Sunteți pe pagina 1din 380

CUPRINS

CUPRINS.......................................................................................................1
CUVÂNT ÎNAINTE....................................................................................18
CAP.I. ECONOMIA POLITICĂ – ŞTIINŢĂ TEORETICĂ
FUNDAMENTALĂ.....................................................................................20
1.1. Economia - componentă principală a societăţii umane................20
1.2. Apariţia şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţă....................24
1.3 Obiectul de studiu al economiei politice.........................................28
Aurel Negucioiu (coordonator), Economie politică, Volumul I, Editura
George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.106.................................................28
Ibidem, p. 115.............................................................................................29
Vezi Aurel Negucioiu (coordonator), Economie politică, Volumul I,
Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.106-114............................30
1.4. Ştiinţa economică în sistemul general al ştiinţei...........................31
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, p. 23....32
Ibidem, p. 24...............................................................................................33
CAP. II. CARACTERUL LEGIC AL ECONOMIEI.................................34
2.1. Caracterul legic al economiei..........................................................34
Aurel Nagucioiu(coord.), Economie politică, volumul I, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 55 ..............................................................34
2.2. Conceptul de lege economică..........................................................35
Ibidem, p. 65...............................................................................................35
Vezi ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti,
2003, p. 17....................................................................................................36
Alexandru Cioarnă, Cristian Haiduc, Economie, Editura Servo-Sat,
Arad, 1998, p. 31..........................................................................................36
2.3. Sistemul legilor economice..............................................................37
2.4. Posibilitatea cunoaşterii şi folosirii legilor economice..................38
Universitatea „Babes-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe
Economice, Catedra de Economie Politică, Economie politică, Cluj-
Napoca, 2000, p. 32-33................................................................................38

1
Ibidem, p. 34...............................................................................................39
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p. 18............39
CAP. III. UNIVERSUL ACTIVITĂŢII ECONOMICE. PRODUCŢIA ŞI
REPRODUCŢIA BUNURILOR ECONOMICE
......................................................................................................................41
3.1. Trebuinţele şi interesele economice................................................41
Vezi, P Heyne, Modul economic de gândire, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1991, p.14..............................................................41
XXX - Economie politică, ASE Bucureşti, Editura Economică, Bucureşti,
1995, p.14.....................................................................................................42
Vezi Aurel Negucioiu (coordonator), Economie politică, Volumul I,
Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.8-25..................................44
Aurel Negucioiu, op. cit., p.18. ..................................................................46
Aurel Negucioiu, op. cit., p.19....................................................................46
3. 2. Resursele economice.......................................................................47
Nicolae Georgescu - Roengen, Legea entropiei şi procesul economic,
Editura Politică, Bucureşti, 1979, p.62.......................................................47
.................................................................................................................52
Paul Samuelson, William Nordhaus, Economie, Editura Teora,
Bucureşti, 2000, p. 34..................................................................................52
3.3. Activitatea umană...........................................................................53
Aurel Negucioiu (coord.), Economie politică, vol. II, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.1-2...............................................................53
3.4. Munca şi producţia..........................................................................55
3.5. Bunurile economice.........................................................................66
Aurel Negucioiu (coord.), Economie politică, vol. I, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, p. 37.........................................................................66
CAP. IV. SISTEME ECONOMICE ALE SOCIETĂŢII UMANE..........70
4.1. Conceptul de sistem economic........................................................70
Aurel Negucioiu (coordonator), Economie politică, Volumul I, Editura
George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.205.................................................71

2
4.2. Sistemul economiei naturale...........................................................72
Alvin Toffler, Al treilea val, Editura politică, Bucureşti, 1983, p.78........73
4.3. Sistemul economiei de schimb (de mărfuri)..................................73
4.4. Trăsăturile economiei de piaţă contemporane..............................77
Vezi, Economie politică, volumul I, (coordonator Aurel Negucioiu),
Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.220...................................78
CAP. V. PROPRIETATEA ASUPRA BUNURILOR...............................84
5.1. Conceptul de proprietate asupra bunurilor..................................84
prelucrare după Aurel Negucioiu (coordonator), Economie politică,
volumul I, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.175-185..........84
5.2. Formele proprietăţii........................................................................87
5.3. Realizarea economică a proprietăţii..............................................89
CAP. VI. BANII..........................................................................................93
6.1. Conceptul de bani. Geneza şi evoluţia banilor..............................93
Aurel Negucioiu (coord.), Economie politică, vol. I, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 266.............................................................93
C. Kiriţescu, Moneda – mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 63.........................................................94
Thomas Mayer, James S. Duesenberry, Robert Z. Aliber, Banii,
activitatea bancară şi economia, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993, p.26...................................................................................94
Aurel Negucioiu (coord.), Economie politică, vol. I, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 268.............................................................94
Se consideră că primul care a bătut monedă a fost Cresus, regele Lydiei,
deşi specialişti în numismatică au identificat elemente ale circulaţiei
monetare în China încă din secolele X-XI î.e.n. Denumirea de monedă
provine de la atelierul unde se confecţionau monedele metalice în Roma
Antică, situat în apropierea templului zeiţei Junona Moneta...................95
În ianuarie 1976, prin acordul de la Jamaica, F.M.I. a hotărât
demonetizarea aurului.................................................................................96
6.2. Rolul şi funcţiile banilor în economia contemporană...................96

3
CAP. VII. UTILITATEA ŞI VALOAREA MĂRFURILOR. TEORIA
CONSUMATORULUI................................................................................99
7.1. Conceptul de marfă.........................................................................99
7.2. Utilitatea mărfurilor şi teoria consumatorului.............................99
Termenul isophelimă provine de la cuvintele greceşti "isos" = aceeaşi şi
"phelimite" = satisfacţie, plăcere.............................................................106
7.3. Teorii despre valoarea economică...............................................109
CAP. VIII. AGENŢII ECONOMICI ÎN SISTEMUL ECONOMIEI DE
PIAŢĂ........................................................................................................113
8.1. Conceptul de „agent economic” în economia de piaţă...............113
Anuarul Statistic al României 2002, INS, 2003, p. 337..........................114
8.2. Tipologia agenţilor economici. Caracteristici ale acestora........114
În România activitatea întreprinderii se grupează potrivit „Clasificării
Activităţilor din Economia Naţională (CAEN)”, elaborată de INS şi
aprobată prin Hotărârea de Guvern nr. 656/1997. Activitatea principală a
întreprinderii este stabilită în funcţie de produsele sau serviciile a căror
realizare implică cele mai mari părţi ale resurselor umane sau care aduc
cele mai mari venituri întreprinderii........................................................116
O întreprindere exercită una sau mai multe activităţi, în unul sau mai
multe locuri (sedii – unităţi locale ale întreprinderii). În mod convenţional
sunt asimilate întreprinderilor, persoanele fizice şi asociaţiile familiale
care desfăşoară activităţi economice pe bază de liberă iniţiativă potrivit
legii, instituţiile publice şi organizaţiile neguvernamentale....................120
8.3. Rolul şi funcţiile agenţilor economici în dezvoltarea şi
diversificarea activităţii economice.....................................................123
CAP. IX. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI UTILIZAREA LOR...........128
9.1. Conţinutul şi caracteristicile factorilor de producţie.................128
Eugen Prahoveanu, Economie politică. Fundamente de teorie
economică, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p.54................................130
Ibidem.......................................................................................................130
Al. Cioarnă, Cristian Haiduc, Economie, Editura Servo-Sat, 1998, p.102.
....................................................................................................................131

4
Niţă Dobrotă (coordonator), Economie politică, Editura Economică,
1995, p.129.................................................................................................132
Niţă Dobrotă (coordonator), Economie politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1995, p.131...............................................................................134
L. Tövissi, Restructurarea fluxurilor informaţionale în condiţiile trecerii
la economia de piaţă, Tribuna Economică, 19/1991, p.9.........................134
0 Eugen Prahoveanu, Economie politică. Fundamente de teorie
economică, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p.57................................135
9.2. Utilizarea factorilor de producţie.................................................135
2 XXX, Economie politică - Academia de Studii Economice, Editura
Economică, 1995, p.139-143.....................................................................139
9.3. Productivitatea (randamentul) factorilor de producţie.............141
CAP. X. COSTUL BUNURILOR ŞI ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE
....................................................................................................................145
10.1. Costul de producţie – abordări conceptuale.............................145
10.2. Tipologia costurilor.....................................................................147
Costurile explicite sunt considerate costuri de oportunitate îmbrăcând
forma plăţilor către furnizorii externi, lucrători şi alţi agenţi care nu deţin
părţi din firmă în calitate de proprietari...................................................148
Costurile implicite sunt considerate costuri de oportunitate ale utilizării
resurselor...................................................................................................148
deţinute de firmă sau reprezentând contribuţia proprietarilor ei............148
10.3. Structura şi dinamica costului....................................................149
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
82................................................................................................................153
10.4 Comportamentul raţional al producătorului.............................155
10.5. Reducerea costurilor...................................................................158
CAP. XI. PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA..............................................161
11.1. Conceptul de piaţă. Diversitatea pieţelor..................................161
11.2. Cererea de bunuri şi servicii şi elasticitatea ei..........................162
11.3. Oferta de bunuri şi servicii şi elasticitatea ei............................166

5
11.4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă. Formarea preţului de
echilibru.................................................................................................168
CAP. XII. CONCURENŢA – PÂRGHIE ESENŢIALĂ A PIEŢEI........172
12.1. Concurenţa: concept, mecanism, factori de influenta, indicatori
de măsurare...........................................................................................172
Universitatea Babes-Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Economice, Catedra de
Economie Politică, Economie politică, volumul I, Cluj-Napoca, 2000, p.
128..............................................................................................................173
12.2. Concurenţa perfectă....................................................................175
12.3. Concurenţa imperfectă................................................................177
Ibidem, p. 137...........................................................................................178
12.4. Implicarea statului pe piaţa concurenţială................................179
Ibidem, p.142-144.....................................................................................180
CAP. XIII. PREŢURILE. TIPURI DE PIEŢE ŞI MECANISME DE
FORMARE A PREŢURILOR..................................................................182
13.1. Conceptul de preţ. Categorii de preţuri....................................182
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
112..............................................................................................................184
13.2. Formarea preţului de echilibru pe piaţa cu concurenţă perfectă
................................................................................................................185
13.3. Formarea preţului pe piaţa monopolistică................................189
13.4. Formarea preţului pe piaţa de oligopol.....................................191
13.5. Formarea preţului pe piaţa de monopol....................................193
13.6. Implicarea statului în formarea preţurilor...............................194
prelucrare după Aurel Negucioiu (coord.), Economie politică, volumul I,
Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 485-493.........................194
CAP. XIV. PROFITUL............................................................................197
14.1. Conceptul de profit şi funcţiile acestuia....................................197
14.2. Forme de profit............................................................................198
Din punct de vedere contabil costul cuprinde doar cheltuielile cu factorii
de producţie utilizaţi şi consumaţi, alţii decât cei aflaţi în proprietatea

6
întreprinzătorului şi utilizaţi în activitatea economică a unei firme. Din
punct de vedere economic la aceste costuri contabile (explicite) trebuie
adăugate şi costurile implicite, care reprezintă costul folosirii resurselor
proprii atrase în activitatea unei firme (costul capitalului propriu, al
terenurilor proprii, al activităţii proprii de organizare şi conducere etc.)
....................................................................................................................198
Aurel Negucioiu (coordonator), Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie
politică, vol. II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 53........199
ASE, Facultatea de Economie Generală, Catedra de Economie şi Politici
Economice, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p. 171
....................................................................................................................199
14.3. Masa şi rata profitului. Factori de influenţă ai acestora..........200
14.4. Maximizarea profitului pe diferite pieţe...................................202
CAP. XV. PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ. SALARIUL...........................208
15.1. Piaţa forţei de muncă – concept, caracteristici, funcţii............208
Universitatea Babes-Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Economice, Catedra de
Economie Politică, Economie Politică, Volumul I, Cluj-Napoca, 2000, p.
234..............................................................................................................209
politica de ocupare = ansamblul de intervenţii pe piaţa muncii, pentru
stimularea creării de noi locuri de muncă, pentru ameliorarea adecvării
resurselor de muncă la nevoile economiei, pentru asigurarea unei
fluidităţi şi flexibilităţi pe piaţa muncii.....................................................209
15.2. Cererea şi oferta de muncă.........................................................210
15.3. Salariul: abordări teoretico-metodologice.................................213
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
167..............................................................................................................216
15.4. Relaţia productivitate-salariu.....................................................217
15.5. Formele de salarizare..................................................................218
CAP. XVI. PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA.........................................221
16.1. Sistemul bancar şi importanţa lui.............................................221
Forma modernă de organizare şi funcţionare a unităţilor bancare a fost
prefigurată de Banca din Amsterdam (1609) şi apoi de banca Angliei
(1694).........................................................................................................221

7
Lombardare = operaţiune de creditare pe baza unor garanţii constituite
din hârtii de valoare, îndeosebi rente de stat............................................222
Sunt şi puncte de vedere conform cărora băncile specializate ar cuprinde
toate băncile din sistemul bancar, altele decât banca centrală, în
componenţa lor intrând: băncile de depozit, băncile comerciale, băncile
de investiţii, băncile de economii, băncile ipotecare, băncile cooperatiste,
casele de scont şi societăţile financiare (Universitatea Babes-Bolyai,
Facultatea de Ştiinţe Economice, Catedra de Economie Politică,
Economie politică, vol. I, Cluj-Napoca, 2000, p.107)..............................222
16.2. Piaţa monetară – concept, trăsături..........................................223
Unii specialişti apreciază că trebuie făcută distincţie între piaţa
monetară, al cărei obiect de analiză îl constituie doar banii, şi piaţa
creditului, al cărei obiect de analiză îl constituie creditul şi preţul acestuia
(rata dobânzii). Ei consideră că preţul banilor constă în „puterea de
cumpărare” a unităţii monetare, care este invers proporţională cu preţul
bunurilor. ..................................................................................................223
În România, piaţa financiară, privită ca ansamblul relaţiilor şi
mecanismelor de alocare eficientă a resurselor băneşti în economie,
cuprinde (conform sistemului anglo-saxon): piaţa monetară – specializată
în atragerea şi plasarea fondurilor pe termen scurt şi piaţa de capital –
specializată în atragerea şi plasarea fondurilor pe termen mediu şi lung.
....................................................................................................................223
Operaţiunea day-to-day money sau overnight money este cea mai scurtă
tranzacţie monetară constând în acordarea unui credit până la ora 12,00
a zilei următoare, asemănătoare cu aceasta fiind creditul pe două sau mai
multe zile, cu drept de preaviz pentru creditor şi debitor (call money).
Majoritatea operaţiunilor pe această piaţă au termene care pot ajunge
până la un an.............................................................................................224
Scontarea = operaţiune de credit de cumpărare a efectelor de comerţ
(cambii, bilete la ordin etc.) de către bănci...............................................224
Reescontarea = operaţiune efectuată de banca centrală a unei ţări în
vederea aprovizionării cu mijloace băneşti lichide a băncilor comerciale.
....................................................................................................................224
Vezi Gabriela Bodea (coord.), Economie politică. Sistematizări şi
aplicaţii, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, p.195............................224
16.3. Cererea şi oferta de monedă.......................................................225

8
ASE, Economie politică, Editura Economică, 1995, p. 239 ..................225
ASE, Facultatea de Economie Generală, Catedra de Economie şi Politici
Economice, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p. 273
....................................................................................................................225
acestea reprezintă surplusul substitutelor monetare (creanţele asupra
băncii atestate prin certificate de depozit, bilete de bancă ce au ca obiect
cantitatea de bani ce va fi restituită la cerere) faţă de rezerva monetară
conservată de debitor (banca)...................................................................226
16.4. Masa monetară şi structura ei. Agregatele monetare..............230
Componenţa agregatelor monetare este preluată din ASE, Economie
politică, Editura Economică, 1995, p. 237-238........................................231
16.5. Politica monetară şi instrumentele ei.........................................232
Aurel Negucioiu (coordonator), Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie
politică, vol. II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 11 .......232
16.6. Dobânda – concept, forme, funcţii.............................................233
16.7. Masa şi rata dobânzii. Factori de influenţă ai acestora...........235
ASE, Economie politică, Editura Economică, 1995, p. 277...................237
CAP. XVII. PIAŢA CAPITALULUI........................................................239
17.1. Conceptul de piaţă de capital şi funcţiile acesteia ...................239
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003,
p.289...........................................................................................................239
Unii specialişti apreciază că piaţa de capital reprezintă totalitatea
operaţiunilor şi tranzacţiilor efectuate prin confruntarea cererii şi ofertei
de capital şi care au drept rezultat formarea şi plasarea capitalului de
împrumut pe termen scurt, mijlociu şi lung. Piaţa de capital pe termen
scurt este echivalentă cu piaţa monetară, iar piaţa de capital pe termen
mijlociu şi lung, cu piaţa financiară. (Vezi Aurel Negucioiu
(coordonator), Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, vol. II,
Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 15-16)............................239
17.2. Structura pieţei de capital...........................................................242
17.3. Titlurile financiare pe termen lung ..........................................242
17.4. Bursa de valori.............................................................................246

9
valoarea mobiliară reprezintă un titlu de valoare (participaţie sau
creanţă) care se poate negocia la bursa de valori, atestând posesorului un
drept de o anumită valoare........................................................................246
A. Negucioiu (coordonator), Economie politică, vol. II, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.35..............................................................247
Ibidem, p. 39.............................................................................................248
ASE, Economie politică, Editura economică, 1995, p. 252....................249
Piaţa secundară de valori mobiliare are în România două componente:
Bursa de Valori Bucureşti (B.V.B.) şi piaţa RASDAQ............................249
CAP. XVIII. RENTA................................................................................251
18.1. Renta economică – abordări conceptuale. Natura rentei........251
D. Ricardo, Opere alese, vol. I, Bucureşti, 1959, p.85............................252
A. Negucioiu, Economie politică, vol. II, Editura George Bariţiu, Cluj-
Napoca, 1998, p.35, p. 94..........................................................................252
Ibidem, p. 98.............................................................................................253
18.2. Formele rentei economice...........................................................253
ASE, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 177..............255
18.3. Mecanismul formării rentei funciare.........................................256
Ibidem, p. 178...........................................................................................257
18.4. Preţul pământului şi factorii care-l influenţează......................259
CAP.XIX. ECONOMIA NAŢIONALĂ....................................................261
19.1. Determinări conceptuale.............................................................261
Aurel Negucioiu (coordonator), Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie
politică, vol. II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 188......261
Universitatea Babes-Bolyai, Catedra de Economie Politică, Economie
politică, volumul 2, Cluj-Napoca, 2000, p. 259........................................261
Vezi Aurel Negucioiu (coordonator), Anton Drăgoescu, Sabin Pop,
Economie politică, vol. II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.
189-190.......................................................................................................262
19.2. Rezultatele activităţii economice la nivel naţional şi metode de
determinare a lor..................................................................................263

10
19.3. Dimensiunile unei economii naţionale prin prisma sistemului
indicatorilor macroeconomici..............................................................268
Ibidem, p. .................................................................................................268
CAP. XX. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE
....................................................................................................................272
20.1. Venitul naţional şi repartiţia lui.................................................272
A. Negucioiu, A. Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, Editura
George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 269..............................................273
20.2. Consumul şi legităţile sale...........................................................273
J.M. Keynes,op..cit., p.121-125 şi 135-136..............................................275
Ibidem, p. 125...........................................................................................276
20.3. Procesul economisirii...................................................................276
Lucrarea pentru care a primit Premiul Nobel pentru Economie se
numeşte Ciclul de viaţă, economiile individuale şi bogăţia naţiunilor,
apărută în iunie 1986 în „American Economic Review”........................277
20.4. Investiţiile şi eficienţa lor............................................................278
CAP. XXI. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA MACROECONOMICĂ
....................................................................................................................281
21.1. Creştere, dezvoltare şi progres economic..................................282
A. Cotta, Dictionaire de science économique, 3e edition, Mison Maime,
1968............................................................................................................282
Fr. Perroux, L'economié du XX'eme siecle, deuxiéme édition augmentée,
PUF, Paris, 1964, p. 487 ..........................................................................282
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003,p.
211 .............................................................................................................283
Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică,
volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 243.............283
Ibidem, p. 245...........................................................................................284
21.2. Factorii creşterii şi dezvoltării economice.................................284
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p. 212........284
Ibidem, p. 213...........................................................................................284

11
Ibidem.......................................................................................................285
Ibidem.......................................................................................................286
21.3. Costuri şi efecte ale creşterii economice....................................287
Ibidem, p. 214...........................................................................................287
21.4. Teorii cu privire la creşterea economică...................................288
21.5. Dezvoltarea economică durabilă................................................289
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Bucureşti, 2003, p. 220........................290
Ibidem.......................................................................................................290
Ibidem, p. 221...........................................................................................290
Ibidem, p. 224...........................................................................................291
Ibidem, p. 226...........................................................................................291
CAP.XXII. CICLICITATEA VIEŢII ECONOMICE..............................294
22.1. Ciclul economic – abordări conceptuale....................................294
Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică,
volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 308.............295
Ibidem, p. 309...........................................................................................295
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
234..............................................................................................................295
Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică,
volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 315.............295
22.2. Tipologia ciclurilor economice...................................................295
G. Bodea (coord.), Economie politică. Sistematizări şi aplicaţii, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, p. 277-278................................................296
22.3. Fazele ciclurilor economice.........................................................296
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
235..............................................................................................................297
Ibidem, p. 237...........................................................................................299
Ibidem, p. 239...........................................................................................299
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe
Economice, Catedra de Economie Politică, Economie politică, volumul 2,
Cluj-Napoca, 2000, p. 327 ........................................................................300

12
22.4. Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu.................................300
22.5. Politici economice anticiclice......................................................303
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
242..............................................................................................................304
Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică,
volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 347.............304
CAP.XXIII. ŞOMAJUL.............................................................................306
23.1. Ocupare, subocupare, neocupare, şomaj – frontierele dintre ele
................................................................................................................306
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe
Economice, Catedra de Economie Politică, Economie politică, volumul 2,
Cluj-Napoca, 2000, p. 370.........................................................................306
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe
Economice, Catedra de Economie Politică, Economie politică, volumul 2,
Cluj-Napoca, 2000, p. 373.........................................................................307
23.2. Formele principale ale şomajului...............................................308
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
261..............................................................................................................309
23.3. Cauzele principale ale apariţiei şi existenţei şomajului...........310
Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică,
volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 375.............311
23.4. Indemnizaţia de şomaj şi munca................................................312
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
263..............................................................................................................312
Ibidem, p. 264...........................................................................................313
Ibidem.......................................................................................................313
23.5. Consecinţe ale şomajului.............................................................314
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe
Economice, Catedra de Economie Politică, Economie politică, volumul 2,
Cluj-Napoca, 2000, p. 383.........................................................................316
23.6. Măsuri de diminuare a şomajului şi a efectelor sale................316

13
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
265..............................................................................................................317
Ibidem.......................................................................................................317
CAP. XXIV. INFLAŢIA............................................................................319
24.1. Definirea, măsurarea şi aprecierea intensităţii inflaţiei...........319
G. Bodea (coord.), Economie politică. Sistematizări şi aplicaţii, Editura
Risoprint. Cluj-Napoca, 2003, p. 287........................................................322
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
304..............................................................................................................323
Ibidem.......................................................................................................323
24.2. Factorii şi cauzele inflaţiei. Spirala inflaţionistă.......................323
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
300..............................................................................................................326
Pierre Blezbakh, Inflaţie, dezinflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992, p. 79-80.............................................................................................326
24.3. Efectele economico-sociale ale inflaţiei......................................326
24.4. Politici de combatere a inflaţiei..................................................328
24.5. Inflaţia şi şomajul. Şomajul – regulatorul inflaţiei salariale...329
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.
308-309.......................................................................................................330
Ibidem, p. 309...........................................................................................331
CAP. XXV. STATUL ŞI ECONOMIA......................................................332
25.1. Raportul stat-economie – trecut, prezent, viitor.......................332
Maria Oroian, Necesitatea implicării statului în economie (opinii pro şi
contra), în Lucrările Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice, Tg.-Mureş,
Universitatea „Petru Maior” Tg.-Mureş, volumul I, Editura Universităţii
„Petru Maior”, Tg.-Mureş, 2002, p. 280-284...........................................332
Vezi Bertrand Jaquillet, Desetatiser, Editura Robert Lafonnt, Paris, 1985,
p. 34............................................................................................................333
Paul A.Samuelson, Willian D.Nordhaus, Micro-economie, 14e Èdition
entièrement revue et mise à jour, Les Edition d’Organisation, Paris, 1995,
p.107...........................................................................................................335

14
Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Economia mixtă, jumătate capitalistă,
jumătate socialistă, Editura Alternative, Bucureşti, 1992, p.25..............335
25.2. Politica economică. Tipologia politicilor economice.................335
Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică,
volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 458-460.....335
25.3. Bugetul de stat. Politica veniturilor şi a cheltuielilor publice..337
Cf. Jean Romeuf (sub direcţia), Dictionaire des sciences economiques,
P.U.F., 1956, p. 178, citat de Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin
Pop, Economie politică, volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-
Napoca, 1998, p. 465.................................................................................337
Niţă Dobrotă (coordonator), Economie politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1995, p. 430..............................................................................338
Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică,
volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.475..............340
Ibidem, p. 476...........................................................................................340
25.4. Planificarea şi programarea în economia de piaţă...................340
Niţă Dobrotă (coordonator), Economie politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1995, p. 315..............................................................................340
CAP. XXVI. INTERDEPENDENŢE ECONOMICE INTERNAŢIONALE
....................................................................................................................343
26.1. Interdependenţele economice internaţionale – caracteristici. .343
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p. 326........343
Ibidem, p. 327...........................................................................................343
Ibidem, p. 328...........................................................................................344
Ibidem.......................................................................................................344
26.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială.............................345
Vezi Ioan Popa, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura
Economică, Bucureşti, 1997, p. 319 şi urm..............................................346
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p. 331........347
Ibidem.......................................................................................................347
26.3. Piaţa valutară. Balanţa de plăţi externe....................................349

15
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p. 334........349
Euro este moneda unică folosită în cadrul Uniunii Europene, introdusă
la 1 ianuarie 2002, România adoptând-o ca monedă de referinţă începând
cu 3 ianuarie 2003, toate calculele economice raportându-se la aceasta.
....................................................................................................................349
După ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p. 335
....................................................................................................................349
Ibidem, p. 337...........................................................................................350
Ibidem, p. 339...........................................................................................350
26.4. Inegalităţi şi decalaje în economia mondială............................351
Ibidem p.341.............................................................................................351
Ibidem, p. 342...........................................................................................351
CAP. XXVII. SOCIETĂŢILE MULTINAŢIONALE..............................353
27.1. Conceptul de societate multinaţională.......................................353
Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică,
volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.622..............353
Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică,
volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 624-625.....354
27.2. Trăsăturile activităţii societăţilor multinaţionale în perioada
postbelică...............................................................................................356
Aurel Negucioiu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică,
volumul II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.625-628......357
27.3. Tipologia societăţilor multinaţionale.........................................358
27.4. Rolul societăţilor multinaţionale în economia naţională..........359
CAP. XXVIII. INTEGRAREA ECONOMICĂ........................................365
28.1. Integrarea economică – determinări conceptuale....................365
A. Negucioiu (coord.), Economie politică, vol. II, Editura George Bariţiu,
Cluj-Napoca, 1998, p. 635.........................................................................365
Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Economice, Catedra de
Economie Politică, Economie Politică, vol. II, Cluj-Napoca, 2000, p. 459
....................................................................................................................365
Ibidem, p. 461...........................................................................................366

16
Ibidem, p. 463...........................................................................................366
28.2. Cauzele integrării........................................................................366
Ibidem, p. 465-468....................................................................................366
A. Negucioiu (coord.), Economie politică, vol. II, Editura George Bariţiu,
Cluj-Napoca, 1998, p. 637-638..................................................................367
Ibidem, p. 642...........................................................................................367
28.3. Principalele etape ale creării Uniunii Europene.......................367
Înfiinţarea CEE a stimulat procesul de integrare european, dar şi de pe
alte continente. Astfel, în Europa se va forma Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb (AELS) prin semnarea la 4 ianuarie 1960 a Convenţiei
de la Stockolm între Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie,
Norvegia, Portugalia şi Suedia. Tot în 1960 a luat fiinţă Asociaţia Latino-
Americană a Comerţului Liber grupând Argentina, Brazilia, Chile,
Mexic, Paraguay, Uruguay şi Peru, ulterior alăturându-li-se Columbia,
Ecuador, Bolivia şi Venezuela. În acelaşi an ia fiinţă Piaţa Comună din
America Centrală, în 1963 Comunitatea Economică a Statelor din Africa
de Vest, în 1964 Uniunea Vamală şi Economică Africii Centrale..........368
Centrul de informare al Comisiei Europene în România.......................370
28.4. România şi integrarea în UE......................................................372
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p.360.........373
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................379

17
CUVÂNT ÎNAINTE

Ştiinţa societăţii umane reprezintă sistemul de cunoştinţe ştiinţifice


cu privire la realitatea umană, economică, tehnologică, socială, naturală,
ecologică, etc., cunoştinţe obţinute în activitatea de cercetare ştiinţifică şi în
practică de către specialişti ce aparţin generaţiilor anterioare cât şi celor din
prezent, având un pronunţat caracter complex şi dinamic, dezvoltându-se şi
perfecţionându-se continuu. În sistemul ştiinţei, ştiinţa economică este un
subsistem de cunoaştere, fundamentare şi orientare a fenomenelor,
proceselor şi activităţilor economice ce caracterizează evoluţia societăţii –
la un moment dat şi în dinamică.
Ştiinţa economică urmăreşte, în esenţă, cunoaşterea fenomenelor
şi proceselor realităţii economice în legătură cu acţiunea subiecţilor
economici legată de formarea, protejarea şi alocarea optimă a resurselor,
desfăşurarea proceselor de producţie, repartiţie, schimb şi consum a
bunurilor, recuperare şi reciclare, scoaterea raţională şi distrugerea
bunurilor de producţie nerecuperabile, protejarea mediului natural şi
asigurarea echilibrului ecologic.
Economia (economia politică) este o ramură fundamentală a ştiinţei
economice, reprezentând un ansamblu coerent de cunoştinţe ştiinţifice
despre economie, cu caracter teoretic şi metodologic, care caracterizează
starea, potenţialul, comportamentele şi finalităţile economiei, care poate
orienta atât activitatea de cercetare şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor,
proceselor şi sistemelor economice în mişcarea şi schimbarea lor, cât şi
acţiunile practice umane economice şi sociale. Economia politică este
prima ramură a ştiinţei economice, care s-a format prin contribuţia
specialiştilor, în special a economiştilor, în diversele etape ale evoluţiei
economiei şi societăţii, ramură care s-a autonomizat şi intrat în sistemul
ştiinţei societăţii, începând cu evoluţia sistemului economic al
capitalismului, la sfârşitul secolului al XVII–lea şi începutul secolului al
XVIII–lea.
Economia şi-a amplificat rolul său cognitiv devenind bază
metodologică a tuturor disciplinelor şi ramurilor ştiinţei economice, cărora le
oferă cadrul conceptual fundamental, pe care acestea se pot dezvolta cu
succes.
Pe lângă funcţiile cognitive, Economia îndeplineşte şi un şir de
funcţii cu caracter aplicativ oferind omului şi specialistului elemente
valoroase pentru dezvoltarea principalelor tendinţe ale mişcării economice,
pentru fundamentarea strategiilor şi scenariilor la macro şi micro scară, ca
şi pentru formarea şi dezvoltarea comportamentului economic al oamenilor
în diferitele ipostaze ale manifestării ca subiecţi, ca actori şi operatori
economici.

18
Studiul acestei discipline în cadrul învăţământului economic superior
este o necesitate, fiind chemată să contribuie la:
- formarea şi lărgirea culturii economice generale a viitorilor
specialişti cu studii economice superioare;
- înarmarea lor cu cunoştinţe necesare şi utile pentru înţelegerea
esenţei fenomenelor, relaţiilor şi proceselor economice, a mecanismului de
funcţionare, evoluţie a vieţii economice şi sociale, a principiilor şi legilor
care guvernează mişcarea economică, însuşirea sistemului categorial al
ştiinţei economice, care este utilizat în mod practic şi de celelalte ramuri ale
ştiinţei economice;
- dobândirea şi dezvoltarea aptitudinii de cercetare independentă a
universului economic;
- formarea unui mod economic de gândire avansat, independent,
creator;
- formarea şi dezvoltarea conştiinţei economice înaintate;
- cristalizarea şi consolidarea unui comportament economic
adecvat;
- formarea capacităţii de a pătrunde tot mai mult în straturile adânci
ale esenţei proceselor economice, de a vedea cu o aproximaţie cât mai
mare tendinţele şi direcţiile evoluţiei economice.
Suntem convinşi că tratarea problematicii economiei este un
demers intelectual, metodologic şi pragmatic cu un grad ridicat de
complexitate şi dificultate, care constituie o operă ce nu poate fi înfăptuită
cu certitudine absolută, că procesul cunoaşterii şi expunerii realităţii
economice trebuie continuat pentru a corespunde cu dinamica schimbărilor
din economia contemporană şi cea a viitorului. Autoarea este conştientă de
caracterul perfectibil al lucrării, dimensiunile şi calitatea acesteia
reclamând un efort permanent pentru perfecţionare şi îmbogăţire, şi aduce
mulţumiri tuturor specialiştilor şi studenţilor care vor sugera propuneri de
îmbunătăţire a cursului la o nouă ediţie a acestuia.

Autoarea

19
CAP.I. ECONOMIA POLITICĂ – ŞTIINŢĂ TEORETICĂ FUNDAMENTALĂ

1.1. Economia – componentă principală a societăţii umane


1.2. Apariţia şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţă
1.3. Obiectul de studiu al economiei politice
1.4. Ştiinţa economică în sistemul general al ştiinţei

1.1. Economia - componentă principală a societăţii umane

Produs istoric al unei dezvoltări îndelungate şi contradictorii,


economia lumii contemporane, constituie un domeniu principal al realităţii,
un subsistem important al societăţii, o componentă a progresului umanităţii.
Apărută din natură, societatea umană se dezvoltă în strânsă
interacţiune cu aceasta. Viaţa socială nu este însă o simplă prelungire a
naturii, ci marchează trecerea la o altă formă de existenţă a materiei -
forma socială - a cărei trăsătură definitorie este prezenţa omului ca fiinţă
conştientă şi activă. Subiect şi obiect al vieţii sociale, omul este atât parte a
naturii cât şi a societăţii. Existenţa şi dezvoltarea sa se bazează pe
schimbul permanent de substanţe cu natura şi cu mediul social în care
trăieşte, schimb ce se realizează în şi prin practica socială.
Problema raportului natură-om-societate a constituit totdeauna
subiect de preocupare pentru gândirea social-filosofică şi economică. Acest
raport, relevă interacţiunea, întrepătrunderea şi unitatea dinamică dintre
elementele raportului, unitate în care omul, ca sinteză între componenta
naturală şi cea socială, acţionează asupra naturii, o modelează şi o
adaptează scopurilor şi nevoilor sale, dar, totodată, suferă influenţa ei
permanentă.
În funcţie de diviziunea muncii în societate, se constituie şi diferitele
domenii ale vieţii sociale: economic, politic, juridic, ideologic, artistic,
religios, moral, cultural, mediu înconjurător etc. Între diferitele domenii ale
vieţii sociale, ale sistemului social, există raporturi, legături şi
interdependente, care condiţionează progresul întregului sistem social.
Oricare ar fi forma de manifestare a vieţii sociale, la baza existenţei şi
desfăşurării ei, a dezvoltării celorlalte sfere de activitate stă activitatea
economică. La rândul ei, activitatea economică este influenţată de
celelalte structuri ale societăţii.
Punctul de pornire, impulsul şi motivaţia oricărei activităţi umane
sunt nevoile sau trebuinţele. Ca cerinţe obiective ale existenţei umane,
nevoile reflectă raporturile oamenilor cu mediul natural şi cel social şi îi
determină să acţioneze asupra lumii exterioare pentru a crea bunurile şi
serviciile necesare întreţinerii şi asigurării progresului vieţii lor.

20
Ansamblul nevoilor de consum ale oamenilor, la care se adaugă
nevoile condiţionate de organizarea socială a traiului acestora în societate,
constituie nevoia socială. Apariţia, formarea şi dezvoltarea nevoii sociale,
este condiţionată, înainte de toate, de producţia bunurilor şi a serviciilor
materiale şi a valorilor spirituale.
Nevoile economice exprimă cerinţe a căror împlinire generează
activităţi şi relaţii economice între oameni. Se caracterizează prin faptul că
se satisfac cu bunuri materiale şi servicii ce rezultă din activitatea
economică, din îmbinarea substanţelor din natură cu munca omenească,
iar prin utilizarea şi consumul lor se asigură în primul rând, viaţa materială a
oamenilor şi a societăţii în continuitatea şi înnoirea ei permanentă.
În cadrul activităţilor economice, un loc principal revine producţiei
materiale. În producţie, oamenii acţionează asupra naturii şi o transformă
în funcţie de nevoile lor, urmărind crearea de bunuri şi servicii
corespunzătoare diferitelor categorii de nevoi economice.
Bunurile economice create în producţie sunt supuse repartiţiei sau
distribuţiei în raport de nevoile societăţii, asigurarea continuităţii producţiei
şi satisfacerii nevoilor individuale de consum. Ele parcurg apoi sfera
schimbului sau circulaţiei, pentru ca, în final, să devină obiect al
consumaţiei.
În societatea contemporană, are loc adâncirea diviziunii sociale a
muncii, procesul de separare şi diferenţiere a activităţilor se accentuează,
sunt create noi ramuri şi subramuri ale producţiei materiale, cât şi alte
activităţi care se materializează sub forma serviciilor economice. Rezultatul
activităţilor de servicii se finalizează atât în bunuri materiale cât şi în efecte
care nu îmbracă întotdeauna forma materială. Ansamblul de activităţi care
privesc producţia socială, inclusiv cercetarea ştiinţifică, repartiţia, schimbul
şi consumul bunurilor materiale şi a serviciilor economice, în
interdependenţa lor, recuperarea şi reutilizarea bunurilor, protecţia mediului
constituie economia societăţii contemporane. În reluarea lor neîntreruptă
şi în unitatea lor aceste activităţi constituie procesul reproducţiei sociale.
Între sferele activităţii economice - producţie, repartiţie, circulaţie,
consum - există o strânsă interdependenţă, ele formând o unitate organică.
Delimitarea acestor sfere, definirea legilor care le generează dezvoltarea,
dezvăluirea raporturilor dintre ele se află în centrul preocupărilor ştiinţei
economice.
În lumea contemporană, datorită adâncirii diviziunii muncii,
accentuării dependenţelor şi interdependenţelor pe plan intern şi
internaţional, ca şi a necesităţii dezvoltării economice eficiente, economia
se structurează pe nivele: microeconomie, macroeconomie şi
mondoeconomie sau economie mondială.
Cuvântul “microeconomie” provine de la cuvântul grecesc
“mikros”, adică “mic”. Ea desemnează fenomenele, procesele, relaţiile şi
activităţile economice de la nivelul unităţilor de bază ale economiei, ale

21
agenţilor economici elementari - societăţi comerciale, instituţii financiar-
bancare, de asigurări, administraţii locale, menaje (gospodării).
Microeconomia este nivelul dominant şi determinant al unei
economii deoarece aici se concep şi se realizează bunurile economice, are
loc activitatea economică şi se realizează finalităţile economice.
Ca ramură a ştiinţei economice şi ca nivel structural şi funcţional al
economiei - microeconomia - îndeplineşte funcţii importante în alocarea şi
utilizarea resurselor limitate, rare şi tot mai scumpe în vederea acoperirii
nevoilor aflate în creştere şi diversificare. La nivelul microeconomic, în
economiile de piaţă, se decide ce se produce, cât se produce, cum se
produce, cu ce resurse şi factori de producţie, pentru cine se produce, cu
ce finalităţi se produce, care sunt efectele şi implicaţiile activităţii
economice pe termen scurt şi mai lung. Cu alte cuvinte, microeconomia
studiază alegerile şi acţiunile agenţilor economici (firme, gospodării,
guvern, etc.)
Microeconomia, cu problematica ei, reprezintă şi o componentă
fundamentală a ştiinţei economice şi a economiei politice.
Cuvântul “macroeconomie” provine tot din limba greacă,
(“makros” adică “mare”), semnificând probleme economice şi activităţi
economice de dimensiuni mari, agregate, pe ansamblul sistemului
economic şi a subsistemelor sale (ramuri, subramuri, domenii de activitate,
sectoare instituţionale).
Macroeconomia se concentrează cu prioritate către analiza
dimensională şi calitativă a mecanismului de funcţionare a economiei
naţionale, a legăturilor, interdependenţelor şi corelaţiilor dintre variabilele
macroeconomice, punând accentul pe aspectele de măsurare a influenţelor
directe şi indirecte dintre acestea în vederea cunoaşterii realităţii şi
orientării deciziilor de politică macroeconomică. Macroeconomia are ca
obiect de studiu cunoaşterea comportamentului economic global al
agenţilor economici agregaţi. Ea studiază mecanismele pieţelor naţionale
generalizate (piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa resurselor şi factorilor de
producţie, piaţa muncii, piaţa monetară, financiară şi valutară etc.),
performanţele sistemului economic, echilibrele şi dezechilibrele care se
manifestă şi soluţiile rezolvării acestora.
Desfăşurarea activităţii economice presupune existenţa unor
comunităţi umane, ale căror formă, complexitate şi trăinicie sunt
determinate de condiţiile concret-istorice, de nivelul dezvoltării societăţii.
Primele manifestări de viaţă economică au avut loc în cadrul unor forme
simple de comunitate umană. În societatea modernă, complexitatea vieţii
economice au impus formele evoluate de viaţă socială - poporul şi
naţiunea. Formarea naţiunilor şi a statelor naţionale a creat cadrul
constituirii economiilor naţionale. Rezultat a unui îndelungat proces
istoric, economia naţională cuprinde totalitatea ramurilor de activitate
economică şi extraeconomică dezvoltate pe teritoriul statului naţional, aflate

22
într-o strânsă interdependenţă. Între economiile naţionale s-au dezvoltat în
timp multiple legături, interdependenţe, condiţionări şi conexiuni economice,
ele devenind părţi ale economiei mondiale (globale). Economia mondială
este constituită din ansamblul economiilor naţionale ale statelor lumii, privite în
legăturile, interdependenţele şi conexiunile dintre ele.
La rândul lor, economiile naţionale generează progresul economiei
mondiale. În linii generale, economia mondială s-a conturat la sfârşitul
secolului al XIX şi începutul secolului al XX-lea, ca urmare a formării
statelor şi a extinderii diviziunii internaţionale a muncii. Economia mondială
cunoaşte şi în prezent un proces de desăvârşire prin deprinderea unor
state din cadrul altora sau de integrare a unor economii (în cadrul tendinţei
de globalizare).
Diviziunea mondială a muncii a creat necesitatea obiectivă a
stabilirii unor raporturi economice între ţările lumii. Aceste relaţii de
interdependenţă se concretizează într-o multitudine de fluxuri economice
de bunuri materiale şi servicii, de capitaluri şi de forţă de muncă. O
caracteristică a economiei mondiale contemporane este amplificarea,
diversificarea şi intercondiţionarea dintre aceste fluxuri, prin creşterea
complexităţii lor. Relaţiile economice internaţionale reprezintă ansamblul
legăturilor economice, obiective şi necesare ce se stabilesc între agenţii
economici aparţinând diferitelor ţări, legături ce se formează în virtutea
diviziunii mondiale a muncii.
Principalii subiecţi în relaţiile economice internaţionale sunt statele
naţionale. Existenţa, dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor economice
internaţionale impun intervenţia activă a statului, în calitate de subiect
primar de drept internaţional, în vederea realizării cadrului desfăşurării
acestora, încheierii unor acorduri comerciale şi de cooperare economică
între ţări. Alături de ţări, un rol important în relaţiile economice
internaţionale îl au organizaţiile şi organismele regionale sau mondiale,
marile societăţi transnaţionale, şi agenţii economici ai statelor lumii.
Forma concretă de realizare a relaţiilor economice internaţionale o
formează fluxul economic internaţional. Acesta semnifică mişcarea unor
valori materiale, băneşti şi spirituale de la o ţară la alta. Fluxurile îmbracă
forme diferite precum: produse, servicii, capitaluri, forţă de muncă,
cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale care fac obiectul
schimbului reciproc de activităţi dintre economiile naţionale, în
interdependenţa dintre ele, formează circuitul economic mondial. El are
caracter obiectiv, istoric, dinamic şi complex.
Fluxurile economice constituie obiectul pieţei mondiale. Ea
reprezintă spaţiul (locul) de manifestare a diviziunii internaţionale a muncii,
a ansamblului de relaţii de schimb care se stabilesc între agenţii economici
din ţări diferite, pe baza cererii şi ofertei. Ca forme ale pieţei mondiale
amintim: comerţul internaţional; piaţa internaţională a capitalurilor; piaţa

23
mondială a muncii; piaţa schimburilor valutare; piaţa produselor tehnico-
ştiinţifice.

1.2. Apariţia şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţă

Motivaţia căutărilor teoretice şi acţiunilor practice în economie, a


fost şi rămâne, în principal, legată de necesitatea obţinerii cunoştinţelor şi
experienţei care permit un permanent progres în raţionalizarea, optimizarea
raportului resurse şi nevoi, la nivel individual şi social.
Istoria gândirii economice ştiinţifice consemnează perioadele şi
realizările obţinute, în timp, în procesul devenirii şi permanentei îmbogăţiri a
ştiinţei economice şi economiei politice. În sinteză, consemnăm principalele
momente, personalităţi şi rezultate care au marcat procesul apariţiei şi
afirmării ştiinţei economice.
1. Începuturile înţelegerii şi explicării fenomenelor şi proceselor
economice îşi au geneza în antichitate. Spiritele luminate ale vremii din
China, India, Egipt şi Babilon au avut preocupări legate de studierea şi
explicarea unor fenomene economice. Ele au fost intensificate şi au
dobândit o anumită permanenţă în Grecia şi Roma antică, de când încep
să apară şi intră în circuitul general al cunoaşterii primele lucrări
economice. Astfel, Xenophon scrie lucrările Economicul şi Despre venituri;
Platon elaborează lucrările - Statul, Republica şi Legile; Aristotel îşi
expune concepţia generală şi economică în lucrările - Politica şi Etica
nicomachică.
De această perioadă este legată etimologia cuvântului economie,
de origine greacă. Una din lucrările lui Xenophon a fost intitulată
“Oikonomikos”, prin care grecii înţelegeau economia casnică: “Oikos”
înseamnă casă, cetate şi “nomos” desemnează principiul, legea, regula.
Astfel, obiectul economiei consta în ştiinţa (arta) administrării cetăţii.
2. În evul mediu, gândirea economică este subordonată moralei
creştine, avându-i ca reprezentaţi pe Toma D’Aquino şi Thomas Münzer,
lucrările acestora neaducând multe lămuriri pe tărâm economic.
3. În perioada cuprinsă aproximativ între anii 1450-1740, gândirea
economică şi practica realizează progrese evidente. Această perioadă este
dominată la început de mercantilişti, care întreprind demersuri teoretice în
domeniul populaţiei, monedei, dobânzii, balanţei comerciale şi de plăţi,
preţului etc., cât şi eforturi raţionale pentru rezolvarea problemelor practice.
Esenţa abordărilor teoretice şi a acţiunilor practice au ca finalitate
îmbogăţirea naţiunii.
În această perioadă, francezul Antoine de Montchrèstien foloseşte
pentru prima dată în caracterizarea ştiinţei economice termenul de
economie politică, iar J.B. Colbert precizează că economia este pozitivă
şi normativă, stări ce implică teoria şi practica şi se verifică prin politica

24
economică. Willyam Petty se impune cu importante contribuţii teoretice şi
metodologice în domeniul valorii, salariului, profitului, rentei etc.
4. În istoria gândirii economice se consideră că primul curent de
economie politică cu valenţe coerente şi liberale este al fiziocraţilor. Acest
curent premerge gândirii liberale clasice. Figurile cele mai reprezentative
ale fiziocraţilor sunt Fronçois Quesnay cu lucrarea “Tabloul economic” şi
A.R.J. Turgot cu “Reflexiuni asupra formării şi distribuirii bogăţiei”. În
această perioadă economia politică devine mai sistematică, se bazează pe
cercetări şi concluzii riguroase, apelează la unele metode şi tehnici de
cunoaştere, cum sunt analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia etc. Fiziocraţii
construiesc un sistem noţional economic cu valenţe originale şi oferă o
primă imagine formală şi coerentă a reproducţiei produsului naţional.
Doctrina şi politica fiziocrată sunt în esenţă liberale. Liberalismul fiziocrat se
sprijină pe o filozofie proprie: ordinea naturală. Ordinea naturală devine o
trăsătură fundamentală a liberalismului, susţinută de mai toţi gânditorii
liberali.
Gândirea fiziocrată, cu filozofia ei socială şi cu valorile
fundamentate pe ordinea naturală, libertatea şi dreptul de proprietate ce se
instalează şi se impune la finele secolului XVII şi începutul secolului XVIII,
oferă o importantă bază de sprijin şi punct de plecare pentru clasicismul
economic.
5. „Era” clasică şi clasicismul economic se manifestă în secolul
al XVIII-lea şi al XIX-lea, iar spaţiul de manifestare îl reprezintă statele din
Europa Occidentală aflate într-o puternică dezvoltare. Anglia şi Franţa au o
contribuţie majoră la promovarea gândirii economice liberale clasice.
Clasicii liberalismului elaborează lucrări economice care au rolul de
a polariza gândirea economică liberală, orientându-o teoretic, metodologic
şi practic. În această perioadă apar lucrările de referinţă ale gândirii clasice
liberale: “Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, scrisă
de Adam Smith în 1776; “Principiile economiei politice şi ale impunerii”
scrisă de David Ricardo în 1817; “Principiile de economie politică”,
elaborată de J.S. Mill (1848); “Eseu asupra principiului populaţiei” scrisă de
Th. Malthus (1798); “Tratat de economie politică”, realizată de J.B. Say
(1803).
Această perioadă de timp din secolele XVIII şi XIX a intrat în istorie
ca perioada clasicismului economic. Este perioada de autonomizare a
economiei politice ca ştiinţă şi începutul afirmării ştiinţei economice. Ideile
economice exprimate, de regulă, în lucrări filosofice, istorice, de morală
etc., sunt acumulate, reconsiderate, îmbogăţite şi cuprinse în lucrări de
specialitate economică. Economia devine tot mai mult sfera de cunoaştere
şi orientare practică a specialiştilor economişti. Scopul ştiinţei economice
este atât sub aspectul teoriei cât şi al practicii, acela al cunoaşterii cauzelor
care conduc la îmbogăţirea individului şi naturii. Concepţia fundamentală

25
despre organizarea şi conducerea economiei de mărfuri (schimb) este cea
a ordinii naturale, bazată pe legi naturale, pe autoreglare şi libertate.
Clasicii studiază cu metode tot mai perfecţionate (analiză,
abstractizare, deducţie etc.) în mod sistematic fenomenele şi procesele
microeconomiei. Ei consideră că microeconomia reprezintă fundamentul
dezvoltării şi progresului economic, al întreprinzătorul individual şi colectiv,
că interesul personal asigură pacea socială.
Clasicii economiei liberale au studiat şi adus contribuţii de valoare la
clarificarea unor probleme economice fundamentale, cum sunt: valoare,
preţ, producţie, repartiţie, creştere economică, schimburi internaţionale etc.
Teoria clasică liberală a luminat şi orientat progresul economic până în
perioada contemporană, ea a fost evaluată şi reevaluată în diferitele etape
ale dezvoltării economiei societăţii, a economiei de piaţă, a definit locul şi
rolul economiei în viaţa societăţii şi a economiei politice ca ştiinţă teoretică
fundamentală.
6. Gândirea economică clasică liberală se confruntă în secolul al
XIX-lea cu gândirea marxistă. Această nouă paradigmă, cum o definesc
specialiştii, s-a născut pe baza, la confluenţa şi confruntarea dintre filozofia
germană, economia clasică engleză şi socialismul francez. Marxismul a
fost caracterizat de promotorii lui - Karl Marx şi Friedrich Engels - precum
şi de specialişti din economia contemporană, ca fiind concomitent filozofie,
metodă de analiză, viziune istorică despre evoluţia economiei, politică
economică, cât şi un sistem de economie politică.
În domeniul economic, principala lucrare este “Capitalul” lui Karl
Marx, apărut în mai multe volume, tratând probleme economice
fundamentale: momentele principale ale reproducţiei - producţie, repartiţie,
schimb şi consum ; valoare; preţ; capital; plusvaloare; marfă; producţie de
mărfuri; salariu; profit etc.
Specialiştii contemporani apreciază unele contribuţii de valoare
aduse de K. Marx, prin lucrările sale economice la dezvoltarea economiei
politice, dar prezintă şi inconsecvenţele marxismului ca teorie şi
perspectivă pentru omenire.
7. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
apare şi se dezvoltă gândirea şi şcoala liberală neoclasică sau
marginalistă. Reprezentanţii ei de seamă sunt economiştii Stanley
Jevons, Carl Menger, Leon Walras, Eugen Böhm-Bawerk, Alfred
Marshall şi alţii.
Gândirea neoclasică porneşte de la liberalismul clasic, căruia îi
aduce perfecţionări şi modificări, determinate de noile realităţi economice şi
sociale. Neoclasicii, reformează teoria economică liberală clasică
renunţând la (sau reducând la limite necesare) teoria valorii de muncă şi
apelând la o nouă abordare - teoria utilităţii marginale - au marcat trecerea
de la teoria obiectivă la cea subiectivă a valorii. Ei abordează cu prioritate
microeconomia, consideră că economia se bazează pe concurenţă

26
perfectă, pe fundamentele liberale, studierea producţiei, repartiţiei,
schimbului şi consumului trebuind să vizeze echilibrul economic etc.
8. În deceniul al 3-lea al secolului al XX-lea, se cristalizează
doctrina keynesistă, promovată de John Maynard Keynes, economist
englez, cu contribuţii majore la progresul economiei politice şi ştiinţei
economice. Keynesismul apare pe fondul şi concepţia gândirii economice
liberale, pe care le îmbogăţeşte, le aşează pe realităţile economiei
contemporane, aflate în perioada anilor 1929-1933 în evoluţie ciclică, fiind
marcată de cea mai mare criză economică cunoscută până atunci.
J.M. Keynes, elaborează lucrarea “Teoria generală a folosirii mâinii
de lucru, a dobânzii şi a banilor” publicată în 1936 în Anglia, unde a abordat
teoretic şi practic soluţiile eficiente de însănătoşire a economiei mondiale.
Această lucrare a dominat gândirea economică şi politica economică din
ţările dezvoltate până în anii ‘70 ai secolului trecut.
Printre contribuţiile şcolii keynesiste amintim următoarele: afirmă
importanţa microeconomiei şi a macroeconomiei şi plasează analiza
economică la ambele niveluri ale economiei, în dublu flux, fizic şi monetar;
preia şi perfecţionează unele principii ale clasicismului liberal şi consideră
necesară şi posibilă în anumite limite intervenţia statului în economie, mai
ales pentru orientare economică şi atenuarea unor dezechilibre; susţine că
politica economică trebuie să aibă fundamentare ştiinţifică; în economia
naţională trebuiesc asigurate echilibrul general şi echilibrele parţiale, iar
echilibrul de ansamblu trebuie privit şi prin prisma ocupării cât mai depline
a forţei de muncă.
9. Istoria a cunoscut în secolul al XX-lea, apariţia gândirii economice
bazate pe socialismul de tip colectivist, inspirată din teoria marxistă, dar
care în linii generale s-a îndepărtat de aceasta, ajungând la dictatură în
viaţa socială. În timpul existenţei şi afirmării ei, în statele care au încercat
să făurească socialismul, această concepţie a fost în contradicţie cu
fundamentele economiei de mărfuri sau de piaţă. Sistemul economic
socialist, colectivist, a promovat proprietatea de stat pe care a încercat să o
generalizeze, a redus până la limitele dispariţiei proprietatea privată, a
introdus planificarea centralizată şi a redus importanţa mecanismului pieţei,
concurenţei, cererii şi ofertei, a pârghiilor valorice etc. Ea a eliminat
iniţiativa şi stimulentele economice, iar criza economică şi politică a anilor
’80 ai secolului al XX-lea, a înlăturat în cea mai mare parte din viaţa
economică această concepţie, devenind neoperaţională şi falimentară.
10. Perioada începută în deceniul al optulea al secolului XX are în
vedere realităţile economice contemporane, beneficiind de cuceririle
anterioare ale ştiinţei economice, de tehnicile de analiză existente, astfel că
teoriile elaborate în trecut au fost şi sunt dezvoltate şi actualizate.
Concomitent, raportarea la realitate, a dus la abandonarea sau
marginalizarea unora din ideile, teoriile şi doctrinele vechi.

27
În evoluţie istorică, constatăm că s-au realizat progrese evidente în
diferitele perioade de evoluţie a economiei şi societăţii, că în fiecare
perioadă, gândirea şi concepţia economică au fost pluridimensionale, un
anumit tip de gândire şi acţiune fiind dominantă.
Printre gânditorii români care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea
ştiinţei economice îi consemnăm pe: Dimitrie Cantemir, Teodor Diamant,
Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, George Bariţiu, Dionisie Pop Marţian, P.S.
Aurelian, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, G. Mladenatz, Ion Răducanu,
Ion N. Angelescu, George Taşcă, Mihail Manoilescu, Nicolae Georgescu-
Roegen, Costin Murgescu, Victor Jinga, Mitiţă Constantinescu, Costin C.
Kiriţescu ş.a.

1.3 Obiectul de studiu al economiei politice

Legat de obiectul de studiu al economiei politice, de rolul său în


sistemul ştiinţei economice şi al ştiinţei în general, consemnăm o mare
diversitate de răspunsuri, puncte de vedere, cu asemănări şi deosebiri, cu
diverse grade de nuanţare în cadrul opţiunilor asemănătoare.
Marea diversitate a răspunsurilor, a punctelor de vedere şi definiţiilor
date Economiei Politice au motivaţie obiectivă şi sunt determinate de
realitatea economică privită în dinamica societăţii umane. Argumentele
principale ale diversităţii răspunsurilor sunt: complexitatea domeniului
economic, dinamica sa în cadrul sistemului societăţii; creşterea şi
diversificarea permanentă a cunoştinţelor ştiinţifice despre economie;
poziţiile metodologice diferite pe care se situează diferiţii cercetători în
domeniul economiei, ştiinţei economice şi economiei politice.
În antichitate, termenul preferat pentru denumirea acestor
preocupări legate de viaţa economică era cel de “economie”. Xenophon şi
Aristotel considerau economia ca fiind ştiinţa economiei domestice,
casnice. Termenul economie face trimitere directă la realitatea concretă, la
practica economică, iar scopul ei era creşterea bogăţiei.
Termenul de “economie politică” a fost folosit pentru prima dată
de către francezul Antoine de Montchrèstien de Vatteville, în titlul lucrării
sale “Tratat de economie politică” închinat regelui şi reginei-mamă, apărut
în anul 1615. Denumirea îşi are originea în cuvintele greceşti “oikonomia” şi
“politeia”. Cuvântul “oikonomia” este format din: “oikos” care înseamnă
“casă”, “gospodărie casnică” şi “nomos” care înseamnă “lege”. Cuvântul
“politeia” înseamnă organizare socială (de la “polis”, adică oraş, cetate).
Ulterior, au fost propuşi şi utilizaţi în anumite perioade şi alţi termeni
pentru denumirea ştiinţei despre economie. O inventariere şi cronologie a
lor o realizează Aurel Negucioiu 1, dintre aceştia consemnând: “Onealgia”,
“Chrematonomia”, “Catallactica”, “Plutonomia” sau “Plutologia”, “Economia
1
Aurel Negucioiu (coordonator), Economie politică, Volumul I, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.106

28
pură”, “Economia realistă”, “Economia aplicată”, “Economia socială”,
“Economia civilă”, “Economia publică”, “Economia Naţională”, “Economia
politică”, “Economics” şi altele. Fiecare denumire dată preocupărilor
specialiştilor cu privire la explicarea ştiinţifică a economiei, are un anumit
conţinut şi caracteristici ce explică semantica şi etimologia denumirii.
În orientarea cercetării economice s-au conturat la un moment dat
două orientări: prima- constă în formularea de ipoteze relative la înlănţuirea
conceptelor generale (preţuri, ofertă, cerere, venit, etc.) şi este denumită
Economie pură; cea de-a doua – se ataşează evoluţiei fenomenelor în
realitatea lor istorică şi este numită Economie aplicată.
Economia pură presupune şi permite examinarea fenomenelor şi
proceselor economice în forma lor ideală, pură, făcând abstracţie de
legăturile lor cu alte fenomene, procese economice sau factori
extraeconomici. Ea oferă o noţiune generală despre echilibrul economic şi
are o reală valoare metodologică.2
Economia politică aplicată este înţeleasă ca fiind ştiinţa care
studiază fenomenele, relaţiile şi procesele economice în realitatea lor
istorică. Ea s-a născut din investigarea istorică şi inductivă a acestor
realităţi economice. În prezent Economia politică include în sine atât
economia pură, cât şi economia aplicată.
Începând cu secolul al XVII-lea şi până în prezent, denumirile cel
mai mult utilizate, cu recunoaştere în sistemul ştiinţei sunt cele de
“Economie politică” preferat şi utilizat în majoritatea statelor lumii şi de
“Economics” utilizat în unele ţări anglosaxone, cu aceeaşi semnificaţie ca
şi cea a economiei politice.
Termenul de “Economie politică” este denumirea utilizată de
câteva secole, timp în care ea a devenit o ştiinţă de sine stătătoare.
Termenul de “economie” desemnează cunoştinţele despre economie, iar
cel de “politică” cunoştinţele sistematizate despre organizarea socială.
Denumirea de “Economie politică” a fost susţinută şi de reprezentanţii
gândirii economice liberale clasice.
Denumirea de “Economics” a apărut la sfârşitul secolului al XIX-
lea, fiind un termen utilizat şi în secolul al XX-lea. El are o circulaţie mai
extinsă în Anglia, Statele Unite şi Canada. Folosirea iniţială a acestui
termen se pare că îi aparţine economistului englez W. S. Jevons, care,
interesat de teoria economică pură, a elaborat la sfârşitul secolului al XIX-
lea lucrarea “Principiile Economics-ului”. Ulterior denumirea a fost folosită
în Anglia de Alfred Marshall şi Şcoala economică de la Cambridge. El a
scris lucrarea “Principles of Economics” (“Principiile Economiei”). Începând
din 1902, în locul termenului de “Economie politică” apare cel de
“Economics”. Termenul a fost preluat de economiştii americani, fiind
folosit de personalităţi ale ştiinţei economice.

