Sunteți pe pagina 1din 36

CAPITOLUL 1.

ORGANIZAREA FONDULUI MONETAR INTERNAŢIONAL


 INSTANŢELE DE DECIZIE............................................................................pag. 3
 ADOPTAREA DECIZIILOR............................................................................pag. 5

CAPITOLUL 2.
RESURSELE FONDULUI
 COTELE PĂRŢI................................................................................................pag. 7
 ÎMPRUMUTURI ACORDATE.........................................................................pag. 9

CAPITOLUL 3.
FACILITĂŢI DE CREDITARE
 FACILITĂŢI DE CREDIT.................................................................................pag. 11
 DREPTURI DE TRAGERE...............................................................................pag. 13
 FACILITĂŢI EXISTENTE................................................................................pag. 14
 ÎNTÂRZIERI DE RAMBURSARE...................................................................pag. 16

CAPITOLUL 4.
CREŞTEREA ECONOMICĂ
 TEORII ASUPRA CREŞTERII ECONOMICE.................................................pag. 18

CAPITOLUL 5.
PĂRERI PRO ŞI CONTRA FMI....................................................................................pag. 22

CAPITOLUL 6.
ROMÂNIA ŞI FMI-ul.....................................................................................................pag. 28

2
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................pag. 36

CAPITOLUL 1. ORGANIZAREA FONDULUI MONETAR


INTERNAŢIONAL

INSTANŢELE DE DECIZIE

Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie internaţională care are 184 de ţări
membre,înfiinţată pentru a promova cooperarea monetară internaţională, stabilitatea valutară şi
acorduri valutare sistematice, pentru a stimula creşterea economică şi niveluri înalte de folosire a
forţei de muncă şi pentru a acorda asistenţă financiară temporară ţărilor, în condiţii adecvate de
siguranţă pentru a ajuta la ajustarea balanţei de plăţi.
În momentul aderării ca membru al FMI, fiecare ţară contribuie cu o anumită sumă de bani
numită „cotă de subscriere”.În urma unei majorări cu 45% a cotei de subscriere începând cu 22
Ianuarie 1999, totalul acestor cote se ridică la 212,4 miliarde DST (aproape 265 miliarde USD).
De la înfiinţarea sa în 1945, scopurile urmărite de FMI au rămas neschimbate dar
operaţiunile sale, care includ supravegherea şi asistenţa financiară şi tehnică, au evoluat pentru a
răspunde nivelului cerinţelor economiei mondiale în schimbare.
FMI-ul nu este o instituţie independentă aşa cum sunt anumite bănci centrale. El este
condus de reprezentanţii statelor membre reuniţi în cadrul diferitelor instanţe de decizie.
La conducere se află Consiliul Guvernatorilor, învestit cu toate puterile, compus din câte un
guvernator din fiecare stat membru (în general, ministrul de finanţe sau guvernatorul Băncii
Centrale). Se reuneşte o dată pe an, în Adunare generală (în septembrie sau octombrie), pentru a
examina activităţile FMI-ului şi pentru a adopta decizii importante cum ar fi revizuirea Statutului
sau admiterea de noi ţări membre.
Cum nu se reunesc decât rareori, guvernatorii deleagă Consiliul de administaţie cu o mare
parte din puterile lor. Cei 24 de administratori au sediul în permanenţă la Washington. Cinci
dintre ei sunt numiţi în mod direct de către ţările lor (SUA, Japonia , Germania, Franţa şi Regatul
Unit). Rusia, China şi Arabia Saudită au obţinut, de asemenea, dreptul de a avea administratori
proprii. Toate celelalte state membre trebuie să se reunească în cadrul unor „circumscripţii”, adică

3
pe grupe de ţări: de exemplu, ţările scandinave sunt reunite în jurul aceluiaşi scaun, la fel ţările
africane francofone. Consiliul de administraţie conduce afacerile curente referitoare la
supravegherea politicilor de schimb, la acordarea de spijin financiar, la consultările cu statele
membre, la evoluţia doctrinei sau la problemele administrative şi bugetare. Deciziile Consiliului
Guvernatorilor şi ale Consiliului de administraţie sunt luate cu majoritate calificată.
La conducerea FMI-lui se află un director general care dirijează serviciile şi prezidează
Consiliul de administraţie, care îl alege pentru o perioadă de cinci ani. Prin convenţie tacită,
directorul general este un european, în timp ce preşedintele Băncii Mondiale este un american. El
este asistat de trei directori generali adjuncţi .
Comitetul interimar a fost creat în 1974. El este compus din 24 de membri, la nivel de
miniştri sau de guvernatori de bănci centrale, care se reunesc de două ori pe an, primăvara (sfârşit
de aprilie sau început de mai) şi cu ocazia Adunării generale a guvernatorilor, pentru a putea
propune acestora marile orientări ale sistemului monetar internaţional şi funcţionarea FMI-ului.
Numărul redus al membrilor săi (faţă de 177 de membri ai Consiliului guvernatorilor)îi permite,
de fapt, să fie un bun forum de discuţii. Al doilea amendament al Statutului Fondului Monetar,
intrat în vigoare în 1978, prevedea înlocuirea Comitetului interimar printr-un colegiu permanent,
totuşi cum acest colegiu nu a fost niciodată creat, Consiliul Guvernatorilor continua să conlucreze
cu Comitetul Interimar. Rolul acestui comitet a fost pus sub semnul întrebării de câţiva ani
încoace prin creşterea influenţei grupului G7, în cadrul căruia, din ce în ce mai frecvent, se iau
marile decizii referitoare la sistemul monetar internaţional sau în legătură cu competenţa FMI-
ului.
Un al doilea organism consultativ, Comitetul de dezvoltare, este compus din 27 de membri,
miniştri sau guvernatori, cu rol de consilieri pe lângă guvernatorii FMI-ului şi ai Băncii Mondiale,
în legătură cu problemele de transferări de resurse către ţările în curs de dezvoltare. Acesta se
reuneşte în acelaşi timp cu Comitetul Interimar.

4
ADOPTAREA DECIZIILOR

Contrar principiului „o ţară, un vot” aplicat la Naţiunile Unite, statele membre ale Fondului
au drepturi de vot diferite: li se atribuie un minimun de 250 de drepturi de voturi la care se adaugă
câte un drept de vot suplimentar pentru fiecare tranşă de 100.000 DST de cotă parte vărsată. Voturi
formale au loc rareori, deoarece în cea mai mare parte deciziile sunt luate pe baza unui consens
între toate statele membre. Totuşi, dacă nu poate fi găsit un consens, deciziile sunt luate pe baza
unui vot al administratorilor sau al guvernatorilor. În acest caz, se aplică celor mai multe dintre
decizii regula majorităţii simple (adică 50% din drepturile de vot). O regulă de majoritate calificată
de 70% din voturi se aplică anumitor decizii importante, mai ales în ceea ce priveşte comisioanele
legate de creditele Fondului şi de remunerarea avuţiilor în DST. În sfârşit, o majoritate de 85% din
voturi este obligatorie pentru deciziile care angajează viitorul Fondului, cum ar fi schimbarea
cotelor - părţi, alocarea de DST-uri sau vânzările de aur. În acest caz, anumite ţări sau grupuri de
ţări pot, de fapt, să-şi manifeste dreptul de veto .
Acest sistem de majoritate calificată i-a determinat pe anumiţi observatori să spună că
Fondul Monetar este dominat de SUA. Cu aproape 18% din drepturile de vot, reprezentantul
american dispune, în realitate, de puterea de a bloca cele mai importante decizii . Această situaţie a
fost criticată de către Maurice Allais, un economist francez, laureat al premiului Nobel în
economie, care scrie următoarele: „nimeni nu poate să nu recunoască că organizaţiile mondiale ca
FMI-ul, Banca Mondială sau GATT-ul sunt dominate, dacă nu manipulate, de SUA”.
Totuşi influenţa americană este contrabalansată de mai mulţi factori. Pe de o parte, deciziile
curente, cum ar fi acordarea unui credit sau aprobarea unui program de ajustare, nu necesită decât o
majoritate simplă de 50% la care SUA nu se pot opune. Pe de altă parte, grupul de ţări
industrializate sau de ţări în curs de dezvoltare ar putea uşor să constituie o minoritate de blocaj de
15% şi să se opună unei decizii americane. În sfârşit, prezenţa tradiţională a unui director general
european constituie o contrapondere considerabila la influenţa americană. În consecinţa, SUA pot,
desigur, să frâneze o decizie sau o orientare, dar pot rareori s-o împiedice definitiv.

5
REPARTIŢIA DREPTURILOR DE VOT PE ADMINISTRATORI LA
1 SEPTEMBRIE 1995 (în % din total)

1. Statele Unite ale Americii 17.83


2. Germania 5.55
3. Japonia 5.55
4. Regatul Unit 5.00
5. Franţa 5.00
6. Belgia 5.10
7. Olanda 4.86
8. Venezuela 4.32
9. Italia 4.03
10. Canada 3.73
11. Suedia 3.48
12. Arabia Saudită 3.46
13. Australia 3.30
14. Egipt 3.20
15. Rusia 2.91
16. Indonezia 2.80
17. Elveţia 2.77
18. Iran 2.66
19. Brazilia 2.64
20. India 2.59
21. Swaziland 2.45
22. R.P.Chineză 2.29
23. Peru 2.15
24. Cote d’Ivoire 1.34

6
CAPITOLUL 2. RESURSELE FONDULUI

Esenţialul resurselor de care dispune FMI-ul pentru a acorda credite este format din cotele-
părţi subscrise de statele membre. Cum cotele-părţi sunt câteodată insuficiente pentru a răspunde
ţărilor membre, FMI-ul face apel la resurse împrumutate.
Ţara 1945 1960 1979 1981 1990 1995
Ţări 67.5 68.9 65.43 60.0 62.2 60.9
industrializate
din care:
SUA 32.0 25.2 21.1 20.0 19.9 18.3
Japonia - 3.2 3.8 4.0 4.7 5.7
Germania - 4.9 5.1 5.1 6.0 5.7
Franţa 5.9 4.9 4.8 4.6 4.9 5.1
Regatul Unit 15.3 12.0 8.9 7.0 6.9 5.1
Ţări petroliere 1.4 3.7 5.1 9.3 10.8 10.2
din care:Arabia
Saudită - 0.4 1.5 3.5 3.5 3.5

