirea cursului valutar are denumirea specifică de cotare. Cursul de
schimb valutar este de cumpărare şi de vânzare.
Cursul de schimb valutar poate fi: a) curs valutar de piaţă, la care
se efectuează cele mai multe operaţiuni pe pieţele valutare. El corespunde
preţului de echilibru; b) curs valutar flotant, cursul flexibil ce se
formează liber în funcţie de cerere şi ofertă, fără nici o intervenţie din
partea băncii naţionale (flotare pură) sau cu o intervenţie minimă (flotare
impură); c) curs valutar reprezentativ, raportul valoric dintre monedele
ţărilor membre ale F.M.I. şi Drepturile Speciale de Tragere (DST). Acest
curs se foloseşte de F.M.I., stabilindu-se pe o perioadă mai îndelungată,
servind pentru tranzacţii şi operaţiuni F.M.I., ca şi pentru evaluarea
activelor Fondului în monedele ţărilor membre 41 .
Cursul valutar depinde de două grupe de factori:
- factori interni, la care se referă: ritmul de creştere al PIB-ului;
evoluţia preţurilor la mărfuri şi servicii; volumul masei monetare aflată în
circulaţie; nivelul şi dinamica ratei dobânzii; situaţia social-politică din
ţară;
- factori externi, la care se referă: raportul dintre cerere şi ofertă
de valută pe pieţele valutare internaţionale; starea balanţei de plăţi
externe; conjunctura economiei mondiale.
Exprimarea cursului valutar se face atât prin metoda de cotare
directă, cât şi prin metoda de cotare indirectă. Cotarea directă constă în
faptul, că preţul unei unităţi de monedă straină se exprimă în monedă
naţională (de ex. 1 dolar= 12,5 lei). Cotarea indirectă constă în faptul, că
preţul unei monede naţionale se exprimă în monedă straină (de ex. 1 leu =
2,5 ruble ruseşti).
Cursul valutar poate fi: oficial, stabilit de către Banca Natională şi
de piaţă, format liber în urma confruntării dintre cererea şi oferta de
valută.

41
Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, p.160.
291 
 
 Rezumat

1. Piaţa monetară reprezintă locul unde se confruntă cererea şi

oferta agregată de monedă. Obiectul tranzacţiei pe piaţa monetară îl
constituie moneda în numerar şi banii scripturali.
2. Principalele agregate ale masei monetare sunt: M1, M2 şi M3.
3. Cererea agregată de monedă depinde de: volumul schimburilor
de mărfuri şi servicii; volumul creditului de consum; rata dobânzii;
înclinaţia agenţilor economici spre lichidităţi.
4. Oferta agregată de monedă are următoarele surse de formare:
Banca Naţională, care oferă monedă pentru dezvoltarea social-economică
a ţării; băncile comerciale, care oferă credite clienţilor; trezoreria, care
oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la diferite bănci
comerciale; multiplicatorul monetar, care contribuie la majorarea ofertei
banilor scripurali.
5. În cadrul pieţei financiare are loc vânzarea-cumpărarea
titlurilor de proprietate şi de credit. Prin intermediul pieţei financiare are
loc acumularea resurselor băneşti disponibile şi transformarea lor în
investiţii de capital. Piaţa financiară include piaţa primară şi piaţa
secundară a hârtiilor de valoare.
6. Ca obiecte de tranzacţii pe piaţa financiară servesc: acţiunile,
obligaţiunile, bonul de tezaur şi certificatul bancar.
7. Principalele instituţii ale pieţei financiare sunt: Comisia
Naţională a pieţei financiare; casele de brokeraj; bursa de valori. În cadrul
bursei de valori are loc formarea cursului hârtiilor de valoare.
8. Piaţa valutară cuprinde tranzacţiile de cumpărare-vânzare de
valută straină şi de diferite titluri de credit. Piaţa valutară poate fi
naţională şi internaţională.
9. Cererea de valută este generată de: operaţiunile de import şi
export; dezvoltarea turismului; protecţia cursului de schimb valutar.
10. Oferta de valută se formează din contul: depozitelor valutare
ale persoanelor fizice şi juridice; transferurilor de valută; exportului de
mărfuri şi servicii; investiţiilor străine; creditelor şi împrumuturilor din
străinătate.
11. Unul din mecanismele pieţei valutare este cursul de schimb
valutar, care reprezintă preţul monedei naţionale exprimat într-o altă
monedă străină. Cursul valutar poate fi: cursul de piaţă, flotant,
reprezentativ.
292 
 
 12. Cursul de schimb valutar este influenţat de factori interni şi
externi. Exprimarea cursului valutar are loc prin două metode: cotare
directă şi cotare indirectă.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti,

1997, p. 356-368; 415-432; 504-512.
 Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC.
Chişinău 2006, p. 239-267; 400-405.
 Andrei Cojuhari, Tatiana Manole, Tatiana Grunzu. Teorie
economică. UTM. Chişinău, 2004, p. 104-136.
 Philip Hardwick, John Langead. Bahadur Khan. Introducere în
economia politică modernă. POLIROM. Iaşi, 2002, p. 638-657.
 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura
Economică. Bucureşti, 1999, p.160.

293 
 
 Secţiunea IV

MONDOECONOMIA

În această secţiune a cursului de prelegeri se preconizează analiza

următoarelor probleme mondoeconomice: conţinutul şi structura
economiei mondiale; diviziunea muncii şi specializarea internaţională;
circuitul economic mondial şi fluxurile economice internaţionale;
globalizarea şi formele ei de manifestare; comerţul internaţional şi balanţa
de plăţi externe; sistemul monetar internaţional şi funcţiile lui; migrarea
internaţională a forţei de muncă şi particularităţile ei în R. Moldova;
cooperarea economică internaţională şi formele ei; integrarea economică
regională şi formele ei; avantajele şi dezavantajele integrării economice
regionale.

Tema 18. Economia mondială şi structura ei

18.1. Conţinutul şi structura economiei mondiale.

18.2. Diviziunea muncii şi specializarea internaţională.
18.3. Circuitul economic mondial şi fluxurile economice
internaţionale.
18.4. Globalizarea: esenţa, trăsăturile, formele, consecinţele.

Scopul temei: evidenţierea conţinutului şi structurii economiei

mondiale şi a impactului proceselor de globalizare asupra dezvoltarii
economice la nivel naţional şi global.
Obiectivele temei: dupa studierea acestei teme ar trebui sa fiţi
capabili:

 să analizaţi etapele de formare a economiei mondiale;

 să determinaţi componentele structurale ale economiei mondiale;
 să evidenţiaţi trăsăturile specifice ale economiei mondiale;
 să grupaţi ţările lumii în dependenţă de dezvoltarea economică;
 să analizaţi factorii indogeni şi exogeni, care au impact asupra
economiei mondiale;
 să analizaţi şi să explicaţi formele diviziunii muncii;

294 
 
  să selectaţi şi să analizaţi formele de specializare internaţională a
muncii;
 să definiţi noţiunea de circuit economic mondial şi să determinaţi
structura lui;
 să analizaţi direcţiile de mişcare a fluxurilor economice
internaţionale;
 să analizaţi formele proceselor de globalizare şi consecinţele lor
pozitive şi negative.

18.1. Conţinutul şi structura economiei mondiale

Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale

aflate în relaţii de interdependenţă generate de diviziunea internaţională a
muncii.
Se ştie, că relaţii economice între state au existat înca în antichitate.
Însă, nici în antichitate şi nici în evul mediu nu a existat economie
mondială. Economia mondială s-a format în cadrul unui proces istoric
îndelungat, în corelaţie cu formarea pieţei mondiale şi a diviziunii
internaţionale a muncii.
Procesul de formare a economiei mondiale a trecut prin următoarele
etape:
1. etapa de creare a premiselor de formare a economiei mondiale,
care cuprinde sec XVI-XVII şi care se caracterizează prin: trecerea de la
relaţiile feudale la relaţii capitaliste de producţie; marile descoperiri
geografice care au impulsionat schimburile de marfuri dintre ţări;
cuceririle coloniale care au contribuit la consolidarea pieţelor naţionale;
2. etapa de formare a economiei mondiale, care cuprinde sec.
XVIII-XIX şi care se caracterizează prin extinderea relaţiilor comerciale
dintre state generate de prima revoluţie industrială (sec. XVIII). Odată cu
apariţia producţiei maşinizate a sporit substanţial productivitatea muncii şi
posibilitatea exportului de marfuri în alte ţări ale lumii. La această etapă
are loc specializarea ţărilor în producerea de mărfuri, ţinând cont de
condiţiile naturale ale ţărilor respective şi de avantajul relativ în comerţul
internaţional;
3. etapa dezvoltării economiei mondiale, care cuprinde sfrârşitul
sec. XIX şi prima jumătate a sec. XX. La această etapă are loc procesul de
finisare a formării economiei mondiale. Această etapă se caracterizează:
prin formarea pieţei mondiale a mărfurilor şi seviciilor; prin extinderea
295 
 
pieţei mondiale a capitalului, a forţei de muncă şi a sistemului valutar-
financiar mondial. Economia mondială devine un organism unic bazat pe
crearea unor norme juridice speciale, a unei anumite ordini internaţionale
şi a unor instituţii internaţionale;
4. etapa economiei mondiale contemporane, care cuprinde a doua
jumătate a sec. XX şi sec. XXI. La această etapă toate ţările lumii devin ca
subiecţi ai economiei mondiale între care există relaţii de interdependenţă
profundă.
Actuala economie mondială cuprinde următoarele componente
structurale:
- economiile naţionale, care constituie unităţi de bază ale
economiei mondiale eterogene după orânduirea politică şi socială, cât şi
după înzestrarea cu factori de producţie şi nivelul de dezvoltare
economică;
- organizaţiile economice internaţionale, cum ar fi: Fondul
Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a
Comerţului, Organizaţia Mondială a Muncii şi altele, importanţa cărora în
relaţiile economice internaţionale se află mereu în creştere;
- companiile transnaţionale (CTN), la care se referă
întreprinderile care sunt naţionale după provenienţa capitalului, dar
internaţionale după sfera activităţii lor. La baza CTN se află firma mamă,
aflată în una din tările dezvoltate şi un număr mare de filiale dependente,
plasate în mai multe ţări. Ca exemple de CTN pot servi: Ford, Fiat, Coca-
Cola, Panasonic, Philipps, Toyota ş.a;
- grupările integraţioniste regionale, numite adeseori organizaţii
economice interstatale, cum ar fi: Uniunea Europeană (UE), Comunitatea
Statelor Independente (CSI), Acordul Nord-American de Comerţ Liber
(NAFTA), Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) ş.a.
- fluxurile economice internaţionale, cum ar fi: fluxurile de
mărfuri şi servicii, de capitaluri, de forţă de muncă, monetare şi
financiare.
Economia mondială contemporană în ultimele decenii ale sec. XX a
fost însoţită de mai multe transformări social-economice planetare, care
substanţial au modificat conţinutul acesteia. Printre astfel de modificări
pot fi menţionate: destrămarea sistemului socialist mondial şi integrarea
fostelor ţări socialiste în economia mondială; menţinerea unor ritmuri
înalte şi relativ stabile de creştere economică pe plan mondial; sporirea

296 
 
dependenţei dezvoltării economiilor naţionale de factorul extern; trecerea
treptată a ţărilor Terei la societatea informaţională.
Actuala economie mondială are următoarele trăsături specifice:
 creşterea numărului de state suverane, subiecte ale relaţiilor
economice internaţionale, îndeosebi după al doilea război mondial în urma
destrămării sistemului colonial şi a sistemului socialist. Dacă în anul 1850
în lume erau numai 44 de state independente, iar în 1938 – 60 ţări, apoi în
a. 2011 Organizaţia Naţiunilor Unite întrunea deja 193 state independente;
 intensificarea proceselor de cooperare şi integrare regională
economică a statelor independente în scopul sporirii eficienţei economice
şi rezistenţei la lupta concurenţială;
 principalele subsisteme ale actualei economii mondiale au
devenit: diversificarea pieţei mondiale; diviziunea şi specializarea
internaţionala a muncii; circuitul economic mondial;
 creşterea rolului instituţiilor economice internaţionale şi a
companiilor transnaţionale în reglarea relaţiilor economice dintre ţările
lumii;
 în cadrul actualei economii mondiale predomină trei centre de
putere economică: America de Nord, Uniunea Europeana şi Asia de Sud-
Est în frunte cu Japonia şi China, cărora le revine majoritatea producţiei
industriale.
 în actuala economie mondială 65% din PIB-ul mondial este
concentrat în următoarele 10 tări industrial dezvoltate: SUA –21,0%,
China–12,6%, Japonia–7,0%, India–5,7%, Germania–4,5%, Franţa–
3,21%, Anglia–3,18%, Italia–3,0%, Brazilia–2,75%, Rusia–2,25%;
 în economia mondială contemporană are loc aprofundarea
decalajului dintre nivelul dezvoltării economice a ţărilor industrializate şi
a ţărilor slab dezvoltare.
Potrivit unui top realizat de Global Finance în anii 2008-2010
R.Moldova, după volumul PIB-ului pe cap de locuitor, a ocupat locul 131
din 182 de ţări investigate. Potrivit topului menţionat, unui locuitor din
R.Moldova îi revineau în medie în a. 2010 un PIB de 2.937 dolari, din
România–12.131 dolari, din Rusia–15.738 dolari. În primele 10 ţări ale
acestui top au intrat urmatoarele state: Qatar – 90.149 dolari, Luxemburg–
78.395, Norvegia – 52.964, Singapore – 52.840, Brunei – 48.714, SUA –
47.702, Hong Cong – 44.840, Elveţia – 43.903, Olanda – 40.601,
Australia – 39.841 dolari. Cele mai sărace ţări din lume sunt considerate:

297 
 
Congo – 342 dolari PIB pe cap de locuitor, Zimbabwe – 365 dolari şi
Burundi – 410 dolari, potrivit aceluiaşi top menţionat.
În dependenţă de volumul PIB-ului care revine la un locuitor ţările
lumii pot fi divizate în:
- ţări cu venit scăzut – până la 785 dolari pe an, la care se referă
unele ţări din Africa şi Asia;
- ţări cu venit mediu: 785–3125 dolari pe an, la care se referă
ţările în curs de dezvoltare, inclusiv R.Moldova;
- ţări cu venit peste mediu: 3126–9655 dolari pe an, la care se
referă circa o treime din ţările lumii;
- ţări cu venit înalt – peste 9656 dolari pe an, la care se refera
ţările industrial dezvoltate.
Economia mondială ca sistem global, este influenţată de mai mulţi
factori exogeni şi endogeni printre care pot fi menţionaţi: aprofundarea
crizelor economico-financiare (1973-1974; 1997-1998; 2008-2009);
agravarea crizei datoriilor externe care a cuprins nu numai ţările în curs de
dezvoltare, dar şi ţările industrial dezvoltate; schimbarea raportului dintre
creşterea economică şi consumul de resurse; schimbarea coraportului de
putere economică între SUA, Uniunea Europeană, China şi Japonia;
confruntarea ţărilor lumii cu problemele globale ale omenirii (încălzirea
globală, poluarea mediului ambiant ş.a.).
Economia mondială, privită ca un ansamblu de interdependenţe
între economiile naţionale, reprezintă un sistem dinamic bazat pe mai
multe legităţi, printre care pot fi menţionate următoarele: dezvoltarea
rapidă a relaţiilor comerciale dintre ţările subiecte ale economiei
mondiale; aprofundarea diviziunii intrenaţionale a muncii în ramurile ce
determină progresul tehnico-ştiinţific (construcţia de maşini,
microelectronică, radiotehnică, telecomunicaţii, nanotehnologii etc.);
extinderea proceselor de globalizare în domeniul industriei, agriculturii,
telecomunicaţiilor, turismului, ştiinţei, culturii, sportului etc.; concentrarea
forţelor de producţie într-un număr limitat de ţări puternic dezvoltate;
extinderea fluxurilor de capital, forţă de muncă, financiare, monetar-
creditare şi de tehnologii avansate între ţările lumii.

18.2 Diviziunea muncii şi specilizarea internaţională

Una din trăsăturile actualei economii mondiale este diviziunea

muncii şi specializarea internaţională.
298 
 
 Diviziunea muncii, privită în sens larg, reprezintă divizarea unui
proces sau a unei funcţii în părţi importante, fiecare parte fiind executată
de o singură persoană sau unitate economică. Ea evocă ideile de
specializare, de cooperare, de eficienţă, de randament, de productivitate.
Diviziunea muncii îmbracă mai multe forme, printre care pot fi
menţionate:
1. Diviziunea tehnică – o diviziune în interiorul unei întreprinderi
sau a unei ramuri de activitate. Odată cu dezvoltarea manufacturilor în
Anglia în sec.XVIII, diviziunea tehnică începe sa fie asociată problemelor
de organizare, de costuri de producţie, de comparare internaţională a
preţurilor, precum şi de progresul şi de aplicarea tehnicii performante.
Diviziunea tehnică contribuie la sporirea calităţii produselor, la
economisirea de materie primă, la economia de timp obţinută în procesul
de producţie şi de utilizare raţională a aparatului productiv.
2. Diviziunea socială a muncii – reprezintă un proces istoric de
diferenţiere, desprindere şi separare a diferitor genuri de activiatăţi şi
fixarea acestora ca domenii distincte, de sine stătătoare prin funcţiile şi
rolul îndeplinit, devenind activităţi specializate 42 . Una din variantele
diviziunii sociale a muncii este „organizarea ştiinţifică a muncii”, numită
„taylorism”, concepută de F.W.Taylor la sfârşitul sec.XIX 43 .
Diviziunea sociala a muncii reflectă totalitatea activităţilor
specializate existente în societate şi se concretizează în ramurile şi
subramurile economiei naţionale, ocupaţiile (meseriile şi profesiunile)
practicate în societate.
Diviziunea socială a muncii depinde de nivelul de dezvoltare a
societăţii şi de diversificare a nevoilor, de dimensiunile pieţei, de natura

42
Dicţionar de Economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică .
Bucureşti, 1999, pag. 175.
43
Taylorism-sistem de organizare ştiintifică a muncii industriale în cadrul căruia
normele de muncă se stabilesc prin controlul timpului de executate şi eliminarea
gesturilor inutile, precum şi de remunerarea lucrătorilor. Normele de muncă se
stabilesc la nivelul muncitorilor cu randamentul cel mai ridicat. Sarcinile de
producţie sunt decupate în gesturi elementare simple, care pot fi astfel controlate
cu rigurozitate, eliminându-se pierderile de timp ale muncitorilor şi asigurând o
sporire a productivităţii muncii. Taylorismul a fost completat in anul 1910 de
către H.Ford prin utilizarea benzilor de producţie, perfecţionându-se în acest fel
diviziunea tehnică şi socială a muncii, ceea ce a asigurat un adevărat triumf în
dezvoltarea producţiei industriale după cel de-al doilea război mondial.
299 
 
muncii şi a activităţii lor, de gradul de libertate economică. Avantajele
diviziunii sociale a muncii: permite perfecţionarea factorilor de producţie;
creşterea volumului de producţie; contribuie la îndemânarea, pirceperea şi
chibzuinţa lucrătorului; duce la creşterea eficienţei şi utilizării efective a
tehnicii şi tehnologiilor moderne. Totodată, ea poate genera şi unele
dezavantaje, cum ar fi: creşterea riscului de şomaj; monotonie; pierderea
dexterităţii în obţinerea unui bun, fiecare specializându-se în efectuarea
unei operaţiuni, proces, lucrări, etc.
3. Diviziunea naturală a muncii (numită diviziunea muncii după
sex) există în orice societate, fiind generată de diferenţele dintre bărbaţi şi
femei şi existenţa familiei, cu consecinţele pe care le antrenează ea.
Familia, după cum se ştie, exercită diverse funcţii: fizice (reproducere,
economie, protecţie); culturale şi sociale (instruire, educaţie, socializare,
bunăstare). Fiecare membru al familiei dispune de anumite funcţii şi
drepturi în activitatea familiară. Cea mai simplă formă de diviziune
naturală este: activitatea casnică – pentru femeie şi activităţile exterioare –
pentru bărbaţi. Rolurile pot fi schimbate: de exemplu, îndeplinirea
anumitor sarcini nu mai este asigurată de către femeie, ci încredinţată
cuiva din exterior.
4. Diviziunea internaţională a muncii reprezintă un proces de
specializare a ţărilor lumii în producerea şi comercializarea de mărfuri în
dependenţă de condiţiile economice favorabile de care dispun (surse
naturale, forţă de muncă, tehnologii avansate etc.).
Diviziunea intenaţională a muncii, numită şi diviziunea teritorială
sau geografică, este legată de comerţul internaţional şi de amplasarea
geografică a activităţilor umane şi se caracterizează prin următoarele:
 ea reprezintă un proces prin care se caută cea mai bună
repartizare posibilă a resurselor rare între naţiuni în vederea obţinerii celui
mai bun rezultat posibil;
 ea implică o selecţie a activităţilor între naţiuni (abandonarea
unora, punerea accentului pe altele) şi o realocare a factorilor de producţie
sau chiar o deplasare a lor dintr-un sector în altul;
 ea urmăreşte o mai mare eficacitate, o diminuare a costurilor şi
o creştere a producţiei.
Cu privire la diviziunea internaţională a muncii există mai multe
teorii şi abordări, printre care pot evidenţiate:
a) teoria avantajului absolut, formulată de A.Smith, potrivit căreia,
dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce
300 
 
noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea cu o parte a produsului activităţii
noastre, utilizată într-un mod în care putem trage oarecare folos. Pe baza
avantajului absolut ţările fac schimburi de bunuri ca urmare a diferenţei
absolute între costurile de productie;
b) teoria avantajului relativ, formulată de D.Ricardo potrivit căreia
fiecare ţară se specializează în producerea şi exportul acelor bunuri pe
care le fabrică cu costuri relativ mai scăzute şi a căror eficienţă este relativ
mai mare, comparativ cu alte ţări şi invers, fiecare ţară va căuta să importe
acele bunuri pe care le produce la costuri mai mari şi a căror eficienţă este
relativ mică comparativ cu a altor ţări. Deci, esenţa principală al acestei
teorii constă în următoarele: a) o ţară optează pentru producerea unei
mărfi A, pentru care, în comparaţie cu o altă marfă B, cheltuielile nete
sunt comparativ mai mici; b) pe această bază, schimburile comerciale
internaţionale pot fi reciproc avantajoase tuturor partenerilor; c) premisa şi
corolarul avantajului relativ este liberul schimb, deplina libertate
concurenţială între ţări, indiferent de potenţialul lor economic;
c) teoria marxistă, elaborată de R. Luxemburg, potrivit căreia
specializarea nu este nici pe departe o alegere, ci rezultatul acaparării
resurselor de aprovizionare şi a debuşeilor. Astfel, se ajunge în mod
schematic la o lume formată din două ansambluri de naţiuni,
industrializate şi neindustrializate, primele exploatându-le pe cele din
urmă, schimbul fiind integral, iar condiţiile schimbului – defavorabile
acestora din urmă;
d) teoria neoclasică Heckscher – Ohlin – Samuelson explică
avantajul comparativ prin dotările inegale cu factori, naţiunile
specializându-se în producţia pentru care sunt cele mai dotate. Fiecare ţară
trebuie să se specializeze în domeniile în care dotarea sa cu factori de
producţie este mai bună, importând mărfurile produse din factori pe care îi
posedă în cea mai mică cantitate. Ţările mai avansate tehnologic dispun de
un avantaj în exportul de bunuri care necesită o tehnică nouă şi importă
bunuri care necesită tehnici mai simple sau mai vechi. Această teorie
explică deplasarea activităţilor industriale spre ţările mai puţin dezvoltate
în dependenţă de gradul de dotare cu factori de producţie.
Diviziunea internaţională a muncii stă la baza proceselor de
specializare internaţională a economiilor naţionale. Specializarea
internaţională reprezintă un proces de adaptare şi dezvoltare a
potenţialului economic naţional, a economiei de piaţă internă, la cerinţele
pieţei mondiale, în vederea valorificării cât mai bune a condiţiilor
301 
 
naturale, a tradiţiilor, a forţei de muncă şi a capitalurilor din ţara
respectivă.
Specializarea internaţională a economiei naţionale depinde de
următorii factori:
a) condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie
(petrol, cafea, fructe etc.);
b) mărimea teritoriului şi a populaţiei (ţările cu un număr mare de
populaţie se pot specializa în producerea unor mărfuri care cer mai multă
forţă de muncă);
c) nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare
(depinde de nivelul de calificare a forţei de muncă, de volumul de capital
etc.);
d) tradiţiile naţionale, care pot stimula specializarea în producţia
anumitor mărfuri;
e) factori extraeconomici (războaie, asuprire colonială, păstrarea
unor rămăşiţe tradiţionale din sistemele vechi de gospodărire).
Principalele direcţii de specializare internaţională a muncii sunt:
- specializarea generală a muncii, care reflectă divizarea ţărilor în
dependenţă de principalele funcţii de producţie (ţări industriale, ţări
agrare, ţări extractive şi ţări de prelucrare a materiei prime);
- specializarea parţială a muncii, care reflectă specializarea ţărilor
în fabricarea anumitor produse finale;
- specializarea specifică a muncii, care reflectă specializarea
anumitor ţări la fabricarea unor piese specifice, semifabricate, ansambluri
sau module ce vor fi utilizate în fabricarea altor produse.
Actualmente, în literatura de specialitate cel mai frecvent sunt
analizate următoarele forme de specializare internaţională 44 :
1. specializare intrasectorială (sau verticală), care a apărut în
urma primei revoluţii industriale (sec. XVIII) şi care a contribuit la
divizarea ţărilor lumii în ţări industriale şi ţări agrare. Ţările agrare au
devenit furnizoare de materie primă, iar ţările industriale s-au specializat
în prelucrarea produselor agricole importate. Această formă de
specializare şi-a păstrat rolul de dominantă până în prima jumătate a sec.
XX.

44
Dumitru Moldovanu. Curs de Teorie Economică. Editura. ARC.Chişinău,
2006, pag. 385- 387.
302 
 
 2. specializarea interramurală presupune specializarea ţărilor în
anumite ramuri ale industriei, cum ar fi: industria grea, industria de
construcţie a maşinilor, industria chimică, industria uşoară etc.
Specializarea interramurală se realizează de obicei între ţările care se află
aproximativ la aceleaşi nivele de dezvoltare economică şi au o structură a
economiilor naţionale mai mult sau mai puţin similară.
3. specializare intraramurală se efectuează la nivelul subramurilor,
adică în cadrul aceleiaşi ramuri. De exemplu, trei ţări se specializează în
producţia de tractoare: Statele Unite – produce şi exportă tractoare de
dimensiuni mari; Anglia – produce tractoare de dimensiuni medii;
Germania – produce tractoare de dimensiuni mici.
4. specializarea organologică presupune specializarea ţărilor nu în
producerea unui bun finit, ci doar a unor părţi componente ale acestuia, a
unor detalii. Actualmente, în volumul comerţului internaţional scade
ponderea produselor finite şi creşte substanţial ponderea produselor
semifabricate, detalii, părţi componente, agregate etc. Multe detalii pentru
un anumit bun (televizor, frigider, automobil, avion etc.) se produc în
diferite ţări, iar asamblarea lor în produs finit are loc în anumite ţări.
5. specializarea intrafirmă a apărut în ultimele decenii ale sec. XX
în urma constituirii companiilor transnaţionale (CTN). Schimburile dintre
filialele aceleiaşi firme dislocate în diferite ţări au la temelie anume
exploatarea avantajelor relative ale unei sau altei ţări, dar deja în cadrul
unei singure întreprinderi, fie că ea aparţine unui proprietar individual sau
colectiv. Specializarea intrafirmă contribuie atât la extinderea proceselor
de globalizare a producţiei şi comerţului, cât şi la specializarea unor
funcţii importante, cum ar fi contabilitatea, managementul resurselor
umane, cercetarea – dezvoltarea etc.
6. specializarea tehnologică este una din formele noi de
specializare internaţională a muncii. Ea reflectă deplasarea treptată a
capacităţilor industriei tradiţionale (metalurgică, textilă, chimică,
constructoare de maşini) din ţările occidentale în ţările în curs de
dezvoltare. Obiectul specializării tehnologice constituie dezvoltarea
prioritară a ştiinţei şi tehnicii, elaborarea tehnologiilor noi în domeniile
strategice de dezvoltare social-economică. Printre ţările aflate în fruntea
specializării tehnologice se află Statele Unite ale Americii, Japonia,
Franţa, Anglia, Germania, Suedia.
În prezent ţările lumii, din punct de vedere al specializării
internaţionale, pot fi divizate în două grupe mari. La prima grupă se referă
303 
 
ţările care se bazează pe tehnica modernă, care au o specializare
internaţională de înaltă eficienţă, ceea ce le permite să deţină o pondere
substanţială din totalul exporturilor mondiale, iar la a doua grupă se referă
ţările slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este unilaterală şi
care deţin o pondere infimă în PIB însumate ale ţărilor în exporturile
mondiale. Aceste grade diferite de specializare internaţională reflectă, în
esenţă, potenţialul economic al statelor lumii.
Vorbind despre tendinţele din economia mondială contemporană
este necesar de a menţiona, că în ultimele decenii s-a schimbat esenţial
situaţia în domeniul specializării internaţionale a ţărilor. Are loc refuzul
de sistemul de două trepte în clasificarea ţărilor: în ţări industriale şi ţări
ce furnizează materii prime agricole sau naturale. În prezent s-a constituit
un nou sistem de clasificare a ţărilor, care include trei grupe de ţări:
1. Ţări ce deţin monopolul asupra cercetărilor ştiinţifice şi a
tehnologiilor avansate (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie etc.);
2. Ţări exportatoare de materii prime naturale şi agricole (Cuveit –
petrol, Senegal – arahide);
3. Ţări specializate în asamblarea şi fabricarea mărfurilor cu un
nivel înalt al manoperei, sau consum de materiale (China, Cehia,
Singapore, Cipru).
Specializarea internaţională are la bază în primul rând nu schimbul
de produse finite, dar producţia şi schimbul de semifabricate, piese şi
ansambluri de piese. Are loc specializarea pe anumite etape şi stadii ale
procesului tehnologic. Sistemul de specializare cel din anii optzeci poate
fi denumit „Conveier unic mondial”.
Cauza principală a acestor transformări a constituit creşterea
dependenţei ţărilor înalt dezvoltate de furnizorii de materii prime minerale
şi agricole. Mai ales aceasta s-a evidenţiat odată cu declanşarea crizei
energetice din anii '70.
Ţările dezvoltate au fost nevoite să implementeze urgent programe
naţionale privind reducerea consumului de resurse naturale şi mai ales a
celor energetice, pentru a reduce dependenţa de importul de resurse. Ţările
cu nivel redus de dezvoltare, folosindu-se de ocazia prielnică, au început
să atragă investiţii în ramurile care au devenit neatrăgătoare pentru ţările
dezvoltate, cum ar fi ramurile prelucrătoare, servicii etc.
Ca rezultat s-a format un sistem economic mondial nou, în care
dependenţa economică dictatorială a ţărilor dezvoltate s-a transformat într-
un parteneriat economic interstatal. Ţările occidentale tind să obţină
304 
 
profituri economice nu prin presarea partenerilor mai slabi, dar prin
sporirea ciclului tehnologic de producţie şi apropierea partenerilor la
nivelul liderilor economici.

18.3. Circuitul economic mondial şi fluxurile economice

internaţionale

Circuitul economic poate fi privit şi analizat la nivel naţional şi la

nivel mondial. La nivel naţional circuitul economic reflectă fluxurile reale
şi monetare care concretizează interacţiunile de natură tranzacţională
dintre agenţii economici componenţi ai unei economii naţionale. Circuitul
economic naţional asigură desfăşurarea neîntreruptă şi articulată a
activităţilor din economie.
Circuitul economic naţional include:
- activităţi economice care constituie cauza tranzacţiilor
economice ce se referă la totalitatea operaţiunilor economice;
- subiecţii tranzacţiilor economice, care sunt agenţii economici;
- obiectele tranzacţiilor economice, care reprezintă bunurile
economice, serviciile factorilor de producţie şi activele financiare.
Tranzacţiile principale, care au loc în cadrul circuitului economic
naţional, sunt fluxurile reale ( de mărfuri şi servicii) şi fluxurile monetare.
Circuitul economic privit la nivel internaţional (mondial) reprezintă
ansamblul fluxurilor internaţionale de natură economică, privite în strânsa
lor interdependenţă. El reprezintă o formă de împletire a schimbului
reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale.
Asupra circuitului economic internaţional influenţează mai mulţi
factori, printre care pot fi menţionaţi: gradul de aprofundare a diviziunii
mondiale a muncii; stadiul şi direcţiile în care evoluează relaţiile politice
internaţionale, care pot stimula sau frâna diferitele fluxuri economice
internaţionale. În acelaşi timp, circuitul economic internaţional poate avea
impact asupra relaţiilor politice internaţionale, cât şi asupra economiilor
naţionale şi în ansamblu asupra economiei mondiale.
Actuala practică mondială confirmă faptul, că există o strânsă
corelaţie, pe de o parte, între potenţialul economic al unei ţări şi
participarea ei la circuitul economic internaţional, iar pe de altă parte,
între nivelul dezvoltării economice şi intensitatea antrenării economiei
naţionale în circuitul economic internaţional. Cu cât nivelul dezvoltării
este mai ridicat, cu atât legăturile economice externe sunt mai intense.
305 
 
Ţările dezvoltate deţin ponderea cea mai mare în circuitul economic
internaţional 45 .
Circuitul economic internaţional, privit în ansamblu, dispune de
următoarele caracteristici: a) are caracter obiectiv, deoarece fiecare ţară
simte necesitatea participării la fluxurile economice internaţionale; b) are
caracter istoric, deoarece formele şi mecanismele de interdependenţă
dintre state diferă de la o perioadă la alta; c) are caracter dinamic,
deoarece ritmurile de sporire a fluxurilor reale şi monetare internaţionale
sunt destul de înalte; d) are caracter complex, deoarece rezultă din
diversificarea tot mai mare a fluxurilor economice componente şi din
creşterea interdependenţelor dintre ele.
Circuitul economic internaţional, după cum s-a menţionat mai sus,
include diferite fluxuri economice mondiale. Fluxurile internaţionale
(mondiale) reprezintă mişcarea valorilor materiale, financiare şi spirituale
dintre ţări diferite, precum şi migraţia populaţiei dintr-o ţară în alta.
Fluxurile economice internaţionale pot fi clasificate în baza următoarelor
criterii:
1. Din punct de vedere al obiectului relaţiilor economice dintre
ţări, pot fi evidenţiate:
- fluxuri comerciale internaţionale, determinate de exporturi şi
importuri de mărfuri dintre ţări;
- fluxuri de prestări şi servicii, cum ar fi: servicii de turism,
transport, consulting, servicii bancare etc.;
- fluxuri de investiţii directe de capital şi de portofoliu;
- fluxuri de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice şi tehnologice (sub
formă de brevete, licenţe, utilaje, engineering, leasing etc.);
- fluxuri de cooperare economică internaţională, care au la bază
efortul comun al diferitor ţări pentru realizarea anumitor obiective
comune;
- fluxuri de forţă de muncă dintre ţări, atât organizate şi
reglementate, cât şi neorganizate (migrare ilicită internaţională);
- fluxuri valutar-financiare internaţionale, generate de mişcarea
banilor şi a creanţelor din diferite ţări.
2. Din punct de vedere geografic fluxurile economice pot fi
grupate în:

45
Dicţionar de Economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, pag. 105.
306 
 
 - fluxuri dintre ţările dezvoltate cunoscute sub denumirea de
fluxuri Nord – Nord şi care cuprind ţările Uniunii Europene,
Statele Unite ale Americii, Japonia şi alte state dezvoltate;
- fluxuri de schimb dintre ţările dezvoltate şi cele aflate în curs
de dezvoltare, cunoscute sub denumirea de fluxuri Nord – Sud;
- fluxuri de schimb dintre ţările occidentale şi cele din Est,
numite fluxuri Est – Vest;
- fluxuri de schimb între ţările în curs de dezvoltare, cunoscute
sub denumirea de fluxuri Sud – Sud.
3. Din punct de vedere al gradului de modificare în fluxurile
economice internaţionale pot fi evidenţiate următoarele tendinţe:
- diminuarea ponderei fluxurilor materiale şi creşterea ponderii
serviciilor prestate;
- amplificarea fluxurilor de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice şi de
tehnologii noi;
- scăderea volumului de fluxuri a produselor finite şi creşterea
fluxurilor de materii prime, semifabricate, piese şi ansambluri de
piese;
- creşterea considerabilă a fluxurilor de cooperare economică
regională;
- creşterea interdependenţelor dintre fluxurile economice
internaţionale.
Extinderea fluxurilor economice tradiţionale şi apariţia noilor
fluxuri netradiţionale în cadrul circuitului economic internaţional au
contribuit în mare măsură la aprofundarea proceselor de globalizare a
economiei mondiale.