2
Ibidem, p. 115

29
Examinarea comparativă a definiţiilor date “Economiei politice” şi
“Economics-ului” duce la constatarea că în majoritatea lor sunt identice sau
sunt în linii generale asemănătoare. În asemenea cazuri cele două
denumiri nu desemnează două ramuri ale cunoaşterii, ale ştiinţei
economice şi nici două discipline academice distincte, ci una singură,
pentru care se utilizează două denumiri. În teoria şi practica economică a
majorităţii statelor lumii se utilizează termenul tradiţional de “Economie
politică”. El este utilizat şi de ştiinţa şi practica economică românească.
O incursiune în bibliografia obiectului de studiu al acestei discipline
atestă că definiţiile date de majoritatea covârşitoare a economiştilor sunt
centrate pe următoarele probleme şi concepte economice: trebuinţele şi
bunăstarea; bogăţia (avuţia); progresul social; valoarea, schimbul; relaţiile
economice ce se statornicesc între membrii societăţii în progresul de
acţiune a acestora asupra naturii şi forţelor ei, pentru a obţine bunuri
economice.4
O sinteză a definiţiilor din literatura economică dar şi o privire
asupra realităţii economice contemporane, ne oferă posibilitatea definirii
obiectului economiei politice în prezent. “Economia politică” este o ştiinţă
economică fundamentală, un sistem de cunoştinţe cu caracter teoretic,
metodologic şi de orientare practică a activităţilor economice ale societăţii,
în vederea formării, alocării şi utilizării resurselor disponibile limitate, rare şi
tot mai scumpe şi acoperirii tot mai depline a nevoilor (trebuinţelor) aflate în
creştere şi diversificare, în condiţii de raţionalitate, calitate şi eficienţă
economică, socială, umană şi ecologică.
Economia politică este, de asemenea, ştiinţa fenomenelor,
proceselor, activităţilor şi raporturilor economice care apar, se desfăşoară
şi se statornicesc între subiecţii economici în legătură cu cercetarea,
alocarea resurselor, producerea, repartiţia, schimbul, consumul, reciclarea
şi scoaterea din uz a bunurilor economice, cu protecţia şi dezvoltarea
elementelor mediului natural, pe toate treptele de dezvoltare a societăţii şi
în cadrul diferitelor sisteme economice. Ea dezvăluie mecanismul de
ansamblu al funcţionării şi dezvoltării vieţii economice în ansamblul ei,
elaborează conceptele, categoriile, noţiunile, principiile, metodele şi
tehnicile, metodologia de studiere şi cunoaştere a realităţii economice.
Importanţa studierii acestei discipline poate fi pusă în evidenţă şi
prin funcţiile pe care le îndeplineşte în cadrul societăţii umane: cognitive
(studierea ei fiind un act de cultură, de cunoaştere a unui domeniu
fundamental al realităţii sociale), aplicative, normative (de orientare a
agenţilor economici în conformitate cu regulile pieţei), de prognozare a unor
stări şi evoluţii viitoare, pe baza proceselor economice observate, de
raţionalizare a activităţii economice.

4
Vezi Aurel Negucioiu (coordonator), Economie politică, Volumul I, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.106-114.

30
1.4. Ştiinţa economică în sistemul general al ştiinţei

Economia politică este o ştiinţă economică. Ea este o


componentă fundamentală a ştiinţei economice, subsistem structural al
sistemului ştiinţei contemporane. Economia politică are o contribuţie
fundamentală la apariţia, dezvoltarea şi diversificarea ştiinţei economice.
Ea a fost prima ramură constituită a ştiinţei economice, proces care a
început în antichitate şi s-a desăvârşit aproximativ în secolul al XIX-lea.
Până atunci “Economia politică” era sinonimă cu ştiinţa economică. După
această perioadă, ştiinţa economică s-a dezvoltat prin desprinderea şi
autonomizarea unor domenii ale cunoaşterii din structura economiei
politice. Procesul s-a amplificat în secolul al XX-lea prin apariţia a noi
ramuri şi discipline ale ştiinţei economice.
În prezent, conţinutul, structura şi sfera de cuprindere a ştiinţei
economice sunt mult mai ample decât ale economiei politice. Economia
politică este şi va rămâne componenta fundamentală a ştiinţei economice,
baza ei teoretică şi metodologică.
Ştiinţa poate fi caracterizată ca: sistem de cunoştinţe despre
lumea înconjurătoare, obţinute cu ajutorul unor metodologii
corespunzătoare, exprimate în cunoştinţe, idei, concepte, aplicate şi
verificate în practica socială; producţie de noi cunoştinţe, adică procesul
nemijlocit al cunoaşterii ştiinţifice (deci o formă de activitate umană) -
cercetarea ştiinţifică, sub toate formele ei.
Activitatea ştiinţifică în forma ei dezvoltată a devenit o preocupare
fundamentală a societăţilor avansate în vederea promovării progresului
general, ea fiind instituţionalizată, profesionalizată şi susţinută în
desfăşurarea ei.
Ştiinţa contemporană se caracterizează printr-o dezvoltare în ritm
accelerat, printr-o diferenţiere tot mai pronunţată într-un evantai complex de
ştiinţe particulare, proces dublat totodată de o tendinţă accentuată de
integrare a rezultatelor acestora, mediată de constituirea unor ştiinţe de
sinteză, de apariţia unor ştiinţe de graniţă şi de o amplă dezvoltare a
cercetărilor interdisciplinare şi multidisciplinare.
În sistemul ştiinţelor economice, specialiştii economişti şi cei în
epistemologia şi istoria ştiinţei, includ:
1. Ştiinţele economice fundamentale: Economia politică; Istoria
gândirii economice; Istoria economiei naţionale.
Economia politică oferă tuturor ştiinţelor economice elemente
teoretice şi metodologice pentru afirmarea şi dezvoltarea acestora. La
rândul lor, ştiinţele economice contribuie prin acumulările ştiinţifice şi
realităţile practice la continua îmbogăţire şi dezvoltare a economiei politice.
2. Ştiinţe economice teoretico-aplicative, unele operaţionale la
nivel microeconomic iar altele şi la nivel macroeconomic şi

31
mondoeconomic: Economia firmei (industrie, construcţii, agricultură, comerţ
etc.), Statistică, Contabilitate, Finanţe, Bănci, Burse de valori şi de mărfuri,
Asigurări, Preţuri, Eficienţa economică, Investiţii, Circulaţia bănească,
Marketing, Management, Organizare, Previziune, Economia mondială,
Relaţiile economice internaţionale, Relaţiile valutar-financiare
internaţionale, Integrarea economică internaţională, ş.a.
3. Ştiinţe economice de graniţă, specifice interdisciplinarităţii:
Sociologia economică, Psihosociologia economică, Geografia economică,
Econometrie, Cibernetica economică, Economia mediului natural,
Informatica economică, Logica economică şi altele.
Sistemul ştiinţei economice are caracter dinamic şi deschis, în
cadrul său au loc modificări continue.
Ştiinţa economică are legături multiple cu ramuri importante ale
ştiinţelor naturii (matematică, fizică, chimie, biologie etc.), cu ştiinţe tehnice
şi tehnologice şi cu ştiinţe social-politice. Dobândirea unor cunoştinţe din
cadrul acestor ştiinţe, reprezintă o cerinţă a gândirii ştiinţifice şi activităţii
economice eficiente, datorită faptului că fenomenele, procesele şi
activităţile economice nu sunt pure (numai de natură economică), ele apar
şi se dezvoltă în strânsă legătură cu fenomene naturale, tehnice, sociale,
ecologice, politice etc. Acestea trebuiesc cunoscute şi luate în considerare
în procesul cunoaşterii ştiinţifice şi aplicării cunoştinţelor în practică.
Ştiinţa economică şi economia politică studiază economia societăţii
de pe poziţii pozitive şi normative. Optica cercetării pozitive este analitică
şi explicativă asupra economiei reale. Cercetarea economică are caracter
teoretic asupra realului încercând să răspundă la întrebările: Ce este? De
ce este? Cum este? Economia ca ştiinţă explicativă descoperă ceea ce
este realitatea şi nu cum ar trebui să fie realitatea, ea constată şi nu dă
reţete, nu fixează ţeluri ideale şi norme de conduită.
Optica cercetării economiei sub aspect normativ are ca demers
constatarea stării reale şi a potenţialului economiei şi încearcă răspunsuri
la întrebările: Ce-i de făcut? Cu ce mijloace? Cum să se acţioneze pentru
performanţe maxime? Economia normativă apreciază activităţile din
perspectiva realizării unei unităţi benefice între mediul economic şi cel
natural, între eficienţa economică şi echitatea socială, între interesele
colectivităţii umane pe termen scurt şi cele pe termen lung, etc.3
Ştiinţa economică studiază economia şi ca economie fizică şi
monetară. Economia fizică presupune măsurarea şi exprimarea activităţilor
economice în unităţi naturale (fizice). Economia monetară este un produs
dintre producţia fizică şi preţurile de piaţă, sau cele ale factorilor de
producţie, obţinându-se mărimi valorice însumabile la nivel micro şi
macroeconomic. Atunci când economia este în dezvoltare iar preţurile sunt
stabile sau cresc mai puţin intens decât producţia fizică, economia
monetară cunoaşte creşteri dimensionale şi ale eficienţei economice.
3
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, p. 23

32
Economia politică foloseşte un sistem complex de metode şi tehnici
de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice. Ea utilizează pentru
cunoaşterea şi fundamentarea conţinutului categoriilor economice, a teoriei
şi metodologiei generale - metode şi tehnici comune ramurilor ştiinţei,
precum şi metode şi metodologii specifice ştiinţei şi realităţii economice.
Principalele metode utilizate în cercetarea realităţii economice sunt: inducţia
şi deducţia; abstractizarea ştiinţifică; ridicarea de la abstract la concret;
analiza şi sinteza; analogia; ipoteza şi ipotezele ştiinţifice; metoda logică şi
istorică; metoda comparativă; metoda viziunii sistemice; modelarea
economico-matematică; experimentul; metode statistice etc.
Pe baza unui proces complex, îndelungat, s-a constituit un sistem
metodologic al ştiinţei economice format, în principal din: unitatea inducţie-
deducţie, principiul „caeteris paribus”, unitatea analiză-sinteză, unitatea
dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică, unitatea analiză
calitativă-analiză cantitativă etc.4

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 economie; societate umană; activitate economică; nevoi, trebuinţe; producţie;


bunuri economice; diviziune socială a muncii; economia societăţii contemporane;
procesul reproducţiei; microeconomie; macroeconomie; economie naţională;
economie mondială; diviziune mondială a muncii; relaţii economice
internaţionale; fluxuri economice internaţionale; circuit economic mondial; piaţă
mondială
 antichitate; evul mediu; mercantilişti; fiziocraţi; clasicism; marxism; neoclasicism;
keynesism; socialism
 obiect de studiu; economie politică; economi pură; economie aplicată;
economics; funcţiile economiei politice
 ştiinţă; ştiinţă economică; ştiinţe de sinteză; ştiinţe de graniţă; ştiinţe economice
fundamentale; ştiinţe economice teoretico-aplicative; ştiinţe economice de
graniţă; economie pozitivă; economie normativă; economie fizică; economie
monetară; metode utilizate

4
Ibidem, p. 24

33
CAP. II. CARACTERUL LEGIC AL ECONOMIEI

2.1. Caracterul legic al economiei


2.2. Conceptul de lege economică
2.3. Sistemul legilor economice
2.4. Posibilitatea cunoaşterii şi folosirii legilor economice

2.1. Caracterul legic al economiei

Aşa după cum arătam în capitolul anterior, activitatea economică


presupune multiple legături de intercondiţionare, care, la rândul lor au un
puternic caracter dinamic. Unele dintre acestea se observă şi pot fi
cercetate mai uşor, altele se derulează în profunzime şi trebuie studiate
sistematic.
Fenomenele şi procesele economice se corelează reciproc, cauzal,
funcţional şi complementar, se succed logic în timp, sunt orânduite corect
în spaţiu, astfel că mişcării economice îi este caracteristică o anumită
regularitate, ordine, ce face ca sistemul să funcţioneze normal. Desigur,
ordinea nu este absolută, totală ci relativă şi incompletă, dar cu toate
acestea este predominantă şi hotărâtoare.
Când vorbim de ordine economică trebuie să facem distincţie între
ordinea economică spontană şi organizare.
Ordinii economice spontane îi pot fi atribuite următoarele trăsături5:
- formarea, funcţionarea şi reînnoirea ei rezultă din activitatea
economică a oamenilor;
- deşi rezultă din activitatea oamenilor, ordinea economică spontană
nu a fost creată de către aceştia printr-o aranjare deliberată a elementelor
într-o structură concepută dinainte;
- este un rezultat la care s-a ajuns în mod spontan.
A. Smith enunţă în secolul al XVIII-lea principiul „mâinii
invizibile”, care îndrumă interesele şi scopurile individuale ale oamenilor în
direcţia cea mai convenabilă intereselor întregii societăţi, fiind combătută
intervenţia statului în libera concurenţă deoarece nu putea să antreneze
decât consecinţe negative. Pârghiile „mâinii invizibile” sunt interesul
individual şi concurenţa, iar rezultatul – asigurarea bunurilor pe care
societatea le doreşte, în cantităţile pe care le doreşte şi la preţurile pe care
este gata să le plătească. Acest lucru poate fi posibil în condiţiile pieţei
libere, a concurenţei perfecte – important factor de reglare şi autoreglare a
vieţii economice.

5
Aurel Nagucioiu(coord.), Economie politică, volumul I, Editura George Bariţiu,
Cluj-Napoca, 1998, p. 55

34
În afara ordinii spontane, în economie se poate întâlni şi un alt tip de
ordine, obţinută prin aranjarea relaţiilor dintre părţi conform unui plan
dinainte conceput. Este vorba de organizare.
Organizarea se manifestă ca o verigă în lanţul diviziunii muncii, la
sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX primind numele de
organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii. În prezent, organizarea face
parte din procesul complex al raţionalizării.
Ordonarea activităţilor umane se realizează atât spontan cât şi
conştient, dirijat, iar în prezent o societate cu un anumit grad de
complexitate trebuie să folosească ambele principii şi modalităţi de
ordonare.
Recunoaşterea existenţei ordinii în economie înseamnă şi
recunoaşterea existenţei şi a acţiunii legilor economice. Dar caracterul legic
al funcţionării şi evoluţiei societăţii şi al economiei este negat, indirect, de
susţinătorii ideii că legea este un produs al gândirii umane. Este adevărat,
dacă nu avem în vedere existenţa legilor obiective.
Relaţiile economico-sociale ce se stabilesc între oameni, indiferent
că sunt de natură cauzală sau mutuală răspund unor necesităţi care le
guvernează. În sfera producţiei şi schimbului de mărfuri se pot observa
următoarele: producătorii realizează doar bunuri economice cerute de
piaţă, acolo stabilindu-se preţul şi cantitatea vândută. Jocul liber al cererii şi
al ofertei, concurenţa dintre producători va influenţa mărimea concretă a
preţului de vânzare. Între cerere, ofertă şi preţ există nu numai legături
cauză-efect, ci şi legături mutuale, de influenţare reciprocă. Astfel, dacă
cererea creşte şi oferta rămâne neschimbată, preţul creşte; dacă cererea
scade şi oferta rămâne neschimbată, preţul scade. La rândul său preţul
influenţează cererea: dacă preţul creşte, cererea de mărfuri scade; dacă
preţul scade, cererea de mărfuri creşte. Aceste tipuri de legături ne
demonstrează caracterul lor obiectiv, faptul că în economie există şi
acţionează legi nescrise.

2.2. Conceptul de lege economică

Cum definim legile economice? Economia politică înţelege prin


legile economice legăturile esenţiale, necesare, generale, trainice şi
stabile ce sunt imanente fenomenelor şi proceselor economice sau se
statornicesc între acestea.6
Fenomenul economic este considerat forma exterioară a activităţii
economice – elemente, aspecte, acte ce apar şi se manifestă la suprafaţa
acesteia, putând fi cunoscute de către oameni direct, pe bază de
experienţă.

6
Ibidem, p. 65

35
Exemple de fenomene economice: tranzacţiile economice, oferta şi
cererea de mărfuri, nivelul preţurilor şi tarifelor, al costurilor, al profitului, al
impozitelor şi taxelor, etc.
Privite în mişcare, în dinamica lor temporală şi spaţială, fenomenele
economice devin procese economice. Procesul economic exprimă
transformările în starea activităţii economice, acestea evidenţiind
dezvoltarea ei în timp şi spaţiu. Astfel, putem vorbi de creşterea preţurilor,
modificarea cererii şi ofertei, creşterea productivităţii, etc.
Fenomenele economice se leagă între ele, iar procesele economice
se desfăşoară în timp pe baza unor relaţii de dependenţă cauzale sau
mutuale.7 Relaţia cauzală poate să fie complexă (o cauză determină mai
multe efecte) sau multiplă (mai multe cauze determină un singur efect).
Relaţia mutuală exprimă relaţii de dependenţă reciprocă între fenomene şi
procese economice, ca şi posibilitatea devenirii unora dintre ele din cauze
în efecte şi invers.
Reflectarea pe planul cunoaşterii a fenomenelor şi proceselor
economice se realizează cu ajutorul noţiunilor economice, categoriilor
economice şi legilor economice. Noţiunile economice sintetizează
caracteristicile comune ale fenomenelor şi proceselor economice ce fac
parte dintr-o anumită grupă sau clasă, iar categoriile economice pun în
evidenţă elemente de ordin calitativ al acestor fenomene şi procese.8
Analiza atentă a legilor economice a permis cunoaşterea
trăsăturilor distinctive ale acestora comparativ cu cele comune legilor
obiective ce acţionează în universul natural şi social:
a) legile economice au câmp specific de acţiune: viaţa economică,
fenomenele, procesele şi relaţiile economice dintre oameni. Ele
guvernează producţia bunurilor economice inclusiv alocarea resurselor (aici
un rol important revenind cercetării ştiinţifice, proiectării tehnico-
economice), repartiţia, schimbul, consumul şi raporturile dintre ele.
b) fiind legi care guvernează economia, întruchipează legături
economice, esenţe şi necesităţi economice.
c) legile economice guvernează activitatea economică şi se
manifestă (acţionează) prin intermediul ei (apariţia legilor înaintea activităţii
economice, în afara acesteia este imposibilă).
d) legile economice îşi modifică conţinutul şi forma mai repede
decât legile naturii, mai ales dacă se modifică condiţiile în care acţionează
acestea.
e) spre deosebire de legile naturii, legile economice sugerează doar
ideea de relaţii constante între procese, fapte, acte şi comportamente
economice, nu obligă pe nimeni în mod individual, ci îi orientează pe toţi.

7
Vezi ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 17
8
Alexandru Cioarnă, Cristian Haiduc, Economie, Editura Servo-Sat, Arad, 1998, p.
31

36
f) legile economice au caracter tendenţial mai accentuat decât legile
naturii, valabilitatea lor nu apare decât ca o medie, dispersia excepţiilor sau
ecartul în jurul acestei medii putând fi considerabil.
g) legile economice sunt compatibile cu iniţiativa şi activitatea
individuală. Raportarea acţiunilor oamenilor la exigenţele legilor economice
reprezintă condiţia unei activităţi economice utile şi eficiente.
În măsura în care cerinţele legilor economice sunt consfinţite în legi
juridice sau acte normative, subiecţii economici trebuie să le respecte,
acestea fiind în interesul tuturor. Cunoaşterea cerinţelor legilor economice
permite formularea unor decizii corecte pentru asigurarea raţionalităţii
activităţii economice.

2.3. Sistemul legilor economice

Totalitatea legilor care acţionează în economie privite în unitatea şi


interacţiunea lor constituie sistemul legilor economice. Nici o lege
economică nu acţionează în afara celorlalte legi, ci se intersectează cu ele,
ordinea în economie fiind determinată şi impusă de întregul sistem al legilor
economice.
Teoria economică a procedat la clasificarea diferitelor legi
economice, în funcţie de diverse criterii cum ar fi timpul (durata) acţiunii;
spaţiul economic al acţiunii; rolul îndeplinit în cadrul sistemului de legi etc.
Din punctul de vedere al duratei, al generalităţii în timp, putem
grupa legile economice în:
a) legi comune tuturor sistemelor economice ce s-au succedat în
istorie (exemplu: legea creşterii productivităţii muncii, legea amplificării
trebuinţelor, ş.a.)
b) legi comune mai multor sisteme şi regimuri economice (exemplu:
legea diviziunii muncii sociale, legea cererii, legea ofertei, legea interacţiunii
dintre cerere şi ofertă, legea concurenţei, ş.a.)
c) legi specifice unui singur sistem economic (exemplu: legea
profitului, legea crizelor economice de supraproducţie)
Din punctul de vedere al spaţiului (câmpului) economic, avem:
a) legi macroeconomice, ce acţionează în întreaga economie
naţională (exemplu: legea acumulării, legea rarităţi, legea cereri, legea
ofertei, legea concentrării producţiei şi capitalului, etc. Acestea mai sunt
numite şi legi generale)
b) legi care acţionează doar în perimetrul unor sfere ale economiei
naţionale (exemplu: legile producţiei nemijlocite, legile repartiţiei, ale
schimbului de mărfuri, legile consumului, etc. Aceste legi se mai numesc
legi sectoriale sau legi particulare)
c) legi care acţionează doar la nivelul agenţilor economici, al
entităţilor economice, numite şi legi microeconomice

37
d) legi mondoeconomice, care şi-au mondializat câmpul de acţiune
(exemplu: legea diviziunii muncii, legea cooperării, legea concurenţei, legea
ofertei, legea cererii, legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă, legea
interdependenţei dintre economiile naţionale, ş.a.)
Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în mişcarea
economică:
a) legi structurale (legea diviziunii muncii, legea proporţionalităţii,
ş.a.)
b) legi funcţionale (legea profitului, legile formării şi mişcării
trebuinţelor, ş.a.)
c) legi de dezvoltare (legea acumulării, legea creşterii productivităţii
muncii, ş.a.)
Această clasificare nu este una absolută, ci una relativă, menită să
ne orienteze, grupările menţionate având în bună măsură un caracter
convenţional, graniţele dintre diferite grupe de legi nefiind trasate rigid,
legile structurale fiind într-o anumită măsură şi într-un anumit sens şi legi
ale dezvoltării, la fel ca şi legile funcţionării.
Important este faptul că aceste legi acţionează în cadrul sistemului
şi ca sistem, intersectându-se şi influenţându-se reciproc, guvernând
existenţa economică şi mişcarea ei, funcţionarea şi dezvoltarea acesteia.

2.4. Posibilitatea cunoaşterii şi folosirii legilor economice

Legile economice acţionează independent de voinţa, conştiinţa şi


intenţiile oamenilor, determinând adeseori şi comportamentul acestora.
Aceasta nu înseamnă că oamenii sunt totalmente neputincioşi în
faţa legilor economice. La fel ca şi legile naturii, legile economice pot să fie
studiate, cunoscute şi folosite de către oameni. De exemplu, cunoaşterea şi
luarea în considerare a ofertei şi cererii de mărfuri furnizează fiecărui agent
economic o serie de informaţii şi elemente ce îi permit să evite sau să
diminueze riscul în afacerile economice.
Descoperirea şi cunoaşterea detaliată a legilor economice este
un demers complex şi dificil, bazat pe anumite premise istorice şi teoretico-
metodologice9. Premisele istorice se referă la gradul şi nivelul de
dezvoltare a fenomenelor, proceselor şi relaţiilor economice. Surprinderea
şi evidenţierea esenţei unui fenomen sau proces economic este posibilă
atunci când acestea ajung, de regulă, la maturitate. Marfa, schimbul, banii,
preţul au atins treapta maturităţii abia în societatea capitalistă (deşi au
apărut în urmă cu peste 5000 de ani), când producţia, schimbul de mărfuri
şi legile ei s-au generalizat în întreaga economie naţională. Premisele
teoretico-metodologice presupun un anumit grad de dezvoltare a
cercetării, o metodă riguroasă de abordare a fenomenelor universului
9
Universitatea „Babes-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice,
Catedra de Economie Politică, Economie politică, Cluj-Napoca, 2000, p. 32-33

38
economic, tehnici şi procedee corespunzătoare de examinare cantitativă şi
calitativă a proceselor economice, ca şi a interacţiunii dintre ele.
Cunoscând legile economice oamenii au posibilitatea să le
folosească, prin folosirea acţiunii acestor legi putându-se înţelege:
- orientarea şi reorientarea conştientă a activităţii economice în
concordanţă cu acţiunea acestor legi;
- limitarea sferei de acţiune a unor legi economice, prin crearea de
condiţii care să ducă la diminuarea sau preîntâmpinarea efectelor negative
ale acţiunii lor;
- lărgirea sferei de acţiune a anumitor legi.
Atât folosirea legilor economice în cunoştinţă de cauză, cât şi
nesocotirea lor confirmă existenţa şi acţiunea obiectivă a acestora. În
primul caz, argumentul îl constituie rezultatele pozitive ale activităţii
economice, iar în cel de-al doilea caz, argumentul îl constituie consecinţele
(rezultatele) negative.
Cunoaşterea legilor economice constituie o premisă esenţială a
raţionalizării activităţii economice, iar folosirea lor în cunoştinţă de cauză dă
conţinut procesului real şi concret al acestei raţionalizări, unul din
elementele de rezistenţă ale scenariilor şi strategiilor operatorilor
economici.10
Folosirea acţiunii legilor economice în cunoştinţă de cauză imprimă
activităţilor economice un caracter conştient dirijat, orientare ştiinţifică, şi
raţionalitate. Dar nu orice decizie economică şi nu orice activitate
economică premeditată, şi deci, conştient stabilită şi orientată, exprimă o
acţiune desfăşurată în conformitate cu legile obiective. Deciziile şi
activităţile subiectiviste, voluntariste, sunt stabilite şi orientate conştient dar
nu sunt în concordanţă cu legile obiective, ci împotriva acestora.
În măsura în care cerinţele legilor economice sunt consfinţite în legi
juridice sau acte normative, participanţii la viaţa economică trebuie să
respecte legile juridice adoptate în mod democratic, aceasta fiind în
interesul tuturor.
Fără a renunţa la ideea că economia este guvernată de legi, mulţi
specialişti în domeniu consideră că a venit timpul să se schimbe optica
despre ele. Această nouă optică se delimitează prin două negaţii11:
- să nu se mai atribuie legilor caracter dogmatic şi să nu mai fie
asimilate legilor elaborate de legiuitor;
- să nu mai fie considerate ca guvernând lumea, să se elimine
sensul imperativ ce le-a fost atribuit de clasicii economiei politice; eliminând
acest sens, economia să fie condusă după principii şi reguli de desfăşurare
a activităţii economice. În acest fel, cerinţele legilor economice vor fi
compatibile cu libera iniţiativă.

10
Ibidem, p. 34
11
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p. 18

39
Mai subliniem faptul că legile economice nu limitează libertăţile şi
iniţiativele oamenilor. Din modul în care oamenii se raportează la
exigenţele legilor depinde utilitatea şi eficienţa activităţii lor. Legile
economice îi orientează pe agenţii economici, nu îi obligă.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 ordine economică spontană; organizare; principiul „mâinii invizibile”


 lege economică; fenomen economic; proces economic; trăsăturile
legilor economice
 sistemul legilor economice; tipologia legilor economice
 descoperirea şi cunoaşterea legilor economice; premise istorice;
premise teoretico-metodologice; cunoaşterea legilor economice;
folosirea acţiunii legilor economice

40
CAP. III. UNIVERSUL ACTIVITĂŢII ECONOMICE. PRODUCŢIA ŞI
REPRODUCŢIA BUNURILOR ECONOMICE

3.1. Trebuinţele şi interesele economice


3.2. Resursele economice
3.3. Activitatea umană
3.4. Munca şi producţia
3.5. Bunurile economice

3.1. Trebuinţele şi interesele economice

Cunoaşterea proceselor economice, a mecanismului lor de mişcare şi


dezvoltare, precum şi a cauzelor care determină activitatea umană, presupune
cercetarea trebuinţelor.
Prima şi cea mai de seamă preocupare a omului şi societăţii umane a
fost şi rămâne acoperirea trebuinţelor. Nevoile umane au intrat, în decursul
timpului, în sfera preocupărilor economiştilor, filozofilor, sociologilor,
psihologilor, medicilor şi a altor specialişti, fiecare privindu-le din anumite
unghiuri de vedere. Din această cauză, cercetarea trebuinţelor, prin
complexitatea şi caracteristicile ei, a dobândit caracter inter-disciplinar.
Trebuinţele constituie o realitate deosebit de complexă care se
formează, se structurează şi restructurează la intersecţia tuturor parametrilor
principali ai existenţei individuale şi sociale a oamenilor, putând fi abordate
obiectiv şi subiectiv. Abordările metodologice obiective pun accentul
principal pe condiţionarea logică a trebuinţelor, pe caracterul obligatoriu al
satisfacerii lor, pe rolul obiectiv pe care ele îl îndeplinesc în mecanismul de
funcţionare şi dezvoltare a vieţii economico-sociale. Abordările subiective
pun accentul principal pe dorinţele şi gusturile oamenilor.
În sensul cel mai general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective ale
vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor, indivizii, grupurile
sociale, statele, naţiunile, societatea în ansamblul ei. În fapt, însuşirile,
instinctele vitale şi manifestările individului, devin, în marea lor majoritate -
necesitate, trebuinţă, nevoie.
Trebuinţa este forma de manifestare a necesităţilor obiective în
universul social. În universul economic, trebuinţele economice reprezintă
formele de manifestare ale necesităţilor economice.
Dorinţele, aşteptările, resimţirile şi aspiraţiile oamenilor de a-şi realiza şi
apropia resurse şi bunuri şi de a le consuma reprezintă latura subiectivă a
nevoilor umane.1 Nevoile umane constau din doleanţele, resimţirile, aspiraţiile
şi aşteptările oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi
1
Vezi, P Heyne, Modul economic de gândire, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1991, p.14.

41
efective (reale) în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat,
precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor.2
Trebuinţele economice au trăsături comune tuturor trebuinţelor: a)
caracterul obiectiv - cauzele apariţiei şi dezvoltării trebuinţelor economice se
află în viaţa materială a omului, în producţia şi reproducţia acesteia; b)
caracterul social - purtătorii trebuinţelor economice sunt întotdeauna oamenii,
ca subiecţi şi agenţi sociali (economici); c) caracterul nelimitat - ca număr,
dimensiune structură şi calitate - omul are o mulţime de trebuinţe, deoarece
are multiple manifestări de viaţă; d) caracterul de sistem deoarece privite în
totalitatea şi interdependenţele lor, trebuinţele alcătuiesc la un moment dat un
ansamblu (sistem) coerent; e) caracterul istoriceşte determinat, deoarece
trebuinţele îmbracă forme economice concrete, proprii diferitelor trepte de
dezvoltare a individului şi societăţii; f) caracterul dinamic - deoarece trebuinţele
cresc şi se diversifică, în măsura dezvoltării economiei societăţii şi indivizilor.
Progresul în sfera trebuinţelor se realizează de la acoperirea trebuinţelor
materiale, esenţiale către cele sociale, spirituale; g) izvoarele principale ale
satisfacerii trebuinţelor sunt din totdeauna natura şi munca umană.
Apariţia, evoluţia şi satisfacerea trebuinţelor economico-sociale este un
proces deosebit de complex, care se dezvoltă după anumite legităţi proprii,
imanente mişcării trebuinţelor economice. Între aceste legităţi se înscriu:
a) Creşterea şi diversificarea trebuinţelor
În decursul istoriei societăţii omeneşti, trebuinţele umane au
crescut şi s-au diversificat continuu. Procesul este obiectiv şi dă conţinut
legii cu acelaşi nume. Acţiunea acestei legi îşi găseşte expresia în: apariţia
de trebuinţe noi; creşterea numărului trebuinţelor individului, grupurilor şi
societăţii; modificarea structurii trebuinţelor şi a corelaţiilor dintre diferitele
trebuinţe; îmbogăţirea conţinutului calitativ al trebuinţelor.
Omul şi societatea contemporană au mai multe trebuinţe în prezent
şi în viitor faţă de perioadele anterioare. Ritmul de creştere a trebuinţelor,
ca şi a posibilităţilor de satisfacere a lor, nu a fost acelaşi în toate ţările şi
nici în toate perioadele parcurse de societate. Privite în perspectivă istorică
trebuinţele sunt nelimitate ca număr, diversitate, calitate şi posibilităţi de
satisfacere. În fiecare moment dat ele îşi au limitele lor. Creşterea şi
diversificarea trebuinţelor, dezvoltarea posibilităţilor de satisfacere a lor
reprezintă semne ale progresului civilizaţiei umane.
b) Interacţiunea trebuinţelor
Trebuinţele umane sunt diverse şi numeroase. Ele nu pot fi izolate
unele de altele, ci alcătuiesc un sistem. În cadrul sistemului trebuinţele se
influenţează şi condiţionează reciproc. De multe ori, originea, cauza unor
trebuinţe economico-sociale ale oamenilor se află în alte trebuinţe. Astfel,
trebuinţa de stingere a foamei generează trebuinţa producerii hranei, a
obţinerii materiei prime, asigurării unor mijloace de pregătire şi de conservare,
2
XXX - Economie politică, ASE Bucureşti, Editura Economică, Bucureşti, 1995,
p.14.

42
bucătărie şi sufragerie etc. Trebuinţa de asigurare a locuinţei condiţionează
apariţia de alte nevoi - instalaţii electrice, de încălzire, apă, canalizare, mobilă,
frigider, televizor, telefon etc. În felul acesta se formează un şir al trebuinţelor
care se intercondiţionează.
c) Elasticitatea trebuinţelor
Elasticitatea îşi găseşte expresia în: intensitatea diferită, mai mare sau
mai mică, cu care se manifestă una şi aceeaşi trebuinţă în diferite momente
ale procesului de reproducţie, sau în diferite locuri ale spaţiului geografic;
existenţa unei scări graduale de satisfacere a trebuinţelor, începând cu limita
minimă şi ajungându-se până la limita maximă.
Elasticitatea trebuinţelor se încadrează în dimensiuni raţionale
cantitative şi calitative ale trebuinţelor obiective. Gradul optim de satisfacere a
trebuinţelor corespunde cu satisfacerea maximă a lor.
Limitele trebuinţelor sunt influenţate de factori naturali şi istorico-sociali.
Trebuinţele naturale precum hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, căldura etc.,
diferă în funcţie de cerinţele nutritive umane, particularităţile de mediu etc.
În acelaşi timp volumul şi structura trebuinţelor culturale şi satisfacerea
lor depind de dezvoltarea ţării şi civilizaţiei, obiceiuri, tradiţii, zone, medii
culturale etc.
În măsură ce o trebuinţă începe şi continuă să fie satisfăcută
intensitatea cu care se manifestă, scade. Intensitatea este cea mai mare la
prima unitate consumată dintr-un bun şi descreşte până în momentul în care
se atinge punctul de saturaţie, de saţietate.
Această legătură esenţială dintre trebuinţe şi obiectele cu care ele se
satisfac are caracter legic şi este denumită legea intensităţii descrescânde a
trebuinţelor sau legea saturării trebuinţelor.
d) Substituirea trebuinţelor
În evoluţia lor, trebuinţele sunt nu numai complementare unele altora,
ci şi concurente unele cu altele.
Aceasta înseamnă că unele nevoi se extind în detrimentul altora, că se
înlocuiesc între ele. O asemenea trăsătură a nevoilor stă la baza legii
substituirii lor. Substituirea trebuinţelor nu trebuie confundată cu substituirea
bunurilor folosite pentru satisfacerea lor. Pâinea albă se poate înlocui cu
pâinea neagră, zahărul poate fi înlocuit cu zaharina, pielea artificială
înlocuieşte pielea naturală, ţesături din fibre sintetice înlocuiesc ţesături din
fibre de bumbac sau/şi de lână, anumite materiale sintetice înlocuiesc metalul
şi lemnul etc. Ele nu înlocuiesc însă trebuinţele. Aria substituirii trebuinţelor
diferă de la o nevoie la alta sau de la un grup de nevoi la altul. Ea este
restrânsă la nevoile fiziologice (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă) şi mult mai
extinsă la servicii.
e) Orice trebuinţă se stinge prin satisfacţie, dar nu întârzie să
reapară
Nevoia de hrană sau de sete se stinge prin alimentare, dar, după un
anumit interval de timp reapare. Nevoia de autoturism sau televizor se stinge

43
prin cumpărarea lor, dar după uzura lor fizică şi/sau naturală, nevoia reapare,
pe un plan superior.
Această legitate reflectă şi unele aspecte particulare: dacă o trebuinţă
se împlineşte de mai multe ori, ea se fixează sub formă de obicei, în alte
cazuri, ea creează dependenţă (fumatul, cafeaua, băutura etc.); scăderea
nivelului de trai, respectiv descreşterea intensităţii trebuinţelor conduce la
rezistenţă şi tensiuni umane.
Trebuinţele umane dobândesc o anumită autonomie şi independenţă,
ocupă un anumit loc în structura societăţii şi îndeplinesc un anumit rol în
cadrul sistemului economic3 :
a) punct de pornire, cauză iniţială fundamentală, impuls fundamental şi
forţă motrice, determinantă a activităţilor economice şi sociale.
b) scop şi punct final al activităţii umane;
c) factor de legătură între fazele şi momentele principale ale activităţii
umane, ale procesului de producţie şi reproducţie (cercetare ştiinţifică,
producţie, repartiţie, schimb, consum, recuperare şi reutilizare a bunurilor,
protecţia mediului);
d) pârghie importantă a mecanismului economic de funcţionare şi
dezvoltare a societăţii;
e) atribut definitoriu al fiinţei umane şi al societăţii, modului de viaţă şi al
calităţii vieţii;
f) raţiunea activităţii, a muncii şi a producţiei.
Trebuinţele constituie impulsul fundamental deoarece ele pun în
mişcare oamenii, ele figurează scopul activităţii umane şi raţiunea lor,
deoarece oamenii nu desfăşoară activitate, nu muncesc, nu produc decât în
vederea obţinerii bunurilor şi serviciilor cu care să-şi satisfacă trebuinţele aflate
în creştere şi diversificare.
Trebuinţele se întruchipează în interesele indivizilor, microgrupurilor şi
macrogrupurilor, în scopurile activităţilor întreprinse la toate nivelele de
organizare a societăţii.
Ştiinţa economică grupează (clasifică) trebuinţele după unele criterii
riguros determinate.
După natura (conţinutul) trebuinţelor umane se disting: a) trebuinţe
naturale (denumite şi biologice sau fiziologice); b) sociale; c) spirituale. O
sistematizare mai largă le încadrează pe acestea în: naturale, economice,
tehnice, educaţionale, politice, juridice, culturale etc.
După subiecţii purtători ai trebuinţelor, pot fi: a) individuale; b) de grup;
c) ale societăţii în ansamblul său.
După timpul în care trebuinţele se manifestă şi se satisfac, ele se
grupează în: zilnice, săptămânale, lunare, trimestriale, semestriale, anuale,
multianuale. După acelaşi criteriu, trebuinţele sunt curente, periodice, rare,
permanente şi temporare.
3
Vezi Aurel Negucioiu (coordonator), Economie politică, Volumul I, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.8-25.

44
După sfera de cuprindere trebuinţele sunt locale, regionale,
naţionale, mondiale (globale).
După limitele în cadrul cărora se înscriu, trebuinţele sunt: minime,
normale (socialmente acceptate), medii, maxime.
După intensitatea cu care se manifestă, trebuinţele se grupează în:
trebuinţe cu intensitate mică, trebuinţe cu intensitate mare.
După legătura lor cu producţia şi consumul, se disting: a) trebuinţe ale
producţiei, care, de regulă, se materializează în consumul productiv şi b)
trebuinţe ale populaţiei, în cea mai mare parte a lor, sunt bunuri de consum.
După posibilităţile şi gradul de satisfacere, trebuinţele se grupează
în: solvabile, parţial solvabile, nesolvabile; certe, incerte; reale, ideale.
După natura bunurilor şi/sau a valorilor cu care se satisfac, se
disting: a) trebuinţe care se satisfac cu bunuri (obiecte) materiale; b) trebuinţe
care se satisfac cu servicii materiale; c) trebuinţe care se satisfac cu valori
spirituale.
După forma de manifestare şi stadiul de dezvoltare al individului şi
societăţii, trebuinţele sunt: a) trebuinţe-necesitate (cele elementare,
existenţiale); b) trebuinţe-obligaţii; c) trebuinţe-aspiraţii.
După importanţa şi rolul pe care le îndeplinesc în sistemul
trebuinţelor, ele sunt: a) fundamentale (de bază); b) secundare; c) terţiare.
După urgenţa satisfacerii lor, trebuinţele se grupează în: a) trebuinţe
de gradul întâi (sau nivelul 1) unde se includ, de regulă, trebuinţele fiziologice
constând din hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, apărarea sănătăţii; b) trebuinţe de
urgenţa a II-a (nivelul 2) legate de calitatea hranei, îmbrăcămintei, confortul
locuinţei etc. c) trebuinţe de urgenţa a III-a (nivelul al 3-lea), unde intră
trebuinţele sociale: social-economice; social-culturale; social-politice; social-
comunicative etc.; d) trebuinţe de urgenţa a IV-a (nivelul al 4-lea), unde se
cuprind de regulă: trebuinţe de cunoaştere ştiinţifică-tehnică, estetică, formare
profesională, educaţie, orizont cultural, turism etc.
Grupările trebuinţelor nu au caracter absolut, ci relativ, de
convenţionalitate. Clasificarea ajută la cunoaşterea trebuinţelor, a intereselor,
bunurilor şi serviciilor care participă la satisfacerea acestora.
Trebuinţele economice sunt organic legate de interesele economice se
manifestă prin acestea. Interesele economice sunt abordate ca şi trebuinţele
în viziune interdisciplinară.
Interesul în general este o categorie morală aplicabilă la tot ceea ce
poate produce omului plăcere, fericire, îl fereşte de suferinţă. Psihologii
folosesc termenul de interes pentru a desemna instinctele, dorinţele,
sentimentele care îndeplinesc rolul de motor afectiv al stărilor, acţiunilor şi
relaţiilor vieţii. Sociologii înţeleg, în principiu, interesele ca unitate a obiectivului
cu subiectivul. Alţi sociologi consideră că interesele reprezintă trebuinţe
conştientizate, şi de aceea, ele includ în conţinutul lor momentul trecerii de la
obiectiv (starea subiectului) la subiectiv (motivele activităţii umane), ceea ce
înseamnă reflectarea obiectivului, a trebuinţelor în conştiinţa oamenilor.

45
Economiştii şi sociologii înţeleg interesele ca fiind forme de
manifestare a trebuinţelor obiective, atât sub aspectul conţinutului cât şi sub
aspectul formei. Conţinutul intereselor se compune din trebuinţele obiective şi
din condiţiile obiective ale existenţei umane. Interesele economice pot fi
definite în modul cel mai general drept forma de manifestare a trebuinţelor
economice.4 Ca şi în cazul trebuinţelor economice, purtătorii intereselor
economice sunt indivizii, diferitele comunităţii umane (micro şi macrogrupuri) şi
structurile lor instituţionalizate, precum şi comunitatea mondială.
Interesele economice sunt influenţate de: a) factorii materiali ai
producţiei; b) starea trebuinţelor economice; c) situaţia economico-socială a
prestatorilor acestor interese; d) relaţiile economice dintre oameni care se
manifestă ca interese şi prin interese.
Fiecare individ şi agent economic este prestatorul unui important
număr de interese. Fiecare interes are o anumită autonomie şi independenţă
relativă. Dar interesele economice nu sunt izolate unele de altele, ele sunt
legate între ele, se condiţionează şi influenţează reciproc, alcătuind sistemul
complex al intereselor economice. Interesele economice “îndeplinesc rolul
de impuls nemijlocit, de forţă motorie nemijlocită şi de cauză principală
imediată a activităţii economico-sociale, a muncii, a producţiei sociale”. 5
Interesele economice dau conţinut motivaţiilor oamenilor de a acţiona într-un
fel sau altul, într-o direcţie sau alta.
Interesele economice sunt eterogene şi complexe. Ştiinţa economică
le grupează după anumite criterii.
După purtătorii lor se disting: a) interese economice individuale,
denumite şi personale, particulare, private; b) interese economice ale
microgrupurilor sociale - familii, gospodării, unităţi economice, organizaţii cu
caracter local; c) interese economice naţionale, statale care se mai numesc şi
interese generale sau societale; d) interese economice internaţionale; e)
interese economice mondiale.
După rolul pe care îl îndeplinesc în viaţa economică a societăţii se
disting: a) interese economice fundamentale; b) interese economice derivate,
secundare, terţiare etc.
După caracterul legăturii lor cu subiecţii purtători de interese se
deosebesc: a) interese economice directe (nemijlocite); b) interese economice
indirecte (mijlocite).
După durata manifestării intereselor în timp, ele se grupează în: a)
interese permanente; b) interese periodice; c) interese rare; d) interese trecute,
prezente şi viitoare.
Fiecare individ, fiecare agent economic, fiecare purtător de interese
economice acţionează în condiţiile cadrului legal pentru realizarea propriilor
sale interese. Natura diferită a intereselor generează o permanentă luptă de

4
Aurel Negucioiu, op. cit., p.18.
5
Aurel Negucioiu, op. cit., p.19.

46
concurenţă, în unele cazuri putându-se ajunge la contradicţii şi opoziţie între
purtătorii lor.
Cunoaşterea intereselor economice, a deosebirilor dintre ele, a stărilor
şi contradicţiilor dintre purtătorii lor, reprezintă o condiţie şi un factor important
al fundamentării strategiei şi tacticii agenţilor economici, în vederea succesului
economic şi de evitare sau diminuare a riscului şi incertitudinii în activităţile
economice.

3. 2. Resursele economice

Producerea bunurilor materiale şi a serviciilor presupune existenţa şi


folosirea resurselor economice în cantităţi, structuri şi calităţi adecvate.
Resursele economice constau în totalitatea elementelor naturale,
umane, materiale, financiare, valutare, informaţionale etc., ce pot fi atrase şi
utilizate în producţia de bunuri economice necesare acoperirii trebuinţelor
societăţii umane.
Resursele naturale împreună cu cele umane formează resursele
originare sau primare, fără de care nu pot fi obţinute bunurile economice, nu
ar exista indivizii şi societatea umană. Existenţa şi utilizarea lor în producţia
bunurilor economice este obligatorie, şi fundamentală. Alături de aceste
resurse şi împreună cu ele o însemnătate crescândă o au resursele
economice derivate. Acestea sunt rezultatul activităţii economice, al folosirii
şi acumulării rezultatelor utilizării resurselor primare, ele contribuind la
desfăşurarea producţiei şi reproducţiei bunurilor economice la sporirea
eficienţei utilizării resurselor.
Mediul natural este cel dintâi izvor al resurselor economice şi cadrul
existenţei oamenilor şi al activităţilor. Direct sau indirect, natura oferă aproape
toate cele necesare existenţei omului şi progresului societăţii.6
Omul şi societatea se află în multiple raporturi cu mediul, cu natura. Ea
i-a furnizat şi îi furnizează locul pe care stă şi spaţiul de acţiune. Natura este
producătoare de condiţii vitale de viaţă umană-aer, apă, lumină, căldură etc.,
ea constituie şi rezervorul de substanţe naturale, pentru obţinerea bunurilor
economice. În toate formele de societate natura înconjurătoare a constituit
izvorul de resurse materiale pentru prelucrarea bunurilor economice.
Pe o anumită treaptă de dezvoltare a omului şi societăţii, atunci când
omul a învăţat să-şi confecţioneze unelte şi să prelucreze substanţele naturii,
să adapteze forţele şi resursele ei, a început activitatea materială a omului,
prin care îşi produce bunurile necesare pentru satisfacerea trebuinţelor sale
vitale. Ca urmare, interacţiunea dintre om şi natura înconjurătoare s-a
amplificat continuu în conţinut, s-a extins în spaţiu şi a devenit mai complexă.
Această interacţiune a dat conţinut activităţii materiale a omului social, care
este, înainte de toate, un proces între om şi natură, proces în care omul
6
Nicolae Georgescu - Roengen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura
Politică, Bucureşti, 1979, p.62.

47
mijloceşte, reglează şi controlează schimbul de substanţe dintre el şi natură.
Conţinutul acestei activităţi constă în transformarea, modificarea şi adaptarea
substanţei din natură şi producerea bunurilor necesare pentru satisfacerea
diverselor sale trebuinţe. Această activitate are caracter material, rezultatul ei
îl constituie obiectele materiale. Tot materiale sunt şi raporturile ce se
statornicesc în cadrul ei între om şi natura înconjurătoare. Raportarea omului
la natură, comportarea sa faţă de natură au caracter şi conţinut material.
Prin intermediul naturii omul îşi satisface trebuinţele. Prin acţiunea
omului natura se modifică, se transformă, se întregeşte cu elemente materiale
create de om (infrastructură, construcţii economice şi culturale, civile etc.), dar
ea îşi diminuează unele substanţe (neregenerabile sau regenerabile dar pe
termen lung), se destructurează, poate deveni mai săracă, se degradează şi
poluează etc.
Resursele naturale pe care le oferă natura sunt limitate, au un
pronunţat caracter de raritate şi devin tot mai scumpe. În perioada
contemporană şi, mai ales, în ultima parte a secolului al XX-lea, specialiştii,
atrag atenţia şi aduc argumente ştiinţifice că natura - “planeta pământ” - şi-a
redus potenţialul de susţinere cu resurse naturale a umanităţii. Aceasta
reprezintă una dintre cele mai grave ameninţări la adresa umanităţii, o
problemă globală a omenirii.
Cea mai generală clasificare a resurselor este cea care le separă în: a)
resurse materiale - resursele naturale primare şi cele derivate (infrastructurile
din economie, maşini, utilaje, instrumente, echipamente, aparatură electronică,
tehnologiile de fabricaţie, stocurile de materii prime, baza materială a
sectorului prestator de servicii etc.; b) resurse umane - care cuprinde
potenţialul uman primar (populaţia totală şi resursele de muncă) precum şi pe
cele derivate (stocul de cunoştinţe ştiinţifice, stocul de învăţământ, experienţa
etc.). Resursele de muncă, existente la un moment dat în societate, exprimă
numărul persoanelor capabile de muncă, respectiv acea parte din populaţie
care dispune de ansamblul capacităţilor fizice şi intelectuale care îi permit să
desfăşoare o activitate utilă.
După alte opinii resursele se grupează în: a) resurse reproductibile -
rezultate din procesele de producţie anterioară şi b) resurse
nereproductibile - care include resursele naturale atrase în circuitul economic
(pământul, resursele minerale, pădurile, resursele de apă, etc.).
Indiferent de modul de clasificare, resursele economice trebuie
analizate atât ca stocuri sau potenţial - ca elemente ale avuţiei naţionale, cât
şi ca fluxuri în procesul atragerii şi folosirii lor ca factori de producţie.
Avuţia naţională reprezintă totalitatea resurselor materiale şi spirituale
de care dispune un popor la un moment dat. Ca elemente ale avuţiei
naţionale, toate resursele economice şi celelalte bunuri materiale şi spirituale
acumulate apar ca stocuri (ca resurse disponibile), sursa lor fiind natura şi
munca depusă de-a lungul timpului de către generaţiile de oameni care s-au
succedat pe teritoriul naţional.

48
Bunurile materiale reprezintă avuţia materială acumulată prin muncă.
Valorile spirituale, reflectă potenţialul creativ al naţiunii (avuţia
spirituală acumulată): potenţialul de ştiinţă şi tehnologie (brevete şi licenţe,
invenţii, inovaţii, tehnologii de producţie etc.), stocul de învăţământ, stocul de
informaţii, stocul sănătăţii publice, fondul de cultură şi civilizaţie (toate creaţiile
spirituale care se constituie în factor de progres şi civilizaţie).
Avuţia naţională cuprinde avuţia acumulată, resursele naturale şi
resursele spirituale.
Resursele naturale utilizabile sau utilizate în procesul de producţie,
constituie un element al avuţiei materiale nereproductibile. Resursele naturale
cuprind: fondul funciar agricol pe categorii de folosinţă (terenul arabil, vii, livezi,
fâneţe, păşuni), fondul forestier (pădurile pe specii forestiere, masa lemnoasă
brută pe picior şi specii); apele şi potenţialul hidroenergetic; rezervele de
substanţe minerale utile, format din substanţele minerale utile existente în
zăcăminte care formează patrimoniul naţional mineral, substanţele minerale
utile recuperabile din zăcăminte, acestea formând avuţia naţională primară,
substanţele minerale valorificabile ca materii prime brute, alcătuind avuţia
naţională minerală acumulată; resurse energetice care cuprind producţia de
energie primară şi de energie transformată, energie electrică şi termică,
combustibili, carburanţi, produse necombustibile obţinute din prelucrarea şi
transformarea purtătorilor de energie primară, resursele energetice libere
recuperate şi energia din surse neconvenţionale (energie eoliană, energie
geotermică, energie solară etc.); fondul cinegetic; fructele florei spontane etc.
Resursele naturale se împart după caracterul lor, în resurse
regenerabile (pământ, apă, păduri etc.) şi neregenerabile (minerale); din
punct de vedere al volumului rezervelor disponibile, în resurse abundente şi
resurse deficitare; din punctul de vedere al posibilităţilor de reutilizare, în
resurse recuperabile parţial (lemn, hârtie, metal, geam, cauciuc etc.) şi
resurse nerecuperabile (combustibilii fosili, hidrocarburile, energia electrică
etc.)
Resursele de muncă (resurse demoeconomice), reprezintă acea
parte a populaţiei cuprinsă între anumite limite de vârstă şi care dispune de
capacităţile fizice şi intelectuale necesare pentru a desfăşura o activitate
socială utilă în cadrul procesului de producţie a bunurilor economice şi de
reproducţie. Limitele vârstei de muncă se stabilesc prin legislaţia fiecărei ţări.
Resursele de muncă, îndeplinesc un rol fundamental în structura
resurselor economice, deoarece omul cu aptitudinile sale de muncă - fizice şi
intelectuale - este factorul originar (alături de natură), viu şi activ, creativ care
pune în mişcare lumea materială, o transformă şi realizează bunurile şi
serviciile, energia şi informaţiile care asigură progresul uman - individual şi
social.
Resursele de muncă trebuiesc privite cantitativ şi calitativ. Conţinutul
factorului uman s-a aflat în permanenţă sub incidenţa dezvoltării individului,
economiei şi societăţii. Numărul (dimensiunea, cantitatea) forţei de muncă

49
depinde de populaţie şi de structurile acesteia. Calitatea resurselor de muncă
se află în strânsă relaţie de dependenţă atât cu nivelul de cultură generală şi
de pregătire profesională - expresie a eforturilor depuse de individ, familie,
şcoală, întreprinderi, instituţii culturale şi societate în ansamblu -, cât şi cu
nivelul de dezvoltare economică a ţării. Totodată, calitatea este influenţată de
tradiţie şi experienţă practică, de interesele economice etc.
O altă categorie de resurse necesare activităţilor economice şi sociale
sunt resursele informaţionale. Resursele informaţionale cuprind:
cunoştinţele, informaţiile, datele obţinute şi acumulate în procesul dezvoltării
ştiinţei şi în activitatea practică a oamenilor, care pot fi folosite în producţia
socială şi în conducere ca factor de creştere a volumului producţiei şi sporire a
eficienţei ei.
Prin conţinutul lor resursele informaţionale reprezintă reflectarea
fenomenelor şi proceselor economice, sociale şi naturale, fixate în rezultatele
cercetărilor şi studiilor ştiinţifice, a documentaţiilor de proiectare, a datelor
statistice şi de previziune, a metodologiei, instrucţiunilor, conceptelor,
judecăţilor, modelelor, programelor etc. Calitatea resurselor informaţionale
este determinată de caracterul adecvat al reflectării realităţii pe care îl asigură
aceasta, de posibilităţile utilizării lor în activitatea practică. Informaţia se
stochează în literatura ştiinţifică, în documentele economice şi de conducere,
în memoria oamenilor sau a sistemelor informaţionale automatizate. Procesul
reproducerii informaţiilor are importante particularităţi în comparaţie cu
celelalte categorii de resurse şi constă din următoarele faze: producţie,
răspândire şi utilizare. Informaţia a devenit o importantă resursă productivă în
cadrul procesului transformării ştiinţei în forţă de producţie, al revoluţiei
ştiinţifice - tehnice contemporane, al extinderii electronicii, microelectronicii,
automaticii, comunicaţiilor etc.
Resursele monetare financiare şi valutare îşi aduc şi ele
contribuţia la bunul mers al activităţii economice. Producţia şi reproducţia
bunurilor economice şi valorilor spirituale, protecţia mediului etc., în
condiţiile economiei de piaţă solicită: resurse monetare (bani în numerar şi
scripturali); resurse financiare (titluri de valoare - acţiuni şi obligaţiuni);
resurse valutare (rezerve valutare în monedele statelor cu convertibilitate
generală - “dolari” S.U.A., “euro” pentru Uniunea Europeană, “lire” engleze
etc. Aceste resurse mijlocesc fluxurile economice în cadrul economiei
naţionale şi pieţei mondiale.
Resursele economice şi sociale trebuiesc interpretate în unitatea şi
legăturile lor obiective. Absenţa sau insuficienţa oricărei categorii de resurse
limitează sau blochează activitatea economică. De aceea, în fiecare perioadă
de timp, resursele trebuiesc cunoscute, determinate cantitativ şi calitativ,
formate şi utilizate raţional şi eficient.
Deoarece resursele sunt rare şi trebuie gestionate cu eficienţă, în
teoria economică se operează cu conceptul de „posibilităţile tehnologice ale

50
societăţii”. O societate nu poate avea tot ceea ce îşi doreşte, depinzând de
resursele şi tehnologiile de care dispune.
Dacă presupunem că disponibilul existent dintr-o anumită resursă
(necesară pentru producerea a două bunuri A şi B) este limitat, se poate crea
o relaţie între intrările de resurse şi ieşirile de bunuri, relaţie concretizată în
curba (frontiera) posibilităţilor de producţie (CPP). Aceasta reflectă
volumul maxim al producţiei ce poate fi obţinut de către o economie (sau o
firmă), ţinând cont de cunoştinţele tehnologice şi de volumul factorilor de
producţie (resurselor) disponibili. În cazul nostru CPP ne arată combinaţiile
dintre diferite cantităţi de bunuri A şi B obţinute pe baza disponibilului utilizabil
de resurse.

A1
C
A2
A3 N
A5 D
A4 M

0 B4 B2 B5 B3 B1 B

Fig. nr.3.1. Curba (frontiera) posibilităţilor de producţie

Putem observa din grafic că A1 şi B1 reprezintă cantităţile maxime


care se pot produce din cele două bunuri cu resursele disponibile iar
punctul C de pe curbă desemnează o anumită combinaţie a cantităţilor
produse din cele două bunuri – A2, respectiv B2. Curba A1B1 este curba
posibilităţilor de producţie. Punctul M situat sub curbă desemnează
combinaţii între cele două bunuri care nu utilizează la maxim resursele
disponibile (A4B4), iar punctul N desemnează o combinaţie care nu poate fi
realizată, din lipsă de resurse (A3B3)
Această curbă este în strânsă legătură cu următoarele noţiuni:
raritate (se conştientizează imposibilitatea realizării combinaţiilor de tip N -
A3B3); alegere (necesitatea alegerii acelor combinaţii care se află pe curba
A1CDB1); cost de oportunitate (pentru a se obţine mai mult dintr-un bun A,
trebuie să se renunţe la o anumită cantitate din alt bun B).
La nivel de economie naţională o creştere economică va determina
deplasarea spre exterior a CCP, aşa cum se vede şi în figura următoare:

51
Bunuri de lux Bunuri de lux

A A

Bunuri de strictă necesitate Bunuri de strictă necesitate


a) economie săracă b) economie bogată

Fig. nr. 3.2. Deplasarea CPP în cazul creşterii economice

a) Înaintea creşterii economice, naţiunea este săracă, punctul A de


pe curba posibilităţilor de producţie indicând alocarea majorităţii resurselor
pentru bunurile de strictă necesitate.
b) Economia trece din punctul A în punctul B, producţia de alimente
crescând mai puţin în comparaţie cu producţia bunurilor de lux.
Pe măsură ce o economie se dezvoltă, ea poate obţine o cantitate
mai mare din toate bunurile. O ţară săracă îşi foloseşte majoritatea
resurselor de care dispune pentru producerea bunurilor de strictă
necesitate, în timp ce una bogată poate obţine o diversitate de bunuri.
Cu ajutorul CCP se poate evidenţia şi alegerile pe care o economie
le poate face între producerea bunurilor publice şi a celor private, sau între
bunurile de consum curent şi bunurile de investiţii.
Societăţile umane operează deseori sub limita posibilităţilor de
producţie. Când numărul şomerilor este mare sau când revoluţiile ori
reglementările ineficiente adoptate de guvern stânjenesc activitatea
economică, economia funcţionează ineficient, sub limita posibilităţilor de
producţie de care dispune.12
CCP poate servi la ilustrarea unor procese economice precum:
- modul în care creşterea economică împinge tot mai departe limita
posibilităţilor de producţie;
- modul în care o naţiune alege să consume tot mai puţine bunuri
alimentare şi alte bunuri de strictă necesitate pe măsură ce se dezvoltă;

12
Paul Samuelson, William Nordhaus, Economie, Editura Teora, Bucureşti, 2000,
p. 34

52
- modul în care o ţară face alegerea între bunurile private şi bunurile
publice sau între bunurile de consum şi bunurile de capital care vor
contribui la creşterea consumului viitor.