Ţări în curs de 31.1 27.4 30.6 30.7 26.9 28.9


dezvoltare şi în
tranziţie din
care:
Rusia - - - - - 3.0
China 7.2 - - 3.0 2.6 2.3
India 5.0 4.1 2.9 2.8 2.4 2.1
Brazilia 2.0 1.9 1.7 1.6 1.6 1.5
TOTAL 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0

PONDEREA DIFERITELOR ŢĂRI SAU GRUPURI DE ŢĂRI


ÎN CAPITALUL FMI-ULUI (în % din total)

Sursă: Statisticile financiare internaţionale ale FMI-ului

7
COTELE PĂRŢI

Anul Număr de state Totalul cotelor părţi Credite şi


membre împrumuturi în curs
1944 40 7.51 -
1950 49 8.04 0.18
1955 58 8.75 0.06
1959 69 14.64 0.41
1965 102 20.93 3.02
1970 116 28.77 3.23
1976 133 38.98 12.61
1978 141 59.61 11.12
1983 146 89.24 32.84
1991 155 91.13 26.68
1993 177 145.00 28.50
1996 180 145.32 41.64

Cotele-părţi reprezintă „capitalul” FMI-lui, adică fondurile proprii care-i permit să acorde
credite. Fiecărui stat membru i se atribuie o cotă-parte, element esenţial în viaţa instituţiei, căci
cota-parte serveşte la determinarea importanţei drepturilor de vot şi a mărimii eventualelor credite.
Totalul acestor cote-părţi, care era de 7,5 miliarde în 1945, se ridică astăzi la 145 miliarde de DST,
adică mai mult de 200 miliarde de dolari.

EVOLUŢIA COTELOR-PĂRŢI ŞI A CREDITELOR FMI-ULUI


(miliarde DST)

Cum statutul nu precizează în ce mod se face determinarea cotelor-părţi individuale,


Consiliul guvernatorilor a decis, chiar de la Acordurile de la Bretton-Woods, să lege cotele-părţi
de factorii economici, cum ar fi: venitul naţional, rezervele de schimb sau comerţul exterior, prin
intermediul mai multor formule.
Cotele-părţi sunt „subscrise” prima oară cu ocazia adeziunii la Fondul Monetar şi, ulterior,
cu ocazia revizuirii generale a cotelor-părţi. Aceste subscripţii dau loc la vărsăminte pentru 75%
din total în moneda naţională şi pentru 25% în DST-uri sau într-o monedă desemnată de Fond ca

8
„liber utilizabilă”, adică în devize „forte” (dolari, franci francezi, mărci germane, lire sterline şi
yeni japonezi). Pentru ţările în curs de dezvoltare, vărsământul în devize necesită, desigur, o
prelevare asupra rezervelor de schimb, în timp ce aceste rezerve sunt în general insuficiente. Dar,
cum vărsămintul poate fi imediat compensat printr-o tragere din „tranşa de rezervă”, o tranşă
proporţională cu 25% din cota-parte care poate fi obţinută fără condiţii , vărsămintele cotelor-părţi
nu au în definitiv nici un impact asupra nivelului rezervelor în devize.
Pentru a menţine capitalul FMI-ului într-o proporţie constantă cu schimburile comerciale
mondiale, nivelul cotelor-părţi este revăzut la fiecare cinci ani. Şi, eventual, mărit. Totuşi anumite
state s-au arătat reticente faţă de acceptarea unor creşteri prea frecvente şi prea importante ale
capitalului FMI-ului, căci aceste creşteri pot necesita o autorizaţie parlamentară dificil de obţinut
(cazul SUA). Creşterea cotelor-părţi necesită, printre altele, o procedură destul de greoaie, fiindcă
ea cere ratificarea de către statele componente şi reprezintă cel puţin 85% din drepturile de vot.
Aceste greutăţi diverse au provocat întârzieri succesive creşterilor generale ale cotelor-părţi, care
explică de ce în douăzeci de ani raportul dintre cotele-părţi şi importurile mondiale a scăzut
aproape la jumătate. Creşterea cotelor-părţi intervenită în 1992 (+50%) a permis restabilirea unei
proporţii mai adecvate.

ÎMPRUMUTURILE

Graţie subscripţiilor de cote-părţi, FMI-ul dispune de resurse financiare pe care le poate


împrumuta. Totuşi, cum ţările membre varsă 75% din acestea în monedă naţională şi cum cea mai
mare parte din aceste monede nu sunt liber convertibile, numai jumătate din sumă (adică aproape
100 miliarde de dolari ) este utilizabilă pentru finanţare de împrumuturi. Dacă o majoritate de ţări
ar decide să împrumute mai mult de 100% faţǎ de cotele lor părţi (ceea ce este autorizat prin
regulile asupra tragerii), FMI-ul ar putea atunci să se găsească fără lichidităţi. Acest risc a fost
prezent în perioadele de puternice tensiuni financiare - aşa cum a fost în cazul crizei datoriei
ţărilor în curs de dezvoltare şi după şocurile petroliere - FMI-ul a decis atunci să recurgă la
împrumuturi pentru a-şi mări resusele.
Aceste împrumuturi permit deci Fondului să dispună de lichidităţi importante pe care le
poate mobiliza în caz de criză financiară gravă. Recurgerea la împrumuturi riscă însă să schimbe
natura Fondului, făcându-l să semene mai mult cu o bancă care împrumută pentru a-şi finanţa

9
creditele, aşa cum face Banca Mondială. Ţările membre au decis astfel că Fondul trebuie să
rămână o instituţie ale cărei resurse provin în mod esenţial din cotele-părţi şi au impus un plafon
echivalent cu 60% din valoarea totală a acestora, adică suma pe care fondul poate să o împrumută.
În 1993, singurul împrumut disponibil era acela cunoscut sub numele de „Acordul general
de împrumut”. El este contractat de ţările componente ale G10 (G7 plus Olanda, Belgia şi Suedia)
cărora li s-au adăugat, ulterior, Elveţia şi Arabia Saudită. Această linie de credit se ridică la
valoarea de 18,5 miliarde DST, aproximativ 26 miliarde de dolari. Este vorba de o rezervă pentru
situaţii de urgenţă, destinată să fie utilizată doar în cazul unei crize grave a sistemului monetar
internaţional. Ea a fost utilizată de mai multe ori în momentele de grave crize financiare în ţările
industrializate (Franţa, în 1969 şi SUA, în 1978) cu scopul de a le ajuta să finanţeze dificultăţile
temporare ale balanţei de plăţi.
În 1995, ca urmare a acordării unui credit Mexicului, excepţional ca mărime (12,1 miliarde
de dolari), urmat apoi de un credit de aproape de 7 miliarde de dolari acordat Rusiei, FMI-ul a
văzut lichidităţile sale scăzând foarte repede. Pentru a-i furniza resurse suficiente în cazul unei
serii de crize financiare, G10 a decis, în mai 1996, să dubleze suma Acordurilor generale de
împrumut, aducând-o la valoarea de 50 miliarde de dolari .

1
CAPITOLUL 3. FACILITĂŢI DE CREDIT

Una din misiunile cele mai importante ale FMI-ului este aceea de a acorda credite ţărilor
membre pentru a le ajuta să-şi rezolve dificultăţile balanţei lor de plăţi. Pentru multe ţări în curs
de dezvoltare, FMI-ul este singura sursă de finanţare în devize: atunci când pieţele private (şi
câteodată chiar şi Banca Mondială) refuză să acorde împrumuturi, Fondul este deseori singura
instituţie capabilă să acorde un credit în baza unui program de ajustare economică. De fapt,
Fondul Monetar nu suportă constrângerea instituţiilor care se finanţează pe piaţa liberă şi care
trebuie să vegheze ca renumele lor să nu cadă în urma acumulărilor de creanţe îndoielnice.
Dar utilitatea unui credit al Fondului este mai mare decât aceea a unei finanţări pe termen
scurt în devize forte. De fapt, pentru o ţarǎ care împrumută, acordarea unui credit de către Fond
înseamnă că politicile sale economice au fost aprobate de FMI, ceea ce îi permite să contacteze cu
mai multă încredere pe ceilalţi creditori, fie că este vorba de organizaţii internaţionale, de creditori
publici bilaterali sau de pieţe financiare internaţionale. Un număr crescând de ţări a recurs astfel la
resursele Fondului pentru a beneficia de acest avantaj.
În aprilie 1995, aproape 100 de ţări erau îndatorate faţă de Fond, adică mai mult de
jumătate din statele membre. Sigur, toate aceste ţări nu aveau un program de ajustare în curs, 56
dintre ele aveau un acord sub forma unei facilităţi de ajustare structurală reîntărită (pentru
jumătate din ele) sau sub forma unui acord de confirmare sau a unui acord extins (pentru cealaltă
jumătate). Celelalte reuşiseră programele de stabilizare şi puteau rambursa datoria lor către Fond
fără a avea nevoie de credite suplimentare.
Împrumuturile ţărilor membre sunt proporţionale cu cotele-părţi, mărimea creditului
acordat, depinde, de asemenea, de nevoia de finanţare externă, de calitatea programului întreprins,
de mărimea datoriei faţă de Fond, de perspectivele balanţei de plăţi şi de uşurinţa de adaptare. În
orice caz, mărimea datoriei în curs faţă de Fond trebuie să rămână inferioară cifrei de 300% faţă
de cota-parte. În mai 1996, totalul creditelor şi împrumuturilor acordate de Fond se ridica la 42,1
miliarde DST (aproape 60 miliarde de dolari) repartizaţi pe 4 continente în curs de dezvoltare
(America Latină - 42,9%, Europa de Est – 28,9%, Africa - 17%, Asia - 10,7%, Orientul Mijlociu
0.9%).