18.4. Globalizarea: esenţa, trăsăturile, formele, consecinţele

Spaţiul economic mondial actualmente reprezintă locul unde se

întâlnesc două serii de actori: pe de o parte, naţiunile, care sunt stabilite în
limitele unor teritorii şi tind să se regrupeze în organizaţii regionale, iar pe
de altă parte, întreprinderile care produc şi înfăptuiesc cea mai mare parte
a relaţiilor economice dintre aceste teritorii, favorizând transferurile
tehnologice şi difuzarea cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice. Anume aceste
întreprinderi devin actualmente pilonul de bază ale proceselor de
globalizare.

307 
 
 Globalizarea reprezintă un proces de aprofundare a
interdependenţelor dintre economiile naţionale, de aprofundare a
globalizării activităţii companiilor transnaţionale, pe baza liberalizării
fluxurilor internaţionale de mărfuri, de capital, de forţă de muncă şi de
tehnologii.
Actualmente, astfel de probleme de importanţă majoră, cum ar fi:
creşterea economică regională şi mondială, explozia demografică în ţările
slab dezvoltate, alimentaţia la nivel global, poluarea, echilibrul ecologic,
exploatarea spaţiului cosmic şi a oceanelor etc., pot fi rezolvate numai la
scară globală în procesul globalizării. Procesul de globalizare cuprinde
mai multe variante de domenii de activitate umană: economică, politică,
culturală, ecologică, securitate etc.
În evoluţia sa, procesul de globalizare intensivă a trecut prin trei
valuri (etape) consecutive:
Primul val de globalizare cuprinde anii 1870 – 1914 şi este legată
de constituirea economiei mondiale. La această etapă are loc reducerea
substanţială a costurilor de transportare a mărfurilor, cauzate de crearea
unei reţele mondiale de căi ferate şi de înlocuire a navelor cu pânze cu
nave cu motor cu abur; intensificarea exportului de mărfuri şi de capital;
migrarea masivă a forţei de muncă din ţările cu venituri joase în ţările cu
venituri mai înalte. Pe parcursul acestei perioade volumul comerţului
internaţional a crescut de două ori, atingând cifra maximală în 1913, care
nu a fost depăşită decât în 1970.
Al doilea val de globalizare cuprinde perioada anilor 1945 – 1980 şi
este generat de apariţia instituţiilor internaţionale cum ar fi: Organizaţia
Naţiunilor Unite, Organizaţia Internaţională a Comerţului (GATT),
Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte instituţii, care au
contribuit la intensificarea proceselor de globalizare. La această etapă are
loc: reducerea considerabilă a tarifelor vamale şi a barierelor în comerţul
internaţional; liberalizarea fluxurilor de capital; dezvoltarea companiilor
transnaţionale.
Al treilea val a globalizării începe cu anii 90 ai sec. XX şi este
determinat de: declanşarea revoluţiei informaţionale; destrămarea
sistemului socialist de economie; dezvoltarea tehnologiilor

308 
 
informaţionale; perfecţionarea organigramei companiilor transnaţionale şi
formarea întreprinderii-reţea 46 .
Actuala etapă al globalizării are următoarele trăsături:
a) expansiunea companiilor transnaţionale pe pieţele internaţionale
ale factorilor de producţie şi deplasarea filialelor şi unităţilor de producţie
în aspect global;
b) internaţionalizarea capitalului şi valorificarea lui eficientă în
dependenţă de existenţa resurselor şi a pieţelor de desfacere;
c) generarea procesului de formare a oligopolurilor mondiale în baza
concentrării capitalului în centrele economice internaţionale (SUA,
Uniunea Europeană, Japonia, China);
d) intensificarea proceselor de integrare economică internaţională
(UE, CSI, NAFTA şi altele);
e) extinderea interdependenţelor dintre state în urma dezvoltării
accelerate a sistemului informaţional, serviciilor de transport şi
telecomunicaţii şi a serviciilor financiar-bancare;
f) globalizarea concurenţei în aspect planetar, care contribuie la
raţionalizarea proceselor de producţie şi la mişcarea fluxurilor economice
reale şi monetare în ansamblul economiei mondiale.
Principalele forme de manifestare a globalizării sunt:
 globalizarea comerţului, care constă în creşterea ponderii
exportului de bunuri în PIB-ul ţărilor economic dezvoltate. De exemplu,
ponderea exportului de bunuri în PIB-ul Belgiei constituie 74%, Olandei –
53%, Canadei – 52%;
 globalizarea industriei în baza principiului: a utiliza resursele
de oriunde; a localiza producţia oriunde; a comercializa produsele finite
oriunde. În baza acestor principii activează actualmente majoritatea
companiilor transnaţionale;
 globalizarea spaţiului financiar, care reflectă creşterea
împrumuturilor pe pieţele internaţionale de capital şi sporirea gradului de
integrare a pieţelor financiare. Ca piloni de bază ai globalizării spaţiului
financiar servesc actualmente Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Mondială;

46
Întreprinderea – reţea este un ansamblul de întreprinderi care stabilesc intre ele
relaţii după modelul parteneriatului şi al cooperării, de la transformarea materiilor
prime până la consumul final.
309 
 
  globalizarea serviciilor de transport, turism, telecomunicaţii,
de informaţie, poştă etc.
 globalizarea activităţii companiilor transnaţionale.
Actualmente în lume există peste 50 mii de CTN cu 280 mii de filiale în
care sunt angajaţi circa 100 mln. de lucratori care controlează circa 40%
din activele private mondiale. Printre principalele CTN sunt: Exon (SUA),
Mitsubisi (Japonia), Daimler Benţ (Germania);
 globalizarea (uniformizarea) activităţii social-culturale
(activitatea de reclamă, modă, sport, filme, muzică, literatură, artă etc.).
Globalizarea are consecinţe pozitive şi negative. La consecintele
pozitive se referă:
- extinderea investiţiilor de capital directe atât în ţările dezvoltate,
cât şi în ţările în curs de dezvoltare, ce stimuleaza creşterea economică.
Investiţiile de capital străin au permis ţărilor rămase în urmă să se
integreze mai eficient şi mai rapid în circuitul economic mondial
(Singapore, Coreea de Sud, Mexic);
- modificarea structurii comerţului internaţional, în care începe a
domina comerţul intraramural, bazat pe specializarea intraramurală a
ţărilor lumii;
- dezvoltarea şi modernizarea ţărilor subdezvoltate economic în
baza delocalizării masive a unor activităţi de producţie industrială din
ţările dezvoltate şi implementarea tehnologiilor mai performante;
- crearea noilor locuri de muncă şi sporirea nivelului de trai în ţările
în curs de dezvoltare în urma activităţilor de producţie şi realizare a
mărfurilor de către CTN.
Pe lângă laturile pozitive globalizarea este însoţită şi de consecinţe
negative printre care pot fi menţionate următoarele:
- globalizarea a contribuit la aprofundarea polarizării lumii prin
divizarea ei în ţări foarte bogate şi ţări foarte sărace;
- globalizarea, îndeosebi la etapa a treia, a dus la instabilitatea
economico-financiară a economiilor naţionale şi regionale (crizele
economice din anii 1991, 1998, 2008-2009);
- globalizarea, în unele cazuri, duce la afectarea suveranităţii ţărilor
aflate în curs de dezvoltare în urma creşterii dominaţiei economice a CTN
şi a instituţiilor financiare internaţionale;
- globalizarea aprofundează decalajul de salarizare a muncii
calificate din ţările dezvoltate şi din ţările în curs de dezvoltare în care
forţa de muncă este mai ieftină.
310 
 
 În pofida acestor consecinţe negative globalizarea, privită în
ansamblu, este un proces pozitiv, care stimulează radical creşterea
economică. Actualmente toate ţările lumii, indiferent de dimensiunea
teritorială, de nivel de dezvoltare economică sau de regim politic sunt
atrase în procesul globalizării.

Rezumat

1. Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale

aflate în relaţii de interdependenţă generate de diviziunea internaţională a
muncii.
2. Componentele structurale ale economiei mondiale sunt:
economiile naţionale, instituţiile şi organizaţiile economice internaţionale,
companiile transnaţionale, grupările integraţioniste regionale, fluxurile
economice internaţionale.
3. Trăsăturile principale ale economiei mondiale: creşterea
numărului de state independente antrenate în sistemul economiei
mondiale; intensificarea proceselor de cooperare şi integrare economică
regională; sporirea rolului instituţiilor internaţionale şi a CTN în reglarea
relaţiilor economice internaţionale; extinderea proceselor de globalizare
economică; aprofundarea decalajului economic dintre ţările lumii.
4. Diviziunea internaţională a muncii reprezintă un proces de
specializare a ţărilor în producerea şi comercializarea bunurilor economice
în funcţie de condiţiile favorabile economice şi naturale de care dispun
ţările respective.
5. Formele principale de specializare internaţională: specializare
intersectorială, interramurală, intraramurală, organologică, intrafirmă,
tehnologică.
6. Circuitul economic internaţional (mondial) reprezintă ansamblul
fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsa lor interdependenţă.
Circuitul economic are caracter: obiectiv, istoric, dinamic, complex.
7. Principalele fluxuri economice internaţionale sunt: fluxuri de
bunuri materiale, de servicii, de investiţii de capital, de forţă de muncă,
fluxuri valutar- financiare.
8. Globalizarea reprezintă un proces de aprofundare a
interdependenţelor dintre economiile naţionale şi de extindere a activităţii
CTN, generată de liberalizarea fluxurilor economice internaţionale.

311 
 
 9. Formele principale de manifestare a globalizării sunt:
globalizarea comerţului, industriei, serviciilor, spaţiului financiar,
activităţii CTN, activităţii social-culturale etc.
10. Procesul de globalizare, privit în ansamblu, deşi sunt unele
consecinţe negative, este un proces pozitiv care stimulează substanţial
creşterea economică atât la nivel naţional, cât şi la nivel mondial.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti.

1997, pag. 483-486.
 Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC.
Chişinău, 2006, pag. 379-387; 411-416.
 Mihai Grosu. Economie politică. Editura Evrica. Chişinău, 2001,
pag. 180-184.
 Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică. UTM.
Chişinau, 2004, pag. 548-550; 849-851.
 Dicţionar de ştiinţe economice. Editura ARC.Chişinău, 2006,
pag. 548-550; 849- 851.
 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura
Economică. Bucureşti, 1999, pag. 105, 188, 174, 214-215.

312 
 
 Tema 19. Relaţiile economice internaţionale

19.1.Comerţul internaţional şi politici comerciale externe.

Balanţa comercială şi de plăţi externe.
19.2.Sistemul monetar internaţional şi funcţiile lui.
19.3.Migrarea internaţională a forţei de muncă şi
particularităţile ei în R. Moldova.

Scopul temei: analiza comerţului internaţional, sistemului monetar

internaţional şi a migrării internaţionale a forţei de muncă.
Obiectivele temei: după studierea acestei teme ar trebui sa fiţi
capabili:
 să determinaţi gradul de deschidere al economiilor naţionale;
 să analizaţi structura comerţului internaţional;
 să evidenţiaţi tendinţele de dezvoltare a comerţului
internaţional;
 să analizaţi formele pieţelor mondiale şi mecanismele de
formare a preţurilor pe aceste pieţe;
 să explicaţi balanţa comercială a R. Moldova;
 să analizaţi balanţa de plăţi externe al R. Moldova;
 să determinaţi structura Sistemului Monetar Internaţional;
 să analizaţi obiectivele şi funcţiile FMI şi BM;
 să evidenţiaţi etapele de migrare internaţională a forţei de
muncă;
 să analizaţi formele şi consecinţele migrării forţei de muncă;
 să determinaţi particularităţile migrării forţei de muncă în R.
Moldova.

19.1. Comerţul internaţional şi politici comerciale externe.

Balanţa comercială şi de plăţi externe

Economia oricărei ţări, privită din punct de vedere al relaţiilor cu

străinătatea, poate fi considerată ca economie închisă sau economie
deschisă. Economie închisă e considerată economia ţării, în care comerţul
exterior are o pondere relativ mică în PIB-ul ţării. Economia deschisă e
considerată economia ţării, în care comerţul exterior are o pondere înaltă
în PIB-ul ţării respective.

313 
 
 Gradul de deschidere a economiei naţionale depinde de următorii
factori: de raportul dintre volumul importului şi mărimea PIB-ului; de
raportul dintre volumul exportului şi mărimea PIB-lui; de mărimea
exportului de bunuri care revine la un locuitor; de volumul investiţiilor
străine directe în economia ţării, inclusiv care revin la un locuitor; de
mărimea datoriei externe. Rata economiei deschise reflectă raportul dintre
Ex
volumul exportului şi mărimea PIB-ului. Formula: Re d  x100% ,
PIB
unde: R ed – rata economiei deschise; E x – volumul exportului; PIB –
produsul intern brut. De exemplu, în R. Moldova în a. 2010 volumul
exportului a constituit 1.582 mln. dolari, iar mărimea PIB-ului a atins cifra
de 6.247 mln. dolari. Rata de deschidere economică a fost de 25,3%. În
astfel de ţări, cum ar fi: Belgia, Olanda, Elveţia, Danemarca rata de
deschidere economică spre exterior constituie 60-70%. Rata economiei
deschise depinde în mare măsură de gradul de integrare a economiei
naţionale în comerţul internaţional.
Comerţul internaţional nu trebuie confundat cu comerţul exterior.
Comerţul internaţional (mondial) reprezintă totalitatea tranzacţiilor de
bunuri economice pe ansamblul ţărilor lumii. Comerţul exterior al unei
ţări reflectă exporturile şi importurile de mărfuri şi servicii ale unei
economii naţionale cu străinătatea.
Un rol de frunte în sistemul relaţiilor economice internaţionale şi a
fluxurilor de schimb îl ocupă comerţul internaţional. Comerţul
internaţional a apărut încă în antichitate, însă până la începutul sec. XVIII
el a jucat un rol secundar în economiile naţionale. Revoluţia industrială
din sec. XVIII a contribuit la extinderea schimburilor de mărfuri dintre
ţări şi la dezvoltarea comerţului internaţional. Comerţul internaţional are
următoarea structură:
- schimburile de mărfuri şi servicii efectuate de agenţii economici;
- exportul şi importul internaţional de capital;
- serviciile de transporturi şi de expediţii;
- circulaţia internaţională a forţei de muncă;
- acţiunile de proiectare şi executare a lucrărilor de construcţie;
- relaţiile valutar-financiare internaţionale;
- serviciile de asistenţă tehnică în dependenţă de folosirea
brevetelor de invenţii;
- serviciile de reprezentanţă comercială;
314 
 
 - prestaţiile şi serviciile turistice;
- alte acte de comerţ efectuate între agenţii economici din diferite
ţări.
Actualmente în comerţul internaţional s-au conturat mai multe
tendinţe, printre care pot fi menţionate: creşterea accelerată a exporturilor
mondiale; sporirea ponderii exportului de mărfuri în produsul naţional
brut în ţările dezvoltate; intensificarea diversificării comerţului mondial
(apariţia de noi pieţe de microprocesoare, roboţi industriali, videotehnică
etc.); creşterea ponderii ţărilor industriale în exporturile mondiale, care
actualmente constituie 70% din totalul exporturilor; aplicarea unor noi
restricţii tarifare şi netarifare de limitare a comerţului internaţional
(aplicarea taxelor vamale majorate, restricţii la import, ambalaj, calitate
etc.); creşterea ponderii ţărilor noi industriale în comerţul internaţional
(Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan etc.); instituţionalizarea
schimburilor internaţionale (crearea unor instituţii de reglare a comerţului
internaţional, cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului).
Comerţul internaţional este influenţat de următorii factori:
- specializarea ţărilor în fabricarea unor grupe de produse în
dependenţă de condiţiile favorabile naturale, economice şi tradiţionale;
- integrarea economică regională atât în Europa, cât şi în alte zone
ale lumii;
- extinderea societăţilor şi companiilor transnaţionale (de ex. firma
italiană “Fiat” are filialele sale în 24 de ţări);
- repartizarea planetară a capitalului, resurselor naturale şi a forţei
de muncă;
- dezvoltarea rapidă a transporturilor şi telecomunicaţiilor, a
instituţiilor valutar-bancare.
Dezvoltarea comerţului internaţional a contribuit la constituirea
pieţei mondiale. Actualmente în cadrul economiei mondiale există mai
multe forme de pieţe internaţionale: a) burse internaţionale, care se
divizează în burse generale şi burse specializate. Bursele generale
efectuează operaţiuni de negociere pentru o gamă largă de mărfuri,
precum şi tranzacţii de hârtii de valoare şi valute. De regulă, bursele
generale funcţionează în centrele comerciale (Paris, Chicago, Londra,
Zürich etc.). Bursele specializate se divizează în trei grupe: burse pentru
anumite produse (cafea, zahăr, bumbac, animale etc.); burse de valori,
care efectuează operaţiuni legate de realizarea hârtiilor de valoare şi a
315 
 
metalelor preţioase; burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului
internaţional (operaţiuni de asigurări şi navluri); b) pieţe zonale ale unor
produse industriale (mărfuri electronice, video-audio-vizuale); c) pieţe
internaţionale de licitaţie; d) târguri internaţionale (Plovdiv, Drezden ş.
a.).
Preţurile aplicate pe piaţa mondială pot fi grupate după următoarele
criterii:
- în dependenţă de felul mărfurilor destinate pentru comerţul
extern se disting preţuri mondiale ale mărfurilor corporale (materii prime,
produse prelucrate) şi preţuri mondiale ale serviciilor (preţurile la
serviciile de transport, la serviciile turistice etc.);
- în dependenţă de direcţia fluxurilor comerciale externe preţurile
se divizează: în preţuri de import şi în preţuri de export;
- în dependenţă de poziţia celor care le stabilesc, preţurile pot fi
grupate în: preţuri de acord (acorduri internaţionale); preţuri fixate de
producător (de ex., preţurile stabilite de OPEC); preţuri fixate de
cumpărător; preţuri de monopol;
- în dependenţă de tehnica de comercializare a mărfurilor se
disting: preţuri sau cotaţii la bursele internaţionale de mărfuri; preţuri de
licitaţie; preţuri ajustate (preţuri care pot fi corectate în funcţie de
conjunctura pieţei);
- preţuri de listă sau catalog, care sunt stabilite de exportatori şi
sunt difuzate importatorilor în vederea negocierii contractelor de vânzare-
cumpărare (astfel de preţuri pot fi modificate în dependenţă de starea
pieţei);
- preţuri director, care se formează pe piaţa principală a unui
produs sau pe piaţa cu cel mai mare volum de desfacere (cafea, bumbac);
- în dependenţă de etapele tranzacţiilor, preţurile pot fi divizate în:
preţuri de ofertă, preţuri de negociere, preţuri de tranzacţie (de vânzare-
cumpărare).
În ultimii ani în dinamica preţurilor mondiale s-au conturat două
tendinţe: creşterea preţurilor la mărfurile industriale şi scăderea lor la cele
primare (materia primă), fiind determinate de conjunctura economică pe
piaţa mondială.
În domeniul comerţului internaţional s-au conturat două forme de
politici comerciale: politica liber-schimbistă şi politica protecţionistă.
Politica liberului schimb constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate
316 
 
mărfurile să circule liber între state. Politica protecţionistă constă în
stimularea producătorilor autohtoni şi limitarea importurilor de mărfuri
străine, care pot fi confecţionate în ţara dată. Protecţionismul comercial se
realizează prin aplicarea tarifelor vamale ridicate şi a măsurilor netarifare
(politici de dumping, aplicarea normelor sanitare de ambalare a mărfurilor
etc.).
În politica comerţului internaţional larg este aplicată “clauza
naţiunii celei mai favorizate”, care constă în faptul, că statele semnatare
îşi oferă reciproc toate privilegiile pe care le acordă ţărilor terţe (în
domeniul taxelor vamale, eliberării licenţelor de import sau export,
tranzitului, navigaţiei maritime şi fluviale). Clauza naţiunii celei mai
favorizate poate fi acordată atât în cadrul bilateral, cât şi multilateral, prin
Organizaţia Mondială a Comerţului. Republica Moldova, ca membru al
acestei organizaţii internaţionale, se bucură de clauza naţiunii cele mai
favorizate în baza contractului încheiat cu Statele Unite ale Americii.
În actualul sistem al comerţului internaţional rolul de regulator
exclusiv în schimbul de mărfuri şi servicii dintre state îl joacă Organizaţia
Mondială a Comerţului (OMC) 47 , care a fost constituită în 1995 în baza
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), care a funcţionat
din a. 1948. Ţările care sunt membre ale OMC sunt obligate să respecte,
în relaţiile dintre ele, anumite reguli şi principii, menite să reducă taxele
vamale şi să înlăture restricţiile cantitative din calea schimburilor
comerciale pentru ca acestea să contribuie substanţial la relansarea
durabilă a economiei mondiale.
Principiile fundamentale care stau la baza activităţii OMC sunt:
- principiul nediscriminării în relaţiile comerciale, părţile
contractante trebuind să-şi acorde clauza naţiunii celei mai favorizate;
- interzicerea restricţiilor cantitative şi a altor bariere ca efecte
multiple la importul şi exportul de mărfuri;
- eliminarea subvenţelor de export;
- aplicarea nediscriminatorie a restricţiilor cantitative, dacă se
acceptă, prin divagare, de la principiul anterior, a unor astfel de restricţii;
- protejarea economiilor naţionale de concurenţa străină numai cu
ajutorul taxelor vamale;

47
Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, pag. 338.
317 
 
 - adoptarea deciziilor prin consens general.
Un rol important în comerţul internaţional îl are balanţa comercială.
Balanţa comercială reprezintă tabloul statistico-economic în care se
înregistrează şi se compară în formă bănească exportul şi importul de
bunuri economice, efectuate de o anumită ţară pe durata unui an. Balanţa
comercială are două componente: exportul, care formează activele şi
importul, care formează pasivele. Balanţa comercială este activă, dacă
exportul depăşeşte importul, este pasivă, dacă importul depăşeşte exportul
şi este echilibrată, dacă importul şi exportul sunt egale. Balanţa
comercială poate fi: generală, atunci când cuprinde ansamblul legăturilor
externe ale unei ţări; parţială, atunci când reflectă relaţiile import-export
ale unei ţări sau grup de ţări. Despre dinamica balanţei comerţului exterior
al Republicii Moldova ne mărturisesc cifrele de mai jos (tab. 19.1).

Tabelul 19.1. Dinamica comerţului exterior al Republicii Moldova

(mln. dolari)
2006 2007 2008 2009 2010
Export - total 1051,6 1341,7 1591,1 1287,5 1541,5
din care:
în ţările C.S.I. 424,1 550,2 623,0 490,4 624,0
în ţările U.E- 27. 537,6 679,3 820,0 668,4 728,9
în alte ţări 89,8 112,2 148,0 128,6 188,6
Importul-total 2693,1 3689,5 4898,7 3278,3 3855,3
din ţările C.S.I. 1020,8 1333,7 1737,2 1140,4 1256,9
din ţările U.E- 27. 1218,5 1680,9 2105,3 1422,6 1704,2
din alte ţări 453,9 674,8 1056,2 715,3 894,2
Soldul balanţei -1641,6 -2347,8 -3307,6 -1990,7 -2313,8
comerciale-total
Gradul de acoperire a 39,0 36,4 32,4 39,2 40,0
importurilor cu
exporturi – total, %
Sursa: Moldova în cifre. Breviar statistic. 2011. Chişinău, 2011, pag.64

După cum rezultă din tabelul 19.1. ponderea exportului în ţările CSI
a constituit în a 2010 – 40,4%, în ţările UE – 47,2%, în alte ţări -12,4%,
iar importul din aceste grupe de ţări a constituit respectiv – 32,6, 44,2,
23,2%.

318 
 
 77% din exportul R. Moldova a fost exercitat în 10 ţări (Rusia,
România, Italia, Ucraina, Turcia, Anglia, Belarus, Germania, Polonia,
Kazahstan). În structura exportului primul loc îlocupă produsele
alimentare (26,3%), articolele manufacturate – mobilă, îmbrăcăminte,
încălţăminte (22,7%), băuturi alcoolice şi tutun (13,0%), maşini şi
echipamente (12,7%). 75,3% din bunuri în a. 2010 au fost importate din
următoarele 10 ţări: Rusia, Ucraina, România, China, Germania, Italia,
Turcia, Belarus, Polonia, Grecia. În structura importului au predominat:
maşini şi echipamente (20,9%), combustibil (20,5%), mărfuri
manufactoriale (19,1%), produse chimice (13,5%), produse alimentare şi
fructe (10,6%) 48 .
În anul 2010 R.Moldova a avut sold pozitiv cu următoarele ţări:
Anglia – 29,5 mln., dolari, Kazahstan – 14, 7 mln., Georgia – 11, 6 mln.,
Irac - 10, 2 mln., Siria – 9,9 mln., Azerbaidjan – 7,3 mln., Albania – 6,6
mln., Liban – 4,5 mln., Libia – 4,0 mln., Uzbekistan – 0,8 mln. dolari. În
acelaşi an R. Moldova a avut sold negativ în comerţul exterior cu Ucraina
– 436,9 mln. dolari, China – 317,9 mln., Germania – 219,3 mln., Rusia –
182,3 mln., România – 129, 4 mln., Turcia – 123, 3 mln., Italia – 122, 6
mln., Grecia – 69,8 mln., Polonia – 58, 4 mln., Ungaria – 55, 7mln. dolari.
Un rol important în relaţiile de schimb internaţional îl are balanţa
naţională de plăţi externe. Balanţa de plăţi externe reprezintă un
instrument economico-statistic, în care se includ şi se compară încasările
şi plăţile realizate de o ţară într-o anumită perioadă de timp (de obicei un
an). În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu
străinătatea.
În conformitate cu actele normative ale Fondului Monetar
Internaţional balanţa de plăţi externe cuprinde două grupe de indicatori:
Grupa I, numită Balanţa curentă sau Contul curent, include:
- balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică încasările
din export şi plăţile pentru importul de mărfuri corporale;
- balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru
servicii internaţionale de transport, telecomunicaţii, turism, tranzit,
operaţiuni bancare etc.;
- balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu titlul
de venituri (dividende, dobânzi, profituri, salarii repatriate de emigranţi);

48
Moldova în cifre. Breviar statistic. 2011. Chişinău, 2011, pag. 66-69; 71 -73.
319 
 
 - balanţa transferurilor curente, care reflectă transferurile
economiilor băneşti ale lucrătorilor emigranţi, donaţiile, transferurile în
contul acordurilor dintre ţări, ajutoarele publice sau private.
Grupa II, numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital
şi financiar, include:
- transferuri de capital pe termen scurt, care reflectă creditele
primite sau creditele acordate pe un termen până la un an;
- investiţii directe de capital pe termen lung, care reflectă
fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub formă de investiţii;
- investiţii de portofoliu sub formă de titluri de creanţă şi titluri
de angajamente;
- activele de rezervă ale statului, care reflectă rezervele valutare
ale statului.
Balanţa de plăţi externe poate fi:
 echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu plăţile externe;
 excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile
internaţionale sunt mai mari decât plăţile respective;
 deficitară, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici
decât plăţile către străinătate.
Balanţa de plăţi externe joacă un rol important în viaţa economică: ea
reprezintă un instrument de bază prin care se înfăptuieşte politica valutară
şi de comerţ exterior al unei ţări; balanţa de plăţi reprezintă un document
de sinteză privind relaţiile economice internaţionale ale unei ţări,
reflectând volumul şi structura încasărilor şi plăţilor în valută în relaţiile
cu străinătatea pe o anumită perioadă de timp; balanţa de plăţi reflectă
multiple aspecte economice, financiare şi chiar politice ale ţării. O balanţă
activă poate reflecta faptul că mărfurile produse sunt competitive; balanţa
de plăţi pe o perioadă mai îndelungată reflectă tendinţele care se manifestă
în activitatea economico-socială a ţării.

19.2. Sistemul monetar internaţional şi funcţiile lui

Sistemul monetar internaţional reprezintă totalitatea de reguli şi

principii, care reglementează relaţiile monetare internaţionale.
În procesul dezvoltării sale sistemul monetar internaţional a evoluat
în corelaţie cu dezvoltarea economiei mondiale şi a pieţei mondiale,
trecând consecutiv prin trei etape:
320 
 
 La prima etapă (sec XIX – prima jumatate a sec.XX) sistemul
monetar internaţional a fost bazat pe etalonul de aur. Aurul a devenit
moneda universală. Toate reglementările internaţionale se efectuau în aur.
Etalonul-aur a devenit un adevărat instrument necontestat al schimburilor
internaţionale. Prezenţa aurului în decontările internaţionale şi
convertibilitatea liberă a monedelor naţionale în aur pe baza unor
mecanisme spontane a asigurat acestui sistem mobilitatea necesară şi
variabilitatea parităţii monedelor naţionale, respectiv, condiţii relativ egale
pentru toate ţările pe piaţa mondială.
La a doua etapă (1944–1976) sistemul monetar internaţional a fost
bazat pe etalonul de aur devize. Acest sistem a fost constituit în anul 1944
la Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite de la Bretton-
Woods (SUA) la care au participat 44 de ţări. La această conferinţă s-a
decis ca în calitate de bani universali să fie atât aurul, ca pivot al
sistemului, cât şi dolarul american şi lira sterlină engleză, considerate ca
reprezentante ale aurului. În cadrul relaţiilor economice internaţionale
aceste monede-devize au îndeplinit rolul de valute-cheie. Ca urmare,
ţările, prin băncile lor de emisiune, puteau păstra ca rezerve monetare, pe
lângă aur, dolari şi lire sterline. Dacă în sistemul etalon-aur, cursul de
schimb valutar se abătea de la paritatea oficială doar în limitele aşa-
numitelor puncte-aur, apoi în cazul etalonului aur-devize acest curs se
abătea substanţial de la paritatea fixată de conferinţa monetară menţionată.
Ca urmare a politicii monetar-valutare a SUA, cursul de schimb oficial al
dolarului era menţinut la un nivel de peste două ori mai mare decât
capacitatea lui reală de cumpărare, ceea ce a contribuit la înlocuirea
sistemului etalonului aur-devize prin sistemul etalon-devize.
La a treia etapă (1978 – până în prezent) sistemul monetar
internaţional este bazat pe etalon-devize. Potrivit Conferinţei monetare
internaţionale de la Kingston (Jamaica-1976) începând cu anul 1978 s-a
trecut practic la un nou sistem monetar-valutar, care dispune de
următoarele trăsături: a) scoaterea aurului în afara sistemului monetar; b)
funcţiile valutare ale aurului sunt atribuite D.S.T (Drepturi Special de
tragere) şi monedelor naţionale convertibile; c) introducerea cursurilor
valutare libere fluctuante; d) diversificarea continuă a mijloacelor de
decontare internaţională şi aşezarea D.S.T-urilor în centrul întregului
sistem de decontări şi de plăţi internaţionale.
Sistemul etalon-devize a avut şi are un caracter tranzitoriu,
deoarece actualmente rolul principal în reglarea fluxurilor monetar-
321 
 
valutare îl joacă instituţiile internaţionale, cum ar fi Fondul Monetar
Internaţional (FMI) şi Banca Mondială (BM).
Fondul Monetar Internaţional este principala instituţie multilaterală
internaţională, creat în anul 1945 în conformitate cu decizia Conferinţei
Monetare Internaţionale de la Bretton-Woods (SUA, 1944), în scopul de a
construi o nouă ordine monetară internaţională, menită să favorizeze
liberalizarea schimburilor comerciale şi creşterea economică mondială.
FMI asigură funcţionarea coordonată a sistemului monetar pentru a evita
crizele economice majore. Obiectivele principale ale FMI sunt:
1. Promovarea cooperării monetare internaţionale.
2. Favorizarea expansiunii armonioase a comerţului internaţional.
3. Menţinerea unui regim monetar şi valutar ordonat.
4. Reducerea dezechilibrelor balanţelor de plăti.
5. Punerea de lichidităţi la dispoziţia statelor-membre în caz de
dificultăţi conjuncturale.
FMI are o vocaţie universală, fiind alcătuit din 182 de state membe,
reprezentate în general de miniştrii lor de finanţe în Adunarea Generală a
Fondului 49 . Gestiunea curentă este exercitată de un Consiliu de
administrare format din 24 de membri, dintre care 8 sunt permanenţi
(SUA, Japonia, Germania, Franţa, Anglia, Marea Britanie, Arabia Saudită,
Rusia şi China). Comitetul monetar şi financiar internaţional, compus din
24 de membri, este o instanţă mondiala esentială, la care participă atât
ţările dezvoltate, cât şi ţările în curs de dezvoltare, şi a cărei atribuţie este
acordarea împrumuturilor.
Sistemul de finanţare al FMI este bazat pe cota-parte a ţărilor-
membre şi pe rezerva internaţională FMI (DST), creată în anul 1969. Ţara
care aderă la FMI depune o cotă-parte care reflectă situaţia economică
relativă a ţării date, exprimată în DST. Numărul de DST determină
valoarea cotizaţiei anuale, numărul de voturi în adunarea generală,
valoarea maximă a resurselor financiare conjuncturale la care statul-
membru poate avea acces. DST are şi rolul de unitate de cont. FMI la
nivel global este finanţat de marile puteri economice, cum ar fi: SUA,
Japonia şi Uniunea Europeană. Una din funcţiile de bază a FMI este
prevenirea, supravegherea şi reglementarea crizelor financiare (din
1973-1974, 1980-1982, 1998, 2008-2009), care au cuprins majoritatea

49
Dicţionar de ştiinţe economice. Editura ARC. Chişinău, 2006, p. 398-399. R.
Moldova a aderat la FMI în a. 1992.
322 
 
ţărilor lumii. FMI acţionează prin acordarea de împrumuturi pe termen
scurt şi mediu băncilor centrale ale ţărilor care sunt afectate de o criză de
lichidităţi. O altă funcţie majoră a FMI este reglementarea regimului
valutar. Cele trei monede mondiale importante – dolarul, euro şi yenul –
fluctuează una în funcţie de cealaltă într-un sistem de cursuri flotante. Cu
toate acestea, multe alte monede au legături rigide cu una dintre aceste trei
monede. De aici rezultă un sistem global care combină cursuri fixe şi
cursuri flotante prin intermediul unor benzi de fluctuaţie.
O funcţie prioritară a FMI este intervenţia de corelare şi restabilire
a echilibrului macroeconomic în ţările-membre ale acestei instituţii. În
acest scop experţii FMI, împreuna cu guvernele ţărilor respective,
semnează diferite planuri de ajustări structurale, preconizează diferite
măsuri şi politici de austeritate nepopulare, uneori în detrimentul
cheltuielilor de educaţie şi sănătate. Ca exemplu de măsuri structurale şi
politici de austeritate poate servi Memorandumul încheiat între FMI şi
R.Moldova din 24 martie 2011 50 , care prevede pentru anii 2011-2012
următoarele:
- în domeniul bugetar: reducerea deficitului bugetar până la
4,55% din PIB în anul 2011 şi 3,5% în anul 2012; utilizarea resurselor
bugetare suplimentare pentru investiţii în infrastructură şi în asistenţa
socială bine direcţionată; plafonarea numărului angajaţilor în sectorul
public până la 212 mii persoane;
- în domeniul finanţelor publice şi responsabilităţilor fiscale se
preconizează să fie elaborate planuri operaţionale privind eficientizarea
controalelor, executării silite a obligaţiunilor fiscale, activităţilor de
informare şi educare a persoanelor fizice cu venituri mari;
- în domeniul învăţământului se prevede: optimizarea mărimii
claselor (30-35 elevi în şcolile mari şi 25-30 elevi în restul şcolilor;
optimizarea reţelei şcolare (prin închiderea şcolilor cu clase mici şi
asigurarea transportului pentru elevi spre şcolile de circumscripţie);
reducerea personalului non-didactic şi a poziţiilor vacante;
- în domeniul privatizării se prevede: deetatizarea companiei
Moldtelecom, companiei Air Moldova, privatizarea Băncii de Economii şi
altor companii publice mari.