3.3. Activitatea umană

Apariţia, dezvoltarea şi progresul societăţii - sunt asigurate de


activitatea oamenilor care îşi urmăresc scopurile lor.
În sensul larg al termenului activitatea este înţeleasă ca fiind
acţiunea sistemelor vii informaţional orientate prin care se asigură
automenţinerea şi progresul acestora.
Activitatea umană este forma cea mai dezvoltată a acţiunii sistemelor
vii şi se caracterizează prin mai multe trăsături generale şi specifice13:
a) capacitatea subiecţilor, a sistemelor care acţionează, care
desfăşoară activitate de a reflecta sistematic mediul exterior;
b) aptitudinea subiecţilor de a elabora, pe baza acestei reflectări,
programe informaţionale, programe care asigură imaginarea, prevederea şi
anticiparea rezultatelor activităţii;
c) stabilirea conştientă, în cunoştinţă de cauză a scopurilor şi
obiectivelor ce urmează să fie înfăptuite, şi orientarea activităţii în concordanţă
cu scopurile şi obiectivele respective;
d) capacitatea subiecţilor de a se adapta la condiţiile obiective ale
mediului înconjurător şi de a adapta într-o măsură sau alta unele condiţii ale
activităţii şi ale mediului la scopurile şi obiectivele urmărite. Practic, este vorba
de o dublă adaptare: a subiecţilor şi a activităţii lor la condiţiile mediului şi
adaptarea unor condiţii şi elemente ale mediului la scopurile urmărite de
subiecţii sociali, umani;
e) activitatea umană este o activitate socială; ea exprimă
universalitatea omului ca esenţă socială, ca existentă care se poate
individualiza şi singulariza numai în societate. Indivizii umani nu există decât în
societate şi societatea nu există decât prin indivizi;
f) prin activitatea desfăşurată oamenii se raportează atât la mediul
înconjurător, la natură cât şi unii la alţii. Prin activitatea desfăşurată ei îşi
produc şi reproduc propria lor viaţă şi existenţă;
g) activitatea umană, socială reprezintă un proces deosebit de
complex şi multilateral. Complexitatea activităţilor desfăşurate de om, ca şi
diferenţierea lor odată cu şi pe măsura dezvoltării societăţii, exprimă necesităţi
obiective şi dau conţinut legii complexificării vieţii şi activităţii sociale, precum şi
legii diviziunii sociale a muncii.
Activitatea umană, socială este proprie tuturor elementelor structurale
ale sistemului social. În orice societate există sub diferite forme, numeroase
activităţi, care marchează tendinţa de dezvoltare, autonomizare, diferenţiere,
13
Aurel Negucioiu (coord.), Economie politică, vol. II, Editura George Bariţiu, Cluj-
Napoca, 1998, p.1-2

53
specializare şi creştere a diviziunii muncii. Principalele activităţi umane
caracteristice structurii sistemului social sunt: activităţi ştiinţifice, tehnice,
economice, politice, filosofice, educaţionale, morale, administrative,
organizatorice, de conducere, juridice, de sănătate a populaţiei, religioase,
artistice, de apărare, securitate socială, de protecţie şi dezvoltare a
elementelor mediului natural, diplomatice şi de mediu internaţional etc.
Societatea se dezvoltă pe baza tuturor genurilor de activitate umană, privite în
legăturile şi interdependenţele dintre ele. În cadrul activităţii umane o
importanţă decisivă o are activitatea economică. Sfera de cuprindere a
activităţii sociale a societăţii este mai largă decât cea a activităţii economice,
pe care o include ca parte însemnată a acesteia.
Activitatea economică reprezintă un ansamblu al activităţilor prin care
oamenii îşi satisfac nevoile prin intermediul producţiei şi al schimbului de
bunuri, servicii şi informaţii. Activitatea economică este producătoare de bunuri
economice de care au nevoie oamenii şi pe care nu le poate oferi gratuit
natura. Activitatea economică reprezintă o condiţie generală a schimbului de
substanţe dintre om şi natură, o condiţie eternă a vieţii omeneşti.
Definită în sensul ei restrâns de activitate eficientă, sens pe care-l are
cu precădere în vedere praxiologia contemporană, activitatea poate fi
înţeleasă, în general, ca relaţie transformatoare între agent (subiect al acţiunii)
şi obiectul acţiunii, prin intermediul căreia agentul îşi adecvează sieşi obiectul,
îl transformă din obiect în sine, în obiect pentru sine.
Activitatea umană, în general, şi cea economică, în special, este o
relaţie conştientă (dotată cu raţionalitate, volitivitate, intenţionalitate) fiind
mediată de o proiecţie cognitivă (explicativă şi previzională) şi de un demers
teleologic (orientare întemeiată pe scopuri) al agentului asupra obiectului
acţiunii. Pentru a asigura starea de eficienţă a activităţilor umane
transformatoare, în structura raporturilor acţionale dintre oameni şi realitate
intervin: un complex de motivaţii praxiologice - nomologice (explicaţii şi
previziuni), psihologice, teleologice, axiologice -, întemeiate la rândul lor pe
interese; un domeniu de strategie acţională (program, proiect); un câmp
situaţional (condiţii, norme, mijloace); un ansamblu de operaţii de realizare
(marketing, management, decizie, comandă etc.) care preced şi însoţesc
execuţia şi, în final, un proces de valorificare. Numai prin intermediul corelării
funcţionale a acestor momente ale circuitului activităţii, produsul acţiunii
dobândeşte valoare pentru agentul care o înfăptuieşte şi contribuie la
satisfacerea unor nevoi materiale şi spirituale ale acestuia. Ansamblul
motivaţiilor praxiologice, factorii situaţionali şi operaţiile de realizare potenţează
eficienţa acţiunii agentului; execuţia reprezintă actul nemijlocit al agentului de
transformare a obiectului acţiunii, iar valorizarea constituie condiţia umanizării
produsului, trecerea acestuia din situaţia de obiect (în sine) creat de subiect, în
situaţia de obiect pentru subiect.

54
Viaţa economică şi socială, în dinamica lor, se bazează pe un sistem
tot mai complex de activităţi. Activităţile umane pot fi grupate după anumite
criterii:
a) După atributul de creativitate şi sensul de creaţie care se acordă
activităţii eficiente, distingem: activitatea teoretică şi activitatea practică.
Aceste două tipuri de activitate se presupun, împletesc, sunt interdependente;
b) După natura structurilor care fac obiectul acţiunilor umane.
Deosebim: activităţi care vizează schimbări în planul mediului natural; activităţi
care privesc sistemul economic şi social; activităţi care au în vedere domeniul
vieţii spirituale. Ele pot fi divizate şi sistematizate pe formele principale de
activităţi specifice sistemului social global;
c) După procesul de constituire şi dezvoltare a activităţilor umane
şi după finalităţile lor. Deosebim: activităţi de origine biologică, menite să
satisfacă trebuinţele de ordin fiziologic, ca foamea, setea, locuinţa etc., ele
fiind activităţi economice; activităţi fiziologice neeconomice - distractive, de
destindere, de recreaţie şi divertisment etc., care sunt denumite şi ludice;
activităţi matrimoniale - sexuale şi materiale; activităţi de origine societală -
administrative, organizatorice, juridice, de conducere, politice, educaţionale
etc.; activităţi spirituale - ştiinţifice, filosofice, culturale, artistice, educative,
informaţionale etc.; activităţi cu caracter mixt - tehnice, şi tehnologice, cele
care îmbină ştiinţa cu tehnica, tehnologia şi economia, activităţile morale care
îmbină elementele umane şi sociale etc.;
d) După consumul preponderent de energie umană, activităţile
umane sunt: fizice şi intelectuale. În evoluţia dezvoltării economice şi sociale
mai ales în perioada contemporană, activităţile umane devin predominant
consumatoare de energie psihică, intelectuală;
e) După sistemul valorilor existente în societate activităţile umane
pot avea caracter pozitiv sau negativ; legal şi uneori ilegal; moral sau imoral;
progresist sau reacţionar; material sau spiritual etc.;
f) După natura activităţilor desfăşurate de oameni. Deosebim
activităţi creative (de cercetare, invenţie, inovaţie, progres tehnic şi tehnologic
etc.); activităţi repetitive şi de reproducere, denumite şi de menţinere la scara
valorilor anterioare; activităţi de organizare, analiză, previziune, management,
execuţie etc.
Clasificarea activităţilor umane introduce o anumită ordine şi
sistematizare în cunoaşterea şi promovarea acestora în viaţa economică şi
socială. Clasificarea este convenţională, relativă, imperfectă, evoluţia
activităţilor umane impunând noi criterii de grupare a acestora. Toate
activităţile formează un sistem a căror cunoaştere presupune luarea în studiu
a conexiunilor şi corelaţiilor ce există între ele, a modului în care acestea
coexistă, funcţionează şi evoluează.

3.4. Munca şi producţia

55
Alături de conceptele de “activitate umană”, “activitate economică” o
largă circulaţie are în teorie şi practică categoria de “muncă”. După unele
opinii “activitatea” ar fi proprie tuturor fiinţelor vii, lumii organice în general, în
timp ce “munca” constituie un atribut şi efort esenţialmente omenesc. Alţi
autori, afirmă că, activitatea şi munca sunt de natură umană îndreptate spre un
anumit scop şi au acelaşi conţinut, exprimă aceeaşi realitate. Adepţii acestui
punct de vedere fac însă deosebire între “procesul de muncă” şi “muncă”.
Procesul de muncă are o sferă mult mai largă. El include în structura sa în
calitate de elemente simple şi abstracte: a) activitatea îndreptată spre un
anumit scop, sau “munca”; b) substanţele şi obiectele materiale asupra cărora
omul acţionează; c) mijloacele şi instrumentele cu care omul acţionează
asupra obiectelor muncii.
Prin esenţa sa munca este un fenomen omenesc, un proces între om
şi natură, proces prin intermediul căruia omul transformă obiectele şi
substanţele naturii sau foloseşte forţele naturii pentru a avea bunuri necesare
satisfacerii diverselor sale trebuinţe. Acest proces cuprinde două genuri de
relaţii: a) relaţii dintre om şi natură; b) relaţii care se statornicesc între oameni.
Insuficienţa bunurilor care acoperă trebuinţele a determinat şi face ca
oamenii să trăiască într-o lume a rarităţii. Lupta împotriva rarităţii constituie o
trăsătură caracteristică a activităţii economice, a muncii, a producţiei.
Insuficienţa, raritatea bunurilor îl face pe om să muncească, să producă. El
însă nu poate să producă în acelaşi timp toate bunurile de care are trebuinţă.
Ca urmare, omul trebuie să gândească şi să efectueze alegeri, să decidă ce
va produce, deci să facă opţiuni. Dar pentru a produce un bun, pentru a
realiza un obiectiv el este constrâns să renunţe la altul, să sacrifice alte
scopuri, să nu folosească în alte scopuri mijloace şi timp - care sunt rare. Orice
opţiune este însoţită de un sacrificiu, de un cost care se numeşte, de regulă,
cost de oportunitate. Efectuarea de opţiuni depăşeşte cadrul nemijlocit al
producţiei şi cuprinde toate momentele activităţii, fiind legată de ansamblul
trebuinţelor umane. Atunci când un individ îşi cumpără cu o parte a venitului şi
economiilor sale un autoturism, de exemplu, el renunţă la satisfacţia care i-ar
aduce-o alte bunuri.
Raritatea, opţiunile între diferite obiective, scopuri, finalităţi şi costurile
de oportunitate sunt cele trei elemente care permit înţelegerea activităţii
economice, a muncii şi a producţiei, deoarece, deciziile adoptate pe temeiul
lor, explică, în principal, comportamentul economic general al oamenilor,
efortul permanent de schimbare a mijloacelor şi a trebuinţelor, de obţinere a
bunurilor economice rare care satisfac nevoile. Aici putem preciza patru
principii importante care vin să răspundă la întrebarea: Cum adoptă indivizii
decizii?
- indivizii se confruntă cu renunţări (deoarece resursele sunt limitate)
- costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care se renunţă
pentru a-l obţine (costul de oportunitate)

56
- indivizii raţionali decid pe baza analizei marginale (un individ
raţional se angajează într-o acţiune dacă şi numai dacă beneficiul
marginal generat de acţiunea respectivă este mai mare decât
costul ei marginal)
- indivizii răspund la stimulente (deoarece oamenii decid comparând
costurile şi beneficiile deciziilor lor, comportamentul indivizilor se
poate schimba atunci când se modifică beneficiile sau costurile.
Altfel spus, indivizii răspund la stimulente)
Munca se distinge prin mai multe trăsături esenţiale:
a) Caracterul obiectiv necesar. Munca izvorăşte dintr-o necesitate
obiectivă. Omul şi societatea nu pot înceta să consume bunuri economice
pentru a putea să supravieţuiască şi să progreseze. Munca reprezintă astfel
condiţia permanentă a existenţei societăţii omeneşti.
b) Munca este izvorul avuţiei sociale materiale (obiectuale) şi
spirituale create şi acumulate de oameni, ea reprezentând baza existenţei şi
progresului societăţii umane.
c) Munca are caracter conştient. Munca reprezintă o activitate
conştientă, premeditată prin care omul luptă împotriva rarităţii. Din acest punct
de vedere munca este o instituire teleologică. Aceasta înseamnă: orientarea
eforturilor, acţiunilor omului spre un scop determinat, spre o finalitate dinainte
fixată; caracterul conştient dirijat al eforturilor de muncă.
d) Munca este un proces de consumare sinergică a energiei
umane fizice şi intelectuale, în proporţii diferite de la un produs la altul, de la
o activitate la alta.
e) Munca este producătoare de unelte, bunuri de producţie şi
bunuri de consum.
f) Munca este factorul determinant al formării dezvoltării şi
afirmării omului, cât şi al dezvoltării economiei şi societăţii. În procesul de
muncă şi prin muncă gândirea, priceperea, iscusinţa şi celelalte aptitudini
creative al fiinţei umane se materializează în rezultatele şi produsele muncii.
Tot prin intermediul muncii şi în procesul de muncă are loc personificarea
ştiinţei în forţa de muncă, pentru că numai pe această cale omul obţine
cunoştinţe teoretice şi aptitudini practice, obţine competenţa profesională şi
culturală, o exersează şi perfecţionează sistematic. De aceea pe baza muncii
măsurată prin conţinutul şi rezultatele ei se apreciază competenţa profesională
a individului, fiind factorul esenţial al succesului său.
g) Munca are caracter de satisfacţie, plăcere, împlinire umană, dar şi
unul obositor, chinuitor. Ea produce satisfacţii şi plăceri, dar prin consumarea
energiei fizice şi intelectuale umane ea duce la oboseală şi necesită condiţii şi
o perioadă de refacere a forţelor vitale umane. Munca desfăşurată în condiţii
grele, intensificată peste limitele normale ale organismului uman, poate duce
la epuizarea fiinţei umane. Oboseala intelectuală şi fizică, peste limita normală,
influenţează comportamentul uman în muncă, duce la aversiune faţă de
muncă şi la scăderea productivităţii muncii. De aceea, pe măsura generării

57
progresului ştiinţific şi aplicării lui în tehnică şi tehnologie, în producţie şi în
fazele reproducţiei contemporane, are loc şi o reducere a caracterului obositor
şi chinuitor al muncii, o tendinţă de deplasare a consumului de energie umană
de la cel preponderent fizic la cel preponderent intelectual, dar în limite
normale.
Pentru obţinerea bunurilor economice, oamenii trebuie să extragă şi să
prelucreze substanţele naturale cu anumite mijloace, instrumente şi
echipamente de muncă. Procesul nemijlocit de producţie (sau procesul de
muncă) cuprinde în ansamblul său cel puţin trei elemente fundamentale care
trebuiesc privite în unitatea şi interacţiunea lor: resursele naturale supuse
prelucrării (obiectele muncii); mijloacele şi instrumentele de muncă care
permit extracţia şi prelucrarea substanţelor naturale; actul muncii propriu-zise
(sau activitatea umană economică îndreptată spre un anumit scop).
a) Obiectele muncii reprezintă orice lucru aflat în stare naturală sau
ca rezultat al activităţii economice anterioare, asupra căruia omul intervine în
procesul de producţie, folosind uneltele pentru a-l transforma şi adapta potrivit
nevoilor sale. În categoria obiectelor muncii intră: materiile prime, materialele,
combustibilii şi resursele energetice, energia, apa, bunurile intermediare etc.
Un rol deosebit îl îndeplinesc materiile prime, care pot fi principale şi
auxiliare. Cele principale participă nemijlocit la fabricarea bunurilor economice,
constituind substanţa de bază a produsului finit, iar cele auxiliare concură la
obţinerea produsului dar nu se regăsesc în componenţa lui.
În toate statele în care economiile se găsesc în dezvoltare şi progres
au loc activităţi menite să conducă la descoperirea a noi resurse naturale,
sporirea rezervelor prospectate, asigurarea unui raport raţional între nivelul
extracţiei şi volumul rezervelor existente, refacerea, sporirea şi conservarea
resurselor naturale regenerabile. În cadrul acestor activităţi se înscriu şi cele
de cercetare ştiinţifică şi prospecţiuni geologice.
Toate celelalte obiecte ale muncii au roluri şi finalităţi specifice în
procesul muncii, al producţiei şi reproducţiei bunurilor economice.
Mediul natural în ansamblul său are implicaţii asupra obiectelor muncii
şi activităţii economice din punct de vedere al: condiţiilor naturale ale producţiei
şi reproducţiei; materiei (substanţei) ca obiect al activităţii umane; forţelor pe
care omul le aserveşte pentru a le aplica la satisfacerea trebuinţelor sale (apă,
energie solară, factori ambianţi).
Condiţiile naturale ale producţiei şi reproducţiei sunt: climatice,
geografice, geologice, pedologice etc.
Fără obiectele muncii, producţiei şi reproducţiei nu ar fi posibilă
activitatea economică şi nici viaţa umană.
b) Mijloacele de muncă reprezintă un lucru sau un complex de lucruri
cu ajutorul cărora omul acţionează asupra obiectelor muncii pentru a le
transforma potrivit trebuinţelor sale. În cadrul procesului de muncă prezintă o
mare importanţă nivelul tehnic al mijloacelor de muncă folosite şi volumul
mediu al înzestrării tehnice a muncii.

58
În categoria mijloacelor de muncă se cuprind: uneltele de muncă de
la cele simple până la cele mai avansate; infrastructura cu toate căile de
comunicaţii şi mijloacele de transport; clădirile destinate producţiei şi
distribuţiei; conductele, recipientele şi depozitele pentru păstrarea produselor;
alte condiţii materiale.
Din categoria mijloacelor de muncă face parte şi pământul (care este
şi obiect al muncii), precum şi unele forţe ale naturii care devin rezultat al
activităţii economice cum este cazul energiei electrice, aburului tehnologic,
unele reacţii chimice, nucleare etc.
c) Munca este elementul originar, activ şi creator al procesului de
producţie (muncă). Munca umană, are caracter conştient, anticipativ, activ,
deoarece ea se desfăşoară pe baza unui scop dinainte stabilit; ea
prefigurează şi realizează mijloacele de acţiune cu care omul extrage din
natură substanţa, o prelucrează şi obţine prin activitatea umană bunurile
economice. Factorii materiali ai producţiei există şi funcţionează într-o
permanentă interacţiune cu factorul uman, cu forţa de muncă.
În condiţiile celor mai dezvoltate sisteme tehnice, omul nu va dispare
din procesele de producţie a bunurilor economice deoarece omul creează
sistemele tehnice, le perfecţionează, programează, pune în funcţiune, le
supraveghează, intervine în cazul unor defecţiuni şi le repară, le alimentează
cu resurse, le opreşte, întreţine etc.
Munca, în condiţiile tehnicii avansate dobândeşte tot mai mult un
caracter social, ea nu se depune, de regulă de indivizi izolaţi ci presupune
colaborarea şi cooperarea mai multor persoane şi colective umane la
realizarea unor bunuri şi servicii tot mai complexe. Cooperarea reprezintă o
formă de organizare a muncii caracterizată prin activitatea specializată dar în
comun a mai multor persoane, fie în acelaşi proces de muncă, fie în procese
de muncă diferite, dar strâns legate între ele. De aici decurge că, în procesul
de producţie, cooperarea poate fi simplă, atunci când lucrătorii efectuează
acelaşi gen de activitate şi complexă când se bazează pe diviziunea muncii.
Indivizii, grupurile umane şi societatea în ansamblul său - există, se
dezvoltă, funcţionează şi îşi asigură progresul pe baza procesului continuu al
producţiei şi reproducţiei bunurilor economice şi valorilor spirituale. Consumul
are caracter de continuitate. Deoarece individul şi societatea nu pot înceta să
consume bunuri - libere şi economice - nu pot înceta nici să producă şi să
reproducă bunurile economice. Privită în conexiunea sa continuă şi în fluxul
neîntrerupt al reînnoirii şi lărgirii sale, producţia de bunuri economice este, în
acelaşi timp, un proces de reproducţie.
În condiţiile dezvoltării individului, economiei şi societăţii, a creşterii şi
diversificării nevoilor, procesul de producţie şi reproducţie, se realizează ca
tendinţă pe o scară lărgită, la dimensiuni, structuri şi calităţi sporite faţă de
perioadele anterioare.
Producţia şi reproducţia au un caracter complex şi dinamic. Ele se
regăsesc într-o permanentă schimbare şi dezvoltare în concordanţă cu

59
cerinţele şi posibilităţile economiei şi societăţii. Reproducţia reprezintă o
unitate a mai multor faze ale desfăşurării ei. În teoria şi practica economică se
întâlnesc mai multe puncte de vedere cu privire la fazele sau sferele
reproducţiei. Dintre acestea două sunt relevante: a) până în ultimele decenii
ale secolului al XX-lea, a fost generalizat punctul de vedere care autonomiza
reproducţia în patru faze - producţia, repartiţia, schimbul şi consumul; b)
în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, datorită progresului ştiinţific,
tehnologic, economic şi social, a rolului pe care îl au diferitele componente ale
realităţii în cadrul reproducţiei lărgite, sunt recunoscute şi afirmate de tot mai
mulţi economişti, următoarele faze (sfere) ale reproducţiei: cercetarea
ştiinţifică; producţia; repartiţia; schimbul; consumul; recuperarea,
recondiţionarea, reutilizarea şi/sau distrugerea bunurilor obiectuale
folosite; protecţia şi regenerarea elementelor mediului natural (resursele
naturale şi condiţiile ecologice). Acest punct de vedere tinde să se
generalizeze, iar sistemul economic şi mecanismul de funcţionare se dezvoltă
şi perfecţionează integrând problematica acestor faze ale reproducţiei.
1. Prima fază a reproducţiei preponderent intensive contemporane
este cercetarea ştiinţifică.
Activitatea de cercetare ştiinţifică a devenit în perioada contemporană
una din fazele cele mai importante ale reproducţiei şi un domeniu esenţial al
diviziunii muncii sociale. Procesul de cercetare ştiinţifică se desfăşoară, de
regulă, anticipat celorlalte faze ale reproducţiei, ca o sferă autonomizată, cât
şi în indisolubilă legătură cu desfăşurarea celorlalte faze ale acesteia. Tendinţa
generală în economiile avansate, constă în aceea că cercetarea ştiinţifică,
tehnologică, economică şi socială, se autonomizează şi devansează producţia
şi celelalte faze ale reproducţiei.
Activităţile de cercetare ştiinţifică desfăşurate în instituţiile private şi
publice instituţionalizate, în unităţile academice şi universitare, în cele de
producţie - conduc la noi cunoştinţe şi informaţii cu privire la realitatea
prezentă şi viitoare care dezvoltă sistemul ştiinţei şi fondul total de cunoştinţe
ştiinţifice ale societăţii. Cu cât ştiinţa este mai dezvoltată şi utilizată
corespunzător pe scară socială cu atât sporesc funcţiile ei valorizatoare -
cognitive şi aplicative. În perioada contemporană, ştiinţa devine o componentă
superioară a activităţii umane conştiente şi eficiente, o forţă de producţie şi
reproducţie specifică, un element al dezvoltării producţiei sociale.
Activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie să devanseze cu o însemnată
perioadă de timp procesele de creştere şi dezvoltare economică şi socială,
cărora trebuie să le ofere soluţii bazate pe raţionalitate, calitate şi eficienţă.
Ştiinţa - prin fondul constituit de cunoştinţe ştiinţifice - participă la desfăşurarea
cercetării, cunoştinţele produse, fiind element de intrare, care exista înainte, în
timpul şi la sfârşitul procesului de cercetare. Cu cât sistemul ştiinţei este mai
dezvoltat cu atât favorizează desfăşurarea unor cercetări ştiinţifice de mare
complexitate şi finalitate socială. Cercetarea desfăşurată la începutul

60
reproducţiei oferă soluţii desfăşurării celorlalte faze ale sale, în special
producţiei.
Cercetarea constă în găsirea noului care urmează a fi promovat în
activităţile viitoare - idei, soluţii, cunoştinţe, proiecte, licenţe, metode şi tehnici
de organizare şi management, tehnici şi tehnologii noi, produse noi, resurse
naturale descoperite sau modalităţi de combinare şi substituire a lor, soluţii de
creştere a competitivităţii calităţii eficienţei producţiei etc. În toate fazele
reproducţiei se desfăşoară o cercetare ştiinţifică specifică. Cercetarea iniţială şi
cea specifică fiecărei faze conduce la dezvoltarea eficientă a activităţii
economice.
2. A doua fază a reproducţiei lărgite contemporane este producţia
bunurilor economice.
Producţia, ca sferă a reproducţiei sociale, reprezintă procesul în cadrul
căruia oamenii extrag din natură substanţele materiale, le combină, le
adaptează, le transformă, prelucrează şi îmbogăţeşte cu mijloacele create de
ei, obţinând în final bunurile economice care sunt destinate acoperirii
trebuinţelor individuale şi sociale. Procesul de producţie presupune unitatea
celor trei elemente: munca însăşi, adică activitatea omului îndreptată spre un
anumit scop, obiectele muncii şi mijloacele de muncă. Producţia se
fundamentează pe rezultatele iniţiale ale cercetării ştiinţifice cât şi pe
cercetarea proprie.
În cadrul procesului de reproducţie, rolul determinant revine producţiei,
întrucât celelalte faze ar fi lipsite de obiect în afara bunurilor economice
produse. Bunurile economice şi rezultatele activităţii economice se creează, în
cea mai mare parte, în producţie şi serveşte reproducţiei în ansamblul său, iar
caracteristicile producţiei îşi pun amprenta asupra celorlalte faze, La rândul lor
celelalte faze ale reproducţiei acţionează asupra producţiei.
Producţia este activitatea umană economică organizată la nivelul
agenţilor economici în vederea producerii de bunuri şi servicii în cursul unei
perioade date.
Producţia este de mai multe feluri: producţie de bunuri obiectuale şi
producţie de servicii; producţie de mărfuri şi producţie nemarfară; producţie
fizică şi producţie valorică; producţie industrială, de construcţii, producţie
agricolă vegetală şi animală, producţie de energie, silvică, forestieră, de vânat,
turistică, de servicii nemarfare; producţie internă şi producţie naţională etc.
3. A treia fază a reproducţiei este repartiţia (sau distribuţia)
economică, care stabileşte legătura dintre producţie şi consum, respectiv ceea
ce revine participanţilor la producţia socială de bunuri economice. În economia
de piaţă din repartiţie se formează veniturile primare şi finale ale factorilor de
producţie: salarii, profit, dobândă, rentă, dividende, transferuri etc. Repartiţia
îmbracă forma valorică şi în natură (bunuri fizice).
4. A patra fază a reproducţiei contemporane este cea a schimbului de
bunuri economice, adică a procesului de vânzare - cumpărare a bunurilor
obiectuale şi serviciilor prin intermediul pieţei. Schimbul îi dă posibilitatea

61
agentului economic de a vinde o parte sau în întregime ceea ce i-a revenit din
proprietate şi prin intermediul repartiţiei.
Schimburile de bunuri economice - mărfuri, sau amplificat, diversificat
şi complicat pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, a autonomiei şi
independenţei producătorilor. Pentru a le asigura desfăşurarea normală
omenirea a inventat banii care au înlocuit schimbul direct de bunuri economice
- mărfuri, cu schimbul indirect efectuat prin mijlocirea banilor - echivalentul
general al lumii mărfurilor, al bogăţiei naţionale. Această mare şi genială
invenţie a omului a dus la creşterea supleţei şi a flexibilităţii afacerilor dintre
agenţii economici, a tranzacţiilor economice.
Schimbul mijloceşte legătura între producţie şi repartiţie, pe de o parte,
şi consum, pe de altă parte. Schimbul se manifestă sub forma schimbului de
activităţi sau a schimbului de produse ale muncii între membrii societăţii.
Schimbul de activităţi este legat indisolubil de dezvoltarea diviziunii
sociale a muncii, care uneşte diversele muncii concrete, ramuri şi sfere ale
activităţilor umane. În virtutea diviziunii muncii, diferite munci utile se combină
şi completează reciproc, asigurând desfăşurarea procesului de reproducţie.
În cadrul producţiei, în sensul ei restrâns ca fază a reproducţiei,
schimbul de activităţi se manifestă atât în interiorul fiecărei unităţi, cât şi între
diversele unităţi, ramuri şi subramuri de producţie. Schimbul de activităţi
reprezintă în accepţiune largă relaţiile de cooperare şi de schimb ale
activităţilor materiale şi spirituale dintre oameni, pe baza cărora individul şi
societatea, în ansamblul ei, îşi satisfac necesităţile de ordin material şi
spiritual. Schimbul de activităţi poate fi: nemijlocit (direct), desfăşurat de regulă,
în interiorul unităţilor de producţie, sub forma cooperării şi colaborării directe în
acelaşi proces de producţie, a colaborării dintre funcţiile preponderente ale
muncii intelectuale şi fizice, muncii de conducere şi execuţie etc.; mijlocit
(indirect), desfăşurat prin intermediul schimbului de produse - bunuri pentru
producţie şi consum, precum şi a diverselor servicii, prin intermediul pieţei.
5. A cincia fază a reproducţiei este consumul. În cadrul acestui proces
şi prin intermediul lui au loc numeroase acte şi subprocese cum sunt:
atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri
economice reale, ca factori de satisfacţie reali; dispariţia, indiferent dacă
aceasta are loc într-un singur act de consum sau în mai multe acte, a
majorităţii bunurilor care au ajuns să fie consumate, deci distrugerea acestora.
Unele bunuri economice se consumă şi transformă într-un singur act de
consum (obiectele muncii, bunurile de consum personal) iar altele au caracter
durabil şi sunt folosite într-un număr mai mare sau mai mic de acte de consum
(bunurile pentru producţie, bunurile de consum de folosinţă îndelungată). Sunt
şi bunuri care nu dispar în procesul de satisfacere a trebuinţelor cum sunt:
informaţiile cărţile, operele de artă etc., care se conservă permanent şi tot
permanent satisfac trebuinţele oamenilor. Consumul înţeles ca proces de
satisfacere a trebuinţelor creează necesitatea unei producţii noi, a bunurilor
economice consumate şi prin aceasta acţionează ca mobil şi scop al

62
producţiei. Consumul fixează obiectul producţiei ca trebuinţă, ca impuls şi ca
scop. Impulsul fundamental al oricărei producţii şi scopul ei îl constituie
obţinerea de bunuri economice pentru satisfacerea trebuinţelor umane, adică
consumul. Stabilirea şi înfăptuirea scopului constituie un element esenţial al
activităţii umane şi al producţiei sociale, factorul care imprimă muncii un
caracter conştient. Înainte de a realiza producţia, fiecare agent economic
trebuie să rezolve mai multe problem fundamentale: a) să decidă ce bunuri
trebuie să producă şi în ce cantităţi; b) cum trebuie să producă aceste bunuri,
de către cine, cu ce resurse şi tehnologii; c) pentru cine trebuie produse aceste
bunuri, adică ce subiecţi economici urmează să consume bunurile; d) care
sunt rezultatele economice şi implicaţiile curente şi de viitor ale activităţii
economice etc. Acestea sunt întrebări fundamentale şi comune pentru toate
sistemele economice. Soluţionând aceste probleme subiecţii economici
elaborează şi stabilesc scopurile activităţilor de producţie ce urmează să se
desfăşoare, condiţiile de desfăşurare precum şi mijloacele de realizare, de
înfăptuire a scopurilor respective.
Conţinutul, structura şi forma consumului sunt şi ele determinate de
producţie. Producţia creează obiectul consumului. Consumul, la rândul lui,
influenţează activ producţia inclusiv celelalte faze ale reproducţiei.
6. A şasea fază a reproducţiei contemporane, care tinde să se
autonomizeze şi generalizeze o reprezintă recuperarea, recondiţionarea şi
reutilizarea bunurilor economice obiectuale - bunuri durabile pentru producţie,
obiecte ale muncii, cât şi bunuri de consum cu folosinţă îndelungată - care ies
din circuitul folosirii normale ca urmare a uzurii lor fizice şi/sau morale. Aceasta
reprezintă o sursă însemnată de asigurare a resurselor de dezvoltare
economică, o sursă a producţiei şi consumului. În acelaşi timp, o parte a
bunurilor economice materiale folosite şi uzate, care nu pot fi recuperate şi
reciclate, trebuiesc distruse în condiţii de protecţie a mediului şi de eliminare a
implicaţiilor ecologice.
Această fază a reproducţiei care se desfăşoară după utilizarea fizică a
bunurilor materiale, în special a mijloacelor de muncă, conduce la
maximizarea resurselor, la asigurarea intrărilor într-un nou ciclu al producţiei şi
reproducţiei.
7. A şaptea fază a reproducţiei lărgite o reprezintă activităţile de
producţie, conservare şi dezvoltare a elementelor mediului natural, de
asigurare a echilibrului dintre dezvoltarea economică şi socială durabilă şi
mediul înconjurător.
Fazele reproducţiei contemporane, în cadrul procesului de ansamblu al
reproducţiei, se găsesc în raporturi strânse directe şi indirecte, se
condiţionează reciproc. Astfel, se poate afirma că, fără cercetare ştiinţifică nu
pot fi concepute, fundamentate şi desfăşurate în condiţii eficiente celelalte
faze. Cercetarea finalizată şi introdusă prin procesele ei specifice, în producţie
sporeşte calitatea şi productivitatea factorilor de producţie, înnoieşte produsele
obiectuale şi diversifică serviciile, modifică organizarea, managementul şi

63
eficienţa activităţilor economice. Celelalte faze ale reproducţiei pun în continuu
noi probleme teoretice şi de practică în faţa cercetării, îi asigură resursele şi
condiţiile de desfăşurare.
Producţia este un proces de aplicare a rezultatelor cercetării, dar într-
un anumit sens şi unul de consum a unor bunuri economice, sau de utilizare a
acestora. Se consumă şi utilizează forţă de muncă şi mijloace de producţie în
actele productive. Fără producţie nu există consum şi fără consum nu există
producţie. Produsul muncii îşi dobândeşte sensul său de a fi numai în procesul
consumului. Consumul determină producţia în dublu sens. În primul rând,
numai prin consum produsul se transformă din unul potenţial într-unul real.
Consumul distinge, în principiu, produsul şi dă acestuia desăvârşire. În al
doilea rând, consumul creează necesitatea unei producţii noi, generează
mobilul şi scopul acesteia. La rândul său, producţia furnizează consumului
materialul, obiectul de consumat. De aceea, se poate spune că producţia
creează consumul, îi indică modul de consumare a produsului, îl creează şi
formează pe consumator, trezind în el dorinţa de a consuma.
Producţia şi consumul se raportează ca faze ale unuia şi aceluiaşi
proces de reproducţie, una la alta, chiar dacă, aparent, rămân exterioare una
faţă de cealaltă. Totodată fiecare dintre ele nu numai că o mijloceşte pe
cealaltă dar o şi creează. În acest context, consumul nu este numai actul final
prin care produsul devine produs, ci şi actul prin care producătorul este investit
să producă.
O legătură foarte strânsă se creează şi între producţie şi repartiţie. În
sfera repartiţiei avem categoria veniturilor factorilor de producţie - salariu,
profitul, dobânda, renta ş.a., iar în cadrul producţiei funcţionează factorii
principali de producţie care le generează: munca, capitalul, pământul şi unele
resurse naturale. Capitalul apare mai întâi ca factor al producţiei şi apoi ca
sursă de venit, ca factor care determină o anumită formă a repartiţiei. Profitul şi
dobânda - deşi sunt concepte legate de repartiţie - au ca premisă capitalul ca
factor de producţie. Munca în calitate de factor de producţie îşi găseşte
corespondentul în sfera repartiţiei, în salariu. Renta, presupune proprietatea
asupra pământului şi unor resurse naturale primare. Rezultă că toate
categoriile proprii repartiţiei sunt o consecinţă a existenţei, funcţionării şi
consumării factorilor principali de producţie. Structura repartiţiei este
determinată de producţie, sub aspectul conţinutului (deoarece nu pot fi
repartizate numai rezultatele producţiei) şi formei (un anumit mod de
participare la producţie, determină un anumit mod de participare la repartiţie).
Repartiţia nu trebuie privită numai ca un efect al producţiei. Ea este
determinată de producţie deoarece se poate repartiza numai ceea ce s-a
produs, dar, repartiţia are o puternică influenţă asupra producţiei. Dacă
lipseşte mobilul, stimulentul economiei, finalitatea economică (salariul, profitul,
renta, dobânda), producţia ar fi lipsită de sens, întreprinzătorii nu pot desfăşura
acţiuni economice.

64
Raporturi există şi între producţie şi schimb: mai întâi schimbul apare
ca moment al producţiei şi, apoi ca fază independentă a reproducţiei. Prima
situaţie este legată de schimbul de activităţi care se efectuează în cadrul
producţiei şi ţine nemijlocit de ea. În vederea obţinerii produsului finit, lucrătorii
specializaţi în producerea diferitelor părţi, moduluri, subansamble ale acestuia,
cooperează între ei în cadrul firmei sau şi cu alte unităţi economice, în cadrul
diviziunii muncii în detaliu şi sectoriale. În acest caz, schimbul de activităţi este
un act care ţine de sfera producţiei, la fel cum consumul, într-o anumită formă,
apare tot ca un moment al producţiei (consumul productiv). În a doua ipostază,
schimbul apare independent de producţie numai în ultimul stadiu, când
produsul este schimbat nemijlocit în vederea consumului.
Recuperarea, reciclarea sau distrugerea bunurilor economice materiale
este legată de producţie, circulaţie şi mediul înconjurător. Ea are însă şi o
proprie funcţionalitate care tinde să se desăvârşească în perioada
contemporană. Această fază conduce la raţionalitate şi eficienţa în asigurarea
resurselor reproducţiei (mai ales producţiei) şi condiţiilor ecologice.
În fine, protejarea, conservarea, protecţia, formarea şi alocarea
resurselor naturale, pe criterii durabile asigură condiţiile materiale ale
reproducţiei (resursele naturale, substanţele) cât şi echilibrul ecologic.
Sferele (fazele) reproducţiei, nu pot exista separat una de alta, între ele
se stabilesc anumite legături de interdependenţă, constituind elementele unei
totalităţi determinate de diviziunea muncii. Luată separat, fiecare sferă
constituie o latură a acestei unităţi având rolul şi însemnătatea ei în procesul
de ansamblu al reproducţiei. Sferele reproducţiei şi legăturile dintre ele, sub
acţiunea unui ansamblu de factori materiali şi sociali, se îmbogăţesc şi se
diversifică. Delimitarea fazelor reproducţiei constituie rezultatul influenţei
acestor factori în cadrul unui proces istoric care a început odată cu societatea.
Evoluţia actuală confirmă tendinţele îmbogăţirii şi diversificării conţinutului
intern şi a legăturilor dintre sferele reproducţiei.
Reproducţia poate fi simplă şi lărgită. În reproducţia simplă procesul
de producţie este reluat la aceeaşi scară, iar bunurile economice şi veniturile
sunt destinate în cea mai mare parte consumului individual. Reproducţia
lărgită, apare la baza reproducţiei simple, ea o conţine pe aceasta deoarece
pentru a relua producţia în proporţii sporite, este necesar să se înlocuiască
mijloacele de producţie şi forţa de muncă consumate în procesul anterior, dar
ea este o reluare pe o scară mai largă a producţiei bunurilor economice, pe
baza investiţiilor.
Reproducţia lărgită poate fi extensivă şi/sau intensivă. Reproducţia
lărgită este preponderent extensivă atunci când se bazează pe un volum mai
mare al factorilor de producţie utilizaţi şi consumaţi urmărindu-se creşterea
cantităţii, a dimensiunilor producţiei şi mai puţin a calităţii. Reproducţia este
preponderent intensivă atunci când în fazele sale, îndeosebi în producţie,
sporesc atât dimensiunile activităţii economice dar în condiţii de calitate,
raţionalitate, productivitate şi eficienţă.

65
Separarea celor două căi de realizare a reproducţiei lărgite este numai
o ipoteză metodologică, deoarece orice tip de reproducţie reprezintă atât o
creştere dimensională (cantitativă) cât şi calitativă. În anumite perioade a
predominat cantitatea, iar în altele a devenit preponderentă calitatea. În
perioada contemporană, în statele dezvoltate este predominantă latura
intensivă, calitativă a reproducţiei lărgite. Economiile de piaţă devin
competitive pe baza reproducţiei lărgite unde este intensificată latura calitativă
şi eficienţa.
Reproducţia lărgită predominant intensivă presupune creşterea şi
dezvoltarea economică, reproducţia bunurilor economice destinate producţiei,
consumului, exportului, a forţei de muncă, structurilor economice,
perfecţionarea mecanismului economic, a raporturilor dintre oameni şi natură
şi a raporturilor sociale dintre oameni în procesul producţiei şi consumului de
bunuri economice.
În concluzie fazele reproducţiei sunt părţi ale unui întreg care este
procesul reproducţiei lărgite contemporane. Nici una dintre acestea nu joacă
numai un rol activ sau numai unul pasiv. Dimpotrivă, toate alcătuiesc sistemul
reproducţiei sociale contemporane, în cadrul căruia există strânse legături de
interdependenţă.
Mecanismul economic, presupune şi include, toate fazele reproducţiei
privite în structura şi funcţiile lor interne, cât şi în multiplele legături,
interdependenţe, conexiuni şi condiţionări dintre acestea.

3.5. Bunurile economice

Prin unirea, combinarea, substituirea şi prelucrarea factorilor


naturali şi acumulaţi cu munca, în cadrul procesului de producţie se obţin
bunurile economice.
Termenul de bun semnifică orice element al realităţii care este apt
să satisfacă o nevoie umană de consum personal sau de consum
productiv. În categoria bunurilor privite în general, intră atât bunurile libere
cât şi cele economice. Aerul, lumina naturală, căldura solară, apa etc.,
reprezintă bunuri care satisfac trebuinţele vitale, fundamentale ale omului,
dar nu sunt bunuri economice. Ele sunt formate şi oferite de natură ca
bunuri libere.
Un bun economic, reprezintă un bun material, serviciu sau
informaţie care este obţinut dintr-o anumită activitate economică şi este
destinat a satisface o nevoie umană de consum personal sau productiv.
Bunurile economice reprezintă o formă concretă a bunurilor în
general, partea lor determinantă, predominantă.
Existenţa bunurilor economice presupune în general următoarele
condiţii14: a) existenţa, unei trebuinţe umane reale; b) proprietatea
14
Aurel Negucioiu (coord.), Economie politică, vol. I, Editura George Bariţiu, Cluj-
Napoca, p. 37

66
obiectivă a lucrului, a obiectului de a satisface o trebuinţă sau alta, deci, de
a fi utilă; c) conştientizarea de către om a însuşirii bunului respectiv; d)
necesitatea unui efort, a efectuării unui cost de producţie pentru obţinerea
bunului respectiv. Uneori această condiţie este denumită raritate; e)
disponibilitatea şi accesibilitatea obţinerii şi utilizării bunului respectiv.
Bunurile care întrunesc condiţiile de la a la d sunt bunuri economice
potenţiale, iar cele de la a la e sunt bunuri economice reale, efective.
Bunurile au o dublă determinare: una existenţială şi alta
economică. Determinarea existenţială constă în aceea că bunurile -
indiferent de forma concretă şi de intervalul de timp în care se manifestă -
trebuie să constituie entităţi identificabile, pretabile la măsurări fizice prin
care se evaluează proprietăţile statice şi dinamice ale bunurilor. În structura
proprietăţilor statice intră : masa (greutatea); dimensiunile; compoziţia etc.
Proprietăţile dinamice ale bunurilor se manifestă în timp şi vizează:
fiabilitatea; intensitatea în timp a categoriilor de fluxuri pe care le întreţine;
capacitatea de efect util; proprietăţile legate de contactul cu mediul exterior
etc. Aceste proprietăţi existenţiale sunt exprimate în unităţi de măsură
adecvate, unele cu caracter universal, iar altele cu recunoaştere regională,
zonală.
Determinarea economică a bunurilor constă în satisfacerea
nevoilor umane. Măsurarea economică, o implică, organic, pe cea fizică.
Ea apelează la: scala nominală (sau de clasificare); scala ordinală, care
evidenţiază dacă, dintr-un anumit punct de vedere, un element, un bun sau
o acţiune sunt în raport cu altele - preferabile, echivalente sau mai puţin
preferabile; scala cantitativă (de dimensiune, proporţionalitate, interval),
care pe baza unei anumite unităţi de măsură, evaluează corelaţiile
cantitative dintre elementele măsurate şi comparate.
În determinarea lor economică şi mişcarea lor continuă - bunurile -
sunt obiect al relaţiilor de proprietate, aparţin unor agenţi economici,
persoane fizice şi/sau juridice, se află în posesiunea, în folosinţa şi la
dispoziţia lor. Ele constituie obiectul diferitelor forme de proprietate
specifice economiei de piaţă.
În categoria bunurilor economice intră atât bunurile obiectuale cât
şi cele neobiectuale concretizate în servicii utile care satisfac diferite
trebuinţe umane, precum şi în informaţiile disponibile - integrate,
personificate în fiinţa umană (pregătire, experienţă etc.) sau depozitate pe
suporţi fizici (hârtie, filme, benzi, discuri magnetice, circuite electronice,
sisteme informatice integrate - intranet, internet, extranet etc
Serviciile sunt definite ca activităţi economice utile ce contribuie la
satisfacerea nevoilor umane.
Ele se desfăşoară în sfera producţiei materiale şi nemateriale, unele
preced producţia, altele se manifestă în timpul proceselor productive sau
sunt legate de introducerea în consum a bunurilor economice, iar o parte
însemnată a lor se concretizează în efecte utile care se răsfrâng direct

67
asupra omului, societăţii în ansamblu sau asupra mediului natural.
Trăsătura generală a majorităţii serviciilor o constituie faptul că prestarea
lor coincide cu întrebuinţarea, consumarea lor, în timp şi spaţiu.
Serviciile au unele caracteristici comune cu bunurile economice
obiectuale, dar şi trăsături care le deosebesc, le delimitează pe unele de
altele.
- Atât bunurile obiectuale cât şi serviciile sunt rezultate ale activităţii
economice şi spirituale, care au utilitate şi satisfac nevoi de ordin productiv,
social şi personal;
- Trăsătura esenţială a producţiei constă în aceea că rezultatele
sunt concretizate în bunuri obiectuale (substanţiale), care există prin ele
însele şi pot fi separate de producţie; pentru utilizarea produsului este
necesară prezenţa sa fizică şi îndeplinirea caracteristicilor sale funcţionale,
tehnico-economice, constructive, de durabilitate, estetice şi de fiabilitate.
Conţinutul muncii care produce servicii apare nemijlocit sub formă
de activitate care, în general, nu există decât în perioada în care serviciul
este produs şi consumat;
- Bunurile obiectuale pot fi separate de procesul de producţie, ele
pot fi sesizate, percepute, măsurate, grupate, stocate după caracteristicile
lor fizice, consumate şi utilizate după însuşirile lor, dispersate în timp şi
spaţiu.
Serviciile, de regulă, numai parţial se pretează la evaluare,
măsurare şi stocare etc.;
- Sfera bunurilor materiale, obiectuale se concretizează în producţia
materială. Sfera serviciilor nu se limitează numai la activităţile
nonmateriale, deoarece unele servicii se concretizează în expresie
materială, dar de o formă specifică (activitatea de cercetare aplicativă,
proiectarea, informaţiile stocate pe suporţi materiali, întreţinerea şi
repararea bunurilor, organizare, marketing, management, programare,
previziune etc.);
- Bunurile obiectuale şi serviciile se diferenţiază şi sub aspectul
coincidenţei în timp şi spaţiu a producţiei cu consumul acestora. În cazul
bunurilor materiale, producţia are loc într-o anumită perioadă, iar schimbul
şi folosirea rezultatelor producţiei pot avea loc mai târziu şi în alt spaţiu
geografic (intern şi extern); în cel al serviciilor, cu excepţia celor
concretizate în forme materiale specifice, producţia şi consumul sunt
simultane, implicând prezenţa atât a producătorului cât şi a beneficiarului.
Serviciile nu pot fi stocate, de regulă, pentru un consum ulterior;
- Ca şi în cazul bunurilor materiale, calitatea serviciilor depinde de
nivelul pregătirii profesionale, de aptitudinile şi experienţa profesională, de
baza tehnico-materială a activităţii, de creativitatea şi creaţia în producţia şi
prestarea acestora etc. De aceea, bunuri şi servicii din aceeaşi categorie
se deosebesc între ele în funcţie de calitatea lor.

68
Asemănările şi deosebirile dintre bunuri şi servicii nu trebuiesc
exagerate. Diferenţierea este necesară pentru conturarea conceptelor, a
conţinutului, caracteristicilor şi funcţiilor îndeplinite, efectelor asupra
progresului economic. În condiţiile unei economii avansate au importanţă
atât bunurile obiectuale cât şi serviciile materiale şi spirituale. Multiplele
nevoi ale individului şi societăţii pot fi satisfăcute atât prin dezvoltarea
ramurilor producătoare de bunuri obiectuale cât şi a celor prestatoare de
servicii.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 trebuinţe (nevoi); abordări obiective; abordări subiective; trebuinţe


economice; trăsături comune; legităţile trebuinţelor; rolul trebuinţelor;
sistemul trebuinţelor; criterii de grupare a trebuinţelor; interesele
economice; sistemul intereselor; gruparea intereselor.
 resursele economice; resurse economice originare (primare); resurse
derivate; mediul natural; activitatea materială a omului; raritate; resurse
materiale; resurse umane; resurse de muncă; resurse reproductibile;
resurse nereproductibile; avuţia naţională; resurse informaţionale;
resurse monetare, financiare şi valutare; renta (frontiera) posibilităţilor
de producţie.
 activitatea umană; trăsături; clasificarea activităţilor umane; activitatea
economică.
 munca; procesul de muncă; raritate; opţiuni; cost de oportunitate;
trăsăturile muncii; procesul de muncă (producţie); obiectul muncii;
mijloacele de muncă; munca; cooperare; procesul de reproducţie;
fazele reproducţiei.
 cercetare ştiinţifică; producţie; repartiţie; schimb; consum; recuperarea,
recondiţionarea, reutilizarea şi/sau distrugerea bunurilor; protecţia şi
regenerarea elementelor mediului natural; reproducţia simplă şi lărgită;
reproducţie extensivă ţi intensivă.
 bun; bun liber; bun economic; determinare existenţială; determinare
economică; bunuri obiectuale; bunuri neobiectuale; servicii; clasificarea
bunurilor.

69
CAP. IV. SISTEME ECONOMICE ALE SOCIETĂŢII UMANE

4.1. Conceptul de sistem economic


4.2. Sistemul economiei naturale
4.3. Sistemul economiei de schimb (mărfuri)
4.4. Trăsăturile economiei de piaţă contemporane

Viaţa economică a societăţii umane a cunoscut în evoluţia sa istorică


diferite forme de existenţă şi funcţionare. În secolele XIX şi XX s-au
conturat şi introdus în teoria şi practica economică mai multe concepte
privind economia (ca formă de existenţă şi funcţionare): sistem economic,
orânduire economică, mod economic de producţie, mod de organizare a
vieţii economice, tip sau formă de organizare a economiei. În secolul al XX-
lea, în special începând cu cea de a doua jumătate a sa, economia şi
societatea au fost tot mai mult cercetate şi interpretate în viziune de
“sistem”. Teoria generală a sistemelor a permis explicarea şi înţelegerea
conţinutului, structurii, stării, funcţionalităţii, comportamentului şi finalităţii -
pentru mulţimea subsistemelor vieţii sociale - inclusiv a sistemului
economic.
În această viziune - de sistem, specialiştii economişti au reconstituit
şi evoluţia istorică a sistemelor economice care s-au succedat şi coexistat
în decursul timpului până în perioada contemporană.

4.1. Conceptul de sistem economic

Termenul de “sistem” semnifică, în general, un ansamblu complex


de elemente ordonate şi interconectate având o anumită structură şi
funcţionalitate, comportament şi finalitate. Într-un sistem real se manifestă o
interacţiune specifică ce defineşte însuşirile cantitative şi calitative ale
părţilor şi ansamblului. Ansamblul este determinat calitativ de părţile sale
componente, iar acestea se mişcă, se transformă, se dezvoltă şi în funcţie
de caracteristicile şi potenţialul întregului. În cadrul sistemului există
legături şi relaţii directe, de interdependenţă, intercondiţionare şi conexiune,
care se manifestă ca de la parte la întreg şi invers.
Cel mai general sistem este cel al societăţii privită în ansamblul său,
care include în structura sa numeroase subsisteme, între care şi pe cel al
economiei.
Categoria de “sistem economic” a fost şi este abordată sub
aspectul conţinutului şi caracteristicilor sale, al formelor de manifestare şi
implicaţiilor curente, şi de durată asupra evoluţiei sistemului societăţii, de
către numeroşi specialişti.

70
Sistemul economic poate fi definit drept un ansamblu de elemente şi
părţi ale vieţii economice privite în totalitatea, unitatea şi interacţiunea lor,
ansamblu localizat în spaţiu şi determinat în timp3. Aici se face deosebire
între “sistemul economic” teoretic, conceptual, elaborat şi construit de
ştiinţa economică şi “sistemul economic” real şi concret care caracterizează
viaţa economică reală, dintr-un anumit timp şi spaţiu. Sistemul economic
teoretic este cel ideal spre care tind sistemele reale.
Sistemul economic real şi concret, se caracterizează prin: a) este
un întreg, în care elementele şi părţile componente îşi au locul lor
determinat, sunt legate unele de altele şi se condiţionează unele pe altele,
se influenţează reciproc şi se află într-o permanentă interacţiune; b) fiecare
componentă - element sau parte - îndeplineşte un anumit rol în
funcţionarea şi evoluţia sistemului; c) nu există în formă pură, ci sub forma
unor alcătuiri mai complexe care cuprind în structura lor elemente proprii
altor evoluţii anterioare a economiei.
Sistemul economic are o structură formată din mari ansambluri de
elemente ordonate, care se intercondiţionează reciproc şi formează un tot
unitar. În această interpretare, unităţile economice private, publice şi mixte,
zonele regionale (teritorial-administrative), ramurile şi subramurile,
sectoarele instituţionale etc. formează structura complexă şi integrată a
ansamblului sistemului economic al unei ţări, într-o anumită perioadă de
timp. În raport cu sistemul de ansamblu, aceste elemente structurale
reprezintă subsisteme care au la rândul lor niveluri de complexitate şi
structuri diferite. Caracteristic pentru subsistemele care compun un sistem
este faptul că ele se comportă ca părţi în raport cu sistemul în care se
integrează şi ca sisteme în raport cu propria lor structură.
Caracterul unitar, complexitatea structurii sale, multiplele legături
şi conexiuni directe şi inverse ce se creează în cadrul economiei,
constituie atributele principale ale sistemului economic. Componentele
sistemului sunt grupate în structuri orizontale şi verticale. Sistemul
economic funcţionează atunci când între structurile sale, orizontale şi
verticale, există legături şi interdependenţe care se presupun şi
condiţionează asigurând progresul economic. Anumite blocaje structurale,
limitează aceste performanţe sau perturbă funcţionalitatea sa.
Una dintre clasificările economiilor sau sistemelor economice
întâlnite cu cea mai mare frecvenţă în bibliografia de specialitate şi în
practică este cea care grupează aceste sisteme în: sistemul economiei
naturale şi sistemul economiei de mărfuri (sistemul economiei de
schimb) sau sistemul economiei de piaţă.
Această grupare are cel mai înalt grad de generalizare. În evoluţie
istorică, la începuturile formării economiei societăţii a apărut economia
naturală, iar pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii a apărut şi s-a
3
Aurel Negucioiu (coordonator), Economie politică, Volumul I, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.205.

71
dezvoltat economia de mărfuri, care a devenit predominantă (neexcluzând
însă în totalitate economia naturală).
Aprecierea unei realităţi economice ca fiind organizată sub forma
economiei naturale, ori de schimb se poate face după criteriul
preponderenţei, pe care o formă de organizare o deţine în cadrul întregii
activităţi economice.

4.2. Sistemul economiei naturale

La începuturile activităţilor economice, a producţiei de bunuri


economice, producţia socială a luat forma economiei naturale, în care
bunurile create servesc consumului propriu al producătorului. Economia
naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele
propriei activităţi, fără a se apela la schimb.
Autoconsumul reprezintă procesul de utilizare a propriilor rezultate
pentru satisfacerea nevoilor. El apare ca autoconsum final (care permite
satisfacerea directă a nevoilor umane) şi autoconsum intermediar (destinat
producerii altor bunuri ce vor fi consumate în viitor).
Trăsăturile caracteristice ale economiei naturale sunt:
a) Spiritul activităţii economice, impulsul principal şi scopul
nemijlocit al acesteia îl constituie supravieţuirea prin convieţuire,
autosatisfacerea, autoconsumul. În condiţiile economiei naturale marea
majoritate a oamenilor trăiau în colectivităţi mici, aveau un regim alimentar
de subzistenţă, culegeau, cultivau şi produceau atât cât era necesar
existenţei.
b) Producţia era unită cu consumul. Membrii colectivităţii constituite
erau producătorii şi consumatorii bunurilor economice obţinute.
c) Entităţile sau unităţile economice erau, în esenţă, organisme
închise autarhice. Ele erau izolate de alte entităţi, cu care nu aveau legături
economice. Legăturile economice se manifestau în interiorul fiecărei
entităţi.
d) Economiile naturale s-au întemeiat în societatea primitivă pe
baza proprietăţii comune asupra bunurilor de producţie şi de consum, iar în
celelalte societăţi şi pe baza proprietăţii private asupra factorilor de
producţie şi bunurilor de consum.
e) Caracterul social al muncii era limitat la cadrul şi perimetrul
entităţii economice.
f) Forma naturală a economiei a avut şi are un caracter rutinier.
Fiecare ciclu nou de producţie, repeta din punct de vedere tehnic, de
regulă, producţia în formele ei anterioare. Baza tehnică dominantă a
producţiei în sistemul economiei naturale a fost tehnica manuală. Economia
naturală nu a cunoscut şi nu cunoaşte în structura sa existenţa unui sector
producător de bunuri de producţie în accepţiunea proprie a naţiunii.

72
Ramurile dominante ale economiei naturale au fost vânatul, pescuitul,
culegerea fructelor naturale, cultivarea pământului, păstoritul etc.
g) Caracteristic economiei naturale este reluarea producţiei, de
regulă, la aceeaşi scară, adică reproducţia simplă.
h) În condiţiile economiei naturale entităţile economice de producţie
erau de dimensiuni relativ mici.
Economia naturală a fost predominantă în comuna primitivă,
sclavagism şi feudalism, iar după unele evaluări a fost dominantă până la
prima revoluţie industrială, la afirmarea capitalismului. Iniţial, căutarea
hranei de către oamenii primitivi se făcea în acele locuri unde mediul
natural o oferea. În acele condiţii, omul era culegător, vânător, pescar etc.
Activităţile respective şi rezultatele obţinute erau dependente de dărnicia,
respectiv sărăcia naturii. Atunci nu apăruse producţia.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut
de dezvoltare economică, când erau satisfăcute nevoi restrânse, de regulă,
cele elementare, existenţiale. În cadrul ei, fiecare producător avea o
activitate diversificată, producea o gamă largă de bunuri (în raport cu
potenţialul economic şi cu sistemul de trebuinţe). Producătorul era izolat din
punct de vedere economic de ceilalţi. Eficienţa activităţii economice era
redusă.
Alvin Töffler denumeşte economia naturală ca fiind “civilizaţia
primului val” şi având următoarele trăsături definitorii: “pământul constituia
principalul factor de producţie; baza economiei consta în cules, vânătoare
şi cultivarea pământului; diviziunea simplă a muncii; economia
descentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i făcea
trebuinţă”7.
În prezent, elemente ale economiei naturale au semnificaţie în
cadrul gospodăriilor populaţiei, care utilizează o parte a fondului funciar şi
forestier şi produc bunuri atât pentru autoconsum cât şi pentru piaţă. În
contextul dezvoltării serviciilor, îndeosebi a celor educaţionale şi
informaţionale se va extinde munca la domiciliu, care lărgeşte oarecum
sfera economiei naturale. Cu toate aceste schimbări, ponderea economiei
naturale în activitatea economică a gospodăriilor, agenţilor economici şi
statelor dezvoltate economic, rămâne redusă.

4.3. Sistemul economiei de schimb (de mărfuri)

O altă formă şi un alt tip de economie este economia de mărfuri


(de schimb). La modul cel mai general, economia de mărfuri şi economia
de schimb sunt percepute ca noţiuni cu acelaşi conţinut economic, cu
aceeaşi semnificaţie economică, deci ca noţiuni sinonime. Economia de
mărfuri sau de schimb reprezintă forma sau tipul principal de existenţă a
economiei, sau ale sistemelor economice globale.
7
Alvin Toffler, Al treilea val, Editura politică, Bucureşti, 1983, p.78.

73
Înfăptuirea revoluţiei industriale, pe parcursul secolelor XVIII - XX, a
separat producătorul de consumator, a rupt unitatea producţie-consum, a
extins şi generalizat schimbul, vânzarea-cumpărarea pe piaţă. Schimbul
înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în contra-
prestaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă. Satisfacerea trebuinţelor
prin autoconsum şi prin intermediul schimbului au coexistat şi coexistă, dar,
în timp, raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului.
Apariţia şi dezvoltarea capitalismului aduce cu sine creşterea şi
generalizarea producţiei de mărfuri şi prin aceasta trecerea de la un
sistem economic în care predomină economia naturală la un sistem în care
devine predominantă economia de schimb.
Producţia de schimb sau de mărfuri reprezintă acea formă de
organizare a economiei în care unităţile producătoare - specializate şi
autonome - produc mărfuri (bunuri) pentru piaţă, pentru satisfacerea
nevoilor altor oameni decât cele ale producătorilor, obţinând în schimbul lor
altele, necesare satisfacerii trebuinţelor lor.
Marfa este un bun economic, rezultat al activităţii economice,
destinat schimbului, vânzării-cumpărării prin intermediul pieţei.
În urma generalizării producţiei de mărfuri, economia de schimb a
fost denumită şi economie de mărfuri. Economia de schimb reprezintă
forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice
în majoritatea statelor în lumea contemporană.
În diferite ţări şi perioade economia de schimb a cunoscut evoluţii
diferite, a încorporat anumite trăsături, laturi şi aspecte specifice. Ea se
caracterizează prin mai multe trăsături generale: diviziunea socială a
muncii şi specializarea producătorilor; autonomia şi independenţa
economică a agenţilor economici; proprietatea privată (individuală) devine
predominantă în structura formelor de proprietate; activitatea economică -
producătoare de mărfuri gravitează în jurul pieţei; generalizarea banilor ca
mijloc de schimb şi monetarizarea economiei; legăturile economice dintre
agenţii economici se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale; bunurile
produse îmbracă forma de marfă.
Geneza şi evoluţia producţiei de schimb, este explicată mai
restrictiv, prin două condiţii cumulative: diviziunea socială a muncii şi,
autonomia şi interdependenţa producătorilor.
Diviziunea socială a muncii, reprezintă procesul obiectiv de
desprindere, diferenţiere şi separare a diferitelor categorii de muncă din
ansamblul muncii sociale şi fixarea lor ca activităţi specializate,
autonomizate, de sine stătătoare. Numai în cazul în care munca socială
este divizată pe diferite activităţi, când fiecare producător creează o
anumită producţie (produs sau produse) şi totodată are nevoie pentru
satisfacerea multiplelor sale trebuinţe de produsele muncii celorlalţi,
schimbul de mărfuri devine necesar şi posibil. Agenţii economici acţionează
în diferite domenii ale vieţii economice, utilizând factori de producţie

74
specifici pentru a obţine bunuri economice în volumul, structura şi calitatea
cerută de piaţă. Dezvoltarea diviziunii muncii - expresie a dorinţei naturale
a oamenilor - de a-şi satisface tot mai bine trebuinţele -, înseamnă apariţia
de noi ramuri, subramuri, domenii de activitate sub impulsul nevoilor
sociale, ceea ce determină creşterea interdependenţei dintre producători şi
intensificarea schimbului reciproc de activităţi dintre aceştia.
În timp, diviziunea muncii s-a dezvoltat şi diversificat. Activităţile
umane specializate se desfăşoară în: agricultură, ramuri industriale
extractive şi prelucrătoare, construcţii, transporturi şi telecomunicaţii,
circulaţia mărfurilor, cercetare ştiinţifică, învăţământ, sănătate, cultură,
justiţie, turism, protecţia mediului natural etc. Activităţile umane au devenit
tot mai complexe şi interdependente. Progresul dintr-o ramură depinde de
realizările altora. Extinderea legăturilor şi interdependenţelor dintre
producători şi consumatori au generat competiţia, raţionalitatea, calitatea,
productivitatea şi eficienţa în realizarea bunurilor economice.
Privită istoric, dezvoltarea diviziunii muncii s-a realizat în mai multe
etape: prima mare formă a diviziunii sociale a muncii, s-a produs în
perioada descompunerii comunei primitive, prin desprinderea triburilor de
păstori din cadrul triburilor de agricultori; a doua a fost reprezentată de
desprinderea meşteşugarilor de agricultori, iar mai târziu apariţia industriei
prelucrătoare: a treia a fost marcată de desprinderea negustorilor
(comercianţilor) care se ocupau cu schimbul de mărfuri; a patra se referă la
muncile intelectuale sub toate formele lor.
În perioada contemporană, diviziunea muncii sociale este încadrată
agregat, pe sectoarele fundamentale ale economiei: sectorul I, primar al
economiei, unde sunt cuprinse activităţile din agricultură, silvicultură, vânat,
pescuit, ramurile extractive de resurse naturale; sectorul II, secundar - care
cuprinde ramurile industriale şi construcţiile (prelucrătoare de resurse
primare); sectorul III, terţiar sau al serviciilor - care include transporturile,
comunicaţiile, comerţul, cercetarea ştiinţifică, învăţământul, sănătatea,
cultura, turismul, protecţie şi securitate socială, informaţii, protecţia mediului
natural etc.; sectorul IV, cuaternar denumit în prezent şi informaţional -
cultural - care cuprinde serviciile ce se desprind din sectorul III (terţiar) şi au
un rol hotărâtor în progresul economic şi social viitor: cercetare ştiinţifică,
învăţământ, sănătate, informaţie, cultură etc.
Specializarea agenţilor economici producători constituie o
caracteristică generală a economiei de schimb. De-a lungul secolelor, pe
baza progresului factorilor de producţie, s-a desfăşurat un amplu proces de
diversificare, specializare şi integrare a activităţilor economice.
Ca latură inseparabilă a diviziunii sociale a muncii, specializarea
producătorilor înseamnă fixarea unor genuri de activităţi producătoare
asupra unor subiecţi economici; funcţiile producţiei se repartizează pe
unităţi, pe categorii de producători.