1
Deşi importantă în sine, valoarea creditelor acordate de FMI este o fracţiune marginală din
fluxurile financiare acordate ţărilor în curs de dezvoltare. Prin comparaţie, Banca Mondială
împrumută o sumă de 4 ori mai mare ţărilor sale membre.
Ţările în curs de dezvoltare judecă, deci, câteodată creditele acordate de FMI ca fiind
insuficiente. Ele ar dori să obţină credite superioare, pentru a-şi mări importurile şi pentru a-şi
susţine cererea internă şi se plâng, de asemenea, de diminuările temporare ale mărimii creditelor
acordate de Fond. Această critică nu este ceva nou.
Fondul refuză, totuşi să mărească creditele din 3 motive principale:
FMI-ul caută înainte de toate să exercite un rol de catalizator, adică să ajute ţările membre
să mobilizeze o asistenţă financiară pe lângă creditorii de fonduri bilaterale, pe lângă celelalte
organizaţii multilaterale şi, eventual, în cadrul reeşalonării datoriei lor externe.
În absenţa unui program de ajustare aprobat de FMI, această asistenţă nu va fi acordată. Aşa
se face că un dolar împrumutat de Fond generează cel puţin alţi patru dolari de asistenţă externă.
În al doilea rând, prudenţa FMI-ului se explică prin faptul că a acordat împrumuturi unor
ţări ale căror balanţe de plăţi sunt deficitare nu este o acţiune lipsită de riscuri, aşa cum s-a văzut
din exemplul apariţiei întârzierilor rambursărilor către Fond.
În sfârşit, în al treilea rând, creditele FMI-ului sunt, prin natura lor susţineri financiare de
scurtă durată destinate să ajute la depăşirea dificultăţilor temporare ale balanţei de plăţi (cu
excepţia facilităţilor pentru ţările cele mai sărace FAS şi FASR), şi nu ca împrumuturile unei
instituţii de dezvoltare cum ar fi Banca Mondială, al cărei scop este asigurarea unei finanţări pe
termen lung. Deci, mărimea creditelor FMI-ului scade câteodată, atunci când mărimea
rambursărilor este superioară celei a noilor credite. Această evoluţie este conformă cu „caracterul
monetar” a Fondului. Resursele Fondului trebuie să „circule”, adică să nu rămână imobilizate
timp îndelungat în aceeaşi ţară. Aportul net al fondului este, deci, pozitiv în prima jumătate a
anilor’80 , din cauza crizei datoriei ţărilor în curs de dezvoltare; după 1987, creditele luate în anii
precedenţi încep să fie rambursate şi tragerile scad graţie începutului de rezolvare a crizei; între
1990 şi 1995, aportul devine pozitiv datorită nevoilor financiare ale ţărilor din Europa de Est în
tranziţia lor în economia de piaţă.

1
DREPTURI DE TRAGERE

Creditele acordate de Fondul Monetar au mai multe obiective, definite de articolele I şi V


ale Statutului. Ele încurajează adoptarea de politici de dechidere şi de liberalizare în ţările a căror
poziţie externă ar fi prea fragilă pentru a putea permite astfel de politici. Ele evită politici nefaste
comunităţii internaţionale în ţările care întâlnesc dificultăţi externe cum ar fi introducerea de
restricţii privitoare la libertatea schimburilor şi a măsurilor de control al schimburilor. Creditele
FMI-ului au un caracter temporar; ele sunt acordate pentru susţinerea de politici permiţând
rezolvarea unui deficit al balanţei de plăţi.
Tragerile din fondurile FMI-ului se fac sub forma dreptului de a cumpăra devize
convertibile. Statele membre au dreptul să cumpere de la FMI devize străine de care au nevoie,
plătindu-le cu propriile monede. De exemplu, o ţară în curs de dezvoltare, care are drept de
tragere asupra Fondului, poate cumpăra dolari, EURO în schimbul cărora depune titluri din
datoria sa publică, exprimată în moneda sa proprie. În momentul în care operaţiunea ia sfârşit ţara
îşi răscumpără propia monedă cu devize străine pe care le-a cumpărat între timp. Aceste
operaţiuni de cumpărare sunt analoage cu acordarea unui credit şi rambursarea lui ulterioară.
Statul care „cumpără” (împrumută) devize stăine plăteşte un comision (dobândă) asupra acestei
trageri, şi apoi trebuie „să răscumpere” (să ramburseze) moneda sa cu aur sau cu devize forte
stabilite de Fond. FMI-ului i se conferă acelaşi mod de funcţionare cu al unei întreprinderi de
credit mutual, la care membrii fac depozite şi obţin credite, şi vizavi de care ei se regăsesc fie în
poziţie creditoare, fie în poziţie debitoare, în funcţie de evoluţia nevoilor lor de finanţare.
Aceste trageri asupra resurselor de devize ale Fondului sunt supuse unor reguli stricte, căci
măresc depozitul FMI-ului în monede „slabe” şi reduc rezerva devizelor „forte” disponibile.
Pentru a evita ca depozitele în devize „forte” să nu se epuizeze, tragerile sunt supuse unor condiţii
din ce în ce mai stricte. Regulile iniţiale stabilesc că o tranşă de credit corespunzând la 25% din
cota-parte (denumită atunci tranşă-aur) poate fi obţinută în orice moment, în mod automat, şi fără
condiţii ( după demonetizarea aurului această tranşă se va numi tranşă de rezervă). Tranşele
următoare sunt împărţite în 4 tranşe de credit egale fiecare, echivalente cu 25% din cota-parte.
Cumpărarea primei tranşe de credit necesită permisiunea Fondului, căci ea transferă rezervele
într-o monedă naţională la un nivel de peste 100% din cota-parte a ţării ( 75% vărsate cu titlul de
cotă-parte şi 25% cu titlul de tranşă aur). Cumpărarea celor de a doua, a treia şi a patra tranşă de

1
credit, denumite tranşe superioare de credit transferă rezervele Fondului într-o monedă naţională
de peste 125% din cota parte. Pentru a trage din aceste tranşe, ţara beneficiară trebuie să
demonstreze că practică politici de redresare a balanţei sale de plăţi care-i vor permite să
răscumpere moneda sa naţională. Cumpărarea celor 4 tranşe de credit transferă rezervele Fondului
într-o monedă naţională de 200% din cota-parte. Nici o ţară nu poate efectua cumpărări care să
transfere rezervele cumulate ale Fondului în monedă naţională peste acest nivel, doar dacă au
derogări explicite. Aceste reguli iniţiale referitoare la operaţiunile financiare ale Fondului, chiar
dacă apar destul de complicate în momentul în care Fondul îşi începe operaţiunile, vor deveni mai
complexe în anii următori.

FACILITĂŢI EXISTENTE

Mai multe facilităţi sunt oferite statelor membre. Alegerea facilităţii cele mai bine adaptate
depinde de natura problemelor cu care se confruntă ţara membră. Ţările cu venituri mici pot să
beneficieze de aceste credite plătind o rată a dobânzii concesionată prin programul numit Poverty
Reduction and Growth Facility (PRGF). Împrumuturile non-concesionate sunt acordate sub forma
a 5 principale linii de credite: Stand-By Arranjaments (SBA), Extended Fund Facility (EFF),
Supplemental Reserve Facility(SRF), Contingent Credit Lines (CCL) şi Compensatory Financing
Facility (CFF). Exceptând PRGF, toate facilităţile în relaţie cu rata dobânzii pieţii FMI-ului,
cunoscută sub numele de „rata de schimb”(care include o reglare a plăţilor amânate şi a
arieratelor)poartă supradobândă.
Rata dobânzii este în funcţie de cea a DST-ului care este revizuită săptămânal în funcţie de
fluctuaţiile pe termen scurt a ratei de schimb pe principalele pieţe monetare internaţionale.
Rata dobânzii este menţinută la 2,9%. FMI descurajează folosirea în exces a creditelor prin
impunerea unei dobânzi ridicate la împrumuturile mai mari, în acelaşi timp ţările debitoare sunt
aşteptate să returneze împrumuturile înainte de termenul limită în condiţiile în care situaţia lor
financiară le-o permite.
 Tranşele de credit. Este vorba de politica de credit cea mai veche, cea mai tradiţională şi cea
mai răspândită. Aceste credite sunt disponibile pentru ţările membre în tranşe echivalente,
fiecare 25% din cota-parte. Pentru prima tranşă de credit, ţările membre trebuie doar să
demonstreze dorinţa de a echilibra balanţa de plăţi. Pentru tranşele de credit superioare se

1
cere un acord de confirmare (denumit acord Stand-By), bazat pe politici de stabilizare
acoperind o perioadă de 1 până la 2 ani. În mod normal anumite criterii de realizare se adugă
acestor acorduri pentru a se asigura buna aplicare a respectivelor politici. Acordurile Stand-
By sunt proiectate să se adreseze ţărilor cu dificultăţi temporare în balanţa de plăţi. Durata de
împrumut este între 12-18 luni. Rambursarea creditului se face între 2 ani şi 3 luni şi 4 ani,
dacă nu este aprobată o prelungire. Supradobânzile sunt aplicate în cazul creditelor de un
nivel superior.
 Mecanismul acordurilor extinse este destinat statelor membre care întâlnesc dificultăţi
structurale ce nu pot fi eliminate într-o perioadă scurtă. Aceste acorduri permit să se abordeze
ajustarea economică sub un orizont plurianual.
 Facilitatea de ajustare structurală reîntărită (FASR) este de fapt răspunsul la eşecul
relativ al programelor de ajustare tradiţională în ţările cele mai sărace. Această facilitate pune
accentul pe creşterea economică, pe lupta contra sărăciei, pe reformele structurale şi pe
finanţarea externă adaptată pe o perioadă de 3 ani. Prin FARS se obţin împrumuturi de
mărime relativ importantă, care, însă cer eforturi deosebite în domeniul structural şi fac
obiectul unor condiţionări riguroase, cum ar fi vizitele regulate ale misiunilor Fondului şi
criterii cantitative de respectat înaintea fiecărei trageri.
 Facilitatea de compensare şi finanţare a cheltuielilor neprevăzute-Compensatory
Financing Facility (CFF) - linie de credit stabilită în 1960 pentru a asista ţările care
traversau o perioadă în care veniturile din exporturi manifestau o scădere bruscă sau în care
se înregistra o creştere a cheltuielilor legate de importurile de cereale cauzată de fluctuaţia
preţurilor la bunurile de larg consum. Condiţiile financiare în care se acordă aceste credite
sunt cele aplicabile în cazul SBA, cu excepţia faptului că CFF nu poartă nici o supradobândă.
Are ca scop să acopere pierderile temporare ale încasărilor din exporturi şi să finanţeze o
creştere a costului importului de cereale. Partea „finanţarea cheltuielilor neprevăzute” permite
unui stat membru să primească o finanţare suplimentară în cadrul unui program de ajustare,
în caz de criză neprevăzută produsă asupra preţului exporturilor, asupra costurilor
importurilor şi asupra variaţiilor ratelor dobânzii (criză neprevăzută înseamnă: se datorează
unor factori externi independenţi de politica guvernamentală).