50
Economist, nr. 26 din 27 iulie 2011, p. 6.
323 
 
 Una din instituţiile de bază ale sistemului monetar internaţional este
Banca Mondială (BM) 51 .Banca Mondială reprezintă un sistem bancar
format din următoarele componente: Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Corporaţia Financiară Internaţională
(I.F.C.), Asociaţia pentru Dezvoltarea Internaţională (I.D.A.) şi Asociaţia
de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (M.I.G.A.). R.Moldova a aderat
la Banca Mondilă în anul 1992. Principalele obiective ale BM sunt: a)
sprijinirea ţăriilor în curs de dezvoltare pentru creşterea standardului lor
de viaţă prin utilizarea resurselor financiare provenite din ţările
dezvoltate; b) finanţarea externă suplimentară în scopul reducerii poverii
datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare; c) asigurarea asistenţei
tehnice a instituţiilor BM la realizarea programelor de dezvoltare tehnico-
economică a acestor ţări.
Principala componentă din cadrul Bancii Mondiale este Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), care a fost
constituită în anul 1946 prin acordul a 44 de ţări. Actualmente BIRD
întruneşte 178 de ţări, care sunt în acelaşi timp şi membre a FMI.
Resursele financiare ale BIRD se constituie din: subscrieri ale ţărilor-
membre; venituri nete din operaţiuni bancare; fonduri obţinute din
vânzarea de obligaţiuni pe pieţele financiare internaţioanale şi din alte
împrumuturi mobilizate de pe aceste pieţe. Resursele acumulate de către
BIRD sunt destinate pentru dezvoltarea social-economică a ţărilor-
membre. BIRD exercită următoarele funcţii:
- acordă împrumuturi directe guvernelor sau cu garantarea
guvernamentală pe termen scurt sau pe termen lung (până la 20 de ani) cu
perioade de graţie de 5 ani pentru realizarea unor programe de investiţii şi
pentru susţinerea programelor de dezvoltare;
- participarea la programele de cofinanţare alături de alte
instituţii financiare internaţionale;
- garantarea creditelor obţinute de statele-membre de pe piaţa
financiară internaţioanală, având un rol de catalizator al investiţiilor de
capital extern;
- coordonarea ajutoarelor internaţionale pentru dezvoltare şi
oferirea asistenţei economice şi tehnice membrilor săi.

51
Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, p.56.
324 
 
 - acordarea de credite cu scopul echilibrării balanţei de plăti
externe a ţărilor în curs de dezvoltare.
După cum urmează din analiza FMI şi a BM, principala misiune a
Sistemului Monetar Internaţional este acordarea de împrumuturi şi
investiţii de capital directe şi de portofoliu, atât ţărilor dezvoltate, cât şi
ţărilor aflate în curs de dezvoltare.
Investiţiile directe constă în plasarea de capitaluri de către
investitorii străini pentru înfiinţarea de firme industriale, agricole, de
construcţii, transporturi, societăţi bancare. Rezultatul investiţiilor străine
este formarea de capital real, care poate fi o firmă cu capital integral străin
sau o societate mixtă. Investiţiile străine în capitalul social al
întreprinderilor din R.Moldova este reflectat în tabelul 19.2.

Tabelul 19.2. Investiţiile străine în capitalul social

al întreprinderilor din Moldova, 2010
Capitalul
Numărul
Nr. Ţara investit %
întreprinderilor
(mln lei)
1. Cipru 250 930,0 15
2. Olanda 112 917,9 14
3. Rusia 750 865,3 13
4. S.U.A. 382 415,3 6
5. Germania 339 371,6 6
6. România 1057 360,6 6
7. Marea Britanie 173 332,8 5
8. Spania 56 308,7 5
9. Turcia 823 197,1 3
10. Insulele Virgine Britanice 58 192,1 3
11. Ucraina 571 179,0 3
12. Belgia 92 154,5 2
13. Italia 762 151,0 2
Altele 1036
Total 6461 5393,7
Sursa: Biroul Naţional de statistică a R. Moldova.

Investiţiile de portofoliu constă în achiziţionarea de către

investitorii străini de acţiuni ale unor firme deja existente. Dacă investiţia
directă îmbină plasamentul financiar cu investiţia reală, investiţia de

325 
 
portofoliu reprezintă, în esenţă, un plasament financiar, o investiţie în
titluri financiare tranzacţionale pe piaţa capitalului.
Actualmente, cea mai mare parte a investiţiilor străine directe îşi au
atât originea, cât şi destinaţia în ţările dezvoltate, care generează circa
90% şi receptează, în medie, 70 – 75% din fluxurile internaţionale de
investiţii străine directe.

19.3. Migrarea internaţională a forţei de muncă

şi particularităţile ei în R. Moldova

Un loc important în circuitul economic mondial ocupă migrarea

internaţională a forţei de muncă.
Migrarea forţei de muncă reprezintă un proces social-economic
care presupune deplasarea populaţiei active dintr-o regiune în alta.
Migrarea forţei de muncă include două procese simultane: emigrarea
forţei de muncă dintr-o ţară şi imigrarea forţei de muncă în ţara respectivă.
La baza procesului de migrare a forţei de muncă stau următoarele
motive:
 Motive economice – determinate de nivelul diferit de dezvoltare
economică dintre diferite ţări, nivelul diferit al preţurilor, nivelul diferit al
salarizării, numărul locurilor de muncă etc. Ca rezultat, populaţia activă
caută un loc de trai care ar asigura un nivel respectiv al necesităţilor
economice.
 Motive de educaţie – determinate de necesitatea populaţiei de
perfecţionare a nivelului de cunoştinţe, de a face studii, de a face schimb
de experienţă şi de realizare a cunoştinţelor acumulate.
 Motive familiare – determinate de căsătoria a două persoane din
ţări diferite, reîntregirea familiilor din care un membru al familiei a
emigrat la lucru în altă ţară etc.
 Motive politice – determinate de instabilitatea politică dintr-o
ţără sau a unui regim politic ce limitează posibilitatea de liberă exprimare
a ideilor şi conceptelor politice etc.
 Motive religioase – de regulă în ţările cu un regim politic
instabil sau dictatorial sunt limitate de asemenea posibilităţile de
exprimare liberă a atitudinilor faţă de diferite concepte religioase.

326 
 
  Motive de sănătate – determinate de condiţiile nocive pentru
sănătatea anumitor pături de populaţie dintr-o ţară sau de imposibilitatea
reabilitării capacităţilor de muncă, pierdute în ţara de origine.
Pe plan mondial putem evidenţia patru etape de bază în procesul
migrării internaţionale a forţei de muncă:
 prima etapă – include secolele XVII-XIX. La această etapă avea
loc emigrarea forţei de muncă din ţările Europene către ţările de pe
continentele americane, unde avea loc dezvoltarea întreprinderilor
industriale şi agricole, care condiţiona o creştere sporită a necesităţii în
forţă de muncă;
 a doua etapă – cuprinde sec. XIX şi începutul sec. XX. La
această etapă are loc migrarea populaţiei din ţările coloniale către
metropole, adică către Marea Britanie, Franţa, SUA;
 etapa a treia – cuprinde anii ’50-’80 ai sec. XX. La această
etapă are loc migrarea forţei de muncă în ţările Europei Occidentale, unde
se dezvoltă economia şi se simte un deficit acut al forţei de muncă şi în
ţările Orientului Mijlociu şi Americii Latine în scopul valorificării
zăcămintelor subterane şi anume a celor petroliere. În această perioadă are
loc migrarea forţei de muncă calificată din ţările dezvoltate în cele slab
dezvoltate pentru a realiza problema valorificării resurselor energetice şi
asigurării cu acestea a ţărilor dezvoltate;
 a patra etapă include anii 90 ai secolului XX şi începutul sec.
XXI. În această perioadă are loc migrarea intensivă a populaţiei din ţările
Europei de Est către ţările dezvoltate din America de Nord (S.U.A.,
Canada), Europa Occidentală (Franţa, Italia, Grecia, Germania, etc.) şi
alte ţări ale lumii (Izrael, Turcia, Japonia).
Migrarea forţei de muncă se manifestă în mai multe forme.
Conform diferitor surse bibliografice putem evidenţia următoarele
clasificări ale procesului de migrare a forţei de muncă:
1. În aspect juridic deosebim următoarele forme:
 Migrare legală – determinată de imigrarea anumitor persoane în
baza contractelor de muncă care asigură condiţiile de muncă, de
salarizare, de asistenţă socială şi medicală etc.
 Migrare ilegală – determinată de imigrarea persoanelor fără
contracte de muncă în ţările în care conform acordurilor şi tratatelor
încheiate între ţări sunt prevăzute anumite restricţii.

327 
 
  Migrare nereglementată – determinată de imigrarea persoanelor
în anumite ţări în care nu sunt prevăzute condiţii specifice de angajare a
acestor persoane.
2. În dependenţă de dinamica procesului de migrare deosebim:
 Migrare permanentă – care presupune imigrare într-o anumită
ţară cu acceptarea tuturor restricţiilor legislative din ţara respectivă,
inclusiv cu acordarea cetăţeniei acestei ţări.
 Migrare periodică – care presupune imigrarea periodică a
anumitor persoane la perioade nedeterminate de timp în ţări diferite cu
acceptarea anumitor restricţii legislative.
 Migrare sezonieră – care presupune migrarea anumitor persoane
pentru executarea anumitor lucrări ce au un caracter sezonier (agricultură,
turism, construcţii).
 Migrare accidentară – care presupune migrare de o singură dată
a persoanelor pentru a obţine anumite venituri şi care nu presupune în
viitor deplasarea acestor persoane peste hotare.
3. În dependenţă de conţinut deosebim:
 Migrare tehnico-ştiinţifică – care presupune migrarea forţei de
muncă calificate la locurile de muncă de calificare respectivă.
 Migrare non-calificare – care presupune migrarea forţei de
muncă la lucru necalificat indiferent de specialitatea şi calificarea
lucrătorului.
Către începutul secolului XXI circa 130 mln. de persoane locuiesc
în afara ţărilor de origine. Anual această cifră creşte cu circa 2%. Conform
OMC numărul emigranţilor către anul 2025 poate să depăşească 500 mln.
persoane. La etapa contemporană migrarea forţei de muncă are loc din ţări
slab dezvoltate către ţările înalt dezvoltate. Cele mai solicitate ţări pentru
emigranţi sunt: SUA, Germania, Canada, Australia. În prezent circa 8%
din populaţia Americii de Nord şi a Europei Occidentale sunt constituite
din persoane cu cetăţenia altor state.
Migrarea forţei de muncă nu întotdeauna este privită în aspect
pozitiv, deoarece ea afectează diferite categorii de persoane din diferite
ţări. Pe de altă parte, ea aduce mai multe avantaje pentru participanţi.
Consecinţele social-economice pentru ţările de origine ale fluxurilor
de emigranţi:

328 
 
 1. parţial se rezolvă problema ocupării forţei de muncă neîncadrată
în câmpul muncii, se reduce şomajul, în unele domenii poate apărea
deficit al forţei de muncă;
2. agenţii economici pentru a angaja cadrele necesare şi a menţine
persoanele deja angajate sunt nevoiţi să sporească nivelul salariilor, ceea
ce duce la sporirea costului de producţie şi reducerea profiturilor;
3. creşte nivelul veniturilor şi al bunăstării populaţiei în urma
sporirii salariilor şi al remitenţilor de peste hotare, condiţionează creşterea
nivelului consumului, respectiv stimulează comerţul şi sfera serviciilor;
4. emigranţii nu participă la proiectele sociale din ţările de origine
cum ar fi: asigurările sociale, asigurările medicale, învăţământ şi altele,
aceaştea formează în prezent şi vor forma în viitor o problemă.
Pentru ţările importatoare a forţei de muncă situaţia diferă într-o
anumită măsură:
1. ţările ce acceptă imigranţii fac economii considerabile în
pregătirea acestor cadre calificate;
2. este un avantaj pentru agenţii economici, deoarece plătesc salarii
mai mici imigranţilor în raport cu muncitorii autohtoni, se reduc
cheltuielile de producţie şi sporesc profiturile;
3. pentru forţa de muncă locală imigranţii aduc numai necazuri:
scade nivelul salariilor, creşte şomajul, scade consumul, etc.

Migrarea forţei de muncă în Republica Moldova, ca fenomen social

economic, poate fi observat începând cu destrămarea URSS şi poate fi
divizat în trei perioade;
Prima perioadă 1989-1993 a avut loc primul val de migrare
masivă a populaţiei. Această migraţiune a avut la bază motive etnice.
Astfel în această perioadă au emigrat circa 300 mii persoane de origine
germană, rusă, evrei, bulgari şi alte etnii, care au plecat în ţările de origine
(Germania, Rusia, Israel, Bulgaria).
A doua perioadă cuprinde anii 1998-2006. În această perioadă are
loc al doilea val de emigrare din ţară. Conform diferitor surse cifra
emigranţilor de muncă a variat în această perioadă între 300 de mii şi
1000 de mii de persoane. Cauza de bază a fost căutarea unui loc mai bine
plătit şi asigurarea unui nivel de viaţă pentru persoanele rămase în ţară.
A treia perioadă începe cu anul 2008. Din acest an începe cel de-al
treilea val de emigrare din Moldova la baza căruia stau motivele sociale,
şi anume reîntregirea familiilor – copii maturizaţi, care şi-au finalizat
329 
 
studiile, soţii, părinţii pleacă către persoanele aflate peste hotare, care şi-
au găsit loc de muncă, casă, şi-au format un cerc de prieteni etc. Acest val
este cel mai periculos pentru republică, deoarece majoritatea
participanţilor nu se vor întoarce înapoi.
Pentru Republica Moldova migrarea forţei de muncă a avut
următoarele consecinţe pozitive:
1. Emigrarea forţei de muncă a contribuit la scăderea nivelului
şomajului în ţară, deoarece populaţia neocupată în câmpul muncii şi-a
găsit loc de muncă peste hotare.
2. A crescut nivelul de bunăstare al unei părţi a populaţiei, datorită
remitenţilor transferurilor în ţară de către imigranţi către rudele rămase în
ţară (în a. 2010 – 1244 mln dolari).
3. Au crescut veniturile bugetare în urma creşterii volumului
taxelor vamale încasate de la importul de mărfuri, acoperite de remitenţele
imigranţilor.
4. Au crescut rezervele valutare ale ţării în urma achiziţiei
surplusului de valută pe piaţă.
Pe de altă parte migraţia forţei de muncă a condiţionat un şir de
consecinţe negative:
1. În urma emigrării forţei de muncă calificate în unele ramuri se
simte un deficit acut de personal calificat (industria uşoară, construcţiile
civile şi industriale, prelucrarea metalelor).
2. Remitenţele transferate de către imigranţi de peste hotare
influenţează în mod negativ asupra pieţei valutare, pieţei mărfurilor
industriale, pieţei imobiliare etc., ca rezultat are loc creşterea nivelului de
preţuri, creşte inflaţia, creşte volumul tranzacţiilor speculative ş.a.
3. A crescut considerabil dependenţa bugetului de importuri. Pe
parcursul ultimilor ani circa 60% din veniturile bugetului sunt constituite
din taxe şi impozite vamale, în anul 2010 aceste venituri au constituit
81,8% din veniturile bugetului naţional.
Dimensiunile mari ale migrărilor internaţionale a forţei de muncă
condiţionează aplicarea unor măsuri de reglare şi reglementare a acestui
proces complicat: elaborarea şi implementarea în practică a legilor
juridice şi a actelor normative referitor la migrarea internaţională a forţei
de muncă; încheierea acordurilor bilaterale şi multilaterale cu privire la
reglementarea migraţiei de muncă; interzicerea migrării ilegale a forţei de
muncă.

330 
 
 Rezumat

1. Economia oricărei ţări poate fi considerată deschisă, dacă

ponderea comerţului exterior în PIB este înaltă şi, respective, închisă, dacă
această pondere este relativ mică.
2. Comerţul internaţional reprezintă totalitatea tranzacţiilor de
bunuri economice pe ansamblul ţărilor lumii.
3. Structura comerţului internaţional: schimburile de mărfuri şi
servicii dintre ţări; exportul şi importul de capital; migrarea internaţională
a forţei de muncă; serviciile de transport şi de expediţii; serviciile de
asistenţă tehnică; serviciile turistice ş.a.
4. Principalele pieţe internaţionale: bursele internaţionale; pieţele
zonale ale unor produse industriale; pieţele internaţionale de licitaţie;
târgurile internaţionale.
5. În comerţul internaţional, de regulă, sunt aplicate două tipuri de
politici: prima – politica liberului schimb, care asigură mişcarea liberă a
bunurilor economice între state; a doua – politica protecţionistă, care
stimulează producătorii autohtoni şi limitează importul de mărfuri străine.
6. Balanţa comercială reprezintă tabloul statistico-economic în care
se înregistrează şi se compară în formă valorică exportul şi importul de
bunuri economice, efectuate de o anumită ţară pe durata unui an.
7. Balanţa de plăţi externe include toate fluxurile valorice cu
străinătatea ale unei ţări. Ea include contul curent şi contul de capital şi
financiar.
8. Sistemul Monetar Internaţional (SMI) reprezintă totalitatea de
reguli şi principii, care reglementează relaţiile monetare internaţionale.
Principalele instituţii ale SMI sunt: Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Mondială. Principala misiune a SMI este acordarea de împrumuturi şi
investiţii de capital directe şi de portofoliu, atât ţărilor dezvoltate, cât şi
ţărilor aflate în curs de dezvoltare.
9. În sistemul relaţiilor economice internaţionale un loc important
îi revine migrării internaţionale a forţei de muncă, care este generată de
mai multe motive (economice, politice religioase, instruire, integrare
familială, sănătate etc.).
10. Migrarea internaţională a forţei de muncă se manifestă în diferite
forme: legală, ilegală, nereglementată, permanentă, periodică, sezonieră,
tehnico-ştiinţifică ş.a.

331 
 
 11. Migrarea internaţională a forţei de muncă în Republica Moldova
a avut consecinţe pozitive (reducerea şomajului, creşterea remitenţilor,
sporirea rezervelor valutare ale ţării) şi consecinţe negative (creşterea
deficitului de cadre calificative în unele ramuri, creşterea preţurilor la
mărfuri de lungă durată ş.a.).

Bibliografie

 Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC.

Chişinău, 2006, pag. 388-396, 396-400, 405-409.
 A.Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică. UTM.
Chişinău, 2004, pag. 213-219, 223-224.
 Mihai Grosu. Economie politică. Evrica. Chişinău, 2001, pag.
184-188.
 Philip Hardwick ş.a. Introducere în economia politică modernă.
Polirom. Iaşi, 2009, pag. 635-638, 669-685.
 Dicţionar de ştiinţe economice. Editura ARC. Chişinău, 2006,
pag. 68-69, 398-399.
 Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura
Economică. Bucureşti, 1999, pag. 54-56, 112, 217.
 Moldova în cifre. Breviar statistic. 2011. Chişinău, 2011, pag.
64, 66-69, 71-73.
 Anuarul statistic al Republicii Moldova 2010. Chişinău 2010,
pag. 511-519.

332 
 
 Tema 20. Cooperarea internaţională şi integrarea economică
regională

20.1. Cooperarea economică internaţională şi formele ei.

20.2. Necesitatea, etapele şi formele integrării economice
regionale.
20.3. Avantajele şi dezavantajele integrării economice regionale.

Scopul temei: analiza cooperării economice internaţionale şi a

integrării economice regionale.
Obiectivele temei: după studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să determinaţi noţiunea de cooperare economică internaţională la
nivel micro şi macroeconomic;
 să evidenţiaţi formele de cooperare economică internaţională;
 să explicaţi noţiunea de integrare economică regională;
 să analizaţi cauzele integrării economice regionale;
 să analizaţi şi să explicaţi etapele proceselor de integrare
economică regională;
 sa evidenţiaţi obiectivele Uniunii Economice şi Monetare din
Europa Centrală;
 sa cunoaşteţi şi să analizaţi avantajele şi dezavantajele integrării
economice regionale.

20.1. Cooperarea economică internaţională şi formele ei

Cooperarea economică internaţională reprezintă o formă de

colaborare dintre state, care se efectuează pe bază contractuală în diferite
domenii de activitate. Scopul cooperării economice internaţionale este
unirea eforturilor materiale, financiare, umane şi tehnologice ale
partenerilor pentru efectuarea în comun a unor activităţi reciproc
avantajoase.
Cooperarea economică internaţională poate fi exercitată la nivel
macroeconomic, care se desfăşoară între state prin relaţii
interguvernamentale (între guverne, ministere, departamente) şi la nivel
microeconomic, care se extinde între firme şi unităţi de cercetare tehnico-
ştiinţifică.

333 
 
 Un rol important în procesul de cooperare economică internaţională
îl au acordurile încheiate între state sau grupe de ţări (subiecte de drept
internaţional), care prevăd: precizarea principiilor care urmează să
guverneze conduita părţilor în relaţiile reciproce şi în raporturile cu terţii;
măsurile ce vor fi adoptate de statele partenere în vederea facilitării şi
impulsionării relaţiilor de cooperare; domeniile economico-sociale ale
cooperării; mecanismele instituţionale a căror menire este de a asigura
buna derulare a tranzacţiilor de cooperare.
Cooperarea economică internaţională cuprinde următoarele forme
de activităţi:
1. Cooperare în domeniu de producţie, care include:
- specializarea interstatală a producţiei;
- construirea de obiecte prin livrarea de utilaje, tehnologii şi
documentaţii tehnice;
- construirea în comun a obiectelor de destinaţie productivă;
- cooperarea în domeniul explorării şi exploatării resurselor natural;
- construirea în comun a obiectelor de infrastructură productivă
(căi ferate, aeroporturi, magistrale de transport a petrolului, gazelor etc. ).
2. Cooperarea în domeniul tehnico-ştiinţific, care include:
- cooperarea în cadrul unor organizaţii internaţionale (ONU, UE,
OCDE ş.a.) în domeniul cercetărilor şi inovaţiilor tehnico-ştiinţifice;
- cooperarea în cadrul unităţilor şi programelor comune de
cercetare;
- cooperarea în domeniul de acordare a asistenţei tehnice;
- cooperarea în domeniul schimbului de informaţie tehnico-
ştiinţifică.
3. Cooperarea în domeniul comercializării şi activităţilor de
marketing, care include:
- cooperarea pe terţe pieţe;
- schimbul reciproc de informaţie comercială;
- studierea în comun a pieţelor externe şi a conjuncturii
internaţionale;
- elaborarea programelor comune de marketing;
- exercitarea acţiunilor comune de reclamă;
- realizarea mărfurilor sub o singură marcă a produselor fabricate
de firme cooperate;

334 
 
 - înţelegeri între firme privind specializarea în comercializare;
- crearea societăţilor mixte de comercializare ş.a.
4. Cooperarea în sfera serviciilor, care include:
- cooperarea în construirea unor obiecte turistice de menire
internaţională (hoteluri de lux, cazinouri, săli specializate pentru jocuri);
- schimb de servicii turistice între firmele din diferite ţări;
- folosirea în comun a mijloacelor de transport;
- cooperarea în domeniul asigurărilor internaţionale;
- cooperarea în domeniul serviciilor de poştă, telecomunicaţii,
culturale etc.
5. Cooperarea în domeniul activităţilor financiar-bancare, care
include:
- crearea instituţiilor internaţionale pentru finanţarea dezvoltării
economice a ţării (FMI, BIRD, BRI, BEI, BERD ş.a.);
- crearea băncilor mixte şi a consorţiilor bancare;
- cooperarea instituţiilor internaţionale şi regionale în acordarea
creditelor de dezvoltare economică;
- cooperarea în domeniul factoringului internaţional (servicii
specializate privind finanţarea, creditul, încasările);
- cooperarea în domeniul leasingului internaţional.
O instituţie specifică internaţională de cooperare este Organizaţia
de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) 52 , grupare de state
realizată la Paris (a. 1961), de către 19 state europene, membre ale fostei
Organizaţii Europene de Cooperare Economică (Anglia, Austria, Belgia,
Danemarca, Germania, Franţa, Finlanda, Grecia, Irlanda, Italia, Islanda,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Elveţia, Suedia,
Turcia) şi de către cinci ţări de pe alte continente (Australia, Canada,
SUA, Japonia şi Noua Zeelandă).
Scopul principal al OCDE este promovarea politicii de dezvoltare a
statelor membre şi a ţărilor în curs de dezvoltare. OCDE cuprinde 16%
din populaţia mondială, asigurând 2/3 din totalul exporturilor şi 4/5 din
ajutorul economic acordat ţărilor în curs de dezvoltare. OCDE mai este
numită „Club al ţărilor dezvoltare” sau „bogate”.

52
Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Bucureşti, Editura
Economică. 1999, pag. 337.
335 
 
 Obiectivul declarat a OCDE este a realiza cea mai puternică
dezvoltare economică şi socială în zona respectivă prin coordonarea
politicilor statelor membre, precum şi de a-şi armoniza eforturile în
direcţia sprijinirii ţărilor în curs de dezvoltare. În cadrul OCDE există mai
multe direcţii specializate, cum ar fi: direcţia afacerilor economice şi
statistice; direcţia cooperării pentru dezvoltare; direcţia ştiinţei,
tehnologiei şi educaţiei, cât şi diverse organisme autonome şi
semiautonome, printre care: Comitetul de sprijinire a dezvoltării; Agenţia
internaţională pentru energie; Agenţia pentru energia nucleara; Centrul
pentru cooperarea cu economiile europene aflate în tranziţie. OCDE
efectuează studii economice anuale asupra fiecărei ţări membre, analize
generale sub forma rapoartelor bianuale asupra perspectivelor economice
şi recomandări privind anumite domenii de activităţi economico-
financiare.

20.2. Necesitatea, etapele şi formele integrării economice

regionale

Integrarea economică este un proces complex de dezvoltare a

economiei mondiale contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativă
nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor între economiile
diferitor state. La nivel regional ea se manifesta prin formarea, pe baza a
două sau mai multe economii naţionale, a unui spaţiu economic şi
promovarea unor politici interstatale coordonate.
Integrarea economică nu trebuie confundată cu noţiunea de
globalizare, care se manifestă în: internaţionalizarea producţiei şi a
tehnologiilor avansate; globalizarea pieţelor de mărfuri şi de servicii;
internaţionalizarea fluxurilor financiare.
Necesitatea integrării economice regionale este generată de
următoarele cauze:
1. Apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei
dintre posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a
pieţelor naţionale.
2. Gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a
capitalurilor, pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a
capitalului şi a forţei de muncă, pe de altă parte.

336 
 
 3. Necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumita zonă de
a-şi promova „în comun” interesele ameninţate de concurenţi
internaţionali foarte puternici.
4. Constituirea firmelor gigantice (de stat sau mixte), care prin
activitatea lor, depăşesc graniţele naţionale.
5. Interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde
relaţiile cu fostele ţări coloniale devenite independente.
6. Epuizarea resurselor naturale tradiţionale şi căutarea noilor surse
energetice atât tradiţionale, cât şi netradiţionale.
7. Modificările climaterice din ultimii ani (secetă, inundaţii, ploi
acide şi alte calamităţi naturale) contribuie în mare măsură la integrarea
economiilor naţionale în scopul rezolvării problemelor sus-menţionate.
Integrarea este un proces multiaspectual şi depinde de mai multe
criterii: a) în dependenţă de conţinut integrarea poate fi: economică,
politică, culturală, ştiinţifică; b) în aspect teritorial integrarea poate fi:
regională, internaţională, globală (dintre ţările lumii, indiferent de nivelul
de dezvoltare şi importanţa lor în economia mondială); c) în dependenţă
de gradul de integrare ea poate fi: integrare zonală preferenţială; integrare
zonală de comerţ liber; integrare vamală ş.a.
Principalele modalităţi de integrare sunt:
- colaborarea – reprezintă o modalitate de unire a eforturilor a două
sau mai multe state pentru soluţionarea unor probleme comune
(colaborarea în domeniul cercetărilor ştiinţifice, învăţământului,
soluţionării problemelor legate de cataclisme naturale etc.);
- cooperarea – reprezintă o modalitate de unire a eforturilor a mai
multor ţări, care dispun în exclusivitate de anumite resurse economice, în
soluţionarea anumitor probleme comune pe care în mod particular ţările
nu le pot rezolva;
- specializarea – reprezintă o modalitate de activitate a ţărilor, care
presupune limitarea asortimentului de produse în scopul sporirii efortului
investiţional, reducerii costurilor de producţie şi respectiv sporirii
competitivităţii pe piaţa internă şi cea externă a anumitor produse.
Etapele proceselor de integrare economică regională:
Prima etapa a cuprins anii ’50 ai sec XX şi s-a extins în
următoarele regiuni:
a) în Europa Occidentală integrarea a demarat în anul 1951 în urma
semnării Tratatului de la Paris cu privire la constituirea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) la care au aderat 6 ţări (RFG,
337 
 
Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg). Scopul acestei comunităţi
regionale consta în unirea eforturilor în vederea scoaterii din criză a
industriei carbonifere şi ale celei siderurgice şi crearea unei pieţe pentru
ramurile respective;
b) în Europa de Răsărit în anul 1949 a luat fiinţă Consiliul de
Ajutor Economic Reciproc (CAER), care a întrunit: Bulgaria,
Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi URSS, iar ulterior au aderat
Albania, RDG, Mongolia, Cuba şi Vietnam. Scopul CAER-ului era să
contribuie şi să coordoneze eforturile membrilor săi în vederea accelerării
progresului economic şi tehnic în aceste ţări, îndeosebi prin ridicarea
nivelului de industrializare a ţărilor cu o industrie mai puţin dezvoltată şi
creşterea productivităţii muncii, egalizarea treptată a nivelului de
dezvoltare economică. În anul 1991 CAER-ul, în urma prăbuşirii URSS,
s-a autodizolvat;
c) pe continentul Americi de Nord, în aceeaşi perioadă de timp, a
demarat procesul de integrare economică între SUA şi Canada, însă spre
deosebire de cele din Europa, nu a avut la bază acorduri între state.
Integrarea s-a realizat preponderent prin interpătrunderea unor mari
întreprinderi din cele doua ţări şi, în mod deosebit, prin extinderea sferei
de acţiune a capitalurilor din aceste ţări.
A doua etapa de integrare economică regională cuprinde
perioada anilor ’60 ai sec. XX. La această etapă procesul de integrare
economică a cuprins:
a) în Europa Occidentală în a. 1952 la Roma au fost semnate doua
tratate cu privire la comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună), la
ele participând aceleaşi şase ţări ca şi în cadrul CECO, iar în a. 1972 au
aderat la piaţa comună Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda. Ca o reacţie
la CEE 53 s-a format Asociaţia Europeana a liberului schimb (AELS), care
a întrunit: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia,
Portugalia şi Spania, iar ulterior au aderat Finlanda, Irlanda şi
Leichtenstein;

53
CEE Comunitate Economică Europeană, având ca scop unirea eforturilor
pentru promovarea cercetării ştiinţifice comune, îndeosebi în ceea ce priveşte
utilizarea paşnică a energiei nucleare, precum şi constituirea unei „pieţe comune”
pentru materiale şi echipamente nucleare. A încheiat un acord de cooperare
tehnica cu SUA şi Marea Britanie.
338 
 
 b) pe continentul American, prin tratatul de la Montevideo (a. 1960)
a fost constituită Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber
(ALACL) 54 , iar prin tratatul de la Monagua (a. 1960) a fost creată Piaţa
Comună din America Centrală, la care au aderat: Argentina, Brazilia,
Chile, Mexic, Paraguay, Uruguay, Peru, Columbia, Ecuador, Venezuela şi
Bolivia;
c) în Africa în a. 1963 a luat fiinţă Comunitatea Economică a
statelor din Africa de Vest (CEDEAO) şi Uniunea Vamală şi Economică a
Africii Centrale (UDEAC), la care au aderat: Camerun, Republica Africa
Centrală, Republica Populară Congo, Gabon şi Ciad;
d) în Asia în 1967 a luat fiinţă Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-
Est (ASEAN) 55 , care a întrunit Filipine, Îndonezia, Malaysia, Singapore,
Thailanda la care ulterior a aderat Brunei.
A treia etapă de integrare regională a cuprins perioada anilor ’70
ai sec. XX. La această etapă de integrare economică pot fi evidenţiate
următoarele procese:
a) în Europa Occidentală în a. 1973 a fost semnat la Paris tratatul
de fuziune a celor trei comunităţi (CECO, EUROATOM şi CEE).
Caracteristic pentru această etapă de integrare vesteuropeană este:
creşterea considerabilă a numărului de ţări „asociate” la CEE (cu drepturi
limitate) de la 18 ţări în a. 1963 până la 64 ţări în a. 1975; trecerea la
sistemul de securitate economică colectivă;
b) în zona Caraibilor în a. 1973 a fost constituită Piaţa comună
(CARICOM).