75
Originea diviziunii muncii şi specializării, ca şi dezvoltarea lor
constau în legea rarităţii, în lupta continuă a oamenilor de a-şi satisface
cât mai bine nevoile cu resursele existente, relativ limitate şi tot mai
scumpe. Deciziile producătorilor individuali de a se specializa se bazează
pe avantajul comparativ. Avantajul comparativ constă în surplusul
utilităţilor pe care un agent economic îl aşteaptă, îl obţine de la producerea
unui bun, având la acesta un cost de oportunitate mai mic decât
concurenţa sa. Avantajul comparativ poate fi absolut şi relativ. Absolut,
când agentul economic produce o cantitate mai mare de bunuri cu aceleaşi
resurse, sau cu resurse mai puţine, comparativ cu ceilalţi producători.
Relativ, atunci când se raportează producţia la costul oportunităţii.
Autonomia şi independenţa agenţilor economici - este o altă
trăsătură a economiei de schimb. Aceasta presupune ca agenţii economici
să fie abilitaţi cu atributele proprietăţii - dreptul de posesiune, decizie
(dispoziţie), dreptul de utilizare, de uzufruct -, iar înstrăinarea bunurilor are
la bază criterii economice. Autonomia este fundamentată pe interesul
agentului economic izvorât din proprietate şi se realizează în modalităţi
diferite în raport de o formă sau alta de proprietate.
Autonomia cea mai largă se realizează în condiţiile proprietăţii
particulare când agentul economic poate fundamenta, decide şi acţiona.
Fiecare producător, în funcţie de interesele proprii şi de posibilităţile avute,
hotărăşte cât să producă, când şi cu cât să participe la schimb.
Economia de schimb este circumscrisă la tranzacţii bilaterale de
piaţă.
Piaţa este o categorie economică specifică producţiei de
mărfuri, economiei de schimb. Ea exprimă sistemul relaţiilor de vânzare-
cumpărare a bunurilor economice între agenţii economici, fiecare având
interese proprii, uniţi însă prin relaţii funcţionale. Pe măsura extinderii
economiei de schimb, a generalizării acesteia, piaţa devine instituţia socială
determinantă în stabilirea contactului dintre producţie şi consum, sursa
principală de informaţii pentru deciziile agenţilor economici privind alocarea
resurselor, desfăşurarea producţiei, repartiţiei şi consumului, pentru
reglarea activităţii economice. Situaţia economică a fiecărui agent
economic depinde într-o măsură hotărâtoare de piaţă, de funcţionarea
mecanismelor acesteia.
Piaţa exprimă actele de vânzare-cumpărare, împreună cu
fenomenele legate de manifestarea ofertei şi cererii de mărfuri, în
conexiune cu spaţiul şi timpul în care se desfăşoară acestea. Piaţa
reprezintă locul de întâlnire reală între vânzătorii şi cumpărătorii de mărfuri,
sub forma factorilor de producţie (muncă, pământ, resurse naturale, capital,
bani, informaţii) sau a bunurilor şi serviciilor de consum.
În condiţiile economiei de schimb, sunt mărfuri - bunurile economice
reale utilizate ca factori de producţie sau pentru satisfacerea nevoilor de
consum personal. În lumea contemporană, se extind mult bunurile

76
materiale (incorporale) rezultate ale activităţii de creaţie tehnico-ştiinţifică,
manageriale şi cultural-artistice (licenţe şi brevete de invenţii, studii, mărci
de fabrică şi de produs, programe de calculator, drepturi de autor ş.a.).
Sunt supuse schimbului, de asemenea, simbolurile avuţiei şi capitalului real
aflate în circulaţie (acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de valoare etc.).
Bunurile economice marfare se prezintă într-o dublă ipostază: ca
utilitate şi ca valoare, inclusiv valoare de schimb. Pe piaţă se verifică
concordanţa dintre nivelul şi structura producţiei de bunuri şi cele ale cererii
sociale finalizându-se practic acţiunea legii cererii şi ofertei, a legii valorii.
Producţia de mărfuri şi piaţa au apărut pe baza primei mari diviziuni
sociale a muncii şi s-au dezvoltat continuu. Odată cu cea de a treia mare
diviziune a muncii - desprinderea negustorilor (comercianţilor) şi
manifestarea lor distinctă în cadrul economiei, cu apariţia şi folosirea
banilor, actele de vânzare şi cumpărare se separă atât în timp cât şi în
spaţiu. Banii mijlocesc mult mai bine mişcarea mărfurilor de la producător
la consumator. Locul schimbului marfă contra marfă este luat de comerţul
marfă-bani. Noua formă de desfăşurare a schimbului de mărfuri a fost
numită circulaţia mărfurilor.
Rolul pieţei în mijlocirea legăturilor dintre producţie şi consum creşte
sistematic. Piaţa se lărgeşte neîntrerupt atât în ceea ce priveşte
nomenclatorul mărfurilor cât şi în ceea ce priveşte spaţiul geografio-
economic în interiorul căruia funcţionează. Piaţa locală dobândeşte o
importanţă crescândă şi îşi extinde perimetrul. Se statornicesc legături care
devin tot mai sistematice între diferite pieţe locale. Se înmulţesc structurile
specifice pieţei.
Sub influenţa puternică a primei revoluţii industriale a avut loc o
extindere accelerată a producţiei şi circulaţiei de mărfuri, a pieţei. Ele au
devenit dominante în economiile naţionale ale ţărilor din Europa
Occidentală şi în Statele Unite ale Americii. Pieţele locale s-au unit şi
contopit în cadrul pieţelor naţionale macroeconomice, iar producţia de
mărfuri s-a generalizat cuprinzând majoritatea covârşitoare a bunurilor
economice şi serviciilor, precum şi forţa de muncă. În această perioadă,
sub influenţa revoluţiei industriale, dezvoltării căilor de comunicaţii, formării
naţiunilor şi statelor lumii, relaţiile economice în general, relaţiile comerciale
în particular, au depăşit sistematic graniţele naţionale şi au dat naştere
pieţei internaţionale cu toate structurile ei.

4.4. Trăsăturile economiei de piaţă contemporane

77
Industrialismul a modificat unitatea dintre producţie şi consum şi a
separat pe scară mare - macroeconomică şi internaţională - producătorul
de consumator. Dezvoltarea serviciilor de toate genurile a lărgit
dimensiunile şi sfera de cuprindere a pieţei. Economia, sistemul economic
a devenit în statele dezvoltate o economie (un sistem) de piaţă la scară
naţională, s-a extins la nivel internaţional, iar ca tendinţă şi la nivelul
economiei mondiale. În prezent doar circa un sfert din populaţia planetei
trăieşte în ţări cu o economie de piaţă dominantă şi determinantă.
Economia în care legătura dintre producţie şi consum se
înfăptuieşte prin intermediul pieţei, în care alocarea resurselor, stabilirea
echilibrelor dintre verigile, sectoarele şi ramurile economiei se realizează,
de asemenea, prin mijlocirea pieţei şi pârghiile ei - marfă, valoare, cerere
ofertă, interacţiune dintre cerere şi ofertă, concurenţă, preţ, bani etc. - se
numeşte, economie de mărfuri, economie de schimb, economie de
piaţă. Deci, una şi aceeaşi realitate economică este exprimată cu ajutorul
celor trei concepte care au aceeaşi semnificaţie, acelaşi conţinut, sunt
identice în conţinutul lor8. Considerăm că este o precizare care corespunde
realităţii economice privite în evoluţia ei, deoarece nu se poate separa, în
timp, economia de piaţă, de economia de mărfuri (sau de schimb).
Argumentele teoretice şi istorice, dovedesc că sunt categorii economice
care au conţinut şi caracteristici cu aceeaşi semnificaţie. Economia de
piaţă contemporană este forma dominantă, determinantă a manifestării
mecanismului economic în statele dezvoltate, care are atributele economiei
de mărfuri (de schimb) şi care încorporează în structura sa şi alte elemente
ce ţin de realităţile economice contemporane. Economia de piaţă, la scară
naţională şi internaţională reprezintă forma avansată a economiei de
mărfuri (de schimb), care este dominantă şi determinantă pentru evoluţia
şi progresul economiei şi societăţii.
O economie naţională de piaţă este o formă a economiei în care
proprietatea privată este predominantă în cadrul pluralismului formelor de
proprietate, unde cea mai mare parte a bunurilor economice de producţie şi
de consum îmbracă forma marfă, producţia este despărţită de consum în
proporţii determinante, iar alocarea resurselor, distribuirea lor între agenţii
economici, producţia şi mişcarea bunurilor de la producători la consumatori
sunt efectuate prin intermediul pieţei, al cererii şi ofertei, concurenţei,
preţurilor de piaţă.
Trăsăturile definitorii ale economiei naţionale de piaţă, sunt:
1. Impulsul nemijlocit, forţa motrice imediată, scopul activităţii
economice îl constituie interesul individual de a obţine un câştig valoric
(monetar) cât mai mare. În condiţiile economiei naţionale de piaţă agenţii
economici produc bunuri economice nu pentru satisfacerea propriilor
trebuinţe, ci pentru a le vinde altor subiecţi economici şi pentru a obţine în
8
Vezi, Economie politică, volumul I, (coordonator Aurel Negucioiu), Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.220.

78
schimb contravaloarea costurilor lor totale plus un anumit câştig monetar
normal - profitul brut. În plan spiritual economia naţională de piaţă acordă
primordialitate individualismului şi aşează în centrul sistemului liberalismul,
concurenţa, calitatea şi eficienţa.
2. În sistemul economiei de piaţă producţia şi circulaţia de mărfuri s-
au extins în întreaga economie şi au inclus în structura şi circuitul economic
majoritatea bunurilor economice, care se produc ca marfă şi, circulă în
această calitate. În cadrul sistemului economic de piaţă a devenit marfă şi
capacitatea omului de a munci, forţa lui de muncă. Este realizată în
proporţii predominante separarea dintre producţie şi consum. Producătorii
bunurilor nu sunt şi consumatorii. Mărfurile sunt cumpărate şi consumate
de non-producători, de cumpărători, pentru care au utilitate economică.
3. Spre deosebire de economia naturală care era o economie
autarhică, închisă, cu entităţi economice izolate, economia de piaţă are un
caracter deschis. Toate genurile de unităţi economice se află în multiple
legături economice cu altele.
4. Economia de mărfuri (de schimb) de la apariţie şi până la forma
ei cea mai avansată - economia naţională de piaţă a luat fiinţă şi s-a
dezvoltat predominant pe baza proprietăţii private asupra bunurilor de
producţie, a bunurilor economice.
Proprietatea privată (individuală) a fost şi este proclamată în plan
juridic şi moral ca fiind sacră şi inviolabilă, dreptul de proprietate fiind
garantat şi apărat de lege.
Economia naţională de piaţă nu este incompatibilă cu alte forme de
proprietate - proprietatea publică, mixtă, cooperatistă etc. În toate ţările cu
economie de piaţă avansată există şi coexistă mai multe forme de
proprietate asupra bunurilor economice. Teoria şi practica din statele
dezvoltate ale lumii confirmă realitatea că economia naţională de piaţă cu
cea mai înaltă competitivitate şi eficienţă este aceea în care proprietatea
privată este predominantă şi determinantă, deţine între 70 şi 80 la 85% din
totalul proprietăţii.
Proprietatea privată antrenează şi cultivă concurenţa. Sensul
devenirii proprietăţii private presupune intim concurenţa, deoarece
separarea patrimonială realizată prin delimitarea fiecărei unităţi pe baza
proprietăţii private se face în raport cu alte unităţi, iar activitatea vizează ca
finalitate obţinerea de performanţe superioare faţă de ceilalţi competitori în
cadrul producţiei şi distribuţiei, concretizată în calitate, productivitate,
rentabilitate şi eficienţă - care sunt obiective ce dau însuşi conţinutul
concurenţei, terenul pe care ea se manifestă, expresiile ei concrete. În sens
invers, concurenţa presupune proprietatea privată tocmai prin faptul că
fermentul care întreţine concurenţa este libera iniţiativă a agenţilor
economici, care constituie atributul de prim ordin al proprietăţii particulare.

79
5. Întreprinderea privată - individuală sau colectivă - este entitatea
economică principală a economiei de piaţă. Întreprinzătorul este promotorul
raţionalităţii economice în condiţiile economiei de piaţă.
Agenţii economici (unităţile economice) specifice economiei
dezvoltate de piaţă sunt: unităţile care produc bunuri şi servicii pentru piaţă;
instituţiile financiare şi bancare; instituţiile de asigurări; unităţile
administraţiei publice şi private centrale şi locale; menajele (gospodăriile
populaţiei); unităţile specializate în relaţii şi activităţi economice şi sociale
internaţionale.
6. Economia de piaţă are ca şi componentă de bază piaţa.
Economiile avansate se bazează pe sistemul pieţelor generalizate: piaţa
bunurilor şi serviciilor; piaţa resurselor; piaţa factorilor de producţie; piaţa
muncii; piaţa monetară; piaţa financiară; piaţa valutară; piaţa asigurărilor;
piaţa externă etc.
7. Una din trăsăturile distinctive ale economiei de piaţă este
egalitatea juridică a agenţilor economici, independenţi şi autonomi. Ei au
drepturi egale şi se raportează unul la altul în calitate de proprietari de
mărfuri. Egalitatea dintre ei îşi găseşte expresia şi în faptul că unităţile
economice schimbă, potrivit legilor pieţei, mărfuri echivalente.
8. Economia de piaţă se dezvoltă şi perfecţionează pe baza
introducerii progresului ştiinţifico-tehnic şi tehnologic, de către agenţii
economici, în economie. Baza tehnică a economiilor dominante de piaţă
este tehnica cu tipurile ei performante specifice mecanizării, automatizării,
informatizării etc. Realizarea şi introducerea în producţie a tehnicilor şi
tehnologiilor avansate - este o trăsătură de bază şi permanentă a economiei
de piaţă.
9. Economia de piaţă dominantă se află într-un proces de
expansiune sistematică, de dezvoltare şi perfecţionare a mecanismului ei de
funcţionare. Fiind subordonată obţinerii unui câştig monetar cât mai mare, ea
a transformat creşterea propriilor dimensiuni pe baza economisirii şi
investiţiilor de dezvoltare într-o lege care îi guvernează evoluţia şi într-un
important mijloc de înfăptuire a scopului urmărit - profitul.
10. Mecanismul funcţional propriu al economiei de piaţă este
guvernat de legităţi obiective, norme şi principii corespunzătoare şi constă
în punerea în mişcare a factorilor şi forţelor de acţiune implicate de piaţă, a
tuturor subsistemelor acesteia, în vederea asigurării reglării şi autoreglării
proceselor economice.
Economia de piaţă este, prin natura ei, o economie deschisă atât în
spaţiu, cât şi un timp.
11. Economia de piaţă este o economie a competiţiei şi a
concurenţei. Această caracteristică a economiei de piaţă se află în relaţie
intimă cu virtuţile de competiţie pe care le conţine proprietatea particulară şi
pe care ea le transmite şi le imprimă întregii economii naţionale.
12. Existenţa şi manifestarea statului democratic, de drept.

80
Statul naţional este garantul bunei funcţionări a instituţiilor
economice şi juridice specifice economiei de piaţă. Statul legiferează şi
apără structurile economice de piaţă: proprietatea privată şi celelalte forme;
asigură prin raporturile juridice contractele economice încheiate legal între
unităţile economice; raporturile asociaţilor şi ale acţionarilor cu societăţile
din care fac parte; relaţiile între cumpărători şi vânzători, între debitori şi
creditori. Statul adoptă legile favorabile economiei de piaţă şi
supraveghează buna lor aplicare.
Statul reprezintă şi un important agent economic. În acest scop
unităţile care acţionează în numele proprietăţii publice (sociale), sunt
organizate de către stat să funcţioneze în cadrul şi pe principiile economiei
de piaţă.
Deşi este un ansamblu descentralizat, economia de piaţă nu elimină
rolul statului, acceptă intervenţia indirectă a lui în vederea înlăturării
insuficienţelor şi/sau deficienţelor constatate în funcţionarea ei.
13. Economia de piaţă se sprijină pe pârghii economico-financiare,
care se grupează după natura şi funcţiile pe care acestea le îndeplinesc în
- preţuri, venituri, credite, beneficii, profit, cheltuieli, impozite, taxe etc.
În condiţiile economiei de piaţă preţurile reprezintă un element
important se reglare economică, de alocare a resurselor. Ca semnal major
pentru agenţii economici, el le indică acestora activităţile care aduc profit,
orientând producătorii spre activităţile rentabile. În funcţie de profit,
componentă principală a preţului, se dezvoltă structura pe ramuri şi
subramuri a economiei, sunt dimensionate proporţiilor dezvoltării diverselor
activităţi, sunt alocate şi valorificate resursele naturale, capitalul şi munca.
Economia de piaţă este o economie monetară, factorii de producţie
în unităţi naturale, şi activităţile desfăşurate ca şi produsele lor, rezultatele
finale sunt puse în evidenţă valoric prin preţuri, sunt exprimate în unităţi
băneşti, valorice.
14. Economia de piaţă se sprijină pe bănci, instituţii financiare, de
credit şi asigurări - care reprezintă agenţi economici autonomi
indispensabili economiei de piaţă.
Sistemul bancar îndeplineşte o funcţie distributivă prin faptul că
mobilizează resursele băneşti disponibile la un moment dat în economie,
redistribuindu-le prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri,
sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare.
Creditul contribuie la proliferarea agenţilor economici şi firmelor de diferite
dimensiuni, promovând inovaţia şi concurenţa, cu efectele sale pozitive
asupra echilibrului economic şi consumatorilor.
15. Economia de piaţă se bazează pe reglementări juridice
corespunzătoare relaţiilor şi principiilor economiei de piaţă, precum şi pe un
cadru organizatoric şi instituţional adecvat, reprezentat de organisme şi
instituţii economico-financiare şi administrative.

81
Ea este o economie bazată pe ordine, organizare, conducere şi
desfăşurare a activităţii economice pe baza statului de drept.
16. Economia de piaţă contemporană îşi adaugă şi alte elemente de
conţinut şi încorporează şi alte trăsături care tind să se universalizeze.
Avem în vedere dezvoltarea economică durabilă; includerea între
componentele sale pentru o mare parte a economiilor de piaţă a
componentei sociale (protecţie şi securitate socială); făurirea unei economii
ecologice; extinderea finalităţilor umaniste ale dezvoltării economiei etc.
18. Economia de piaţă contemporană are şi unele trăsături specifice
prin care se deosebeşte de ea însăşi în aceeaşi ţară în diferite perioade de
timp, cât şi de alte economii naţionale de piaţă în aceeaşi perioadă de timp
şi în evoluţia dezvoltării economice.
Ea nu este perfectă la modul absolut, ideal: cunoaşte în anumite
proporţii şi intensităţi evoluţii şi uneori involuţii, dezechilibre ciclice,
falimente ale unor agenţi economici, inflaţie, şomaj, inegalităţi economice şi
sociale etc.
Economia de piaţă, cu toate aceste imperfecţiuni, are ca tendinţă
dezvoltarea eficientă şi progresul general al societăţii fiind forma de
economie superioară tuturor sistemelor economice cunoscute de omenire
până în prezent.
Economia de piaţă avansată nu este unică, ea cunoaşte o mare
diversitate de tipuri sau forme de manifestare. Pentru a surprinde atât
trăsăturile universale, comune, cât şi pe cele specifice au fost elaborate şi
introduse în circuitul ştiinţific concepte cum sunt: economie de piaţă liberă
(F.von Hayek, M.Friedman); economie de piaţă mixtă (Paul Samuelson);
economie socială de piaţă (Walter Eucken, Ludwig Erhard); Economie de
piaţă organizată (Lionel Stoleru, J.K. Galbraith); Orânduire economică
bazată pe condiţii de echilibru stabil, în care domină libertatea, justiţia
socială, echitatea, egalitatea şi stabilitatea cu oscilaţii naturale limitate
(Anghel Rugină); economie mixtă de piaţă social-umanistă (N.N.
Constantinescu); economie de piaţă mixtă, socială, ecologică şi umanistă
(Aurel Negucioiu); economie de piaţă cu concurenţă imperfectă etc.
Cu ajutorul metodei abstractizării, Walter Euken a construit teoria
tipurilor ideale de economie, care în esenţă se pot reduce la două mari
sisteme: economia liberă de piaţă (descentralizată) şi economia
centralizată.
Economia descentralizată se poate defini prin câteva trăsături:
- este o economie de piaţă în care există centre economice distincte
(de producţie şi de consum) utile schimbului;
- reprezintă un sistem multipolar (având mai multe centre de decizie
şi de acţiune)
- rolul central îl deţine întreprinderea de producţie
- motivaţia activităţilor statului este globală şi indirectă

82
- prin organele sale, puterea publică are menirea de a proteja
sistemul, respectând logica internă a economiei de piaţă.
În cadrul economiei descentralizate două modele sunt
reprezentative:
- economia socială de piaţă, unde instituţiile statului intervin în
reglarea mecanismelor de asigurare a echilibrului economic, unde se
acordă un interes deosebit protecţiei sociale şi un grad înalt de libertate
exercitării activităţilor lucrative.
- economia de tip liberal, care promovează autoreglarea sistemului,
pe baza proprietăţii private, a concurenţei şi deciziei agenţilor economici
producători şi/sau consumatori

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 forme de evoluţie şi funcţionare; sistem; sistem economic; sistem


economic real şi concret; structura sistemului; subsisteme; legături şi
conexiuni directe şi inverse; sistemul economiei naturale; sistemul
economiei de piaţă.
 economie naturală; trăsături caracteristice; „civilizaţia primului val”
 economie de mărfuri (schimb); schimbul; apariţia şi dezvoltarea
capitalismului; creşterea şi generalizarea producţiei de mărfuri; marfa;
economia de mărfuri; trăsături generale; diviziunea socială a muncii;
sectoare fundamentale ale economiei; specializare; legea rarităţii;
avantaj comparativ; autonomia şi independenţa producătorilor;
proprietate particulară; piaţa; banii; circulaţia mărfurilor.
 economie de piaţă; economie naţională de piaţă; trăsături definitorii;
economie centralizată; economie descentralizată; economia socială de
piaţă; economia de tip liberal

83
CAP. V. PROPRIETATEA ASUPRA BUNURILOR

5.1. Conceptul de proprietate asupra bunurilor


5.2. Formele proprietăţii
5.3. Realizarea economică a proprietăţii

5.1. Conceptul de proprietate asupra bunurilor15

Proprietatea ocupă un loc fundamental şi îndeplineşte funcţii


esenţiale în cadrul oricărei forme de economie, a sistemului economic şi
mecanismului său de funcţionare. Din preistoria umanităţii şi până în
perioada contemporană, indivizii, grupurile umane şi societatea în
ansamblul ei, au fost preocupaţi de înţelegerea problematicii complexe a
proprietăţii, de dezvoltarea, utilizarea şi realizarea ei raţională şi eficientă.
Prima şi cea mai amplă problemă care s-a impus în sfera
preocupărilor teoretice, a cercetărilor ştiinţifice interdisciplinare, inclusiv a
celor economice, cu multiple implicaţii practice, a fost cea a definirii
proprietăţii asupra bunurilor.
Definiţiile date proprietăţii în evoluţia gândirii ştiinţifice sunt
numeroase, nuanţate, diferite de la o perioadă la alta şi uneori de la un
specialist la altul, au unele caracteristici comune cât şi semnificaţii
specifice. Specialiştii care au studiat proprietatea, consideră că existenţa
mai multor puncte de vedere în legătură cu conceptul de “proprietate”
sunt o dovadă a complexităţii şi dinamicii acestei probleme esenţiale pentru
progresul economiei şi societăţii. În esenţă, se consideră că opiniile
exprimate pot fi grupate în două curente de gândire: primul care consideră
că proprietatea este o realitate juridică, o relaţie juridică (sau relaţii
juridice) ce se statornicesc între om (subiectul proprietăţii) şi obiectul
(lucrul) care îi aparţine; al doilea, consideră proprietatea, ca pe o realitate
complexă - juridică economică, politică, filosofică, morală etc.
S-a observat că, în toate încercările de a defini proprietatea şi
raporturile de proprietate se întâlnesc ca termeni principali oamenii şi
lucrurile, relaţiile dintre oameni în legătură cu bunurile (lucrurile).
Caracteristicile acestor relaţii sunt: a) relaţiile de proprietate care sunt relaţii
între oameni, relaţii sociale; lucrurile, bunurile, reprezintă purtătorii materiali
ai relaţiilor de proprietate (obiectele proprietăţii); b) relaţiile de proprietate
sunt relaţii economice între oameni. Substanţa socială a proprietăţii şi a
relaţiilor de proprietate este economică şi nu juridică, politică sau morală.
Relaţiile de proprietate - sunt legături care se statornicesc între membrii
societăţii în legătură cu apropierea (însuşirea) bunurilor economice.
15
prelucrare după Aurel Negucioiu (coordonator), Economie politică, volumul I,
Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p.175-185

84
În sens general, proprietatea poate fi definită ca totalitate a relaţiilor
dintre oameni în legătură cu bunurile, relaţii care sunt reglate de norme
sociale, specifice diferitelor perioade istorice ale dezvoltării societăţii. În
sens economic, în caracterizarea proprietăţii, este necesar să se ia în
considerare mai multe elemente: relaţiile de proprietate văzute ca relaţii
sociale efective (reale); manifestarea concretă a personalităţii umane în
actul social; cauzele şi factorii dezvoltării proprietăţii şi utilizării ei eficiente.
În esenţă, conţinutul proprietăţii exprimă unitatea dintre obiectul şi
subiectul ei.
Subiecţii proprietăţii sunt oamenii, persoane fizice (indivizi, familii)
şi juridice (socio-grupuri şi organizaţii) care deţin anumite bunuri în
proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile
asupra acestora. Calitatea de proprietar este o calitate economică.
Proprietarul nu trebuie confundat cu proprietatea; ele sunt elemente
distincte ale sistemului economic.
Proprietarii au capacitatea practică şi imediată de a dispune de
bunurile economice ce le aparţin. Proprietarul poate pune nemijlocit în
funcţiune bunurile de producţie sau poate mijloci punerea lor în funcţiune.
Atunci când proprietarul este şi producător nemijlocit el este una şi aceeaşi
persoană. A face ca bunurile de producţie să fie puse în funcţiune
corespunde cu situaţia în care producătorul nu poate accede la bunurile de
producţie decât în urma unor condiţii pe care i le impune proprietarul. În
această situaţie, a dispune de bunurile de producţie înseamnă a decide şi
controla utilizarea acestor bunuri.
Subiecţii proprietăţii, ai relaţiilor de proprietate, se personifică în
diverşii proprietari: indivizi, sociogrupuri, societăţi pe acţiuni, diferite forme
de proprietari asociaţi; organizaţii cooperatiste; statutul pentru proprietatea
publică; unele organizaţii naţionale şi internaţionale.
Obiectul proprietăţii sau al relaţiilor de proprietate, purtătorul
material al relaţiilor de proprietate îl constituie lucrurile, bunurile. În calitate
de obiect al proprietăţii, bunurile dobândesc o determinare economică
specifică - existenţa economică reală, care le îmbogăţeşte conţinutul
economio-social.
Obiectul proprietăţii se prezintă în numeroase forme de existenţă,
ca entităţi identificabile şi măsurabile economic: resurse naturale; bunuri
materiale de provenienţă economică (bunuri de producţie şi bunuri de
consum personal); banii; hârtiile de valoare; bunuri nonmateriale sau
spirituale (ideile, invenţiile, informaţiile etc.).
În economia de piaţă, prezintă interes major bunurile economice
marfare, care pot fi măsurate şi exprimate fizic şi valoric (monetar).
Relaţiile de proprietate sunt legături economice, ce se statornicesc
între membrii societăţii în legătură cu apropierea (însuşirea bunurilor).
Apropierea (însuşirea) bunurilor reprezintă un proces deosebit de
complex. Acest proces cuprinde mai multe momente sau subprocese şi

85
genuri de relaţii economice: apartenenţa obiectului proprietăţii şi relaţiile
economice de apartenenţă; posesiunea obiectului proprietăţii şi relaţiile
economice de posesiune; utilizarea obiectului proprietăţii şi relaţiile
economice ce se statornicesc în cadrul acestui proces; dispoziţia asupra
obiectului proprietăţii şi raporturile economice de dispoziţie; administrarea
şi gestionarea obiectului proprietăţii.
Relaţiile economice de proprietate îşi găsesc reflectarea juridică în
dreptul de proprietate (relaţiile juridice de proprietate). Relaţiile juridice
de proprietate includ în structura lor: dreptul de apartenenţă, dreptul de
posesiune <jus possiendi> care potrivit dreptului roman se compune din
<animus possiendi> (intenţia, dorinţa de a poseda un lucru) şi <corpus
posseesionis> (dominaţia reală de facto asupra lucrurilor); dreptul
proprietarului de a folosi lucrul pe care îl posedă <jus intendi>; dreptul
proprietarului de a dispune de lucrul respectiv <jus abuntendi>.
Relaţiile juridice şi normele de drept care reglementează
proprietatea şi conduita proprietarilor formează dreptul de proprietate în
structura căruia se află dreptul de apartenenţă, dreptul de posesiune,
dreptul de folosire şi dreptul de dispoziţie.
Proprietatea şi relaţiile de proprietate sunt realităţi economice,
raporturi economice obiective; ele sunt reflectate şi reglementate prin
relaţiile juridice şi normele de drept ce stabilesc conduita proprietarilor în
legătură cu dreptul de proprietate, fiind relaţii juridice subiective.
Procesul apropierii (însuşirii) bunurilor ca obiect al proprietăţii,
se realizează în cadrul subproceselor (momentelor) sale în cadrul cărora
între subiecţii participanţi la activitatea economică se statornicesc diferite
relaţii.
a) Momentul apropierii obiectului proprietăţii şi relaţiile economice
de apartenenţă - are rolul să fixeze proprietarul asupra obiectului.
b) Subprocesul posesiunii şi relaţiile economice de posesiune are
rolul apropierii parţiale (incomplete) a obiectului proprietăţii de către un
subiect economic sau altul care dobândeşte calitatea economică şi
codeterminarea de posesor. Spre exemplu, un proprietar funciar dă în
arendă unui întreprinzător agricol o anumită suprafaţă de teren. Acesta din
urmă (arendaşul) intră în posesiunea terenului respectiv pentru a organiza
pe el producţia. Terenul aparţine proprietarului funciar, dar se află în
posesiunea temporară a întreprinzătorului agricol. El aparţine ca proprietate
proprietarului funciar iar ca funcţiune el se află în posesiunea
întreprinzătorului. Relaţiile dintre cei doi agenţi economici sunt relaţii de
apartenenţă şi nonapartenenţă şi de posesiune şi nonposesiune.
c) Subprocesul utilizării obiectului proprietăţii constă în folosirea
obiectului proprietăţii în concordanţă cu funcţiile pe care el le poate
îndeplini în viaţa economică. Folosirea obiectului proprietăţii se poate
efectua de către agentul economic care uneşte în sine atât calitatea de
proprietar cât şi pe cea de posesor, dar şi de către un alt agent economic

86
nonproprietar care întruneşte temporar calitatea economică de posesor al
bunului respectiv.
Terenul luat în arendă este folosit pentru a organiza producţia
agricolă; creditul bancar este folosit de împrumutător, posesor sau debitor
pentru a organiza o afacere economică (cumpărarea factorilor de producţie,
organizarea şi desfăşurarea producţiei etc.).
Folosirea obiectului proprietăţii reprezintă un proces tehnic,
economic şi organizatoric. El este reglementat prin legi juridice şi norme de
drept, dar prin conţinutul său nu este un proces juridic.
d) Subprocesul de dispoziţie şi relaţiile economice de dispoziţie,
vizează transformarea, înstrăinarea (indiferent în forma în care ea se
realizează), consumul, iar în unele cazuri distrugerea obiectului proprietăţii.
e) Subprocesul administrării şi gestionării obiectului proprietăţii,
pe principiile competitivităţii, calităţii şi eficienţei economice şi sociale, a
evoluţiei economice şi ecologice durabile, atribut care se reflectă în
managementul proprietăţii.
Apropierea economică a bunurilor este un proces complex care
implică realizarea unitară a tuturor subproceselor (sau momentelor
procesuale) şi a relaţiilor economice pe care le generează, fiecare dintre
ele şi în ansamblu. Totalitatea acestor momente şi a relaţiilor economice
dintre ele, privite în unitatea şi interdependenţa lor constituie proprietatea
completă asupra obiectului, asupra bunului.

5.2. Formele proprietăţii

În general formele de proprietate reflectă modul determinant de


existenţă, organizare şi structurare a proprietăţii. Formele de proprietate
reflectă structura şi capacitatea de performanţă a sistemului economic şi
economiei naţionale. Proprietatea are un rol determinant în susţinerea
atitudinii şi intereselor oamenilor în procesele de producţie şi reproducţie a
bunurilor economice, în manifestarea spiritului întreprinzător şi
competitivităţii agenţilor economici în conceperea şi desfăşurarea activităţii
economice, în repartiţia rezultatelor economice, în sporirea calităţii vieţii
umane.
Orice subsistem de relaţii de proprietate istoriceşte determinat,
presupune în mod necesar prezenţa unor agenţi economici în calitate de
subiecţi ai acestor relaţii (proprietari), a unor lucruri (bunuri) în calitate de
purtători materiali ai acestor relaţii, de obiecte ale procesului de apropiere
(însuşire) economică, un anumit mod specific istoriceşte format de
apropiere a bunurilor economice.
Ştiinţa economică a procedat la clasificarea (gruparea) formelor de
proprietate după mai multe criterii cu relevanţă obiectivă şi ştiinţifică:
1. După obiectul proprietăţii, proprietatea poate fi grupată în mai
multe subforme ale ei:

87
a) După natura obiectului proprietăţii, formele de proprietate sunt:
proprietate asupra bunurilor de producţie (mijloace de producţie, bunuri de
capital - fix şi circulant); proprietate asupra bunurilor de consum; proprietate
asupra banilor (mijloacelor de schimb); proprietate asupra hârtiilor de
valoare; proprietate asupra brevetelor de invenţii şi inovaţii, drept de autor
(proprietate intelectuală); proprietate asupra capacităţii de muncă
(aptitudinilor fizice şi intelectuale ale individului).
b) După mărimea, dimensiunile, proporţiile proprietăţii, se
deosebesc: proprietatea mică; proprietatea mijlocie; proprietatea mare;
proprietatea de dimensiuni foarte mari.
c) După caracterul obiectului proprietăţii se disting: proprietatea
asupra bunurilor de producţie; proprietatea asupra produselor producţiei
(rezultatelor producţiei).
2. După subiecţii proprietăţii, proprietatea îmbracă mai multe
forme:
a) Proprietate privată, particulară, individuală, personală.
Proprietatea privată ocupă locul central în sistemul proprietăţii din ţările cu
economie de schimb, cu economie de piaţă contemporană avansată.
În cadrul proprietăţii particulare se disting mai multe forme de
însuşire, posesiune şi de folosire a bunurilor.
Forma individuală de proprietate particulară, când proprietarul
foloseşte direct proprietatea - meşteşugari, menaje (gospodării),
comercianţi, prestatori de servicii.
Forma privat-individuală de proprietate particulară, atunci când
proprietarul deţine factorii de producţie, pe care îi utilizează cu lucrători
salariaţi nonproprietari.
Forma privat-asociativă, reprezentată de societăţile de capitaluri pe
acţiuni, în care proprietarii asociaţi pot fi participanţi la activităţile
economice, în totalitate sau parţial, sau pot utiliza salariaţi nonproprietari.
Aceasta este forma dominantă de proprietate în economiile dezvoltate de
piaţă.
În statele dezvoltate cu economie de piaţă, proprietatea privată este
preponderentă în cadrul formelor de proprietate. Ea deţine, de regulă,
peste 70% din proprietatea naţională a unei ţări.
b) Proprietatea publică (de stat), prezentă în proporţii diferite, în
toate ţările lumii. Ea se caracterizează prin aceea că bunurile, se află în
proprietatea unor organizaţii ale statului, privite ca subiecţi de proprietate.
Folosirea şi gestionarea obiectului acestei proprietăţi revine în sarcina
administraţiilor publice - centrale şi locale. Acestea pot fi: societăţi
comerciale; regii autonome; instituţii bancare şi financiare; organisme de
asigurări; unităţi de învăţământ, cultură, sănătate, turism, justiţie etc.
c) Proprietatea mixtă, care constă din combinarea în forme şi
proporţii diferite a proprietăţii private şi publice, cu sferă naţională şi
internaţională.

88
3. După conţinutul social-economic proprietatea a cunoscut mai
multe forme: proprietatea gentilică (în comunităţile umane primitive);
proprietatea sclavagistă; proprietatea feudală; proprietatea capitalistă;
proprietatea socialistă.
4. După sursele sau izvoarele de formare a proprietăţii:
proprietatea întemeiată pe munca proprie; proprietatea întemeiată pe
munca străină.
În evoluţia lor, în toate sistemele economice pe care le-a cunoscut
societatea umană s-au format şi au coexistat mai multe forme de
proprietate.
În fiecare sistem economic una din formele de proprietate are
caracter predominant şi conferă cele mai multe semne specifice esenţiale
ale sistemului economic.
Existenţa concomitentă a mai multor forme de proprietate nu este
un fenomen cu caracter conjunctural, ci răspunde unor necesităţi obiective.
Formele de proprietate existente îşi au autonomia şi independenţa lor, dar
nu sunt izolate unele de altele. Între ele există numeroase legături
reciproce, se condiţionează şi influenţează reciproc. În anumite condiţii
formele de proprietate se transformă una în alta (de exemplu, proprietatea
publică poate deveni privată, iar ambele se pot transforma în mixtă etc.).
Între toate formele de proprietate există, în condiţiile economiei de
piaţă, unde este preponderentă (dominantă) proprietatea privată, o
permanentă compatibilitate - ele fiind subordonate, în egală măsură,
principiului economic universal al raţionalităţii şi eficienţei. Permanenta
competiţie între formele de proprietate se manifestă în participarea lor la
procesul concurenţial general. În baza acestui proces, ponderea şi rolul
diferitelor forme de proprietate se modifică în funcţie de interesele şi
dezvoltarea generală a economiei, de progresul economico-social, de cel al
factorilor de producţie şi de eficienţa folosirii lor. Pluralismul formelor de
proprietate constituie - un avantaj al sistemului economic, care
favorizează atât producătorii cât şi consumatorii. Formele de proprietate nu
sunt divergente ci convergente, funcţionale, fiind însă imperios necesar să
se menţină o stare normală de proporţionalitate şi echilibru între diferitele
forme de proprietate, în fiecare etapă a dezvoltării economice, pentru a nu
se crea dezechilibre şi afecta progresul social.

5.3. Realizarea economică a proprietăţii

Una dintre cele mai importante probleme ale mişcării - funcţionării şi


dezvoltării - proprietăţii este, realizarea ei economică. Proprietatea care
nu se realizează din punct de vedere economic şi social îşi pierde orice
sens teoretic şi practic, nu-şi afirmă conţinutul economic şi social. Numai în
cadrul procesului de realizare economică şi socială proprietatea - indiferent

89
de formele pe care le îmbracă şi forţa ei de manifestare - îşi poate afirma
rolul şi funcţiile în cadrul mecanismului de funcţionare a vieţii economice.
În sensul cel mai cuprinzător al noţiunii, realizarea economică a
proprietăţii înseamnă:
a) Valorificarea şi autovalorificarea proprietăţii în conformitate cu
interesele economice ale proprietarilor a obiectului proprietăţii, a averii care
le aparţine. Aceasta înseamnă că în procesul de realizare, de utilizare a
proprietăţii, aceasta trebuie să se conserve şi să se dezvolte. Privită din
punctul de vedere al obiectului proprietăţii realizarea economică a
proprietăţii se concretizează în creşterea cantitativă, în diversificarea
structurală şi în îmbunătăţirea calitativă a bunurilor economice, în
conservarea valorii şi creşterea valorii averii prin adăugarea sistematică de
valoare nouă.
Limita minimă a realizării economice a proprietăţii o constituie
reproducţia simplă deoarece asigură menţinerea şi conservarea
proprietăţii existente, adică, funcţionarea ei pe aceeaşi bază. Dar, acest tip
de reproducţie nu este suficient. De aceea, caracteristic oricărei economii
de piaţă avansate îi este reproducţia lărgită. În cadrul ei proprietatea
trebuie să crească din punct de vedere cantitativ, să se modifice structural
şi calitativ, să genereze plusprodus şi să conducă la crearea şi însuşirea de
profit.
b) Procesul realizării economice a proprietăţii are ca sferă de
cuprindere toate fazele reproducţiei lărgite. Cel mai important moment îl
reprezintă producţia nemijlocită. În cadrul acesteia se obţin bunurile
economice care trebuie raportate la trebuinţele şi interesele consumatorilor,
precum şi la resursele disponibile ce se utilizează pentru obţinerea lor.
Obiectul proprietăţii parcurge în mişcarea sa, în procesul valorificării
şi realizării sale economice stadiul distribuţiei (repartiţiei). În procesul
repartiţiei are loc recompensarea factorilor de producţie, când rezultatele
producţiei devin obiect al proprietăţii personale, particulare, de grup şi
publice.
Unul dintre cele mai importante momente ale reproducţiei şi a
procesului de realizare a proprietăţii, este schimbul. În procesul de schimb
are loc un transfer reciproc de bunuri (mărfuri obţinute şi bani), de obiecte
de proprietate şi de drepturi de proprietate, precum şi realizarea valorică a
bunurilor economice.
În fine, proprietatea se realizează şi valorifică din punct de vedere
economic în procesul de satisfacere a trebuinţelor economice, de consum,
ale proprietarilor şi membrilor societăţii, sub raport cantitativ şi calitativ.
Bunurile economice devin bunuri reale, se afirmă şi confirmă în procesul de
consum. În actul consumării, bunurile îşi confirmă gradul de utilitate, de
satisfacţie pe care îl au. În procesul consumului, se manifestă necesitatea
raţionalizării, eficientizării şi optimizării consumului bunurilor economice, în
calitate de obiect al proprietăţii.

90
c) Realizarea economică a proprietăţii şi valorificarea ei eficientă îşi
găseşte expresia în creşterea averii şi puterii economice a proprietarilor şi
a influenţei acestora asupra vieţii economice. Ea amplifică avuţia personală
(individuală) şi avuţia naţională, conferă putere economică proprietarilor.
d) Realizarea economică a proprietăţii, îşi găseşte expresia în
menţinerea autonomiei şi independenţei ei funcţionale, în amplificarea
democraţiei şi libertăţii economice.
e) Valorificarea economică a obiectului proprietăţii are implicaţii
sociale, deoarece amplifică posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor
sociale extraeconomice, odată cu şi pe măsura creşterii şi dezvoltării
proprietăţii. Ca implicaţii sociale ale realizării economice a proprietăţii
amintim: amplificarea posibilităţilor economice de susţinere a progresului
învăţământului, culturii spirituale şi sănătăţii umane; creşterea resurselor
economice de protecţie şi securitate socială; sporirea capacităţii de
protejare, refacere şi consolidare a mediului înconjurător, de realizare a
echilibrului ecologic; extinderea condiţiilor economice pentru creşterea
calităţii vieţii umane.
Realizarea economică a proprietăţii are dimensiuni cantitative şi
calitative. Dimensiunile cantitative au caracter absolut şi relativ. În teoria şi
practica economică se cunosc şi se pot determina: un nivel potenţial sau
posibil al realizării economice a proprietăţii; un nivel de valorificare
economică efectivă, obţinută, realizată, certă a proprietăţii, care
sintetizează rezultatele dintr-o perioadă de timp parcursă şi un nivel de
realizare a obiectului proprietăţii previzionat (prognozat, programat sau
planificat) pentru perioade de timp viitoare (de regulă 1 an sau mai mulţi
ani). Un proprietar îşi realizează economic la maxim obiectul proprietăţii
atunci când determină corect cu ajutorul metodologiei ştiinţifice nivelul
potenţial (maxim posibil), iar realizarea efectivă şi cea previzională se
apropie ca tendinţă de acest nivel, adică de cel maxim posibil de atins în
condiţii economice şi sociale stabile şi normale.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 proprietatea – realitate juridică; realitate complexă; relaţiile de


proprietate; subiecţii proprietăţii; obiectul proprietăţii; apropierea
(însuşirea) bunurilor; apartenenţa, posesiunea, utilizarea, dispoziţia,
administrarea şi gestionarea obiectului proprietăţii; dreptul de
proprietate; proprietate completă.
 forme de proprietate; proprietate privată, individuală, personală;
proprietate publică; proprietate mixtă; pluralismul formelor de
proprietate.
 realizarea economică a proprietăţii; conservarea şi dezvoltarea
proprietăţii; realizarea economică a proprietăţii are ca sferă de
cuprindere toate sferele reproducţiei lărgite; limita minimă a realizării

91
economice – reproducţia simplă; creşterea averii şi puterii economice a
proprietarilor; amplificarea posibilităţilor de satisfacere a trebuinţelor
sociale extraeconomice; nivel potenţial (posibil), efectiv (obţinut),
previzionat (prognozat) al realizării economice; realizare maximă.

92
CAP. VI. BANII

6.1. Conceptul de bani. Geneza şi evoluţia banilor


6.2. Rolul şi funcţiile banilor în economiile contemporane

6.1. Conceptul de bani. Geneza şi evoluţia banilor

Dezvoltarea producţiei şi schimbul de mărfuri a condus, în mod


obiectiv, la apariţia banilor, care au uşurat extrem de mult tranzacţiile
economice. În economiile în care producţia şi circulaţia de mărfuri au
devenit predominante şi determinante, majoritatea bunurilor economice
îmbracă forma de marfă şi sunt exprimate în bani. Prin bani se măsoară şi
se exprimă activităţile economice şi rezultatele în cea mai mare parte a lor.
O asemenea economie este numită şi economie bănească sau
monetară, se vorbeşte de monetarizarea economiei.
În timp s-au conturat o multitudine de păreri cu privire la natura,
esenţa, geneza, evoluţia şi rolul banilor. Vom consemna doar câteva dintre
ele.
Adam Smith considera banii „instrumentul general al comerţului
prin intervenţia cărora mărfurile de tot felul se cumpără şi se vând, adică
sunt schimbate unele pe altele” (Avuţia naţiunilor). J.S. Mill considera banii
„un mijloc de schimb” dar şi o „marfă a cărei valoare se determină ca şi
valoarea tuturor celorlalte mărfuri, temporar de către cerere şi ofertă, iar
permanent şi în medie, de către cheltuielile lor de producţie”. Când
folosirea banilor devine obişnuită, adaugă el, banii se manifestă ca „mijloc
de distribuire a veniturilor între diferiţi membri ai societăţii şi ca măsură cu
ajutorul căreia se apreciază bogăţia personală” (Principiile Economiei
Politice).16
K. Marx considera banii „marfa care funcţionează ca măsură a
valorii şi ca mijloc de circulaţie” (Capitalul, vol.I).
Paul Samuelson consideră moneda „o convenţie socială artificială.
(…) când vreme îndelungată bunurile pot fi cumpărate sau vândute contra
unei substanţe date, publicul va consimţi să se servească de ea pentru
cumpărările sale sau pentru vânzările sale. Oricât ar părea de paradoxal
sau nu moneda este acceptată … pentru că este acceptată.” Moneda este
dorită nu pentru ea însăşi ci pentru lucrurile care pot fi cumpărate cu ea.
(Economics).
Costin Kiriţescu consideră că banii reprezintă o „denumire
generică pentru toate felurile de monede şi de semne de valoare”, „un
instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă a avuţiei sociale,
16
Aurel Negucioiu (coord.), Economie politică, vol. I, Editura George Bariţiu, Cluj-
Napoca, 1998, p. 266

93
o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, care
conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării
emitente.”17
Există şi păreri care fac distincţie între accepţiunea populară
conform căreia banii sunt monedă, avuţie, venit şi accepţiunea dată de
economişti potrivit căreia „banii nu sunt consideraţi altceva decât mijloc de
schimb, măsură a valorii, mijloc de plăţi întârziate sau stoc al avuţiei”.18
Definiţiile menţionate reliefează unele trăsături esenţiale ale
banilor fără de care înţelegerea lor ar fi incompletă19:
- banii sunt un bun economic, un bun de schimb, o marfă, care are
propria valoare de întrebuinţare, utilitate şi valoare;
- banii sunt semnul general, reprezentantul general al avuţiei
(averii); ei sunt forma tuturor formelor de avuţie;
- banii sunt instrument social, „medium” universal al procesului de
schimb;
- banii sunt un echivalent general, etalon al valorii şi etalon al
preţurilor;
- banii sunt o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de
cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul
social al ţării emitente;
- banii sunt un simbol social, o convenţie socială artificială, care se
bucură de recunoaştere unanimă;
- banii constituie una din pârghiile cele mai importante ale
mecanismului pieţei şi în general ale mecanismului global de funcţionare şi
evoluţie a sistemului economic.
Problema genezei şi evoluţiei banilor este abordată diferit de către
specialişti dar prezintă un element comun în sensul că toţi sunt de acord că
în abordarea acestei teme nu se poate face abstracţie de forma trocului,
ca punct de plecare al schimbului de mărfuri. Trocul reprezintă prima etapă
a economiei de schimb şi constă în schimbul direct de bunuri contra bunuri,
bunuri contra servicii, servicii contra bunuri; servicii contra servicii.
Deoarece mecanismul trocului era anevoios şi frâna dezvoltarea
economică s-a simţit nevoia unui mijlocitor al schimbului, situaţie ce a
marcat trecerea la economia bănească sau monetară. Printre dificultăţile
inerente trocului putem aminti: caracterul cu totul întâmplător al existenţei
dublei concordanţe între trebuinţele celor doi subiecţi participanţi la actul
schimbului, fiecare dintre ei aflat în acelaşi timp în poziţie de ofertant şi
solicitant; dificultatea evaluării mărfurilor, determinarea mărimii valorii

17
C. Kiriţescu, Moneda – mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 63
18
Thomas Mayer, James S. Duesenberry, Robert Z. Aliber, Banii, activitatea
bancară şi economia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993, p.26
19
Aurel Negucioiu (coord.), Economie politică, vol. I, Editura George Bariţiu, Cluj-
Napoca, 1998, p. 268

94
economice a lor; imposibilitatea divizării în elemente a unei serii tot mai
mari de bunuri. Ultimele două dificultăţi menţionate au început să fie
înlăturate prin cu ajutorul unei terţe mărfi, care având propria valoare şi
utilitate, putea îndeplini în acelaşi timp rolul de măsură a valorii şi de
intermediar al schimbului.
În funcţie de natura banilor ce au mijlocit raporturile de schimb se
pot delimita mai multe faze în evoluţia acestora:
a) faza banilor-marfă, unde raporturile de schimb erau asigurate
prin intermediul anumitor bunuri (mărfuri) ce aveau utilitate intrinsecă
(vitele, tutunul, blănurile, sarea, scoicile, etc.).
b) faza banilor-monedă, unde funcţia de echivalent general e
îndeplinită de metalele preţioase, îndeosebi aurul şi argintul. La această
alegere au contribuit o serie de caracteristici ale metalelor preţioase:
valoare mare într-un volum mic, ceea ce uşurează depozitarea, păstrarea
şi transportul lor; omogenitatea structurală; divizibilitate perfectă, fără a-şi
pierde din valoare; inalterabilitate etc.
Pentru a elimina inconvenientele legate de măsurarea greutăţii,
purităţii şi densităţii metalului cu ocazia fiecărei tranzacţii, s-a trecut la
baterea monedei.20
Baterea de monedă s-a făcut de regulă de o anumită autoritate, fiind
un atribut al independenţei şi suveranităţii statului emitent, exercitat în
general prin banca centrală.
După un anumit timp de la punerea în circulaţie a banilor din metal
preţios au început să apară unele probleme legate de procesul de uzură la
care erau supuse monedele, pierzându-şi o parte din greutatea lor iniţială,
dar şi de actele de falsificare a acestora. Astfel, s-a născut ideea că în
calitate de mijloc de circulaţie aurul poate fi înlocuit cu un alt metal, cu
semne ale valorii, cu semne băneşti fără valoare intrinsecă sau cu valoare
proprie foarte mică. Banii de hârtie au câştigat treptat teren.
Banii au circulat sub forma monedelor până în secolul al XVII-lea,
când au început să apară în circulaţie şi bancnotele sau biletele de bancă.
c) faza banilor de hârtie. Banii de hârtie pot fi de două tipuri:
- bilete de bancă (bancnote, bani de credit);
- bani de hârtie propriu-zişi.
Biletele de bancă (bancnotele) sunt semne ale valorii emise de
către băncile centrale care, în procesul schimbului, înlocuiesc moneda cu
valoarea deplină. Ele au o dublă garanţie: cambiile sau poliţele comerciale
şi stocul de metal preţios al băncii de emisiune.

20
Se consideră că primul care a bătut monedă a fost Cresus, regele Lydiei, deşi
specialişti în numismatică au identificat elemente ale circulaţiei monetare în China
încă din secolele X-XI î.e.n. Denumirea de monedă provine de la atelierul unde se
confecţionau monedele metalice în Roma Antică, situat în apropierea templului
zeiţei Junona Moneta.

95
Cambia este denumirea generică dată efectelor de comerţ, titlurilor
negociabile care fac dovada existenţei unei creanţe într-o sumă
determinată şi plătibilă imediat sau pe termen scurt. La început bancnotele
au fost liber şi pe deplin convertibile, semne reale ale valorii, reprezentanţi
ai banilor de aur în circulaţie.
Hârtia-monedă reprezintă semne ale valorii care, în procesul
circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoarea deplină, având curs forţat, fiind
neconvertibile în aur, se emit de regulă de către stat pentru finanţarea
cheltuielilor neproductive sau militare şi a bugetelor deficitare.
Timp de două secole (de la apariţia bancnotelor şi până la primul
război mondial) au circulat în paralel bancnote convertibile în diferite
proporţii în metale preţioase şi monede – cele de valori mari confecţionate
din metale preţioase, respectiv cele divizionare, de mică valoare,
confecţionate din metale nepreţioase.
După primul război mondial, monedele din metal au cedat locul
bancnotelor convertibile şi neconvertibile, care au devenit astfel principala
formă sub care apăreau banii.
Deoarece, din 197621 nici o monedă nu mai este convertibilă în aur,
se poate spune că banii de hârtie, prin materialul din care sunt
confecţionaţi, nu pot simboliza valoarea lor sau a aurului, ci doar valoarea
bunurilor economice ce pot fi procurate cu ajutorul lor.
Alături de bancnote (hârtia monedă) şi de banii de hârtie (moneda
de hârtie) a circulat şi circulă moneda divizionară. Ea este confecţionată în
prezent din metale nepreţioase şi îndeplineşte acelaşi rol de semn sau
simbol al valorii.
La faza banilor de hârtie s-a conectat şi faza banilor de bancă
(scripturali, de cont) constând în depozite bancare, folosite pe larg în ţările
cu economiile contemporane. Banii de cont (scripturali) reprezintă
disponibilităţile aflate în conturile bancare şi care circulă între aceste conturi
prin operaţiuni de virament sau transfer între conturi. Prin tehnica
decontărilor se mijloceşte circulaţia mărfurilor. Banii electronici apăruţi ca
urmare a dezvoltării tehnice şi tehnologice, mijlocesc operaţiuni cu bani prin
intermediul tehnicii electronice şi automatelor.

6.2. Rolul şi funcţiile banilor în economia contemporană

Moneda, prin formele actuale de existenţă şi manifestare, reprezintă


o importantă pârghie economică în cadrul economiei de piaţă.
Moneda este o categorie macroeconomică, la care toţi agenţii
economici dintr-o ţară se raportează ca la un dat social, este un simbol
definitoriu naţional-statal.

21
În ianuarie 1976, prin acordul de la Jamaica, F.M.I. a hotărât demonetizarea
aurului.

96
Principalele funcţii pe care le îndeplineşte moneda în economia unei
ţări sunt:
a) funcţia de mijloc de schimb. În această calitate, moneda
înlătură inconvenientele trocului (M-M’), asigurând ruptura acestuia în două
acte distincte: M - B vânzare şi B - M’ cumpărare. Îndeplinirea cu succes a
acestei funcţii de către monedă reclamă ca vânzătorul sau creditorul să
aibă certitudinea că el va putea, la rândul său, utiliza moneda ce i s-a remis
pentru a-şi regla propriile achiziţii sau datorii. Cele două acte sunt opuse şi
complementare, separarea lor putând avea loc în timp şi în spaţiu.
b) funcţia de măsură (exprimare) a valorii, se manifestă prin
atributele: instrument de măsurare a valorii, instrument de transmitere a
valorii de la un agent economic la altul; instrument de economisire. Ca
măsură a valorii moneda este unitatea de calcul care permite măsurarea şi
compararea unor bunuri eterogene.
Forma concretă prin care banii se manifestă şi acţionează ca
măsură a valorii este preţul (valoarea de schimb a mărfurilor).
c) funcţia de rezervă de valoare (sau de economisire). Ea constă
în aceea că veniturile monetare necheltuite pot fi reţinute de posesor ca
rezervă pentru economii şi consumuri viitoare, practic având loc
depozitarea banilor ca avuţie.
În condiţiile banilor confecţionaţi din metale preţioase, conservarea
sau economisirea banilor a îmbrăcat forma tezaurizării şi/sau a capitalizării.
Tezaurizarea a constituit una din modalităţile concrete de autoreglare a
circulaţiei mărfurilor, inclusiv a circulaţiei băneşti, prin care se asigura
echilibrul dintre cantitatea de bani necesară circulaţiei şi cantitatea de bani
aflată efectiv în circulaţie, concordanţa dintre fluxul financiar şi fluxul real-
material. Tezaurizarea a jucat rolul unei „pompe” eficiente, aspirând din
canalele circulaţiei excedentul de bani şi revărsând banii în canalele
circulaţiei când exista un deficit.
Ca depozit de avuţie banii au unele particularităţi. Prima ar consta în
aceea că banii, ca depozit de avuţie, nu au costuri de tranzacţii (cheltuieli
suplimentare necesare pentru a schimba un lucru în altul). A doua, că
forma cea mai eficientă de conservare a avuţiei nu este tezaurizarea
banilor în seiful proprietarului, ci păstrarea sub forma depozitului
economisit, a capitalizării, avantajele obţinute putând fi următoarele:
evitarea riscului de pierdere a sumelor economisite, evitarea riscurilor de
dispariţie ca urmare a unor calamităţi, evitarea riscurilor de a fi furaţi,
aducerea de dobândă.
d) funcţia de mijloc de plată a monedei apare odată cu
necesitatea vânzării pe credit, când vânzătorul devine creditor, iar
cumpărătorul debitor, marfa urmând a fi plătită la scadenţă. Moneda
îndeplineşte această funcţie şi în alte împrejurări: achitarea impozitelor şi
taxelor, plata diverselor venituri.

97
Dacă în cazul vânzării-cumpărării pe bani-numerar procesul de
schimb constă dintr-un dublu transfer de proprietate (a mărfii din
proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului şi a banilor din
proprietatea cumpărătorului în proprietatea vânzătorului), în cazul vânzării
cu plata amânată (pe credit) are loc un singur transfer (a mărfii din
proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului). Transferul banilor
va avea loc în sens invers, de la cumpărător la vânzător, odată cu
achitarea obligaţiei de plată.
e) funcţia de mijloc de comunicare-informare economică. Banii
oferă informaţii economice despre starea economică a firmelor, corporaţiilor
sau societăţilor comerciale, prin preţurile produselor acestora (exprimate în
bani), prin mărimile absolute ale indicatorilor economici (exprimate valoric,
în formă bănească).
La fel se prezintă lucrurile şi la nivelul economiei naţionale,
principalii indicatori macroeconomici fiind exprimaţi în bani.
V. Madgearu remarcă şapte funcţii ale monedei: a) mijloc general de
schimb; b) măsura valorii; c) mijloc de plată; d) conservarea valorii; e)
transmiterea valorii; f) transmitere a capitalului; g) mijloc de economisire.
În strânsă legătură cu aceste funcţii, moneda trebuie să fie
lichiditate prin excelenţă, să aibă calitatea şi să dea posibilitatea
deţinătorului să cumpere oricare altă marfă, oricând şi oriunde.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 economie bănească (monetară); bani; trăsături esenţiale ale banilor;


bani-marfă; bani-monedă; bani-hârtie; bilete de bancă (bancnote);
hârtie-monedă; bani de bancă (scripturali, de cont); bani electronici.
 funcţia de mijloc de schimb; funcţia de măsură (exprimare) a valorii;
funcţia de rezervă de valoare (economisire); funcţia de mijloc de plată;
funcţia de comunicare-informare economică.