1
 Facilitatea pentru transformarea sistemică are ca scop să permită o finanţare a ţărilor în
curs de tranziţie care se confruntă cu dificultăţi ale balanţei de plăţi din cauza dispariţiei
relaţiilor comerciale tradiţionale în cadrul CAER-ului sau din cauza creşterilor energiei
importate. Această facilitate are caracter temporar, a fost creată în aprilie 1993 şi şi-a încetat
existenţa la 1 mai 1995. Ţările membre a căror primă tragere a fost aprobată la această dată
puteau să efectueze a doua tragere înainte de decembrie 1995. Douăzeci de ţări au recurs la
această facilitate. Suma cea mai mare a fost vărsată Ucrainei.
 Asistenţa financiară in caz de urgenţă permite acordarea unui ajutor financiar ţărilor
membre care se confruntă cu probleme ale balanţei de plăţi în cazul unei catastrofe naturale.

ÎNTÂRZIERILE DE RAMBURSARE

Ca şi alte organisme internaţionale, FMI-ul dispune de un statut special de ”creditor


privilegiat”. Resursele sale nu sunt niciodată reeşalonate de către Clubul de la Paris, nici supuse
unor obligaţii de reducere sau de anulare de datorii. O reeşalonare sau o reducere de datorie ar fi
profitabilă pentru unii din membri, dar, în detrimentul celorlalţi, ceea ce ar contrazice principiul
de uniformitate de tratament pentru toţi membrii. Pe de altă parte, fondurile proprii ale Fondului
sunt resurse monetare şi nu bugetare şi nu pot fi reînnoite.
Totuşi, cu toată această natură „intangibilă” a împrumuturilor, FMI-ul a înregistrat, începând
cu anii ’80, o creştere a întârzierilor de rambursare a unui mic grup de ţări. Aceste întârzieri
dăunează întregii instituţii, căci FMI-ul este neputiincios să le refinanţeze, statutul său
interzicându-i să împrumute unei ţări cu întârziere de rambursare cu scopul de a garanta
solvabilitatea sa. Ţările care întrerup rambursările sunt marginalizate, angajându-se deci într-o
situaţie „de inegalitate financiară internaţională”. Aceste ţări nu au acces nici la ajutor tehnic, nici
la sprijin financiar din partea Fondului şi se văd totodată în situaţia de a le fi interzis accesul la
creditele bilaterale şi la mecanismele de reeşalonare a datoriilor, cu excepţia împrumuturilor sau a
donaţiilor cu caracter umanitar. Mai puţin de zece ţări se găseau astfel, în 1995, în întârziere de
rambursare faţă de FMI, pentru un total de aproape 3,5 miliarde de DST. Cazurile cele mai grave,
în funcţie de sume şi de vechimea întârzierilor, se găseau în Africa: Sudan, Somalia, Liberia, Zair
şi Sierra Leone. În aceste cinci cazuri, întreruperile de plăţi au fost provocate de tulburări grave

1
politice şi militare. Întârzieri de plăţi au avut, în 1993, şi Bosnia-Herţegovina şi Iugoslavia, din
acleaşi motive.
Dacă ţara în cauză are o datorie în curs neplătită, relativ mică, dacă este pusă să aplice reforme
şi dacă dispune de o susţinere financiară internaţională, eliminarea întârzierilor se poate face uşor
graţie unui împrumut acordat de o ţară occidentală. SUA au ajutat astfel Panama să-şi regularizeze
situaţia, în 1992, după intervenţia lor militară în această ţară; un grup de ţări a acordat un sprijin
financiar Perului, după plecarea preşedintelui Garcia, pentru eliminarea întârzierilor plăţilor
datoriei, în martie 1993; la iniţiativa Franţei şi a Japoniei, a fost pusă în practică o strategie pentru
Vietnam, pentru ca această ţară să-şi poată regulariza situaţia, după ridicarea embargoului
american asupra împrumuturilor acordate de FMI acesteia, în iulie 1993.
Dar, dacă aceste condiţii nu sunt reunite, trebuie încercată o stategie pe termen mediu. Ţările
care decid să coopereze cu Fondul pentru rezolvarea problemei lor datorate restanţelor, fără să
obţină credite, trebuie să urmeze un program sub supravegherea Fondului. Ele obţin „drepturi de
tragere” susceptibile de a fi utilizate imediat ce ţara în cauză şi-a rambursat datoria. În mod
contrar, şi pentru a evita ca mai multe ţări să nu fie tentate să ajungă în astfel de situaţii,
sancţiunile la adresa ţărilor cu scadenţe neplătite au fost intensificate. În 1992, a fost adoptat, în
acest sens, cel de-al treilea amendament al Statutului, care prevede suspendarea drepturilor de vot
şi a altor drepturi membrilor care nu rambursează creditele acordate de Fond. Această sancţiune
este destinată ţărilor cu scadenţe de plată neachitate faţă de Fond şi care nu cooperează cu el
pentru a căuta posibilităţi de rambursare. Este o sancţiune intermediară înaintea excluderii,
prevăzută de Statutul Fondului.

1
CAPITOLUL 4. TEORII ASUPRA CREŞTERII ECONOMICE

Ţările care trebuie să aplice un program de stabilizare în vederea obţinerii de resurse


financiare de la FMI acceptă greu condiţionarea acestor programe şi se plâng de impactul lor recisiv.
Ţările în curs de dezvoltare reproşează astfel FMI-ului că dezavantajează dezvoltarea lor pe termen
lung prin programe de ajustare inadecvate. De fapt, în primii săi ani de existenţă, FMI-ul pune
accentul esenţial pe o micşorare a volumului cererii interne pentru restabilirea echilibrului extern,
după cum ne învaţă interpretarea monetară a balanţei de plăţi. La acestă epocă, creşterea şi
dezvoltarea activităţii economice nu figurează, de fapt, printre obiectivele prioritare ale programului
Fondului. După cum scrie Jacques Polak (1989), „se poate spune că, în aceşti aproximativ ultimii
zece ani, opiniile Fondului referitoare la redresarea dezechilibrului de plăţi nu au depăşit stadiul care
constă în încurajarea diminuării cererii”. De fapt, textul Statutului FMI semnat la Conferinţa de la
Bretton Woods omitea toate referinţele directe la creşterea economică pentru a nu crea o ambiguitate
cu privire la rolul Fondului Monetar şi, respectiv, al Băncii Mondiale. Textul statutului Fondului
indică astfel în articolul I: „scopurile FMI-ului sunt următoarele: să faciliteze expansiuni şi creşteri
armonioase ale comerţului internaţional şi să contribuie astfel la instaurarea şi la menţinerea unor
niveluri ridicate ale utilizării forţei de muncă şi ale veniturilor reale şi la dezvoltarea resurselor
productive”. Creşterea economică şi gradul de utilizare a forţei de muncă nu sunt văzute ca fiind
rezultatele expansiunii comerţului mondial.

Modele de creştere economică

Devalorizarea iniţială a cursurilor de schimb este preconizată, deseori chiar de la începutul


programului de ajustare, cu scopul de a creşte exporturile şi de a reduce importurile prin înlocuirea
produselor străine cu produse naţionale. Desigur, devalorizarea mai comportă şi un aspect restrictiv
pentru cererea internă, fiindcă orice devalorizare reduce puterea de cumpărare a venitului naţional pe
pieţele externe. Devalorizarea mai trebuie să fie însoţită şi de un plan riguros care să împiedice
economia să intre într-un cerc vicios „inflaţie - depreciere”. Nu este mai puţin adevărat că experienţa
a numeroase ţări din Asia de Est arată că o politică de schimb flexibilă poate duce, dacă sunt
îndeplinite şi alte condiţii, la o creştere economică puternică şi durabilă.

1
Liberalizarea preţurilor interne poate provoca, de asemenea, un răspuns pozitiv din partea
producţiei interne oferind perspective de randament mai mari pentru producţia naţională. În
particular liberalizarea preţurilor agricole este esenţială în ţările în curs de dezvoltare pentru a asigura
o creştere economică durabilă a agriculturii, pentru aprovizionarea pieţelor locale şi reducerea
subalimentaţiei, pentru creşterea veniturilor din export prin vânzarea de mărfuri agricole pe pieţele
mondiale. Toate studiile arătă că producţia agricolă este foarte sensibilă la preţul mărfurilor.
În sfârşit, o ultimă mare categorie de măsuri macroeconomice, este mobilizarea economiilor pe
plan naţional printr-o politică de rate ale dobânzii corespunzătoare (adică pozitive în termeni reali )
pentru a finanţa un efort de investiţie privată naţională, o condiţie esenţială pentru dezvoltarea
continuă. Aceste măsuri macroeconomice au, desigur, ca scop să stimuleze creşterea ofertei pe
termen scurt şi mediu, dar ele nu sunt întotdeauna ferite de efecte secundare negative. Astfel,
devalorizările provoacă scumpirea produselor importate, dar nu dau naştere obligatoriu la efecte
imediate de substituţie dacă producţia naţională este inexistentă. Mărfurile importate sunt câteodată
esnţiale pentru viaţa cotidiană a populaţiei în ţările în curs de dezvoltare şi scumpirea lor poate
provoca o scădere a puterii de cumpărare a acesteia. La fel, liberalizarea preţurilor produselor
alimentare măreşte veniturile producătorilor agricoli, dar în detrimentul familiilor urbane care
constată scumpirea preţurilor fără obţinerea în mod necesar a unei creşteri în paralel a veniturilor lor.
În sfârşit, mobilizarea economiilor prin creşterea ratelor dobânzii provoacă nemulţumirea celor care
iau împrumuturi şi care trebuie să suporte o greutate în plus. Pe de altă parte, sunt adresate acestor
măsuri critici fundamentale: se reproşează, astfel, că devalorizările sunt ineficace în stimularea
exporturilor de produse primare, căci aceste produse sunt omogene şi fixate la un preţ unic pe pieţele
mondiale, faţă de care factorii de competitivitate –preţ nu intervin. Pentru a ocoli aceste efecte
secundare, analiza Fondului Monetar va pune accent pe o serie de obstacole structural-economice
apărute în faţa creşterii economiei, în faţa cărora măsurile tradiţionale nu sunt suficiente.