54
ALACL - grupare economică regională care urmărea scopul de accelerare a
ritmurilor de dezvoltare industrială şi folosirea mai bună a resurselor astfel încât
să se creeze o piaţă comună pentru ţările membre. Obiectivele acestei grupări
regionale au fost: reducerea treptată şi lichidarea (în decurs de 12 ani) a ţărilor
vamale; armonizarea politicilor naţionale referitoare la regimul capitalurilor,
mărfurilor şi serviciilor provenite din afara asociaţiei; asigurarea unor condiţii de
concurenţă egale; crearea unor economii reciproc complimentare, îndeosebi în
domeniul producţiei industriale.
55
ASEAN - organizaţie economică internaţională, cu caracter regional.
Obiectivele generale ale asociaţiei sunt: accelerarea creşterii economice;
progresul social şi dezvoltarea culturală în regiune; coordonarea proiectelor de
dezvoltare industrială regională (construcţia de maşini, chimia, siderurgia,
industria alimentară, celuloza şi hârtia), reducerea de taxe vamale pentru
aproximativ 6. 500 de produse.
339 
 
 A patra etapă de integrare economică regională a cuprins
perioada anilor ’80-90 ai sec. XX şi este marcată de schimbările profunde,
care au avut loc în trei regiuni importante ale lumii:
a) în Europa Occidentală prin aderarea la CEE a Greciei (1981),
Spaniei şi Portugaliei (1986) numărul ţărilor membre a ajuns la 12; în a.
1995, prin aderarea Austriei, Finlandiei şi Suediei, numărul ţărilor
membre s-a ridicat la 15. În a.1993, prin Tratatul de la Maastricht, a fost
înlocuită denumirea de CEE (Piaţa Comună) cu cea de Uniunea
Europeană (UE);
b) pe continentul Americii de Nord, începând cu 1994, a intrat în
vigoare Acordul Liberului Schimb Nord-American (ALENA), care a
întrunit SUA, Canada şi Mexic, creându-se astfel una dintre cele mai mari
pieţe integrate din lume. Specific este faptul că în noua situaţie integrarea
economică se realizează pe baza unui acord de state între SUA, Canada şi
Mexic;
c) în Asia din regiunea Pacific în a.1960 s-a format una din cele
mai mari organizaţii integraţioniste internaţionale Cooperarea Economică
a Asiei-Pacific (OPEC), care iniţial a întrunit 5 ţări (Irac, Kuweit, Arabia
Saudită, Iran şi Venezuela), la care ulterior au aderat încă şapte state
(Gabon, Indonezia, Libia, Abu Dhabi, Algeria, Nigeria şi Ecuador).
Scopul OPEC-ului: coordonarea politicilor petroliere ale statelor membre;
apărarea intereselor acestor state; stabilizarea preţurilor petrolului pe plan
mondial la niveluri echitabile; asigurarea unor raporturi echitabile între
ţările posesoare de zăcăminte petroliere. OPEC-ul actualmente deţine
controlul asupra unei părţi considerabile din rezervele mondiale ale
acestei resurse de energie.
Etapa a cincea de integrare economică regională cuprinde
sfârşitul secolului XX şi începutul sec. XXI. La această etapă are loc
aprofundarea proceselor de integrare economică regională, de consolidare
a grupărilor integraţioniste şi de apariţie a noilor grupări regionale:
a) în Europa Occidentală are loc procesul de extindere a UE: în
a.2004 au aderat la Uniunea Europeană Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, iar în
a.2007 au devenit membre ale UE Bulgaria şi România. Astfel UE
actualmente întruneşte 27 de ţări cu o populaţie de 490 mln. locuitori.
Forma organizatorică şi funcţională a UE va fi analizată în tema 21 a
acestui Curs de prelegeri;

340 
 
 b) în Europa de Răsărit a demarat în a.2009 procesul de
construire a Uniunii Vamale (Federaţia Rusă, Belarus şi Kazahstan);
c) în Asia la începutul sec XXI a început să funcţioneze Acordul
de colaborare şi liber schimb a ţărilor din grupul Şanhai (China, Federaţia
Rusă, India, Uzbekistan, Kazahstan, Turcmenistan şi alte ţări).
Principalele forme de integrare economică regională sunt:
1. Crearea unei zone de liber schimb, care reprezintă un spaţiu
economico-geografic în limitele căruia se aplică o înţelegere între state
privind următoarele obiective: desfiinţarea taxelor vamale; eliminarea
restricţiilor cantitative la mărfurile industriale; dezvoltarea economică a
ţărilor semnatare în concordanţă cu obiectivele lor strategice; stabilitatea
monetar-fiscală; independenţa nivelului de protecţie şi regulile ce se
aplică schimburilor sale cu ţări exterioare zonei.
Cele mai cunoscute acorduri de liber schimb în vigoare sunt 56 :
- în Europa: Asociaţia Europeană de Liber Schimb (AELS), care
întruneşte: Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveţia; Acorduri de liber
schimb ale Comunităţii Europene cu Estonia, Islanda, Israel, Letonia,
Liechtenstein, Lituania, Norvegia, Elveţia; Acord de Liber Schimb pentru
Europa Centrală (ALSEC), care cuprinde: Ungaria, Polonia, Slovacia,
Cehia, Slovenia, România;
- în America de Nord: Acordul de Liber Schimb Nord American
(ALSNA/Nafta), care întruneşte SUA, Canada, Mexic;
- în Asia: Acordul Comercial de Apropiere Economică Australo-
Neozeelandeză (ACAEANZ); Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est
(ANASE), care întruneşte: Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore,
Thailanda, Brunei, Vietnam, Myanmar;
- în America Latină: Asociaţia Latino-Americană de integrare
(ALADI), care include: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia,
Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela.
2. Uniunea Vamală, care reprezintă un mod de integrare
economică internaţională, care constă în desfiinţarea taxelor vamale între
statele membre, precum şi stabilirea unui tarif vamal extern comun faţă de
ţările terţe. Efectele Uniunii Vamale: extinderea sferei de acţiune a
firmelor; creşterea dimensiunii pieţei; facilitarea accesului firmelor la
zona randamentelor crescătoare datorită unei mai bune specializări şi
creşterea gradului de concurenţă pe piaţă. Toate aceste elemente luate în

56
Dicţionar de ştiinţe economice. Editura. ARC, 2006, p. 951.
341 
 
ansamblu conduc la o reducere a costurilor de producţie, la o creştere a
diversificării produselor în caz de concurenţă imperfectă, deci la o mai
mare probabilitate de câştig net pentru naţiune, precum şi un surplus de
creştere economică pe termen mediu şi lung.
Cele mai cunoscute Uniuni Vamale sunt:
- în Europa Centrală:Uniunea Vamală care a apărut in 1968 şi a
întrunit Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Italia, Germania;
- în America Latină: Mercosur, care întruneşte Argentina, Brazilia,
Paraguay, Uruguay;
- în Africa de Est: Comunitatea EST Africană, care întruneşte
Kenya, Tanzania, Uganda;
- în Europa Răsăriteană: Uniunea Vamală la care se referă:
Federaţia Rusă, Belarus, Kazahstan.
3. Piata Comună (Piaţa Unică) reprezintă o componenţă esenţială
a integrării economice internaţionale, care prevede: lichidarea tarifelor
vamale în interiorul comunităţii; libera circulaţie a mărfurilor şi a forţei de
muncă. Avantajele economice ale pieţei comune: stimulează creşterea
productivităţii muncii şi a nivelului de trai al populaţiei; consumatorii
beneficiază de preţuri mai scăzute, de o mai mare varietate de bunuri şi
calitate superioară în baza concurenţei intense; permite o producţie de
serie mare, ceea ce duce la scăderea costurilor de producţie; contribuie la
optimizarea investiţiilor de capital; folosirea mai raţională şi eficientă a
forţei de munca 57 .
În ultimele decenii în diferite regiuni ale lumii au apărut diferite
forme de pieţe comune, printre care pot fi menţionate:
- în Europa Occidentală: CEE (Comunitatea Economică
Europeană) a apărut în 1957, iar în anul 1986 a fost adoptat Actul Unic
European, care prevedea realizarea, începând cu a. 1993 a unei mari pieţe
fără frontiere interioare în care să fie asigurată libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
- în America Centrală: Piaţa Comună Central Americană, care
întrunea: Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua,
Panama;
- în Africa: Piaţa comună (Uniunea Maghreb), care întrunea:
Maroc, Algeria, Mauritania, Tunisia, Libia.

57
Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică.
Bucureşti, 1999, p. 349
342 
 
 4. Uniunea economică reprezintă o înţelegere dintre mai multe ţări
prin care se stabilesc tarifele vamale comune faţă de terţi şi politici
comerciale, menite să reducă restricţiile din calea exporturilor-
importurilor din ţările membre. Uniunea economică se realizează
etapizat, pornind de la înţelegeri pe diferite domenii, până la amortizarea
politicilor industriale şi sociale ale ţărilor participante şi la aplicarea unor
politici comune în domeniul monetar şi valutar. Actualmente astfel de
integrare economică regională constituie Uniunea Europeană.
5. Uniunea Economică şi Monetară (UEM) reprezintă cea mai
înaltă formă de integrare economică regională. Actualmente astfel de
formă de integrare există numai în Europa Centrală în persoana Uniunii
Europene, care întruneşte 27 ţări Europene 58 . Punctul culminant al
integrării economice europene a devenit crearea Uniunii Monetare şi
introducerea de la 1 ianuarie 1999 moneda unică – euro.
Principalele obiective ale Uniunii Economice şi Monetare sunt:
- coeziunea economică prin care fiecare membru al U.E. depune
eforturi de a elabora şi promova politici economice şi sociale convergente
cu partenerii din comunitate, beneficiind şi de sprijin comunitar;
- recunoaşterea mutuală în domeniul comercial şi al concurenţei,
care presupune recunoaşterea măsurilor şi reglementărilor speciale ale
partenerilor după regula „Un bun produs şi comercializat legal într-un stat
membru beneficiază de libera circulaţie pe marea piaţă unică ”;
- amortizarea politicii sociale la nivelul U.E.M., prin posibilitatea
organelor comunitare de a adopta şi a urmări implementarea în toate ţările
membre a reglementărilor în domeniul social în baza conceptului „spaţiu
fără frontiere” potrivit căruia: orice cetăţean comunitar poate circula fără
formalităţi în spaţiul geografic comunitar, poate munci şi învăţa oriunde
fără discriminări la nivel comunitar;
- coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică a
ţărilor membre, inclusiv pe baza unui sprijin comunitar multilateral,
logistic şi financiar;
- consolidarea Sistemului Monetar European (S.M.E.) şi
extinderea domeniului de utilizare a EURO, atât ca Unitate Europeană de

58
Numele de Uniune Europeană datează de la tratatul de la Maastricht, semnat pe
7 februarie 1992 şi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993.
343 
 
Cont, cât şi ca monedă de circulaţie liberă în relaţiile comerciale din
interiorul şi exteriorul Uniunii Europene 59 .

20.3. Avantajele şi dezavantajele integrării economice regionale

În ultimele decenii tot mai aprigi sunt discuţiile cu privire la

necesitatea integrării economice regionale. Discuţiile sunt orientate asupra
avantajelor şi dezavantajelor acestui proces.
Adepţii procesului de integrare regională operând cu avantajele
afirmă ca acest proces este benefic şi inevitabil, iar oponenţii operând cu
dezavantaje argumentează că ţările şi societate trebuie să depună efort
pentru a stopa acest proces.
Cele mai frecvent utilizate argumente pentru integrarea economică
regională sunt:
1. Pentru investitori şi oameni de afaceri:
- oportunităţi de afaceri mai mari;
- accesul la o piaţă mult mai mare de desfacere a produselor
şi a serviciilor,
- accesul la o piaţă mult mai mare de aprovizionare cu
materie primă, utilaje şi echipamente;
- accesul la investiţii străine;
- creşterea eficienţei datorită unui cod comun de reguli şi a
unor standarde ridicate;
- transfer de tehnologie, know-how şi experienţă;
- posibilităţi mult mai mari de a alege;
- acces la fonduri structurale.
2. Pentru cetăţeni:
- ofertă mult mai variată de mărfuri şi servicii;
- preţuri mai mici;
- dreptul de a circula liber şi fără restricţii;
- posibilităţi mult mai mari de a găsi loc de muncă atât în
ţară, cât şi peste hotare.
3. Pentru toată societatea, inclusiv ONG-uri şi administraţie:
- creşte posibilitatea de acces la fondurile structurale care se
îndreaptă spre regiunile nedezvoltate, educaţie, politici de
mediu şi infrastructură;
59
Dicţionar de Economie. Coordonator :Niţă Dobrotă. Bucureşti, 1999, p. 16-17.
344 
 
 - valorificarea oportunităţilor legate de participarea la
acordurile comerciale preferenţiale;
- creşterea veniturilor în urma sporirii comerţului
internaţional;
- sporirea imaginii ţării şi atragerea investiţiilor străine;
- crearea de noi întreprinderi, a locurilor noi de muncă;
- scăderea ratei inflaţiei şi a şomajului;
- creşterea bunăstării populaţiei şi a societăţii în ansamblu.
Oponenţii procesului de integrare economică regională operează cu
următoarele argumente care constituie dezavantajele procesului
integraţionist:
1. Deschiderea pieţei interne către producătorii externi poate duce
la substituirea producţiei autohtone cu cea de import.
2. Intensificarea luptei de concurenţă va avea impact la creşterea
numărului de întreprinderi, care vor da faliment.
3. Va creşte numărul populaţiei neîncadrate în câmpul muncii sau
încadraţi cu un program de muncă redus.
4. Vor scădea veniturile populaţiei.
5. Vor creşte tendinţele migraţioniste ale populaţiei.
6. Vor creşte cheltuielile sociale ale statului.
7. Va creşte nivelul de sărăcie în ţară.
8. Va creşte nivelul de interdependenţă a economiei naţionale de
economiile ţărilor partenere.
9. Va creşte diferenţa în nivelul de dezvoltare a ţărilor.
Dacă la timp nu sunt luate măsuri de înlăturare a neajunsurilor
procesului integraţionist, acestea pot degrada în crize social-economice,
demografice sau de altă natură, atât în ţările slab dezvoltate, cât şi în cele
dezvoltate.

Rezumat

1. Cooperarea economică internaţională reprezintă o formă de

colaborare dintre state având scopurile de unire a eforturilor materiale,
financiare, umane şi tehnologice ale partenerilor pentru efectuarea în
comun a unor activităţi reciproc avantajoase.
2. Principalele forme de cooperare economică internaţională:
cooperare în domeniul de producţie tehnico-ştiinţific, comercializări şi

345 
 
activităţilor de marketing, în sfera serviciilor, în activităţile financiar-
bancare şi în alte domenii.
3. Integrarea economică reprezintă un proces complex de
dezvoltare economică regională şi internaţională care se bazează pe o
treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor
economice ale diferitor state.
4. Necesitatea integrării economice regionale este determinată de
mai multe cauze: de sporirea volumului de producţie şi limita capacităţilor
pieţelor naţionale; concentrarea producţiei şi a capitalului şi restricţiile
mişcării libere a capitalului şi a forţei de muncă; apariţia companiilor
transnaţionale, care prin activitatea lor depăşesc graniţele naţionale;
epuizarea resurselor naturale tradiţionale şi căutarea noilor surse
energetice; modificările climaterice din ultimii ani care argumentează
necesitatea integrării ţărilor lumii în prevenirea şi soluţionarea acestor
probleme dificile.
5. Procesul de integrare economică regională cuprinde cinci etape
şi reflectă diferite niveluri şi forme de integrare a ţărilor de pe diferite
continente ale lumii.
6. În evoluţia sa procesele de integrare economică regională şi
internaţională se manifestă în următoarele forme: zonă de liber schimb;
uniune vamală, piaţă comună; uniune economică; uniune economică şi
monetară.
7. Avantajele integrării economice regionale: pentru investitori şi
oameni de afaceri (oportunităţi de afaceri mai mari; accesul la o piaţă mult
mai mare de desfacere; accesul la investiţii străine; transfer de tehnologii
noi; acces la fonduri structurale etc.); pentru cetăţeni (sporirea variaţiei de
mărfuri şi servicii; preţuri mai reduse; dreptul de a circula liber şi fără
restricţii; posibilităţi reale de angajare în câmpul muncii); pentru societate
(accesul la fondurile de educaţie, politici de mediu şi infrastructură;
participarea la acordurile comerciale preferenţiale; sporirea veniturilor, a
imaginii ţării şi atragerii investiţiilor străine; scăderea ratei inflaţiei şi ale
şomajului; creşterea bunăstării populaţiei).
8. Dezavantajele proceselor de integrare economică regională:
substituirea producţiei autohtone cu cea de import; intensificarea luptei de
concurenţă şi falimentarea agenţilor economici necompetitivi; creşterea
tendinţelor migraţioniste ale populaţiei; sporirea cheltuielilor sociale ale
statului; creşterea nivelului de interdependenţă a economiei naţionale de
economiile ţărilor partenere, etc.
346 
 
 Bibliografie

 Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC.

Chişinău, 2006, pag. 418-422.
 A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică. Editura
UTM. Chişinău, 2004, pag. 219-244.
 Mihai Grosu. Economie politică. Chişinău. Evrica, 2001, pag.
188 -192.
 Ph. Hardvick ş.a. Introducere în economia politică modernă.
POLIROM. Iaşi, 2002, pag. 686-688.
 Dicţionar de ştiinţe economic. Editura ARC. Chişinău, 2006
(traducere din franceză), pag.919-924; 950.
 Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura
Economică. Bucureşti. 1999, pag. 13-14; 135; 249-251; 337-339, 480-
481; 498.

347 
 
 Secţiunea V

UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană împlineşte în prezent mai mult de jumătate de

secol de existenţă. Extinderile succesive au adus în graniţele sale peste
jumătate dintre statele Europei, state printre care se găsesc cele mai
întinse, mai populate, mai prospere şi mai avansate ştiinţific şi tehnologic
ţări ale continentului.
Succesul Uniunii Europene se datorează, în mare măsură, modului
său de funcţionare neobişnuit. Spunem neobişnuit pentru că ţările care
alcătuiesc UE („statele membre”) rămân naţiuni suverane independente,
dar suveranitatea tuturor este reunită pentru a obţine o putere şi o influenţă
mondială pe care niciuna dintre ele nu ar putea să o atingă pe cont propriu.
Departe de a fi o federaţie, ca Statele Unite ale Americii, UE este mai
mult decât o organizaţie pentru cooperare între guverne, cum sunt
Naţiunile Unite. De fapt, UE este unică.
În temele prezentate în această secţiune vă propunem să faceţi
cunoştinţă cu modul de constituire şi funcţionare a UE, studiind
următoarele întrebări: apariţia şi evoluţia Uniunii Europene; instituţiile
publice ale UE şi funcţiile acestora; conţinutul politicilor comunitare;
criteriile de aderare la UE.
De asemenea, o temă aparte este dedicată problematicii integrării
Republicii Moldova în cadrul celei mai puternice structuri integraţioniste
din lume – Uniunea Europeană.

Tema 21. Conţinutul şi evoluţia Uniunii Europene

21.1. Evoluţia procesului de formare a Uniunii Europene.

21.2. Constituirea Uniunii Vamale.
21.3. Piaţa Unică/Internă a Uniunii Europene.
21.4. Formarea Uniunii Economice şi Monetare.

Scopul temei: studierea conţinutului şi procesului de formare a

Uniunii Europene.

348 
 
 Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să prezentaţi etapele de evoluţie a Uniunii Europene;
 să cunoaşteţi esenţa şi condiţiile de funcţionare a Uniunii
Vamale;
 să cunoaşteţi esenţa şi diferenţa dintre noţiunile „piaţă comună”
şi „piaţă unică”;
 să expuneţi cele patru libertăţi care asigură funcţionarea
eficientă a Pieţei Unice;
 să prezentaţi premisele care au condiţionat formarea Uniunii
Economice şi Monetare;
 să expuneţi conţinutul şi etapele formării Uniunii Economice şi
Monetare.

21.1. Evoluţia procesului de formare a Uniunii Europene

Ideea de Comunitate Europeană datează de aproape două milenii.

Roma era atunci centrul lumii şi a promovat ceea ce este cunoscut în
istorie sub numele de pax romana. Treptat, puterea ei politică a fost
subordonată de puterea religiei creştine, locul deţinut de pax romana
luându-l pax christiana. A venit apoi rândul primului mare unificator
european, regele francilor, Carol cel Mare, să realizeze un imperiu care
avea întinderea de azi a Franţei, Germaniei, Italiei, Austriei şi o mare
parte din Polonia.
În anul 1645, Maximillien de Bethune, ministru al regelui Henry al-
IV-lea, plecând de la neînţelegerile confesionale între catolici şi
protestanţi propune un plan politic de organizare a Europei pe baze
federaliste, având în componenţă cele 14 state principale: Franţa, Anglia,
Spania, Lombardia, Danemarca, Suedia, Ungaria, Polonia, Boemia,
Statele Papale, cantoanele Elveţiei, Belgia, Veneţia, alte state italiene, în
timp ce Rusia, considerată încă pe atunci un stat semiasiatic, putea fi
primită în federaţie doar ca simplă aliată. Principele federaţiei nu putea fi
ales de două ori consecutiv şi nici din aceeaşi familie.
Adunarea electivă a acesteia trebuia să cuprindă 66 de membri
reînnoiţi din 3 în 3 ani, se înfiinţau 6 consilii regionale numite tribunale de
arbitraj, pentru judecarea diferitelor pricini confesionale. Se fixa un
efectiv de 75.000 oameni pentru armata federaţiei a cărui singur scop era
349 
 
de a-i alunga pe turci din Europa. Toate aceste idei le-a grupat în lucrările
Sages et regales economies d'Etats domestiques, politicuess et militaires
d'Henri le Grand şi în Le grand desseign, pe care le putem considera ca
prime reflecţii metodologice cu privire la unificarea europeană.
Începutul secolului XIX aduce în prim plan pe generalul Napoleon
Bonaparte, cel care a „încercat să realizeze o Europă unită sub un singur
sceptru” preconizând printre primii necesitatea unor instituţii europene
comune. Astfel, el declara atunci: „avem nevoie de un cod european, de o
curte de casaţie europeană, de o monedă unică, de aceleaşi măsuri şi
greutăţi, de aceleaşi legi. Trebuie să facem din toate popoarele Europei
un popor”. Există opinia că aceste aspiraţii l-au sacrificat pe Napoleon
Bonaparte.
În 1889 Liga Internaţională pentru Pace şi Libertate, în adunarea de
la Lausanne a adoptat un proiect de federaţie europeană care ar fi trebuit
să fie realizat după modelul SUA. Toate aceste demersuri, cu finalizări
mai mult sau mai puţin complete au reprezentat efectiv un prim pas în
procesul de unificare economică pe continentul european.
Deschiderea „şantierului european”, după afirmaţiile unor istorici,
este legată de zdrobirea Germaniei fasciste în primăvara anului 1945 şi
intenţia celor doi învingători (SUA şi URSS) de a diviza continentul în
două poluri diametral opuse.
În aceste condiţii, oamenii politici din Europa Occidentală au avut o
obsesie: cum să organizeze în mod durabil pacea, cum să refacă rolul şi
influenţa Europei în lume, cum să facă să renască economiile devastate de
război? Şi astfel „ideea europeană” – prezentă mai ales în cercurile
intelectuale şi universitare – devine o idee foarte populară.
Voinţa de unificare a Europei de Vest a progresat repede. Discursul
ţinut, la 19 septembrie 1946, de fostul premier britanic Winston Churchill
– aflat la acea dată în opoziţie – la Universitatea din Zürich, reprezenta
prima luare de poziţie oficială a unui om de stat în favoarea unificării
europene. „Trebuie – spunea acesta – să construim un fel de Statele Unite
ale Europei… De ce nu ar exista o grupare europeană, care ar da
popoarelor, îndepărtate unul de celălalt, sentimentul unui patriotism mai
larg şi a unui fel de naţionalitate comună? Şi de ce o grupare europeană n-
ar putea ocupa locul ce-i revine în mijlocul altor mari grupări, contribuind
la conducerea bărcii umanităţii?”.
Mişcările europene se regrupează şi organizează, în mai 1948, un
Congres la Haga unde se afirmă un puternic curent federalist. Ulterior,
350 
 
„ideea europeană” a fost însuşită rapid de guvernele vest-europene, iar
construcţia europeană a devenit, esenţialmente, o preocupare
interguvernamentală. Motivaţia principalelor state vest-europene pentru a
participa sau nu la „construcţia europeană” era diferită:
- Franţa era încă ezitantă între renunţarea la statutul de mare
putere colonială pe care-l deţinea şi voinţa de a fi motorul principal al
integrării europene;
- Marea Britanie favoriza mai degrabă o alianţă cu SUA decât să
renunţe la politica sa insulară, printr-o integrare cu vechiul continent;
- Germania şi Italia urmăreau să iasă din izolarea impusă de
statutul lor de ţări învinse în război;
- Ţările Benelux, respectiv Belgia, Olanda şi Luxemburg,
organizate, din 1948, într-un sistem de liber-schimb comercial, se
pronunţau pentru integrare, inclusiv pentru a fi protejate de tendinţele
dominatoare ale marilor vecini: Franţa şi Germania.
În continuare vom analiza procesul de formare şi evoluţie a Uniunii
Europene prisma următoarelor etape.
Prima etapă (1951 – mijlocul anilor '70), considerată şi „veacul
de aur al Comunităţii”. În 1947, odată cu eşuarea conferinţei de la
Moscova a miniştrilor de externe a URSS, Franţei şi Marii Britanii începe
un proces real de divizare a Europei în două blocuri diametral opuse.
Procesul a fost accentuat în iulie 1947 când Uniunea Sovietică şi ţările
satelit din Europa Răsăriteană au refuzat să accepte planul Marshall şi să
adere la Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE)
înfiinţând în ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(CAER).
În aceste condiţii, SUA şi Marea Britanie îi conferă Franţei sarcina
de a lua iniţiativa în privinţa Germaniei. Astfel s-a putut afirma „planul
Schumann” – pe atunci, ministrul de externe al Franţei.
În ce consta acest plan? Elaborat de Jean Monnet, planul este
prezentat ministrului francez de externe, Robert Schumann la 29 aprilie
1950 care, la rândul său, l-a făcut public, la 9 mai 1950, printr-o
Declaraţie a Consiliului de Miniştri al Franţei. De aceea, nu întâmplător
data de 9 mai este sărbătorită, azi, ca „Ziua Europei”.
Planul Schumann prevedea plasarea industriei cărbunelui şi oţelului
din Franţa şi Germania, sub o înaltă autoritate comună, care stabilea şi
libera circulaţie a celor două producţii, reglementând astfel nivelurile de
producţie din Ruhr. Propunerea franceză a fost acceptată de Germania,
351 
 
Italia şi cele 3 ţări din Benelux, care semnează, la 18 aprilie 1951,
Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
În acest plan trebuie remarcată mai ales semnificaţia sa politică:
CECO va stabili o egalitate în drepturi şi îndatoriri între ţări învingătoare
şi ţări învinse în sânul unei organizaţii noi, supranaţionale fondată pe
delegarea liber-consimţită de suveranitate de la statele membre la
Comunitate. Primul semn al reconcilierii franco-germane, CECO este şi
punctul de plecare pentru Europa comunitară. Aceasta substituie relaţiilor
diplomatice tradiţionale, fondate pe cooperarea interguvernamentală, un
sistem juridic original unde se articulează apărarea interesului naţional cu
promovarea interesului comun, exprimat prin instituţiile supranaţionale.
Un alt moment remarcabil al acestei etape este semnarea la 25
martie 1957, la Roma a Tratatului de constituire a Comunităţii
Economice Europene (CEE) şi a Tratatului de constituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Misiunea CEE se baza pe
promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor
economice în comunitate şi crearea temeliei unei uniuni, asigurarea unui
nivel înalt de angajare a forţei de muncă şi protecţie socială, creşterea
nivelului de trai etc. Tratatul de constituire a Comunităţii Economice
Europene includea principalele mecanisme care urmau să contribuie la
realizarea acestuia şi anume: Uniunea Vamală şi Piaţa Comună (acestea
vor fi analizate în continuare); şi instituţiile care urmau să asigure
funcţionarea CEE: Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia
Comunităţii Europene, Curtea de Justiţie.
A doua etapă (mijlocul anilor '70 – începutul anilor '90). În
perioada dată construcţia europeană era limitată numai la integrarea
economică, dar pentru o Europă puternică, aceasta nu era destul. Aceasta
trebuia completată cu dimensiunea politică. Crearea Uniunii Europene n-
ar fi fost însă posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din
decembrie 1985, care a hotărât reunirea într-un singur text a
amendamentelor asupra Tratatului de la Roma şi a dispoziţiilor privind
cooperarea politică. Toate aceste amendamente au fost cuprinse în „Actul
Unic European”, semnat de şefii de stat sau de guvern ai statelor membre
la 17 februarie 1986 şi intrat în vigoare, după ratificare, la 1 iulie 1987.
Actul Unic European a consacrat:
- Instituţionalizarea formală a Consiliului European (format
din şefii de stat sau de guvern şi de preşedintele Comisiei Europene), ca
352 
 
principalul organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor de dezvoltare
a Comunităţii;
- Introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul
Consiliului de Miniştri, pentru adoptarea acelor decizii care au în vedere
finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea economică şi
socială şi politica cercetării. Introducerea votului majoritar în Consiliu va
permite scoaterea CEE din impas şi adoptarea a cca. 300 directive privind
crearea, în perspectivă, a Pieţei Interne;
- Întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea
procedurilor legislative de cooperare şi a necesităţii acordului PE pentru
deciziile privind aderarea de noi membri şi acordurile de asociere;
- Înfiinţarea „Tribunalului Primei Instanţe”, alături de Curtea
Europeană de Justiţie (CEJ);
- Creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea
politicilor de mediu, cercetare ştiinţifică, coeziune economică şi socială;
- Stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei
interne (noţiunea de „piaţă internă” fiind mai puternică decât cea de „piaţă
comună”, implicând nu numai realizarea celor patru libertăţi – libera
circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a
persoanelor şi libera circulaţie a capitalului – ci şi implementarea a noi
politici şi a coeziunii economice şi sociale).
Acestă perioadă mai este remarcată şi prin discutarea la Maastricht,
cu prilejul Consiliului European din 9 – 11 decembrie 1991, a
TRATATULUI UNIUNII EUROPENE, cu alte cuvinte a fost primită
decizia ca Comunitatea Europeană să se transforme în Uniune Europeană.
A treia etapă (1992 - 2004). Deşi a fost discutat la sfârşitul anului
1991 Tratatul asupra Uniunii Europene a fost însă semnat la 7 februarie
1992 şi a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993. Intrarea în vigoare a
Tratatului a permis transformarea Comunităţii Europene într-o Uniune
politică, ca şi într-o Uniune Economică şi Monetară (UEM). Obiectivele
fixate în acest Tratat sunt următoarele:
 a promova progresul economic şi social, a ajunge la o
dezvoltare echilibrată şi durabilă prin crearea unui spaţiu fără frontiere
interne, prin întărirea coieziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei
uniuni economice şi monetare şi a unei monede unice;
 a întări protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor din statele
membre, prin instaurarea unei cetăţenii a UE;

353 
 
  a menţine şi de dezvolta Uniunea ca spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie în cadrul căreia este asigurată libera circulaţie a
persoanelor;
 a menţine integral acquis-ul comunitar.
Potrivit articolului 6 UE „Uniunea este fondată pe principiile
libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, ca şi a statului de drept, principii care sunt comune statelor
membre”.
Un alt eveniment important al acestei etape îndreptat spre adâncirea
integrării europene este semnarea Tratatului de la Amsterdam la 2
octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Acest tratat a avut drept scop întărirea celor trei piloni stabiliţi
anterior în Tratatul de la Maastricht şi anume: pilonul comunitar; al doilea
pilon bazat pe Politica Externă şi de Securitate Comună şi al treilea pilon
ce avea la bază cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (vezi
figura 21.1).

Uniunea Europeană

Politica Cooperarea
Externă şi în domeniul
Pilonul de justiţiei şi
comunitar Securitate afacerilor
Comună interne

Figura 21.1. Cei trei piloni pe care se bazează construcţia Uniunii

Europene.
Sursa: adaptare după Cezar Bîrzea, Politicile şi instituţiile Uniunii
Europene, Bucureşti, 2000, p.45.