98
CAP. VII. UTILITATEA ŞI VALOAREA MĂRFURILOR. TEORIA
CONSUMATORULUI

7.1. Conceptul de marfă


7.2. Utilitatea mărfurilor şi teoria consumatorului
7.3. Teorii despre valoarea economică

7.1. Conceptul de marfă

Aşa după cum s-a arătat într-un capitol anterior, pe o anumită


treaptă de dezvoltare a societăţii a apărut şi s-a generalizat producţia şi
economia de mărfuri, de schimb. Marfa s-a dovedit a fi entitatea celulară
a acestui sistem economic, punctul de plecare în studierea şi construcţia
logico-conceptuală a acestuia.
Pentru ca un bun oarecare să fie marfă trebuie să îndeplinească
anumite condiţii cumulative:
- să satisfacă o anumită nevoie, trebuinţă umană. Această condiţie
nu este însă suficientă pentru ca un bun să fie marfă. Bunuri foarte utile,
cum sunt aerul, căldura şi lumina solară, ploaia satisfac anumite trebuinţe
umane, dar nu îmbracă forma de marfă, nici măcar de bunuri economice.
Ele sunt bunuri libere.
- să fie bun economic, adică rezultat al unei munci omeneşti. Uneori
această condiţie este numită şi raritate. Cu toate acestea nu orice bun
economic este marfă. Bunurile economice destinate satisfacerii trebuinţelor
producătorilor acestora nu îmbracă forma de marfă. Spre exemplu grâul
produs de un agricultor pentru propria întrebuinţare nu este marfă.
- bunurile economice-marfă nu sunt utile pentru producătorii lor ci
pentru nonproducătorii lor. Ele trebuie să aibă utilitate socială. Nici această
condiţie obligatorie nu este suficientă pentru ca un bun să fie marfă. Spre
exemplu hainele confecţionate de un croitor pentru familia lui au utilitate
socială dar nu sunt mărfuri.
- pentru ca un bun economic să fie marfă trebuie să treacă de la
producător la consumator pe calea schimbului, prin intermediul pieţei.
Astfel, putem defini marfa drept un obiect exterior, un lucru, un bun
care prin proprietăţile sale satisface o trebuinţă sau alta a omului, este
produs al muncii omeneşti, nonvaloare de întrebuinţare pentru producătorul
său, util pentru nonproducătorul său şi care trece de la producător la
consumator prin intermediul schimbului pe piaţă.

7.2. Utilitatea mărfurilor şi teoria consumatorului

Activitatea economică are ca finalitate satisfacerea nevoilor


consumatorilor prin intermediul bunurilor. Astfel, în decizia de producţie, agenţii

99
economici trebuie să ţină seama de comportamentul consumatorului, de cerinţele
şi preferinţele lui.
Bunurile economice, în special cele marfare destinate satisfacerii nevoilor
nonproducătorului trebuie să creeze o imagine favorabilă consumatorului, să aibă
utilitate. Celălalt element definitoriu al mărfii, pe lângă utilitate, este valoarea.
Utilitatea reprezintă capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a
satisface o nevoie umană prin utilizarea sa în producţie sau în consumul final
personal, capacitate care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi
însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri.
Utilitatea dobândeşte sens economic şi este confirmată numai prin
raportarea la o nevoie socială, când corespunde acesteia indiferent de natura ei.
În teoria economică se disting două curente diferite de abordare a utilităţii
economice: concepţia clasică şi cea neoclasică.
În gândirea clasică bunurile identice au aceeaşi utilitate economică
pentru persoane diferite, în măsura în care sunt necesare (indiferent de
intensitatea nevoilor, de mărimea consumului şi a sacrificiului făcut pentru a le
obţine).
Utilitatea economică apare ca o relaţie între proprietăţile intrinseci ale
bunurilor şi nevoia şi preţuirea de care se bucură din partea consumatorului.
De exemplu, dacă un bun X este format din n unităţi : x 1, x2,..., xn, având
utilităţile individuale corespunzătoare unităţilor u1(x1), u2(x2),..., un(xn), atunci
aceste unităţi vor fi egale între ele iar utilitatea totală (Ut) va fi produsul dintre
utilitatea individuală (ui) şi numărul de unităţi (n):
U t = ui ⋅ n
În concepţia neoclasică, utilitatea intrinsecă a unui bun capătă sens
economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- stabilirea unei relaţii între caracteristicile bunului economic şi cel puţin
una din nevoile individului sau societăţii indiferent de natura acesteia;
- conştientizarea relaţiei dintre caracteristicile bunului economic şi nevoi,
oamenii trebuie să fie conştienţi că bunurile consumate, prin calităţile lor, le aduce
un serviciu real;
- cumpărătorul este capabil să folosească utilitatea pe care el o apreciază
la bunul economic, dispune de abilitatea şi cunoştinţele necesare sau conexiunile
tehnico-economice cerute.
De aici se poate aprecia că utilitatea economică sintetizează importanţa,
preţuirea pe care un individ o acordă la un moment dat şi în condiţii determinate,
fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice.
Măsurarea utilităţii economice a fost analizată şi s-a realizat în două
modalităţi: măsurarea (aprecierea) cardinală şi cea ordinală.
Teoria cardinală presupune ca un consumator să acorde fiecărei cantităţi
dintr-un bun sau altul o utilitate mai mare sau mai mică exprimată printr-un număr
de unităţi de utilitate.
De exemplu, un consumator acordă următoarele utilităţi:
la un Kg. de mere .........................................5 unităţi de utilitate

100
la două Kg. de mere......................................8 unităţi de utilitate
la un Kg. de pâine ......................................10 unităţi de utilitate
la un Kg. de carne.......................................20 unităţi de utilitate
În viziunea acestui consumator, utilitatea a două Kg. de mere este de 1,6
ori mai mare decât a unui Kg. de mere. Utilitatea unui Kg. de carne este de patru
ori mai mare decât a unui Kg. de mere şi de două ori mai mare decât a unui Kg.
de pâine.
După această măsurare se consideră că acest consumator posedă
cunoştinţe exacte asupra numărului de unităţi de utilitate pe care i le procură
fiecare cantitate din orice bun, ceea ce îi permite să compare utilitatea diferitelor
bunuri şi să efectueze un calcul economic riguros.
Calculul economic al consumatorului se bazează în special pe legea
descreşterii utilităţii marginale.
Ipoteza descreşterii utilităţii marginale a fost enunţată de H.H. Gossen şi
poate fi formulată astfel: când cantitatea consumată dintr-un bun creşte, utilitatea
marginală a acestuia (adică utilitatea suplimentară adăugată de ultima unitate)
tinde să se diminueze. Alfred Marshall, exponent de seamă al şcolii marginaliste,
sublinia că mărimea intensităţii unei plăceri, care este satisfăcută în mod continuu
descreşte în mod progresiv, până la saturare. Deci, utilitatea primei doze (unităţi)
dintr-un bun economic este mai ridicată şi se reduce succesiv, treptat, cu fiecare
nouă unitate de bun care se confruntă cu o nevoie în descreştere.
Acest aspect poate fi analizat pe baza unui grafic, unde pe abscisă (0X)
reprezentăm intensitatea trebuinţei, iar pe ordonată (0Y) cantităţile consumate
y
y6

y5 x5

y4 x4

y3 x3

y2 x2

y1 x1

0 x0 x
dintr-un obiect pentru satisfacerea respectivei trebuinţe.

101
Fig. nr. 7.1. Descreşterea intensităţii trebuinţei pe măsura creşterii
cantităţii de bunuri consumate
La început, când din obiectul respectiv nu s-a consumat nimic, intensitatea
trebuinţei este maximă (0x0). Pe măsura trecerii la consum (0y1), (0y2) observăm
că intensitatea trebuinţei scade - (y1x1), (y2x2), ... iar când se ajunge la saturare
(0y6) atunci utilitatea obiectului este zero.
Pe baza comportamentului individual, se poate aprecia că utilitatea
adiţională pe care consumatorul o conferă fiecărei unităţi suplimentare dintr-o
mulţime de bunuri omogene la care are acces este pozitivă dar descrescătoare.
Deci unităţile x1, x2,...,xn din bunul X au utilităţile individuale u1, u2,...,un diferite,
pozitive şi descrescânde (u1>u2>...>un).
Utilitatea totală rezultă din consumul cumulat al unităţilor x1, x2,..., xn din
bunul X este:
U t = u1 + u2 + ... + un
Utilitatea marginală (Um) reprezintă variaţia utilităţii totale (∆ Ut) care
rezultă prin creşterea (∆ x) cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun (ceilalţi
factori fiind presupuşi constanţi).
∆U t
Um =
∆x
Dacă ∆ x = 1 ⇒ Um = ∆ Ut, lucru ce arată cu câte unităţi sporeşte utilitatea
totală pentru un consumator atunci când cantitatea consumată creşte cu o unitate.
Utilitatea marginală are tendinţă de scădere deoarece se reduce intensitatea
nevoilor pe măsura satisfacerii lor, ajungând la zero atunci când nevoia individului
este satisfăcută în totalitate. În schimb, utilitatea totală (cumulată) creşte succesiv
prin mărirea consumului (creşte însă cu sporuri descrescânde).
Pentru a evidenţia dinamica utilităţii vom folosi următorul exemplu:
Presupunem că din marfa “x” (tercot) se găsesc pe piaţă la dispoziţia

102
cumpărătorilor 6 unităţi, din care doar 5 sunt necesare pentru satisfacerea unui
ansamblu de nevoi (confecţii, husă mobilă, husă maşină, birou, cadou), iar ultima
unitate depăşeşte nevoile consumatorilor.
Tabelul nr. 7.1.
Unitatea de bun Utilitatea marginală Utilitatea totală
economic
I 100 100
II 80 180
III 60 240
IV 45 285
V 20 305
VI 0 305
Din tabel se constată:
- o descreştere a utilităţii marginale;
- o creştere a utilităţii totale dar cu sporuri descrescânde. La 5 unităţi
consumate, utilitatea totală atinge un punct de saturaţie, iar pentru unitatea a
şasea utilitatea marginală devenind nulă.
Grafic, avem următoarele reprezentări:

Curba utilităţii marginale


Um

100 A
90
80
70
60
50
40
30
20
10 B
0
I II III IV V VI Q

Curba utilităţii totale


Ut
400
0'
300
200
100
0
I II III IV V VI Q

103
Fig. nr. 7.2. Curba utilităţii marginale şi a utilităţii totale

Când oferta este suficientă, curba utilităţii marginale intersectează abscisa


în punctul în care desemnează unitatea suplimentară cu care oferta depăşeşte
cererea. Curba AB are pantă negativă.
Curba 00’ are pantă crescătoare şi devine paralelă la abscisă în
momentul când nevoile sunt satisfăcute. Acest nivel de consum defineşte puntul
de saţietate în care utilitatea marginală devine nulă. Dincolo de acest punct se
intră în zona de dezutilitate în care satisfacţia se transformă în insatisfacţie.
În virtutea ipotezei măsurării cardinale, putem defini o funcţie a utilităţii
totale de tipul Ut = f(x), ca pe o funcţie crescătoare în raport cu cantitatea
consumată dintr-un bun. Dacă presupunem că avem o infinitate de mici cantităţi
din bunul x şi că funcţia de utilitate este continuă şi derivabilă, atunci utilitatea
marginală poate fi definită ca derivata de ordinul 1 a funcţiei de utilitate:
dUt
Um = = U ′( x )
dx
Funcţia de utilitate îşi atinge optimul (în cazul de faţă maximul) în punctul în care
derivata de ordinul 1 (adică utilitatea marginală) va fi nulă.
Această manieră de abordare care centrează analiza pe măsurarea
cardinală a utilităţii ridică o serie de probleme, legate de faptul că, în termeni reali,
utilitatea este foarte greu de apreciat efectiv şi practic imposibil de măsurat.
Teoria utilităţii ordinale presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o
anumită ordine, în raport cu preferinţele consumatorului. Revenind la exemplul de
la teoria cardinală, ordinea preferinţelor consumatorului va fi:
I - un Kg. carne
II - un Kg. pâine
III - un Kg. mere.
Avantajele faţă de teoria cardinală sunt următoarele:
a) presupune ipoteze de comportament ale consumatorului mai puţin
restrictive şi mai puţin discutabile. Este suficient ca acesta să poată clasifica
diverse bunuri într-o ordine de preferinţă;
b) deciziile privind un anumit bun nu depind numai de cantitatea
consumată din acel bun ci şi de cantităţile folosite din alte bunuri. În general,
satisfacerea unei trebuinţe poate fi realizată printr-o anumită combinaţie de mai
multe bunuri;
c) metoda este aplicată şi pentru rezolvarea unor probleme ca: elaborarea
şi analiza funcţiilor de producţie; studiul avantajelor comerţului internaţional;
optimizarea diverselor politici economice etc.
Funcţia de utilitate ordinală asociază un număr, un indicator de utilitate
diferitelor cantităţi de bunuri consumate - x1, x2,..., xn de un consumator raţional.
Să presupunem că alegerea se rezumă la două bunuri. Deci: U = U(x, y).
Utilitatea marginală (Um) a fiecărui bun reprezintă suplimentul de utilitate
care rezultă din consumul unei unităţi suplimentare din acel bun. Dacă

104
presupunem că bunurile sunt infinit divizibile şi funcţia de utilitate se prezintă
continuă şi derivabilă, atunci utilitatea marginală este derivata parţială a funcţiei de
utilitate în raport cu bunul considerat.
dU
U m ( x) = = U ′( x )
dx
dU
U m ( y) = = U ′( y )
dy
Um este pozitivă şi descrescândă.
În conceperea strategiilor şi tacticilor agenţii economici trebuie să
cunoască comportamentul consumatorilor.
Consumatorul constituie o entitate extrem de complexă şi de diversă,
este o fiinţă bio-psiho-socială şi, ca atare, comportamentul său de cumpărare îşi
găseşte explicaţia în faptul că în fiecare moment al existenţei sale îşi stabileşte
unul sau mai multe programe de consum.
Programul de consum (reţeta de consum) desemnează diferitele
combinaţii ale bunurilor x, y, z, ..., w de la care consumatorul scontează să obţină
o anumită utilitate (satisfacţie) agregată.
Programele de consum sunt proprii fiecărui consumator în parte, având
deci o determinare subiectivă, individuală.
În grafic sunt prezentate patru programe de consum, reprezentate de punctele P 1,
P2, P3 şi P4 care exprimă combinaţii diferite din bunurile x şi y.
Două sau mai multe programe de consum se consideră a fi echivalente,
dacă îi oferă consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, prin combinaţiile
respective asigurându-se aceeaşi utilitate agregată (Ua). Deci, dacă Ua(P1) =
Ua(P2) = Ua(P3) = Ua(P4), atunci programele de consum P1, P2, P3 şi P4 sunt
echivalente.

y
A

P1

P2

P3
P4 B

0 x

Fig. nr. 7.3. Programe de consum echivalente

105
Curba AB care uneşte ansamblul combinaţiilor din bunurile x şi y, ce oferă
consumatorului aceeaşi satisfacţie (utilitate agregată) poartă numele de curbă de
indiferenţă sau isophelimă1.
Curba de indiferenţă reprezintă în esenţă un tip de funcţie, ce exprimă
opţiunea făcută de un consumator dintr-un ansamblu de bunuri oferite spre
vânzare pe piaţă.
Fiecărui nivel de utilitate agregată îi corespunde o curbă proprie de
indiferenţă. Pe lângă programele P1, ..., Pn se pot realiza şi alte reţete de consum
echivalente P’1, ..., P’4, respectiv P”1, ..., P”4, care în combinaţii adecvate între
cantităţile produselor “x” şi “y” pot genera utilităţi agregate mai mari în raport cu
cele de referinţă.
Cu cât curba de interferenţă este mai îndepărtată de originea axelor, cu
atât utilitatea agregată va fi mai mare.
Cel mai scăzut nivel al utilităţii agregate este exprimat de oricare dintre
combinaţiile x şi z situate pe curba AB, iar cel mai ridicat nivel va fi dat de
y A C E

P1 P’1 P’’1

P2 P’2 P’’2

P’’3
P’’4
P3 P’3 F
P’4
D
P4
B

0 x

combinaţiile bunurilor x şi y situate pe curba EF.

Fig. nr. 7.4. Curbe de indiferenţă

Echilibrul consumatorului va desemna acea variantă de repartizare a


venitului spre reţeta de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate
agregată) comparativ cu orice altă variantă Astfel, considerând că suntem
interesaţi în maximizarea utilităţii pe care scontăm s-o obţinem prin combinaţii
variate din bunurile x şi y ale căror preţuri sunt Px şi Py, venitul total disponibil (V)
poate fi alocat astfel:

1
Termenul isophelimă provine de la cuvintele greceşti "isos" = aceeaşi şi
"phelimite" = satisfacţie, plăcere.

106
V = x ⋅ P x + y ⋅ Py
La limită, în condiţiile în care întregul venit s-ar cheltui pentru
achiziţionarea bunului x, cantitatea procurată din x va fi:
V
x=
Px
În mod analog, dacă am cheltui tot venitul pentru y, am avea:
V
y=
Py
Astfel, ultimele două relaţii vor reprezenta punctele în care linia bugetului
intersectează cele două axe. Ecuaţia dreptei bugetului sau a venitului va avea
următoarea formă:

V
B
Py

V
Px

0 C x
V Px
y= − x⋅ , iar în grafic apare sub forma dreptei BC:
Px Py

Fig. nr. 7. 5. Dreapta bugetului consumatorului

Fiecare punct de pe dreapta BC constituie o cheltuială identică, dar cu


repartiţie diferită între cele două bunuri. Domeniul alegerilor posibile este triunghiul
0BC.
Dar consumatorul va fi în echilibru doar în punctul de tangenţă al dreptei
bugetului la una din curbele de indiferenţă:

107
y
y
D y
D D

y
y yM M
yM M M D
M U3
U3 U2
U3 U2 U1
U2 U1 xM
U1 x y M 0
xM M D’
x 0 U3
0 UD’
2

xM D’ U
Echilibrul 1
x xM
consumatorului
Fig. nr. 7.6. x
Echilibrul consumatorului
0
Poziţia punctului de D’
y
echilibru “M” a unui consumator Echilibrul
raţional caracterizează: consumatorului
D
- nivelul maxim de utilitate
pe care consumatorul îl poate
atinge;
- structura preferată de
consum, adică coordonatele xM şi y M
yM. M
Acest punct poate fi determinat U3
grafic şi analitic. U2
Din punct de vedere grafic U1
punctele D şi D’ nu sunt xM
satisfăcătoare pentru consumator x
deoarece deplasându-se spre
dreapta şi spre stânga pe dreapta 0
bugetului vom găsi combinări care D’
se vor situa pe o curbă de Echilibrul
indiferenţă mai înaltă, mai consumatorului
îndepărtată de axe, asigurând o
satisfacţie mai mare. Numai în punctul M vom găsi optimul consumatorului.

108
dy U' x
Deoarece în orice punct al curbei de indiferenţă RMS = − = ,
dx U' y
dy P
iar panta dreptei bugetului este: = − x , în punctul M avem :
dx Py
U' x P x U' x U' y
= ⇒ =
U' y Py Px Py
În situaţia echilibrului raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul
preţurilor sau utilităţile marginale divizate la preţurile produselor sunt egale.

7.3. Teorii despre valoarea economică

Conceptul de valoare este unul dintre cele mai controversate din istoria
ştiinţei economice. Dincolo de numeroasele moduri de abordare se poate aprecia
totuşi că în problematica valorii s-au conturat în timp două curente de gândire,
două teorii ale valorii: una obiectivă şi alta subiectivă.

a. Teoria obiectivă a valorii

Germenii acestei teorii se găsesc în scrierile lui Aristotel. Aceasta a fost


elaborată şi întregită succesiv de W. Petty, A. Smith, D. Ricardo, K. Marx ş.a.
Potrivit acestei teorii, substanţa valorii economice este munca
producătorilor de bunuri economice, materializată în acestea. Izvorul valorii îl
reprezintă munca abstractă, adică consumul de energie nervoasă, musculară -
elementul comun şi comparabil în activitatea producătorilor de bunuri economice.
În activitatea economică prin acţiunea muncii au loc două procese: pe de
o parte se conservă şi se transformă valoarea mijloacelor de producţie utilizate
(munca trecută) asupra bunurilor rezultate din procesul de producţie, iar pe de
altă parte se creează valoarea nouă, care este încorporată noului bun alături de
munca trecută, valoare nouă creată prin aportul celei de-a doua componente a
muncii - munca vie. În procesul de producţie se depune o muncă concretă
(munca cheltuită într-o formă specială, de o anumită calificare şi care utilizează
bunuri de producţie de un anumit gen), acţionând asupra obiectelor muncii pentru
a le transforma în bunuri, conservă şi transferă valoarea bunurilor de producţie
utilizate asupra produselor obţinute, creează valoarea nouă.
Pentru determinarea mărimii valorii economice se are în vedere consumul
total de muncă vie şi materializată ocazionată de producţia propriu-zisă, dar şi de
cheltuielile din amontele şi avalul acesteia (cercetare, proiectare, programare,
transport, depozitare, sortare, întreţinere etc.).
Structural, valoarea economică a unui bun cuprinde munca materializată
în mijloacele de producţie consumate pentru obţinerea mărfii (c) şi valoarea nou
creată (Vnc) prin acţiunea muncii vii. Prin vânzarea mărfii, echivalentul lui “c”
serveşte reluării activităţii, iar valoarea nou creată asigură veniturile factorilor de

109
producţie (salarii pentru muncitori, profit pentru posesorii mijloacelor de producţie
şi rentă pentru posesorul factorului natural). Vom avea:
V = c + Vnc = c + ( s + p)
unde: s - cheltuieli salariale;
p - venitul total ce asigură acoperirea celorlalte forme de venit (profit, dobândă,
rentă).
Pe piaţă, valoarea se manifestă sub forma valorii de schimb, ca formă
de exteriorizare a valorii şi reprezentând raportul cantitativ în care se schimbă o
marfă cu altă marfă. În condiţiile existenţei banilor, valoarea de schimb se prezintă
sub forma preţului.
La nivel de economie naţională, marea majoritate a bunurilor ce satisfac
aceeaşi utilitate sunt produse de către mai mulţi agenţi economici ce dispun de
condiţii de înzestrare tehnică, organizare, calificare a forţei de muncă, intensitate a
muncii etc. În raport cu aceasta, ei cheltuiesc cantităţi de timp diferite. Timpul de
muncă efectiv cheltuit de către fiecare agent economic pentru producerea unei
mărfi constituie timpul de muncă individual, care determină la rândul său
valoarea individuală a mărfii.
Dar, prin acţiunea legilor economice, a confruntării intereselor din cadrul
economiei, valorile individuale ale bunurilor sunt reduse la aceeaşi valoare
economică - valoarea socială, a cărei mărime este dată de cantitatea de muncă
consumată în condiţii normale de obţinere a bunurilor economice respectiv cele
care sunt absolut necesare pentru obţinerea producţiei în vederea satisfacerii
întregii nevoi de consum.
Valoarea socială este determinată de timpul de muncă socialmente
necesar, adică timpul necesar producerii unui bun economic în condiţii de
producţie normale din punct de vedere social, cu gradul social mediu de
îndemânare şi intensitate a muncii, astfel încât totalitatea bunurilor de acelaşi fel
create, să se încadreze în nevoia socială.
Valoarea socială, mărimea acesteia la un moment dat este determinată
de condiţiile existente, astfel încât producătorii ce realizează cheltuieli individuale
mai mici decât cele sociale realizează un venit suplimentar, iar cei care au
cheltuieli individuale mai mari, obţin un venit mai mic, nu obţin venit sau pierd,
mergând până la faliment.

b. Teoria subiectivă a valorii

Această teorie are la bază ideea că aprecierea şi diferenţierea valorii


bunurilor economice se întemeiază pe criterii şi elemente de ordin subiectiv,
decurgând din raportarea trebuinţelor omului la obiectele exterioare (abundente
sau rare). Mai concret, un bun preţuieşte mai mult sau mai puţin (are valoare mai
mare sau mai mică) decât altul în măsura în care este mai mult sau mai puţin util,
mai mult sau mai puţin rar.
Teoria subiectivă a cunoscut mai multe etape în elaborarea ei: a fost
susţinută la mijlocul secolului al XVIII-lea şi reluată în a doua jumătate a secolului

110
XIX de către K. Menger, W.S. Jevons, E. von Böhm Bawerk, L. Walras, Fr. Von
Weiser, V. Pareto, iar în perioada postbelică de P. Samuelson, J. Robinson, C.
Debreu, ş.a., pornind de la ideile lui Turgot şi Condillac cu privire la raportul
utilitate-valoare.
Şcoala matematică de la Lausanne (reprezentată prin L. Walras, V.
Pareto, S. Jevons, J. Fisher ş.a.) avansează ideea conform căreia valoarea
reprezintă puterea unui bun de a putea fi schimbat în condiţiile existenţei mai
multor pieţe şi care nu reprezintă altceva decât preţul. Preţul trebuie astfel stabilit
încât să permită celui mai mare număr de vânzători şi cumpărători să se întoarcă
satisfăcuţi de la piaţă.
Şcoala austriacă dezvoltă teoria valoare-utilitate şi subliniază că valoarea
reprezintă “expresiunea dorinţelor omului”. Utilitatea se explică prin raportul
calitate-trebuinţă. Deci bunurile au grade diferite de utilitate iar valoarea este dată
nu numai de intensitatea dorinţei omului ci şi de raritatea lor. Deoarece pe măsura
satisfacerii trebuinţelor se reduce intensitatea dorinţei omului pentru bunurile
respective, rezultă că se va reduce şi utilitatea şi valoarea acestora. Ca măsură a
preţuirii serveşte acel ultim grad de satisfacere a nevoii dat de utilitatea
marginală şi care îi dă valoare.
În perioada postbelică teoria subiectivă a valorii a fost îmbogăţită cu noi
teze şi încercări de explicare a modului de formare a valorii şi a preţului. Astfel
P.A. Samuelson, reunind variante ale marginalismului, elaborează fundamentele
economice ale teoriei subiective a valorii în condiţiile economiei mixte. El
consideră că mărimea valorii este dată de însumarea celor trei părţi de venit
(salariu, profit, rentă) care revin posesorilor factorilor de producţie în urma
repartiţiei.
În perioada contemporană se încearcă să se pună de acord cele două
teorii ale valorii (teoria obiectivo-subiectivă), să se apropie bazele de plecare
ale celor două teorii, a teoriei obiective cu bază de plecare producţia şi a teoriei
subiective care are ca punct de pornire circulaţia şi consumul, care dau
dimensiunea utilităţii, inclusiv a celei marginale.
Dacă aceste baze se pot apropia, există toate condiţiile nu numai a
compatibilităţii celor două teorii, ci chiar a integrării lor.
Realitatea economică demonstrează că schimbul constituie unitatea
ofertei cu cererea, deci valoarea economică a unei mărfi este determinată atât de
munca depusă pentru obţinerea ei, cât şi de utilitatea pe care o oferă
consumatorul. Oricât de mari ar fi cheltuielile necesare pentru obţinerea unui bun,
dacă el nu are utilitate şi nu satisface o nevoie socială, nu are valoare economică.
În acest sens A. Marshall, atrăgea atenţia că “ ... valoarea este fondată atât pe
utilitatea finală, cât şi pe cheltuielile de producţie”.
Pe baza celor subliniate, se poate afirma că valoarea unui bun trebuie să
se formeze pe baza cantităţii şi calităţii muncii depuse pentru producerea lui
corelată cu abundenţa sau raritatea sa în raport cu nevoia socială (cunoscută şi
manifestată prin cererea de pe piaţă). Această argumentare are la bază legătura

111
strânsă dintre producţie şi consum, faptul că existenţa socială implică consumul
care, la rândul său, nu poate exista fără producţie.
Deci valoarea este fondată atât pe utilitatea finală cât şi pe cheltuielile de
producţie, ea fiind determinată atât de consumul de factori efectuat cât şi de
utilitatea bunurilor obţinute.
În economia de piaţă, valoarea şi mărimea ei sunt şi un rezultat al
concurenţei dintre producătorii din aceeaşi ramură care creează bunuri identice,
între aceştia şi producătorii din alte ramuri care produc bunuri substituibile sau
diferite, dintre producătorii şi cumpărătorii de pe piaţa internă şi externă.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 marfa – entitate celulară a economiei de schimb; condiţii cumulative


necesare a fi îndeplinite pentru ca un bun să fie marfă.
 utilitate; concepţia clasică; concepţia neoclasică; teoria cardinală;
legea descreşterii utilităţii marginale; utilitate totală; utilitate marginală;
curba utilităţii marginale; curba utilităţii totale; funcţie a utilităţii totale;
utilitatea marginală – derivata de ordinul unu a funcţiei de utilitate;
teoria utilităţii ordinale; funcţia de utilitate ordinală; consumatorul;
programul de consum; curba de indiferenţă; echilibrul consumatorului.
 teoria obiectivă a valorii; izvorul valorii; munca abstractă; munca
trecută; munca vie; valoare de schimb; preţ; valoare individuală a
mărfii; valoare socială a mărfii; timp de muncă socialmente necesar;
teoria subiectivă a valorii; utilitate; raritate; preţ; utilitate marginală;
teoria subiectivă a valorii în condiţiile economiei mixte; teoria obiectivo-
subiectivă a valorii

112
CAP. VIII. AGENŢII ECONOMICI ÎN SISTEMUL ECONOMIEI DE PIAŢĂ

8.1. Conceptul de „agent economic” în economia de piaţă


8.2. Tipologia agenţilor economici. Caracteristici ale acestora
8.3. Rolul şi funcţiile agenţilor economici în dezvoltarea şi
diversificarea activităţii economice

8.1. Conceptul de „agent economic” în economia de piaţă

În cadrul sistemelor economice au loc o serie de procese şi


fenomene complexe iar explicarea lor trebuie să ţină seama de faptul că
aceste sisteme sunt formate din agenţi economici, ale căror acţiuni şi
interacţiuni dau substanţă şi sens vieţii economice. Prezenţa agenţilor
economici reprezintă factorul de bază al desfăşurării activităţii la orice nivel,
ei având o dublă calitate - atât de producători cât şi de consumatori.
Termenul de “agent economic” este întâlnit foarte frecvent în
contextul economiei de piaţă. Adesea el se foloseşte sinonim cu termenii
de subiect al activităţii economice, operator economic, de subiect de
proprietate, centru de decizie economică sau financiară etc. Oricare ar fi
termenul folosit, sensul general este acela de participant la viaţa
economică.
Generic, prin agent economic se înţelege o persoană sau un grup
de persoane îndeplinind funcţii bine determinate în viaţa economică.
Agenţii economici sunt entităţi de natură socială, cu o existenţă
recunoscută şi, eventual, oficializată ca atare, prin care anumiţi subiecţi -
indivizi sau grupuri - concep şi promovează, în mod coerent, acţiuni
decurgând din interesele lor. Orice agent economic poate fi identificat prin
cuplul subiect - funcţie. Exercitarea de către agenţii economici, într-un
context spaţio-temporar dat, a funcţiilor lor specifice, se articulează într-o
viaţă economică organizată.
Dicţionarul Complet al Economiei de Piaţă ne oferă următoarea
explicaţie pentru “agent economic”:
1. Este o noţiune care desemnează persoanele fizice sau juridice
(regii autonome, societăţi comerciale, companii, asociaţii, corporaţii,
cooperative, întreprinderi, fabrici) care desfăşoară o activitate economică
de producţie, de comercializare a produselor, depozitare, conservare etc.
Caracteristic pentru agenţii economici, în condiţiile economiei de piaţă, este
faptul că ei funcţionează în mod liber pe bază de gestiune economică şi au
autonomie financiară.
2. În sens restrâns, prin agent economic se înţelege un centru de
decizie (indivizi, organisme) sau de acţiune.

113
Ca termeni sinonimi, se mai utilizează şi întreprinzător, unitate
economică etc.
În sistemul conturilor naţionale, accepţiunea dată termenului de
agent economic este mai extinsă decât cel de unitate economică.
Institutul Naţional de Statistică face distincţie între agent economic
şi agent social. Astfel, agentul economic reprezintă organizaţia
(pluripersonală sau unipersonală) cu personalitate juridică, creată pentru a
desfăşura activităţi definite în baza Legii nr. 15/1990, a Legii nr. 31/1990 şi
respectiv a Legii nr. 507/2002, iar agentul social reprezintă organizaţia
(pluripersonală sau unipersonală) cu personalitate juridică, creată pentru a
desfăşura o activitate dedicată interesului social.22

8.2. Tipologia agenţilor economici. Caracteristici ale acestora

Gama funcţiilor specifice exercitate de agenţii economici permite


definirea tipologiei acestor agenţi.
În prezent, pe plan mondial, cea mai largă utilizare cunoaşte
tipologia ce stă la baza sistemului de evidenţă statistică a conturilor
naţionale. În cadrul ei se disting:
- agenţi producători de bunuri şi servicii, de natura firmelor
(întreprinzătorilor);
- agenţi consumatori, de natura gospodăriilor (menajelor);
- agenţi financiari, reprezentaţi de instituţiile financiare, bancare şi
de asigurări;
- administraţiile (publice şi private);
- străinătatea (“restul lumii”), reprezentând agenţii aparţinând
altor economii naţionale, unităţile de comerţ exterior şi cooperare
economică, tehnico-ştiinţifică, financiar-bancară internaţională.
Agenţii producători, împreună cu cei consumatori, constituie
categoria agenţilor non-financiari. Complementar cu această primă
categorie se distinge o a doua, respectiv cea a agenţilor financiari.
Existenţa lor reflectă o anume autonomie a proceselor din sfera financiar-
monetară faţă de cele din economia reală, băncile, instituţiile financiare, de
credit şi de asigurări desfăşurând o activitate specializată, funcţiile lor fiind
decisive pentru formarea şi utilizarea resurselor monetare, valutare şi
financiare.
În economiile contemporane apare şi se manifestă necesitatea
existenţei unui agent de sine stătător respectiv administraţiile, care se
ocupă cu furnizarea unor bunuri şi servicii de utilitate publică (învăţământ,
ocrotirea sănătăţii etc.), prin colectarea şi redistribuirea de resurse de la
ceilalţi agenţi şi alocarea lor conform interesului public.
“Restul lumii” reprezintă generic corespondentul extern al agenţilor
economici naţionali implicaţi în relaţii cu străinătatea.
22
Anuarul Statistic al României 2002, INS, 2003, p. 337

114
În funcţie de statutul lor, agenţii economici pot fi grupaţi în:
- interni;
- externi.
Cei interni pot fi naţionali sau străini (întreprinderile străine care
activează pe teritoriul naţional, muncitori temporari din străinătate care
lucrează pe teritoriul naţional, turiştii străini, funcţionarii şi diplomaţii străini,
reprezentanţele diplomatice străine care funcţionează pe teritoriul naţional).
Agenţii economici externi cuprind: turiştii din ţară aflaţi în
străinătate; salariaţii care lucrează în alte ţări; funcţionarii şi diplomaţii aflaţi
în misiune în străinătate.
Luând în considerare criteriul dimensional (şi aici trebuie avuţi în
vedere o serie de indicatori ca: numărul de lucrători, valoarea capitalului,
volumul producţiei, cifra de afaceri, mărimea profitului), agenţii economici
(întreprinderile) pot fi: mici, mijlocii şi mari. În concordanţă cu criteriile
emise de EUROSTAT se efectuează delimitarea întreprinderilor în
următoarele intervale: microîntreprinderi (0-9 salariaţi), întreprinderi mici
(10-49 salariaţi), întreprinderi mijlocii (50-249 salariaţi) şi întreprinderi mari
(250 de salariaţi şi peste).
Pentru a evita o parte a restricţiilor impuse de piaţă sau de alţi
factori din afara acesteia, întreprinderile caută să devină din ce în ce mai
puternice, să-şi adapteze producţia, dar şi organizarea activităţii la
schimbările ce intervin în condiţiile tehnice, tehnologice, economice şi
sociale. Astfel, are loc un proces de concentrare economică, caracterizat
prin diminuarea numărului întreprinderilor şi sporirea puterii economice a
fiecăreia dintre ele, atât pe baza autofinanţării cât şi prin fuziune.
Principalele forme de concentrare - fuziune a întreprinderilor
sunt:
- concentrarea pe orizontală, care grupează unităţi economice care
fabrică acelaşi produs şi vizează o specializare pe plan tehnologic;
- concentrarea pe verticală, care reuneşte unităţi economice
complementare, realizându-se o unitate ce cuprinde un întreg circuit
economic, de la aprovizionare până la desfacere şi organizarea service-ului
pentru clienţi;
- concentrarea prin conglomerat, prin care sunt grupate unităţi
independente sub aspect tehnic, economic, juridic, dar legate între ele din
punct de vedere financiar, riscurile fiind repartizate asupra tuturor unităţilor
ce fac parte din conglomerat.
În contextul economiei de piaţă conform criteriului proprietăţii ce stă
la baza constituirii lor, se întâlnesc mai multe tipuri de întreprinderi:
- întreprinderea individuală, unde patrimoniul aparţine unei
singure persoane, care foloseşte direct factorii de producţie. De regulă,
aceste întreprinderi sunt mici, o parte a activităţii lor fiind destinată
autoconsumului şi cealaltă, pieţei, proprietarul conducând direct activitatea
întreprinderii;

115
- întreprinderea privată (de familie) ca persoană fizică, se
caracterizează prin aceea că proprietarul privat - individual angajează
lucrători, conducerea sa fiind realizată, de obicei, de către proprietar sau
prin reprezentanţii săi (manageri). Întreprinzătorii privaţi (persoane fizice
independente şi asociaţii familiale) sunt înfiinţaţi în baza Legii 507/2002.
- întreprinderea individual-asociativă (cooperativa) reprezintă
unitatea de producţie cea mai cunoscută, ea fiind constituită prin
consimţământul liber al unor proprietari individuali care devin membri
cooperatori. Dreptul de proprietate asupra patrimoniului este extins asupra
tuturor membrilor cooperatori care gestionează în comun cooperativa, îşi
însuşesc salariul corespunzător pentru activitatea prestată în cadrul ei şi îşi
împart profitul/pierderile proporţional cu capitalul deţinut. Societăţile
cooperatiste reprezintă societăţile cu capital de tip cooperatist înfiinţate sau
reorganizate în baza Decretelor-Lege nr. 66/1990 şi nr. 109/1996.
- întreprinderea privat - asociativă, ca persoană juridică, se
prezintă sub forma societăţilor comerciale.
- întreprinderea publică se particularizează prin faptul că resursele
sale aparţin în totalitate statului sau unor administraţii publice locale.
Aceasta se mai numeşte “regie autonomă” sau “regie publică” şi este
înfiinţată prin Hotărâri guvernamentale sau ale administraţiei locale.
Regia autonomă are ca obiect de activitate producerea de bunuri
economice în vederea obţinerii de profit, prin gestionarea bunurilor statului
sau, exercitarea unor funcţii acordate de stat ca perceperea de impozite,
administrarea de domenii publice etc.
- întreprinderile mixte sunt reprezentate de acele unităţi
economice al căror capitaluri sunt formate prin participarea unor proprietari,
individuali, privaţi, individuali şi privaţi, asociaţi, precum şi a diferitelor
întreprinderi publice. Asemenea întreprinderi se pot constitui şi cu
participarea agenţilor economici din una sau mai multe ţări.
Având în vedere faptul că sfera cea mai largă de cuprindere în
economie o au societăţile comerciale (înfiinţate în baza legii nr. 31/1990),
se impune folosirea mai multor criterii de clasificare pentru surprinderea
particularităţilor acestora.
După forma de constituire şi funcţionare, se cunosc următoarele
tipuri de societăţi comerciale:
- societăţi în nume colectiv (SNC);
- societăţi în comandită simplă (SCS);
- societăţi în comandită pe acţiuni (SCA);
- societăţi cu răspundere limitată (SRL);
- societăţi pe acţiuni (SA), inclusiv societăţi naţionale şi companii
naţionale
După obiectul de activitate23, societăţile comerciale pot fi:
23
În România activitatea întreprinderii se grupează potrivit „Clasificării Activităţilor
din Economia Naţională (CAEN)”, elaborată de INS şi aprobată prin Hotărârea de

116
a) Societăţi de producţie;
b) Societăţi de desfacere a mărfurilor;
c) Societăţi de construcţii montaj şi exploatări miniere;
d) Societăţi de prestări servicii (funciare, asigurări, transporturi etc.).
Având în vedere modul de formare a capitalului social, societăţile
pot fi:
- societăţi de persoane (SNC, SCS) - aportul la capitalul social de
regulă nu e transmisibil, asociaţii răspunzând solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile societăţii;
- societăţi de capitaluri (SA) - capitalul social se constituie prin
acţiuni transmisibile, iar răspunderea e limitată la capitalul subscris de
fiecare acţionar.

• Agenţi economici elementari şi agregaţi


Agenţii economici elementari reprezintă entităţile primare
autonome ale vieţii economice. Categoria agenţilor economici elementari
formează obiectul de studiu al microeconomiei.
Prin abordarea analitică a proceselor economice poate fi pusă în
evidenţă existenţa şi funcţionalitatea lor specifică, se pot identifica formele
lor elementare de manifestare.
Tipologia agenţilor economici primari implicaţi în funcţionarea
economiilor contemporane s-a diversificat foarte mult, crescând şi gradul
de interacţiune şi interdependenţă dintre aceştia.
Principalele trăsături care sunt specifice unui agent economic
elementar sunt:
- este identificabil şi posibil de observat ca subiect distinct al vieţii
economice, fie în calitate de persoană sau grup de persoane fizice, fie în
calitate de persoană juridică;
- este purtătorul unor interese proprii, ireductibile, pe care le
converteşte în scopuri ale acţiunii sale;
- are un comportament specific, constând în decizii şi acţiuni,
elaborate şi îndeplinite în mod autonom de către agentul respectiv;
- dispune de resurse şi capabilităţi proprii care îi permit să-şi
promoveze comportamentul adoptat;
- are capacitatea de a iniţia şi întreţine relaţii cu alţi agenţi economici
elementari, de a-şi exercita influenţa asupra mediului său ambiant şi de a
recepta, la rândul său influenţele acestuia.
Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici
elementari care îndeplinesc funcţii similare.
Agenţii agregaţi formează obiectul de studiu al macroeconomiei; ei
au însă o existenţă pur virtuală şi agregarea lor se referă strict la o

Guvern nr. 656/1997. Activitatea principală a întreprinderii este stabilită în funcţie


de produsele sau serviciile a căror realizare implică cele mai mari părţi ale
resurselor umane sau care aduc cele mai mari venituri întreprinderii.

117
abordare tipologică bazată pe similitudinea comportamentelor unor agenţii
elementare, fără a se pierde identitatea şi autonomia lor.
Agentul agregat întreprinderi (firme) grupează toate unităţile
instituţionale a căror funcţie principală este producerea de bunuri materiale
şi servicii (nonfinanciare) destinate pieţei. Aceste unităţi sunt de tipul
societăţilor de capitaluri, cooperativelor şi asociaţiilor cu personalitate
juridică, întreprinderile individuale şi întreprinderile publice. Veniturile lor
provin din vânzarea producţiei, iar scopul activităţii lor îl constituie obţinerea
de profit, ceea ce face ca ei să fie încadraţi în sectorul afacerilor existent în
fiecare economie naţională.
Agentul agregat gospodării (menaje) reprezintă agentul economic
purtător al calităţii de consumator de bunuri personale. El cuprinde toate
entităţile care obţin venituri şi organizează folosirea lor pentru a cumpăra şi
consuma bunurile de care au nevoie, pentru a face economii etc. (familii,
celibatari, diferite comunităţi consumatoare). Veniturile menajelor provin din
remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate, precum şi din transferurile
efectuate de celelalte sectoare. Din acest punct de vedere, gospodăriile se
încadrează, în funcţie de activitatea capului de familie, într-o anumită
categorie socio-profesională: salariaţii, liber profesioniştii, proprietari de
valori mobiliare şi imobiliare, fermieri, mici întreprinzători, pensionari etc.
Agentul agregat instituţii financiare, de credit şi societăţi de
asigurări reuneşte unităţile instituţionale (private, publice şi mixte) a căror
funcţie principală este cea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi
economici; ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile
financiare, sau (în cazul celor de asigurare) transformă riscurile individuale
în riscuri colective. Resursele principale ale acestor unităţi sunt constituite
din fondurile provenite din angajamente contractate (depuneri la vedere şi
la termen, bonuri de casă, obligaţiuni etc.), dobânzi primite, prime de
asigurare etc.
Agentul agregat administraţii publice reprezintă acel agent
economic care exercită funcţia de redistribuire a venitului şi avuţiei pe baza
serviciilor non-marfare prestate, în cazurile în care întreprinderile (sectorul
afacerilor) nu oferă astfel de servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi
insuficiente. Din această categorie de agenţi economici fac parte
administraţiile centrale şi locale de stat dar şi celelalte instituţii publice care
prestează servicii non-marfare pentru colectivitate (cele prestate în sistemul
învăţământului public, protecţiei sociale, în cadrul justiţiei etc.). Veniturile
principale ale acestui sector provin din vărsămintele obligatorii efectuate de
către unităţile care aparţin celorlalte sectoare.
Administraţiile private grupează organismele private fără scop
lucrativ (organizaţii, asociaţii, fundaţii etc.) care au ca obiect de activitate
prestarea de servicii non-marfare pentru diferite categorii de persoane sau
colectivităţi. Resursele lor financiare provin în principal din contribuţii
voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietăţi etc.

118
Agentul agregat străinătatea desemnează generic celelalte
economii naţionale şi unităţile lor autonome (nerezidente în ţara de
referinţă) cu care agenţii economici interni intră în tranzacţii economice.
Exteriorul reprezintă un agent economic specific, el grupează unităţile
nerezidente, în măsura în care acestea efectuează operaţii cu unităţile
rezidente; în această categorie intră şi reprezentanţele unor organizaţii
străine şi internaţionale aflate pe teritoriul ţării de referinţă.

• Unităţile economice producătoare de bunuri şi servicii


Pentru a ne satisface nevoile trebuie să producem. Unitatea de
bază a sectorului productiv al economiei este întreprinderea.
Producţia se realizează în întreprinderi. Unele sunt foarte mici - aici
lucrează meşteşugari, comercianţi de prăvălie, mici agricultori. Altele sunt
foarte mari şi utilizează zeci de mii de persoane, răspândite în mai multe
ţări ale lumii.
Este incontestabil rolul pe care l-au avut şi îl au întreprinderile mari
datorită puterii lor financiare, capacităţii investiţionale şi de inovare.
Avantajele lor faţă de firmele mici sunt legate şi de reducerea costurilor,
utilizarea pe scară largă a rezultatelor, diversificarea producţiei şi
dispersarea riscului, avantajele pe pieţele de aprovizionare şi desfacere, în
obţinerea de credite, în lupta de concurenţă etc., dar firmele mari au şi o
serie de avantaje legate de adaptarea mai greoaie la schimbările pieţei,
conducerea firmei ş.a.
Firmele mici rămân importante în economie, îndeplinind funcţii pe
care cele mari nu le pot realiza eficient. De obicei, ele nu au un caracter
complementar faţă de firmele mari, în multe domenii ele funcţionând ca
subfurnizori ai acestora (în ţările dezvoltate, peste 90% din numărul total de
întreprinderi, sunt mici şi mijlocii).
Întreprinderea, fiind o unitate de producţie, se raportează de la
început, cu întreaga activitate şi permanent, la condiţiile oferite de piaţă.
Întreprinderea îşi justifică oportunitatea şi stabileşte cu rigurozitate:
dimensiunile producţiei, ce produce şi cum îşi diversifică produsele, cât
personal angajează şi cum îl salarizează, pieţele de desfacere a mărfurilor
şi serviciilor, nivelul preţurilor şi al profitului, sursele de capital şi costurile
produselor etc.
Astfel, întreprinderea se poate defini ca una sau mai multe unităţi
de producţie, aparţinătoare unui singur proprietar sau mai multor
întreprinzători - proprietari, care pe baza informaţiilor oferite de piaţă şi prin
mecanismele ei organizează producerea şi desfacerea bunurilor şi
serviciilor cu scopul obţinerii de profit.
Conform „Recomandării nr. 696/1993 a EUROSTAT”, privind
unităţile de observare statistică, întreprinderea este o grupare de unităţi
legale care se constituie ca o unitate organizaţională de producţie de
bunuri, servicii comerciale, sau servicii de interes social, care beneficiază

119
de o autonomie de decizie, mai ales pentru asigurarea resurselor sale
curente.24
Fluctuaţia pieţelor, a diferitelor segmente ale ei, conferă
întreprinderii un dinamism şi o mobilitate deosebită, poate duce la
necesitatea restructurării şi readaptării continue la activitatea economică, la
dispariţia sau înmulţirea spectaculoasă a firmelor de afaceri.
Pe lângă faptul că întreprinderea se situează în centrul proceselor
economice, ca unitate de bază a complexului economic naţional, ea este şi
principala verigă în asigurarea unei circulaţii monetare sănătoase,
tranzitând fluxurile monetare din aval înspre amonte şi contribuind astfel la
accelerarea vitezei de rotaţie a masei monetare.
În economia românească întreprinderea apare fie sub forma
societăţilor comerciale, fie sub forma regiei autonome, diferenţa între cele
două fiind dată numai de caracterul proprietăţii. Patrimoniul societăţilor
comerciale este în proprietatea privată, fiecare societate fiind proprietara
deplină a patrimoniului ei, în timp ce patrimoniul regiei autonome este
proprietate de stat. În rest, ambele forme de întreprindere funcţionează la
fel, atât în privinţa organizării raporturilor cu terţii cât şi în ceea ce priveşte
raporturile cu statul.
Întreprinderile foarte mici sunt organizate, de regulă, ca societăţi în
nume colectiv cu 2-3 asociaţi, în timp ce întreprinderile mijlocii, de regulă
din ramura prestaţiilor de orice fel şi din comerţ sunt organizate fie ca
societăţi în comandită, fie, mai adeseori, ca societăţi cu răspundere
limitată. Activitatea de mare producţie, mai ales în industrie, dar şi în
agricultură se desfăşoară în cadrul societăţilor pe acţiuni capabile să
mobilizeze disponibilităţile băneşti ale unei mari mase de deţinători şi să le
transforme în capitaluri productive.
Societăţile în nume colectiv, societăţile în comandită simplă
precum şi societăţile cu răspundere limitată sunt asociaţii între un
număr redus de parteneri, care fiecare în parte deţine, sub forma părţilor
sociale, o parte mai mare sau mai mică din capitalul societăţii; asociaţii sunt
legaţi prin contractul de societate; ieşirea unui asociat din societate pune
sub semnul întrebării menţinerea societăţii în nume colectiv sau în
comandită simplă; în ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată, un
asociat nu-şi poate vinde partea socială decât cu acordul celorlalţi asociaţi.
Asistăm aşadar la un fel de personalizare a capitalului societăţii,
dreptul de proprietate asupra lui sau asupra unei părţi din el, neputând
circula independent pe piaţa financiară.

24
O întreprindere exercită una sau mai multe activităţi, în unul sau mai multe locuri
(sedii – unităţi locale ale întreprinderii). În mod convenţional sunt asimilate
întreprinderilor, persoanele fizice şi asociaţiile familiale care desfăşoară activităţi
economice pe bază de liberă iniţiativă potrivit legii, instituţiile publice şi organizaţiile
neguvernamentale.

120
Societatea pe acţiuni este cea mai reprezentativă formă de
societate comercială din categoria întreprinderilor de talie mijlocie-mare.
Capitalul ei social se formează prin aportul acţionarilor - persoane fizice şi
juridice - subscriind fiecare o anumită fracţiune din capitalul social sub
forma de titluri de valoare (acţiuni) emise de societate, aceştia devenind co-
proprietari, proporţional cu aportul lor. Acţionarii îşi pot vinde acţiunile în
orice moment fără ca societatea să sufere vreo schimbare şi fără a fi
nevoie de acordul celorlalţi acţionari. Asistăm deci la o circulaţie a dreptului
de proprietate pe piaţa financiară.
În baza calităţii lor de co-proprietari, acţionarii exercită, direct sau
prin reprezentanţi aleşi de ei - conducerea generală a societăţilor pe acţiuni
la care au subscris capital; lor le revine adoptarea deciziilor majore, cum
sunt: repartizarea profitului pe destinaţii, suplimentarea capitalului social
prin emiterea de noi acţiuni, eventuala fuziune cu o altă societate,
dizolvarea societăţii etc. La nivelul societăţilor pe acţiuni are loc o separare
a funcţiei manageriale de cea de proprietate ceea ce asigură o conducere
tehnică şi economică superioară, decizii fundamentate temeinic în
desfăşurarea activităţii societăţii. Societăţile pe acţiuni sunt conduse de un
consiliu de administraţie şi un număr de directori executivi desemnaţi de
către acţionari din rândul specialiştilor de management; aceştia sunt
împuterniciţi să exercite, în mod autonom şi pe baze profesionale,
administrarea societăţii în interesul proprietarilor ei. Administrarea societăţii
pe acţiuni presupune, în aceste condiţii, cheltuieli relativ ridicate. Dar, ele
dispun de posibilităţi extinse de dezvoltare, prin reinvestirea unei părţi din
propriul profit, dar şi prin atragerea de capital suplimentar ca urmare a
plasării unor noi acţiuni. O gestiune competentă a acestor societăţi le poate
asigura creşterea valorii de piaţă a acţiunilor emise, ca expresie a încrederii
investitorilor în perspectivele lor de profitabilitate.
Regiile autonome ale statului se organizează şi funcţionează,
potrivit Legii 15/1990, în ramurile strategice ale economiei naţionale:
industria de armament, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă şi
transporturi feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri.
Asemenea întreprinderi, al căror patrimoniu face obiectul proprietăţii
publice având ca titular statul, municipalităţile, comunele etc., funcţionează
tot pentru piaţă, ca şi societăţile comerciale, ele au autonomie în
gestionarea activităţii proprii şi sunt create în situaţiile în care organizarea
de societăţi comerciale nu ar putea asigura satisfacerea în condiţii normale
a cererii.

• Instituţiile monetare, financiare şi valutare


Pe piaţa monetară, un rol însemnat revine băncilor şi altor instituţii
financiare şi de credit (casele de economii, cooperativele de credit,
fondurile mutuale, societăţile de asigurare) care, pe de o parte atrag

121
disponibilităţile băneşti ale agenţilor economici şi ale populaţiei, iar pe de
altă parte, acordă împrumuturi băneşti celor interesaţi.
Principalele verigi ale sistemului bancar sunt: băncile comerciale,
băncile centrale, băncile specializate (institute speciale de credit) şi băncile
de afaceri.
Băncile comerciale (de depozit) au ca funcţie principală
constituirea de depozite şi utilizarea lor în scopul acordării de credite
agenţilor economici, sunt organizate ca societăţi comerciale şi urmăresc
obţinerea unui profit. În funcţie de modul de constituirea a capitalului ele se
împart în: bănci private şi bănci pe acţiuni. În cazul băncilor private capitalul
propriu se formează prin subscrieri realizate de un număr restrâns de
persoane fizice, în timp ce în cazul băncilor pe acţiuni capitalul este format
prin emiterea de acţiuni şi vânzarea lor pe piaţa hârtiilor de valoare. Băncile
comerciale constituie veriga de bază (primară) a sistemului bancar, calitate
dată de faptul că ele iniţiază marea majoritate a operaţiilor bancare.
De regulă, băncile centrale sunt bănci ale statului, această calitate
decurgând din faptul că asemenea bănci realizează pentru stat o serie de
politici monetare şi de credit. Substanţa funcţionalităţii băncii de emisiune
se manifestă prin cinci funcţii principale: de emisiune, de creditare, de
centru valutar, de bancă a băncilor şi de bancă a statului.
Băncile specializate (institute speciale de credit) acţionează în
marea lor majoritate în sfera creditului pe termen mijlociu şi lung. Acestea
pot fi tradiţionale (băncile ipotecare, băncile de comerţ exterior, băncile de
investiţii, casele de economii, cooperativele de credit, băncile agricole,
bănci cu caracter internaţional) sau bănci relativ noi (băncile de leassing,
băncile de factoring, bănci specializate în creditarea vânzărilor cu plata în
rate).
Băncile de afaceri s-au desprins din băncile comerciale, ele
implicându-se direct, ca deţinătoare de capital, în diferite afaceri ce se
desfăşoară în economia de piaţă. Cele de tip american apar sub forma
băncilor de investiţii, oferind clienţilor lor sprijin financiar, fie direct, prin
participaţie de capital, fie indirect, prin preluarea fermă a datoriilor sub
formă obligatară (emiţând obligaţiuni în acest sens pentru cei de la care
preiau asemenea datorii). Ele nu deţin şi nu exercită controlul portofoliului
întreprinderii industriale de la care au preluat datoriile. Băncile de afaceri de
tip francez deţin importante portofolii ale întreprinderilor industriale, deţin în
cesiune fonduri considerabile, folosite în scopul desfăşurării operaţiilor
financiare ale acestor bănci.
Societatea, prin statul de drept, şi implicit, sistemul bancar în
ansamblul său, din considerente de solidaritate şi securitate profesională
statuează norme precise pentru desfăşurarea profesiunii bancare şi
organizării sale în întreprinderi specifice - bănci şi societăţi financiare,
norme a căror respectare este supravegheată şi controlată cu minuţiozitate
de organe speciale.

122
• Instituţiile de asigurări
Activitatea în sectorul asigurărilor se poate înfăptui prin societăţi de
asigurare, societăţi de asigurare-reasigurare, societăţi de reasigurare şi
societăţi de intermediere (prestatoare) cu capital de stat sau privat. Aceste
societăţi se constituie ca societăţi pe acţiuni sau ca societăţi cu răspundere
limitată.
Participarea capitalului străin este posibilă prin asocierea cu
persoane fizice sau cu persoane juridice române ori prin intermediul unor
reprezentanţe constituite legal.
O societate de asigurări se poate constitui pentru a practica una,
mai multe sau toate asigurările de risc, ca măsură de prevedere, asigurări
de viaţă, ca asigurări de risc şi de economisire ori asigurări din ambele
categorii.
Asigurările comerciale sunt, după caz, asigurări de bunuri, de
persoane şi de răspundere civilă. Promovarea lor implică societăţile de
asigurare, în calitate de asigurători, şi persoane fizice ori juridice, în calitate
de asiguraţi, în raporturi oneroase vizând: plata unor prime de asigurare,
preluarea protecţiei împotriva anumitor riscuri, despăgubirea pentru pagube
generate de riscurile asigurate etc.
Fondurile de asigurare se constituie din primele de asigurare
suportate de asiguraţi, fiind gestionate autonom de către societăţile de
asigurare ce funcţionează în regim comercial.