Modele de liberalizare

Începând cu 1985, au fost înţelese cu adevărat obstacolele structurale care se opun creşterii
economice. Astfel, cu ocazia adunării anuale a Fondului Monetar si a Băncii Mondiale, de la Seul,
James Becker afirmă că rezolvarea crizei datoriei cere imperios reluarea creşterii economice a ţărilor
îndatorate pentru a putea produce resursele necesare achitării obligaţiilor contractuale. Recomandă,
de asemenea, introducerea în programele de stabilizare a cât mai multor măsuri favorabile creşterii

1
economice şi cere FMI-ului şi Băncii Mondiale să-şi coordoneze acţiunile lor cât mai bine în cadrul
acestui proces, formulând măsuri structurale adecvate. Această decizie provoacă, prin anii ’80, o
nouă adaptare a doctrinei care implică abordarea economică a FMI. Desigur, deficitul balanţei de
plăţi rămâne văzut ca fiind reflectarea unui exces de cerere internă în raport cu oferta productivă.
Răspunsul adus, însă, acestui dezechilibru se referă, mai nou la distrugerea obstacolelor structurale
care stau în faţa creşterii economice, la dereglarea pieţelor interne şi la liberalizarea ofertelor
productive. Apare, de fapt din ce în ce mai clar că în multe din ţările în curs de dezvoltare capacitatea
productivă este limitată de obstacole structurale, cum ar fi reglementările inadecvate care limitează
concurenţa, îngreunează schimburile externe şi împiedică întreprinderile să creeze şi să înmulţească
locurile de muncă. Aplicarea programelor de ajustare structurale dă ocazia definirii unui ansamblu de
politici alese în scopul dinamizării ofertei productive. Aceste măsuri se referă, în principal, la cinci
domenii.
 Reforma fiscalitătii. FMI-ul încurajează ţările în curs de dezvoltare să întreprindă
reforme ale fiscalităţii pentru a putea permite o mai bună alocare a resurselor
economice. El cere, astfel, eliminarea baremurilor progresive ale impozitului asupra
venitului, deoarece provoacă distorsiuni costisitoare în alocarea resurselor, incită la
frauda fiscală şi provoacă cheltuieli administrative ridicate pentru încasarea
impozitului. Reformele fiscale recomandate de Fond includ, de asemenea,
recalcularea taxelor asupra comerţului exterior.
 Calitatea cheltuielilor publice: O a doua reformă importantă pentru crearea unui
mediu inconjurător favorabil dezvoltării economice, constă în raţionalizarea
cheltuielilor publice. FMI-ul sfătuieşte astfel guvernele să-şi reducă cheltuielile
neproductive, cum ar fi cheltuielile militare şi să acorde o mai mare importanţă
cheltuielilor de infrastructură fizică şi formării de capital uman.
 Liberalizarea comerţului exterior. FMI-ul sfătuieşte ţările în curs de dezvoltare să-şi
îndrepte treptat economiile lor către concurenţa mondială. Un punct important în
acest context îl are eliminarea restricţiilor cantitative care apasă asupra importurilor
şi eventuala lor înlocuire prin taxe vamale care reprezintă avantajul de a fi
transparente. Pentru evitarea unei concurenţe prea brutale a produselor străine,
această deschidere a importurilor este, deseori, însoţită de o devalorizare substanţială
a cursului de schimb care-i protejează pe producătorii naţionali. Experienţa ţărilor

2
asiatice arată că gradul de deschidere este, în general, sinonim cu creşterea
economică.
 Piaţa de muncă . FMI-ul recomandă ca reglementările pieţei de muncă să devină mai
suple pentru că rigidităţile instituţionale pot limita mobilitatea şi redistribuirea mâinii
de lucru şi, deci, pot fi o sursă de şomaj. Pe de altă parte, regulile indexării salariilor
asupra inflaţiei precedente provoacă o rigiditate a salariilor reale care conduce la o
dificultate de ajustare faţă de crizele externe. Anumite ţări in curs de dezvoltare au
întreprins astfel de reforme importante ale sistemului lor minimal de asistenţă socială,
au modificat sistemul lor de salarii şi au redus intervenţia publică la nivelul
întreprinderilor .
 Reforma pieţelor financiare . Reformele financiare urmăresc să faciliteze mobilizarea
şi afectarea economiilor interne şi să amelioreze dirijarea politicii monetare. Fapt ce
implică liberalizarea totală a ratelor dobănzii, deci suprimarea ratelor dobânzii
bonificate pe care autorităţile le utilizează uneori pentru a favoriza investiţiile în
sectorul pe care vor să-l încurajeze. Reforma financiară duce la abolirea restricţiilor
asupra creditului prin care autorităţile monetare constrâng într-o manieră
administrativă alocarea de credite întreprinderilor, în loc să permită o alocare pe baza
rentabilităţii investiţiilor avute în vedere. Reforma financiară implică, de asemenea
recapitalizarea sistemului bancar atunci când acesta este dezavantajat de un
portofoliu de creanţe îndoielnice .
Această nouă abordare a ajustării structurale provoacă un răspuns pozitiv în mai multe ţări în
curs de dezvoltare. Aplicând cele arătate mai sus, numeroase ţări din Asia şi din America Latină
înregistrează, începând cu sfârşitul anilor ’80, indici de creştere deosebiţi graţie expansiunii
sectorului privat, a investiţiei şi a exporturilor, un rezultat pozitiv al programelor de ajustare
structurală. Aceste programe nu rezolvă însă gravele situaţii de sărăcie în Africa, nici puternicele
inegalităţi ale veniturilor în ţările Americii Latine.

2
CAPITOLUL 5. PĂRERI PRO ŞI CONTRA FMI

Părerile despre FMI (Fondul Monetar Internaţional) diferă, sau mai precis, se împart în două
mari categorii: pro şi contra. Cale de mijloc nu există, sau cel puţin e mai rar întâlnită sau auzită. În
general FMI nu e prezent în buletinele de ştiri, cel puţin în Occident, astfel încât părerile bune sau
rele despre el sunt oarecum inexistente, excepţie fac evenimentele explozive de tip Argentina sau
gălăgioasele demonstraţii anti-globalizare. Pentru unii cetăţeni ai planetei, FMI este o organizaţie
caritativă, pentru alţii o agentură străină care se amestecă în treburile interne ale statelor. (Cum
spunea Michael Chossudovky, ei sunt bancheri şi nu sociologi). Indiferent de păreri şi în ciuda unei
opoziţii dezorganizate, FMI îşi vede de treabă fără mari turbulenţe.

De curând un articol a trecut neobservat printre torentele de informaţii despre războaie,


atentate şi morţi celebre. Este vorba de un articol publicat în Baltimore Sun de un membru al lui
Economic Policy Institute, o organizaţie neguvernamentală cu sediul la Washington. Titlul articolului
este : Banca Mondială, FMI au aruncat Columbia la pământ. Pe scurt, autorul nu menajează sub
nici o formă aceste două organizaţii, afirmând că ele se fac vinovate de colapsul columbian şi nu
traficul de droguri. Şomajul în Columbia s-a dublat pe parcursul a zece ani datorită "reformelor
economice" impuse din afară. Privatizarea rapidă a unor firme de stat si a serviciilor publice
esenţiale, reducerile bugetare, eliminarea subvenţiilor au dus la creşterea rapidă a şomajului.
Rădăcinile se află în seria de reforme economice din anii 1990 impuse Columbiei de FMI si Banca
Mondială. În schimbul împrumuturilor externe, Columbia a acceptat să privatizeze firme din diverse
sectoare industriale, să crească tarifele la servicii publice, să crească dobânzile, să reducă sectorul
public şi să deschidă economia locală competiţiei internaţionale. Membri ai guvernului s-au temut de
efectele unui val uriaş de importuri, dar FMI şi BM i-au asigurat că locurile de muncă create în
firmele exportatoare vor compensa concedierile din alte sectoare neproductive. Ca şi în cazul altor
ţări prin care FMI si BM au trecut, Columbia importă in prezent mai mult decât exportă, iar şomajul
a atins culmi fără precedent. Agricultura Columbiei care altă dată acoperea nevoile pieţei interne, a
fost devastată. După un raport al lui Global Policy Network rezultă cm ţara a încetat să-şi mai
acopere necesarul din producţia internă, în prezent importând ceea ce altădată exporta, în timp ce