354 
 
 Consiliul European de la Amsterdam intrase sub presiunea
timpului. De aceea, Tratatul a lăsat deschise câteva probleme precum:
adaptarea instituţiilor europene la procesul lărgirii spre Europa Centrală şi
de Est şi unele aspecte ale politicii externe. De aceea trebuie de menţionat
că următorul Summit ce a avut loc la Nisa în februarie 2001 a avut un
mandat foarte clar şi anume acela de a pregăti şi reforma structura Uniunii
Europene pentru o nouă extindere.
Deciziile finale de la Nisa reflectă într-un mod corespunzător
cerinţele cu privire la:
- Reprezentarea fiecărui stat membru printr-un comisar în cadrul
Comisiei Europene;
- Determinarea numărului de voturi în Consiliu prin reflectarea
criteriului demografic;
- Extinderea deciziilor adoptate cu vot majoritar calificat la un
număr de noi domenii în care se apreciază că acţiunea la nivel comunitar
este mai raţională şi mai eficientă decât la nivel naţional.
Tratatul de la Nisa, la care au ajuns cei 15, a permis o reformă a
instituţiilor europene, necesară evitării unei blocări a acestora – Comisia
Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European.
Un eveniment remarcabil al acestei perioade este intrarea în
circulaţie la 1 ianuarie 2002 a monedei unice în cele 12 ţări participante la
zona euro.
A patra etapă (2004 – prezent). Reforma constituţională începută
destul de timid prin tratatul de la Nisa, trebuia continuată. În acest sens, la
15 decembrie 2001, Consiliul European de la Laeken (Belgia) a adoptat
„Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”. Prin acest document se
exprima nevoia ca Uniunea să devină mai democratică, mai transparentă
şi mai eficientă, prin elaborarea unei Constituţii, care să răspundă
aspiraţiilor popoarelor europene.
De ce o Constituţie Europeană?
În primul rând, pentru că textele care stăteau la baza Uniunii
Europene (Tratatul Uniunii, Tratatul Comunităţii Europene şi Tratatul
privind EURATOM-ul) păreau a fi depăşite, nemaifiind în măsură să
traducă coerenţa ce caracteriza Uniunea. În aceste condiţii, elaborarea
unui text UNIC, respectiv Constituţia Europeană, a dorit să marcheze
unitatea noii structuri, exprimând atât nivelul atins în construcţia
europeană, cât şi noile sale orizonturi.

355 
 
 În al doilea rând, pentru că se simţea nevoia regrupării într-un
singur text a tuturor regulilor şi normelor de drept, proprii sistemului
juridic comunitar, în măsură să asigure o bună funcţionare a Uniunii.
În al treilea rând, o Constituţie Europeană era necesară – în
condiţiile unei acuze privind „deficitul democratic” – pentru apropierea
Uniunii de cetăţean. S-a dorit o Constituţie redactată cu cetăţeni şi pentru
cetăţeni, ceea ce ar fi exprimat democratizarea Uniunii. Pentru aceasta se
impunea un text lizibil şi inteligibil care să opereze cu noţiuni şi termeni
folosiţi, în mod curent, de cetăţenii de rând şi nu numai de specialişti.
Constituţia Europeană a fost semnată de şefii de stat sau de guvern,
la Roma, la 29 octombrie 2004. Dar până în prezent nu a fost ratificată de
toate statele membre.

21.2. Constituirea Uniunii Vamale

Procesul de formare şi consolidare a spaţiului european presupune

o serie de transformări ale structurilor economice şi socio-politice.
Convenţional procesul de integrare economică europeană poate fi
prezentat în felul următor:
1. Uniunea Vamală;
2. Piaţa Comună;
3. Piaţa Unică;
4. Uniunea Economică şi Monetară.
În continuare vom descrie fiecare din aceste trepte parcurse de
comunitatea europeană pe calea integrării economice.
Crearea Uniunii Vamale a fost unul dintre principalele obiective
formulate în documentele din anii '50 ai sec. XX semnate de Franţa, RFG,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, care au pus bazele instituţionalizării
spaţiului integrat european:
- Tratatul de la Paris de constituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului – CECO, semnat în 1951;
- Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Europene
pentru Energia Atomică – EURATOM, semnat la 25 martie 1957;
- Tratatul de la Roma de creare a Comunităţii Economice
Europene – semnat la 25 martie 1957.

356 
 
 Dintre acestea, semnificaţia cea mai mare pentru crearea uniunii
vamale o are tratatul de la Roma. În bazele acestui tratat crearea uniunii
vamale a însemnat un proces complex de liberalizare progresivă, dar
completă a schimburilor comerciale reciproce, de creare a unui teritoriu
vamal unic şi de reglementare uniformă a fluxurilor comerciale cu ţările
terţe. Ultimele două aspecte presupuneau: adoptarea unei politici
comerciale comune faţă de statele terţe; adoptarea unui tarif vamal comun.
În textul său, Tratatul de la Roma cuprindea un calendar relativ
precis al măsurilor vizând crearea uniunii vamale, însoţit de prevederi mai
generale referitoare la uniunea economică şi monetară, şi în perspectivă şi
politică. Astfel, în linii mari, uniunea vamală urma să fie înfăptuită în
perioada de tranziţie a creării CEE, prevazută a se extinde pe parcursul a
12-15 ani.
Dacă avem în vedere că Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958, dar primele măsuri de aplicare a lui au fost promovate
începând cu 1 ianuarie 1959, uniunea vamală urma să fie înfăptuită cel
mai devreme până în 1971. Faţă de prevederile tratatului, această perioadă
a fost redusă la 10 ani, încheindu-se la 1 iulie 1968. Conform prevederilor
din tratat, uniunea vamală s-a creat prin aplicarea unor măsuri care vizau
pe de o parte comerţul intracomunitar, iar pe de altă parte comerţul cu
ţările terţe.
Dintre măsurile care au vizat comerţul intracomunitar sunt de
menţionat:
- desfiinţarea taxelor vamale de export încă din 1960;
- reducerea treptată, până la eliminarea completă la 1 iulie 1968, a
taxelor vamale de import;
- eliminarea, în aceeaşi perioadă, a restricţiilor cantitative şi a altor
bariere netarifare din schimburile reciproce.
Dintre măsurile referitoare la comerţul cu ţările terţe mai
importante sunt:
- adoptarea de către ţările membre, în conformitate cu
angajamentele asumate de CEE în GATT, a unor contingente tarifare, care
stabileau plafoane cantitative sau valorice în limita cărora puteau fi
efectuate importuri din ţările terţe cu scutiri sau reduceri de taxe vamale;
- ajustarea treptată a tarifelor vamale naţionale în vederea adoptării
tarifului vamal comun. Potrivit prevederilor tratatului, nivelul taxelor din
tariful vamal comun urma să se situeze la nivelul mediei aritmetice a
taxelor vamale în vigoare în statele membre la 1 ianuarie 1957. Către
357 
 
acest nivel au fost realizate trei ajustări succesive: prima cu 30% la 1
ianuarie 1961, a doua cu 30% la 1 iulie 1963 si ultima cu 40% la 1 iulie
1968;
- ca urmare, la 1 iulie 1968 a fost pus în aplicare tariful vamal
comun faţă de ţările terţe.
Se poate aprecia că 1 iulie 1968 este data finalizării în linii generale
a creării uniunii vamale. Spunem în linii generale întrucât alte măsuri
stipulate în tratat care vizau direct sau indirect realizarea liberei circulaţii
a marfurilor urmau sa fie aplicat ulterior. Printre acestea se înscriu:
- instituirea unui regim fiscal comun între ţările membre;
- armonizarea legislaţiilor vamale şi administrative a ţărilor
membre;
- elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind concurenţa
pe plan intracomunitar, etc.
La acestea adaugăm şi faptul că în schimburile comerciale reciproce
au persistat, chiar mult după expirarea perioadei de tranziţie, o serie de
bariere netarifare şi restricţii, atât în comerţul cu produse manufacturate,
cât mai ales în cel cu mărfuri agricole.
După 1 iulie1968 elaborarea legislaţiei vamale comunitare a fost
impulsionată pentru a fi siguri că oriunde ar fi mărfurile importate în UE,
se aplică aceleaşi reguli. A fost elaborat un cadru legal pentru a acoperi
chestiuni importante precum:
- asigurarea că tariful comun este aplicat uniform de-a lungul
frontierelor externe ale UE;
- introducerea unei abordări comune asupra procedurilor de
depozitare a mărfurilor;
- facilitarea mişcării mărfurilor în regim de „tranzit vamal”.
Toate regulele sus-menţionate au fost introduse într-un singur act
normativ, Codul Vamal Comunitar, care a fost adoptat în 1992.
Odată cu semnarea Tratatului de la Roma din 1957 şi iniţierea
procesului de creare a Uniunii Vamale s-a purces la crearea condiţiilor de
funcţionare a Pieţei Comune în cadrul ţărilor membre a comunităţii
europene. În articolul 2 se arată: „Comunitatea are ca misiune, prin
realizarea unei pieţe comune şi apropierea politicilor economice ale
statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice în întreaga Comunitate, o expansiune continuă şi echilibrată, o
stabilitate sporită, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai
strânse între statele pe care aceasta le reuneşte”.
358 
 
 Piaţa comună desemna o arie geografică unică, substituită
diversităţii ariilor geografice naţionale pe care le fuziona şi în care se
aplicau regulile economiei de piaţă. Totodată, după cum reiese din analiza
jurisprudenţei Curţii de Justiţie, piaţa comună presupunea eliminarea
tuturor obstacolelor intracomunitare, în scopul fuziunii pieţelor naţionale
într-o piaţă unică, prezentând condiţii cât mai apropiate de cele ale unei
adevărate pieţe interne.
Piaţa comună, obiectivul principal al Tratatului de la Roma, viza
contopirea economiilor statelor membre cât de mult posibil prin:
 uniune vamală cu un tarif extern comun;
 libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor (în special al
lucrătorilor), a serviciilor şi, într-o anumită măsură, a capitalului;
 eliminarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect
echivalent.
Realizarea condiţiilor de creare a Pieţei comune a permis
desfiinţarea cotelor, libertatea fiecărui cetăţean al comunităţii de a căuta şi
găsi un loc de muncă într-un alt stat membru în aceleaşi condiţii ca şi
orice alt cetăţean al statului respectiv şi armonizarea fiscală odată cu
introducerea a TVA comune. Cu toate acestea au existat un şir de
probleme printre care: existenţa controlului mărfurilor şi persoanelor la
oficiile vamale interne; continua să funcţioneze o întreagă serie de norme
naţionale, ce nu erau întotdeauna în concordanţă cu normele comunitare;
menţinerea impozitelor indirecte la rate foarte diferite, conducând la
formalităţi de trecere a frontierei greoaie şi costisitoare.
Lipsa progresului şi stagnarea în realizarea pieţei comune a avut un
cost economic considerabil. De aceea, la mijlocul anilor '80 ai sec. XX s-a
decis să se ia în considerare o abordare mai profundă a obiectivului de
îndepărtare a barierelor comerciale prin crearea Pieţei Interne (Unice).

21.3. Piaţa Unică/Internă a Uniunii Europene

Pentru desemnarea „Pieţei Interne”, în literatura de specialitate, se

folosesc termeni diferiţi, având însă acelaşi conţinut. Englezii vorbesc
despre „Internal Market” (Piaţă Internă) sau „Single Market” (Piaţă
Unică). Francezii spun „Marché Interieur” sau „Marché Unique”. Pentru

359 
 
simplificare, noi vom folosi, în cursul de faţă noţiunea „Piaţa Unică a
Uniunii Europene” (pentru a o deosebi de piaţa internă a statelor membre).
Premiza principală în calea creării Pieţei Unice este considerată
existenţa unui şir de obstacole sofisticate şi camuflate sub formă de
reglementări care îngreunau schimburile. Acestea erau diverse specificaţii
tehnice, norme de sănătate şi securitate, de control al calităţii sau
reglementări referitoare la mediu ş.a.. Complexitatea, numărul şi
diversitatea acestora le transforma în obstacole greu de trecut. Era nevoie,
aşadar, de eforturi legislative serioase şi o voinţă politică mai fermă pentru
înlăturarea barierelor protecţioniste. În plus, criza petrolieră din 1973 a
accentuat tentaţiile protecţioniste în defavoarea integrării europene.
De aceea, în 1985, noul preşedinte de atunci al Comisiei Europene,
francezul Jacques Delors, a propus ca ţintă realizarea Pieţei Interne. Era
însă nevoie de reformarea instituţiilor europene care să facă posibilă
înlăturarea unor bariere legislative. Aceasta s-a realizat prin Actul Unic
European, semnat, la Luxemburg, în februarie 1986 şi intrat în vigoare în
iulie 1987. Actul Unic European a stabilit ca data de 31 decembrie 1992
să marcheze crearea Pieţei Interne a Uniunii Europene. Constituirea sa
presupunea adoptarea a 300 de noi reglementări. Actul Unic a permis ca,
prin modificarea Tratatului de la Roma, două treimi din hotărârile
necesare creării marii pieţe să fie luate în Consiliul de Miniştri cu
majoritate calificată şi nu cu unanimitate.
Ce este Piaţa Unică a Uniunii Europene?
„Piaţa Unică” este definită ca un spaţiu fără frontiere interne, în
care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor. Este o piaţă care are o dimensiune socială şi în care
concurenţa activă este încurajată. Crearea „Pieţei Unice” reprezintă poate
cel mai mare proiect de integrare economică adoptat vreodată. Într-o
perioadă de 7 ani (între 1985 şi 1 ianuarie 1993), Comunitatea
Europeană şi statele sale membre au transformat 12 pieţe naţionale
separate într-o singură unitate.
Câteva considerente:
 această piaţă are la ora actuală circa 500 milioane locuitori
care dispun de libertatea şi mobilitatea de a lucra, a trăi şi a face
cumpărături nu numai în propria ţară, ci în oricare altă ţară membră a
Uniunii Europene. În calitate de consumatori, ei profită de pe urma ofertei
sporite de bunuri, la preţuri concurenţiale;

360 
 
  Piaţa Unică reprezintă unul din principalele instrumente de
care dispune Uniunea Europeană pentru a atinge o serie de obiective,
precum: o creştere durabilă, echilibrată şi care să respecte mediul
înconjurător, o rată înaltă de ocupare a locurilor de muncă şi a protecţiei
sociale; o mai mare coeziune economică şi socială. Piaţa Internă
îmbunătăţeşte performanţa economică a statelor membre ale Uniunii
Europene. Integrarea economică într-o piaţă fără frontiere – cum este
Piaţa Unică a UE – este mai profundă decât alte forme de cooperare
economică, cum ar fi zonele de liber-schimb, uniunile vamale şi pieţele
comune care menţin frontierele fizice;
 Piaţa Internă a reprezentat fundamentul pentru faza următoare
a integrării UE şi anume realizarea Uniunii Economice şi Monetare
(UEM), precum şi condiţia esenţială pentru ieşirea Europei din recesiune
şi reluarea creşterii economice;
 în ciuda obiectivului declarat de a integra economiile naţionale
ale ţărilor membre, Piaţa Internă nu urmăreşte eliminarea diferenţelor
naţionale în ceea ce priveşte limba, cultura, identitatea sau tradiţiile.
Dimpotrivă, ea se bazează pe recunoaşterea de către ţările membre a
reglementărilor naţionale din orice altă ţară. Aceasta recunoaşte, de
asemenea, principiul subsidiarităţii, potrivit căruia deciziile sunt luate la
nivelul cel mai apropiat de cetăţean;
 crearea Pieţei Interne a fost un proces complex care a însemnat
adoptarea unei legislaţii detaliate într-o serie întreagă de zone de natură să
ducă la îndepărtarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale dintre statele
membre.
 Piaţa Internă a UE reprezentă – în condiţiile globalizării –
elementul esenţial care face din această structură un „actor global” (global
player) în măsură să joace un rol mai important pe scena politicii
mondiale.
În cadrul procesului de formare a Pieţei Interne o atenţie deosebită
a fost acordată perfecţionării condiţiilor de realizare a celor patru libertăţi
stabilite iniţial prin Tratatul de la Roma, încă în 1957 şi anume: libera
circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a
serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.
Libera circulaţie a bunurilor înseamnă eliminarea controlului la
frontierele intra-comunitare. În momentul de faţă, nu mai există personal
vamal la frontierele intra-comunitare. Singurele verificări care se mai fac
ad-hoc, în diverse puncte sunt pentru droguri şi arme de foc. Cetăţenilor,
361 
 
în calitatea lor de cumpărători, Piaţa Internă a UE le oferă posibilitatea de
a se aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare din
statele membre ale Uniunii, fără a plăti taxe de import sau a trebui să
îndeplinească formalităţi la frontieră. Pentru a se evita frauda, în cazul
produselor supuse accizelor, există o serie de limite în ce priveşte
„consumul propriu”: 800 ţigări, 90 de litri de vin, 110 litri de bere, 20 litri
de băuturi aperitive şi 10 litri băuturi tari. Aceste limite pot fi depăşite
dacă există dovada că ele vor face obiectul consumului propriu.
Firmelor, Piaţa Unică le oferă 500 milioane de potenţiali
cumpărători odată cu transformarea operaţiilor de comerţ exterior în
operaţii de comerţ interior. Marea „revoluţie” din 1989 cu privire la TVA
a constat în scutirea de obligaţia de a plăti TVA la vama fiecărui stat prin
care trecea produsul, regula fiind ca TVA să se plătească o singură dată,
către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul. Pentru
firme, aceasta a însemnat desfiinţarea celor aproximativ 60 de milioane de
documente vamale ce trebuiau întocmite într-un an pentru astfel de
operaţiuni.
Libera circulaţie a persoanelor. Aceasta înseamnă abolirea
oricărei discriminări bazată pe naţionalitate în privinţa angajării, stabilirii
salariilor şi condiţiilor de muncă. Excepţii erau prevăzute doar în cazul
funcţionarilor publici, sau în cazuri justificate de argumentul securităţii
sau sănătăţii publice.
Libera circulaţie a serviciilor. Prevăzută încă în art. 52 şi 54 ale
Tratatului de la Roma, această a treia libertate a însemnat că firmelor
dintr-o ţară comunitară le este suficientă licenţa de operare din ţara de
origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul UE.
Deşi sectorul serviciilor este cel ce ocupă cea mai mare parte a
forţei de muncă din UE (60%), progresele în liberalizarea acestui sector
sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul circulaţiei bunurilor. În
domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau
pe deplin liberalizate la 1 ianuarie 1993. Serviciile de asigurări au intrat pe
deplin în Piaţa internă la 1 iulie 1994, iar cele privind investiţiile, la 1
ianuarie 1996. În momentul de faţă se lucrează la liberalizarea a două
sectoare esenţiale ale serviciilor: telecomunicaţiile şi transporturile.
În 1994 a fost adoptată o directivă pentru a oferi garanţii
depunătorilor şi investitorilor, în cazul unui faliment internaţional de
proporţii, precum cel al Băncii de Credit şi Comerţ Internaţional, când mii
de depunători europeni şi-au pierdut banii economisiţi. Directiva prevedea
362 
 
ca într-un astfel de caz, depunătorii să fie despăgubiţi cu până la 20.000 de
ECU.
Libera circulaţie a capitalului. Implică abolirea controlului asupra
tranzacţiilor de capital. Ea trebuie să meargă mână în mână cu
armonizarea taxelor naţionale pe capital, pentru a asigura o concurenţă
corectă între ţările cu fiscalitate redusă şi cele cu fiscalitate ridicată.
Liberalizarea mişcării de capital a fost prima din cele patru libertăţi
realizate. O directivă de desfiinţare a controlului pe capital a fost adoptată
în 1998. Ea a fost urmată de alte directive pentru liberalizarea serviciilor
bancare şi financiare. Un element esenţial, încă nefinalizat datorită
divergenţei de opinii între statele membre, se referă la modul de
impozitare a economiilor.
Un alt moment important în calea creării pieţei unice este adoptarea
Cărţii Albe în iunie 1995. Aceasta a fost adoptată cu scopul de a sprijini
ţările asociate să devină compatibile cu Piaţa Internă a UE. Pe lângă
Acordurile Europene (AE) de asociere şi dialogul structurat între aceste
ţări şi instituţiile UE, acest document a reprezentat unul din componentele
strategiei de pre-aderare la UE.
Cartea Albă s-a dorit a fi un ghid al măsurilor pe care ţările asociate
la UE ce aspiră să adere la aceasta trebuiau să le adopte pentru a fi
capabile să participe la o componentă primordială a UE, Piaţa Internă.
Cartea Albă a stabilit care sunt caracteristicile fundamentale ale Pieţei
Interne ce au dus la eliminarea barierelor fizice, tehnice, fiscale şi tarifare
dintre statele membre ale UE. Pentru a adapta pieţele naţionale ale ţărilor
asociate astfel încât ele să poată face faţă pieţei unice în perspectiva
aderării lor, Cartea Albă a prevăzut domeniile în care aproximarea
legislaţiei este o condiţie obligatorie pentru realizarea Pieţei Interne,
precum şi măsurile/instituţiile de implementare şi control al respectării
acestei legislaţii. Cartea a oferit un ghid cu ordinea logică de prioritate în
armonizarea legislaţiei în diferite sectoare ce concură la crearea Pieţei
Interne.
În fine, Cartea a reprezentat fundamentul programelor finanţate prin
UE – PHARE, de sprijinire a ţărilor asociate în efortul lor de asimilare a
unei părţi a legislaţiei comunitare, cea referitoare la piaţa unică. Piaţa
Internă reprezintă cel mai mare proiect de integrare economică adoptată
vreodată de Uniunea Europeană, reuşind să transforme 12 pieţe naţionale
separate într-o singură unitate. Dar fără îndoială are şi acest proces unele
deficienţe care ar putea fi înlăturate prin:
363 
 
 O mai bună implementare şi respectare a legislaţiei
comunitare. Transpunerea greoaie a directivelor comunitare în legislaţia
naţională a statelor membre a creat goluri majore în cadrul Marii Pieţe
Unice. Era necesară o mai bună colaborare între Comisia Europeană şi
statele membre pentru aplicarea, la timp şi corectă, a legislaţiei U.E.
Printre domeniile unde transpunerea incorectă a legislaţiei comunitare a
creat probleme pot fi amintite: industria muzicală – dificultăţi datorită
incorectei aplicări, în unele state membre, a directivei privind comerţul
electronic; în industria alimentară producătorii şi-au exprimat
nemulţumirile privind nerespectarea de către statele membre a Directivei
privind Ambalarea.
Un cadru legislativ mai eficient. Birocraţia excesivă, volumul
enorm de „legi” comunitare, au determinat critici din partea mediului de
afaceri european.
O mai mare atenţie acordată de organismele comunitare
pentru asigurarea pe Piaţa Unică a unui mediu „prietenos” atât pentru
inovaţie, cât şi pentru accesul unor noi actori. Asigurarea unui mediu
concurenţial autentic la nivelul Pieţei Unice este o condiţie esenţială
pentru redresarea procesului de atingere a obiectivelor Strategiei de la
Lisabona, prin care Uniunea Europeană îşi propune să devină cea mai
puternică economie a lumii bazată pe cunoaştere.
Asigurarea unui răspuns adecvat la transformările globale.
Organismele comunitare trebuie să ţină seama de noile coordonate ale
mediului global, astfel încât legislaţia U.E. asupra Pieţei Interne să nu
creeze dezavantaje competitive pentru societăţile transnaţionale europene
ce au o dimensiune mondială.

21.4. Formarea Uniunii Economice şi Monetare

Evoluţiile negative petrecute la scara economiei mondiale spre

sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 ai sec. XX au condus, în final, la
prăbuşirea Sistemului de la Bretton Woods. Constituirea unor rezerve în
dolari la băncile centrale din ce în ce mai consistente, creşterea fără
precedent a deficitului înregistrat în tranzacţiile curente americane, dar şi
diminuarea stocului de aur al SUA sunt fenomenele ce au determinat o
scădere accentuată a încrederii faţă de dolar în perioada menţionată.
364 
 
 În Europa de Vest, marca germană şi francul francez cunoşteau
evoluţii oscilante, stabilitatea celorlalte monede europene fiind astfel
ameninţată. Pe acest fond, deşi Tratatul de la Roma nu cuprindea nici o
prevedere cu privire la unificarea monetară, la nivelul Comunităţii
Economice Europene se conturează pentru prima dată ideea unei uniuni
economice şi monetare.
Planul Barre (februarie 1969) şi apoi raportul Werner (1970)
constituie primii paşi către uniunea monetară. Interdependenţa între
integrarea economică şi cea monetară, convergenţa performanţelor
economice, coordonarea politicilor bugetare şi monetare sunt principalele
prevederi ale Planului Barre 60 .
Reacţionând la provocările de pe plan mondial, Comunitatea
Economică Europeană solicită unui comitet de experţi, condus de prim-
ministrul luxemburghez Pierre Werner, să realizeze un raport la nivel înalt
care să analizeze posibilitatea creării unei uniuni monetare. Publicat în
1970, Raportul Werner susţinea ideea realizării unei Uniuni Monetare
Europene, aceasta urmând a fi realizată în trei etape, până în 1980. Printre
principalele concluzii ale Raportului pot fi amintite: mişcările de capital
între statele membre trebuie să fie totale şi fără restricţii; crearea unei
monede comune; fixarea totală şi irevocabilă a parităţilor între monede.
Schimbările profunde în plan monetar la nivel internaţional
(suspendarea, de către administraţia Nixon, la data de 15 august 1971, a
covertibilităţii în aur a devizei americane), ce au condus, în final, la
colapsul Sistemului de la Bretton Woods, au creat o conjunctură
nefavorabilă punerii în aplicare a concluziilor Raportului Werner.
Ca urmare, singurul rezultat a fost crearea „sistemului european al
limitelor înguste ale cursului valutar”, supranumit şi „şarpele valutar”,
prin care statele membre îşi luau angajamentul de a nu permite fluctuaţii
ale cursurilor valutare reciproce mai ample de +/− 2,25 procente. Evoluţia
oscilantă, marcată de intrările şi retragerile succesive din sistem ale
statelor membre (cele mai notabile fiind cele două retrageri ale francului
francez), s-a încadrat în starea de stagnare generală a procesului de
integrare europeană manifestată la sfârşitul anilor '70, cunoscută şi ca
perioada de „euroscleroză”.

60
Raymond Barre îndeplinea la momentul respectiv funcţia de Comisar european
al economiei şi finanţelor, fiind în acelaşi timp vicepreşedinte al Comisiei
Europene.
365 
 
 Pe acest fundal de stagnare, reluarea procesului de integrare
monetară a fost considerată de către autorităţile politice marcante ale
Europei de Vest din acea perioadă (cancelarul german H. Schmidt şi
preşedintele francez V. Giscard D'Estaing) ca fiind necesară pentru ieşirea
din impas. Demersurile franco-germane au condus, în 13 martie 1979, la
crearea Sistemului Monetar European, al cărui obiectiv principal îl
constituia crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa. Principalele
componente ce urmau să stea la baza Sistemului au fost:
 Mecanismul ratelor de schimb, o continuare a „şarpelui monetar
existent”, autorităţile monetare ale statelor membre obligându-se să
intervină în cazul în care fluctuaţiile monedelor ameninţau să depăşească
marja de fluctuaţie de +/- 2,25%;
 ECU (European currency unit) – folosit ca bază pentru
exprimarea cursurilor centrale ale monedelor statelor participante la
Sistem. Creat în 1975, ca urmare a deciziei Consiliului de Miniştri, ECU
avea ca echivalent media ponderată a valorii monedelor din ţările membre
de la acea dată. Scopul iniţial căruia ECU îi fusese destinat a fost acela de
a putea exprima valoric ajutoarele acordate ţărilor din ACP (Africa,
Caraibe, Pacific). În cadrul SME, ECU avea un rol multiplu: ca activ de
rezervă (statele membre depuneau la FECOM – Fondul European de
Cooperare Monetară – 20% din rezervele lor în aur şi USD contra ECU);
bază de calcul pentru indicatorul de divergenţă a cărui funcţie era de a se
putea determina dacă una dintre monedele participante devenea
„divergentă”, caz în care autorităţile monetare din ţara respectivă trebuiau
să ia măsuri (nespecificate cu precizie, însă); instrument de exprimare a
operaţiunilor de creditare a statelor membre.
 Mecanismele de creditare în ECU pentru statele membre.
Perioada de stabilitate ce a caracterizat evoluţia Sistemului Monetar
European la sfârşitul anilor '80 a determinat un nou avânt în rândul
promotorilor integrării monetare. Un rol esenţial în acestă direcţie l-a jucat
preşedintele Comisiei Europene de la acea vreme, Jacques Delors.
Raportul Delors prevedea realizarea unei uniuni economice şi monetare,
ca o continuare firească a împlinirii Marii Pieţe Unice, în trei etape. Pe
baza acestui Raport, se stabilea ca prima etapă să înceapă la data de 1 iulie
1990, fapt ce coincidea cu liberalizarea completă a mişcării capitalurilor.
A doua fază a Uniunii Economice şi Monetare, în care se prevedea crearea
Institutului Monetar European, a fost prevăzută să înceapă (conform
hotărârii Consiliului European de la Roma din 1990), în ianuarie 1994.
366 
 
Cea de-a treia fază urma să coincidă cu introducerea monedei unice şi
realizarea stadiului de Uniune Economică şi Monetară (UEM).
În expresia sa cea mai sintetică, UEM se reduce la înfiinţarea şi
utilizarea de către membrii săi a unei monede unice, care să înlocuiască
monedele naţionale. În practică, atingerea acestui obiectiv final trebuia
susţinută de un ansamblu mai vast de măsuri:
- Promovarea unei politici monetare unice, prin intermediul unei
singure autorităţi monetare – Banca Centrală Europeană – dotată cu un
grad substanţial de independenţă;
- Urmărirea de către ţările participante a unor linii directoare
comune de politică economică, pe baza recomandărilor Consiliului Uniunii
Europene;
- Gestionarea, în fiecare ţară membră, a finanţelor publice de o
manieră compatibilă cu asigurarea stabilităţii macroeconomice.
Realizarea Uniunii Economice şi Monetare nu a constituit un scop
în sine, ci doar mijlocul de a genera efecte benefice în plan economic şi
financiar. Prin aceasta s-a urmărit:
 Eliminarea fluctuaţiilor în evoluţia cursurilor de schimb.
Prin trecerea la o monedă unică, dispare definitiv incertitudinea legată de
evoluţiile cursurilor de schimb ale monedelor naţionale din interiorul UE.
Această incertitudine poate transmite semnale eronate în funcţie de care
sunt orientate deciziile investiţionale ale agenţilor economici. Un climat
de siguranţă are, de asemenea, efecte benefice în sensul reducerii costului
capitalului (prin reducerea primelor de risc). Trecerea la o monedă unică
avea în vedere şi economisirea unor importante sume plătite cu titlu de
comisioane bancare pentru efectuarea conversiei dintr-o monedă în alta.
 Ameliorarea competitivităţii UE la scară mondială. O
monedă comună înlătură segmentarea naţională a pieţelor de capital,
încurajând dezvoltarea unei singure pieţe de capital, de vaste
dimensiuni.Ţinând seama de importanţa deosebită a UE în producţia şi
comerţul mondial, o asemenea piaţă face ca un mare volum de titluri de
valoare, exprimate în alte monede (în principal, dolarul SUA) să fie
exprimate în moneda comunitară. O mai mare proporţie a portofoliului
mondial de active lichide exprimate în moneda comunitară se traduce într-
un nivel mai mic al dobânzilor în Europa, cu corolarul obţinerii unei
dinamici economice superioare, potenţial creatoare de locuri de muncă.
 Întărirea identităţii europene. O singură monedă la scara
Uniunii Europene dă cetăţenilor săi un sentiment mai pronunţat al unei
367 
 
apartenenţe comune, în ciuda faptului că vorbesc limbi diferite şi nu
împărtăşesc aceeaşi memorie istorică.
Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit că înainte de a intra în
UEM, economiile naţionale trebuie să fie pregătite spre a face faţă tuturor
exigenţelor sale. Această pregătire urmează să fie apreciată în funcţie de o
serie de criterii (numite „criterii de convergenţă”). Principala raţiune de
existenţă a acestor criterii o constituie evitarea posibilităţii ca Uniunea
Economică şi Monetară să fie destabilizată, ca urmare a admiterii
premature a unei ţări ale cărei fundamente economice nu sunt încă
compatibile cu o monedă stabilă. Cele cinci criterii de convergenţă sunt
următoarele:
1. Deficitul bugetar să nu depăşească 3% din Produsul Intern
Brut (PIB);
2. Datoria publică să nu depăşească 60% din PIB;
3. Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media
ratelor inflaţiei a celor trei membri UE cu cele mai slabe preţuri;
4. Dobânda pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2%
media dobânzilor corespunzătoare înregistrate în cele trei ţări cu cea mai
redusă rată;
5. Moneda naţională să fie integrată în Sistemul Monetar
European şi să fi rămas timp de cel puţin 2 ani în limitele marjelor de
fluctuaţie ale acestuia.
Toate aceste criterii urmăresc garantarea echilibrelor şi asigurarea
stabilităţii monedei unice, care reprezintă faza finală a Uniunii Economice
şi Monetare. Pentru a le respecta, statele membre sunt nevoite să
procedeze la reduceri bugetare drastice şi să promoveze o disciplină
financiară fermă.
Calendarul constituirii UEM. Trecerea la moneda unică –
EURO.
Trecerea la UEM nefiind o simplă formalitate, Tratatul de la
Maastricht a prevăzut trei etape în care această uniune să se
desăvârşească.
Prima etapă a debutat în 1990 prin coordonarea politicilor
economice ale statelor membre şi asigurarea liberei circulaţii a
capitalurilor;
A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994, în care statele trebuiau
să facă eforturi pentru a îndeplini criteriile de convergenţă şi să ia măsuri
pentru asigurarea independenţei băncilor centrale naţionale. A fost creat
368 
 
Institutul Monetar European (IME) cu misiunea de a pregăti trecerea la
cea de a treia etapă a constituirii UEM, de a asigura suprareglarea
Sistemului Monetar European şi coordonarea politicilor monetare ale
statelor membre;
Cea de a treia etapă a fost declanşată la 1 ianuarie 1999. Tratatul
de la Maastricht stabilise data de 1 ianuarie 1997 pentru trecerea la
moneda unică, dacă majoritatea statelor îndeplinesc criteriile de
convergenţă. În caz contrar aceasta urma să se întâmple, în mod automat,
la 1 ianuarie 1999 doar pentru acele state care îndeplineau respectivele
criterii. Consiliul European extraordinar din 3 mai 1998 a stabilit lista
ţărilor admisibile în faza a III-a a UEM. Situaţia statelor membre era
următoarea: 11 state îndeplineau criteriile; Grecia, care, în 1998, nu
îndeplinea condiţiile, a recuperat întârzierea şi a prins din urmă grupul
„celor 11” în 200; Danemarca, Marea Britanie şi Suedia au refuzat să
participe la moneda unică.
Cea de a treia fază a UEM se defineşte prin două elemente: а
instaurat o monedă unică: EURO. Aceasta devine moneda statelor
participante şi înlocuieşte ECU în cadrul comunitar. Un EURO a devenit
echivalentul a 6,55957 Franci francezi. Bancnotele şi monedele, în EURO
şi eurocenţi, au fost puse în circulaţie la 1 ianuarie 2002 şi au înlocuit
monedele naţionale ale ţărilor respective; а creat un Sistem European al
Băncilor Centrale (SEBC) format din Banca Centrală Europeană, care
înlocuieşte Institutul Monetar European şi băncile centrale naţionale.