8.3. Rolul şi funcţiile agenţilor economici în dezvoltarea şi


diversificarea activităţii economice

În toate procesele economice sunt implicaţi agenţi economici care


îndeplinesc anumite roluri specifice în declanşarea şi întreţinerea acestora,
în furnizarea sau inhibarea lor. Indiferent dacă procesele economice sunt
abordate la micro-scară sau la macro-scară, determinismul lor este de
natura unor comportamente proprii anumitor agenţi economici.
Ca verigă de bază a economiei naţionale, întreprinderea reuneşte,
sub o conducere unitară, factorii de producţie cu scopul producerii bunurilor
economice şi a comercializării lor.
Deşi fiecare întreprindere, în raport cu obiectul său, desfăşoară
activităţi proprii, în acelaşi timp toate sunt legate între ele prin schimbul de
activităţi, aflându-se într-o interacţiune permanentă, fiecare jucându-şi
propriul rol în angrenajul de ansamblu al reproducţiei sociale. Având în
vedere acest aspect, întreprinderea trebuie privită şi analizată atât sub
aspect macroeconomic cât şi sub aspect microeconomic.
Sub aspect macroeconomic, întreprinderea reprezintă unitatea de
bază a economiei naţionale în care se desfăşoară activităţi economico-
sociale. Ea reuneşte diferite genuri de activităţi (industriale, agricole,

123
comerciale, de transporturi, construcţii, bancare etc.) constituind o unitate
tehnico-productivă, economică, financiară etc., care îi oferă atât autonomie
patrimonială şi funcţională cât şi un loc bine definit în cadrul diviziunii
sociale a muncii, respectiv un anumit mod de organizare a relaţiilor sale, pe
orizontală şi pe verticală, în cadrul economiei naţionale.
Sub aspect microeconomic, întreprinderea reprezintă un
microsistem economico-social caracterizat prin următoarele trăsături:
a) întreprinderea presupune un mod istoriceşte determinat de
existenţă, funcţionare şi evoluţie a factorilor de producţie, respectiv al
complexului de resurse materiale, financiare, energetice, ştiinţifice,
organizatorice etc., constituit pe baza diviziunii sociale a muncii;
b) întreprinderea este un microsistem de relaţii economice, ea fiind
spaţiul în care se desfăşoară relaţiile economice, îndeosebi de producţie,
între oameni, unde are loc într-un cadru organizatoric specific, unirea
factorilor de producţie;
c) întreprinderea constituie o unitate socială de producţie, un
subsistem de relaţii sociale ale sistemului social global;
d) întreprinderea se caracterizează prin autonomie tehnico-
productivă şi economico-financiară.
Ansamblul proceselor de natură tehnico-productivă, economico-
financiară, psihosocială ş.a. care au loc în cadrul întreprinderii sunt puse în
evidenţă de funcţiile acesteia, înţelegând prin funcţie ansamblul de activităţi
omogene sau complementare a căror desfăşurare urmăreşte realizarea
unor obiective concrete ale întreprinderii. Principalele funcţii de bază ale
întreprinderii sunt:
a) funcţia de producţie cuprinde activităţile ce caracterizează
profilul întreprinderii şi care asigură desfăşurarea normală a procesului de
producţie. În cadrul acestei funcţii, se realizează combinarea raţională a
factorilor de producţie prin gruparea activităţilor de pregătire, programare,
lansare şi control a producţiei, organizarea transportului intern, asigurarea
activităţilor auxiliare şi deservire, organizarea şi efectuarea aprovizionării
locurilor de muncă etc.;
b) funcţia de cercetare-dezvoltare cuprinde ansamblul activităţilor
prin care se studiază, se concepe, elaborează şi realizează viitorul cadru
tehnic, tehnologic, organizatoric al întreprinderii. Mai precis, această funcţie
se referă la: cercetarea, proiectarea produselor, pregătirea tehnică şi
tehnologică a produselor, asimilarea de produse noi, organizarea
laboratoarelor uzinale, activitatea de investiţii şi inovaţii, activitatea la
staţiile pilot, organizarea pe baze ştiinţifice a conducerii întreprinderii,
perfecţionarea sistemului informaţional şi implementarea metodelor şi
mijloacelor moderne de calcul etc.;
c) funcţia comercială cuprinde activităţile ce asigură majoritatea
legăturilor întreprinderii cu exteriorul, respectiv activitatea de aprovizionare
cu resursele necesare (în cantitatea, calitatea şi structura cerută), de

124
desfacere a produselor finite, de prospectare a pieţei (studiul de
marketing), de prezentare a produselor, de reclamă, de participare la
expoziţii, târguri etc. Această funcţie are rolul şi de a verifica raporturile
dintre programele de producţie şi necesităţile pentru care se fabrică
produsele sau se execută serviciile acesteia;
d) funcţia financiar-contabilă reuneşte activităţile care asigură
obţinerea şi folosirea raţională a resurselor financiare necesare desfăşurării
activităţii de ansamblu a întreprinderii, înregistrarea şi evidenţa în expresia
monetară a fenomenelor economice din unitate, comensurarea cheltuielilor
şi veniturilor, depistarea fenomenelor cu influenţă negativă asupra costului
producţiei, profitului, exercitarea controlului financiar etc.;
e) funcţia de personal urmăreşte asigurarea întreprinderii cu forţa
de muncă necesară. Ea se referă la procesele de recrutare, selectare,
pregătire, promovare, salarizare.
Toate aceste funcţii sunt strâns legate între ele, între ele există
legături de condiţionare reciprocă, multiple şi variate zone de interferenţă.
În contextul economiei de piaţă actuale, se constată o schimbare a
raporturilor dintre funcţii, trecându-se de la faza în care funcţia de producţie
avea rolul determinant, la faza în care toate funcţiile au o poziţie relativ
egală.
Rolul şi importanţa băncilor, ca agenţi economici, atât în cadrul
sistemului financiar şi de credit, cât şi în cadrul mecanismului de
funcţionare a economiei, trebuie analizat prin prisma funcţiilor băncilor, care
constau în:
a) mobilizarea capitalurilor băneşti şi distribuirea lor agenţilor
economici sau statului sub formă de credit bancar;
b) transformă în capital de împrumut economiile şi veniturile băneşti
ale diferitelor categorii de populaţie;
c) emit instrumente de credit;
d) efectuează operaţiuni tehnice specifice (ţinerea unor evidenţe,
decontări între agenţii economici etc.).
Societăţile de asigurare, ca agenţi economici, precum şi activitatea
desfăşurată în economie de acestea, au valenţe complexe. Asigurările se
constituie într-o importantă ramură prestatoare de servicii, într-un
intermediar şi/sau activ financiar, având în vedere incertitudinea din
economie. Societăţile de asigurare desfăşoară o activitate economică iar
produsul activităţii lor (obligaţia de asumare a unor riscuri asigurabile) se
valorifică în schimbul primelor de asigurare pe care asiguraţii le plătesc.
Societăţile de asigurare îşi pot diversifica activitatea prin alte prestaţii
profitabile: depozite bancare, achiziţii de titluri şi hârtii de valoare,
plasamente în investiţii şi bunuri imobiliare.
Societăţile comune (mixte) reprezintă forme dinamice, eficiente
prin care firme naţionale reuşesc să-şi extindă domeniul de activitate,
pieţele de desfacere, capitalul etc. Prin intermediul societăţii comune se

125
asigură acoperirea nevoii de capital, materii prime, tehnologie, echipament,
prin unirea potenţialului companiilor implicate.
De asemenea, se asigură nevoia de resurse umane, îndeosebi
manageri, care să conducă după principii moderne şi eficiente, personal
specializat în domeniul marketingului, personal specializat pentru producţie,
cercetare-dezvoltare, personal tehnic. Are loc accesul pe piaţa locală şi pe
pieţele învecinate mai uşor. Societăţile comune reprezintă şi un mijloc de
atenuare a riscului politic care afectează, în principal, companiile ce
operează în sectoare strategice ale economiei ţării sediu. Aceste societăţi
pot beneficia de anumite facilităţi (scutiri sau reduceri de taxe vamale,
scutiri de impozit pe profit, obţinerea de credite în condiţii mai avantajoase
etc.) care se traduc în însemnate economii de fonduri care pot fi utilizate în
scop productiv. Un argument important pentru care firmele optează pentru
cooperarea prin societăţi comune îl reprezintă împărţirea riscurilor şi a
costurilor. Prin societăţile mixte, producţia se poate adapta la cerinţele şi
exigenţele tehnice, de calitate, prezentare şi ambalare ale pieţei,
contribuind la creşterea competitivităţii producţiei naţionale. De asemenea,
prin aceste societăţi se poate asimila şi valorifica progresul tehnic mondial,
prin aportul adus de partenerul străin, fără a mai fi necesară cumpărarea
de licenţe şi astfel, reducerea unor importuri, prin fabricarea produselor în
ţară.
Cooperarea tehnico-ştiinţifică internaţională sub forma
programelor comune bilaterale de cercetare, ducând la concentrarea
potenţialului firmelor partenere, generează importante avantaje reciproce,
cum sunt:
- reducerea relativă a cheltuielilor de cercetare, ceea ce permite
efectuarea unor cercetări suplimentare, pe termen scurt sau lung, în
domeniul acelor ştiinţe aplicative care prezintă intens pentru ambii parteneri
şi care nu sunt incluse în planurile institutelor ştiinţifice de stat. Lărgimea, în
consecinţă, a ariei tematice a cercetărilor, fără antrenarea de noi fonduri,
conferă stabilitate şi solidaritate partenerilor în lupta de concurenţă cu firme
similare;
- această formă de cooperare duce la scurtarea sensibilă a timpului
de cercetare şi depăşirea, în consecinţă, a firmelor concurente, mai ales în
perioadele în care are loc aplicarea în producţie a unor descoperiri
ştiinţifice de mare însemnătate;
- deschide perspective de rezolvare şi introducere în producţie şi
servicii a cuceririlor tehnico-ştiinţifice cu mare grad de complexitate;
- se creează posibilitatea de a primi informaţii tehnico-ştiinţifice
valoroase, cunoştinţe şi experienţă de management, acumulate de firma
parteneră, cu cheltuieli valutare reduse.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

126
 agent economic; întreprinzător; unitate economică; agent social
 agenţi producători; agenţi consumatori; agenţi financiari; administraţii;
străinătatea; agenţi interni; agenţi externi; forme de concentrare-
fuziune a întreprinderilor; întreprindere individuală, individual-
asociativă, privată, privat-asociativă, publică, mixtă; societăţi
comerciale (SNC, SCS, SCA, SRL, SA); regii autonome; societăţi de
persoane; societăţi de capitaluri; agenţi economici elementari;
trăsături; agenţi economici agregaţi; unităţi economice producătoare de
bunuri şi servicii; întreprinderea; instituţiile monetare, financiare şi
valutare (bănci centrale, comerciale, specializate, de afaceri), instituţii
de asigurări
 funcţia de producţie, de cercetare-dezvoltare, comercială, contabilă, de
personal; funcţiile instituţiilor monetare, financiare, valutare, de
asigurări; programe comune bilaterale de cercetare-dezvoltare

127
CAP. IX. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI UTILIZAREA LOR

9.1. Conţinutul şi caracteristicile factorilor de producţie


9.2. Utilizarea factorilor de producţie
9.3. Productivitatea (randamentul) factorilor de producţie

9.1. Conţinutul şi caracteristicile factorilor de producţie

Obiectul activităţii economice îl constituie prelucrarea resurselor,


utilizarea cât mai raţională a lor pentru a acoperi nevoile în continuă
creştere, ceea ce se traduce printr-o funcţie de maximizare a efectelor utile
şi de minimizare a consumului de resurse. Desfăşurarea raţională şi
eficientă a activităţii economice impune deci acordarea unei atenţii
deosebite aprofundării aspectelor obiective ale dezvoltării ei prin prisma
folosirii resurselor economice, respectiv a factorilor de producţie.
Noţiunea de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor
care participă la producerea de bunuri şi servicii; de asemenea, factorii de
producţie constituie premisele activităţii economice de producţie, un
ansamblu de condiţii materiale, umane, financiare şi informaţionale
necesare desfăşurării acesteia.
Factorii de producţie sunt strâns legaţi de resurse. Astfel devine
necesară o delimitare conceptuală între noţiunea de “resurse” şi cea de
“factori” de producţie. Aceste categorii economice se presupun şi
condiţionează reciproc, factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi fiind o
parte a resurselor potenţiale ale economiei societăţii. Ele nu sunt noţiuni
sinonime. Noţiunea de “resurse” exprimă, în esenţă, starea de
disponibilitate a unor bunuri (corporale, necorporale), fără a le asocia în
mod necesar o anumită destinaţie de utilizare (producţie, consum). Deci,
resursele, prin simpla lor existenţă, au, în raport cu procesul de producţie,
caracterul unui potenţial productiv. Factorii de producţie reprezintă resurse
care sunt aduse de către agentul producător într-o stare activă, proprie
utilizării lor efective în procesul de producţie. Factorii de producţie sunt
resursele alocate, utilizate şi/sau consumate în activitatea economică.
Prin utilizare, unii factorii de producţie se consumă. Dar pentru că
prin consumul lor se creează noi bunuri şi servicii, se dezvoltă cunoştinţele
tehnico-ştiinţifice, se descoperă noi resurse naturale, modalităţi mai
eficiente de economisire a lor etc., se creează şi premise pentru
îmbunătăţirea calitativă şi structurală a resurselor, pentru creşterea
acestora.
Pe măsura dezvoltării economico-sociale, factorii de producţie se
diversifică şi multiplică. Munca, instrumentele de producţie, energia,
informaţia, obiectele supuse prelucrării, unele elemente ale naturii,

128
activitatea de organizare, conducere şi coordonare etc. sunt factori de
producţie, care, în diferite proporţii şi combinaţii, se regăsesc în orice
activitate economică. Ceea ce diferă este modul cum se combină şi
substituie în procesul de producţie şi în cadrul combinaţiilor locul şi rolul ce
revine fiecărui factor de producţie. Cunoaşterea schimbărilor care intervin
în legătură cu locul şi rolul factorilor de producţie în diferite activităţi
prezintă o importanţă deosebită pentru fiecare agent economic, pentru
fundamentarea deciziilor atât de către cei implicaţi în formarea şi furnizarea
lor, cât şi de către cei care-i consumă.
Cu toate că în prezent, în economiile dezvoltate se foloseşte o
multitudine de factori de producţie, ei pot fi grupaţi în câteva categorii
importante şi anume: natura cu elementele ei naturale, munca,
capitalul, progresul ştiinţific şi tehnic, abilitatea şi priceperea
producătorului.
Privind evolutiv activitatea productivă observăm că la începuturile
dezvoltării societăţii se foloseau doi factori de producţie: munca şi
pământul (natura), motiv pentru care aceştia au fost numiţi primari sau
originari şi au fost predominanţi în cea mai mare parte a istoriei civilizaţiei
materiale (caracterizând producţia agricolă).
Începând cu a doua jumătate a secolului XVIII şi începutul secolului
XIX a apărut şi s-a impus un nou factor - capitalul. Apariţia şi dezvoltarea
acestui nou factor a fost posibilă datorită producţiei maşiniste şi formei
industriale de realizare a producţiei, care a determinat apoi naşterea unui
nou sistem economic, capitalismul sau economia de piaţă.
Procesul de amplificare şi diversificare a resurselor utilizate în
activitatea economică s-a accentuat în epoca modernă, celor trei factori
“clasici”, alăturându-se alţii noi - neofactorii (abilitatea întreprinzătorului,
tehnologiile, informaţia etc.).
În stadiul actual de dezvoltare a producţiei de bunuri şi servicii,
caracterul limitat al resurselor fiind evident, pe primul plan se situează
perfecţionarea modalităţilor de folosire a factorilor de producţie.
Orice factor de producţie apare ca unitate a unor aspecte cantitative
şi calitative. Pentru a surprinde în mod separat aportul aspectelor
cantitative şi, respectiv, calitative ale factorilor de producţie la realizarea
diferitelor activităţi şi la creşterea producţiei de bunuri şi servicii, în
analizele economice se utilizează noţiunile de dezvoltare economică
“extensivă” şi “intensivă”.
Pe măsură ce apelăm la o cantitate din ce în ce mai mare de factori
de producţie, va creşte în mod corespunzător şi volumul producţiei, a
cantităţii de bunuri ce rezultă. Acest mod de realizare a creşterii producţiei,
ce se bazează în principal pe sporirea cantităţii factorilor de producţie este
de tip extensiv şi cu cât ne apropiem de limitele resurselor, devine clară
lipsa lui de perspectivă. Iată de ce trebuie acordată o atenţie deosebită
dezvoltării de tip intensiv, care se bazează pe aportul calităţii şi eficienţei

129
utilizării factorilor de producţie, ceea ce va duce la maximizarea efectelor
utile obţinute din utilizarea factorilor şi totodată minimizarea consumului lor.

Munca
Munca, ca factor originar al producţiei, se referă la participarea
omului la procesul transformării resurselor brute din natură în bunuri şi
servicii. Prin muncă, se înţelege o acţiune conştientă, specific umană,
îndreptată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt folosite aptitudinile,
experienţa şi cunoştinţele omului.
Orice muncă se manifestă prin consum de energie intelectuală şi
fizică. La începuturile civilizaţiei umane în exercitarea muncii a predominat
forţa, agilitatea, deci aptitudinile fizice; evident, şi atunci munca a presupus
şi un anumit efort intelectual de observare, de deducţie, de prefigurare a
scopului urmărit etc. Pe măsură ce societatea a evoluat, inteligenţa a
devenit predominantă într-un proces de muncă. În prezent, datorită
complexităţii proceselor de producţie moderne, observarea şi acumularea
de experienţă trebuie dublate de asimilarea progresului realizat de
cunoaştere.
Prin muncă se realizează folosirea celorlalţi factori de producţie,
perfecţionarea şi combinarea lor cât mai eficientă. Deci, munca este un
factor activ şi dinamizator.
Cunoştinţele, ca element principal în desfăşurarea procesului
modern de muncă şi în potenţarea folosirii celorlalţi factori de producţie, are
un rol important în pregătirea oamenilor pentru exercitarea diferitelor
profesiuni. Acest lucru, la rândul său ridică noi exigenţe în formarea
capacităţii oamenilor de a munci în condiţii moderne, care se realizează
prin diferite forme de învăţământ şi prin modalităţi practice de formare a
aptitudinilor şi experienţei2.

Natura şi factorii naturali


Factorul de producţie natură, la început se rezuma la pământ. În
prezent cuprinde toate elementele naturale brute care sunt atrase şi
folosite în producerea bunurilor şi serviciilor. În această categorie intră:
solul, subsolul, apa, resursele minerale, lemnul brut din pădure etc. Aceşti
factori sunt cei mai restrictivi (limitaţi fizic), dintre toţi factorii de producţie,
ceea ce imprimă, în mare măsură, caracterul de limită şi celorlalţi factori de
producţie.3
Din rândul elementelor naturale se detaşează ca importanţă
pământul. Acesta constituie: locul de amplasament al societăţii umane
însăşi; suport material al oricărei activităţi; sursă principală de elemente
nutritive şi rezervorul principal de energie pentru organismele vii; singura
2
Eugen Prahoveanu, Economie politică. Fundamente de teorie economică, Editura
Eficient, Bucureşti, 1997, p.54.
3
Ibidem

130
resursă naturală de producere a alimentelor şi a unor materii prime agro-
silvice de mare importanţă.
În calitate de factor de producţie, pământul este limitat şi de aceea
tinde să devină restrictiv pentru activitatea economică. Acest fapt poate fi
compensat printr-o utilizare raţională şi în combinaţie cu alţi factori de
producţie, ceea ce duce la creşterea calităţii, funcţiilor şi rolului pământului.
Pământul se prezintă, astfel, ca un factor de producţie regenerabil.
Acţiunea oamenilor asupra factorilor naturali este deosebit de
complexă şi poate avea caracter pozitiv şi negativ. În primul rând, oamenii
modifică mediul natural prin irigaţii, scoaterea de sub apă a suprafeţelor,
defrişării etc. În al doilea rând, ei întreţin mediul natural care se află în
epuizare şi nu mai poate îndeplini rolul său - prin îngrăşarea şi restaurarea
solului etc. - care conduce desigur la asimilarea factorului natural ca un
capital. În al treilea rând, perfecţionarea procedeelor tehnice va duce, într-o
anumită măsură, la compensarea epuizării unor resurse naturale prin
crearea de resurse sintetice.

Capitalul
Capitalul reprezintă o categorie economică cu caracter istoric.
Primele forme ale capitalului au fost capitalul comercial (legat de
dezvoltarea comerţului cu mărfuri) şi capitalul cămătăresc (legat de
comerţul cu bani, purtători de dobândă). Aceste două forme au contribuit la
apariţia capitalului industrial, iar mai târziu a celui financiar (rezultat din
îmbinarea capitalului industrial cu cel bancar), forme care au contribuit la
maturizarea economiei de schimb şi respectiv trecerea la economia de
piaţă.4 Capitalul se află în strânsă dependenţă cu forţa de muncă, care îl
activează, fiind de fapt, în raport cu aceasta, un factor derivat.
Factorul de producţie capital apare în condiţiile economiei de piaţă,
ca urmare a maşinismului, a organizării procesului de producţie pe baze
industriale, a orientării producţiei pentru vânzare şi obţinere de profit. El
este constituit din totalitatea bunurilor rezultate din procese de producţie
anterioare şi care sunt folosite pentru producerea de bunuri şi servicii,
sporind considerabil proporţiile producţiei.
Structural, capitalul cuprinde: construcţii de natură diferită, maşini,
utilaje, instrumente de orice fel, stocuri de materii prime, materiale,
combustibili etc.
Forma iniţială a capitalului o constituie banii, deoarece oricând se
pot transforma în mijloace de producţie, care permit întreprinzătorilor
organizarea şi desfăşurarea activităţii în vederea obţinerii unui venit sub
forma profitului. O sumă de bani devine capital numai când este investită,
prin intermediul mijloacelor de muncă şi a celorlalţi factori de producţie,
capabilă să producă apoi profit.

4
Al. Cioarnă, Cristian Haiduc, Economie, Editura Servo-Sat, 1998, p.102.

131
Ca factor de producţie, capitalul trebuie analizat atât sub aspect
valoric cât şi sub aspect fizic.
Sub aspect fizic, capitalul apare în esenţa sa cea mai profundă, ca
bun material, ce poate fi evaluat în unităţi monetare, purtând denumirea de
capital real. Capitalul real cuprinde întreaga varietate de bunuri
reproductibile, aflate la dispoziţia agenţilor economici producători şi folosite
pentru producerea de noi bunuri economice.
După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc,
componentele capitalului real se grupează în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului real formată din
echipamente de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe cicluri de
producţie, se depreciază treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de
utilizare.
În componenţa capitalului fix intră: construcţii, instalaţii fixe pentru
diverse utilităţi industriale, comerciale şi agricole, echipament productiv sub
formă de utilaje, maşini, mijloace de transport etc.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se
consumă integral în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie
înlocuit cu fiecare nou ciclu, transmiţându-şi în întregime, dintr-o dată,
valoarea asupra noului produs.
În componenţa capitalului circulant se include: materii prime,
materiale de bază şi auxiliare, energie combustibil, semifabricate, resursele
băneşti din casieria întreprinderii şi din conturi bancare etc.
Dacă capitalul fix se distinge prin caracterul limitativ al posibilităţilor
sale de trecere de la un fel de utilizare productivă la altul, bunurile ce
alcătuiesc capitalul circulant sunt susceptibile de a primi utilizări diverse.
Mişcarea capitalului are loc în cadrul circuitului şi rotaţiei sale.
Stadiul întâi al circuitului capitalului în funcţiune îl constituie
procesul prin care capitalul lichid al firmei se transformă în capital real
productiv; această transformare are loc în condiţiile în care firma se
prezintă pe piaţa bunurilor de capital în calitate de cumpărător şi
achiziţionează bunurile necesare producţiei, precum şi pe piaţa muncii
atrăgându-şi resursele de muncă necesare. Stadiul al doilea al circuitului îl
constituie utilizarea productivă a capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi
factori de producţie, pentru realizarea produselor finite destinate vânzării ca
mărfuri pe piaţă. Ultimul stadiu al circuitului constă în trecerea capitalului
din forma marfă în forma bănească, prin vânzarea bunurilor produse.6
Capitalul va îmbrăca, astfel, trei forme: bani, bunuri-capital, marfă,
corespunzător celor trei stadii. Caracterul continuu al consumului îl
determină şi pe cel al producţiei, astfel încât mişcarea capitalului nu poate fi
analizată singular, doar ca o mişcare a sa printr-un singur circuit, ci în
continuitatea sa, ca trecere permanentă şi succesivă prin mai multe

6
Niţă Dobrotă (coordonator), Economie politică, Editura Economică, 1995, p.129.

132
circuite, vorbind, în acest caz de rotaţia capitalului. Timpul necesar pentru
parcurgerea unui circuit complet reprezintă viteza de rotaţie a capitalului.
Sub aspectul rotaţiei capitalului, eficienţa folosirii sale este
dependentă de accelerarea vitezei de rotaţie, respectiv numărul de circuite
parcurse de capital pe unitatea de timp.
Un factor important de influenţă al vitezei de rotaţie a capitalului
este structura capitalului productiv utilizat. Deoarece elementele de capital
fix participă la mai multe cicluri de producţie, întreprinderile care au o
pondere ridicată a capitalului fix înregistrează o viteză de rotaţie mai mică
şi invers.
Capitalul fix participând la mai multe cicluri de producţie şi
transferându-şi treptat valoarea asupra produselor realizate, suferă un
proces obiectiv de uzură, de deprecierea prin pierderea caracteristicilor
tehnice, economice şi funcţionale, depreciere determinată atât de acţiunea
factorilor naturali cât şi datorită influenţei progresului ştiinţifico-tehnic şi
tehnologic.
Astfel, uzura capitalului fix îmbarcă următoarele forme:
a) uzură fizică determinată de exploatarea acestuia în producţie,
precum şi de acţiunea factorilor naturali;
b) uzură morală determinată de acţiunea progresului tehnic, însoţit
de creşterea productivităţii muncii şi a randamentului noilor echipamente de
producţie.
Procesul obiectiv al uzurii îl determină şi pe cel al amortizării,
respectiv al recuperării sub formă bănească a valorii capitalului fix, valoare
care se transmite treptat în valoarea produselor fabricate cu ajutorul
acestuia. Amortizarea, prin rata de amortizare, influenţează atât mărimea
costului de producţie cât şi durata de funcţionare a capitalului fix,
impunându-se optimizarea acesteia în funcţie de categoria capitalului fix şi
a domeniului de folosire.

Neofactorii de producţie - tehnologiile, informaţia, abilitatea


întreprinzătorului
Tehnologiile pot fi definite ca procedee de combinare şi
transformare a factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin
aplicarea unor reguli riguros definite.
Ele sunt active intangibile reprezentând, în esenţă, cunoaşterea
aplicabilă în mod curent în activitatea de producţie.
Rolul specific al tehnologiilor, ca factor de producţie, este acela de a
defini, în mod riguros şi explicit, natura şi succesiunea fazelor a căror
parcurgere asigură transformarea elementelor de intrare în elemente de
ieşire ale procesului de producţie.
Ca resurse potenţial utilizabile, tehnologiile disponibile la un
moment dat formează “stocul de tehnologii”, concretizat în brevete de
invenţie, licenţe, atestând dreptul de a aplica anumite tehnologii, proiecte

133
de produse şi instalaţii, machete şi prototipuri, diagrame de flux, specificaţii
de execuţie a unor operaţii, sisteme de asigurare a calităţii, programe
informatice pentru asistarea producţiei cu calculatorul etc.7
Fiecare tehnologie are o identitate bine definită sub aspectul
condiţiilor care o fac necesară şi, respectiv, posibilă aplicarea sa într-un
proces de producţie sau altul.
Ca rezultat al avansurilor cunoaşterii, tehnologiile înregistrează o
dinamică dependentă de amploarea şi ritmul inovării din diverse domenii.
Apariţia de noi tehnologii este o sursă majoră de avantaj competitiv pentru
firmele care reuşesc să le implementeze rapid şi să le exploateze eficient,
după cum firmele care acţionează lent şi incoerent în această privinţă sunt
ameninţate de perspectiva declinului. Avansul tehnologic înregistrat de
firmă este cu atât mai important pentru prezentul şi perspectivele ei pe
piaţă, cu cât concurenţa pe piaţa respectivă este mai intensă şi cu cât
generaţiile tehnologice se succed la intervale mai scurte.
Informaţia poate fi definită ca un semnal rezultat din reprezentarea
realităţii prin cunoaştere şi căruia atât emitentul, cât şi destinatarul îi
asociază aceeaşi semnificaţie.
Informaţia desemnează elemente noi în raport cu alte cunoştinţe
prealabile despre realitatea înconjurătoare cuprinse în semnificaţia unui
simbol sau grup de simboluri (mesaj vorbit, text scris, date numerice,
indicatori economico-sociali etc.) care: constituie o noutate; prezintă interes
pentru primitor; sporesc gradul de cunoaştere al acestuia.8
Resursele informaţionale reprezintă cunoştinţele ştiinţifice pe care
omul le obţine prin cercetarea naturii şi vieţii economico-sociale precum şi
prin activitate curentă de producţie, desfăşurată în toate domeniile.
Producerea acestor resurse devine scopul unui proces de muncă, impus de
actuala revoluţie ştiinţifico-tehnică şi tehnologică, proces al cărui obiectiv îl
constituie obţinerea unor cunoştinţe suplimentare şi ordonate despre o
anumită structură.
Informaţia face parte din categoria activelor intangibile ale firmelor,
îndeplinind roluri multiple în funcţionarea acestora. Calitatea de factor de
producţie revine informaţiei faptice sau documentare stocate pe suporţi
materiali (hârtie, film, discuri şi benzi magnetice, circuite integrate etc.) şi
introduse ca atare în procesul de producţie.
În producţie împreună cu celelalte elemente dar integrată acestora
informaţia devine factor de producţie alături de materie şi energie, în şi
prin acestea. Astfel, din punct de vedere al informaţiei orice bun nu este
altceva decât un suport material al unei cantităţi mai mici sau mai mari de

7
Niţă Dobrotă (coordonator), Economie politică, Editura Economică, Bucureşti,
1995, p.131.
8
L. Tövissi, Restructurarea fluxurilor informaţionale în condiţiile trecerii la
economia de piaţă, Tribuna Economică, 19/1991, p.9.

134
informaţie. Produsul va fi cu atât mai valoros cu cât va conţine o cantitate
mai mare de informaţie.
Datorită importanţei şi rolului crescând pe care-l joacă în sistemul
economico-social actual, informaţia este considerată element al avuţiei
naţionale, dar cu unele proprietăţi speciale cum sunt: nu se consumă şi
nu se uzează prin folosire; se acumulează şi se îmbogăţeşte în timp,
devenind din ce în ce mai eficientă; după ce se amortizează sub aspect
economic devine o resursă inepuizabilă; nu se pierde decât dacă i se
distruge suportul material; deşi se uzează (moral), această uzură nu este
totală, informaţia operativă devenind informaţia statistico-istorică vitală, în
continuare ea intrând în stocul informaţional social.
Informaţiile produse se prezintă într-o multitudine de forme, şi
anume: invenţii, inovaţii, raţionalizări, studii şi documentaţii, programe de
calculator, sisteme moderne de organizare şi management, proiecte
know-how, studii de fezabilitate, asistenţă tehnică, consultanţă etc. Toate
acestea reprezintă bunuri create în sectorul producător de informaţii al
economiei naţionale - sectorul cuaternar. În ţările dezvoltate acest sector
înregistrează ritmuri de creştere mult superioare celorlalte sectoare din
economie (I, II, III).
Astfel, putem vorbi de o tendinţă de deplasare a surselor de creare
a avuţiei naţionale din zona activităţilor productive în sens tradiţional (care
se bazează pe dialectica dintre maşină şi acţiunea umană), către sfera
creaţiei intelectuale.
Factorul de producţie denumit abilitatea sau priceperea
întreprinzătorului s-a impus pe măsura creşterii complexităţii activităţii
economice, înăspririi concurenţei şi a riscului de faliment. Acest factor,
care în literatura economică poate fi întâlnit sub denumirea de
“entrepreneurial ability” sau “entrepreneur-ship” este apreciat ca un tip de
resursă umană care se referă la simţul de iniţiativă în afaceri, la
disponibilitatea de a asuma un risc, la capacitatea de a combina, în modul
cel mai eficient, factorii de producţie, la iniţiativa de a produce noi bunuri
şi servicii şi de a găsi noi căi de comercializare. La începuturile economiei
de piaţă această “abilitate” se baza pe însuşirile native ale
întreprinzătorului şi pe experienţa dobândită în afaceri. Cu timpul şi în
special în condiţiile contemporane, când pentru a lua o decizie bună în
conducerea activităţii economice, calităţile naturale nu mai sunt suficiente,
“abilitatea” se sprijină pe cunoştinţe manageriale speciale şi pe tehnicile
moderne de prelucrare a informaţiei. “Abilitatea” s-a transformat într-o
meserie, iar cei ce o practică sunt manageri.10

9.2. Utilizarea factorilor de producţie

10
Eugen Prahoveanu, Economie politică. Fundamente de teorie economică,
Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p.57.

135
Desfăşurarea oricărei activităţi presupune utilizarea factorilor de
producţie, consumul acestora, atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ.
Firmele producătoare sunt permanent preocupate în găsirea celor mai
adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie care să le
permită obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de
unire a acestora, atât sub aspect cantitativ, calitativ cât şi structural.
Criteriul de apreciere al raţionalizării şi eficienţei combinării este dat
de însuşi natura activităţii economice. Întreprinzătorul, prin abilitatea sa, va
combina factorii de producţie care să-i asigure eficienţa economică maxim-
posibilă, în condiţiile date, adaptându-se la cerinţele pieţei.
Combinarea factorilor de producţie este expresia a două aspecte
proprii fiecărei activităţi: una tehnică, alta economică.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este
specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea oricărui bun presupunând
unirea resurselor de forţă de muncă de un anumit fel sub aspect cantitativ,
calitativ şi structural cu resurse de capital (fix şi circulant) specific
domeniului respectiv. Sub aspect economic unirea factorilor de producţie
trebuie să se concretizeze într-un cost minim şi un profit maxim.
Combinarea eficientă a factorilor de producţie se bazează pe
procesele de divizibilitate, adaptabilitate, complementaritate şi
substituibilitate.
Divizibilitatea unui factor de producţie reflectă posibilitatea acestuia
de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată
calitatea factorului respectiv (de exemplu divizarea factorului de muncă în
unităţi omogene de timp de muncă, în număr de lucrători de o anumită
calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă).
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi
dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie
(de exemplu un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini;
pe o suprafaţă agricolă pot lucra un număr mai mic sau mai mare de
lucrători).
Complementaritatea exprimă faptul că la o situaţie de producţie
dată, o cantitate dintr-un factor de producţie poate fi asociată doar cu o
cantitate dată (fixă) şi de anumită calitate, din fiecare dintre ceilalţi factori
de producţie.
Substituibilitatea este definită ca posibilitate de a înlocui o
cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt
factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
De exemplu, datorită influenţei progresului tehnic are loc o
substituire a forţei de muncă prin capital fix, obţinând un spor al producţiei
cu un consum mai redus de forţă de muncă. Substituţia forţei de muncă
prin capital poate fi considerată sub forma:

136
a) absolută, adică disponibilizarea imediată a forţei de muncă prin
introducerea noilor tehnici şi tehnologii;
b) relativă, care nu conduce la disponibilizarea imediată, ci la
creşterea gradului de înzestrare tehnică a muncii şi, astfel, la creşterea
productivităţii muncii. Substituibilitatea se manifestă în cadrul factorului
natural (de exemplu înlocuirea materiilor prime naturale tot mai rare cu cele
sintetice).
Substituirea factorilor de producţie se realizează pe baza unor
calcule minuţioase de eficienţă, ţinând cont de:
- productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wpf) - care
exprimă sporul de producţie obţinut (∆Q) prin creşterea cu o unitate a
factorului de producţie respectiv (∆X), ceilalţi rămânând nemodificaţi:
ΔQ
Wpf =
ΔX
- randamentul marginal al unui factor de producţie care exprimă
producţia maximă ce se poate obţine prin sporirea unui factor în condiţiile
în care ceilalţi factori rămân nemodificaţi;
- rata marginală de substituire (Rs) reflectă cantitatea dintr-un factor
de producţie (∆X), necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a
unui alt factor (-∆Y) astfel încât producţia să rămână aceeaşi:
ΔX
Rs = −
ΔY
În funcţie de raportul între factorii de producţie utilizaţi şi rezultatele
obţinute se determină eficienţa combinării productive a factorilor de
producţie.
Cu ajutorul funcţiilor de producţie se poate aprecia eficienţa relativă
a factorilor de producţie luaţi în considerare, contribuţia lor la creşterea
producţiei precum şi posibilităţile substituirii lor.
Funcţia de producţie stabileşte legătura cantitativă şi cauzală între
producţia şi factorii utilizaţi. Într-o formă simplă se poate scrie:
Q = f ( Fp ) , unde Q – producţia iar Fp - factorii de producţie
Dacă se au în vedere factorii care pot fi utilizaţi - munca (L),
capitalul (K); resursele de materii prime, materiale, combustibili etc. (M) şi
respectiv factorii calitativi (neofactorii) - cunoştinţele, calificarea, informaţia
etc. (A), atunci putem scrie:
Q = f ( L, K, M, A )
În analizele economice factoriale e foarte utilizată funcţia Coob –
Douglas: Q = K α ⋅ Lβ , în care sunt luaţi în calcul factorii capital (K) şi
muncă (L), iar α şi β reprezintă elasticitatea factorilor respectivi; α + β =
1.
Pe baza funcţiei de producţie presupunem că o cantitate de produse
dată, Q(P), poate fi obţinută prin trei metode tehnice şi alternative diferite:
1. Q( P ) = f ( 2L + 3K )

137
2. Q( P ) = f ( 3L + 2K )
3. Q( P ) = f ( 4L + 2K )
Diferenţa dintre cele trei variante este dată de raportul diferit care
există între cei doi factori de producţie (ultima implică consumul mai mare
de muncă, iar prima o pondere mai mare a capitalului).
Raportul dintre capitalul folosit şi muncă (numărul lucrătorilor)
reprezintă intensitatea capitalului K/L şi reprezintă volumul sau valoarea
capitalului ce revine pe un lucrător ocupat. Dacă se are în vedere structura
capitalului, atunci acest raport mai poate fi denumit înzestrare tehnică a
muncii şi reprezintă un factor important de care depinde productivitatea
muncii.
În cazul factorului de muncă acţionează legea randamentelor
neproporţionale, care subliniază faptul că la un nivel al cantităţii şi calităţii
echipamentului orice creştere a nivelului ocupării va însemna o creştere din
ce în ce mai lentă a producţiei, aşa cum rezultă din următorul grafic, care
ne arată corelaţia dintre creşterea nivelului ocupării forţei de muncă şi
creşterea nivelului producţiei. Observăm că sporirea factorului variabil
(munca) duce la o creştere a producţiei totale până la un punct maxim (M),
după care are loc tendinţa de scădere a sporului marginal al producţiei
până ce devine negativ, rezultatele obţinute astfel, fiind din ce în ce mai
slabe.
Q

Qmax M

Q2

Q1

L1 L2 Lmax L
Fig. nr. 9.1. Corelaţia între nivelul ocupării forţei de muncă şi
creşterea nivelului producţiei

Relaţia ce există între volumul producţiei obţinute şi schimbările în


cadrul factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii adiţionali
folosiţi este reflectată deci de legea randamentelor neproporţionale.
Modelul general de analiză a comportamentului producătorului
presupune recurgerea la metoda grafică prin utilizarea curbelor de
isoproducţie sau isocuantelor, adică a ansamblului combinaţiilor posibile

138
între doi sau mai mulţi factori de producţie ce pot fi folosiţi pentru obţinerea
aceluiaşi volum al producţiei.

Fig. nr. 9.2. Isocuantele, linia de isocost şi varianta optimă de


producţie

Stabilirea variantei optime de producţie presupune luarea în


considerare a restricţiilor financiare legate de preţurile factorilor de
producţie.
Prin analogie cu echilibrul consumatorului, varianta optimă de
Y C’

Y E

Q3
Q2
Q1

X C X
producţie va fi obţinută în punctul E( x, y ), unde una dintre isocuante va fi
tangentă la linia de isocost (CC’). Mai exact, punctul optimal va fi cel pentru
care rata de substituire între capital şi muncă va fi egală cu raportul preţului
factorilor.12
În adoptarea deciziilor privind combinarea factorilor, orientarea
producţiei şi alocarea resurselor, întreprinderile se pot confrunta cu două
genuri de limite sau constrângeri:
a) constrângeri sau limite interne, de ordin tehnologic;
b) limite externe, ce ţin de piaţă şi de mediul economico-social în
care acţionează.
Dacă între factorii de producţie există o singură posibilitate de
combinare ce poate fi utilizată pentru obţinerea unei anumite producţii se
spune că între factorii respectivi există o complementaritate strictă. Dacă

12
XXX, Economie politică - Academia de Studii Economice, Editura Economică,
1995, p.139-143.

139
producătorul are posibilitatea alegerii între două sau mai multe variante,
avem de-a face cu o complementaritate elastică.
Evoluţia
volumului producţiei P1
urmează însă 8
următoarea regulă: la 7
creşterea progresivă a P2
6
cantităţii dintr-un factor
folosit - celălalt factor 5 P3
rămânând dat (constant) 4
producţia totală
sporeşte mai întâi într-o 3
proporţie mai mare 2
decât factorul variabil,
1
iar apoi mai încet decât
acesta. Ca urmare,
factorul are mai întâi 0 1 2 3 4 5 6 7 8 L
randamente
K
crescătoare iar apoi
descrescătoare.
Apariţia randamentelor descrescânde se explică prin faptul că
dincolo de un anumit nivel (optim) la o creştere a cantităţii utilizate dintr-un
factor fără a se modifica şi celălalt (ceilalţi) factori, îi corespunde o
descreştere a randamentelor, creşterea factorului respectiv devenind din ce
în ce mai puţin productivă. De exemplu, dacă volumului muncii
suplimentare nu-i corespunde şi o creştere a înzestrării tehnice, peste un
anumit nivel, randamentele descresc.
Pot exista şi randamente constante, când o anumită creştere a
producţiei necesită o mărire corespunzătoare a factorilor (de exemplu
dublarea producţiei presupuse dublarea cantităţii de factori de producţie).
Legea randamentelor neproporţionale se aplică (verifică) în anumite
condiţii: nivel dat (staţionar) al tehnicii şi tehnologiei; scara dată a producţiei
etc.
Progresul tehnic va deplasa momentul în care randamentele încep
să descrească, după cum creşterea dimensiunilor producţiei (întreprinderii)
dă naştere la randamente de scară.
Posibilităţile de substituire a factorilor de producţie variază în funcţie
de tipul de producţie şi de specificul factorilor. Din acest punct de vedere
putem avea trei situaţii:
a) factori de producţie care nu sunt substituibili şi la care proporţia
utilizării este determinată de coeficienţii tehnici, cu caracter imperativ;
b) factori de producţie perfect substituibili, când aceştia pot fi folosiţi
în proporţii foarte diferite pentru a obţine acelaşi volum de producţie;
c) factori de producţie imperfect substituibili, ei fiind complementari.

140
În ceea ce priveşte limitele externe, trebuie ţinut cont de faptul că
întreprinderea acţionează pe piaţă atât în calitate de cumpărător al
factorilor de producţie cât şi ca vânzător al bunurilor produse, iar pentru a
putea rezista în mediul concurenţial trebuie să-şi fundamenteze strategii
sau politici anticoncurenţiale.

9.3. Productivitatea (randamentul) factorilor de producţie

Productivitatea este un concept care exprimă eficienţa sau


randamentul cu care sunt utilizaţi factorii de producţie în procesul de
producere a bunurilor şi serviciilor. Ea exprimă legătura cantitativă între
producţia obţinută şi factorii utilizaţi.
Cea mai uzuală formă de exprimare a productivităţii este
productivitatea muncii, exprimând rodnicia muncii omeneşti în procesul
de producere a bunurilor; ea se măsoară prin cantitatea de bunuri creată
pe un lucrător sau pe o unitate de timp (forma directă de determinare) sau
prin consumul de muncă necesar sau realizat pentru crearea unei unităţi de
produs (exprimarea indirectă).
Cei mai utilizaţi indicatori pentru exprimarea productivităţii muncii
sunt:
1. Productivitatea medie a muncii (W), obţinută prin raportarea
producţiei (fizice sau valorice) la munca (vie), exprimată prin numărul de
lucrători sau numărul orelor de muncă.
P r o d u ( cf izţ i aicvăa, l o r) i c ă
W=
M u n ( cv ai )e
( N u m ăd reluulc r ă nt ourmi , ăo rrue lldo erm u nec tăc) .
2. Productivitatea netă a muncii (Wn), obţinută prin raportarea
produsului net (valoarea adăugată) la munca vizibilă (numărul de lucrători,
numărul de om-zile sau ore lucrate).
P r o d u ns eu( vtl a l o a ar ed aă u g) a t ă
Wn =
M u n vc iaz i b i lă
( N u m ăd reluu lc r ă nt ourmi , ăd reou ml − z i l se a ou r leu c r a) t e
3. Productivitatea muncii la nivel naţional, obţinută prin
raportarea venitului naţional la numărul celor ocupaţi.
VN ( Y ) Venit naţional
WN = =
L Numărul celor ocupaţi
Acest indicator exprimă venitul naţional ce revine în medie pe un
lucrător ocupat şi se foloseşte pentru comparaţii internaţionale şi pentru
caracterizarea nivelului de dezvoltare economico-socială.

141
4. Productivitatea marginală, exprimând eficienţa consumului
suplimentar de factori:
ΔQ ( Y )
Wma =
ΔFp ( L, K )
Pe lângă productivitatea muncii, eficienţa economică mai cuprinde
şi alţi indicatori importanţi legaţi de ceilalţi factori de producţie:
a) Randamentul factorilor de producţie utilizaţi. În acest caz,
eficienţa economică se exprimă prin următorul raport:
Valoarea producţiei ( Venitul încasat )
Rf =
Consumul de factori
Randamentul ne arată valoarea producţiei obţinută prin vânzare la o
unitate de factori utilizaţi. În această variantă de calcul, optimizarea
raportului este o problemă de maximizare.
b) Consumul specific de factori de producţie
Consumul de factori
C sf =
Valoarea producţiei ( Venit )
Acesta exprimă eforturile (consumul de factori) ce revin la o unitate de
producţie sau venit. Cu cât cheltuielile sau consumurile de factori pe unitate
sunt mai mici, cu atât eficienţa economică e mai mare. Optimizarea va
presupune minimizarea raportului.
c) Coeficientul capitalului
1. Coeficientul mediu al capitalului, ca raport între capitalul total
utilizat şi volumul (valoarea) producţiei totale:
K
KM =
Q
2. Coeficientul marginal al capitalului, ca raport între creşterea
capitalului şi creşterea producţiei:
∆K
K ma =
∆Q
d) Rentabilitatea producţiei sau întreprinderii
Profitul
r' = × 100
Capital
- exprimă capacitatea întreprinderii de a aduce profit şi se exprimă
prin intermediul ratei rentabilităţii sau ratei profitului.
Analiza eficienţei resursele naturale vizează atât efectele de natura
sporurilor de producţie cât şi pe cele privitoare la gospodărirea şi protejarea
resurselor, mai ales a celor neregenerabile şi epuizabile, precum şi
păstrarea echilibrului ecologic şi a stării de sănătate a populaţiei.
Caracterizarea eficienţei utilizării resurselor naturale se bazează pe
folosirea unui număr mare de indicatori sintetici şi analitici:
materialintensivitatea (raportarea volumului valoric al resurselor materiale
consumate la venitul naţional sau produsul intern obţinut),
energointensivitatea (consumul de energie electrică - în KWh - pentru

142
obţinerea unei unităţi de venit), metalintensivitatea (reflectă consumurile de
metal - ex. oţel - în unităţi fizice la un anumit nivel al venitului naţional sau
PIB), randamentele agricole (cantitatea de îngrăşăminte la hectar, gradul
de mecanizare, proporţia suprafeţelor irigate etc.).
La nivelul unei unităţi economice, în vederea caracterizării eficienţei
consumului de resurse materiale, se folosesc o serie de indicatori sintetici şi
analitici ca: cheltuieli materiale la 1000 lei producţie marfă sau netă;
consumurile specifice pe categorii de materii prime, materiale, energie etc.
Caracterul relativ limitat al factorilor de producţie şi scumpirea lor, în
condiţiile unei nevoi în continuă creştere şi diversificare, impun din partea
agenţilor economici găsirea celor mai eficiente modalităţi de combinare şi
utilizare a factorilor de producţie.
Pentru realizarea unei utilizări şi combinări cât mai eficiente e
necesară încorporarea progresului tehnic şi tehnologic, a ultimelor cuceriri
ale ştiinţei şi tehnicii.
Un alt factor care trebuie luat în considerare este abilitatea
întreprinzătorului, capacitatea acestuia de adaptare rapidă şi eficientă la
condiţiile pieţei, depăşind momentele dificile pe care le impune concurenţa.
Posibilitatea de a aplica cele mai noi cuceriri al managementului şi
marketingului, de a adopta cele mai bune metode şi practici de organizare
şi conducere a activităţii de producţie, anticipând cerinţele pieţei, va duce la
creşterea eficienţei folosirii factorilor de producţie.
O altă cale de folosire eficientă a factorilor de producţie este
preocuparea majoră pentru un nivel ridicat al productivităţii muncii.
Experienţa dezvoltării economico-sociale arată că ridicarea productivităţii
muncii a reprezentat baza progresului economic, întrucât a avut contribuţia
principală, hotărâtoare la creşterea producţiei de bunuri şi servicii în
condiţiile în care durata medie a muncii în ultimele două secole s-a redus
substanţial; a creat posibilitatea unor redistribuiri importante de populaţie
ocupată din ramurile primare şi secundare spre sectorul terţiar; a permis
reducerea puternică a consumului de muncă pe unitatea de produs.
Direcţiile de urmat pentru o utilizare raţională şi eficientă a factorilor
de producţie, cu posibilitatea creşterii productivităţii acestora, se pot
sintetiza astfel: promovarea pe scară largă a progresului tehnic;
dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi inovaţie; modernizarea tehnicii şi
tehnologiilor de fabricaţie; ridicarea gradului de calificare, organizare şi
disciplină a muncii; utilizarea activă a potenţialului creativ al muncii;
îmbunătăţirea formelor de organizare socială a activităţii în toate domeniile.

Recapitulare concepte cheie/concepte

 factor de producţie; resuse-factori; dezvoltare extensivă; dezvoltare


intensivă; munca; natura şi factorii naturali; capitalul; capitalul real;
capitalul fix; capitalul circulant; circuitul şi rotaţia capitalului; viteza de

143
rotaţie a capitalului; uzura; amortizarea; tehnologiile; informaţia;
resursele informaţionale; abilitatea întreprinzătorului
 combinarea factorilor de producţie; divizibilitatea; adaptabilitatea;
complementaritatea; substituibilitatea; funcţia de producţie; curbe de
isoproducţie (isocuante); varianta optimă de producţie; legea
randamentelor neproporţionale; complementaritate strictă;
complementaritate elastică; randamente crescătoare; randamante
descrescătoare; randamente constante.
 productivitate; productivitatea muncii; productivitatea medie a muncii;
productivitate netă a muncii; productivitatea muncii la nivel naţional;
productivitate marginală; randamentul factorilor de producţie utilizaţi;
consumul specific de factori de producţie; coeficientul capitalului
(mediu şi marginal); rentabilitatea producţiei (întreprinderii).

144
CAP. X. COSTUL BUNURILOR ŞI ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE

10.1. Costul de producţie – abordări conceptuale


10.2. Tipologia costurilor
10.3. Structura şi dinamica costului
10.4. Comportamentul raţional al producătorului
10.5. Reducerea costurilor

10.1. Costul de producţie – abordări conceptuale

Gestiunea resurselor economice presupune studierea factorilor de


producţie în procesul consumării lor, deci calcularea costului de producţie,
a cărui problematică ţine de nivelul microeconomic.
Producţia de bunuri materiale şi servicii presupune consum de
factori de producţie (de muncă şi de capital fix şi circulant) care se
regăseşte în preţul rezultatelor obţinute.
Gestiunea economică necesită calcul economic, examinarea
acestui consum de factori în formă bănească şi, deci, cunoaşterea costului;
aceasta se impune cu atât mai mult în contextul resurselor limitate, care
acţionează restrictiv. Orice agent economic producător, înainte de a
demara o anumită activitate productivă, recurge la un calcul legat de
întrebarea: cât costă producerea bunului respectiv? Răspunsul la această
întrebare se poate obţine analizând costul de producţie. Un cost de
producţie mai mic permite obţinerea unui profit mai mare, permite păstrarea
clienţilor, dă satisfacţie acţionarilor ca şi salariaţilor.
Costul de producţie ocupă un loc important în sistemul categorial al
economiei politice, fiind unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activităţii
economice, reflectând gradul de eficienţă a acesteia prin structura,
mărimea şi evoluţia sa.
Costul de producţie reprezintă expresia bănească a factorilor de
producţie consumaţi cu prilejul producerii şi vânzării de bunuri materiale
sau a prestării de servicii.
Exprimarea bănească a cheltuielilor, independent de mărimea şi
importanţa lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de
factori de producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile măsurarea şi
compararea lor.
În prezent cunoştinţele privind costul de producţie se
îmbogăţesc continuu, astfel încât problematica costului se poate
aborda din mai multe puncte de vedere.
În primul rând mărimea şi dinamica costului sunt subordonate
actelor decizionale de minimizare a lor, de economisire şi raţionalizare
a resurselor care sunt din ce în ce mai scumpe.

145
În al doilea rând apare şi se impune necesitatea calculării mai
multor feluri de costuri, pe domenii relativ restrânse ale activităţii:
costul informaţiei, costul salarial, costul ecologic, costul informaţiei,
costul administraţiei, etc.
În al treilea rând se are în vedere legăturile existente între ramuri,
subramuri şi agenţi economici astfel încât ceea ce într-un loc constituie preţ
de vânzare al produselor respective, în altul, ele reprezintă costul factorilor
achiziţionaţi. Schimbările de preţuri se pot transmite astfel în lanţ, ca efect
propagat, în costuri.
În al patrulea rând, teoria costului de producţie ia în considerare
rolul relaţiilor economice dintre ţări, relaţii care apropie întreprinderile în
ceea ce priveşte gradul înzestrării lor cu factori.
Costul este abordat şi ca şansă sacrificată, ca un cost al renunţării
la producerea sau alegerea a altceva. Acest cost este denumit cost de
oportunitate sau cost alternativ. Astfel, se consideră drept cost real al
oricărei acţiuni costul şansei alternative care trebuie sacrificată în vederea
întreprinderii acţiunii respective. De exemplu, dacă posesorul unei sume de
bani îi foloseşte pentru efectuarea unei excursii în străinătate şi nu pentru
achiziţionarea unui autoturism care-i era necesar, costul excursiei este dat
de preţul autoturismului la care s-a renunţat. Sau costul alternativ minim
acceptat pentru producerea unui televizor va fi egal cu costul altor mărfuri
ce ar putea fi produse cu aceeaşi cantitate de mase plastice, sticlă
specială, metale neferoase etc. În adoptarea deciziilor lor atât producătorii
cât şi consumatorii trebuie să aibă în vedere costurile şanselor şi să aleagă
dintre acestea ţinând cont de raţionamentul economic, comparând costuri
şi beneficii anticipate de pe urma alternativelor.
Costul de producţie are o largă sferă de utilizare; calcularea lui are
loc la nivelul tuturor întreprinderilor sau firmelor producătoare de bunuri
materiale, precum şi în cele care prestează servicii. Autonomia economică
şi financiară a agenţilor economici impune şi o activitate riguroasă de
măsurare şi cunoaştere a costurilor.
Costul de producţie este un indicator economic cu o mare
forţă de oglindire a calităţii activităţii, servind drept criteriu de
fundamentare a opţiunilor şi deciziilor fiecărui producător.
Referindu-ne în continuare la conţinutul şi elementele constitutive
ale costului de producţie, putem spune că o unitate economică efectuează
mai multe tipuri de cheltuieli care sunt incluse în costul de producţie ale
bunurilor fabricate:
- cheltuieli de producţie sau fabricaţie - aici este vorba despre
consumul de capital fix şi circulant. Capitalul fix îşi regăseşte echivalentul
valoric al consumului prin amortizare, în timp ce capitalul circulant se
consumă integral în cadrul fiecărui circuit al procesului de producţie şi se
regăseşte material şi valoric în produsele finite obţinute. Aceste tipuri de
cheltuieli au ponderea cea mai mare în totalul costului de producţie;

146
- cheltuieli de desfacere - de păstrare, ambalare, manipulare,
transport şi expediţie;
- diferite amenzi şi penalizări legate de activitatea defectuoasă a
agentului economic şi suportate din profitul net (penalizări pentru
neexecutarea contractelor, locaţii, dobânzi pentru împrumuturi restante,
penalizări pentru neonorarea la termen a obligaţiilor bugetare etc.);
- cheltuieli independente de producţie şi desfacere (cheltuieli cu
plata primelor de asigurare, cheltuieli pentru prevenirea şi înlăturarea
poluării mediului înconjurător).
Costul de producţie oglindeşte doar o parte a preţului de vânzare,
respectiv aceea care reprezintă cheltuirea de resurse suportată de agenţii
economici producători. Diferenţa dintre preţ şi cost îl reprezintă venitul sau
profitul, care, în condiţiile economiei de piaţă, reprezintă scopul final al
agenţilor economici.
Dacă notăm cu P - preţul de vânzare al produsului
CP - cost de producţie
c - valoarea mijloacelor de producţie consumate (cheltuieli
materiale)
p - profitul
s - cheltuieli cu salariile,
vom avea următoarele relaţii:
P=c+s+p
CP = c + s
CP = P - p
Între cost şi preţ există relaţii de interdependenţă în sensul că la
baza stabilirii preţului stă costul de producţie. Marja de profit pe care şi-o
adaugă agentul economic poate fi mai mare sau mai mică în funcţie de
concurenţă şi de preţul produselor similare aflate pe piaţă. În condiţiile unei
anumite marje de profit, mărimea costului exercită presiune asupra preţului.
Pe lângă aceste aspecte de ordin cantitativ, există şi anumite
deosebiri de ordin calitativ legate de funcţiile celor două categorii (preţ şi
cost) în cadrul procesului reproducţiei cât şi de variaţiile lor în spaţiu. Astfel,
desfacerea producţiei la un preţ de vânzare ce depăşeşte costul de
producţie asigură potenţialul necesar reproducţiei lărgite.

10.2. Tipologia costurilor

Referindu-ne în continuare la tipologia costurilor, pentru început


vom face distincţie între costul contabil şi cel economic.
Costul contabil (explicit) reprezintă cheltuiala măsurabilă în bani,
efectiv suportată de către agentul economic respectiv, pentru plata
materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei, salariilor,
transporturilor, pentru amortizarea capitalului fix precum şi pentru

147
prevenirea sau înlăturarea poluării mediului natural25 etc., dar costul
economic (implicit)26 include şi acele cheltuieli care nu presupun plăţi
către terţi (consumul de muncă al proprietarului firmei, dobânzile cuvenite
capitalului propriu). Costul economic este deci mai mare, incluzând cu
structura sa şi ceea ce constituie profit normal.
În raport cu nivelul la care se face analiza costului acesta poate fi
global şi unitar. O categorie aparte o reprezintă costul marginal.
Costul global cuprinde ansamblul costurilor corespunzătoare unui
volum de producţie dat. Ca elemente structurale, aici se disting costurile fix,
variabil şi total.
1. Costul fix desemnează acele cheltuieli care, privite în totalitatea
lor sunt independente de volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi,
amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile personalului
administrativ etc.).
2. Costul variabil reprezintă acele cheltuieli care, la un nivel dat al
productivităţii, se modifică proporţional cu volumul producţiei (materii prime,
energie, apă, salariile muncitorilor etc.). Există şi unele cheltuieli variabile
care nu se modifică strict proporţional cu modificarea producţiei (orele
suplimentare sunt plătite la cote superioare celor normale etc.).
3. Costul total reprezintă suma costurilor fixe şi variabile.
Modificarea costului total este determinată numai de schimbările costului
variabil.
În acest context trebuie remarcat faptul că atât costurile fixe, cât şi
costurile variabile nu sunt absolut constante şi nici nu se modifică
întotdeauna direct proporţional cu volumul producţiei. Denumirea de costuri
fixe se justifică doar dacă avem în vedere perioade scurte de timp
deoarece pe termen lung o întreprindere poate apela, de exemplu, la
progresul tehnic achiziţionând maşini şi utilaje moderne a căror uzură se va
oglindi diferit în costuri. Deci, atât costurile fixe cât şi cele variabile, pot fi
apreciate ca fiind “relativ-constante” şi “convenţional-variabile”.
Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs sau
pe unitatea de efect util. Costul mediu poate fi, de asemenea, fix, variabil şi
total. Atunci când este vorba de costul mediu, costul fix devine şi el variabil;
acesta scade pe măsura creşterii cantităţii de produse şi sporeşte atunci
când producţia obţinută se micşorează.
Costurile medii se calculează prin raportarea costurilor globale la
cantitatea de bunuri produse. Invers, mărimea costului pentru întreaga
producţie este dependentă de cantitatea de produse obţinute şi de costul
unitar sau mediu.

25
Costurile explicite sunt considerate costuri de oportunitate îmbrăcând forma
plăţilor către furnizorii externi, lucrători şi alţi agenţi care nu deţin părţi din firmă în
calitate de proprietari.
26
Costurile implicite sunt considerate costuri de oportunitate ale utilizării resurselor
deţinute de firmă sau reprezentând contribuţia proprietarilor ei.

148
Mărimea costului mediu este diferită în timp şi spaţiu de la un
produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de factorii consumaţi; în
cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la un producător la altul; la unul şi acelaşi
producător, de la o perioadă la alta în funcţie de modificările intervenite în
dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi
conducere etc.
Costul marginal reprezintă sporul de cost necesar pentru obţinerea
unei unităţi suplimentare de produs; măsoară variaţia costului total pentru o
variaţie infinit de mică a cantităţii de produse.
Costul marginal are o mare importanţă în luarea deciziilor privind
mărirea ofertei de bunuri. Venitul suplimentar ce se poate obţine prin
vânzarea sporului de producţie, trebuie să fie mai mare decât costul
suplimentar.
Costurile marginale au dublu rol: pe baza lor se iau decizii pentru
stabilirea capacităţilor optime; ele fac posibilă cea mai eficientă compunere
a programelor de producţie.
Luarea în considerare a costurilor marginale privesc cu deosebire
deciziile pe termen scurt, pentru deciziile pe termen lung trebuie ţinut
seama de costurile medii.
În funcţie de etapele consumării resurselor pe fluxul activităţii ce se
desfăşoară în întreprindere, distingem:
a) Costul de secţie care cuprinde cheltuieli cu materii prime şi
materiale, salarii directe, cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului,
reparaţii, amortizarea capitalului fix, cheltuieli comune ale secţiilor etc.;
b) Costul de uzină format din costul de secţie plus cheltuielile
generale ale întreprinderii;
c) Costul complet, comercial este constituit din costul de uzină la
care se adaugă cheltuielile de desfacere efectuate de către unitatea
producătoare.
După momentul determinării costului, avem:
a) Costul antecalculat (“ex-ante”) la nivel de produs, sortiment,
unitate economică, ramură, pe baza normelor şi normativelor de consum
ale elementelor componente ale costului producţiei;
b) Costul postcalculat (“ex-post”), obţinut în urma procesului de
producţie. Acesta poate fi mai mare, mai mic sau egal cu costul
antecalculat. Cunoaşterea celor două categorii de cost e importantă
deoarece, prin comparare, se pot lua măsuri de reducere a costului efectiv
şi încadrarea sa în normele de consum specific, anticipat determinate.

10.3. Structura şi dinamica costului

Structura costului de producţie evidenţiază elementele componente ale


costului, ponderea pe care o are fiecare element în total, legătura dintre ele,
precum şi tendinţele ce se manifestă în evoluţia lor.

149
În ţara noastră, conform legislaţiei în vigoare, cheltuielile din
componenţa costului de producţie se grupează pe elemente primare
astfel:
a) cheltuieli materiale (materii prime şi materiale, combustibili,
energie şi apă, amortizare, cheltuieli cu reparaţiile etc.);
b) cheltuieli cu munca vie: salarii, impozitul pe fondul de salarii,
contribuţii pentru asigurările sociale;
c) contribuţia la fondul de cercetare ştiinţifică, dezvoltare
tehnologică şi introducerea progresului tehnic; alte cheltuieli ca:
impozite pe clădiri, taxe şi alte cheltuieli prevăzute de lege.
Structura costului de producţie cunoaşte modificări în spaţiu şi
timp. În spaţiu, elementele ce compun costul au o pondere diferită în totalul
cheltuielilor în funcţie de specificul activităţii.
În timp, structura se modifică de la o perioadă la alta sub influenţa
mai multor factori. Printre aceşti factori mai importanţi sunt cei legaţi de
progresul tehnic, de preocuparea întreprinderilor de a achiziţiona maşini şi
utilaje mai performante cu o productivitate mare, de a ridica gradul de
calificare al muncitorilor, de a îmbunătăţii calitatea organizării şi conducerii
firmei.
Alţi factori sunt independenţi de activitatea întreprinderii şi anume
modificarea preţurilor materiilor prime, combustibilului şi energiei,
revendicările salariaţilor privind creşterea nivelului salariilor, modificarea
diferitelor taxe şi impozite, cote de asigurare, dobânzi etc.
În acest context, nu trebuie neglijat rolul tot mai important pe care îl
deţin cheltuielile efectuate pentru protecţia mediului înconjurător, al prevederii
şi înlăturării poluării apei, aerului şi solului. Recurgerea la tehnici şi tehnologii
nepoluante, reciclarea deşeurilor şi reziduurilor industriale a devenit o
necesitate stringentă, care trebuie supravegheată la scara întregii economii
naţionale.
Având în vedere definiţiile anterioare referitoare la costurile totale,
medii şi marginale, putem scrie:
Tabelul nr. 10.1.
- costul total: , unde CF - cost fix
CV - cost variabil
CT - cost total
- costul mediu: CT , unde CTM - cost total
CTM = mediu
Q
CF Q - volumul producţiei
CFM = CFM - cost fix mediu
Q
CVM - cost variabil mediu
CV
CVM =
Q
- costul marginal: ∆CT , unde CMG - cost marginal
CMG =
∆Q ∆ CT - variaţia costului total
∆ Q - variaţia producţiei

150
Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, în funcţie de
cantitatea de produse, poate fi sugerat prin datele (ipotetice) cuprinse în
tabelul ce urmează; presupunem că producătorul respectiv, în vederea
fabricării unei cantităţi crescânde din produsul “A”, va trebui să suporte
următoarele costuri:

Tabelul nr. 10.2.