2
largi suprafeţe arabile stau necultivate. Sectorul industrial a cunoscut acelaşi declin, importurile
masive distrugând firmele mici si mijlocii. Rezultatul este că venitul pe locuitor a scăzut de la 2.716$
în 1997 la 1.890$ în prezent. Între 1997 şi 2000 procentajul de columbieni care trăiau în sărăcie a
crescut de la 50.3% la 60%.
Ceea ce e mai puţin obişnuit este că Joseph Stiglitz fost economist şef la Banca Mondială şi laureat
al Premiului Nobel 2001 pentru economie are aceleaşi păreri critice la adresa acestor două
organisme. Într-un interviu dat la BBC anul trecut el spunea fără ocoliş că politica FMI inrăutăţeşte
situaţia economică a ţărilor unde este aplicată, în plus stimulând corupţia prin privatizările unor
sectoare economice cheie, care efectiv sunt aruncate în mâna oligarhiilor locale care pot cumpăra
industrii întregi la preţuri de nimic. Exemplul dat de Stiglitz este Rusia unde FMI si SUA au
încurajat financiar guvernul corupt al lui Ieltzin doar pentru ca acesta era considerat un aliat al
Americii. Mai norocoase s-au dovedit ţările asiatice care au refuzat "ajutorul" FMI, China si India
numărându-se printre ţările care au cunoscut o creştere economică constantă în ultimii ani.Stiglitz a
scris de curind un articol extrem de interesant despre problemele globalizarii si implicatia institutiilor
financiare mondiale in procesul trecerii de la o economie locala la una regionala si mondiala in cazul
tarilor slab dezvoltate. Stiglitz este unul din putinii experti in domeniu care are o viziune echilibrata
despre globalizare si efectele ei, nesfiindu-se sa spuna lucrurilor pe nume. Stiglitz este nu doar un
reputat profesionist dar si o persoana care efectiv a lucrat in cadrul FMI si in calitate de consilier al
fostului presedinte Clinton
Ideea de baza a lui Stiglitz asa cum reiese din acest articol este ca globalizarea nu este un
proces negativ sau diabolic in sine, dar ca modul gresit de adaptare si integrare la aceasta noua
realitate economica poate fi aducator de saracie si distrugeri. Principalii promotori ai unei viziuni
obtuze in introducerea de reforme pro-globalizare sint FMI si Banca Mondiala, ale caror interventii
in politica economica a tarilor in curs de dezvoltare au dus la somaj si mizerie.
Unul din aspectele globalizarii se refera la mobilitatea pietelor de capital si liberalizarea financiara
care se traduce in deschiderea granitelor legale ale unei tari in vederea transferurilor de capital catre
si dinspre aceasta tara. In mod normal, orice tara are un pachet de legi care reglementeaza asemenea
activitati financiare, care odata scapate de sub control, pot deveni extrem de periculoase pentru o
economie nationala. Stiglitz arata ca pentru o tara slab dezvoltata sau nou trecuta la un regim
democratic, deschiderea fara discernamint catre influxul de capital strain duce la plasarea ei intr-o
situatie de mare risc. De fapt acest lucru a dus deja la mari catastrofe economice (vezi cazul

2
Columbiei de mai sus), determinate de interventia FMI in politica economica a unor tari. Aroganta
unor asemenea institutii occidentale a dus la o atitudine neo-coloniala care practic a impus tarilor
care cereau imprumuturi asa zise programe de ajustare structurala. Criza financiala globala a
demonstrat ca odata intrate in concurenta pe piata mondiala a capitalului pentru a atrage capitalul
strain, tarile slab-dezvoltate nu pot suporta socurile schimbatoarei legi a pietei. Stiglitz compara
acesta situatie cu o mare agitata in care tarile mici plutesc precum barcile adica in totala insecuritate
si uneori ducindu-se la fund, indiferent daca barcile sint conduse de un capitan capabil si bine
intentionat. Ceea ce FMI a realizat a fost sa lanseze la apa asemenea barcute intr-o mare agitata
inainte ca ele sa fi fost pregatite sa infrunte o asemenea turbulenta, in plus permitind ca echipajele si
cei la bord sa fie total lipsiti de experienta si lipsiti de colace de salvare.

Volatilitatea pietelor de capital face ca investitiile straine dintr-o anumita tara sa depinda de
situatia capitalului intr-o zona total departata, asa cum s-a intimplat in Argentina anilor 1998 cind
dobinzile au crescut datorita crizei din...Rusia! In concluzie, tara care depinde de aceste capitaluri la
fel de volatile ca si piata din care fac parte, isi pune cetatenii in mare risc, deoarece in final, dupa ce
capitalurile vor zbura catre alta tara, cei care vor ramine sa plateasca oalele sparte vor fi cei saraci.
FMI impune printre altele, masuri care sa faciliteze deplasarea capitalurilor dintr-o tara sau regiune
in alta, lasind usa deschisa unor riscuri enorme pentru tarile care au adoptat regulamentele de
liberalizare pietelor de capital.

FMI obliga tarile care imprumuta bani, la o eficientizare a econiomiei lor care presupune
alocarea din partea statului de resurse financiare catre sectoare profitabile si incetarea subventionarii
a celor nerentabile. Problema care apare este ca mai intii se creeaza somaj masiv pentru ca mai apoi,
in teorie, acesta sa scada. De fapt aici e marea problema, caci de fpat crearea de noi si suficiente
locuri de munca e imposibila. Asemenea programe sint insotite de cresterea nemasurata a dobinzilor
bancare avind ca justificare mentinerea in cote rezonabile a inflatiei. In unele cazuri, aceste
mecanisme pot functiona, in timp ce in altele sint urmate de cresterea rapida a saraciei. Dobinzile
inalte fac ca firmele locale sa fie descurajate sa functioneze si deci incapabile sa angajeze pe cei in
somaj. In realitate, ceea ce se intimpla este ca in loc ca oamenii sa ajunga in noi locuri de munca ei
trec de la munci necalificate direct in somaj si nu in posturi de inalta calificare. In paranteza, sa
adaugam aici ca banii alocati de FMI pentru re-calificarea somerilor sint de fapt aruncati in anumite
buzunare fara ca aceste fonduri sa produca rezultatele dorite: fie ca somerii se multumesc sa profite

2
de cursuri pentru a-si incasa somajul mai departe, fie ca, la capatul acestor cursuri nu va exista nici
un loc de munca!
Revenind la articolul lui Stiglitz, el arata mai departe cum de fapt guvernul Statelor Unite a dus inca
din 1863 o politica de regularizare a pietei de capital ceea ce a dus la o echilibrare a alocarii
resurselor, deci interventia statului in economie a fost constanta, fie prin subventii sau alte programe
nu atit de trimbitate. (In Focuri Vii am scris in trecut despre aceasta, inclusiv in articolul despre Fast
Food). Problema grava a interventiei unor institutii precum FMI este ca acestea nu AU INTERESE
COMUNE cu tarile pe care le imprumuta cu bani, iar in plus nu dau socoteala nimanui despre
actiunile lor, un guvern mondial neexistind la aceasta ora. Deci iata ajungem la o problema de
ideologie: daca o tara isi poate permite sa aiba o ideologie proprie determinata de specificul tarii
respective, institutiile financiare mondiale au doar una: legea pietei sau mai precis, maximizarea
profitului care nu tine seama de costurile sociale ale introducerii reformelor promovate de ele. In
final s-a ajuns la un neo-colonialism financiar. Stiglitz mentioneaza cum dupa incheierea tratatelor
comericiale din Uruguay in 1994, Banca Mondiala a calculat cistigul si pierderea fiecarei regiuni din
lume. SUA si Europa(occidentala) au cistigat considerabil in timp ce Africa sub-sahariana, cea mai
saraca zona a lumii pierduse aproape 2% din cauza tratatelor incheiate.
Tratatele semnate au deschis granitele pentru importuri din Occident, in timp ce Occidentul nu a
facut acelasi lucru pentru a importa produse alimentare in care tarile respective excelau, ba mai mult,
ele au continuat sa subventioneze agricultura in detrimentul acelora pe care ii obligase sa elimine
subventiile.

Un alt aspect negativ al globalizarii este cel privitor la drepturile de proprietate intelectuala
asupra patentelor detinute de tarile dezvoltate, in speta SUA. Daca proprietarii brevetelor de inventie
ar face uz de aceste drepturi fara a tine seama de utilizatorii patentelor, aflati in tari mai putin
dezvoltate, rezultatul ar duce la un dezechilibru care ar ruina mai mult de jumatate din planeta. Pe de
alta parte, o micsorare a veniturilor provenind din vinzarea patentelor, ar descuraja dezvoltarea
inventiilor. Tinind cont de ritmul rapid al dezvoltarii stiintifice si tehnologice in tarile dezvoltate, se
poate remarca un mare decalaj intre Nord si Sud, intre tarile bogate si cele sarace, decalaj care se
mareste dre fapt cu fiecare inventie nou aparuta in Vest. Unul din efectele acestei stari de lucruri s-a
facut vizibil anul trecut cind marile firme producatoare de medicamente care initial nu voiau sa
micsoreze pretul tratamentului anti SIDA pentru tarile din lumea a treia s-au vazut nevoite sa cedeze

2
teren in fata presiunii internationale si evident, a utilizatorilor. In lipsa de mijloace financiare si
legale, tarile respective au recurs la un asa numit bio-terorism, copiind medicamentele straine pentru
a le fabrica la preturi mici pentru piata locala. Stiglitz nu atinge si subiectul delicat al brevetelor din
domeniul geneticii si biologiei. Mari firme farmaceutice occidentale au patentat medicamente
naturale sau varietati vegetale care cresc in tarile sarace fara a plati acestora sumele cuvenite.
Problema respectiva inca nu a fost rezolvata desi tratative sint in curs.

Un alt capitol din articolul lui Stiglitz se refera la globalizarea financiara asa cum este ea
perceputa dupa atentatul din 11 septembrie, mai precis vorbeste despre paradisele fiscale devenite
surse de finantare a activitatilor teroriste. Usor de desfiintat prin legislatii corespunzatoare, aceste
paradise fiscale sint intimplator si sursa de importante venituri ilegale ale firmelor mici si mai ales
mari din tarile Occidentale, astfel incit o eliminare peste noapte a lor ar crea un adevarat razboi intern
si o diminuare importanta a veniturilor unor firme care reprezinta "scheletul" economiei Occidentale.
Stiglitz remarca si faptul ca Occidentul continua sa aplice dubla masura in tratamentul tarilor
subdezvoltate, dar nu numai. De indata ce economia vestica da semne de recesiune, masuri
economice protectioniste impotriva importurilor isi fac aparitia, contrazicind politicile lor de
deschidere a pietelor.