Rezumat

1. Ideea de Comunitate Europeană datează de aproximativ două

milenii. Însă activităţi concrete de implementare a acestei idei au fost
desfăşurate în cea de a doua jumătate a secolului XX şi continuă până
astăzi. Procesul de evoluţie a Uniunii Europene este convenţional divizat
în patru trepte:
I. 18 aprilie 1951 – crearea Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi 25 martie 1957 – la Roma
este semnat Tratatul de constituire a Comunităţii Economice
Europene (CEE);
II. 1 iulie 1987 – intră în vigoare Actul Unic European;
III. 7 februarie 1992 şi 1 noiembrie 1993 – semnarea şi,
respectiv, ratificarea Tratatul asupra Uniunii Europene;
369 
 
 IV. din 2004 se lucrează asupra elaborării şi ratificării
Constituţiei Europene.
2. Pentru a răspunde pe scurt la întrebarea ce este Uniunea
Europeană astăzi, putem spune că aceasta reprezintă – prin organizare şi
obiective – cea mai complexă structură politică şi economico-monetară,
existentă pe continentul European, este o structură fondată pe principiile
libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului.
3. Un obiectiv important al Tratatului de la Roma din 1957 a fost
crearea Uniunii Vamale. În bazele acestui tratat crearea uniunii vamale a
însemnat un proces complex de liberalizare progresivă, dar completă a
schimburilor comerciale reciproce, de creare a unui teritoriu vamal unic şi
de reglementare uniformă a fluxurilor comerciale cu ţările terţe.
4. Odată cu iniţierea procesului de creare a Uniunii Vamale s-a
purces la crearea condiţiilor de funcţionare a Pieţei Comune în cadrul
ţărilor membre a comunităţii europene. Piaţa Comună desemna o arie
geografică unică, substituită diversităţii ariilor geografice naţionale pe
care le fuziona şi în care se aplicau regulile economiei de piaţă.
5. La mijlocul anilor '80 s-a decis să se ia în considerare o
abordare mai profundă a obiectivului de îndepărtare a barierelor
comerciale prin crearea Pieţei Interne (Unice). Piaţa Internă este definită
ca un spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Este o piaţă care are o
dimensiune socială şi în care concurenţa activă este încurajată.
6. O altă treaptă cucerită de Comunitatea Europeană în calea
evoluţiei sale este realizarea Uniunii Economice şi Monetare. Privită ca o
etapă superioară a integrării multinaţionale, Uniunea Economică şi
Monetară este rezultatul adâncirii, a intensificării integrării şi presupune:
politică monetară comună; strânsă coordonare a politicilor economice ale
statelor membre; monedă unică; liberalizarea fluxurilor de capital; un
sistem instituţional care să coordoneze şi administreze politica monetară.

370 
 
 Bibliografie

 Ion Ignat, Uniunea Europeană, ed. Economică, Bucureşti, 2002,

p. 33-53;
 Pascariu Gabriela Carmen, Uniunea Europeană, ed. Economică,
Bucureşti,1999, p. 59-72;
 Prisăcaru Ghiorghi, Istoria şi evoluţia Uniunii Europene, ed.
Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2006, p. 27-37;
 Wallas Helen, Wallas William, Procesul politic în Uniunea
Europeană, ed. Arc, Chişinău, 2004, p.91-121;
 Willem Molle, Economia integrării europene, ed. Epigraf,
Chişinău, 2009, p. 292-315.

371 
 
 Tema 22. Instituţiile şi politicile comunitare ale Uniunii Europene

22.1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene şi funcţiile lui.

22.2. Procesul decizional în UE.
22.3. Tipologia şi conţinutul politicilor comunitare.
22.4. Criteriile de aderare la UE. Extinderea UE.

Scopul temei: cunoaşterea structurii şi procesului de funcţionare a

sistemului instituţional din cadrul Uniunii Europene.
Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să prezentaţi principalele instituţii care asigură funcţionarea
eficientă a mecanismului comunitar european;
 să cunoaşteţi care sunt funcţiile principalelor instituţii
publice ale Uniunii Europene;
 să puteţi analiza algoritmul procesului decizional
comunitar;
 să prezentaţi politicile de bază elaborate şi implementate de
diferite instituţii ale UE;
 să comentaţi conţinutul şi eficienţa politicilor desfăşurate în
cadrul UE;
 să menţionaţi care sunt criteriile conform cărora este
permisă aderarea altor state la UE;
 să expuneţi în mod cronologic paşii executaţi de UE în
direcţia extinderii (lărgirii).

22.1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene

şi funcţiile lui

Cadrul instituţional al Uniunii Europene, stabilit în cadrul

diferitelor Tratate, are la bază „triunghiul instituţional” (Consiliul Uniunii
Europene, Parlamentul European şi Comisia Europeană), care sunt actorii
procesului de decizie, şi Consiliul European, care defineşte orientările
politice generale. Pe măsură ce competenţele Uniunii s-au extins,
instituţiile s-au dezvoltat şi au devenit mai numeroase.
Parlamentul European (PE) este organismul parlamentar al
Uniunii Europene. A fost creat în 1958, prin Tratatul de la Roma, fiind
format, la vremea respectivă, din 142 de parlamentari desemnaţi de
372 
 
parlamentele naţionale, reprezentând cele 6 ţări membre ale Comunităţilor
Economice Europene (CEE). Iniţial s-a numit „Adunarea Parlamentară
Europeană”, iar din martie 1962 se numeşte „Parlamentul European”.
În iunie 1979, Parlamentul European a fost ales pentru prima dată
prin vot universal direct, când au fost aleşi 410 parlamentari. Întreaga
istorie a Parlamentului European a fost marcată de o luptă permanentă
pentru consolidarea prerogativelor şi sporirea competenţelor.
Competenţele sale sunt:
a) legislativă. Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam
(1997) au conferit Parlamentului European atribuţii sporite în sfera
deciziilor legislative, marcând transformarea lui dintr-o adunare cu rol
consultativ într-o adunare legislativă ale cărei puteri sunt comparabile, în
bună măsură cu cele ale parlamentelor naţionale.
Cu majoritate absolută, Parlamentul European îşi dă avizul privind:
aderarea de noi membri şi încheierea de acorduri de asociere cu terţe ţări,
precum şi în alte chestiuni care privesc acordurile internaţionale cu
implicaţii instituţionale, bugetare şi legislative; constituirea de fonduri
structurale; crearea fondului de coeziune; anumite dispoziţii instituţionale
în cadrul Uniunii economice şi monetare, în special cele privind Banca
Centrală Europeană.
b) bugetară. Parlamentul European constituie, alături de Consiliu,
una din cele două componente ale autorităţii bugetare, adoptând în fiecare
an bugetul Uniunii, buget care nu intră în vigoare decât atunci când este
semnat de Preşedintele PE.
Parlamentul are decizia finală în ceea ce priveşte cheltuielile
administrative, cele alocate dezvoltării regiunilor (cca. 27,5% din bugetul
Uniunii), combaterii şomajului, programelor culturale şi educative,
energeticii şi cercetării. În cazul altor categorii de cheltuieli (precum cele
în domeniul agricol), PE poate propune modificări, dar decizia finală
aparţine Consiliului.
Dacă Parlamentul European şi Consiliul nu reuşesc să se pună de
acord asupra sumei cheltuielilor, după două lecturi ale proiectului de
buget, PE are dreptul de a respinge întreg bugetul şi procedura trebuie
reluată.
Prin intermediul comisiei sale de control bugetar, PE controlează
modul de gestionare a creditelor, acţionează în vederea prevenirii,
depistării şi combaterii fraudelor, evaluează efectele finanţărilor operate
din bugetul comunitar.
373 
 
 c) de control democratic. Parlamentul European exercită un
control democratic asupra ansamblului activităţilor comunitare
(desfăşurate la nivelul Comisiei, Consiliului, organelor de cooperare
politică).
Parlamentul European participă la desemnarea preşedintelui
Comisiei şi aprobă, prin vot, componenţa acesteia, după audierea
candidaţilor la postul de Comisar. PE are dreptul de a cenzura Comisia
prin intermediul „moţiunii de cenzură” care, odată adoptată, îi obligă pe
membrii Comisiei să demisioneze.
În general, controlul PE se exercită prin intermediul unui mare
număr de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia are obligaţia de a i le
înainta. Totodată, deputaţii pot adresa întrebări scrise şi orale.
Extinderea puterilor atribuite PE în materie bugetară şi legislativă a
sporit influenţa sa asupra Consiliului. Procedura co-deciziei a contribuit în
mod special la o repartizare echilibrată a puterii legislative între cele două
instituţii.
Procesul electoral. Nu există procedură electorală uniformă.
Fiecare stat îşi determină liber regimul electoral pentru alegerea
europarlamentarilor, adoptând, în acest sens, legi electorale proprii. În
baza Tratatului de la Amsterdam (1997), Parlamentul European a adoptat,
în 1998, o Rezoluţie cuprinzând o serie de principii comune pentru toate
statele membre:
- Alegerea deputaţilor europeni să aibă loc pe baza scrutinului de
listă, proporţional;
- Constituirea de circumscripţii electorale în statele membre cu
peste 20 milioane de locuitori;
- Stabilirea unui prag de maximum 5% din sufragiile exprimate;
- Începând cu alegerile din 2009, 10% din mandatele în Parlamentul
European sunt alocate pe baza scrutinului de listă proporţional în cadrul
unei circumscripţii unice, formată din teritoriul statelor membre ale UE;
- Mandatul de deputat în Parlamentul European este incompatibil cu
mandatul de deputat sau senator în Parlamentul Naţional (începând cu
2004).
Mandatul unui europarlamentar este de 5 ani care poate fi reînnoit.
Deputaţii europeni nu pot exercita, simultan, anumite profesii şi nu pot
ocupa anumite funcţii (magistrat, ministru, conducător al unei
întreprinderi de stat, ş.a.). Ei sunt remuneraţi la fel ca membrii

374 
 
parlamentului naţional din ţara respectivă. Remuneraţiile sunt plătite de
fiecare stat membru.
Numărul de deputaţi pentru fiecare stat membru este stabilit prin
Tratate. PE are 732 de membri, împărţiţi în grupuri politice (reprezentând
peste 100 de partide politice naţionale, precum şi deputaţi „neafiliaţi”).
Europarlamentarii se reunesc lunar – cu excepţia lunii august – în
sesiune plenară, pe durata unei săptămâni, la Strasbourg, unde se află
sediul Parlamentului European. Pot fi organizate sesiuni suplimentare, la
Bruxelles. Reuniunile comisiilor au loc, de obicei, la Bruxelles (pentru
facilitatea contactelor la nivelul Comisiei şi Consiliului), pe parcursul a
două săptămâni, în fiecare lună.
Cea de-a patra săptămână a lunii este dedicată reuniunilor
grupurilor politice.
În cadrul PE funcţionează 17 comisii permanente. Pot fi create sub-
comisii, comisii temporare şi comisii de anchetă.
Consiliul European s-a format din practica întâlnirilor la nivel
înalt, ale şefilor de stat sau de guvern din ţările membre ale UE. O primă
întâlnire de acest gen a avut loc, la Paris, în anul 1961.
Cu prilejul întâlnirii de la Paris, din decembrie 1974, şefii de stat
sau de guvern din ţările membre au hotărât instituţionalizarea acestor
contacte sub denumirea de „Consiliul European” şi reunirea sa periodică.
Consiliul European a fost, apoi, consacrat din punct de vedere
juridic prin Actul Unic European din 1986, iar Tratatul de la Maastricht
(1992) i-a precizat funcţiile.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările
membre ale UE şi preşedintele Comisiei. În principiu, se organizează 4
reuniuni ale Consiliului pe an; în cazuri excepţionale, Consiliul se poare
reuni şi în sesiuni extraordinare. Până la intrarea în vigoare a Tratatului
Constituţional, când Uniunea va avea un preşedinte, preşedinţia
Consiliului European este asigurată de şeful de stat sau de guvern care
asigură, pentru 6 luni prin rotaţie, preşedinţia Consiliului. Până în 2002,
lucrările Consiliului European aveau loc în ţara care asigura preşedinţia
Consiliului. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, reuniunile au
loc, alternativ, în ţara care deţine preşedinţia şi la Bruxelles. În condiţiile
aprobării – în parlamentele naţionale sau prin referendumuri populare – a
Tratatului Constituţional, toate sesiunile Consiliului European se vor
desfăşura la Bruxelles.

375 
 
 Fiecare şedinţă a Consiliului European este precedată de o discuţie
cu preşedintele Parlamentului European. Mărimea delegaţiilor naţionale
este limitată la câte 20 persoane, fiecare delegaţie (inclusiv Comisia
Europeană) dispunând în sală de câte două locuri.
Lucrările Consiliului finalizează prin „Concluzii”, care cuprind
orientările politice şi deciziile luate. Consiliul European constituie instanţa
supremă a Uniunii Europene. Domeniul său de competenţe nu este limitat,
întrucât poate aborda orice problemă de interes comun, fie din cadrul
comunitar, fie al cooperării inter-guvernamentale.
Consiliul European este organul politic al Uniunii, însărcinat să
fixeze marile linii ale construcţiei europene şi să rezolve problemele în
suspensie. Din 1995, odată cu intrarea în vigoare a Acordurilor Europene
de Asociere, la partea finală a reuniunii Consiliului European sunt invitaţi
şi şefii de stat sau guvern din ţările candidate la aderare.
Consiliul Uniunii Europene este compus din miniştri competenţi
ai statelor membre, de aceea mai este denumit şi Consiliul de Miniştri.
Această instituţie coordonează majoritatea activităţilor Uniunii Europene,
obiectivul principal fiind crearea unei pieţe unice, spaţiu fără frontiere
interioare, conform celor „patru libertăţi”: libera circulaţie a bunurilor, a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. De asemenea, în atribuţiile
Consiliului Uniunii Europene sunt incluse şi problemele legate de
cooperarea interguvernamentală în domeniul Politicii externe şi de
securitate comună (PESC) şi în domeniul Justiţiei şi afacerilor interne.
Responsabilităţile Consiliului au fost extinse prin Tratatul de la
Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, în domeniile care au fost
asimilate domeniului comunitar (suprimarea controalelor la frontierele
interioare, consolidarea frontierelor exterioare, lupta împotriva
criminalităţii internaţionale şi împotriva traficului de droguri, politica în
domeniul imigrării).
Consiliul de Miniştri este organul decizional principal: esenţa
prerogativelor acestuia rezidă în puterea sa normativă întrucât adoptă,
singur sau împreună cu Parlamentul European, normele juridice ale
Uniunii. Aşadar, Consiliul deţine (în unele cazuri împreună cu
Parlamentul European) puterea de a adopta principalele acte normative ale
Uniunii (reglementări şi directive). Asigură, apoi, coordonarea politicilor
economice ale statelor membre, încheie acorduri internaţionale în numele
Comunităţilor Europene şi exercită – împreună cu Parlamentul – puterea
bugetară.
376 
 
 Potrivit procedurilor actuale încă în vigoare, preşedinţia Consiliului
Uniunii este asigurată prin rotaţie, ea fiind exercitată pe rând de fiecare
din ţările membre, pentru o perioadă de 6 luni.
Este uşor să intri în încurcătură când trebuie să faci diferenţa între
instituţiile europene – în special în cazul în care există instituţii foarte
diferite, cu nume foarte asemănătoare aşa cum este cazul următoarelor trei
consilii: Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul
Europei.
Reţineţi! Trei „Consilii”: ce face fiecare?
Consiliul European. Acest consiliu este alcătuit din şefii de stat sau de
guvern ai tuturor statelor membre ale UE şi din preşedintele Comisiei
Europene. În funcţie de sistemul politic al fiecărei ţări, participantul la
Consiliul European este preşedintele şi/sau primul ministru. În principiu,
Consiliul European se reuneşte de patru ori pe an pentru a defini, de
comun acord, politica UE şi pentru a analiza progresele Uniunii. Este
organismul decizional la cel mai înalt nivel al Uniunii Europene, de aceea
reuniunile sunt numite în mod frecvent „reuniuni la nivel înalt”.
Consiliul Uniunii Europene. Cunoscut şi sub denumirea „Consiliul de
Miniştri”, această instituţie este alcătuită din miniştrii guvernelor tuturor
statelor membre. Consiliul se reuneşte regulat pentru a lua decizii detaliate
şi a adopta legi europene.
Consiliul Europei. Acesta nu este o instituţie a UE. Este o organizaţie
interguvernamentală, iar câteva dintre obiectivele acesteia sunt: protejarea
drepturilor omului, promovarea diversităţii culturale a Europei şi
combaterea problemelor sociale precum intoleranţa şi prejudecăţile rasiale.
Consiliul Europei a fost înfiinţat în 1949 şi una dintre realizările sale
timpurii a fost elaborarea Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului.
Pentru a permite cetăţenilor să îşi exercite drepturile în baza convenţiei
respective, Consiliul Europei a înfiinţat Curtea Europeană a Drepturilor
Omului. În prezent, Consiliul Europei are 47 de ţări membre, inclusiv toate
cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, şi are sediul în Palais de
l’Europe („Palatul Europei”) la Strasbourg (Franţa).
R. Moldova este membru a Consiliului Europei din 1995.

Comisia Europeană. Aceasta este, în fapt, Guvernul Uniunii,

Executivul său şi are misiunea de a reprezenta şi apăra interesul
comunitar.
Pentru că reprezintă interesul general, Comisia este independentă
faţă de ţările membre ale Uniunii. Din punct de vedere politic, ea este

377 
 
responsabilă doar în faţa Parlamentului European. De aceea, este
percepută în unele cercuri ca fiind întruchiparea tehnocraţiei europene.
Competenţele Comisiei sunt enumerate în art. 155 din Tratatul de la
Roma şi reluate în Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam:
- formulează propuneri, recomandări şi avize (funcţie de
iniţiativă). De exemplu, pe baza Avizului, Comisia recomandă Consiliului
European începerea şi încheierea negocierilor de aderare la Uniunea
Europeană;
- este gardian ale Tratatului UE;
- exercită competenţe de execuţie pe care i le conferă Consiliul
(funcţia de execuţie şi de gestiune);
- participă la adoptarea actelor de către Consiliu şi Parlament
(funcţia de decizie);
- dispune de prerogative pentru a face respectate obligaţiile
impuse de actele comunitare (funcţia de control): veghează la respectarea
regulilor concurenţei de către agenţii economici; face verificări şi
pronunţă sancţiuni în cauze care privesc interesele financiare ale
comunităţii; statuează asupra ajutorului de stat în ţările membre; asigură
aplicarea clauzelor de salvgardare;
- îndeplineşte funcţia de reprezentare internă şi externă a Uniunii.
La origini, într-o comunitate de 6 state, Comisia avea 9 membri.
Numărul comisarilor a crescut de la 9 la 13 când Danemarca, Irlanda şi
Marea Britanie au aderat în 1973 la Uniune şi la 17 după admiterea
Greciei, Portugaliei şi Spaniei. Din 1995 Comisia a avut 20 de comisari
naţionali, provenind din ţările comunitare: cele 5 ţări mari, respectiv
Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania, au avut câte doi
comisari, iar ceilalţi 10, câte unul.
Numărul comisarilor a crescut la 25 odată cu lărgirea Uniunii în
2004, cele 5 ţări mari renunţând la al doilea comisar. În timpul
mandatului, care durează cinci ani, comisarii sunt independenţi, atât faţă
de guvernele ţărilor de unde provin, cât şi faţă de Consiliul UE, acestea
neputând demite un membru al Comisiei.
Summit-ul de la Nisa a decis că, în cazul unei Uniuni de 27, 28 sau
mai mulţi membri, se va schimba şi structura Comisiei Europene. S-a
decis ca viitoarea Comisie Europeană să aibă în principiu un plafon „mai
mic de 27” în momentul în care UE va cuprinde 27 de state membre,

378 
 
numărul final urmând să fie decis ulterior „în unanimitate” de statele
membre.
Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.
De rând cu cele de bază, menţionate mai sus, buna funcţionare a
Uniunii Europene este asigurată şi de alte instituţii printre care: Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene, Curtea Europeană de Conturi,
Comitetul economic şi social, Comitetul regiunilor, Banca Europeană de
Investiţii, Banca Centrală Europeană.

22.2. Procesul decizional în UE

Procesul decizional la nivelul Uniunii Europene implică diferite

instituţii UE, în special: Parlamentul European; Consiliul Uniunii
Europene; Comisia Europeană. În general, Comisia Europeană este cea
care propune acte legislative noi, dar Consiliul şi Parlamentul sunt acele
instituţii care le adoptă.
Principalele tipuri de acte legislative ale UE sunt directivele şi
regulamentele. Normele şi procedurile din cadrul procesului decizional al
UE sunt prevăzute în tratate. Fiecare nouă propunere de proiect legislativ
european trebuie să aibă la bază un articol specific din tratat, menţionat ca
„temei legal” pentru propunerea respectivă. Astfel se determină una din
cele trei proceduri legislative care trebuie urmată. Cele trei proceduri
principale sunt: „consultarea”, „avizul conform” şi „codecizia”.
Codecizia este cea mai frecventă procedură utilizată în prezent
pentru majoritatea proceselor legislative comunitare. Prin procedura de
codecizie, puterea legislativă se împarte în mod egal între Parlament şi
Consiliu. În cazul în care Consiliul şi Parlamentul nu pot conveni asupra
unei propuneri legislative, nu va exista o lege nouă. Conform procedurii,
se pot efectua două lecturi succesive ale proiectului de lege în fiecare
instituţie. Dacă se ajunge la o înţelegere cu ocazia acestor lecturi, legea
poate fi adoptată. În caz contrar legea va fi prezentată unui comitet de
conciliere, alcătuit dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi
Parlamentului. Odată ce comitetul a ajuns la un acord, textul aprobat se
trimite din nou la Parlament şi Consiliu pentru a fi adoptat sub formă de
lege. Concilierea devine un procedeu tot mai rar întâlnit. Majoritatea
legilor adoptate prin codecizie sunt adoptate, de fapt, la prima sau a doua
lectură, datorită bunei cooperări între cele două instituţii.
379 
 
 Avizul conform este procedura prin care Consilul trebuie să obţină
aprobarea Parlamentului European înainte de adoptarea anumitor decizii
foarte importante. Procedura este similară procedurii de consultare, cu
deosebirea că Parlamentul nu poate modifica o propunere: fie o acceptă,
fie o respinge. Avizul (acceptarea) necesită o majoritate absolută a
voturilor exprimate. Această procedură este utilizată preponderent pentru
acordurile cu alte ţări, inclusiv acordurile privind aderarea unor noi state
la UE.
Procedura de consultare este utilizată în domenii precum
agricultura, impozitele şi concurenţa. Prin procedura de consultare
Parlamentul are posibilitatea: să aprobe propunerea Comisiei; să respingă
sau să solicite modificări. În cazul în care Parlamentul solicită modificări,
Comisia va lua în considerare toate modificările pe care le sugerează
Parlamentul. Dacă acceptă oricare din aceste sugestii, Comisia va trimite
Consiliului o propunere modificată. Decizia finală revine Consiliului, care
adoptă propunerea modificată sau îi aduce modificări suplimentare.
Similar celorlalte proceduri, această procedură prevede că în cazul în care
Consiliul doreşte să modifice o propunere a Comisiei, este obligatorie
unanimitatea.
În cadrul echilibrului decizional, Consiliul este instituţia dominantă.
Conform tratatelor, legislaţia comunitară poate fi editată numai cu acordul
Consiliului, iar un vot în unanimitate al acestuia poate modifica propuneri
chiar dacă se înregistrează obiecţii din partea Parlamentului sau Comisiei
(cu excepţia procedurii de codecizie). Şi totuşi, Consiliul este instituţia cea
mai vulnerabilă, deoarece reprezentanţii unor interese naţionale diferite
ajung foarte greu la consens. Obţinerea unanimităţii este dificilă şi de
aceea s-a pledat pentru majoritatea calificată care accelerează procesul
decizional şi sprijină dinamica integrării. Guvernele s-au aflat mereu într-
o situaţie complexă: pentru că pe de o parte doreau să treacă mai uşor
pasajele legislative în care îşi manifestau interesul, iar pe de altă parte
doreau să-şi exercite dreptul de veto pentru a elimina riscul adoptării unor
decizii care nu le conveneau. Treptat, regula majorităţii calificate a
devenit regula procesului decizional, iar unanimitatea – excepţia.
Comisia Europeană a evidenţiat patru categorii de prevederi pentru
care să se menţină, în condiţii bine precizate, derogare de la regula
majorităţii calificate:
1. Decizii ale Consiliului trebuie adoptate de ţările membre în
conformitate cu prevederile constituţionale naţionale; aceste decizii ale
380 
 
Consiliului intră în vigoare doar după ratificarea lor de către parlamentele
naţionale. De aceea, în aceste cazuri apare unanimitatea pentru a exista
certitudinea ratificării lor ulterioare. Un exemplu în acest sens este cel al
sistemului de resurse proprii.
2. Deciziile în domeniul taxelor şi securităţii sociale care nu sunt
cerute de funcţionarea adecvată a Pieţei Unice.
3. Decizii adoptate în paralel la nivel regional şi internaţional.
4. Derogările de la reglementările cuprinse în tratate. Aceste
derogări reprezintă un pas înapoi în raport cu dezideratele integrării. Se
consideră că este normal ca aceste excepţii, contrare uneori filozofiei
deplinei integrări, să se acorde doar prin unanimitate.
Votul cu majoritate calificată se bazează pe alocarea unui număr
diferit de voturi fiecărui stat membru în parte. Întrunirea majorităţii
calificate presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii:
- în primul rând, voturile favorabile exprimate trebuie să fie de cel
puţin 255 din 345 posibile (vezi distribuirea voturilor în tabelul 22.1);
- în al doilea rând, voturile favorabile exprimate să reprezinte, după
caz, majoritatea simplă sau dublă a numărului de membri, unde
majoritatea simplă înseamnă jumătate + 1 din numărul total (14 state + 1),
iar majoritatea dublă înseamnă 2 ⁄ 3 din totalul de state (18 din 27);
- în al treilea rând, populaţia statelor a căror reprezentanţi au
susţinut luarea deciziilor trebuie să reprezinte cel puţin 62% din populaţia
UE.

Tabelul 22.1. Repartizarea voturilor în Consiliul Uniunii Europene

Germania 29 Austria 10
Franţa 29 Suedia 10
Italia 29 Danemarca 7
Marea Britanie 29 Irlanda 7
Spania 27 Lituania 7
Polonia 27 Slovacia 7
România 14 Finlanda 7
Olanda 13 Estonia 4
Belgia 12 Cipru 4
Republica Cehă 12 Letonia 4
Grecia 12 Luxemburg 4
Ungaria 12 Slovenia 4
Portugalia 12 Malta 3
Bulgaria 10 Total 345
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Uniunii_Europene

381 
 
 Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se va defini ca
egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin
cincisprezece din aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc cel
puţin 65% din populaţia UE.

22.3. Tipologia şi conţinutul politicilor comunitare

Integrarea europeană se realizează de o manieră inegală, de la un

sector la altul. Există, astfel, domenii unde Uniunea Europeană are
prerogative extinse (politica agricolă comună, politica comercială
comună, politica transporturilor şi politica monetară etc.), după cum, în
alte sectoare, competenţele comunitare sunt mai limitate: este cazul
politicii sociale, al politicii industriale, al cercetării şi dezvoltării
tehnologice, al reţelelor transeuropene. În sfârşit, unele sectoare (de
exemplu, politica externă şi de securitate, justiţia şi afacerile interne)
funcţionează mai degrabă conform modelului interguvernamental, decât
printr-o abordare comunitară propriu-zisă.
Încă de la începuturi, articolul 3 din Tratatul CEE prevedea că
acţiunea Comunităţii are în vedere „stabilirea unui tarif vamal comun şi a
unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe, instaurarea unei
politici comune în domeniul agriculturii şi instaurarea unei politici
comune în domeniul transporturilor”. Obiectivele Comunităţii Europene
evoluând progresiv, de-a lungul anilor au fost elaborate o serie de noi
politici comune, astfel încât astăzi se pot identifica aproape 20 de domenii
în care concepţia şi decizia se realizează la nivel comunitar, cele mai
importante fiind politicile regională, monetară, industrială, socială,
energetică, de cercetare, pescuit, protecţia mediului, protecţia
consumatorilor, relaţii externe etc. Apariţia acestor politici comune se
explică prin necesităţi economice, sociale şi politice de ordin comunitar,
dar şi prin superioritatea, în termeni de eficienţă, a unor acţiuni comune
prin comparaţie cu cele realizate separat la nivelul fiecărui stat membru.
Politica socială a UE este formată dintr-un set de politici
complementare, ce s-au dezvoltat şi multiplicat pe parcursul timpului şi
care acţionează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează
gradul de bunăstare individuală şi socială. Permanenta preocupare a
Comunităţii Europene pentru aspectele de politică socială – începută cu
382 
 
Tratatul de Roma (1957 ) – a dus, în timp, la crearea unui „model social
european”. Unul din momentele cele mai importante ale evoluţiei acestui
model se situează în jurul anului 2000, când se face trecerea de la o
abordare bazată pe minimizarea consecinţelor sociale negative ale
schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere modernizarea
sistemului social european şi investiţia în capitalul uman – altfel spus, se
trece de la o abordare cantitativă (minimizarea consecinţelor) la una
calitativă (investiţia în oameni).
De asemenea, o caracteristică importantă a politicii sociale este
delegarea responsabilităţilor de atingere a obiectivelor comunitare către
Statele Membre.
Deşi preocuparea pentru aspectele sociale la nivel comunitar este
prezentă încă de la începuturile acesteia, iar instrumente de politică
socială au fost înfiinţate timpuriu (crearea Fondului Social European în
1958), din punct de vedere programatic politica socială debutează odată
cu adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale
fundamentale ale lucrătorilor (cunoscută şi drept Carta Socială).
Carta Socială reflectă preocuparea pentru dimensiunea socială a
politicilor comunitare în contextul construcţiei pieţei unice europene şi a
fost elaborată în urma unui proces de consultare a părţilor interesate
(reprezentanţi ai angajatorilor, lucrătorilor, liber profesioniştilor,
fermierilor etc.). Important de menţionat este că, deşi în faza de proiect se
prefigura o soluţie la nivel comunitar, documentul final accentuează rolul
şi responsabilităţile modelului social în direcţia aplicării şi respectării
drepturilor sociale fundamentale: libera circulaţie a muncitorilor,
angajarea şi salarizarea, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă,
protecţia socială, libertatea de asociere şi negocierea colectivă, formarea
profesională, tratamentul egal al bărbaţilor şi femeilor, protecţia sănătăţii
şi siguranţa la locul de muncă, protecţia copiilor, adolescenţilor,
persoanelor în vârstă şi a persoanelor cu handicap, precum şi informarea,
participarea şi consultarea lucrătorilor în probleme ce îi afectează direct.
Carta a fost semnată în decembrie 1989 de către 11 state membre (SM),
singura excepţie fiind Marea Britanie – care a semnat în 1998.
Pasul următor în programarea politicii sociale este reprezentat de
Cartea Verde (Green Paper) – documentul care a lansat procesul de
dezbatere asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar (1993), în
vederea elaborării Cărţii Albe (White Paper) în 1994. Liniile de discuţie
identificate prin Cartea Verde privesc:
383 
 
 - priorităţile comune tuturor SM în domeniile pieţei muncii,
formării profesionale şi protecţiei sociale;
- îmbunătăţirea situaţiei ocupării forţei de muncă;
- accelerarea progresului în crearea unui sistem de producţie bazat
pe calitate;
- stimularea solidarităţii şi integrării sociale;
- lupta împotriva sărăciei şi excluderii sociale;
- piaţa unică şi libera circulaţie a persoanelor;
- promovarea egalităţii de şanse pentru bărbaţi şi femei;
- sprijinirea dialogului social;
- coeziunea economică şi socială.
În acest proces de consultare au fost implicate instituţii ale Uniunii
Europene şi diverse organizaţii publice, alături de care au stat
reprezentanţi ai angajatorilor şi ai sindicatelor.
Politica UE în domeniul agriculturii evoluează în mod constant. În
urmă cu 50 de ani, se punea accent pe furnizarea unor cantităţi suficiente
de alimente pentru o Europă care traversase un deceniu de lipsuri cauzate
de războaie. Subvenţionarea producţiei pe scară largă şi cumpărarea
surplusurilor în scopul garantării siguranţei alimentare sunt de domeniul
trecutului. Politica UE în domeniu îşi propune să le ofere tuturor
producătorilor (de la agricultori şi crescători de animale până la
producători de fructe, legume sau de vin) posibilitatea de a se susţine
singuri atât în UE, cât şi pe piaţa mondială.
În acest sens, politica agricolă a UE a suferit modificări
semnificative în ultimii ani. Textele juridice au fost scurtate şi adaptate
astfel încât să fie mai uşor de înţeles. Au fost eliminate aproape 80 de
documente juridice în cadrul a ceea ce este cunoscut sub denumirea
tehnică de „organizarea pieţei comune unice”.
Prin Politica Agricolă Comună ţările membre şi-au dorit atingerea
următoarelor obiective:
- creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului
tehnic, asigurând dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea
optimă a factorilor de producţie, îndeosebi a muncii;
- asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în
special prin ridicarea venitului individual al celor ce lucrează în
agricultură;
- stabilizarea pieţelor;
- garantarea securităţii în aprovizionare;
384 
 
 - asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.
Condiţionarea obiectivelor de luare în considerare a acestor aspecte
particulare urmărea să impună mecanisme de integrare tolerabile pentru
producători (un interes particular prin protecţia unei categorii sociale
dispunând de forţă politică puternică) şi care să nu compromită ajustarea
structurală a agriculturii prin eventuale dezechilibre în măsură să frâneze
dezvoltarea economică (un interes general).
Politica industrială este inclusă în legislaţia UE încă de la Tratatul
de la Maastricht. Ea vizează accelerarea adaptării industriei la schimbările
structurale, încurajării iniţiativei, dezvoltării şi cooperarea între
întreprinderi şi încurajarea potenţialului industrial de inovare, cercetare şi
dezvoltare tehnologică.
O serie de politici deja bine integrate în politica industrială pot
contribui la realizarea obiectivelor acesteia:
 o mai mare deschidere a sistemului comercial mondial – şi
anume deschiderea pieţelor protejate din ţările terţe către producătorii şi
furnizorii de servicii din UE. Faptul de a oferi producătorilor din UE un
acces mai convenabil la factorii de producţie externi, expunându-i în
acelaşi timp la o concurenţă suplimentară din partea ţărilor terţe, le acordă
posibilitatea şi îi forţează să îşi îmbunătăţească competitivitatea;
 politicile referitoare la piaţa unică au în general un impact
pozitiv asupra competitivităţii, în special prin încurajarea liberalizării
pieţelor şi a armonizării normelor;
 politica privind cercetarea şi dezvoltarea, prin consolidarea
bazei de cunoştinţe şi prin accentul pe tehnologiile auxiliare esenţiale;
 politica în domeniul concurenţei determină întreprinderile să îşi
mărească eficienţa şi le permite să reziste mai bine pe pieţele lor. Aceasta
ajută, de asemenea, la pregătirea întreprinderilor din UE pentru
provocarea de pe pieţele din ţările terţe;
 politica socială şi de ocupare a forţei de muncă, inclusiv
formarea profesională, au un rol esenţial, garantând că promovarea
competitivităţii contribuie la punerea în aplicare echilibrată a Strategiei de
la Lisabona. Actualizarea constantă a aptitudinilor şi a calităţii lucrătorilor
sprijină satisfacerea cererii de pe piaţa muncii şi contribuie la economia
bazată pe cunoaştere;
 politica pentru protecţia consumatorilor şi pentru sănătatea
publică reprezintă condiţii prealabile pentru încredere din partea
consumatorilor, care este baza pentru o cerere stabilă şi în creştere;
385 
 
  protecţia mediului poate necesita restricţionarea sau chiar
interzicerea anumitor factori de producţie sau tehnologii, fapt care poate
ridica costurile de producţie pe termen scurt. Totuşi, pe termen lung,
aceasta poate ajuta întreprinderile să obţină un avantaj concurenţial la
nivel mondial şi să creeze noi pieţe pentru produse şi tehnologii curate.
Una din provocările majore pentru Uniunea Europeană se referă la
modul în care se poate asigura securitatea energetică cu energie
competitivă şi „curată”, ţinand cont de limitarea schimbărilor climatice,
escaladarea cererii globale de energie şi de viitorul nesigur al accesului la
resursele energetice.
Viziunea politicii energetice europene de astăzi corespunde
conceptului de dezvoltare durabilă şi se referă la următoarele aspecte
importante: accesul consumatorilor la sursele de energie la preţuri
accesibile şi stabile, dezvoltarea durabilă a producţiei, transportului şi
consumului de energie, siguranţa în aprovizionarea cu energie şi reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră.
UE elaborează o politică energetică ambiţioasă, care acoperă toate
sursele de energie, de la combustibili fosili (ţiţei, gaz şi cărbune) până la
energia nucleară şi cea regenerabilă (solară, eoliană, geotermală,
hidroelectrică etc.), în încercarea de a declanşa o nouă revoluţie
industrială, care să ducă la o economie cu consum redus de energie şi
limitarea schimbărilor climatice asigurand că energia pe care o consumăm
va fi mai curată, mai sigură, mai competitivă şi durabilă.
Politica Uniunii Europene în domeniul energiei pentru perioada
până în 2020 se bazează pe trei obiective fundamentale, pentru care UE a
propus pachete separate de reformă legislativă şi de reglementare:
Durabilitate – subliniază preocuparea UE pentru schimbările
climatice prin reducerea emisiilor sale de gaze cu efect de seră (GES) la
un nivel care să limiteze efectul de încălzire globală la doar 2°C în plus
faţă de temperaturile din era pre-industrială. În acest sens, în decembrie
2008, a fost aprobat Pachetul „Energie – Schimbări Climatice”;
UE este tot mai conştientă de vulnerabilitatea sa prin
dependenţa de importurile de energie primară şi de şocurile pe care
aceasta le poate produce asupra securităţii. În consecinţă face paşi concreţi
în adoptarea unei noi politici energetice comune;
Competitivitate – vizează asigurarea implementării efective a
pieţei interne de energie. În acest sens, în septembrie 2008 Parlamentul

386 
 
European şi Consiliul au adoptat cel de-al treilea pachet legislativ pentru
piaţa internă de energie;
Siguranţa în alimentarea cu energie – vizează reducerea
vulnerabilităţii UE în privinţa importurilor de energie, a întreruperilor în
alimentare, a posibilelor crize energetice şi a nesiguranţei privind
alimentarea cu energie în viitor.
Pachetul de reglementări privind politica viitoare a UE în domeniul
energie - schimbări climatice a fost aprobat în cadrul Consiliului
European şi adoptat de Parlamentul European în decembrie 2008 (publicat
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în iunie 2009).
În contextul instituirii şi al funcţionării pieţei interne şi din
perspectiva necesităţii de protecţie şi conservare a mediului înconjurător,
politica energetică a UE urmăreşte:
- asigurarea funcţionării pieţelor de energie în condiţii de
competitivitate;
- asigurarea siguranţei aprovizionării cu energie în Uniune;
- promovarea eficienţei energetice şi a economiei de energie;
- dezvoltarea surselor regenerabile de energie;
- reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;
- promovarea interconectării reţelelor energetice.
Pachetul „Energie – Schimbări Climatice”, stabileşte pentru UE o
serie de obiective pentru anul 2020, cunoscute sub denumirea de
„obiectivele 20-20-20”, şi anume:
 reducere a emisiilor de GES la nivelul UE cu cel puţin 20%
faţă de nivelul anului 1990;
 creşterea cu 20% a ponderii surselor de energie regenerabilă
(SRE) în totalul consumului energetic al UE, precum şi o ţintă de 10%
biocarburanţi în consumul de energie pentru transporturi;
 o reducere cu 20% a consumului de energie primară, care să se
realizeze prin imbunătăţirea eficienţei energetice, faţă de nivelul la care ar
fi ajuns consumul în lipsa acestor măsuri.
De asemenea, UE propune să reducă nivelul emisiilor cu pană la
30% până în 2020, doar dacă şi alte state dezvoltate vor adopta obiective
similare, ca parte a unui viitor acord de mediu global post - 2012.
Negocieri pentru un astfel de acord la nivelul Naţiunilor Unite sunt încă în
derulare. Începând cu anul 2013, sectorul energiei electrice, responsabil de
cea mai mare parte a emisiilor de CO 2 din UE, va fi supus în întregime
unui sistem de licitaţii pentru achiziţionarea certificatelor de emisii de
387 
 
CO 2 . Implementarea prevederilor pachetului legislativ energie–schimbări
climatice va avea implicaţii majore în special asupra instalaţiilor din
sectorul energetic care intră şi sub incidenţa Directivei 2001/81/CE
privind controlul integrat al poluării.
Măsurile privind eficienţa energetică au un rol critic în garantarea
realizării la cele mai mici costuri a obiectivelor stabilite prin pachetul
energie-schimbări climatice. Este evident că obiectivul de 20% referitor la
eficienţa energetică va contribui în mare măsură la obiectivele privind
durabilitatea şi competitivitatea în UE. În plus, diminuarea consumului
prin eficienţa energetică este cel mai eficient mod de a reduce dependenţa
de combustibilii fosili şi de importuri.
Recunoscând importanţa tehnologiei în domeniul energiei pentru
reducerea emisiilor de CO 2 , a garantării securităţii în alimentarea cu
energie şi a competitivităţii companiilor europene, UE a propus o strategie
comună pentru promovarea tehnologiilor energetice. În octombrie 2009 se
adoptă „Planul strategic european pentru tehnologiile energetice – Către
un viitor cu emisii reduse de carbon”.
În acest document Comisia Europeană propune o strategie
coordonată între UE, companiile industriale europene şi statele membre,
precum şi o prioritizare a tehnologiilor energetice cu accent pe
tehnologiile de îmbunătăţire a eficienţei energetice, utilizare a surselor de
energie regenerabilă şi de reducere a emisiilor de CO 2 (centrale cu ardere
pe combustibil solid cărora să li se aplice tehnologia de captare şi stocare
a CO 2 şi a patra generaţie de centrale nucleare).
Uniunea Europeană este în pragul unei perioade fără precedent
pentru domeniul energetic. Efectele turbulenţelor de pe pieţele globale de
energie au fost în mare măsură atenuate în ultimii ani, ca urmare a
liberălizării, aprovizionarii şi posibilităţilor adecvate de import. Cu toate
acestea se întrevăd schimbări dramatice. Preţurile energiei vor fi afectate
de marea nevoie pentru investiţiile din sectorul energetic, precum şi de
stabilirea preţului carbonului şi a preţurilor internaţionale mai mari la
energie datorită creşterii cererii în ţările emergente. Competitivitatea,
securitatea aprovizionării şi obiectivele legate de atenuarea schimbărilor
climatice vor fi subminate cu excepţia cazului în care reţelele electrice vor
fi modernizate, instalaţiile învechite vor fi înlocuite cu alternative
competitive şi mai curate, iar energia va fi folosită mai eficient pe tot
parcursul lanţului energetic.

388 
 
 Statele membre şi industria au recunoscut amploarea provocărilor.
Securitatea aprovizionării cu energie, o utilizare eficientă a resurselor,
preţuri accesibile şi soluţii inovatoare sunt cruciale pentru creşterea
durabilă pe termen lung, pentru crearea de locuri de muncă şi calitatea
vieţii in Uniunea Europeană.
Baza Politicii Externe şi de Securitate a UE (PESC) rămâne în
continuare aşa-numita putere „soft” – recursul la diplomaţie sprijinită,
dacă este necesar, de măsuri comerciale, de ajutor sau de menţinere a
păcii, pentru a soluţiona conflicte şi pentru a ajunge la o înţelegere la nivel
internaţional. UE a trimis misiuni de menţinere a păcii în diferite zone de
conflict ale lumii. În august 2008, a mediat un acord de încetare a focului
între Georgia şi Rusia şi a trimis observatori europeni pentru a monitoriza
situaţia. De asemenea, a oferit ajutor umanitar oamenilor strămutaţi din
cauza luptelor şi a organizat o conferinţă internaţională a donatorilor
pentru reconstrucţia Georgiei. UE a jucat un rol la fel de important în
regiunea balcanică, unde finanţează proiecte de asistenţă pentru
dezvoltarea unei societăţi stabile în şapte ţări. În decembrie 2008, a plasat
în Kosovo o misiune formată din 1900 de persoane activând în domeniul
justiţiei şi poliţiei, care să ajute la garantarea legii şi ordinii publice.
Politica de securitate europeană a fost dezvoltată după anii ’90 în
cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), NATO şi UE, atunci când
UEO adopta misiunile de tip „Petersberg”, în scopul gestionării unor
eventuale destabilizări în Europa de Est. Acest tip de misiuni le-au inclus
pe cele umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi cele ale forţelor
combatante în gestionarea crizelor, inclusiv impunerea păcii.
La Summit-ul NATO de la Berlin (1996) s-a decis crearea unei
Identităţi Europene de Securitate şi Apărare, un „stâlp” european în cadrul
NATO, ce permitea ţărilor europene să acţioneze militar acolo unde
NATO ar fi fost limitată. Pentru aceasta, Uniunea Europeană avea
posibilitatea de a utiliza capabilităţile militare ale NATO (Acordul Berlin-
plus).
Mai mult, prin Tratatul de la Maastricht (1992) se pun bazele
Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC), baze aprofundate, în
1999, prin Tratatul de la Amsterdam. Obiectivele comune ale PESC
întăreau dorinţa şi voinţa UE de a apăra interesele fundamentale şi
independenţa Uniunii, de a întări securitatea Uniunii, de a păstra pacea şi
întări securitatea internaţională şi, nu în ultimul rând, de a consolida
democraţia, domnia legii şi respectarea drepturilor omului. Procesul
389 
 
decizional în cadrul PESC era astfel îmbunătăţit, furnizându-se strategii
comune în domenii unde statele membre aveau interese majore.
Stabilirea unei politici externe şi de securitate comună figura în
centrul iniţiativei luată de preşedintele Mitterand şi cancelarul Köhl în
scrisoarea din 19 aprilie 1990 trimisă Preşedintelui Consiliului European
înaintea reuniunii de la Roma. Pe parcursul lucrărilor conferinţei, acest
concept, vag la origine – mai ales cu privire la modul în care trebuia să fie
distins de cooperarea politică europeană stabilită la începutul anilor
şaptezeci şi codificată de articolul 30 din Actul unic – a câştigat în
precizie, iar sfera sa s-a lărgit, referindu-se mai întâi la securitate şi apoi la
apărarea comună.
Tratatul de la Maastricht instituie o politică externă şi de securitate
prin dispoziţiile Titlului V (art. J-J.11). Politica Externă şi de Securitate
Comună reprezintă, de altfel, şi primul pilon interguvernamental introdus
prin Tratatul de la Maastricht.
Prevederile Tratatului stabilesc obiectivele PESC şi metodele sale
de acţiune, distingând acele domenii ce sunt acoperite de „poziţii comune”
de cele care fac obiectul unor „acţiuni comune” mai constrângătoare.
Introducerea în TUE a unor dispoziţii care se referă la problemele
de securitate şi apărare constituie o inovaţie majoră a Tratatului de la
Maastricht în raport cu Actul Unic European care în articolul 30 utiliza
numai termenul „securitate” şi nu şi pe cel de „apărare”.
Politica de Vecinătate dă naştere unui alt tip de relaţii între
Uniunea Europeana şi vecinii săi şi, în acelaşi timp, încurajează ţările ex-
comuniste să continue reformele structurale şi instituţionale şi procesul de
democratizare, devenind astfel un motor al aderării.
Tot Politica de Vecinătate este cea care asigură cooperarea
regională şi promovarea valorilor europene (democraţie, prosperitate,
stabilitate şi securitate) în statele vecine ale Uniunii.
Aceasta se bazează pe valori şi interese comune oferind vecinilor
Uniunii Europene posibilitatea de a avea acces la o parte din piaţa unică,
dând naştere unei integrări economice progresive şi intensificării
cooperării politice între UE şi aceste state. În plus, politica de vecinătate
vizează şi atenuarea unor conflicte ce ar putea apărea, ca urmare a
extinderii UE. Nu este vorba de conflicte armate, ci de conflicte de tipul
„înăuntrul – în afara Uniunii Europene”.
Politica Europeana de Vecinătate este un instrument elaborat de
UE, după extinderea din 2004, pentru a realiza o zonă de securitate şi
390 
 
stabilitate în jurul graniţelor Uniunii. Liniile directoare ale acestei
iniţiative datează din 1995, fiind cunoscute sub numele de „Procesul de la
Barcelona”, care îşi propunea să realizeze un cadru general de relaţii
sociale, politice si dezvoltare economică între statele membre ale Uniunii
Europene şi partenerii din Mediterana sudică.
Politica de Vecinătate urmăreşte să ofere ţărilor din jurul UE un
ajutor imediat în variate domenii, cum ar fi sănătate, dezvoltare rurală,
transport, apoi să colaboreze în domeniul afacerilor, mai ales în privinţa
energiei şi a exploatării resurselor naturale şi, fapt de interes major pentru
UE, să limiteze imigraţia ilegală provenită din aceste ţări. Uniunea
Europeană nu deţine încă „echipe expert”, pe ţări, pentru definirea politicii
sale externe, a politicii de extindere şi vecinătate.
Politica Europeană de Vecinătate reprezintă o nouă abordare în
cadrul relaţiilor dintre Uniunea Europeana şi vecinii săi, abordare ce o
depăşeşte pe cea tradiţională bazată pe cooperare. Această politică
constituie un cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi vizează
intensificarea cooperării cu statele vecine UE lărgite în vederea creării
unei zone de prosperitate şi bună vecinătate a unui „cerc de prieteni” la
frontierele Uniunii.

22.4. Criteriile de aderare la UE. Extinderea UE

Aderarea la UE reprezintă un proces îndelungat şi complicat de

ajustare a tuturor domeniilor interne ale statelor candidate la principiile,
valorile şi standardele UE. Doar în acest caz integrarea ulterioară a noilor
ţări membre nu va avea pentru ele consecinţe dureroase şi nu va afecta
integritatea sistemului european. Pentru a orienta statele candidate asupra
reformelor care trebuie îndeplinite în vederea aderării la UE, Uniunea a
stabilit câteva criterii de aderare. Criteriile obligatorii pentru aderarea la
Uniunea Europeana formulate la Summit-ul de la Copenhaga (Tratatul
asupra UE, art. 49) sunt următoarele:
Criteriul politic: existenţa unor instituţii stabile, care ar fi
garante ale democraţiei, supremaţia legii, drepturile omului şi protecţia
minorităţilor. Acest criteriu a fost desfaşurat mai târziu în Tratatul de la
Amsterdam, declarându-se că „Uniunea este fondată în baza condiţiilor de
libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
391 
 
fundamentale, supremaţiei legii, principii care sunt comune pentru toate
statele membre” (art.6). Orice stat european care respectă aceste principii
poate deveni membru al Uniunii.
Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă
funcţionale, capabile să facă faţă presiunilor competitive şi forţelor de
piaţă din cadrul UE.
Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar;
aderarea la obiectivele politice, economice şi monetare ale UE.
Ulterior la Consiliile Europene, care au urmat celui de la
Copenhaga, criteriile de mai sus au fost completate cu încă unul:
Existenţa unor structuri administrative şi judiciare care vor
permite adoptarea şi aplicarea acquis-ului comunitar.
Această condiţie urma să asigure că extinderea Uniunii Europene
nu va periclita realizările Comunităţii şi procesul de integrare, convenit la
Maastricht.
Consiliul European de la Luxembourg, din decembrie 1997, a decis
completarea criteriilor de la Copenhaga cu o nouă condiţie – capacitatea
UE de a accepta noi membri, aceasta însemnînd sporirea angajamentului
UE în procesul de extindere.
Criteriile expuse la Summit-ul de la Copenhaga vin sa completeze
condiţia de bază pentru a deveni membru al UE o constituie identitatea
europeană, care a fost consacrată prin Tratatul de la Roma din 1958, art.
237 („orice stat european poate deveni membru al Uniunii Europene”).
Un alt moment este respectarea criteriilor de convergenţă (vezi
tema 21.4).
Îndeplinirea criteriilor de aderare de către statele candidate este
monitorizată de Comisia Europeană, care anual raportează despre
succesele înregistrate de statele candidate în acest domeniu.
Condiţia înaintată UE:
- Extinderea nu trebuie să fie mai costisitoare decât procesul de
integrare;
- Extinderea nu trebuie să pericliteze realizările Comunităţii şi
procesul de integrare convenit la Maastricht.
Uniunea îşi rezervă dreptul de a decide momentul la care va fi
pregatită pentru a accepta noi membri. Până astăzi în formarea Uniunii
Europene au fost întreprinse şase valuri de extindere. Sugestiv acestea
sunt prezentate în tabelul 22.2.

392 
 
 Tabelul 22.2. Formarea şi extinderea Uniunii Europene
Şase state (Franţa, Germania, Belgia, Italia,
Luxemburg şi Olanda) semnează la Roma Tratatele
25 martie 1957 de instituire a Comunităţii Economice Europene
(CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (Euratom). Acestea intră în vigoare la data
de 1 ianuarie 1958.
1 ianuarie 1973 Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie aderă la
Comunitea Europenă, care va cuprinde din acest
moment nouă state membre.
1 ianuarie 1981 Grecia devine membru al CEE. Numărul statelor
membre se ridică la zece.
1 ianuarie 1986 Spania şi Portugalia devin membre ale CEE.
Numărul statelor membre se ridică la 12.
1 ianuarie 1995 Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale UE.
Numărul statelor membre se ridică la 15.
1 mai 2004 Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia aderă
la Uniunea Europeană.
1 ianuarie 2007 Bulgaria şi România aderă la Uniunea Europeană.

Sursa: elaborat de autor în baza www.ipp.md

După primirea României şi Bulgariei în UE, alte state europene

speră să devină, într-o bună zi, membre ale Uniunii. Între acestea se
numără: Croaţia, Turcia, Macedonia, statele din Balcanii de Vest
(Albania, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina), R. Moldova şi
Ucraina.
În octombrie 2006, Comisia Europeană a lansat prima etapă a
negocierilor de aderare la Uniunea Europeană a Croaţiei şi Turciei.
Această etapă a constat într-o trecere în revistă a ansamblului normelor
europene şi în evaluarea stadiului de pregătire a celor două candidate.
Oficialii europeni au precizat că a fost vorba mai mult de un exerciţiu
tehnic necesar pentru a explica ţărilor candidate la aderare legislaţia
europeană, şi pentru a înţelege care este situaţia în fiecare ţară. Acest
proces numit „screening” se încheie, de regulă, cu o recomandare a

393 
 
Comisiei Europene favorabilă sau nu deschiderii propriu-zise a
negocierilor de aderare, capitol cu capitol.
Situaţia Croaţiei este mai uşoară. Ea îndeplineşte, în bună măsură,
criteriile de aderare, se bucură de un puternic sprijin extern din partea
Austriei şi Germaniei.
În schimb, situaţia Turciei este mai dificilă. Potrivit cotidianului
german „Die Welt” din 17 iunie 2006, premierul bavarez şi lider al social-
creştinilor bavarezi, Edmund Stoiber, ar fi declarat că aderarea Turciei nu
intră în discuţie, în pofida faptului că se derulează deja negocierile de
aderare. „Sunt convins că nu se va ajunge la aderarea Turciei la UE – a
declarat Edmund Stoiber – având în vedere mărimea ţării, situaţia sa
economică, dar şi din punct de vedere social şi cultural, aderarea Turciei
ar suprasolicita capacitatea de extindere a Uniunii Europene”. De reţinut
că Turcia are o populaţie de 69,7 milioane de locuitori, cu o înaltă rată de
creştere demografică, ceea ce ar îndreptăţi-o la un mare număr de voturi în
Consiliul Uniunii, ca şi la un mare număr de euro-parlamentari.
În plus, Turcia are de rezolvat o serie de probleme, care ţin de
criteriul politic de aderare. Între acestea se numără: relaţiile cu Republica
Cipru, care este deja membru al Uniunii Europene; continuarea ocupării
părţii de nord a Insulei Cipru şi susţinerea politico-diplomatică a auto-
proclamatei Republici Turce a Ciprului de Nord, nerecunoscută de
comunitatea internaţională; statutul minorităţii Kurde din Turcia şi
recunoaşterea „genocidului” populaţiei armene în timpul primului război
mondial. Premierul turc a declarat că Turcia nu-şi va deschide porturile şi
aeroporturile pentru navele şi avioanele cipriote până nu se va pune capăt
izolării autoproclamatei Republici Turce a Ciprului de Nord, chiar cu
riscul suspendării negocierilor de aderare.
Macedonia a obţinut din partea Consiliului European statutul de
ţară candidată la aderare, dar Comisia Europeană nu a început încă
negocierile de aderare. Se apreciază că, reforma constituţională din
Macedonia a reprezentat un atu în obţinerea statutului de ţară candidată.
Aderarea sa va depinde însă de funcţionarea statului de drept şi
respectarea normelor democratice precum şi de definirea de către Uniune
a unei strategii clare privind viitoarele sale extinderi.
Ţările din Balcanii de Vest (Albania, Serbia, Muntenegru şi Bosnia-
Herţegovina) au obţinut în 2003, cu prilejul Consiliului European de la
Salonic promisiunea de a adera, în perspectivă, la UE, dar în funcţie de
capacitatea de absorbţie a acesteia. Acordurile de Stabilizare şi Asociere
394 
 
pe care aceste ţări le-au semnat sau urmează să le semneze cu Uniunea
Europeană constituie un prim-pas spre obţinerea statutului de state-
candidate şi, apoi, spre începerea negocierilor de aderare.
Se apreciază că dacă cele 4 ţări vor îndeplini, cu prioritate criteriile
politice, respectiv, respectarea drepturilor omului, colaborarea cu
Tribunalul de la Haga, combaterea corupţiei şi a crimei organizate,
aderarea ar putea avea loc în jurul anului 2015.
De altfel, preşedintele Comisiei Europene a declarat că drumul
integrării ţărilor balcanice în UE este însă foarte bun.
Republica Moldova şi Ucraina şi-au exprimat şi ele opţiunea pentru
integrarea în Uniune, dar perspectivele pentru atingerea acestui obiectiv
politic sunt îndepărtate. Oficialii Comisiei Europene s-au oferit să sprijine
Kievul şi Chişinăul pe calea reformelor, fără a permite, însă, integrarea lor
în U.E.

Rezumat

1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene are la bază trei

instituţii de bază: Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European şi
Comisia Europeană.
2. Parlamentul European este instituţia care îndeplineşte funcţia
legislativă, bugetară şi de control democratic în cadrul Uniunii Europene.
Europarlamentarii sunt aleşi prin vot direct de populaţia ţărilor membre a
UE. Numărul acestora s-a modificat în dependenţă de numărul ţărilor
comunitare.
3. Consiliul European este format din şefii de stat sau de guvern
din ţările membre ale UE şi constituie instanţa supremă a Uniunii
Europene. Domeniul său de competenţe nu este limitat, întrucât poate
aborda orice problemă de interes comun, fie din cadrul comunitar, fie al
cooperării interguvernamentale.
4. Consiliul Uniunii Europene este compus din miniştri
competenţi ai statelor membre, de aceea mai este denumit şi Consiliul de
Miniştri. Este organul decizional principal; esenţa prerogativelor acestuia
rezidă în puterea sa normativă întrucât adoptă, singur sau împreună cu
Parlamentul European, normele juridice ale Uniunii. Aşadar, Consiliul
deţine (în unele cazuri împreună cu Parlamentul European) puterea de a
adopta principalele acte normative ale Uniunii (reglementări şi directive).

395 
 
Asigură, apoi, coordonarea politicilor economice ale statelor membre,
încheie acorduri internaţionale în numele Comunităţilor Europene şi
exercită – împreună cu Parlamentul – puterea bugetară.
5. Procesul decizional în cadrul UE este unul destul de complex.
În desfăşurarea acestuia sunt implicate în mare parte toate instituţiile
comunitare, dar deciziile cele mai importante sunt luate de Parlamentul
European, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană.
6. Obiectivele Comunităţii Europene au evoluat progresiv, de-a
lungul anilor au fost elaborate o serie de noi politici comune, astfel încât
astăzi se pot identifica aproape 20 de domenii în care concepţia şi decizia
se realizează la nivel comunitar, cele mai importante fiind: politica
regională, monetară, industrială, socială, energetică, de cercetare, pescuit,
protecţia mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe.
7. Criteriile obligatorii pentru aderarea la Uniunea Europeana
formulate la Summit-ul de la Copenhaga sunt următoarele: criteriul politic
(existenţa unor instituţii stabile, care ar fi garante ale democraţiei,
supremaţia legii, drepturile omului şi protecţia minorităţilor); criteriul
economic (existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabile să facă
faţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din cadrul UE); adoptarea
integrală a acquis-ului comunitar (aderarea la obiectivele politice,
economice şi monetare ale UE).

Bibliografie

 Instituţii parlamentare internaţionale, coord. Constantinescu

Mihai, ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2005, p.86-127;
 Ignat Ion, Uniunea Europeană (de la Piaţa Comună la moneda
unică), ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.58-81;
 Prisăcaru Ghiorghi, Istoria şi evoluţia Uniunii Europene, ed.
Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2006, p. 73-88;
 Wallas Helen, Wallas William, Procesul politic în Uniunea
Europeană, ed. Arc, Chişinău, 2004, p.185-217, 273-301, 471-503;
 Willem Molle, Economia integrării europene, ed. Epigraf,
Chişinău, 2009, p.61-81, 169-265.

396 
 
 Tema 23. Particularităţile integrării Republicii Moldova în
Uniunea Europeană

23.1. Necesitatea, evoluţia, avantajele şi dezavantajele

integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
23.2. Procedurile de aderare a R. Moldova la UE. Acordul de
Parteneriat şi Cooperare.
23.3. Politica Europeană de Vecinătate. Planul de Acţiune UE
– R. Moldova.
23.4. Acordul de Asociere a R. Moldova la U.E.

Scopul temei: accentuarea necesităţii şi procedurii de integrare a R.

Moldova în Uniunea Europeană.
Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi
capabili:
 să argumentaţi necesitatea integrării R.Moldova în sistemul
comunitar european;
 să prezentaţi paşii pe care a reuşit să-i întreprindă ţara noastră pe
calea integrării europene;
 să menţionaţi avantajele şi dezavantajele integrării R. Moldova
în UE;
 să expuneţi esenţa Acordului de Parteneriat şi Cooperare dintre
RM şi UE ca document de bază al relaţiilor bilaterale;
 să prezentaţi priorităţile pe care le are ţara noastră prin semnarea
Planului de Acţiuni UE – R. Moldova;
 să apreciaţi şansele de aderare ale Moldovei odată cu semnarea
Acordului de Asociere a R. Moldova la U.E.

23.1. Necesitatea, evoluţia, avantajele şi dezavantajele

integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană

Odată cu proclamarea independenţei, în august 1991, a început

procesul extrem de complex de edificare a statalităţii RM. Unul din
elementele-cheie ale acestui proces a constat în formularea intereselor
naţionale ale tânărului stat pe plan extern.

397 
 
 În relaţiile cu Comunitatea Europeană, RM a moştenit cadrul juridic
al relaţiilor dintre CE şi URSS – un Tratat de Comerţ şi Cooperare care
acorda URSS statutul de cea mai favorizată naţiune în relaţiile comerciale
cu CE în schimbul angajamentului primei de a continua reformele politice
şi economice. În plus, în 1991 Moldova a devenit beneficiară a
programului CE de Asistenţă Tehnică pentru Comunitatea Statelor
Independente (TACIS). Includerea Moldovei în programul TACIS a fost
un prim semnal al politicii diferenţiate pe care CE urma să o poarte vis-a-
vis de statele baltice (incluse într-un program de asistenţă conceput special
pentru statele cu o perspectivă clară de aderare, PHARE) şi RM, care
aderase de curând la Comunitatea Statelor Independente (CSI).
Astfel, în timp ce statele baltice şi o serie de state central şi est-
europene semnează Acorduri Europene cu CE, ale căror finalitate era
aderarea acestor state la CE, Moldovei, de rând cu alte state din CSI, îi
este propus un Acord de Parteneriat şi Cooperare – un tratat bilateral axat
mai mult pe relaţiile economice şi comerciale dintre CE şi statele
partenere şi care nu prevedea accederea acestora la CE.
Abia dupa semnarea unui Acord de Parteneriat şi Cooperare (APC)
dintre UE şi RM în 1994, autorităţile de la Chişinău încep să atragă tot
mai multă atenţie UE şi să formuleze tot mai clar opţiunea europeană a
RM. Astfel, în 1995 Parlamentul de la Chişinău a adoptat o declaraţie de
politică externă în care califica semnarea APC drept un prim pas spre
integrarea europeană a RM.
Odată cu victoria relativă a forţelor pro-europene în alegerile
parlamentare din 1998, integrarea europeană începe să devină o temă
dominantă a discursului politic autohton. Dupa criza financiară din Rusia,
Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, majoritară în Parlament, votează în
1998 o hotărâre care stipula că orientarea spre integrarea europeană
devine „obiectiv strategic major al ţării”.
În paralel, aderarea la UE este declarată obiectivul strategic al
Moldovei în Concepţia Politicii Externe pentru 1998 – 2002 adoptată de
noul guvern. Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi RM a intrat
în vigoare abia în iulie 1998, pentru o perioada de zece ani.
În perioada următoare intrării în vigoare a APC are loc o activizare
vădită a diplomaţiei moldoveneşti pe vectorul european, în special în
vederea aderării RM la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est,
eforturi încheiate cu succes în 2001, când Moldova aderă la această
iniţiativă. Participarea la Pact este văzută de autorităţile moldovene drept
398 
 
o posibilitate de a include Moldova în Procesul de Stabilizare şi Asociere
al UE pentru Balcanii de Vest, o „scurtătură” pentru procesul de aderare a
RM la UE.
În paralel, pe plan intern se contureaza tot mai mult consensul
politic din Moldova cu privire la opţiunea europeană a statului nostru,
exprimat printr-un document-apel cu privire la integrarea europeană
semnat de 25 de formaţiuni politice, în mai 2000, şi un Apel către
preşedintele ţării, din iunie 2002, semnat de o serie de partide politice şi
organizaţii neguvernamentale care revendica crearea unei Comisii
naţionale pentru integrarea europeană şi elaborarea unei strategii de
integrare europeană a RM.
De la sfârşitul anului 2002, autorităţile moldovene purced la crearea
cadrului instituţional intern pentru realizarea obiectivului de integrare
europeană a RM: Comisia Naţională pentru Integrarea Europeană (CNIE),
Comisia Parlamentară pentru Integrare Europeană (CPIE), Departamentul
de Integrare Europeană din cadrul MAE. În septembrie 2003, când
Moldova fusese deja invitată să participe la Politica Europeană de
Vecinătate, CNIE elaborează şi transmite Comisiei Europene o Concepţie
de integrare a RM în UE.
Peste câteva luni, la Chişinău se afla în vizită Comisarul European
pentru Extindere, Gunter Verheugen, care prezintă autorităţilor
moldoveneşti priorităţile strategice şi principiile de bază ale PEV.
Verheugen invită autorităţile moldoveneşti să elaboreze un Plan
individual de acţiuni, care urmează să ţină cont de specificul, capacităţile
şi problemele RM şi care va defini obiectivele cooperării RM cu UE. În
acelaşi timp, Verheugen constata că politica de vecinatate a UE nu
presupune aderarea statelor vecine la UE, dar că aceasta „nu închide uşa
pentru aspiraţiile europene ale oricărei dintre ţările vecine”.
În urma a patru runde de negocieri asupra Planului individual de
Acţiuni UE – RM desfăşurate pe parcursul anului 2004, acesta este
aprobat de catre Comisia Europeană la 9 decembrie 2004 şi semnat de
catre părţi la 22 februarie 2005.
La 24 martie 2005 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului
Republicii Moldova privind parteneriatul politic pentru realizarea
obiectivelor integrării europene, care prevedea consensul larg al celor
patru fracţiuni parlamentare în ceea ce privea promovarea consecventă şi
ireversibilă a cursului strategic spre integrarea europeană. Drept urmare a
acestei Declaraţii, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat un şir de
399 
 
măsuri legislative importante pentru consolidarea democraţiei şi statului
de drept în Republica Moldova, care au fost elaborate cu participarea
societăţii civile şi a opoziţiei.
Pe data de 21 decembrie 2009, la Bruxelles s-a desfăşurat cea de-a
XI-a reuniune a Consiliului de Cooperare Republica Moldova – Uniunea
Europeană. La această întrunire s-au abordat mai multe probleme, printre
care cooperarea dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova în
domeniul democraţiei şi drepturilor omului, colaborarea economică şi
sectorială, aspecte legate de justiţie, libertate şi securitate. Cu această
ocazie au fost apreciate acţiunile guvernului de la Chişinău în reformarea
instituţiilor, economiei şi societăţii moldoveneşti. La reuniune, a fost
adoptată o declaraţie comună în care sunt susţinute eforturile Republicii
Moldova şi menţionate acţiuni în perspectiva apropierii celor două părţi.
Printre acestea se numără lansarea negocierilor privind Acordul de
Asociere şi, în acest context, determinarea părţilor de a face paşi concreţi
în vederea creării Zonei de Liber Schimb Cuprinzător şi Aprofundat.
Părţile au declarat intenţia de a lansa în anul 2010 dialogul cu
privire la liberalizarea regimului de vize. În declaraţia comună,
reprezentanţii Uniunii au recunoscut aspiraţiile europene ale Republicii
Moldova. De asemenea, a fost discutată problematica transnistreană şi a
fost confirmată continuarea cooperării în căutarea unei soluţii viabile
pentru conflictul transnistrean. Pe parcursul vizitei la Bruxelles, Vlad Filat
a semnat un Memorandum de înţelegere cu privire la acordarea de către
instituţiile comunitare a asistenţei consultative guvernului Republicii
Moldova. Memorandumul prevedea detaşarea de către Uniunea
Europeană a unui grup de consilieri de rang înalt la nivelul organelor
importante ale statului de la est de Prut, pentru consilierea funcţionarilor
moldoveni în promovarea şi implementarea unor politici sectoriale în
domeniul integrării europene.
Integrarea europeană reprezintă un proces, care implică atât
beneficii cât şi riscuri pentru statele implicate. Pentru RM integrarea în
UE ar aduce cu siguranţă mai multe beneficii decât riscuri. Avantajele
integrării RM în UE ar fi: aplicarea standartelor europene, care cel puţin
înseamnă civilizaţie; mijloace financiare alocate prin intermediul
diverselor programe (ex. TACIS); investiţiile care ar da posibilitate
creşterii bunăstării simplilor cetăţeni; piaţa de desfacere se va extinde,
adică ar avea loc o orientare de la est – spre vest; o respectare mai
stringentă a drepturilor omului; o eventuală soluţionare mai rapidă a
400 
 
conflictului Transnistrean, întrucât problema Transnistreană s-ar
transforma într-o problemă a UE.
Însă pe lângă avantaje, integrarea presupune şi anumite
dezavantaje.
Ori de câte ori un popor acceptă să adere la astfel de structuri,
renunţă voluntar într-o anumită măsură la suveranitatea proprie şi acceptă
impunerea regulilor structurii respective.
Dezavantaj ar fi şi creşterea impozitelor, pentru că RM va trebui să
participe la cuferele UE; vor creşte investiţiile străine, de care, însă, vor
beneficia investitorii străini, dar nu şi cei autohtoni.
Cântărind avantajele cât şi dezavantajele aderării noastre la sistemul
comunitar european putem constata că ne asumăm anumite riscuri legate
de tergiversarea procesului de asociere şi aderare la UE. Printre aceste
riscuri putem menţiona:
a) depopularea ţării în urma continuării exodului masiv al populaţiei
peste hotare. Gastarbaiterii din Europa Occidentală nu vor reveni acasă
dacă în Moldova nu vor fi create locuri de muncă bine remunerate, dacă
nivelul de trai nu se va apropia de cel din UE.
b) aprofundarea în continuare a decalajelor în nivelul de dezvoltare
faţă de ţările din regiune (România, Ungaria, Bulgaria).
c) creşterea dependenţei politice şi economice faţă de Rusia, izolării
de restul lumii şi a rămânerii în zona gri, zona instabilităţii şi
subdezvoltării.