Cant. Cost Cost Cost Cost Cost Cost mediu Cost
de fix variabil total global mediu Mediu total margi-
prod. global global CT =CF + fix variabil CTM nal
Q CF CV CFM CVM CT CMG =
CV =
CF CV Q =CT1
= =
Q Q
−CT 0
1 400 160 560 400 160 560 -
2 400 280 680 200 140 340 120
3 400 360 760 133 120 253 80
4 400 560 960 100 140 240 200
5 400 800 1200 80 160 240 240
6 400 1200 1600 66 200 266 400

Datele din tabel pun în relief dependenţa categoriilor de costuri (cu


excepţia costului global fix) de producţie obţinută. Costul marginal se
determină prin diferenţa dintre costul total global al producţiei curente şi cel
al producţiei anterioare şi se raportează la sporul producţiei.
Comportamentul costurilor globale se poate realiza într-o formă mai
expresivă prin prezentarea grafică a evoluţiei lor - vezi figura nr. 10.1

CT CT
1600 CT 1600 CT
1400 CV 1400 CV
1200 1200
1000 1000
800 800
600 CF
600 CF
400
400
200
200
0 1 2 3 4 5
6 7 8 Q 0 1 2 3 4
5 6 7 8
Fig.nr. 10.1. Evoluţia Q
costurilor totale

151
Datorită constanţei lor în raport cu producţia, costurile fixe se
prezintă din punct de vedere grafic ca o dreaptă continuă, paralelă cu axa
abscisei. Chiar dacă volumul producţiei este egal cu zero, costurile fixe nu
pot fi nule, ele înregistrând cel puţin cota de amortizare a capitalului fix aflat
în stare de nefuncţionare, dar supus uzurii fizice şi morale.
Costurile variabile sunt nule la un volum de producţie egal cu zero.
Evoluţia costurilor totale se găseşte într-o relaţie directă cu creşterea
producţiei. În figura nr. 10.2 sunt trasate curbele costurilor medii şi a
costului marginal:
.
600

500 CMG

400 CTM

300

200 CVM

100
CFM

0 1 2 3 4 5 6 Q

Fig.nr.10. 2. Evoluţia costurilor medii şi a


costului marginal

De data aceasta, rezultă că mărirea volumului producţiei dă naştere


la modificarea tuturor costurilor medii, inclusiv a costului fix mediu. Costul fix
mediu se micşorează, deoarece volumul global (constant) al costului fix se
raportează la o cantitate crescândă a producţiei obţinute. Curbele costului
variabil mediu, costului total mediu şi a costului marginal încep prin
descreştere, trecând printr-un minim, după care, cunosc, şi ele, tendinţa de
creştere (aceasta se datorează faptului că mărirea producţiei a fost devansată
de creşterea costului variabil, respectiv, a costului total).
Curba costului marginal trece prin punctul de minim a curbei
costului total mediu. Aceasta înseamnă că pentru orice nivel al producţiei
unde costul marginal este mai mic decât costul total mediu, creşterea cu o
unitate a producţiei va determina reducerea în continuare a costului total
mediu. Atunci când costul marginal este mai mare decât costul total pe
unitatea de produs, orice creştere a producţiei conduce la creşterea
costului total unitar. Nivelul optim al producţiei este dat de punctul de

152
intersecţie a curbei costului marginal cu curba costului total mediu (în cazul
nostru 240=240 pentru o producţie Q=5). Dincolo de acest punct costul
marginal şi cel total mediu încep să crească iar producţia devine
nerentabilă. Acest punct se mai numeşte şi “cost minim al combinării
factorilor de producţie”.
De asemenea atâta timp cât costul marginal este situat sub curbele
costului total şi variabil pe unitatea de produs, producţia poate fi mărită în
condiţii de rentabilitate.
Punctul de intersecţie al costurilor marginale şi totale pe unitatea de
produs ne indică limita inferioară până la care poate fi redus preţul de
vânzare fără ca întreprinderea să înregistreze pierderi.
Deci costurile marginale prezintă o foarte mare importanţă în
semnalarea limitelor minime şi maxime ale producţiei.
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul
marginal se află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel,
costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie
creşte, şi invers. Costul marginal se reduce atunci când productivitatea
marginală creşte, şi invers. Redăm mai jos dependenţa evoluţiei costurilor
mediu şi marginal de evoluţia productivităţii medii şi marginale.27

WM şi Wmg

WM

Wmg

0
CTM şi Cmg Q

Cmg
CTM

0 Q

Fig. nr. 10.3. Curbele de cost şi productivitate

27
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 82

153
Cercetarea evoluţiei costului pe termen lung impune sublinierea
faptului că în această situaţie toţi factorii folosiţi pot fi consideraţi ca
variabili. Pe termen scurt, producţia unei firme se modifică doar pe seama
schimbării volumului inputurilor variabile, iar pe termen lung firma îşi
planifică extinderea sau restrângerea dimensiunii ei. Firma poate să decidă
atât nivelul producţiei, cât şi modalitatea de producţie. Evoluţia costului pe
termen lung poate fi prezentă grafic astfel: (vezi figura nr. 10.4).

C Cmg
Cm1 Cm3 Cml
Cost mediu
A pe termen
C lung
Cm2

economii dezeconomii
Q1 de scară Q2 de scară Q3 Q

Fig. nr. 10.4. Evoluţia costului pe termen lung

Se observă că şi curba costului mediu pe termen lung are formă de


“U”, iar curba costului marginal, ca şi pe termen scurt, intersectează curba
costului mediu în punctul său minim.
Curba costurilor medii pe termen lung este tangentă la curba
costurilor pe termen scurt (CM1, CM2, CM3) în puncte situate la stânga sau
la dreapta faţă de nivelul minim. Pe măsură ce creşte producţia se modifică
randamentele, apărând economii sau dezeconomii.
În faţa randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte pe
termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie a crescut şi, deci,
cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi,
întreprinderea realizând economii de scară.
În faza randamentelor constante, costul mediu este constant pe
termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie este constantă, şi,
deci, cantitatea produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori
utilizaţi. Q2 reprezintă dimensiunea producţiei începând de la care
întreprinderea atinge costul mediu minim pe termen lung.
În faza randamentelor descrescătoare, costul mediu creşte pe
termen lung, productivitatea medie se micşorează iar cantitatea produsă se

154
măreşte mai încet decât cantitatea de factori utilizaţi; în acest caz avem
dezeconomii de scară.
Evident, decizia de modificare a dimensiunilor întreprinderii este
condiţionată de asigurarea profitului maxim.
În perioada contemporană este necesară adăugarea în structura
costurilor şi a cheltuielilor cu prevenirea şi înlăturarea poluării mediului
natural. Aceste cheltuieli trebuie incluse în costul total la producător.
Cunoaşterea structurii costului de producţie, a modificării acestuia în
timp şi spaţiu are o importanţă deosebită în orientarea acţiunilor de
reducere a costului, acţionându-se cu preferinţă asupra cheltuielilor cu
ponderea cea mai mare.
Pornind de la egalitatea P = C + pr , unde P - preţ de vânzare; C - cost
de producţie; pr - profit, se poate trage concluzia că mărimea preţului este în
strânsă legătură cu mărimea costului şi a profitului. Pentru un cost de
producţie dat (stabilit), singurul care acţionează asupra mărimii preţului ar fi
profitul (presupunând ceilalţi factori constanţi). Dar se ştie că, de cele mai
multe ori, întreprinzătorul nu are posibilitatea să-şi stabilească preţul dorit,
acesta fiind stabilit de piaţă, el trebuind să ţină seama de preţul competitiv.
Pentru a se putea alinia la preţurile concurenţilor, întreprinzătorul trebuie să
acţioneze asupra costului în sensul reducerii acestuia păstrându-şi profitul
neschimbat sau, dacă e nevoie, reducându-l şi pe acesta.
Pe termen lung, la un nivel dat al preţurilor factorilor relaţia cost -
randament se va prezenta astfel: unui randament crescător îi corespunde
un cost mediu descrescător; unui randament constant îi corespunde un
cost mediu constant; unui randament descrescător îi corespunde un cost
mediu crescător

10.4 Comportamentul raţional al producătorului

În activitatea lor de producţie, agenţii economici sunt interesaţi să se


comporte cât mai raţional, să ajungă la o modalitate prin care la un cost de
producţie dat să asigure maximizarea producţiei sau realizarea aceluiaşi
volum al producţiei cu un cost de producţie minim.
În acest sens, producătorul trebuie să-şi calculeze pragul de
rentabilitate şi să-şi stabilească un anumit optim.
Pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii indică
volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producătorul
obţine profit. În acest punct, încasările totale ale întreprinderii (It), obţinute
prin vânzarea produselor respective sunt egale cu costul total global (Ctg)
iar profitul (Pr) este nul. În punctul mort au loc egalităţile:
P × qr = It = Ctg
Ctg
P= = CTM P - preţ de vânzare unitar
qr

155
qr - cantitatea de produse corespunzătoare pragului de rentabilitate;
CTM - cost total mediu
Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt, nu se poate
menţine pe termen lung fără ca firma să fie afectată şi să fie nevoită să iasă
din afaceri.
Există două modalităţi de determinare a pragului de
rentabilitate: liniară şi neliniară. Metoda liniară se aplică în cazul în care
costul variabil evoluează direct proporţional cu volumul producţiei. În figura
nr.10.6. observăm evoluţia costurilor şi stabilirea punctului mort.

Figura nr. 10. 6. Pragul de rentabilitate pentru un cost total ce


evoluează liniar

Încasări, costuri
profit

ÎT
pierderi CTG

R
CVT

CFT

0 cantitate

Dacă ţinem seama că:


Ctg = Cft + Cvt şi Cvt = CVM ⋅ qr
⇒ P × qr = Cft + qr ⋅ CVM
( P − CVM ) ⋅ qr = Cft
Cft
qr =
P − CVM
Producţia qr reprezintă volumul critic al producţiei, corespunzător
pragului de rentabilitate sau punctului mort.
Din grafic rezultă că în intervalul în care costurile totale depăşesc
încasările totale, se înregistrează pierderi; intersecţia celor două drepte - a
încasărilor totale şi cea a costurilor totale - marchează pragul de
rentabilitate (când profitul este nul); de la punctul în care încasările totale
depăşesc costurile totale, întreprinderea obţine profit.
Metoda neliniară are loc în situaţia în care costul variabil total are o
evoluţie neproporţională faţă de volumul producţiei, aşa cum, de fapt, se

156
întâmplă în realitate. În această situaţie şi costul total global va avea o
evoluţie neliniară. Metoda neliniară este ilustrată în figura nr.10.7.

Figura nr. 10.7. Pragul de rentabilitate pentru un cost total care evoluează
neliniar

Încasări, costuri
CTG pierdere
IT

profit
pierdere CVT

CFT

0 cantitate

Din grafic se observă:


- o zonă a pierderilor, în condiţiile în care volumul de producţie este
redus, iar costurile totale depăşesc încasările totale;
- o zonă de profit, cuprinsă între pragul de rentabilitate inferior şi
pragul de rentabilitate superior, când încasările totale depăşesc costurile
totale globale;
- o zonă de pierderi, la un volum de producţie ridicat, la dreapta
pragului de rentabilitate superior.
Realizarea optimului producătorului presupune existenţa unor
alegeri posibile, într-un anumit cadru de mişcare. Optimul este considerat,
totodată stare de echilibru, deoarece producătorul nu mai este nevoit să
caute altă soluţie.
Alegerile producătorului vizează atât perioade scurte cât şi lungi.
Pe termen scurt optimul producătorului este legat în primul rând de
volumul producţiei, el alegând acel volum al producţiei care în condiţiile
date, duce la maximizarea profitului (diferenţa maximă dintre volumul
încasărilor şi cel al costului de producţie).
Când producătorul optează pentru modificarea volumului producţiei
trebuie să ia în considerare evoluţia costului marginal şi a încasării

157
marginale. Se obţine profit maxim atunci când încasarea marginală este
egală cu costul marginal.
Pe termen lung optimul producătorului vizează variaţia tuturor
factorilor de producţie. Aici se urmăreşte atât mărimea optimă a
întreprinderii care să permită maximizarea producţiei la un nivel dat al
costului sau realizarea unui volum dat al producţiei cu un cost minim, dar şi
combinarea optimă a factorilor de producţie care să asigure maximizarea
producţiei.
Producătorul are trei alternative:
a) alegerea optimală pentru un volum de producţie dat care să se
obţină cu un minim de cheltuieli totale;
b) schimbarea dimensiunii producţiei fără o substituire de factori de
producţie ci doar o variaţie a acestora în aceeaşi proporţie;
c) schimbarea de scară (dimensiunea) a producţiei cu schimbare de
factori şi modificarea raportului acestora.
Un anume tip de comportament al producătorului este dat de
constrângerea bugetară, respectiv de limitele resurselor economice
disponibile ale acestuia.
Producătorii compară preţul factorilor de producţie, alegându-i pe
aceea care asigură aceleaşi efecte, respectiv, prin a căror combinare şi
substituire se realizează costuri totale tot mai reduse şi profituri mari.

10.5. Reducerea costurilor

Reducerea costurilor de producţie constituie o problemă de maximă


importanţă în activitatea oricărui agent economic, cu influenţe directe
asupra creşterii şi dezvoltării economice.
Pentru reducerea costului de producţie trebuie avută în vedere în
primul rând limita resurselor de materii prime şi energie, ale, resurselor
economice în general, care îndeamnă la raţionalitate în utilizarea lor. Aici
se impun atenţiei cunoştinţele ştiinţifice privitoare la ingineria valorii care
presupune realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea şi
performanţa.
Cele mai importante căi de reducere a costurilor care trebuie
avute în vedere de un producător sunt:
1) - reducerea cheltuielilor materiale şi energetice pe unitatea de
produs;
2) - creşterea productivităţii muncii;
3) - reducerea cheltuielilor administrativ - gospodăreşti.
1) Reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs este
cea mai importantă care de reducere a costurilor, valabilă pentru
majoritatea ramurilor şi firmelor. Această operaţiune duce la alte efecte
economice cum sunt: obţinerea de produse suplimentare din aceeaşi
cantitate de materii prime, materiale, energie etc.; lărgirea posibilităţilor de

158
creştere a producţiei prin utilizarea deplină şi eficientă a capitalului fix fără
investiţii suplimentare.
Pentru realizarea acestei prime căi de reducere a costurilor,
direcţiile principale de acţiune trebuie să urmărească: micşorarea
consumurilor specifice de materii prime şi materiale, combustibili şi energie
etc.; perfecţionarea aprovizionării tehnico-materiale; folosirea înlocuitorilor;
recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile; îmbunătăţirea indicilor
de folosire a utilajelor, maşinilor şi instalaţiilor etc.
2) Creşterea productivităţii muncii duce la creşterea volumului de
produse obţinut cu aceleaşi cheltuieli de muncă vie şi duce la scăderea
cheltuielilor cu salariul pe unitatea de produs.
Se impune, de asemenea, o sporire mai accentuată a productivităţii
muncii decât creşterea gradului de înzestrare tehnică a muncii.
3) Reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti, respectiv
a cheltuielilor cu salariile personalului administrativ, cheltuieli pentru poştă,
telegraf, telefon, amenzi, penalităţi, locaţii, este o altă cale de reducere a
costului de producţie, datorită nivelului lor destul de ridicat.
Pentru realizarea acestei căi se impune: extinderea şi generalizarea
mecanizării şi automatizării atât a producţiei cât şi a evidenţei a lucrărilor de
birou, a gestiunii; o dimensionare corectă, raţională a acestor cheltuieli pe
baza unor norme şi normative judicios elaborate.
Aceste căi de reducere a costurilor constituie direcţii şi modalităţi
concrete de acţiune în funcţie de specificul fiecărei activităţi şi trebuie
privite nu în mod izolat ci în unitatea lor, în strânsă interdependenţă.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 cost de producţie; cost de oportunitate; cheltuieli de producţie sau


fabricaţie; cheltuieli de desfacere; amenzi şi penalizări; cheltuieli
independente de producţie şi desfacere
 cost contabil (explicit); cost economic (implicit), cost global, cost fix,
cost variabil, cost mediu (unitar), cost marginal, cost de secţie, cost de
uzină, cost complet, cost antecalculat, cost postcalculat
 elemente primare, cheltuieli materiale, cheltuieli cu munca vie,
contribuţia la fondul de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi
introducerea progresului tehnic, alte cheltuieli; structura costului de
producţie; factori de influenţă; comportamentul diferitelor tipuri de
costuri, nivelul optim al producţiei; importanţa costurilor marginale;
termen scurt; termen lung; economii de scară; dezeconomii de scară
 prag de rentabilitate (punct mort); mod de determinare a pragului de
rentabilitate; optimul producătorului

159
 căi de reducere a costurilor, reducerea cheltuielilor materiale pe
unitatea de produs, creşterea productivităţii muncii; reducerea
cheltuielilor administrativ-gospodăreşti

160
CAP. XI. PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

11.1. Conceptul de piaţă. Diversitatea pieţelor


11.2. Cererea de bunuri şi servicii şi elasticitatea ei
11.3. Oferta de bunuri şi servicii şi elasticitatea ei
11.4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă. Formarea preţului de
echilibru

11.1. Conceptul de piaţă. Diversitatea pieţelor

Apariţia şi dezvoltarea economiei de schimb (de mărfuri) este


indisolubil legată de categoria economică „piaţă”. Piaţa a constituit puntea
de legătură între producţie şi consum, între producătorii şi consumatorii
autonomizaţi.
Piaţa s-a extins şi diversificat în concordanţă directă cu dezvoltarea
factorilor de producţie, cu creşterea productivităţii şi randamentului utilizării
lor. Dezvoltarea pieţei a evoluat şi evoluează concomitent în trei direcţii
strâns legate între ele:
- în spaţiu, prin extinderea tranzacţiilor care au loc pe piaţă la spaţii
teritoriale tot mai mari
- creşterea cantităţii de bunuri economice ce constituie obiect al
vânzării-cumpărării
- diversificarea structurii bunurilor destinate schimbului, ca urmare a
adâncirii diviziunii sociale a muncii şi a progresului ştiinţifico-tehnic
În general sunt acceptate următoarele elemente fundamentale
care caracterizează piaţa:
- este un spaţiu economico-geografic în care îşi desfăşoară
activitatea economică şi acţionează agenţii economici;
- locul de manifestare şi întâlnire a cererii cu oferta de bunuri şi
servicii;
- locul de întâlnire a cumpărătorilor şi vânzătorilor;
- locul de încheiere a tranzacţiilor economice, a actelor de vânzare-
cumpărare a căror obiect îl reprezintă mărfurile;
- locul de formare a preţului
- cadrul de manifestare a concurenţei, care îndeplineşte rolul de
regulator
- are un accentuat caracter impersonal
Sintetizând cele de mai sus se poate spune că piaţa reprezintă un
spaţiu geoeconomic unde se întâlnesc şi se confruntă agenţii economici şi
bunurile lor, adică oferta şi cererea, un subsistem de afaceri economice de
schimb şi de relaţii economice, o reţea de comunicaţii, un ordinator social
care, prin intermediul pârghiilor din care se compune, reglează diviziunea

161
muncii, coordonează orientările actorilor economici şi asigură echilibrul
între ofertă şi cerere.
Piaţa este o realitate deosebit de diversă şi diversificată. În teoria
economică se întâlnesc mai multe criterii de clasificare a pieţelor. Le
vom prezenta pe cele mai reprezentative:
a) după cadrul de desfăşurare:
- pieţe interne – locale, regionale, naţionale;
- pieţe externe – internaţionale
b) după natura bunurilor ce formează obiectul tranzacţiilor:
- piaţa bunurilor şi serviciilor de consum final
- piaţa factorilor de producţie
- piaţa financiar-valutară
c) după modul de funcţionare a diferitelor pieţe:
- pieţe unde nu este necesară întâlnirea fizică a ofertantului cu
clientul
- pieţe concentrate, centralizate (bursele, pieţele en gros)
- pieţe dispersate, descentralizate (pieţe en detail)
d) după forma concurenţei:
- piaţă cu concurenţă perfectă
- piaţă cu concurenţă imperfectă
e) după timpul în care se transferă obiectul schimbului:
- piaţă la vedere, când livrarea bunurilor se face pe loc, sau în cel
mult 48 de ore de la încheierea contractului
- piaţă la termen, când livrarea bunurilor are loc la o dată ulterioară,
convenită, mobilul principal fiind speculaţiile.
f) după modul de organizare:
- pieţe permanente
- pieţe periodice
sau
- magazine
- hale publice
- târguri
- expoziţii cu vânzare
- case de comenzi
- burse, etc.

11.2. Cererea de bunuri şi servicii şi elasticitatea ei

Un loc esenţial în funcţionarea economiei de piaţă îl joacă cererea şi


oferta, raportul dintre ele având un caracter obiectiv, reflectat fiind de legea
cererii şi ofertei. Ea exprimă legătura generală, esenţială, cauzală între
mărimea şi dinamica cererii, respectiv ofertei, şi nivelul şi dinamica
preţurilor bunurilor economice pe piaţă, precum şi pentru primele două.

162
Prin cerere se înţelege cantitatea dintr-o anumită marfă dorită, care
poate fi cumpărată de un individ, într-o perioadă determinată de timp, la un
preţ unitar dat. Aceasta este cererea individuală.
Cererea pieţei (totală) pentru un bun se obţine prin însumarea
cererilor individuale pe piaţa bunului respectiv.
Modificarea preţului unitar în sensul reducerii sale, determină
procesul de extindere a cererii, respectiv de creştere a cantităţii cerute, în
timp ce creşterea preţului unitar determină contracţia, respectiv reducerea
cantităţii cerute pe piaţa unui produs. Astfel, raporturile de cauzalitate dintre
modificarea preţului unitar al unui bun şi schimbarea cantităţii cerute dau
conţinut legii generale a cererii.
Această situaţie poate fi ilustrată printr-un exemplu care să pună în
evidenţă efectul modificării preţului asupra cantităţii cerute.

Situaţii posibile Preţul unitar (p) Cantitatea cerută (Q)


u.m./bucată Mii buc.
A 30 2
P B 25 4
C C contracţia
20 6
30 D cererii15 8
E 10 10
25
La un preţ de 30 unităţi monetare pe bucată, cumpărătorii sunt
dispuşi să cumpere
20 doar 2 bucăţi din bunul oferit spre vânzare pe piaţă, în
timp ce la un preţ unitar de la 10 unităţi monetare pe bucată sunt dispuşi să
cumpere 10 15unităţi. Aceste relaţii pot fi reprezentate grafic:

10 extinderea C'

cererii

0 2 4 6 8 10 Q

Fig. nr. 11.1. Curba cererii

163
unde CC’ - curba de cerere
Odată cu scăderea preţului asistăm la extinderea cererii şi, invers,
odată cu creşterea preţului, la contracţia cererii. Are loc o deplasare dintr-
un punct în altul de-a lungul curbei cererii.
Curba de cerere reprezintă un tip de funcţie. Relaţia dintre volumul
cererii şi nivelul preţului este, de regulă, de proporţionalitate inversă.
Dar cererea unui bun nu reacţionează numai la modificarea preţului,
ci şi la modificarea altor factori precum modificarea venitului
consumatorilor, modificarea gusturilor acestora, modificarea preţurilor altor
produse ce pot substitui bunul în cauză sau pot fi substituite de el sau îi
sunt complementare, numărul de cumpărători, previziunile privind evoluţia
preţului şi a venitului.
Deplasarea curbei cererii spre stânga sau spre dreapta indică
variaţia cantităţii cerute de bunul respectiv în funcţie de modificarea altor
variabile decât preţul.
Dacă luăm în considerare venitul consumatorilor, o creştere a
acestuia va duce la deplasarea curbei cererii spre dreapta, la creşterea
cantităţii cerute din bunul respectiv. Acest comportament are loc pentru
bunurile normale, adică acele bunuri pentru care cererea creşte atunci
când veniturile consumatorilor cresc.
Există însă o categorie de bunuri aparte - numite inferioare - care
nu se supun legii generale a cererii. Ele au fost puse în evidenţă pentru
prima dată de economistul englez Robert Giffen (1837-1910). El a
observat că cererea consumatorilor faţă de aceste bunuri scade la o
creştere a venitului şi invers. Explicaţia ar consta în faptul că o creştere a
venitului permite consumatorilor să-şi sporească cantităţile cumpărate din
bunurile considerate superioare (carne, unt, brânzeturi etc.) şi să-şi reducă
cererea pentru cele inferioare (pâine, cartofi etc.), iar la o scădere a
venitului asistăm la reducerea consumului de bunuri superioare în favoarea
celor inferioare, relativ mai ieftine.
La variaţia preţului, aceste bunuri inferioare au tot o comportare
atipică. În cazul creşterii preţului la aceste bucuri la aceste bunuri, cererea
creşte şi invers.
Concluzionând, putem spune că cererea pentru un anumit bun
economic este determinată de mai mulţi factori:
a) capacitatea de cumpărare a consumatorilor, care determină
de fapt cererea de piaţă, ea reprezentând cererea solvabilă. La rândul său
aceasta depinde de nivelul global al veniturilor existente în societate
precum şi de repartiţia lor pe consumatori; dar şi de nivelul preţurilor;
b) voinţa de cumpărare, care depinde în primul rând de
intensitatea şi urgenţa nevoilor, de anticipaţiile privitoare la evoluţia
venitului şi preţurilor.
Elasticitatea cererii se referă la sensibilitatea cererii la modificarea
preţului sau a altui factor determinant al cererii. În termeni absoluţi

164
elasticitatea ne arată cu cât creşte (scade) cererea la modificarea unui
factor determinant al acesteia.
Coeficientul elasticităţii cererii (Ec) ne arată gradul sau procentul
modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altei condiţii a
cererii. El se determină ca raport între modificarea cererii (variabilă
dependentă) şi modificarea unui factor al cererii (variabilă independentă).
Coeficientul elasticităţii cererii pentru bunul x în funcţie de
modificarea preţului acestui bun (Ecpx) se poate calcula astfel:

∆C ∆P ∆C P
Ecpx = − : =− ⋅
C P C ∆P
unde:
ΔC = modificarea cererii pentru produsul x;
C = cererea iniţială pentru acel produs;
ΔP = modificarea preţului pentru produsul x;
P = preţul iniţial al produsului.
Cu excepţia bunurilor inferioare, elasticitatea în funcţie de preţ
este de sens negativ, deoarece o creştere a preţului duce la o scădere a
cantităţii cerute şi invers.
Această elasticitate este cu atât mai mare cu cât bunul respectiv va
avea mai mulţi înlocuitori, un preţ mai ridicat, să fie mai durabil şi va fi cu
atât mai mică cu cât bunul are un preţ mai mic, nu are înlocuitori, aparţine
bunurilor indispensabile, este complementar altui bun.
Din punct de vedere al elasticităţii în funcţie de preţ cererea unui
bun poate fi:
1) cerere perfect inelastică sau rigidă, când Ecp = 0;
2) cerere perfect elastică, când Ecp →∞;
3) cerere cu elasticitate unitară, când Ecp = 1;
4) cerere elastică, când Ecp > 1;
5) cerere inelastică, când Ecp < 1.
În cazul cererii cu elasticitate unitară volumul valoric al cererii
rămâne neschimbat.
În cazul unei cereri elastice, volumul valoric al acesteia se modifică,
într-o proporţie superioară modificării preţului.
În cazul cererii inelastice, volumul valoric al cererii se modifică într-o
proporţie inferioară modificării preţului.
Se poate determina şi coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de
venit (Ecvx), sau de alt factor determinant al cererii în mod analog.
Elasticitatea cererii în funcţie de venit este, de regulă, de sens
pozitiv, deoarece cantitatea de bunuri cerută creşte odată cu venitul şi
scade odată cu acesta, excepţie făcând bunurile inferioare.
Mărimea cererii unui bun se poate modifica şi sub incidenţa
modificării preţului altui produs, având în acest caz elasticitatea
încrucişată (Ecpx (y)(z)).

165
Coeficientul elasticităţii cererii pentru bunul x în funcţie de
modificarea preţului altor bunuri (exemplu y şi z), în condiţiile în care ceilalţi
factori care determină cererea pentru bunul x nu se modifică, se calculează
astfel:
∆C P
Ecpx ( y )( z ) = ⋅
∆P C

unde P = preţul bunului y sau z iniţial.


Elasticitatea încrucişată măsoară intensitatea interdependenţei între
două bunuri. Când creşte cererea pentru bunul x datorită majorării preţului
bunului y, atunci bunul y poate fi substituit cu bunul x şi Ecpx(y) > 0. Când
consumatorii cumpără mai puţin din bunul x datorită creşterii preţului la
bunul z, atunci bunul z este complementar bunului x şi Ecpx(z) < 0.

11.3. Oferta de bunuri şi servicii şi elasticitatea ei

Alături de cerere, un loc important îl ocupă oferta, deoarece cele


două categorii ale pieţei trebuie analizate în mod corelat, între ele
stabilindu-se un anumit raport ce reprezintă forma specifică de exprimare a
legăturilor dintre producţie şi consum.
Prin ofertă se înţelege cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe
care un vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă determinată de
timp, la un anumit preţ.
Relaţia dintre ofertă şi nivelul preţului poate fi exprimată în esenţă
astfel: modificarea preţului de pe piaţa unui bun determină extinderea şi
contracţia ofertei; dacă preţul creşte, oferta se va extinde, deci va creşte
cantitatea oferită, iar dacă preţul se va reduce, oferta se contractă, adică se
va reduce cantitatea oferită. Raporturile de cauzalitate dintre modificarea
preţului şi cantitatea ofertei reprezintă de fapt legea generală a ofertei
(conform acestei legi creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite
iar reducerea preţului are efect invers).
Corelaţia dintre nivelul preţului şi mărimea ofertei poate şi ilustrată astfel:

Situaţii posibile Preţul unitar (p) Cantitatea cerută (Q) mii buc.
u.m./bucată
A 10 2
B 15 4
C 20 6
D 25 8
E 30 10

Deci pe măsură ce creşte preţul unitar asistăm, concomitent la


creşterea ofertei. Această legătură poate fi reprezentată grafic prin curba

166
de ofertă, care reprezintă un tip de funcţie, ca şi curba de cerere (vezi
figura 11.2.).
Între evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o relaţie directă,
pozitivă, ceilalţi factori care influenţează oferta presupunându-se constanţi.
O deplasare de-a lungul curbei de ofertă arată variaţia cantităţii din bunul
respectiv oferită spre vânzare odată cu modificarea preţului. Dar oferta
reacţionează nu numai la modificarea preţului ci şi la modificarea altor
factori cum ar fi, de exemplu, modificarea costurilor. În acest caz poate
avea loc o deplasare a curbei de oferă spre dreapta sau spre stânga.
Fig.nr. 11.2. Curba ofertei
P
extinderea O'
30 ofertei

25

20

15

10 contracţia
O
ofertei

0 2 4 6 8 10 Q
O reducere a costurilor de producţie poate duce la mărirea ofertei şi
deplasarea curbei ofertei spre dreapta, preţul de vânzare rămânând
neschimbat. La o creştere a costurilor de producţie asistăm la o deplasare
spre stânga a curbei ofertei, deci o reducere a cantităţii oferite pe piaţă.
Alţi factori care pot determina deplasări ale curbei ofertei la acelaşi
nivel al preţului sunt: preţul altor bunuri, numărul firmelor care produc
acelaşi bun, taxele şi subsidiile, previziunile privind evoluţia preţului şi
evenimentele social-politice şi naturale.
De asemenea, în dimensionarea ofertei un rol esenţial îl au factorii
de producţie - disponibilitatea (abundenţa sau raritatea), fluiditatea,
mobilitatea şi randamentul lor. Astfel, putem vorbi de o ofertă fixă, în cazul
rarităţii absolute a factorilor de producţie şi o ofertă flexibilă, în cazul rarităţii
relative a factorilor de producţie, când bunul economic poate fi reprodus în
proporţii variabile cu ajutorul factorilor de producţie.
Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării în
funcţie de schimbarea preţului sau a oricărei din condiţiile ofertei.

167
Coeficientul elasticităţii ofertei în funcţie de preţ (Eop) se
determină astfel:

∆O ∆P ∆O P
E op = : = ⋅
O P ∆P O

unde ∆O = modificarea ofertei pentru bunul economic


O = oferta iniţială pentru bunul respectiv.
Din punct de vedere al elasticităţii distingem:
1) ofertă rigidă sau perfect inelastică, când EOP=0;
2) ofertă perfect elastică, când EOP → ∞;
3) ofertă cu elasticitatea unitară, când EOP =1;
4) ofertă elastică, când EOP >1;
5) ofertă inelastică, când EOP <1.
Elasticitatea ofertei, ca şi elasticitatea cererii, prezintă o importanţă
deosebită în procesul decizional, deoarece în funcţie de evoluţia preţului de
pe piaţa fiecărei bun, veniturile totale încasate depind atât de forma
elasticităţii cererii, cât şi de posibilităţile de adaptare a ofertei la această
evoluţie.
În afara cazurilor de raritate absolută, elasticitatea ofertei unui bun
depinde de existenţa stocurilor disponibile şi de posibilitatea de sporire a
producţiei bunului în cauză. Aceasta din urmă este condiţionată de
existenţa factorilor de producţie (subutilizarea lor favorizează extinderea
producţiei prin folosirea deplină a lor, iar utilizarea deplină favorizează o
anumită rigiditate a ofertei), fluiditatea şi mobilitatea factorilor de producţie
precum şi posibilităţile de timp de care dispun producătorii pentru sporirea
volumului producţiei.
Elasticitatea ofertei este superioară pe perioadă scurtă în raport cu
perioada de piaţă şi mai mare în perioada lungă comparativ cu cea scurtă.

11.4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă. Formarea preţului de


echilibru

Deşi examinarea separată a cererii şi ofertei a prilejuit obţinerea


unor informaţii valoroase despre fiecare în parte, aceste două pârghii ale
mecanismului pieţei nu sunt izolate una de cealaltă, ci interacţionează, se
presupun reciproc, se condiţionează şi influenţează una pe alta. Unind
baremurile cererii şi ofertei din paragrafele anterioare vom obţine
următoarele rezultate:
Situaţii posibile Preţ unitar u.m./buc Cant. cerută (mii buc.) Cantitatea oferită (mii buc.)
A 30 2 10
B 25 4 8
C 20 6 6
D 15 8 4
E 10 10 2

168
Observăm că echilibrarea cererii şi a ofertei, adică egalizarea lor se
produce pentru 6 mii bucăţi, la un preţ unitar de 20 u.m./bucată. Acest preţ
poartă numele de preţ de echilibru, adică preţul la care cantităţile oferite şi
cantităţile cerute se egalizează.
Considerând preţul variabilă independentă, interacţiunea dintre
cerere şi ofertă o putem reprezenta şi grafic (fig. 11.3.). La un preţ mai
ridicat decât cel de echilibru, observăm existenţa unui excedent al ofertei
asupra cererii, care în final va duce la scăderea preţului. La un preţ inferior
preţului de echilibru, avem un exces de cerere care în final va duce la
creşterea preţului şi reechilibrare. Punctul de intersecţie al celor două curbe
este singurul punct în care forţele de presiune asupra preţului se
egalizează, prin proiecţia lui pe axele de coordonate obţinându-se
cantitatea de echilibru Qe şi preţul de echilibru Pe.

Preţ exces de ofertă

C O’

30

25 E
Pe 20
15
C’
10
O exces de cerere

0 2 4 6 Qe 8 10 cantitate

Fig. nr. 11.3. Formarea preţului de echilibru


Interacţiunea dintre cerere şi ofertă constituie o legătură funcţională
obiectivă generală, permanentă, durabilă şi stabilă în cadrul pieţei libere,
cunoscută ca legea economică a interacţiunii cererii şi ofertei de
mărfuri. Conţinutul principal al acţiunii acestei legi îl constituie egalizarea
cantităţii oferite cu cea cerută pe piaţă.
Momentele principale ale acţiunii acestei legi se pot rezuma la
următoarele: mişcarea spre egalizare, adică mişcarea de apropiere a
cantităţii oferite şi a cantităţii solicitate; menţinerea stării de egalitate sau de
echilibru; reegalizarea sau reeechilibrarea lor în caz de dezechilibru.

169
Rezultatul cel mai important al acţiunii acestei legi economice este
preţul de echilibru. Sub influenţa diferiţilor factori, corelaţia dintre cantităţile
cerute şi cantităţile oferite se schimbă, pot avea loc deplasări ale curbei
cererii sau ofertei faţă de o situaţie de echilibru stabilită la un moment dat,
fiind influenţat preţul de echilibru, care se modifică.
Grafic, aceste modificări se pot urmări în figura 11.4.
Observăm că deplasarea curbei ofertei spre stânga (reducerea ei)
duce la stabilirea unui nou punct de intersecţie – E’ şi a unui nou preţ – PE’
mai ridicat decât cel iniţial (PE), iar deplasarea curbei ofertei spre dreapta
(creşterea ei) duce la stabilirea altui punct de intersecţie – E’’ şi a unui nou
preţ de echilibru – PE’’ mai scăzut decât cel iniţial.
Analog se întâmplă în cazul în care se deplasează curba cererii şi
oferta rămâne relativ stabilă.

P P
C O’ O O’’ C’’ C C’ O

PE’ E’
PE’ E’
PE E
PE E E’’
PE’’ PE’’ E’’

0 Q 0 Q
Fig. nr. 11.4. Deplasările curbei ofertei şi cererii şi modificarea
preţului de echilibru

În practică are loc însă şi modificarea simultană a cererii şi a ofertei,


preţul de echilibru rămânând acelaşi când sporul cererii este egal cu sporul
ofertei, sau, modificându-se, când cererea şi oferta se modifică inegal.
Influenţa exercitată de cerere şi ofertă asupra preţului de echilibru
diferă şi în funcţie de perioada de timp la care ne referim:
- pe termen foarte scurt oferta nu se poate modifica, astfel că doar
modificarea cererii va duce la modificarea preţului de echilibru
- pe termen scurt oferta poate suferi unele modificări prin acţiunea
asupra volumului factorului de producţie muncă, dar nu se poate interveni
asupra capitalului fix, oferta fiind puţin elastică
- pe termen lung atât oferta cât şi cererea sunt elastice.

170
Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 piaţă, caracteristici ale pieţei, criterii de clasificare a pieţelor


 legea cererii şi a ofertei; cerere; legea generală a cererii şi ofertei;
bunuri substituibile; bunuri complementare; bunuri normale; bunuri
inferioare; capacitate de cumpărare a consumatorului; voinţa de
cumpărare; elasticitatea cererii; coeficientul elasticităţii cererii;
elasticitate încrucişată;
 oferta; legea generală a ofertei; elasticitatea ofertei; coeficientul
elasticităţii ofertei
 legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă; preţul de echilibru; deplasarea
curbei cererii şi ofertei

171
CAP. XII. CONCURENŢA – PÂRGHIE ESENŢIALĂ A PIEŢEI

12.1. Concurenţa: concept, mecanism, factori de influenţă, indicatori


de măsurare
12.2. Concurenţa perfectă
12.3. Concurenţa imperfectă
12.4. Implicarea statului pe piaţa concurenţială

12.1. Concurenţa: concept, mecanism, factori de influenta, indicatori


de măsurare

Concurenţa constituie o trăsătură esenţială a economiei de piaţă.


Ea se prezintă drept coordonata fundamentală la care se raportează
economia de piaţă, terenul pe care se manifestă competiţia dintre agenţii
economici, mijlocul prin care libera iniţiativă poate acţiona nestingherit spre
realizarea unei înalte finalităţi economice.
Concurenţa reprezintă competiţia, rivalitatea dintre agenţii
economici ofertanţi (producători de mărfuri, comercianţi, bancheri, etc.)
pentru a atrage de partea lor clientela consumatoare, în vederea obţinerii
unor profituri cât mai mari. Ea exprimă, totodată, comportamentul specific,
interesat al tuturor subiecţilor de proprietate în condiţiile economiei de
piaţă, care pentru a-şi atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare şi
confruntare.
Economia modernă de piaţă presupune concurenţa generalizată în
toate sectoarele economice şi nu doar confruntarea limitată la piaţă şi
desfăşurată cu mijloacele exclusive ale acesteia. Astfel, pentru un bun,
concurenţa se circumscrie tuturor etapelor pe care le parcurge acesta, în
drumul său de la producător la consumator, respectiv de la concepţie şi
proiectare până la producere, vânzare şi urmărirea comportării în consum.
Concurenţa face posibil ca prin mecanismul preţurilor, al cererii şi
ofertei, agenţii economici să producă doar ceea ce este dorit şi cerut de
consumatori, la costurile cele mai scăzute, cu eficienţa cea mai ridicată. Ea
constituie un stimulent pentru cei ce lucrează şi o forţă coercitivă pentru cei
care lucrează prost, obligându-i să reducă cheltuielile, să sporească
capitalul, să-şi modernizeze activitatea prin investirea în cercetare şi
concretizarea rezultatelor în toate fazele activităţii.
Concurenţa contribuie la distribuirea şi folosirea resurselor de care
dispune societatea la un moment dat în funcţie de nevoile reale ale
acestora, stimulează progresul general contribuind la reducerea costurilor
şi prin aceasta a preţului de vânzare.
Din cele subliniate reiese faptul că, concurenţa se manifestă ca o
lege economică obiectivă specifică economiei de schimb - legea

172
concurenţei - care exprimă relaţiile dintre producători, precum şi dintre
producători şi consumatori, în vederea asigurării unor condiţii cât mai
favorabile pentru producerea şi desfacerea bunurilor economice.
Instrumentele luptei de concurenţă se grupează în două
categorii:
a. de natură economică: reducerea costurilor de producţie sub
cele ale concurenţilor; diminuarea preţurilor de vânzare; creşterea calităţii
bunurilor; acordarea unor facilităţi clienţilor; publicitate.
b. de natură extraeconomică: obţinerea de informaţii privind
activitatea concurenţilor; sponsorizarea unor acţiuni sociale; presiuni
morale asupra clienţilor, speculând cu promptitudine situaţiile critice
(războaie, crize) şi eludând chiar legile ţării. În cazuri limită se recurge la
corupţie, şantaj, boicot sau chiar violenţă deschisă.
Corespunzător instrumentelor de concurenţă, aceasta poate fi
departajată în loială şi neloială.
Concurenţa loială constă în utilizarea nediscriminatorie de către
toţi ofertanţii a unora din instrumentele economice amintite, în condiţiile
accesului liber pe piaţă şi ale deplinei posibilităţi de cunoaştere a
mijloacelor de reglementare a relaţiilor de vânzare-cumpărare.
Concurenţa neloială rezidă în mărirea artificială a propriilor bunuri,
în stimulente deosebite acordate clienţilor, în utilizarea unor mijloace
extraeconomice de pătrundere şi de menţinere pe piaţă etc. În ţările cu
economie pe piaţă s-au adoptat reglementări speciale care incriminează
actele de concurenţă neloială, acte legate de: crearea de confuzie în
legătură cu activitatea altor concurenţi, afirmaţii false cu privire la calitatea
produselor concurenţilor, ademenirea prin diverse metode a salariaţilor
concurenţilor pentru a obţine diverse informaţii etc. De aceea, concurenţa
neloială este cunoscută şi sub denumirea de concurenţă incorectă sau
nelegală.
Concurenţa poate fi abordată în trei sensuri: ca politică sau strategie
comercială a firmelor; ca structură de piaţă şi ca proces sau mecanism
economic.28
Ca politică sau strategie comercială a firmelor, concurenţa vizează
totalitatea mijloacelor, modalităţilor prin care firma încearcă să ocupe sau
să-şi îmbunătăţească poziţia pe piaţă.
Structura de piaţă este legată de condiţiile în care concurenţa există
la un moment dat pe o anumită piaţă, aici avându-se în vedere numărul şi
puterea agenţilor economici participanţi la schimb, gradul de diferenţiere a
produsului, fluiditatea pieţei, gradul de mobilitate a factorilor de producţie,
transparenţa pieţei, etc.
Ca proces sau mecanism, concurenţa reflectă sistemul de legături
între agenţii economici prezenţi pe piaţă şi cadrul obiectiv al desfăşurării
28
Universitatea Babes-Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Economice, Catedra de
Economie Politică, Economie politică, volumul I, Cluj-Napoca, 2000, p. 128

173
acestora. Prin acest mecanism, actele subiective ale indivizilor sunt
transformate în acţiuni socialmente necesare, conforme cu legile
economice obiective, cu raţionalitatea economiei de piaţă.
Mecanismul concurenţial prezintă o serie de virtuţi incontestabile:
- în primul rând reprezintă motorul care pune în mişcare ansamblul
de legături dintre capitalurile individuale şi capitalul social, prin conectarea
producătorilor individuali la producţia socială. Fiecare producător individual
pentru a putea funcţiona trebuie să intre în legătură cu alţi producători
individuali, cu anumite categorii de vânzători şi cumpărători atât în amonte,
pentru asigurarea condiţiilor producţiei, cât şi în aval, pentru realizarea
(vânzarea şi încasarea) mărfurilor produse de el;
- în al doilea rând asigură executarea cerinţelor celorlalte legi
economice obiective, sancţionând încălcarea cerinţelor acestora (mai ale
prin procesul de faliment); fără acţiunea concurenţei, a opoziţiei
permanente dintre producători, aceştia nu ar face eforturi deosebite pentru
folosirea eficientă a resurselor existente la un moment dat în societate;
- în al treilea rând, concurenţa transformă suma intereselor
individuale în necesităţi sociale, determină agenţii economici să-şi dispute
supremaţia pe baza calităţii, competitivităţii şi eficienţei, manifestându-şi în
acest mod caracterul constructiv;
- în al patrulea rând, concurenţa contribuie la egalizarea progresivă
a veniturilor, a condiţiilor de viaţă. Progresul general al ţărilor dezvoltate
economic, în care concurenţa s-a desfăşurat din plin, nu poate fi contestat
- în al cincilea rând, concurenţa asigură alocarea optimă a
resurselor, reglarea diviziunii sociale a muncii şi stabilirea echilibrului la
nivel micro şi macroeconomic.
Pe lângă virtuţi, concurenţa are şi unele limite. Astfel, unii
producători procedează la deteriorarea calităţii bunurilor, la poluarea
mediului înconjurător; urmărind reducerea costului de producţie,
diminuează îndeosebi costul salarial; dacă acest lucru nu este posibil, din
cauza sindicatelor, atunci procedează la ridicarea preţului de vânzare al
produselor. De asemenea, concurenţa poate fi însoţită de speculă, mai ales
atunci când cererea depăşeşte cu mult oferta, permiţând anumitor
persoane să se îmbogăţească uşor şi rapid, în detrimentul maselor
populare. Astfel, apare necesitatea preîntâmpinării sau atenuării efectelor
negative ale concurenţei, prin diferite măsuri de apărare a intereselor
salariaţilor, a consumatorilor, a micilor producători, a ţărilor slab dezvoltate.
Deşi concurenţa orientează fundamental deciziile luate de agenţii
economici, acţiunea ei se impune de regulă nu anterior ci ulterior venirii pe
piaţă.
Mecanismele concurenţiale diferă de la o perioadă la alta, de la o
piaţă la alta. Factorii şi condiţiile care fac să se contureze mai multe tipuri
de concurenţă sunt: numărul şi puterea economică a participanţilor la
tranzacţii; gradul de diferenţiere a bunului care satisface o anumită nevoie

174
umană; facilităţile acordate sau restricţiile ridicate în calea celor care
intenţionează să intre într-o ramură, pe o anumită piaţă; gradul de
transparenţă a pieţei; raportul dintre oferta şi cererea de bunuri;
complexitatea şi funcţionalitatea reţelei pieţelor într-o ţară sau alta;
conjunctura politică internă şi internaţională.
Dacă luăm în considerare numărul şi puterea economică a
participanţilor pe piaţă avem următoarele tipuri de pieţe:
Tabelul 12.1.
Numărul agenţilor Numeroşi (cu forţă Câţiva (fiecare Unul
Numărul a- ofertei economică puternic)
genţilor cererii redusă)
Numeroşi (cu forţă Piaţă Oligopol Monopol
economică monopolistică
redusă)
Câţiva (fiecare Oligopson Oligopol bilateral Monopol
puternic) contracarat

Unul Monopson Monopson Monopol bilateral


contracarat

Ca indicatori de măsurare ai gradului de concurenţă şi


monopolizare pot fi folosiţi următorii:
- numărul agenţilor economici aflaţi pe piaţă. Cu cât acest număr
este mai mare, cu atât gradul de concurenţă este mai ridicat şi invers.
- mărimea firmelor. Pentru aprecierea dimensiunilor unei firme se ia
în considerare mărimea capitalului, volumul producţiei, cifra de afaceri,
numărul de salariaţi, etc. Din punct de vedere al concurenţei are importanţă
firma lider, sau primele 10 firme din cadrul unei ramuri ce acţionează pe o
anumită piaţă, calculându-se ponderea deţinută în cadrul ramurii sau pieţei
pentru indicatorii de mai sus.
- indicatori privind concentrarea pieţei, care pun în evidenţă faptul
că pieţele sunt segmentate. Se poate determina coeficientul de concentrare
(Jones) – Cc - ca însumare a ponderilor firmelor conducătoare în totalul
producţiei unei ramuri sau vânzărilor pe o anumită piaţă: Cc = S1 + S2 + …
+Sn, sau coeficientul de concentrare Herfindahl-Hirschman – HHI, prin
însumarea ponderilor ridicate la pătrat ale firmelor care produc sau
comercializează un produs pe o anumită piaţă: HHI = S12 + S22 +…+Sn2.

12.2. Concurenţa perfectă

Concurenţa perfectă (pură) presupune un asemenea raport de


piaţă, încât, pe de o parte, toţi ofertanţii să-şi vândă producţia, la preţul
pieţei, fără ca vreunul dintre ei şi toţi împreună să-l poată influenţa
hotărâtor, pe de altă parte, solicitanţii să poată cumpăra ceea ce au nevoie

175
şi cât doresc din fiecare bun la acelaşi preţ al pieţei, de asemenea, fără a-l
putea modifica după voinţa lor.
Principalele caracteristici ale concurenţei perfecte sunt:
a) Atomicitatea participanţilor care presupune un număr mare de
vânzători şi cumpărători pe piaţă, de mărime şi de forţă comparabile, astfel
că nici unul să nu poată exercita vreo acţiune asupra cantităţii produse sau
a preţului de vânzare.
b) Omogenitatea bunurilor conform căreia produsele sunt identice,
astfel încât celor care cumpără să le fie indiferent de la ce producător obţin
produsul.
c) Fluiditatea pieţei. Cumpărătorii pot să-şi aleagă în mod liber
furnizorii, iar producătorii pot intra sau ieşi, în mod liber, dintr-o piaţă anume
sau într-o ramură sau alta, neexistând bariere juridice sau instituţionale la
intrarea unor noi producători concurenţi pe piaţa unui anumit produs.
d) Perfecta transparenţă a pieţei în sensul cunoaşterii perfecte a
acesteia de către toţi agenţii economici (atât a situaţiei concrete a acesteia
cât şi a schimbărilor ce pot interveni în cadrul ei).
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie care presupune că
factorii de producţie (muncă, capital) sunt orientaţi spre domeniile care
asigură profitul maxim posibil. Producătorii pot părăsi pieţele unde obţin
pierderi şi se pot orienta spre acelea care le asigură profit.
Concurenţa perfectă are o existenţă teoretică, întrucât în practică
este imposibil să fie reunite simultan cele cinci trăsături care definesc
conţinutul acestui tip de concurenţă. Acest tip de concurenţă serveşte însă
ca model teoretic de analiză a mecanismului pieţei concurenţiale.
Realitatea economică atestă existenţa unei forme de concurenţă ce
întruneşte caracteristicile concurenţei complete cu o excepţie:
omogenitatea produselor este înlocuită cu diversificarea lor, cumpărătorii
având posibilitatea să aleagă marfa concretă pe care o doresc din genul
dat de marfă, iar vânzătorii pot să-şi impună preţul şi chiar cantitatea prin
politica noilor sortimente de produse, deosebite de cele vechi. Este vorba
de concurenţa monopolistică.
Concurenţa monopolistică permite să se pună în evidenţă
importanţa pe care o are concurenţa prin produse, în condiţiile economiei
contemporane, alături de celelalte două variabile ale concurenţei: preţul şi
cantitatea produsă. În multe cazuri, eterogenitatea produsului nu decurge
din diferenţele de calităţi intrinseci ale acestuia ci de diferenţele de
prezentare, de mărci, de condiţii de credit avantajoase, servicii post
vânzare etc., ce urmează a segmenta piaţa, a menţine clientela, relativ
stabilă, şi a evita ca aceasta să abandoneze producătorul la cea mai mică
diferenţă de preţuri.
Forma de concurenţă monopolistică prezintă elemente ce apar atât
la concurenţa perfectă cât şi la monopol. Principalele trăsături ale acesteia
sunt:

176
a) un număr mare de vânzători aflaţi în faţa a numeroşi
cumpărători;
b) diferenţierea produselor din punct de vedere al calităţii, design-
ului etc.;
c) înlocuirea în mare măsură a concurenţei prin preţuri cu
concurenţa prin produse (mărfuri);
d) inexistenţa unor restricţii la intrarea în ramură a altor întreprinderi.
Firma monopolistă nu poate vinde o cantitate nelimitată de produse
la preţul pieţei (ca în condiţiile concurenţei perfecte) producătorii
confruntându-se cu o cerere neelastică.

12.3. Concurenţa imperfectă

Regimul economic prezent în ţările dezvoltate este unul mixt, în


care se îmbină iniţiativa privată cu cea publică, concurenţa liberă cu
monopolul, piaţa actuală reprezentând un amestec de concurenţă perfectă
şi imperfectă.
La prima vedere, concurenţa imperfectă apare ca fiind o formă de
manifestare a concurenţei în general, opunându-se liberei concurenţe şi
negând-o pe aceasta, unii subiecţi economici având posibilitatea să
influenţeze prin acţiunile lor raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi
nivelul preţurilor, în scopul obţinerii unor profituri mai mari şi mai stabile.
Condiţiile concurenţei imperfecte pot fi considerate următoarele :
- absenţa unei structuri atomizate a ansamblului economic şi
prezenţa unei structuri moleculare concretizată în existenţa unui număr mic
de subiecţi economici, care şi-au instaurat dominaţia în ramura sau
subramura de producţie în care desfăşoară activitate, prin puterea lor
economică putând influenţa în mod sensibil cererea sau oferta şi nivelul
preţurilor.
- diversificarea produselor care face ca eterogenitatea acestora să
ia locul omogenităţii. Această condiţie se poate realiza la modul real
(îmbunătăţirea calităţi produselor) sau iluzoriu (mod de prezentare,
ambalare, reclamă, publicitate, etc.)
- existenţa unor bariere de ordin economic şi/sau extraeconomic în
calea mişcării libere a capitalului tehnic, a mâinii de lucru, a mărfurilor şi a
preţurilor
- lipsa de transparenţă pe piaţă. Lupta pentru maximizarea profitului
a transformat secretul comercial, economic într-una din cele mai eficiente
arme ale luptei de concurenţă pentru succesul economic individual. Piaţa a
încetat să mai fie instituţia atotştiutoare care să asigure informarea
completă şi veridică a actorilor economici.
Concurenţă imperfectă, în funcţie de numărul şi forţa economică a
agenţilor economici producători şi consumatori, poate avea următoarele
forme:

177
- monopol: un vânzător domină relaţiile sale cu concurenţii,
impunându-şi condiţiile de preţ sau de calitate pe piaţă;
- oligopol: dominată de câţiva producători-vânzători, de regulă, de
talie mare;
- monopson, duopson, oligopson: piaţa este dominată de anumiţi
cumpărători puternici - unul, doi, câţiva.
Cea mai răspândită formă de piaţă în ţările cu economie de piaţă
este cea de tip oligopol, aceasta fiind dominată de câţiva producători,
vânzători, de regulă, de talie mare.
Oligopolul este acea formă a concurenţei imperfecte caracterizată
prin existenţa unui număr mic de firme ce produc bunuri similare (ex.:
industria oţelului) sau diferenţiate (ex.: industria automobilelor), firme care
datorită ponderilor pe care le deţin în ansamblul ofertei, reuşesc să
influenţeze formarea preţului în scopul maximizării profiturilor.
Interdependenţa dintre firmele oligopoliste obligă pe fiecare firmă
în parte să ţină cont de reacţiile celorlalte, să prevadă aceste reacţii, fiecare
este sensibilă la modificarea unor decizii ale concurenţilor privind preţul sau
cantitatea produsă. Incertitudinile previziunilor (presupunerilor) rezultă
nu numai din dificultăţile generale de informare, ci şi din natura acestei
forme de concurenţă. Este greu de prevăzut care vor fi reacţiile celorlalţi
parteneri.
O altă caracteristică a oligopolului este strategia diversificării
produselor şi activităţilor.
În condiţiile oligopolului, firma exercită o anumită influenţă asupra
preţului, dar nu-l poate alege ca în cazul monopolului, deoarece ea trebuie
să ţină seama de reacţiile uneori foarte pregnante ale celorlalte firme şi de
consecinţele acestora asupra propriei activităţi.
În teoria economică sunt consemnate următoarele forme de
oligopol29:
a) oligopol pur sau oligopol diferenţiat, în funcţie de existenţa
sau absenţa diferenţierii produselor.
Dacă produsele sunt identice vorbim de oligopol pur, unde
interdependenţele între firme sunt mai mari, orice modificare de preţ din
partea unei firme fiind resimţită puternic de celelalte. Dacă produsele sunt
diferenţiate, modificările de preţ vor afecta în măsură mai mică ceilalţi
competitori.
b) în funcţie de legăturile reciproce, de gradul de coordonare, putem
vorbi de oligopol complet coordonat (înţelegeri directe între firme),
oligopol parţial coordonat (înţelegeri spontane sau tacite) şi oligopol
fără coordonare.
Oligopolul complet coordonat poate să ia forma cartelului, acordul
încheiat între firme vizând exclusiv nivelul preţului sau atât preţul de
vânzare, cât şi nivelul producţiei.
29
Ibidem, p. 137

178
În mod obişnuit, oligopolul presupune însă o coordonare spontană,
fiecare firmă luând în considerare reacţiile celorlalte la propriile acţiuni, în
funcţie de aceasta stabilindu-şi propriile politici comerciale. Aici pot să
apară două tipuri de relaţii concurenţiale: acceptarea unei firme lider a cărei
influenţă este dominantă sau cooperarea voluntară determinată de interese
comune, etica afacerilor sau toleranţa reciprocă.
Oligopolul fără coordonare se poate manifesta sub forma unor relaţii
de concurenţă agresivă în domeniul stabilirii preţurilor şi a desfacerii
mărfurilor (oligopoluri omogene), a unor relaţii concurenţiale cu accent pe
calitatea/noutatea produsului şi reclamă (oligopoluri diferenţiate) sau a unor
relaţii concurenţiale înlănţuite în cadrul unor ramuri cu număr mare de firme
dar diferenţiate din punct de vedere al mărimii şi puterii lor economice.
c) din punct de vedere al maximizării profiturilor, putem vorbi de
oligopol complet sau oligopol parţial.
Oligopolul complet presupune relaţii foarte strânse între firme,
profiturile cumulate ale firmelor fiind maximizate (cazul ideal), în caz contrar
avem oligopol parţial (acesta are corespondent în practică).
Monopolul se particularizează prin existenţa unui singur producător
(vânzător) care dispune de întreaga ofertă dintr-un anume domeniu sau
ramură de activitate.
Situaţia de monopol este diversă, existând monopoluri private sau
publice, naturale sau legale (administrative, instituţionale), tehnologice,
obiective sau subiective etc.
În toate aceste cazuri monopolul îşi exercită numai în aparenţă
dominaţia absolută asupra pieţei, deoarece:
a) există dictatul pieţei - exercitat prin stabilirea preţului de vânzare -
care modifică deseori dimensiunile cererii bunului creat de firma respectivă
în sens contrar celor aşteptate;
b) există înlocuitori pentru orice bun economic, ceea ce dă naştere
unei virtuale concurenţe a produselor substituibile;
c) poziţia de monopol a unei anumite firme poate fi pusă sub semnul
întrebării pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată, datorită
schimburilor economice internaţionale;
d) dominaţia pieţei de către monopoluri se loveşte de reacţiile
consumatorilor şi uneori, chiar de reglementările elaborate de stat în
vederea protejării cumpărătorilor.
În situaţia pieţei de monopol preţul nu mai prezintă o variabilă
exogenă a întreprinderii, aceasta fixându-i nivelul în funcţie de o serie de
factori, dintre care cererea şi mărimea costurilor de producţie se detaşează
ca importanţă, acestea condiţionând direct volumul încasărilor şi masa
profitului.