Stiegliz vede totusi unele semne incurajatoare in politica recenta a FMI si a Bancii Mondiale,
desi, crede el, mai este un drum lung pina la o justitie sociala globala care ar lua in considerare nu
doar interesele uneia din parti.Criticile lui Michel Chossudovsky, profesor de economie in Ottawa,
merg si mai departe cind afirma ca intre Organizatiile Economice Internationale si NATO exista o
anumita legatura. Atunci cind o tara refuza reformele FMI si BM, NATO isi face aparitia, el facind
aluzie la interventia militara din Iugoslavia. "Tarile care accepta FMI, precum Bulgaria si Romania
nu vor fi bombardate ci distruse cu stiloul." mai spune el. De asemenea, interesul pentru resursele
petroliere va face ca echipa formata de armata si institutii financiare sa mearga mina in mina.
Citeodata razboiul creaza conditiile, pentru ca dupa aceea, institutiile economice sa vina si sa adune
ramasitele. Citeodata destabilizarea o intreprinde FMI ul insusi, precum in Indonezia unde
guvernului central i s-a impus sa taie subventiile catre regiunile care compun federatia, lasind
insulele Indoneziei, 2000 la numar, sa se administreze singure. Un scenariu similar s-a intimplat si in
Brazilia. Ideea e de a dezmembra o tara distrugind unitatea fiscala pentru a crea "mici state" sau
teritorii, iar acest lucru este bine primit in special de grupuri etnice. In final, scopul acestor

2
manipulari este un nou colonialism. "O tara are un guvern, are institutii, are un buget, granite
economice, vama. Un teritoriu are doar un guvern nominal controlat de FMI." spune el.

Distrugerea economiei locale prin dobinzi exagerate e o alta arma a FMI ului. Deci dobinzi
ridicate inseamna ca oamenii(firmele, in special cele mici) nu pot imprumuta, acest lucru afectind
negativ economia nationala. Apoi tara este exppusa comertului liber, astfel ca firmele dintr-o
anumita tara in curs de dezvoltare trebuie sa imprumute la o dobinda de 60% de la bancile locale
pentru a concura cu marfuri din tarile dezvoltate unde dobinzile sint 6 sau 7 %. Reformele acestea
au, dupa Chossudovsky, scopul de a distruge capitalismul local.

Chossudovsky crede ca ar fi gresit sa vedem doar institutiile financiare internationale in


spatele acestor miscari, pentru ca o vedere de ansamblu a situatiei duce de fapt la descifrarea unor
interese comune ale complexului militar-financiar-industrial care nu ezita sa se foloseasca de
gangsteri(precum Ieltin)pentru a-si atinge scopurile, deoarece un gangster poate fi controlat sau
eliminat mai usor.

2
CAPITOLUL 6. ROMÂNIA ŞI FMI-ul

Acordul este propus pentru o perioadă de 18 luni, de la sfârşitul lunii septembrie 2001
până la sfârşitul lunii martie 2003. Acordul prevede un acces total la 300 milioane SDR (29 la sută
din cotă sau 20 la sută din cotă, pe bază anualizată) în şapte tranşe. Acest nivel de acces, scăzut în
comparaţie cu cota României, reflectă nevoile estimate de finanţare ale balanţei de plăţi şi
corespunde consolidării rezervelor României şi posibilităţii de atragere de resurse de finanţare
suplimentare, din surse oficiale sau private. Creditele în derulare de la Fond sunt scăzute, respectiv
29% din cotă, după cum s-a menţionat în paragraful 32, iar serviciul datoriei către Fond rămâne la
niveluri satisfăcătoare. La sfârşitul fiecărui trimestru se stabilesc date de evaluare, iar tranşele sunt
repartizate uniform, dacă nu există o necesitate excepţională imediată la nivelul balanţei de plăţi.

Esalonarea transelor in baza Acordului de Imprumut

Romania: Calendarul transelor de credit in cadrul acordului stand-by

Data Suma in In procente Conditii


milioane
din cota[1]
DST
Octombrie 52 5,047 Aprobarea Acordului Stand-by de catre
2001 Consiliul Director
Februarie 2002 41,333 4,01 Respectarea criteriilor de performanta pentru
sfarsitul lunii decembrie si incheierea
revizuirilor trimestriale
May 2002 41,333 4,01 Respectarea criteriilor de performanta pentru
sfarsitul lunii decembrie si incheierea
revizuirilor trimestriale
August 2002 41,333 4,01 Respectarea criteriilor de performanta pentru
sfarsitul lunii decembrie si incheierea
revizuirilor trimestriale
November 41,333 4,01 Respectarea criteriilor de performanta pentru
2002 sfarsitul lunii decembrie si incheierea

2
revizuirilor trimestriale
February 2003 41,333 4,01 Respectarea criteriilor de performanta pentru
sfarsitul lunii decembrie si incheierea
revizuirilor trimestriale
April 2003 41,335 4,01 Respectarea criteriilor de performanta pentru
sfarsitul lunii martie si incheierea revizuirilor
trimestriale
Total 300 29,11

Cota este 1,030.2 milioane DST.

Monitorizarea programului

În vederea reducerii riscului de implementare, programul prevede câteva


măsuri pregătitoare. Guvernul a implementat deja câteva din aceste măsuri, cum ar fi:
prezentarea bugetului în Parlament, aprobarea strategiei de privatizare pentru BCR,
anularea Ordonanţelor de Urgenţă 195/2000 şi 62/2001, şi mărirea solicitată a tarifelor la
energie electrică şi termică. S-au făcut progrese substanţiale şi în alte direcţii: a fost emis
un ordin de stabilire de conturi escrow pentru sistemul de încălzire la nivel judeţean, însă
implementarea acestuia nu a fost confirmată încă; raportul privind îmbunătăţirea încasărilor
pentru distribuţia gazului urmează a fi discutat pentru a fi comunicat Fondului. Guvernul
intenţionează să implementeze toate precondiţiile rămase, până la data de 19 octombrie.

Se vor efectua analize trimestriale. În plus faţă de principalii indicatori ai


performanţei financiare, acestea vor evalua progresele făcute în implementarea
elementelor structurale ale programului, în special a acelora care se referă la ajustarea
tarifelor la energie, disciplina salarială şi măsuri de privatizare a BCR. Acordul asupra
bugetului pe 2003 va fi o condiţie pentru încheierea unei evaluări.

Condiţionalităţile structurale sunt limitate la patru criterii de performanţă şi la


patru evaluări structurale. După cum s-a menţionat în Căsuţa 2, condiţionalităţile
structurale se concentrează asupra unor zone esenţiale cum ar fi restrângerea politicilor
salariale, reforma fiscală şi reforma sectorului bancar. Condiţionalităţile prevăzute pentru

2
zonele ne-esenţiale, şi anume reforma şi privatizarea sectorului energetic, au în vedere
anumite măsuri pe care Fondul le consideră critice pentru succesul programului: (i)
ajustarea tarifelor la energie şi creşterea eficienţei încasărilor pentru principalele utilităţi
sunt critice în vederea reducerii deficitului cvasi-fiscal; (ii) privatizarea BCR este un pas
major în desprinderea guvernului din sectorul bancar.

Căsuţa 2. România: Condiţionalităţi structurale

1. Acoperirea condiţionalităţilor în programul propus

Condiţionalităţile structurale stabilesc măsuri în următoarele zone: (i) reforma sectorului


financiar;(ii) reforma fiscală; (iii) politicile de venituri; (iv) mijloace de diminuare a deficitului
cvasi-fiscal în sectorul energetic; şi (v) privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat.
Reformele în toate aceste zone sunt macro-relevante şi critice pentru atingerea obiectivelor
macroeconomice ale programului. Măsurile referitoare la ajustarea tarifelor şi la sporirea
eficienţei încasărilor în sectorul energetic sunt critice pentru reducerea deficitului cvasi-fiscal
şi pentru restabilirea viabilităţii acestui sector cheie. După cum s-a menţionat în nota de
subsol 4, condiţionalităţile pentru această zonă au fost stabilite în strânsă cooperare cu
Banca Mondială, iar includerea lor în Acordul Stand-by reflectă părerea comună că acesta
este un mijloc mult mai eficace de monitorizare a implementării acestuia. Condiţionalităţile
privitoare la privatizarea celei mai mari bănci, BCR, deţinând 40 la sută din activele
sectorului bancar, reflectă importanţa acestora pentru întărirea sectorului bancar.

2. Situaţia condiţionalităţilor structurale din programele precedente

În cadrul ultimului Acord Stand-by, au fost stabilite condiţionalităţi structurale în următoarele


zone: (i) reforma fiscală; (ii) reforma sectorului financiar; (iii) privatizarea; şi (iv) recuperarea
activelor neperformante de către AVAB. Măsurile de reformă fiscală şi financiară au fost
îndeplinite, cu excepţia măsurii privitoare la BCR, care a fost acum preluată şi întărită în
cadrul programului propus. În ceea ce priveşte privatizarea întreprinderilor, majoritatea
condiţiilor structurale au rămas neîndeplinite. Totuşi, condiţionalităţile în această zonă au
fost simplificate şi eficientizate, având în vedere că aceste măsuri vor fi acoperite prin
programul PSAL II al Băncii Mondiale. Obiectivele de recuperare ale AVAB au fost

3
îndeplinite, însă schimbările recente din cadrul agenţiei au făcut ca perspectivele de
recuperare să fie mai puţin sigure. Totuşi, luând în considerare ceea ce s-a realizat şi
disponibilitatea altor surse de finanţare pentru deficitul fiscal, această zonă nu mai este
considerată critică în cadrul obiectivelor macroeconomice ale programului şi de aceea s-a
renunţat la aceste condiţionalităţi.

3. Zone structurale acoperite de împrumutul Băncii Mondiale şi condiţionalităţi

Autorităţile vor încheia în curând negocierile pentru un al doilea Împrumut în vederea


reorganizării sectorului privat (PSAL II) cu Banca Mondială, în cadrul căruia vor fi stabilite
condiţionalităţi în patru zone relevante pentru programul Fondului: (i) reforma întreprinderilor
şi privatizarea; (ii) reforma sectorului energetic; (iii) îmbunătăţirea mediului de afaceri; şi (iv)
reforma sectorului social şi de pensii. În plus, în prezent se afla in derulare un împrumut
pentru restructurarea şi privatizarea sectorului energetic.