23.2. Procedura de aderare a R. Moldova la UE.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare

După două decenii de apropiere tot mai intensă, Republica Moldova

colaborează cu structurile comunitare în domenii dintre cele mai variate.
Chiar dacă perspectivele aderării la Uniunea Europeană sunt îndepărtate, o
viitoare extindere fiind evitată de forumurile europene în anii următori,
aportul financiar, tehnologic, cultural şi uman al Uniunii este unul dintre
cele mai importante în democratizarea Republicii Moldova, în creşterea
nivelului de trai al locuitorilor şi revigorarea economică a statului dintre
Prut şi Nistru.

401 
 
 Am menţionat în paragraful precedent că procesul de aderare a R.
Moldova la UE decurge destul de anevoios. Acest proces este realizat
avându-se la bază următoarele documente:
- Acordul de Parteneriat si Cooperare RM – UE;
- Planul de acţiune UE – RM;
- Politica Europeană de Vecinătate;
- Acordul de Asociere a RM la UE.
Primul document oficial încheiat de ambele părţi a fost Acordul de
Parteneriat şi Cooperare (APC). Evenimentul a avut loc la 28 noiembrie
1994, la numai zece luni de la ultimul mesaj al preşedintelui Snegur către
Comisia Europeană. Dat fiind că procesul de intrare în vigoare a acordului
era de lungă durată, la 2 octombrie 1995 a fost semnat şi la 1 mai 1996 a
intrat în vigoare „Acordul interimar privind comerţul între Republica
Moldova şi Uniunea Europeană”. Acordul menţionat avea ca efect o
vădită creştere a schimburilor comerciale între cele două entităţi partenere.
Odată cu intrarea în vigoare a „Acordului de Parteneriat şi
Cooperare” 61 dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, la 1 iulie
1998, relaţiile celor două entităţi au fost plasate într-un cadru legislativ
oficial. Noul acord punea şi bazele juridice aplicării programului TACIS
(Tehnical Aid to the Commonwealth of Independent States) de asistenţă în
Moldova. Programul era adresat statelor foste membre ale Uniunii
Sovietice şi cuprindea o gamă largă de măsuri şi acţiuni în domeniul
reformelor administrative, a consolidării societăţii civile şi ONG-urilor, a
reformelor sociale şi cooperării la nivelul structurilor de invăţământ
superior.
Acordul de Parteneriat şi Cooperare, instituit pentru o perioadă de
10 ani, avea următoarele obiective ample:
- asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între părţi,
care ar permite dezvoltarea unor relaţii politice;
- promovarea comerţului şi investiţiilor, precum şi relaţiilor
economice armonioase între Părţi pentru a încuraja astfel dezvoltarea lor
economică durabilă;
- asigurarea bazei pentru colaborarea în domeniile legislativ,
economic, social, financiar şi cultural;

61
Acordul a fost adoptat pentru o perioadă iniţială de 10 ani, dar este prelungit
automat în fiecare an dacă părţile nu-l denunţă.
402 
 
 - susţinerea eforturilor Republicii Moldova de consolidare a
democraţiei, de dezvoltare a economiei şi de finalizare a tranziţiei sale la
economia de piaţă.
Punerea în aplicare a APC dintre UE şi RM înseamnă că ţara
noastră este acceptată de UE în calitate de partener. Acest acord
presupune că UE, pe de o parte, sprijină şi va sprijini eforturile Moldovei
în consolidarea statalităţii şi asigurarea dezvoltării ei politice şi social-
economice, iar pe de altă parte, Moldova – să înfăptuiască şi mai departe
„în spirit european” armonizarea legislaţiei, transformările instituţionale,
economice şi sociale. Reieşind din aceasta, este foarte importantă
conştientizarea faptului că pentru Moldova calea spre Europa începe la
Chişinău şi nu la Bruxelles, că APC nu este o declaraţie mediocră de
intenţii, dar un document de lucru ce necesită nu numai identificarea
geopolitică a ţării, dar şi un lucru permanent, scrupulos în fiecare din
domeniile marcate de Acord: dialogul politic; armonizarea legislaţiei;
relaţiile comerciale; colaborarea economică şi financiară; politica socială;
colaborarea în domeniul învăţământului, ştiinţei, culturii; protecţia
mediului înconjurător.
APC prevede, de asemenea, că realizarea şi monitorizarea lui
trebuie să fie efectuate de ambele părţi în condiţiile unui dialog permanent
în cadrul a trei instituţii: Consiliul de Cooperare (Cooperation Council),
ce funcţionează la nivel de Guverne; Comitetul de Cooperare
(Cooperation Committee) şi subcomponentele 62 sale specializate, ce
includ reprezentanţi responsabili ai structurilor UE şi RM; şi Comitetul
Parlamentar de Cooperare (Parliamentary Cooperation Committee) care
este format din membrii Parlamentului European şi ai Republicii
Moldova.
Influenţa pozitivă a Acordului s-a manifestat, mai întâi de toate, în
armonizarea legislaţiei moldoveneşti, liberalizarea comerţului,
constituirea sectorului privat şi atenuarea consecinţelor sociale ale
perioadei de tranziţie. Deşi pe parcursul perioadei 1998 – 2002 Acordul

62
Din 2002, cele cinci subcomitete funcţioneaza în următoarele domenii:
promovarea comerţului şi a relaţiilor economice; cooperarea în domeniul justitiei
şi afacerilor interne; cooperarea vamală şi transfrontalieră; armonizarea
legislaţiei; implementarea studiului de fezabilitate cu privire la crearea unei zone
de liber schimb.

403 
 
UE – Moldova nu a fost supus rectificării, merită de subliniat că an de an,
în dependenţă de evoluţia situaţiei în ţară şi de mersul reformelor, se
modificau accentele şi domeniile prioritare de realizare a acestuia. La
început se acorda atenţie sporită consolidării bazelor democratice ale
statului, atestării supremaţiei legii şi a libertăţilor, iar în domenii concrete
– reorganizarea sectorului agricol, restructurării întreprinderilor,
dezvoltării resurselor umane ş.a. O abordare atât de extinsă faţă de
realizarea Acordului a fost considerată neeficientă.
De aceea, în mai 2001 (Bruxelles), în cadrul lucrărilor Consiliului
de Cooperare UE – Moldova, partea europeană a propus o abordare nouă,
mult mai pragmatică: „Dacă ambele părţi îşi vor concentra atenţia asupra
unui număr mai limitat de priorităţi, în loc de a încerca să soluţioneze mai
multe probleme în acelaşi timp, atunci va fi mai uşor de a obţine rezultate
concrete” (EU – Moldova Cooperation Council. Minutes. Bruxelles, May
2001, April 2002). Partea moldovenească a fost de acord cu o astfel de
abordare, menţionând necesitatea concretizării acţiunilor prioritare. Un alt
moment ţine de aprecierea necesităţii ca pentru fiecare sector concret să
fie pregătite documente de lucru, cu indicarea paşilor concreţi propuşi
spre implementare. Moldova a fost de acord să elaboreze proiectele unor
astfel de documente şi să le prezinte părţii europene pentru a le coordona
cu Consiliul de Cooperare. Partea moldovenească a propus ca în
continuare documentele să fie incluse într-un plan comun de acţiuni
pentru realizarea APC, asigurând legătura dintre ele şi caracterul complex
al întregii lucrări.

23.3. Politica Europeană de Vecinătate.

Planul de acţiune UE – R. Moldova

Politica Europeana de Vecinatate (PEV) a apărut ca urmare a

aderării la UE a zece noi state membre in mai 2004. Obiectivul principal
al PEV este de a împărtăşi beneficiile acestei extinderi cu statele din
vecinătatea apropiată pentru care, pe termen mediu, nu există perspectiva
de aderare la UE. PEV a fost concepută în aşa fel încât să evite apariţia
unor linii de diviziune dintre Europa extinsă şi vecinii acesteia, oferindu-
le statelor vecine posibilitatea de a participa la activităţile UE prin
intermediul unei colaborări politice şi economice mai strânse.
404 
 
 În domeniul politic, este preconizată intensificarea dialogului
politic cu UE şi asistenţa din partea acesteia pentru consolidarea
instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept. De asemenea, se
aşteaptă o colaborare mai strânsă în domeniul politicii externe şi de
securitate.
PEV include vecinii estici ai UE: Belarus, Ucraina şi Moldova;
statele din Caucazul de Sud: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan; statele
sud- şi est-mediteranene: Maroc, Alger, Tunisia, Libia, Egipt, Israel,
Iordania, Liban, Siria şi Autoritatea Palestiniană. UE dezvoltă relaţii
speciale cu Rusia în cadrul unui „parteneriat strategic”.
Scopul principal al PEV este promovarea priorităţilor de politică
externă a UE, ca de exemplu eficientizarea activităţii instituţiilor
internaţionale multilaterale, şi combaterea factorilor comuni de
insecuritate – terorismul, activităţile de contrabandă, crima organizată,
conflictele nesoluţionate etc.
În domeniul economic, obiectivele PEV sunt consolidarea relaţiilor
comerciale preferenţiale, sporirea asistenţei tehnice şi financiare,
participarea graduală într-o serie de programe şi politici UE, dar şi
participarea la piaţa internă a UE prin aproximarea legislativă şi integrarea
graduală a reţelelor de transport, energetice şi de comunicare.
Pentru realizarea acestor obiective, statele vecine vor trebui să facă
un efort susţinut şi coerent de realizare a unei serii de reforme complexe.
Beneficiile însă vor fi considerabile – reformele structurale vor duce la
rate de creştere sporite; un climat macroeconomic îmbunătăţit şi
liberalizarea comerţului vor favoriza mai multe investiţii străine directe,
iar reformele politice vor contribui la consolidarea instituţiilor şi
proceselor democratice din aceste state. În scurt timp, statele vor deveni
mai eficiente şi mai capabile să ofere un nivel mai înalt de trai cetăţenilor
săi.
Aprofundarea relaţiilor politice şi economice dintre UE şi noii
vecini după această schemă va duce la proiectarea stabilităţii şi
prosperităţii din interiorul UE asupra vecinatăţii imediate. Ca urmare, va
beneficia atât UE (stabilitate şi pace la hotare), cât şi statele vizate – vor fi
nişte state mai democratice şi mai bine echipate să facă faţă provocărilor
globalizării.
PEV nu va înlocui relaţiile actuale dintre UE şi statele vecine, ci va
duce la consolidarea cadrului juridic şi instituţional care guvernează

405 
 
aceste relaţii la momentul actual (în cazul RM, Acordul de Parteneriat şi
Cooperare şi instituţiile create în baza acestuia).
PEV nu presupune aderarea statelor vecine la UE. PEV este mai
curând o politică alternativă celei de extindere, concepută special pentru
statele pentru care pe termen mediu nu există o perspectivă clară de
aderare la UE. În acelaşi timp, PEV nu exclude posibilitatea aderării la UE
a statelor vizate, o mare parte din acestea având puternice aspiraţii
europene, ca de exemplu Republica Moldova şi Ucraina.
În schimb, PEV prevede posibilitatea stabilirii unor parteneriate
foarte apropiate dintre statele vecine şi UE, aşa încât statele vecine să
poată beneficia de „tot în afară de instituţiile” UE .
Republica Moldova, de rând cu alte state din fosta Uniune Sovietică
– Ucraina, Belarus, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia, este unul din statele
participante la PEV. După aderarea României la Uniunea Europeană, la 1
ianuarie 2007, Moldova a devenit vecin direct cu UE, un aşa-zis „nou
vecin” al Europei. Acest lucru a determinat statele UE să atragă mai multă
atenţie proceselor care au loc în RM şi problemelor de ordin politic,
economic, social cu care se confruntă RM la momentul actual, deoarece
aceste probleme sunt potenţiale surse de instabilitate atât pentru Moldova,
cât şi pentru restul UE. Problema transnistreană capătă o importanţă
deosebită în relaţiile RM-UE datorită numeroaselor riscuri de securitate pe
care le comportă prezenţa acestui conflict nesoluţionat la o distanţă de
doar 100 de km de hotarul UE după aderarea României.
Participarea Moldovei la PEV se înscrie în eforturile mai largi de
realizare a obiectivului strategic de integrare europeană a statului nostru.
PEV deschide noi perspective pentru dezvoltarea unor relaţii mai strânse
cu UE şi pentru apropierea Moldovei de modelul politic şi economic
european. Participarea la PEV ne va aduce mai multe beneficii –
participarea la piaţa unică şi alte politici comunitare, asistenţa tehnică şi
financiară din partea UE, posibilitatea acordării unor facilităţi pentru vize
etc. În plus, PEV prevede un sprijin mai mare din partea UE în procesul
de reglementare transnistreană, un obiectiv urmarit de autorităţile de la
Chişinău de mai multă vreme.
Pe de altă parte, PEV nu prevede aderarea Republicii Moldova la
UE, deci nu satisface întru totul aspiraţiile europene ale Republicii
Moldova. Cu toate acestea, Chişinăul trebuie să se concentreze asupra
realizării depline şi în termen a angajamentelor luate în cadrul PEV, în

406 
 
acest fel demonstrând ataşamentul faţă de obiectivul de integrare
europeană şi deschizând perspectiva unor relaţii şi mai strânse cu UE.
Planul individual de Acţiuni UE-RM reprezinta un document politic
încheiat între UE şi Republica Moldova şi care stabilea programul,
obiectivele strategice şi priorităţile relaţiilor dintre UE şi RM pentru
2005–2007. PA nu înlocuieşte Acordul de Parteneriat şi Cooperare, ci îl
complementează pe acesta, atribuind mai multă importanţă şi urgenţă
procesului de reforme economice şi politice stipulate în APC.
Astfel, PA nu este doar o hartă de parcurs pentru apropierea RM de
UE şi realizarea obiectivului strategic de integrare europeană, ci şi un
program de reforme politice şi economice interne pe care autorităţile
moldoveneşti s-au angajat să le realizeze.
PA a fost semnat pentru un termen de trei ani. Planul prevedea
intensificarea relaţiilor politice, de securitate, economice şi culturale şi
„împărtăşirea responsabilităţii pentru prevenirea conflictelor şi
reglementarea acestora”, unul din obiectivele principale ale PA fiind
sprijinirea de catre UE a eforturilor de soluţionare a conflictului
transnistrean. În Plan sunt recunoscute aspiraţiile europene ale RM şi se
face referinţă la Concepţia de Integrare Europeană a Republicii Moldova
pe care Chişinăul a prezentat-o Comisiei Europene în septembrie 2003. În
acelaşi timp, PA stipulează că nivelul relaţiilor dintre UE şi RM va
depinde de ataşamentul RM faţă de valorile comune şi de capacitatea
acesteia de a implementa priorităţile stabilite.
Planul prevede o serie de perspective noi pentru dezvoltarea
relaţiilor de parteneriat dintre UE si RM:
a. Perspectiva de a trece de la cooperare la integrare prin
participarea RM la piaţa internă a UE şi la politicile şi programele UE;
b. Intensificarea cooperării politice prin elaborarea unor mecanisme
de dialog politic;
c. Angajamentul ferm al UE de a sprijini soluţionarea conflictului
transnistrean;
d. Convergenţa legislativă, deschiderea economică, reducerea
barierelor comerciale;
e. Asistenţa financiară sporită pentru realizarea acţiunilor propuse
în PA;
f. Posibilitatea participării RM la programe culturale, educaţionale,
ştiinţifice, ecologice ale UE etc.;
g. Sprijin pentru armonizarea legislaţiei RM la acquis-ul comunitar;
407 
 
 h. Stabilirea unui dialog în domeniul vizelor şi posibilitatea
acordarii RM a unor facilităţi cu privire la vize etc.
Observăm că PA ajustează cadrul de relaţii dintre RM şi UE la
cerinţele şi conjunctura internă şi externă actuală a acestor relaţii şi
anume:
• Introduce mai multă claritate şi precizie în ceea ce priveşte
domeniile de cooperare bilaterală şi stabileşte nişte acţiuni prioritare în
acest sens;
• Încearcă să echilibreze aspectul preponderent economic al
relaţiilor UE-RM prevăzut în APC printr-o serie de prevederi cu privire la
cooperarea politică şi de securitate, inclusiv prevede posibilitatea alinierii
RM la poziţiile de politică externă luate de UE;
• Acordă o atenţie deosebită eforturilor de soluţionare a conflictului
transnistrean şi prevede participarea UE la acestea, recunoscând indirect
că problema transnistreană este un obstacol-cheie pentru dezvoltarea RM;
• Ia act de aspiraţiile europene ale RM, dar în acelaşi timp conţine
un puternic element de condiţionalitate: parteneriatul dintre UE şi RM
urmează a fi construit în baza valorilor comune, perspectiva de integrare
europeană fiind pusă în relaţie directă cu mersul şi succesul reformelor
interne.
PA prevede o serie de măsuri pe termen scurt şi lung în şapte
domenii generice de cooperare:
1. Dialogul şi reforma politică;
2. Cooperarea pentru soluţionarea conflictului transnistrean;
3. Reformele şi dezvoltarea economică şi socială;
4. Relaţii comerciale, reforma de piaţă şi cea regulatorie;
5. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
6. Transport, energie, telecomunicaţii, mediu înconjurător,
cercetare, dezvoltare şi inovaţie;
7. Contacte umane.
În acelaşi timp, PA face referinţă la un set de obiective prioritare:
a. Eforturi susţinute în vederea identificării unei soluţii viabile a
conflictului transnistrean;
b. Consolidarea stabilităţii şi eficienţei instituţiilor care garantează
democraţia şi statul de drept;
c. Asigurarea respectării libertăţii mass-media şi a libertăţii de
exprimare;

408 
 
 d. Consolidarea capacităţii administrative şi a sistemului
judecătoresc;
e. Reluarea cooperării cu Instituţiile Financiare Internaţionale,
combaterea sărăciei;
f. Îmbunătăţirea climatului investiţional prin îmbunătăţirea
climatului de afaceri şi lupta împotriva corupţiei;
g. Instituirea unui sistem eficient şi cuprinzător de gestionare a
frontierei pe toate sectoarele frontierei RM, inclusiv pe segmentul
transnistrean;
h. Lupta împotriva crimei organizate, inclusiv a traficului de fiiniţe
umane;
i. Gestiunea fluxurilor migraţionale.
Observăm că, deşi, într-o perspectivă mai îndelungată, RM trebuie
să întreprindă măsuri în toate cele şapte domenii largi de acţiune ale PA,
acţiunile prioritare vizează rezolvarea unui set de probleme-cheie
existente la momentul semnării PA şi care trezesc cea mai mare
îngrijorare din partea UE. Aceste probleme reprezintă deopotrivă
obstacole importante pentru procesul de democratizare şi dezvoltare
economică a RM existente la momentul actual, dar şi surse majore de
insecuritate şi instabilitate atât pentru RM, cât şi pentru restul Europei.

23.4. Acordul de Asociere a R. Moldova la UE

În mai 2009, la Summit-ul de la Praga a fost lansat Parteneriatul

Estic, un nou aranjament de cooperare regională în formatul „27+6”
(statele-membre ale UE + şase state non-UE din estul Europei, inclusiv
Moldova). Parteneriatul Estic prevede stabilirea unor relaţii aprofundate
între UE şi cele şase state din vecinătatea răsăriteană a comunităţii, având
la bază o abordare individuală. Cu aceste state urmează a fi semnate
Acorduri de Asociere.
Pe 15 iunie 2009, în cadrul reuniunii Consiliului pentru Afaceri
Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) de la Luxemburg au fost adoptate
Concluziile privind Republica Moldova care vin să confirme
angajamentul Uniunii Europene pentru consolidarea relaţiilor cu
Republica Moldova, inclusiv prin adoptarea mandatului de negociere a
noului acord UE-RM în schimbul Acordului de Parteneriat şi Cooperare,
409 
 
dar şi să accentueze necesitatea respectării valorilor şi principiilor
democratice de către Moldova pentru avansarea dialogului moldo-
comunitar.
Negocierile pe marginea Acordului de Asociere (AA) dintre
Moldova şi Uniunea Europeană au demarat în ianuarie 2010. Până în luna
iunie 2011 au avut loc şapte runde de negocieri ce vizează conţinutul
acordului dat.
Viitorul AA implică stabilirea unei cooperări stânse într-o gamă
largă de domenii, pentru a oferi orientare politică şi asistenţă UE pentru a
promova dezvoltarea economico-socială a Republicii Moldova. Printre
domeniile de bază se numără:
Cooperare economică şi statistică. R. Moldova urmează să
întreprindă măsuri în vederea facilitării reformei şi integrării economice în
structurile europene prin îmbunătăţirea formulării şi aplicării politicilor
economiei de piaţă. Tot în acest context, Moldova ar trebui să-şi
îmbunătăţească capacitatea de a furniza informaţii referitoare la
performanţele macroeconomice şi prognoze, să formuleze politica
economică şi să dezvolte instrumentele pentru aplicarea acesteia.
Promovarea şi protecţia investiţiilor, cooperarea industrială,
ÎMM-uri. R. Moldova urmează să se axeze pe crearea unui climat
favorabil pentru investiţii private atât interne, cât şi străine, pentru a
promova revitalizarea economică şi industrială. Scopul ar trebui să fie
stabilirea unui cadru legal favorabil pentru investiţii, implementarea
măsurilor corespunzătoare pentru transferul de capital şi promovarea
oportunităţilor de investiţii. În domeniile de cooperare industrială şi ÎMM-
uri, politicile trebuie să fie elaborate vizând promovarea modernizării şi
restructurării industiei, precum şi consolidarea sectorului ÎMM-urilor.
Agricultura şi sectorul agroindustrial. În special, Moldova
trebuie să urmărească modernizarea şi restructurarea agriculturii şi a
sectorului agroindustrial. Cooperarea în cadrul noului AA ar putea
include:
o dezvoltarea gospodăriilor de fermieri private şi a canalelor
de distribuţie, metodele de depozitare şi de marketing;
o modernizarea infrastructurii rurale (transportul, alimentare
cu apă, telecomunicaţiile;
o îmbunătăţirea productivităţii şi calităţii folosind metodele
şi produsele adecvate;

410 
 
 o dezvoltarea metodelor de marketing, promovarea
cooperării industriale în domeniul agriculturii şi
schimbului de know–how;
o dezvoltarea cooperării privind sănătatea animalelor şi
plantelor în formă de asistenţă pentru instruire şi
organizarea controalelor în vederea armonizării treptate cu
standardele Uniunii Europene.
Facilitatea comerţului şi serviciilor vamale. În domeniul
vamal, Moldova trebuie să întreprindă măsuri pentru a realiza armonizarea
în continuare cu acquis-ul UE şi pentru a asigura implementarea măsurilor
de liberalizare care ar rezulta dintr-un AA. În special, Moldova trebuie să
dezvolte managementul vamal eficient şi metodele de investigare, să
asigure colectarea veniturilor corespunzătoare, să simplifice controalele şi
formalităţile în ceea ce priveşte transportul de măsuri şi să introducă
sisteme informaţionale vamale moderne.
O componentă foarte importantă a Acordului de Asociere este
Acordul de Comerţ Liber, numit Zona de Liber Schimb Aprofundat şi
Corespunzător dintre Moldova şi Uniunea Europeană (ZLSAC). Acesta
presupune: liberalizarea graduală a comerţului de bunuri şi servicii, libera
circulaţie a forţei de muncă, reducerea taxelor vamale, a barierelor tehnice
şi netarifare, abolirea restricţiilor cantitative şi armonizarea legislaţiei ţării
noastre cu acquis-ul UE.
Semnarea Acordului de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător
(ALSAC) va oferi anumite beneficii printre care: transferul de tehnologii
şi cunoştinţe, inclusiv propagarea tehnologiei, în special din ţările
dezvoltate spre ţările în curs de dezvoltare, ceea ce va spori
productivitatea; avantajul dinamic comparativ şi „învăţarea prin generare”
de eficienţă sporită, prin cerere mărită din partea comerţului extins;
avantajele promovării concurenţei în urma favorizării concurenţei de
import, într-un mediu de concurenţă imperfectă, care să permită
exploatarea potenţialului economiilor de scară în producţie; investiţii
străine directe mărite, care aduc tehnologii avansate, şi prin urmare
îmbunătăţesc productivitatea.
Realizarea obiectivelor ALSAC, în general, înseamnă eliminarea
barierelor atât la frontieră, cât şi dincolo de ele. Acest lucru implică
aplicarea principiului de tratament naţional, conform căruia orice articol
care trece frontiera trebuie să fie tratat în mod similar furnizorului local.
ALSAC care urmează a fi negociat de Moldova cu UE este prevăzut ca un
411 
 
acord comercial care va extinde accesul prefenţial pentru bunurile
industriale şi careva produse agricole, precum şi facilitarea armonizării
standardelor pentru produsele industriale şi acordurile fitosanitare privind
standardizarea produselor agricole.
Printre acţiunile prioritare ale Guvernului R.Moldova în vederea
integrării europene mai figurează:
• Adoptarea şi promovarea valorilor şi standardelor europene în
toate domeniile – politic, economic, social şi juridic – prin implementarea
criteriilor de la Copenhaga şi a angajamentelor asumate în cadrul
Consiliului Europei;
• Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar;
• Promovarea unei integrări economice reale cu UE, inclusiv prin
încheierea Acordului de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător;
• Demararea dialogului cu UE în domeniul liberalizării regimului de
vize, cu scopul semnării unei Foi de Parcurs privind eliminarea vizelor,
astfel încât să obţinem eliminarea regimului de vize pentru cetăţenii
Republicii Moldova;
• Implementarea acţiunilor conform Parteneriatului de Mobilitate
dintre UE şi Republica Moldova;
• Asigurarea securităţii energetice a ţării prin instrumentele de care
dispune UE şi aderarea la piaţa energetică europeană.
Ce este acquis-ul comunitar?
Acquis-ul comunitar este corpul de drepturi şi obligaţii ale statelor
membre ale UE. Acquis-ul se compune din:
a. Conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale tratatelor UE;
b. Legislaţia adoptată în vederea aplicării tratatelor şi jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a UE;
c. Declaraţiile şi rezoluţiile adoptate de UE;
d. Masurile luate în cadrul politicii externe şi de securitate comună;
e. Masurile luate în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne;
f. Acordurile internaţionale încheiate de Comunitatea Europeană şi cele
încheiate de către statele membre între ele în domenii de activitate ale UE.
Acquis-ul comunitar cuprinde aşadar nu doar legislaţia comunitară în
sensul strict al cuvântului, ci şi documentele adoptate în cadrul pilonilor doi
şi trei ale UE, precum şi obiectivele comune trasate în Tratatele UE. Statele
candidate trebuie să accepte acquis-ul comunitar înainte de aderarea lor la
UE. Pentru a se integra în UE, statele candidate trebuie să transpună acquis-
ul în legislaţia lor naţională şi să înceapă să-l implementeze din momentul
accederii la UE.
412 
 
 Conform celor menţionate mai sus, obiectivul principal al RM este
în prezent semnarea Acordului de Asociere la UE. Pentru ca asocierea să
se facă cu costuri mai mici şi să corespundă interesului naţional, este
necesar:
a) Informarea populaţiei cu privire la necesitatea, beneficiile şi
costurile aderării la UE, inclusiv prin organizarea unor dezbateri publice şi
mese rotunde mediatizate, prin emisiuni speciale la radio şi TV, prin
predarea unor cursuri dedicate integrării europene în şcoli şi în
universităţi, etc.
b) Urgentarea trecerii la standardele europene ale produselor şi
serviciilor. O atare grabă este condiţionată şi de faptul că, odată cu
semnarea Acordului de Asociere, Moldova va obţine anumite cote la
export pe piaţa internă a Uniunii în funcţie de volumul exporturilor în
ultimii trei ani, volum care, din cauza necorespunderii standardelor,
rămâne a fi foarte modest.
c) Elaborarea unui Program de Stat de respecializare a economiei
moldoveneşti în funcţie de cererea de pe piaţa UE. Aceasta presupune
respecializarea, la prima etapă, în confecţionarea anumitor detalii şi părţi
componente pentru societăţile transnaţionale europene prin atragerea
direcţionată a acestora în economia moldovenească.
d) Atragerea investiţiilor străine directe în sectoarele de specializare
a ţării.
e) Pentru negocierea Acordului de Asociere, trebuie pregătită din
timp o echipă de experţi, buni cunoscători atât ai economiei RM, cât şi ai
experienţei altor ţări. În caz contrar riscăm să semnăm un Acord ce n-ar
corespunde interesului naţional şi ar mări în mod artificial costurile
aderării la UE.
Ministerul de Externe al R.Moldova prognozează ca negocierile pe
marginea acestui acord vor fi finalizate în 2012. În realitate, însă, doar
atunci când vor fi finalizate negocierile pentru Zona de Liber Schimb va
putea fi finalizat şi Acordul de Asociere.

413 
 
 Rezumat

1. Necesitatea integrării R.Moldova în UE este asigurată în mare

parte de acele avantaje pe care acest proces le presupune, printre acestea
se numără: aplicarea standardelor europene, mijloace financiare alocate
prin intermediul diverselor programe, sporirea investiţiilor care ar da
posibilitate creşterii bunăstării simplilor cetăţeni, extinderea pieţei de
desfacere, o respectare mai stringentă a drepturilor omului ş.a.
2. Procesul de aderare a R. Moldova la UE are la bază
următoarele documente: Acordul de Parteneriat şi Cooperare RM – UE;
Planul de acţiune UE – RM; Politica Europeană de Vecinătate; Acordul de
asociere a RM la UE.
3. Odată cu intrarea în vigoare a „Acordului de Parteneriat şi
Cooperare” dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, la 1 iulie
1998, relaţiile celor două entităţi au fost plasate într-un cadru legislativ
oficial. Acest document avea la bază următoarele obiective: asigurarea
unui cadru corespunzător dialogului politic între părţi; promovarea
comerţului şi investiţiilor; asigurarea bazei pentru colaborarea în
domeniile legislativ, economic, social, financiar şi cultural; susţinerea
eforturilor Republicii Moldova de consolidare a democraţiei, de
dezvoltare a economiei.
4. Politica Europeana de Vecinatate a fost concepută pentru a
evita apariţia unor linii de diviziune dintre Europa extinsă şi vecinii
acesteia, oferindu-le statelor vecine posibilitatea de a participa la
activităţile UE prin intermediul unei colaborări politice şi economice mai
strânse.
5. Planul individual de Actiuni UE-RM reprezintă un document
politic încheiat între UE si Republica Moldova şi care stabilea programul,
obiectivele strategice şi priorităţile relaţiilor dintre UE şi RM pentru 2005
– 2007. Planul prevedea intensificarea relaţiilor politice, de securitate,
economice şi culturale.
6. Următoarea treaptă privind procesul de aderare a Moldovei la
UE este începerea negocierilor, din ianuarie 2010 cu privire la semnarea
Acordului de Asociere. Se preconizează ca Acordul să conţină trei
compartimente: acordul politic, de liber schimb şi de liberalizare a
regimului de vize.

414 
 
 Bibliografie

 Integrarea Europeană a Republicii Moldova (premise, avantaje

şi oportunităţi pierdute), coord. Moldovanu Dumitru, ed. Ştiinţa, Chişinău,
2009, p. 7-14, 29-44;
 Legislaţia şi politicile în domeniul comerţului (pregătirea şi
negocierea unui Acord de Liber Schimb Aprofundat şi Corespunzător
dintre R.Moldova şi UE), coord. Gonciar Andrei, Chişinău, 2011;
 Perspectivele relaţiilor economice UE şi Moldova, coord.
Cernobroviciuc Maria, ed. Fundaţia CASE, Chişinău, 2007, p.31-54, 80-
98;
 Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Acord de Parteneriat
şi Cooperare. Textul complet, TACIS, 28 noiembrie 1994;
 Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Implementarea
Acordului de Parteneriat şi Cooperare. Studii comparative privind
domeniile: mediul antreprenorial, sectorul serviciilor, sectorul bancar,
politica concurenţială, impozitele, contabilitate. TACIS, noiembrie,1999.

415