4. Alte condiţii structurale relevante ce nu sunt incluse în programul propus

Nu au fost incluse condiţii structurale directe legate de îmbunătăţirea conducerii


administrative, din câteva motive: (i) se preconizează că îndeplinirea condiţiilor structurale
din alte zone, de exemplu reforma sectorului financiar şi privatizarea, vor ajuta la
îmbunătăţirea conducerii administrative; şi (ii) alte organisme internaţionale, în special UE şi,
într-o măsură mai mică, Banca Mondială, se ocupă în principal de această chestiune.

EVALUAREA REALIZATĂ DE DELEGAŢIA FONDULUI

Autorităţile române, în colaborare cu experţii Fondului, au elaborat un program


de stabilizare macro-economică şi reforme structurale pe o durată de 18 luni şi au
solicitat sprijin pentru acest program în baza unui Acord Stand-by. Obiectivele
macroeconomice majore ale acestui program sunt reducerea inflaţiei, limitarea deficitului de
cont curent extern la un nivel sustenabil şi aplicarea reformelor structurale menite a asigura
orientarea economiei româneşti într-o direcţie de dezvoltare rapidă şi susţinută. Programul

3
autorităţilor reflectă angajamentul ferm al acestora de a accelera procesul de aderare la UE
şi de obţinere a statutului de membru NATO.

Pentru a crea bazele necesare unei dezvoltări mai echilibrate, programul are în
vedere adoptarea unor măsuri de consolidare fiscală în intervalul restant 2001-2002.
Restrângerea deficitului bugetar general de ½ procente din PIB şi a poziţiei cvasi-fiscale de
aproximativ ¾ procente din PIB va susţine scăderea inflaţiei şi va limita creşterea excesivă
a consumului intern, diminuând, totodată, presiunea asupra politicii monetare.

Pentru a aborda problema deficitului cvasi-fiscal, programul autorităţilor


include măsuri cu mult întârziate privind ajustarea tarifelor la energie şi combaterea
practicilor răspândite de neplată. Faptul că principalii beneficiari ai subvenţiilor implicite
sunt întreprinderile de stat va determina o creştere a presiunilor pentru privatizarea sau
lichidarea acestora. Mai mult, privatizarea societăţilor de distribuţie din sectorul gazelor
naturale şi, parţial, al electricităţii, va contribui la continuarea procesului de consolidare a
disciplinei financiare, a cărei absenţă a fost dur resimţită până în prezent.

Programul autorităţilor prevede o politica salariala prudenta în sectorul


bugetar şi al întreprinderilor publice. Pentru a sustine obiectivul de dezinflaţie, programul
urmăreşte în mod corespunzator o reducere modestă a fondului de salarii în întreprinderile
de stat monitorizate. Urmare unei derapari a politicii salariale in întreprinderile de stat in
anul 2000 şi 2001, programul prevede o mai bună coordonare a tuturor elementelor
salariale şi a politicii de angajare de personal. În acest sens, misiunea Fondului a apreciat
decizia guvernului de a aproba bugetele întreprinderilor de stat pentru anul 2002 până la
finele anului 2001, măsură ce va asigura atingerea obiectivelor privind cresterile salariale în
anul 2002.

Politica monetară va constitui un instrument major în continuarea eforturilor


de reducere a inflaţiei. Acest lucru presupune preîntâmpinarea supraîncălzirii economiei
prin politica ratelor dobânzilor, în timp ce ritmul de depreciere a monedei va încetini într-un
mod sustenabil. Realizările de până în prezent indică faptul că BNR se află într-o poziţie

3
solidă care ii permite sa controleze evolutia acestor instrumente şi, astfel, de a juca un rol
major în atingerea obiectivului de dezinflatie.

Modificările legislative convenite pentru consolidarea supravegherii şi a


cadrului legislativ in sectorul bancar sunt apreciate de catre echipa Fondului, mai
ales in contextul relansarii creditului catre sectorul privat. În particular, noua
reglementare privind creditele neperformante va limita practicile tip “ever-greening”, iar
extinderea puterilor acordate supraveghetorilor va reduce riscul de întârziere în aplicarea
măsurilor corective.

Programul include măsuri de restructurare a impozitelor menite a îmbunătăţi


mediul de afaceri. Reducerea contributiilor aferente fondului de salarii, eliminarea
facilitatilor fiscale netransparente şi care induc distorsiuni, acordate pe baza catorva legi,
inclusiv cele pentru întreprinderi mici şi mijlocii, măsurile privind rambursarea la termen a
TVA şi constrângeri privind reeşalonarea şi stergerea impozitelor datorate de întreprinderile
de stat, practici considerate neloiale de catre concurenţii din sectorul privat, constituie
măsuri importante pentru îmbunătăţirea climatului economic. Este foarte important ca
guvernul să reziste presiunilor de a acorda stimulente ad-hoc în ceea ce priveşte
impozitele, o practică vătămătoare în trecut.

Programul guvernamental de privatizare va constitui, în cazul în care va fi


implementat cu consecvenţă, un pas crucial în finalizarea procesului de tranziţie
către o economie de piaţă cuprinzătoare. În particular, privatizarea celei mai mari bănci
comerciale, BCR, va asigura fundamentarea deciziilor de acordare a creditelor exclusiv pe
evaluarea riscurilor şi a profiturilor preconizate, iar intervenţia guvernului va fi eliminată. Mai
mult, folosirea venitutilor insemnate din privatizare, pentru acoperirea datoriei publice ar
putea conferi politicii fiscale, pe termen mediu, spatiu lărgit de manevra, ceea ce va avea
importanţă în special în caz de încetinire a ritmului economic sau de deteriorare a conditiilor
de acces pe piaţa internaţională a obligaţiunilor. Cu toate acestea, guvernul va fi nevoit să
crească substanţial transparenţa procesului de privatizare, inclusiv prin lărgirea ariei de
privatizare prin licitaţii internaţionale, mai ales că o serie de proiecte de privatizare recente
au stârnit interesul în acest sens.

3
Deşi există câteva puncte slabe, baza statistică a României este adecvată
pentru supravegherea şi obiectivele programului. S-au adoptat măsuri pentru a urma
recomandările ultimei delegaţii a Fondului pentru acordul stand-by. Cu toate acestea,
membrii delegaţiei recomandă autorităţilor să continue procesul de îmbunătăţire a calităţii
datelor, în special consistenţa datelor fiscale şi financiare. Membrii delegaţiei au apreciat şi
celelalte eforturi depuse în prezent în acest sens, în special măsurile de îmbunătăţire a
procesului de monitorizare a investiţiilor finanţate din exterior prin ministerele ordonatoare
de credite.

Riscul de implementare a programului rămâne substanţial. Rezultatele obţinute


de România în timpul guvernelor anterioare au fost extrem de slabe, iar politica economică
a actualului guvern, la inceputul anului 2001, nu a fost concentrata. Totuşi, autorităţile
întreprind acţiuni numeroase şi substanţiale în domenii cheie, inclusiv aprobarea din timp a
bugetului de stat pe anul 2002 şi a bugetelor întreprinderilor de stat, ceea ce asigură o
implementare mult mai consistentă a politicii economice decât în timpul acordurilor
anterioare. Evaluările trimestriale prevăzute în acord vor asigura, la nevoie, aplicarea
măsurilor corective în timp util.

Declinul economic global prelungit, înregistrat în urma atacurilor teroriste din


Statele Unite şi instabilitatea de pe pieţele financiare constituie principalele riscuri
externe ale programului. Consecinţele imediate ale atacurilor teroriste asupra
perspectivelor de dezvoltare economică ale României, fie prin export, fie prin investiţii, par
să fie modeste în acest moment, însă au sporit riscul de regres. Situaţia va trebui deci
monitorizată pentru a se asigura efectuarea ajustărilor necesare cât mai curând posibil.
Aprobarea Acordului Stand-by şi implementarea consistentă a programului economic
asociat ar trebui, totuşi, să reducă gradul în care o eventuală depreciere pe piaţa
internaţională ar putea afecta România.

Fondul consideră că programul guvernului este solid şi că guvernul este


hotarat să-l aplice. Implementarea rapida a preconditiilor şi recenta colaborare strânsă cu
experţii Fondului sunt încurajatoare şi dau siguranţa implementării programului. Mai mult,
autorităţile sunt conştiente că un efort susţinut şi implementarea cu succes a programului

3
sunt deosebit de importante pentru obiectivul lor de a accelera aderarea la UE. De
asemenea, autorităţile au asigurat Fondul că vor sta întotdeauna la dispoziţia acestuia
pentru consultări în cazul în care acţiuni nefavorabile necesită măsuri corective. Astfel
membrii delegaţiei recomandă Consiliului director aprobarea Acordului Stand-by propus.

Romania: Indicatori privind creditul de la Fond, 1998-2005


(In procente, daca nu se specifica altfel)

1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Credite in derulare de la Fond


(sfarsitul perioadei)
In milioane DST 382.8 333.8 347.9 308.0 397.6 400.7 321.7 243.0
In milioane USD 519.0 462.1 458.8 397.9 514.4 519.5 417.6 315.8
In procente din cota 50.8 32.4 33.8 29.9 38.6 38.9 31.2 23.6
In procente din PIB 1.3 1.3 1.2 1.0 1.3 1.2 0.9 0.6
In procente din total export de bunuri si
5.4 4.7 3.8 2.9 3.5 3.3 2.5 1.8
servicii
In procente din rezervele oficiale 22.6 18.7 13.5 9.1 10.8 9.4 6.8 4.6

Serviciul datoriei catre Fond


(in milioane USD) 147.7 167.4 120.3 118.7 120.3 129.9 125.9 121.6
In procente din cota 19.6 16.2 11.7 11.5 11.7 12.6 12.2 11.8
In procente din PIB 3.6 4.7 3.3 3.1 3.0 3.0 2.7 2.5
In procente din total export de bunuri si
1.5 1.7 1.0 0.9 0.8 0.8 0.8 0.7
servicii
In procente din rezervele oficiale 6.4 6.8 3.5 2.7 2.5 2.4 2.1 1.8

Sursa: Directia Trezorerie; autoritati romane; calcule ale Fondului.

3
BIBLIOGRAFIE

1. Patrick Lenain – FMI-ul, editura Coresi, 2000


2. www.fmi.ro
3. www.imf.org
4. Ziarul financiar, nr. 162 / 2002
5. Adevărul, nr. 7 / 2002