12.4. Implicarea statului pe piaţa concurenţială

179
În prezent nimeni nu mai contestă necesitatea implicării statului pe
piaţă, cel puţin prin impunerea unor norme, reguli de desfăşurare a
concurenţei care să avantajeze şi producătorii şi consumatorii.
Reglementarea concurenţei apare necesară datorită imperfecţiunilor
acesteia, datorită limitelor şi consecinţelor negative ale procesului
concurenţial30.
Politica economică în domeniul concurenţei presupune un set
de instrumente care stau la baza creării, protejării şi dezvoltării
mecanismelor pieţei libere. Ea urmăreşte să prevină practicile
anticoncurenţiale, dar şi modificările în structura economică ce pot facilita
aceste practici.
Elaborarea şi aplicarea reglementărilor în domeniul concurenţei
vizează o abordare structurală, focalizată pe cota de piaţă şi pe
concentrarea economică şi o abordare comportamentală, concentrată
preponderent pe combaterea practicilor anticoncurenţiale şi pe politica de
preţuri.
Promovarea şi aplicarea concretă a legislaţiei de protecţie a
concurenţei trebuie să fie flexibilă, mai ales în cazul unor ţări cu o piaţă
internă de dimensiuni reduse, pentru a permite firmelor naţionale să poată
atinge dimensiuni care să le permită să concureze pe piaţa internaţională.
Situaţiile de monopol şi oligopol natural necesită o abordare
corespunzătoare, recunoaşterea lor ca atare, conferirea statutului de
monopol legal şi crearea unui regim instituţional privind administrarea lor. În
cazul industriilor noi se pune problema protejării acestora cel puţin până la
„maturitate” faţă de concurenţa străină a firmelor existente şi încurajarea
totodată a apariţiei şi dezvoltării unor firme naţionale.
Abordarea comportamentală se concentrează pe modul cum
funcţionează mediul de afaceri urmărindu-se împiedicarea înţelegerilor
asupra preţurilor, ca şi acordurile de limitare a producţiei sau de împărţire a
pieţei. Distribuţia exclusivă, cooperarea între firme în domeniul cercetării-
dezvoltării, al stabilirii unor standarde, concentrările (fuziuni, achiziţii,
societăţi mixte) sunt examinate fiecare în parte.
Practica în domeniul concurenţei a demonstrat că cel mai bun
instrument de aplicare a legislaţiei îl constituie o agenţie independentă,
care să aibă o viziune echilibrată a politicilor structurale şi
comportamentale, să clarifice unele aspecte precum: precizarea clară a
„pragului” deasupra căruia va fi aplicată legea (dacă criteriile de pornire sau
de respingere a unei investigaţii sunt prea largi există pericolul apariţiei
unor monopoluri, iar dacă sunt prea riguroase poate fi afectată creşterea şi
dezvoltarea economică); definirea pieţei (de referinţă), monopol sau poziţie
dominantă; identificarea practicilor interzise în sine şi a celor analizate de la
caz la caz; separarea funcţiilor de investigaţie de cele de decizie;

30
Ibidem, p.142-144

180
posibilitatea de intervenţie în cazul unor politici guvernamentale care
afectează concurenţa.
În România legislaţia aferentă concurenţei este reprezentată de
Legea 21/1996 (legea concurenţei, armonizată cu legislaţia din Uniunea
Europeană), Legea 11(1991 – privind combaterea concurenţei neloiale,
Legea 31/1996 privind regimul monopolului de stat, regulamente şi
instrucţiuni elaborate de Consiliul Concurenţei.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 concurenţa; legea concurenţei; instrumentele luptei de concurenţă;


instrumente economice; instrumente extraeconomice; concurenţă
loială; concurenţă neloială; virtuţi ale mecanismului concurenţial; limite;
factori şi condiţii pentru conturarea mai multor tipuri de concurenţă;
indicatori de măsurare a gradului de concurenţă şi monopolizare
 concurenţă perfectă(pură); caracteristici; atomicitatea participanţilor;
omogenitatea bunurilor; fluiditatea pieţei; perfecta transparenţă a
pieţei; perfecta mobilitate a factorilor de producţie
 concurenţa monopolistică, trăsături
 concurenţă imperfectă; condiţiile concurenţei imperfecte; oligopol;
forme de oligopol; monopol; forme de monopol
 politica economică în domeniul concurenţei; abordare structurală şi
comportamentală; agenţie independentă; legislaţie aferentă
concurenţei

181
CAP. XIII. PREŢURILE. TIPURI DE PIEŢE ŞI MECANISME DE
FORMARE A PREŢURILOR

13.1. Conceptul de preţ. Categorii de preţuri


13.2. Formarea preţului de echilibru pe piaţa cu concurenţă perfectă
13.3. Formarea preţului pe piaţa monopolistică
13.4. Formarea preţului pe piaţa de oligopol
13.5. Formarea preţului pe piaţa de monopol
13.6. Implicarea statului în formarea preţurilor

13.1. Conceptul de preţ. Categorii de preţuri

Funcţionarea normală şi eficientă a mecanismului economiei de


piaţă este condiţionată de intensificarea şi extinderea utilizării pârghiilor
valorice, în special a preţului, categoria esenţială în reglarea economică şi
alocarea factorilor de producţie. Practic, nu există proces economic şi
social care să nu fie influenţat de nivelul preţului.
Preţul şi etalonul său - moneda - au cunoscut accepţii şi interpretări
diferite, ale diverselor curente şi şcoli de gândire economică. Fiind o
categorie strâns legată de valoare şi pornind de la interpretările care se
aduc valorii (teoria obiectivă şi teoria subiectivă), ansamblul concepţiilor
privitoare la preţ, le putem grupa în două categorii:
a) Conform teoriei obiective a valorii preţul este considerat ca
expresie bănească a valorii. În acest caz, preţul este dependent de doi
factori: mărimea valorii mărfii, cu care se află în raport direct proporţional
(cu cât valoarea este mai mare, cu atât preţul va fi mai mare şi invers) şi
puterea de cumpărare a banilor cu care se află într-un raport invers
proporţional (cu cât puterea de cumpărare a banilor va fi mai mare, cu atât
preţul va fi mai mic şi invers).
b) Conform teoriei subiective a valorii, preţul este dat de
utilitate şi raritate. Astfel, egalitatea dintre două mărfuri ce se schimbă
este dat de egalitatea utilităţii finale sau marginale a unităţilor
corespunzătoare. În acest caz, valoarea tuturor unităţilor existente dintr-un
produs este dată de utilitatea ultimei unităţi, respectiv utilitatea finală sau
marginală.
Preţul evidenţiază atât estimarea valorii de către cumpărători, prin
prisma utilităţii, cât şi evaluarea rarităţii bunurilor respective prin prisma
costurilor lor.
În general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită
pentru cumpărarea unui bun în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă. Preţul
reprezintă un instrument complex de măsurare economică, respectiv de
măsurare monetară (bănească), care reflectă în nivelul lui atât cheltuielile

182
de muncă efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea acestuia,
cererea şi oferta, raritatea, precum şi alte variabile (unele economice).
O asemenea interpretare a preţului creează compatibilitatea dintre
teorii, scoţând în evidenţă complexitatea acestui element al pieţei şi
necesitatea analizei lui în corelaţie cu celelalte componente ale pieţei -
cererea, oferta şi concurenţa. Interesele producătorului şi consumatorului,
raportul dintre ele determină raportul dintre cerere şi ofertă, reprezintă
substanţa preţului şi influenţează nivelul şi dinamica lui.
Nivelul şi structura preţului se află sub influenţa permanentă a
variabilelor intrărilor şi ieşirilor sistemului economic. Preţul se constituie
astfel într-un principal mesaj de reglare a mecanismului economic, de
semnalizare a stării sistemului economic şi de anticipare a evoluţie sale.
Rolul esenţial al preţurilor în cadrul mecanismului economic este
reliefat prin funcţiile acestora.
a. Funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi a
rezultatelor constă în aceea că prin intermediul preţurilor, are loc
exprimarea monetară a indicatorilor ce caracterizează activitatea
economico-socială.
b. Funcţia de informare a agenţilor economici cu privire la
fenomenele şi procesele care au loc pe piaţă, cu privire la interesele
concurenţilor, ocupă un loc central. De regulă, preţul transmite tuturor
agenţilor economici, în mod operativ, informaţii privitoare la cerere, ofertă şi
alte situaţii ale pieţei privitoare la factorii de producţie (abundenţă sau
raritate), profitabilitatea investiţiilor etc. Preţul apare ca un “sistem de
semnale” care coordonează deciziile agenţilor economici, servind la
împărţirea unei oferte limitate de factori de producţie - între producători - şi
a unei cantităţi limitate de bunuri şi servicii - între consumatori.
c. Funcţia de stimulare a producătorilor evidenţiază faptul că
preţurile, prin nivelul lor, au o influenţă directă asupra veniturilor şi
cheltuielilor agenţilor economici şi constituie un element motivaţional
esenţial al acţiunilor întreprinzătorilor şi opţiunilor consumatorilor.
d. Funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a
veniturilor presupune că preţurile, prin mărimea lor, să asigure tuturor
agenţilor economici recuperarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit.
Înţelegerea corectă a formării preţurilor bunurilor economice, a
evoluţiei acestora pe piaţă necesită, pe lângă sublinierea conţinutului şi
funcţiilor preţurilor şi a tipurilor de preţ, a principalelor caracteristici a lor.
Concurenţa perfectă a determinat ca preţurile mărfurilor să se
formeze pe piaţă, prin mecanismul cererii şi ofertei, nefiind supuse nici unei
reglementări. Astfel de preţuri sunt preţuri libere.
În condiţiile contemporane, ale dominaţiei concurenţei imperfecte
asistăm şi la prezenţa preţurilor administrate stabilite de către firmele ce
controlează piaţa şi de către stat pentru bunurile ce intră în sfera de
intervenţie a acestuia.

183
Dacă preţurile libere erau stabilite în exteriorul întreprinderii,
aceasta se adapta la piaţă, modificându-şi oferta sau cererea de factori de
producţie, preţurile administrate sunt controlate de firmă, fiind fixate în
interiorul acesteia.
Costurile medii (unitare, pe produs) şi procentajul adăugat pentru
acoperirea cheltuielilor generale şi a profitului reprezintă elemente definitorii
ale preţurilor administrate. La baza deciziilor de preţ ale producătorilor stau
estimările costurilor - în cadrul cărora coeficientul cheltuielilor generale este
asemănător pentru toate întreprinderile din aceeaşi ramură - şi aprecierile
ce privesc profitul, corespunzător unor factori multipli şi variabili, dar şi
comparativ cu realizările altor întreprinderi. Preţurile administrate de firmă
trebuie să ţină seama şi de cumpărător. Chiar în condiţii de monopol, firma
va stabili un nivel de preţ la care va găsi cererea pentru cantitatea de marfă
oferită spre vânzare. Deci, puterea firmei în ce priveşte controlul preţurilor
nu este deplină.
Intervenţia statului în procesul de formare a preţurilor s-a
manifestat, îndeosebi, după criza economică din 1929 - 1933. Necesitatea
intervenţiei statului are la bază mai multe motive: protejarea unor
producători şi consumatori în faţa unor preţuri excesive datorate
concurenţei străine, a unei situaţii de penurie sau de supraabundenţă;
insuportabilitatea concurenţei impuse agenţilor economici de către unele
înţelegeri şi situaţii de monopol şi nevoia protejării lor; instabilitatea
veniturilor unor producători datorită fluctuaţiilor producţiei şi puternicei
elasticităţi a cererii şi nevoii regularizării lor; diminuarea relativă a preţurilor
şi veniturilor unor producători (în raport cu cei din alte sectoare), datorată
saturării nevoilor şi reducerii cererii în condiţiile creşterii progresului tehnic
şi capacităţilor de producţie etc.
Pe lângă preţurile libere şi administrate, avem şi preţuri mixte, care
rezultă din intersectarea mecanismului pieţei, având elemente ale „mâinii
invizibile”, cu mecanisme de reglementare bazate pe norme ale
administraţiilor publice (cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri,
stabilirea de plafoane sau niveluri sub care unele preţuri nu pot coborî sau
peste care nu pot creşte etc) şi/sau forţa de care dispune anumite centre
de forţă economică. 31
Pe pieţele externe elementul de referinţă îl constituie preţul
internaţional. Preţurile practicate pe pieţele externe se pot grupa în:
- preţuri negociate (preţuri la bursă, preţuri de licitaţie, preţuri de
tranzacţie);
- preţuri rezultate din acorduri.

31
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 112

184
13.2. Formarea preţului de echilibru pe piaţa cu concurenţă perfectă

Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, preţul se formează, în cadrul


perioadelor scurte de timp, la nivelul punctului de echilibru dintre curbele
cererii şi ofertei, situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite.
Preţul apare ca factor de echilibru, se impune tuturor agenţilor economici
ca singurul element ce asigură egalizarea prin concurenţă a cererii şi
ofertei. Pe o asemenea piaţă, producătorii (vânzătorii) şi cumpărătorii sunt
primitori de preţ („price takers”), deoarece fiecare are o forţă economică
redusă în raport cu cererea pieţei sau oferta industriei şi nu-l poate
influenţa.
Grafic situaţia se poate prezenta astfel:

P
C O'

P2

PE E

P1
O C'

Q
0 Qc2 Qo1 QE Qc1Qo2

Fig.nr.13.1. Formarea preţului de echilibru


pe piaţa cu concurenţă perfectă (perioada scurtă)
Preţul de echilibru (PE) permite cel mai mare număr posibil de
tranzacţii. El ajustează cantităţile oferite şi cantităţile cerute. Poate fi
modificat dacă are loc o variaţie a intensităţii ofertei şi / sau a cererii.
Preţurile diferite de cele de echilibru duc la exces de ofertă sau de
cerere. Astfel, un preţ mai mic decât cel de echilibru (P1) va duce la o
scădere a ofertei (Qo1), o penurie de mărfuri pe piaţă, o accentuare a
concurenţei între consumatori pentru obţinerea produsului respectiv, ceea
ce va conduce la creşterea preţului până la nivelul PE. Situaţia se prezintă
invers în cazul unui preţ superior celui de echilibru – P2. În acest caz
cererea pentru bunul respectiv este mai mică decât oferta (Qc2 faţă de
Qo2), producătorii nu reuşesc să-şi vândă întreaga cantitate oferită, apare
o concurenţă între ei, care va duce la scăderea preţului de la P2 la PE. Prin

185
scăderea preţului cantitatea cerută creşte iar cea oferită se micşorează
până când ambii parteneri îşi ating optimul.
Dacă pentru o cerere dată oferta creşte (scade), preţul de echilibru
va scădea (creşte). Dacă pentru o ofertă dată cererea creşte (scade), preţul
de echilibru creşte (scade).
În condiţiile concurenţei perfecte preţul pieţei poate fi diferit de cel
de echilibru, numai pe perioade scurte, oferta adaptându-se automat la
cerinţele consumatorilor, asigurându-se astfel, echilibrul pieţei bunurilor de
consum dar şi a factorilor de producţie.
Producătorul consideră cererea adresată firmei sale la preţul pieţei
ca fiind perfect elastică, astfel încât la acest preţ va putea vinde liber şi
automat orice cantitate din produsul său.
Echilibrul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă poate fi studiat în
trei perioade de timp (după teoria lui Alfred Marshall):
a) perioada pe termen foarte scurt (instantaneu), în care
vânzătorii şi cumpărătorii folosesc preţul de echilibru la un moment dat, în
funcţie de cantitatea cerută şi oferită.
Echilibrul pe termen foarte scurt apare atunci când cererea se
modifică, iar oferta este rigidă, fixă, producătorii nu pot reacţiona la acest
preţ (mai ales în cazul produselor perisabile – căpşuni, peşte proaspăt,
etc.). Preţul va fi influenţat doar de modificarea cererii, aşa cum se vede şi
în graficul următor:

P
O

P1
C1
PE
C
P2 C2

0 Qe Q
Fig. nr. 13.2. Echilibrul pe termen foarte scurt

b) perioada pe termen scurt, în care agenţii economici producători


îşi adaptează cantitatea produsă, în funcţie de preţul pieţei, prin
modificarea capitalului circulant, capitalul fix rămânând constant (se pot
îmbunătăţi doar indicii de folosire a capitalului fix).
Deoarece atât cererea cât şi oferta devin mărimi variabile, vom
analiza pe rând impactul acestora asupra echilibrului.

186
Dacă cererea creşte iar oferta rămâne neschimbată, atingerea unui
nou echilibru al pieţei se poate realiza folosind metoda lui Walras (ajustând
preţul) sau metoda lui Marshall (modificând cantităţile):

P soluţia Walras P soluţia Marshall


C1
O P1 C1 O
C E' C
PE, PE, E'
PE E PE
E

0 QE QE, Q1 Q 0 QE QE, Q

Fig. nr. 13.3. Echilibrul pe termen scurt

După Walras, la creşterea cererii, pe piaţă apare un exces – QEQ1 ,


iar echilibrul se poate restabili numai prin sporirea preţului. Consumatorii se
vor concura între ei iar preţul va urca. Cantitatea cerută va scădea la
urcarea preţului până la nivelul la care se va echilibra cu cantitatea oferită,
formându-se un nou punct de echilibru - E'.
Alfred Marshall consideră că o sporire a cererii va duce la creşterea
preţului (P1), ofertanţii fiind tentaţi să-şi mărească volumul vânzărilor până
în momentul în care interesele lor se întâlnesc cu cele ale consumatorilor,
care reprezintă un nou punct de echilibru - E', unde cantitatea vândută şi
cumpărată este mai mare, iar preţul mai ridicat – PE,
În cazul în care cererea se micşorează iar oferta rămâne constantă,
reechilibrarea pieţei se poate explica fie prin soluţia lui Walras, fie prin
soluţia lui Marshall.
Explicaţia se face în mod analog atunci când se modifică oferta şi
cererea rămâne neschimbată.
c) perioada pe termen lung, care presupune o modificare a
volumului producţiei, în funcţie de preţul pieţei, prin adaptarea atât a
capitalului circulant cât şi a capitalului fix. Toţi factorii de producţie sunt
variabili, ca urmare a intrării (ieşirii) în industrie a unor firme, ameliorării
calitative şi creşterii cantitative a capitalului fix şi a altor input-uri.
Echilibrul pe termen lung poate fi reprezentat grafic astfel:

187
P

PE E
PE, E'

0 QE QE, Q
Fig. nr. 13.4. Echilibrul pe termen lung

Echilibrul stabil şi instabil


Echilibrul pe piaţa concurenţială are un caracter dinamic putând fi
pus în evidenţă în raport cu comportamentul său la acţiunea unor factori
perturbatori. Se poate vorbi de echilibru stabil, echilibru instabil şi
dezechilibru autoîntreţinut.
Modificarea cererii şi a ofertei pe piaţă va duce la ruperea
echilibrului iniţial. Dacă piaţa revine la echilibrul vechi (prin absorbirea sau
eliminarea factorului perturbator) sau îşi găseşte altul nou, respectiva piaţă
se numeşte cu echilibru stabil (dispune de forţe proprii de a se
reechilibra). Dacă în urma unor şocuri echilibrul pieţei se rupe, iar în timp
se accentuează dezechilibrul, piaţa se numeşte cu echilibru instabil. O
piaţă se află în dezechilibru autoîntreţinut, când dezechilibrul format se
reproduce în limite relativ constante, apare ca normal.
Capacitatea pieţei de a se reechilibra depinde de relaţia care există
între panta curbei cererii şi panta curbei ofertei, între elasticitatea cererii în
funcţie de preţ şi elasticitatea ofertei în funcţie de preţ. Astfel, când
│Ecx/px│> Eox/px, piaţa are capacitatea de a se reechilibra, tinde spre
echilibru stabil. Această revenire se realizează în timp şi poate fi
exemplificată prin modelul denumit „pânză de păianjen” (Diagrama
Cobweb).
Presupunem situaţia iniţială de echilibru PEQE. Datorită unor factori
perturbatori (dezechilibrul balanţei de plăţi, incapacitatea de plată ţării),
oferta se reduce la Q1 pentru un preţ P1. Acest preţ ridicat poate stimula
investiţiile interne, oferta crescând până la Q2, iar noul punct de echilibru
se va stabili în O1. Formarea excesului de ofertă face ca preţul pieţei să
scadă la P2 deoarece doar la acest preţ cererea poate absorbi întreaga
ofertă (Q2 intersectează curba cererii în punctul C2 căruia îi corespunde
preţul P2).

188
P
C O'
P1 C1 O1
C3 O3
P3 C5 O5
P5
PE E
P4 O4 C4
P2 O2 C2

O C'

0 Q1 Q3 Q5 QE Q4 Q2 Q

Fig. nr. 13.5. Diagrama Cobweb

La nivelul P2 al preţului, ofertanţii îşi adaptează volumul vânzărilor


restrângându-şi oferta la nivelul punctului O2, generând starea de penurie,
creşterea preţului la P3 şi contracţia cererii la Q3 corespunzătoare
punctului C3. La acest nou preţ producătorii sunt din nou stimulaţi să
extindă oferta până la Q4, corespunzătoare punctului O3. Procesul de
ajustare continuă până când, prin forţele libere ale pieţei, se revine la
echilibrul iniţial. Reechilibrarea în timp este specifică domeniilor cu ciclu de
fabricaţie lung.
Când │Ecx/px│< Eox/px → echilibru instabil, iar când
│Ecx/px│= Eox/px → dezechilibru autoîntreţinut.
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă este un model ideal, teoretic,
care are însă anumite valenţe, deoarece sunt relevate forţele pieţei care
conduc în mod natural spre cea mai raţională alocare şi utilizare a
resurselor şi cea mai bună satisfacere posibilă a intereselor producătorilor
şi cumpărătorilor. El imaginează un optim economic şi social, relevă
acţiunile pe care trebuie să le întreprindă instituţiile abilitate pentru a
orienta, a completa şi a corecta pieţele reale pentru ca ele să se apropie pe
cât posibil de starea ideal-potenţială.

13.3. Formarea preţului pe piaţa monopolistică

Firma aflată pe o piaţă cu concurenţă monopolistică nu poate vinde


o cantitate nelimitată de produse la preţul pieţei (ca în condiţiile concurenţei
perfecte) producătorii confruntându-se cu o cerere neelastică.

189
Acest tip de concurenţă se întâlneşte frecvent în domeniul
vânzărilor cu amănuntul, al industriei textile, al încălţămintei, al produselor
cosmetice, restaurantelor, staţiilor service etc.
Se apreciază că segmentul de piaţă ce revine unei firme este între
1% şi cel mult 10%, tendinţa fiind spre limita inferioară. Dacă în cazul
concurenţei perfecte consumatorului îi este indiferent de unde cumpără
produsul, în cazul concurenţei monopolistice apare un soi de fidelitate
datorită caracteristicilor intrinseci sau extrinseci imprimate produsului sau
serviciului de către fiecare producător, concurenţa prin produse fiind una
din trăsăturile acestui tip de piaţă.
Firma aflată pe o astfel de piaţă poate influenţa preţul doar în
anumite limite. Preţul nu poate fi însă sensibil diferit de al concurenţilor,
existând riscul reducerii semnificative a cantităţii vândute la o creştere prea
mare a preţului.
Curba cererii are pantă negativă datorită diferenţierii produselor, nu
mai este perfect elastică, ca în cazul concurenţei perfecte, echilibrul
producătorului putând fi analizat pe termen scurt şi lung.
Pe termen scurt, situaţia grafică poate să arate astfel:
P

Cm
PE E CTM
PE' E'

M
Im C

0 QE QE' Q

Fig. nr. 13.6. Echilibrul producătorului pe termen scurt

Producătorul îşi atinge echilibrul pe termen scurt în punctul M, de


intersecţie a costului marginal cu venitul marginal (încasarea marginală).
Cantitatea optimă va fi QE, iar preţul care-i aduce firmei profit maxim va fi
PE. Zona haşurată reprezintă profitul firmei. Spre deosebire de piaţa cu
concurenţă perfectă, care obţine echilibrul în punctul E', pentru o cantitate
QE', în cazul concurenţei monopolistice profitul este realizat cu o cantitate
mai mică de produse şi la un preţ superior. Firma va obţine supraprofituri
(profituri economice), determinând intrarea în branşă a altor firme, echilibrul
modificându-se pe termen lung.
Pe termen lung, curba cererii pentru firmele existente se va
deplasa spre stânga, datorită creşterii şi diversificării ofertei (produse noi
care se substituie celor existente). Eforturile care le vor face firmele pentru

190
a se menţine pe piaţă vor duce la creşterea costurilor lor medii, care se vor
deplasa spre dreapta. În final firmele existente pe piaţă înregistrează
profituri economice nule, rămânând doar cu cele normele.
Cantitatea produsă de fiecare firmă scade odată cu intrarea în
branşă a altor firme. Pe termen lung, echilibrul se realizează în punctul M1,
situat la stânga punctului de minim al costului total mediu (CTM):

Cm CTM
E
PE

M1

Im C

0 QE Q

Fig. nr. 13.7. Echilibrul producătorului pe termen lung

Curba cererii este tangentă la curba costului mediu, venitul total al


firmei fiind egal cu costul total, profitul economic dispărând. Pentru preţul
de echilibru care s-a format - PE nu mai există nici un stimulent pentru
intrarea sau ieşirea unei firme în /din ramură.

13.4. Formarea preţului pe piaţa de oligopol

În condiţiile oligopolului, firma exercită o anumită influenţă asupra


preţului, dar nu-l poate alege ca în cazul monopolului, deoarece ea trebuie
să ţină seama de reacţiile uneori foarte pregnante ale celorlalte firme şi de
consecinţele acestora asupra propriei activităţi.
În derularea operaţiunilor de căutare a preţului de echilibru pot
interveni două situaţii opuse:
a) pe baza interesului comun, firmele oligopoliste se înţeleg cu
privire la nivelul şi dinamica preţurilor;
b) situaţii în care oligopoliştii abandonează înţelegerile convenite în
comun în favoarea interesului individual, luând decizii proprii privind
volumul producţiei sau nivelul preţului practicat.
Corespunzător acestor două soluţii există în practică oligopolul
cooperant (cazul cartelului) şi oligopolul necooperant.
În cazul oligopolului cooperant, pe baza estimării cererii totale, se
stabileşte înţelegerea formală între firme cu privire la preţ şi la împărţirea

191
pieţelor, alegând nivelul preţului şi volumul general al producţiei care să le
asigure maximizarea profitului total.
Pentru exemplificare vom presupune un cartel alcătuit din trei firme,
singurele care oferă pe piaţă un anumit tip de bun, fiecare având costuri
marginale diferite: Cm1, Cm2, Cm3, prin însumare obţinându-se costul
marginal al cartelului Cm:

Cm
PE E
Cm1 Cm2 Cm3
Cererea
M
Im

0 q1 q2 q3 QE Q

Fig. nr. 13.8. Formarea preţului în cazul cartelului

Pentru maximizarea profitului, cartelul va repartiza fiecărei firme o


cotă parte din producţie, astfel încât costurile lor marginale să fie egale. Va
fi avantajată firma care are costurile marginale mai mici, deoarece va
obţine o cotă mai mare de producţie şi o creştere a veniturilor sale.
Punctul M de intersecţie a dreptei încasării marginale cu dreapta
costului marginal va determina cantitatea optimă QE, care întâlneşte
dreapta cererii în punctul E, preţul de echilibru fiind PE.
De obicei înţelegerile de tip cartel sunt adeseori încălcate, datorită
neînţelegerilor între firme cu privire la cotele de producţie şi de vânzare.
Fiecare firmă în vederea sporirii profitului va căuta să-şi mărească volumul
producţiei şi al vânzărilor, să-şi renegocieze poziţia. Dar, sporindu-şi
producţia peste cota aferentă, pe piaţă preţul va coborî, profiturile se vor
micşora iar cartelul se destramă urmărindu-şi fiecare propriul interes.
În situaţia oligopolului necooperant fiecare firmă încearcă, pe cont
propriu, indiferent de celelalte, să-şi maximizeze profitul, urmând ca
echilibrul pieţei să se realizeze fie dinspre cantităţile de bunuri create, fie
dinspre preţuri.
Oligopolul necooperant (asimetric) este efectul manifestării unui
comportament de dominare a unei firme de către altele; fără însă a
absolutiza acest fapt datorită interdependenţei dintre firme şi a reacţiei
unora la faptele celorlalte.

192
În condiţiile oligopolului asimetric echilibrul poate fi realizat în două
moduri: strategia cantităţii şi cea a preţului.
În cadrul strategiei cantităţii fiecare firmă porneşte de la volumul
producţiei celorlalte şi de la ipoteza că acesta nu se modifică. Ea îşi
stabileşte volumul producţiei proprii la acel nivel care îi maximizează
profitul, preţul fiind determinat de piaţă.
Strategia preţului prevede ca firma să pornească de la preţurile
practicate de către firmele rivale, care, la fel, nu se vor modifica. Ea îşi
stabileşte preţul care-i maximizează profitul, urmărind ca volumul producţiei
să fie determinat de piaţă.
Deoarece produsele realizate de firmele oligopoliste sunt
asemănătoare, fiecare concurent urmăreşte să reducă preţul pentru a
câştiga mai mulţi clienţi. Dacă solicită un preţ mai mare decât cel mediu,
firma riscă să nu vândă nimic, iar dacă livrează bunurile la un preţ mai mic
decât cel minim, volumul vânzărilor va creşte sensibil. Este vorba de
particularităţile cererii pentru produsele firmei oligopoliste: când preţul
creşte peste un anumit nivel, ea devine foarte elastică; în situaţia în care
preţul scade, cererea devine mai puţin elastică deoarece cumpărătorii se
aşteaptă ca şi celelalte firme să recurgă, în lupta lor de concurenţă, la
reduceri - poate şi mai importante de preţuri. În situaţia în care firmele
apelează la “arma” preţurilor, reducerea nivelului acestora are loc până la
punctul în care preţul devine egal cu costul marginal.

13.5. Formarea preţului pe piaţa de monopol

În situaţia pieţei de monopol preţul nu mai prezintă o variabilă


exogenă a întreprinderii, aceasta fixându-i nivelul în funcţie de o serie de
factori, dintre care cererea şi mărimea costurilor de producţie se detaşează
ca importanţă, acestea condiţionând direct volumul încasărilor şi masa
profitului.
Monopolul are un impact direct asupra procesului de formare a
preţurilor. Controlul asupra preţurilor ar fi absolut în situaţia în care oferta ar
fi inelastică. În realitate, există înlocuitori pentru majoritatea bunurilor
economice ceea ce determină ca cererea oricărui produs să fie în anumite
limite elastică. Astfel, monopolul se confruntă cu cerinţele legii cererii -
dacă preţul mărfii va spori, cantitatea cerută se va reduce: monopolul
pentru a vinde o cantitate mai mare de bunuri trebuie să reducă preţul de
piaţă al tuturor unităţilor de produse vândute, inclusiv al acelora care ar fi
putut fi vândute la un preţ mai mare dacă ar fi fost oferite mai puţine unităţi.
Diminuarea preţurilor determină ca venitul total să descrească, iar venitul
marginal să înregistreze valori negative pe măsura creşterii volumului
vânzărilor. Drept urmare monopolul va stabili acel nivel de producţie la care
costurile marginale sunt egale cu venitul marginal, nivel la care firma îşi va
maximiza profitul.

193
P
Cm

CTM
PE E

Im Cererea
0
QE Q

Fig. nr. 13.9. Preţul de echilibru in condiţii de


monopol
Monopolurile au posibilitatea reglării ofertei totale şi, respectiv, a
preţurilor care să le asigure maximizarea profiturilor astfel: reducerea
ofertei pe piaţă prin diminuarea producţiei sau creşterea stocurilor;
creşterea ofertei pe baza dezvoltării producţiei sau vânzarea stocurilor
acumulate.

13.6. Implicarea statului în formarea preţurilor32

Statul poate exercita o puternică influenţă asupra nivelului şi


mecanismului de formare a preţurilor, mai ales prin politica sa fiscală.
De exemplu, stabilirea unui impozit asupra consumului sau sporirea
lui va afecta cererea pentru bunul respectiv în sensul diminuării ei, acest
lucru modificând şi condiţiile de realizare a bunului respectiv pe piaţă, aşa
cum se poate vedea în graficul următor:
P
Pc E”
a
PE I E
b
Pp E’

0 Q1 QE Q
Fig. nr. 13.10. Impozitarea consumului şi modificarea preţului

32
prelucrare după Aurel Negucioiu (coord.), Economie politică, volumul I, Editura
George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 485-493

194
unde I – impozitul; a – partea de impozit suportată de consumator;
b – partea de impozit suportată de producător
Din grafic se poate observa că la introducerea impozitului dreapta
cererii se deplasează spre stânga, stabilindu-se un nou punct de echilibru –
E’, pentru o cantitate de bunuri Q1, inferioară lui QE. Acestui nou punct de
echilibru îi corespunde un nivel de preţ Pp – preţul perceput de producător,
în timp ce preţul plătit de consumator va fi egal cu Pp majorat cu impozitul,
adică preţul corespunzător cantităţii de bunuri Q1 pe dreapta iniţială de
cerere CC’ – Pc. Faţă de preţul iniţial de echilibru, observăm că partea din
impozitul pe consum suportată de producător este b, consumatorul
suportând cealaltă parte, egală cu diferenţa dintre preţul final al
consumatorului Pc şi PE, adică segmentul a.
Desfiinţarea sau diminuarea impozitului asupra consumului va
exercita o influenţă inversă asupra preţului de piaţă, respectiv asupra
dreptei cererii.
În cazul stabilirii sau sporirii unui impozit asupra producţiei, acesta
va afecta dreapta ofertei în sensul deplasării ei spre stânga (N-V), putându-
se face aceleaşi consideraţii ca mai sus, rezultând în final că atât
producătorul cât şi consumatorul vor suporta câte o parte din impozit.
În cazul unei oferte perfect inelastice, impozitul pe consum va fi
suportat în întregime de producător, iar în cazul unei cereri perfect
inelastice, impozitul pe producţie va fi suportat în totalitate de consumator.
O importantă influenţă asupra nivelului preţului o exercită statul prin
acordarea unor credite producătorilor scutite de dobânzi sau cu dobânzi
reduse, acordarea de subvenţii sau alte înlesniri, ceea ce permite acestora
să reducă costurile şi deci preţurile de ofertă.
Acordarea de către stat de compensaţii consumatorului pentru
atenuarea sau compensarea impactului creşterii preţurilor asupra
capacităţii de cumpărare a acestora, va însemna de fapt o creştere a
veniturilor lor nominale, determinând o deplasare a dreptei cererii spre N-E
(creştere), concomitent cu deplasarea spre N-V a curbei ofertei (scădere),
stabilindu-se un nou preţ de echilibru, mai mare decât cel iniţial.
În anumite împrejurări, statul poate interveni în formarea preţurilor
pe piaţă stabilind un anumit prag – maxim sau minim.
Stabilirea unui plafon (preţ maxim) al preţului de piaţă al unui bun
urmăreşte, în principiu contracararea pericolului de exploatare monopolistă
a consumatorului, fie stăvilirea sau temperarea unui proces inflaţionist.
Dacă preţul maxim autorizat de stat se situează sub preţul de echilibru al
pieţei, cererea va excede oferta, existând pericolul apariţiei pieţei negre.
Forma cea mai frecvent întâlnită de plafonarea preţurilor o constituie
stabilirea unor ritmuri maxime de creştere a acestora, asociată, adesea, cu
reglementarea creşterii salariilor.
Stabilirea unui preţ minim de către stat la un bun oarecare
urmăreşte, de regulă, prevenirea sau stăvilirea unei concurenţa neloiale

195
prin preţ. Dacă acest preţ este superior preţului de echilibru, volumul ofertei
va excede volumul cererii, stimulând producătorii să eludeze restricţiile
reglementărilor legale, acordând sub diferite forme rabat cumpărătorilor,
sporindu-şi pe această cale volumul vânzărilor.
O altă formă de intervenţie a statului pe piaţă cu implicaţii asupra
mecanismului de formare a preţurilor o constituie instituirea, în anumite
situaţii, de preţuri garantate de stat la anumite produse, de regulă cele
agricole, în scopul stimulării producţiei.
Achiziţionarea de către stat a surplusurilor la anumite produse, în
scopul creării de rezerve de stat sau susţinerii cererii pe piaţă, exercită, de
asemenea, o influenţă însemnată asupra preţurilor pe piaţă.
Plasarea pe piaţă a unor cantităţi de bunuri din rezervele de stat în
momentele de tensiune, provocată de insuficienţele ofertei în raport cu
cererea, influenţează, de asemenea, formarea preţurilor pe piaţă.
Politica vamală, îndeosebi cea protecţionistă – tarifară sau
netarifară, exercită un impact important asupra raporturilor dintre cerere şi
ofertă şi asupra nivelului preţurilor, acţionând în parte asemănător politicii
fiscale.
O influenţă mai mare sau mai mică exercită asupra formării
preţurilor pe piaţa bunurilor şi serviciilor comenzile şi achiziţiile de stat,
atât prin intermediul cererii şi ofertei cât şi prin nivelurile şi mecanismul
fixării preţurilor acestora.
Imixtiunea statului pe piaţă nu anulează acţiunea legilor obiective
ale funcţionării acesteia, inclusiv mecanismul de formare a preţurilor, dar
este în măsură să antreneze anumite corecturi sau deformări, uneori
deosebit de însemnate ale acestora.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 teoria obiectivă a valorii şi preţul; teoria subiectivă a valorii şi preţul;


preţul; funcţiile preţului; preţuri libere; preţuri administrate; preţuri
mixte; preţuri negociate; preţuri rezultate din acorduri
 preţul de echilibru pe piaţa cu concurenţă perfectă; echilibrul
producătorului pe termen foarte scurt, pe termen scurt, pe termen
lung; echilibrul stabil şi instabil; dezechilibru autoîntreţinut
 preţul pe piaţa monopolistică pe termen scurt şi pe termen lung
 oligopol cooperant; oligopol necooperant; formarea preţului; strategia
cantităţii; strategia preţului
 preţul pe piaţa de monopol
 politica fiscală a statului; stabilirea unui prag minim sau maxim al
preţului; preţuri garantate la anumite produse; politica vamală;
comenzile şi achiziţiile de stat

196
CAP. XIV. PROFITUL

14.1. Conceptul de profit şi funcţiile acestuia


14.2. Forme de profit
14.3. Masa şi rata profitului. Factori de influenţă ai acestora
14.4. Maximizarea profitului pe diferite pieţe

14.1. Conceptul de profit şi funcţiile acestuia

În sistemul economiei de piaţă profitul reprezintă motivaţia


activităţii oricărui agent economic, fiind perceput, la modul general, ca
diferenţă pozitivă între veniturile şi cheltuielile totale ocazionate de
desfăşurarea activităţii sale.
Termenul de profit provine din limba latină, de la verbul „proficere”
care înseamnă a progresa, a da rezultate, dobândind în timp semnificaţia
de a da sau a aduce profit.
O succintă incursiune în gândirea economică scoate în evidenţă
puncte de vedere diferite referitoare la izvorul şi natura acestuia. Astfel,
mercantiliştii identifică izvorul profitului în sfera circulaţiei mărfurilor,
insistând asupra necesităţii unei balanţe comerciale excedentare
(promovând măsuri care să impulsioneze exportul şi să frâneze importul),
în acest fel sporind cantitatea de metal preţios din ţara respectivă, condiţie
esenţială a propăşirii acesteia.
Reprezentanţii liberalismului clasic vor demonstra că profitul se
obţine în special în sfera productivă: în agricultură (fiziocraţii) şi în toate
ramurile productive (şcoala clasică engleză), fiind considerat un produs al
muncii muncitorului care se cuvine capitalistului, ca plată pentru serviciul
capitalului. Marxiştii consideră însă profitul o formă transformată a
plusvalorii, izvorul ei fiind exploatarea muncii salariale.
Deoarece concepţiile privind natura şi izvorul profitului sunt foarte
numeroase, în teoria economică găsim gruparea acestora în teorii
apologetice, explicative şi reziduale.
Adepţii teoriilor apologetice consideră profitul o remuneraţie a
întreprinzătorului pentru funcţia de inovator şi organizator, pentru riscurile
pe care şi le asumă sau pentru calitatea de agent economic care satisface
nevoile sociale.
Teoriile explicative motivează obţinerea profitului prin
imperfecţiunile concurenţei, iar cele reziduale consideră profitul o mărime
ce rămâne din venitul brut după ce au fost plătite salariile, dobânzile, chiriile
şi arenda.
Există şi puncte de vedere conform cărora profitul este rezultatul
acţiunii de forţă sau de putere pe care întreprinzătorul o duce pe pieţele de

197
mărfuri şi de factori de producţie pentru a crea situaţii care să ducă la
însuşirea profitului (teoria raportului de forţe).
Aducem în discuţie şi concepţia legislativă, juridică, contabilă care
priveşte profitul ca rezultat al acţiunii economice, toate activităţile lucrative
având ca obiectiv principal obţinerea de profit, determinat ca diferenţă între
veniturile şi cheltuielile ce rezultă din activitatea unui agent economic.
În altă ordine de idei, profitul poate fi considerat un venit specific,
corespunzător exercitării unei funcţii a întreprinzătorului, un venit aleator
(poate exista sau nu, poate fi mai mare sau mai mic), care nu are la bază
un contract, depinzând de succesul în afaceri al întreprinzătorului.
Majoritatea economiştilor atribuie profitului următoarele funcţii în
cadrul mecanismului economic:
a) stimularea iniţiativei şi acceptarea riscului din partea celor care-l
urmăresc drept scop al activităţii lor (profitul motivează activitatea firmelor);
b) cultivarea spiritului de economie (autofinanţarea din surse proprii
este totdeauna mai ieftină şi de preferat celorlalte posibilităţi);
c) incitarea pentru sporirea eforturilor productive (profitul poate fi
considerat un indicator al eficienţei, al rentabilităţii putând fi sporit dacă
cresc eforturile productive)
d) sursă de venit pentru firmă (autofinanţare) şi pentru bugetul de
stat (prin intermediul impozitului pe profit). Profitul asigură astfel, direct sau
indirect, resurse necesare pentru activităţi social-culturale.
În cadrul societăţilor pe acţiuni, profitul poate constitui sursă de venit
pentru mai multe categorii socio-profesionale:
- membrii consiliilor de administraţie
- acţionarii care primesc dividende
- salariaţii (ce pot primi o parte din profit sub forma participării la
profit)
- firma (beneficii nedistribuite încorporate în rezerve)

14.2. Forme de profit

Profitul poate fi abordat din mai multe puncte de vedere, economiştii


folosind câteva criterii mai importante pentru a pune în evidenţă anumite
forme de profit.
După modul de abordare a costului de producţie33, putem vorbi de:
a) profit brut (total), ca diferenţă între cifra de afaceri şi
remuneraţiile productive, altele decât cele ale întreprinzătorului. Dacă din

33
Din punct de vedere contabil costul cuprinde doar cheltuielile cu factorii de producţie
utilizaţi şi consumaţi, alţii decât cei aflaţi în proprietatea întreprinzătorului şi utilizaţi în
activitatea economică a unei firme. Din punct de vedere economic la aceste costuri
contabile (explicite) trebuie adăugate şi costurile implicite, care reprezintă costul folosirii
resurselor proprii atrase în activitatea unei firme (costul capitalului propriu, al terenurilor
proprii, al activităţii proprii de organizare şi conducere etc.)

198
acestea se scade impozitul pe profit se obţine profitul net. Acesta, la
rândul său, poate fi împărţit în profit normal şi profit economic.
b) profitul normal (minimal, necesar) reprezintă remuneraţiile
aferente aporturilor productive, echivalentul costului de oportunitate, al
factorilor de producţie aflaţi în proprietatea întreprinzătorului şi pe care-i
utilizează în activitatea firmei.
Profitul normal este o componentă a costului total ce poate
cuprinde34 :
- salariul întreprinzătorului pentru munca de organizare şi conducere
a firmei
- dobânda la capitalul propriu, utilizat în cadrul firmei
- chiria pentru clădirile proprii puse în serviciul activităţii firmei
- renta pentru pământul propriu al întreprinzătorului pus la dispoziţia
firmei
c) profitul economic (pur), ca diferenţă între profitul brut şi profitul
normal, obţinut datorită iniţiativei, abilităţii, competenţei organizatorice.
Acesta poate fi considerat o mărime reziduală.
Următoarea schemă este relevantă:
Venitul firmei

Cost total profit economic

explicit implicit

Cost contabil profit normal

Profit total

Profitul total(legal) este mai mare decât profitul economic(pur) şi


avantajează statul, deoarece impozitul pe profit este mai mare. Dar în
activitatea economică reală, alocarea resurselor trebuie să ţină seama de
costul de oportunitate, profitul economic putând fi considerat element de
referinţă pentru modul economic de gândire35.
d) profitul de monopol este venitul obţinut de firmele ce deţin
poziţii monopoliste în producţie sau pe piaţă, vânzând produsele la preţ de
monopol.
e) profitul neaşteptat (chilipir) obţinut „exogen”, datorită unor
factori, împrejurări ce ţin de mediul extern firmei.

34
Aurel Negucioiu (coordonator), Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, vol. II,
Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 53
35
ASE, Facultatea de Economie Generală, Catedra de Economie şi Politici Economice,
Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p. 171

199
După sursele de formare ale profitului total distingem:
a) profit legitim – venitul ce revine întreprinzătorului pentru
serviciile aduse în activitatea economică a firmei. El este în strânsă
legătură cu procesul de producţie (venituri obţinute ca rezultat al activităţii
de inovare, prin utilizarea unor echipamente de producţie şi tehnologii de
fabricaţie mai eficiente), cu activitatea de management, de reduceri de
costuri, de evitare a riscurilor în activitatea economică.
Acest profit respectă prevederile legale în vigoare, întâlnindu-se şi
sub denumirea de profit admis.
b) profit nelegitim (nemeritat) – este echivalent cu venitul obţinut
fără aport productiv specific (însuşit de proprietarul unui factor de producţie,
fără ca acesta să fi participat la activitatea economică). El poate rezulta în
urma încălcării deliberate sau nu a prevederilor legale, a creşterilor
arbitrare a costurilor sau preţurilor, a sustragerii de la plata impozitelor, a
unei poziţii privilegiate pe piaţă, a unor politici protecţioniste, etc.

14.3. Masa şi rata profitului. Factori de influenţă ai acestora

Profitul reprezintă o categorie economică variabilă în timp şi spaţiu.


Mărimea şi dinamica sa sunt relevate de doi indicatori fundamentali: masa
şi rata profitului şi indicii corespunzători.
Masa profitului reprezintă suma absolută realizată sub formă de
profit de către un subiect economic, într-un interval dat, în care acesta
produce bunuri şi servicii vandabile, şi stabilită ca diferenţă între preţul de
vânzare şi cost (profitul unitar, pe produs) sau ca diferenţă între încasări şi
plăţi. Ea poate reflecta eficienţa economică la nivelul unui agent economic,
a unei ramuri sau la nivelul unei economii naţionale.
La nivel de firmă putem utiliza formula:
PR = VT – CT,
unde:
PR – masa profitului
VT – venituri totale (acestea pot cuprinde veniturile din exploatare –
rezultate în urma vânzării bunurilor şi care deţin ponderea cea mai mare în
total, venituri financiare – aferente dobânzilor, venituri excepţionale –
rezultate în urma unor imputări, de exemplu)
CT – cheltuieli (costuri) totale (acestea pot cuprinde cheltuieli din
exploatare – efectuate în legătură cu producţia de bază, cheltuieli
financiare – cu plata dobânzilor la credite, cheltuieli excepţionale – amenzi,
de exemplu).
La nivel de produs avem formula:
PRU = P – CTM,
unde:
PRU – profitul unitar (pe produs)
P – preţul de vânzare unitar al produsului

200
CTM – costul total mediu (unitar)
Masa profitului trebuie să fie o mărime pozitivă, în caz contrar apare
pierderea, iar legislaţia confirmă că aceasta este opusul profitului, că
agentul economic care o înregistrează nu poate progresa.
Gradul de rentabilitate al activităţii desfăşurate se determină cu
ajutorul ratei profitului, ca raport procentual între masa profitului şi
costurile totale, cifra de afaceri (volumul încasărilor realizate din activitatea
proprie) sau capitalul folosit.
- rata profitului faţă de costurile totale (rata rentabilităţii):
PR
rPR/CT = x 100
CT
- rata profitului faţă de cifra de afaceri (rata comercială):
PR
rPR/CA = x 100 , unde CA – cifra de afaceri
CA
- rata profitului faţă de capitalul folosit
PR
rPR/K = x 100 , unde K – capitalul folosit
K
Pentru domenii cu ciclu de producţie scurt şi foarte scurt, prima
formulă este mai relevantă, deoarece aici ponderea capitalului fix este
mică, iar diferenţa între capitalul utilizat şi cel consumat are tendinţa să se
diminueze. Pentru celelalte domenii, relevante sunt formulele a doua şi a
treia.
Mărimea ratei profitului oscilează între două limite: minimă şi
maximă. Limita minimă o constituie rata profitului marginal, adică cea care
asigură o masă a profitului considerată suficientă de întreprinzător sau
proprietar pentru a accepta continuarea activităţii. Mulţi autori consideră că
limita minimă corespunde venitului pe care agentul economic l-ar obţine
dacă şi-ar vinde serviciile, dacă şi-ar împrumuta capitalul pe care-l are sau
dacă şi-ar închiria întreprinderea. Limita maximă e greu de calculat.
Teoretic, reprezintă acea rată a profitului la care se ajunge când volumul
vânzărilor începe să scadă şi are loc o saturare a pieţei.
Dinamica masei şi ratei profitului se determină cu indicii
corespunzători:
PR 1 rPR 1
IPR = x 100 , IrPR = x 100
PR 0 rPR 0
unde,
PR1, PR0 – profitul în perioada de bază şi curentă
rPR1, rPR0 – rata profitului în perioada de bază şi curentă
Cel mai important factor care influenţează rata profitului este masa
profitului cu care este direct proporţional, iar cu ceilalţi indicatori de la
numitor (costurile totale, cifra de afaceri, capitalul folosit) este invers
proporţional.

201
Mărimea profitului depinde de o multitudine de factori, unii ce ţin de
activitatea firmei, alţii fiind independenţi de aceasta. Factorii dependenţi
de activitatea firmei sunt cei mai importanţi, aceştia fiind într-o oarecare
măsură controlabili:
a) costul producţiei, de reducerea lui depinzând într-o măsură mare
sporirea profitului.
b) volumul, structura şi calitatea producţiei, care acţionează asupra
profitului atât separat, cât şi în unitatea lor
c) nivelul productivităţii factorilor de producţie
d) viteza de rotaţie a capitalului, care are o influenţă direct
proporţională asupra profitului (orice sporire a numărului de rotaţii efectuate
de capitalul unei firme va avea ca efect direct sporirea volumului producţiei)
e) modul cum se împarte valoarea produsului sau serviciului între
posesorii factorilor de producţie (cu cât salariul şi/sau renta sunt mai mari,
cu atât este mai mic profitul şi invers).
Dintre factorii independenţi de activitatea firmei menţionăm:
a) preţul de achiziţionare al factorilor de producţie
b) preţul de vânzare al bunurilor sau serviciilor create
c) impozitele şi taxele pe care firma trebuie să le plătească

14.4. Maximizarea profitului pe diferite pieţe

Toţi întreprinzătorii sunt interesaţi în a obţine profit cât mai ridicat, în


acest fel şi rentabilitatea şi eficienţa firmei este mai mare. Dacă considerăm
profitul ca diferenţă între încasarea totală (cifra de afaceri) şi nivelul costului
de producţie, rezultă că maximizarea profitului se poate realiza în raport cu
aceste două variabile.
Piaţa cu concurenţă perfectă
PR = VT – CT
Atât veniturile totale cât şi costurile totale sunt dependente de
volumul producţiei, deci trebuie căutat acel nivel al producţiei care să
permită maximizarea profitului. Dacă profitul este funcţie de volumul
producţiei, maximizarea lui are loc când derivata de ordinul unu a funcţiei
se anulează, iar cea de ordinul doi este negativă. Deci vom avea:

202
d P R
= 0  d d V C T T
d  Q- = 0  Vm = Cm g g
 2 ⇔  d d ⇔ Q Q
d P  R  Cm 〉 0 g
〈 0  - CT ′ 〈 0
 d Q
În condiţiile concurenţei perfecte, venitul marginal este egal cu preţul
deoarece
dVT d(PxQ)
Vmg = = =P
dQ dQ
Maximizarea profitului şi echilibrul firmei în raport cu volumul
producţiei sunt date de punctul pentru care Cmg = Vmg = P
Grafic, pe termen scurt, situaţia se poate prezenta astfel:
preţ/cost
Cmg CTM

F VM = Vmg
P cererea
CVM

203
D
G E

0 A B C producţie

Fig. nr. 14.1. Maximizarea profitului pe termen scurt


Din grafic rezultă că în intervalul A-C firma poate obţine profit
deoarece venitul este mai mare decât costul mediu, dar profitul va fi maxim
pentru o producţie dată de segmentul 0B. Punctul B s-a obţinut proiectând
pe abscisă punctul F - de intersecţie a costului marginal cu venitul
marginal. Profitul economic va fi egal cu (0B x 0P) – (0B x 0D), adică aria
patrulaterului DEFP.
Dacă preţul de piaţă al produsului este prea mic pentru a permite
obţinerea de profit, firma trebuie să-şi minimizeze pierderile, nivelul
producţiei care asigură acest lucru se obţine la intersecţia curbei costului
marginal cu curba venitului marginal într-un punct situat deasupra costului
variabil mediu, dar sub costul total mediu. Fiecare unitate de produs
vândută generează un venit care acoperă partea sa din costurile variabile,
dar nu suficient pentru a acoperi partea sa din costurile totale atunci când
se include şi costul fix corespunzător ei.
Pentru o firmă curba ofertei poate fi determinată din curbele
costurilor. Dacă preţul scade, firma se deplasează pe termen scurt în jos
de-a lungul curbei costului marginal, continuând să producă la punctul unde
costul marginal este egal cu preţul (F), până când costul marginal scade
sub costul variabil mediu, punctul G fiind cel mai de jos punct al ofertei
firmei. Sub acest preţ firma se închide.
Dacă pe termen scurt, maximizarea profitului este în strânsă
legătură cu nivelul venitului mediu şi al costului mediu, pe termen lung se
pot produce mutaţii semnificative în procesul de producţie sau pe piaţa
respectivă, în sensul intrării de noi firme în ramura respectivă, fapt ce va
determina creşterea ofertei şi scăderea preţului (şi a venitului mediu şi
marginal). Mai multe firme înseamnă şi o cerere mai mare pentru factorii de
producţie, putându-se înregistra o creştere a preţului acestora (datorită
faptului că sunt limitaţi, rari) şi deci şi a costului total. Se consideră că piaţa
cu concurenţă perfectă este în stare de echilibru pe termen lung atunci
când profitul economic se anulează, firmele obţinând doar un profit normal
(inclus în costul total). Acest lucru va determina multe firme să migreze
spre alte ramuri de activitate unde se pot obţine profituri mai ridicate.
Grafic, situaţia se prezintă astfel:
Pe termen lung
preţ

Cmg

204
CTM

P Vmg=VM
cererea

0 Q producţie

Fig. nr. 14.2. Maximizarea profitului pe termen lung

Condiţia de echilibru pe termen lung va deveni:


Cmg = Vmg = CTM = P
Firmele care rămân în ramura respectivă pot să suporte coborârea
preţului de vânzare de piaţă până la aşa-numitul „punct de închidere” dat
de intersecţia costului marginal cu costul variabil mediu (vezi figura
următoare).
cost/preţ

Cmg
CTM

CVM
P
M

0 producţie

Fig. nr. 14.3. Punctul de închidere

Numai de la punctul M în sus curba costului marginal se suprapune


şi identifică cu curba ofertei (producţiei). Sub acest punct firma nu mai
poate realiza venituri pentru plata salariilor, a materiilor prime, materialelor,
etc., fiind obligată să-şi înceteze activitatea.

Piaţa cu concurenţă imperfectă


Piaţa cu concurenţă imperfectă prezintă elemente specifice în
strategiile utilizate pentru maximizarea profitului. Vom prezenta cazul
monopolului.
Aşa după cum s-a văzut într-un capitol anterior, firma aflată pe
acest tip de piaţă se confundă cu ramura, curba cererii are pantă negativă,
cantitatea cerută modificându-se în sens opus modificării preţului, venitul
marginal este mai mic decât preţul de vânzare fixat. Spre deosebire de

205
concurenţa perfectă, unde preţul era fixat în afara firmei(constantă
independentă a volumului producţiei; cerere perfect elastică pe piaţă), în
cazul monopolului întreprinderea negociază singură cu totalitatea
cumpărătorilor, preţul devenind o variabilă care descreşte odată cu
cantitatea produsă.
Monopolistul va căuta să-şi maximizeze profitul ţinând cont de faptul
că profitul va creşte atâta timp cât venitul total creşte mai repede decât
costul total, deci atâta timp cât venitul marginal este superior costului
marginal. Profitul este maxim când Vmg = Cmg. Condiţia de echilibru este
aceeaşi ca şi în cazul concurenţei perfecte dar consecinţele sunt diferite
deoarece venitul marginal nu mai este egal cu venitul mediu (adică cu
preţul).
Situaţia pe piaţa de monopol poate arăta astfel:
Preţ/venit/cost

Cmg

profit
M
Pe CTM
E

A
N Vmg
Cererea=VM

0 Qe cantitate

Fig. nr. 14.4. Maximizarea profitului pe piaţa de monopol

Aşa cum reiese din grafic, punctul E, de intersecţie a curbei costului


marginal cu dreapta venitului marginal, prin proiectarea pe abscisă ne
indică cantitatea de echilibru (de optim), care îi maximizează profitul
monopolistului (aria dreptunghiului ANMPe). Acest punct întâlneşte dreapta
cererii în punctul M, care proiectat pe ordonată ne indică preţul la care
poate fi vândută cantitatea Qe. Prin urmare, monopolul îşi fixează un preţ
superior costului marginal, şi deci superior aceluia care ar fi fixat de o piaţă
concurenţială.
Pe termen lung, la fel ca şi în cazul concurenţei perfecte,
monopolistul poate să fie stimulat să-şi dezvolte capacitatea de producţie
pentru a obţine profit din economiile de scară dar nu va fi stimulat să
meargă până la costul mediu minim, astfel că preţul va scădea mai puţin pe
termen lung decât în situaţia unei pieţe concurenţiale.

206
Concurenţa perfectă şi monopolul pot fi considerate cazuri extreme,
care se află la antipod, în economia reală dominând situaţiile intermediare
de concurenţă mai mult sau mai puţin imperfectă. Aici se pot aminti
înţelegerile care se pot stabili între firme, rezultând carteluri, concurenţa
monopolistică, caracterizată prin diferenţierea produselor sau situaţia de
oligopol, când câteva firme domină piaţa (strategiile lor depinzând în cea
mai mare măsură de modul în care-şi anticipează reacţiile unele altora). Şi
în aceste situaţii, maximizarea profitului se realizează pornind de la aceeaşi
egalitate a costului marginal cu venitul marginal, profitul obţinut fiind însă
mai mic decât în cazul monopolului datorită concurenţei şi a elasticităţii
imperfecte a cererii.
În concluzie, la un cost dat, întreprinzătorul va putea spori producţia
în condiţii de rentabilitate, atâta timp cât unitatea adiţională de produs va
genera un venit (încasare) marginal mai mare decât costul marginal,
profitul maxim fiind dat de punctul de intersecţie al curbei costului
marginal cu venitul marginal ce corespunde producţiei optime.
Producătorul se poate afla şi în situaţia de a-şi minimiza costul
pentru un nivel al producţiei dat. În această situaţie se poate demonstra că
profitul maxim se obţine atunci când raportul dintre productivităţile
marginale şi preţul factorilor de producţie sunt egale. Dacă
producătorul este liber a alege atât nivelul producţiei cât şi costul total,
maximum de profit este realizat când productivitatea marginală a
fiecărui factor, exprimată valoric, este egală cu preţul său.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte


 profit; teorii apologetice; teorii explicative; teorii reziduale; concepţia
legislativă, contabilă; funcţiile profitului
 profit brut (total); profit net; profit normal (minimal, necesar); profit
economic (pur); profit de monopol; profit neaşteptat; profit legitim; profit
admis; profit nelegitim
 masa profitului; rata profitului; dinamica masei şi ratei profitului; factori
de influenţă dependenţi şi independenţi de activitatea firmei
 condiţia de maximizare a profitului pe piaţa cu concurenţă perfectă –
pe termen scurt: Vm = Cm = P; pe termen lung: Vm = Cm = CTM = P;
condiţia de maximizare a profitului pe piaţa cu concurenţă imperfectă:
Vm = Cm

207
CAP. XV. PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ. SALARIUL

15.1. Piaţa forţei de muncă – concept, caracteristici, funcţii


15.2. Cererea şi oferta de muncă. Factori de influenţă
15.3. Salariul – abordări teoretico-metodologice
15.4. Relaţia productivitate-salariu
15.5. Formele de salarizare

15.1. Piaţa forţei de muncă – concept, caracteristici, funcţii

În condiţiile economiei contemporane factorul de producţie - muncă


- se asigură prin intermediul pieţei muncii, parte distinctă a circulaţiei
mărfurilor, în cadrul căreia se confruntă cererea şi oferta de muncă.
Piaţa muncii poate fi definită ca spaţiul economic în care se
întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea de forţă de
muncă (deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători), şi oferta,
reprezentată prin posesorii de forţă de muncă. Ea se prezintă ca un sistem
al relaţiilor şi tranzacţiilor care asigură prin mecanisme specifice - înainte
de toate prin intermediul salariului şi al negocierilor - echilibrarea ofertei şi
cererii de forţă de muncă.
Piaţa muncii se află în strânsă legătură cu celelalte pieţe - pe de
o parte recepţionează semnalele de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, a
capitalurilor ş.a. şi este influenţată de mişcarea acestora, de modul de
funcţionare şi distorsiunile acestora. De exemplu, inflaţia şi creşterea
preţurilor la bunuri şi servicii exercită o presiune puternică asupra
tranzacţiilor cu privire la salarizare, pe de altă parte piaţa muncii transmite
propriile semnale şi cerinţe spre celelalte pieţe.
În esenţă, sub aspect economic şi juridic, proprietarul forţei de
muncă dispune în mod liber de ea şi o oferă proprietarului de capital, care
formulează cererea, iar negocierile dintre aceştia se concretizează într-un
contract de angajare şi în salariu.
Piaţa muncii se desfăşoară pe două trepte. Prima treaptă se
manifestă pe ansamblul economiei sau pe segmente mari de cerere şi
ofertă, determinate de particularităţi tehnico-economice ale activităţilor. Aici
se formează condiţiile generale de angajare ale salariaţilor, se conturează
anumite direcţii de stabilire a salariilor la nivel înalt sau scăzut. A doua
treaptă o continuă pe prima, aici întâlnindu-se cererea cu oferta de muncă
în termeni reali, în funcţie de condiţiile concrete ale firmei şi salariaţilor ei.
Cererea se conturează precis, ca volum şi structură, pe baza contractelor
asumate de firmă iar oferta se delimitează şi ea pornind de la programul de
muncă, numărul de ore suplimentare pe care salariaţii acceptă să le
efectueze sau nu, în funcţie de nevoile şi aspiraţiile lor, de situaţia socială şi

208
economică etc. la momentul respectiv. Din confruntarea cererii cu oferta, la
acest nivel, se determină mărimea şi dinamica salariului nominal.
Ca trăsături36 mai importante ale pieţei muncii amintim următoarele:
- este o piaţă imperfectă (ofertanţii sunt mai numeroşi decât
cumpărătorii; intervenţii legislative ale guvernelor; presiuni exercitate de
sindicate; capacitate de informare parţială cu privire la dinamica cererii şi
ofertei de muncă)
- este o piaţă contractuală (stabilirea drepturilor şi obligaţiilor dintre
vânzători şi cumpărători se realizează pe baza unor contracte)
- este o piaţă administrată (firmele îşi gestionează fondurile în
funcţie de strategiile de salarizare elaborate pe baza prevederilor
legislative, dar şi în funcţie de strategiile de dezvoltare a producţiei)
- este o piaţă puternic segmentată, pe diferite nivele, în funcţie de
factori economici şi sociali, putându-se vorbi de un segment primar, ce
cuprinde locurile de muncă sigure, cu un venit cert şi perspective de
evoluţie în carieră; un segment secundar ce cuprinde locurile de muncă ce
necesită un grad scăzut de calificare, cu angajări temporare şi venituri sub
medie; un segment terţiar, ce cuprinde munca la negru şi se dezvoltă odată
cu evoluţia economiei subterane.
- este o piaţă cu un grad ridicat de eterogenitate în ceea ce
priveşte cererea şi oferta de muncă, determinat de existenţa unei diversităţi
de trebuinţe, aflate în continuă creştere şi diversificare.
- este o piaţă caracterizată şi printr-o anumită rigiditate,
determinată de factori naturali (evoluţia demografică, mobilitatea redusă a
posesorilor forţei de muncă, caracteristicile socio-profesionale) şi factori
legislativi-instituţionali (carenţe de ordin legislativ, instituţional, convenţional
şi comportamental).
Pe piaţa muncii intervin statul (reprezentat atât la nivel
macroeconomic, dar şi la nivel local), patronatul (firmele) şi forţa de muncă,
reprezentată la nivelul relaţiilor colective de muncă de sindicate, dar şi
individual. Fiecare din aceşti reprezentanţi ai pieţei muncii deţin şi utilizează
informaţii cu privire la gradul de ocupare, zonele cu deficit sau excedent,
condiţiile cerute de specificul fiecărui loc de muncă şi dispun de forme
instituţionalizate de organizare, prin intermediul cărora militează pentru
înfăptuirea obiectivelor proprii.
Statul este reprezentat de organismul său specializat - Executivul,
prin care elaborează şi caută să asigure realizarea propriei politici de
ocupare37 integrată în ansamblul politicii economice generale, politică
influenţată de linia politică urmărită de partidul sau alianţa aflată la

36
Universitatea Babes-Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Economice, Catedra de
Economie Politică, Economie Politică, Volumul I, Cluj-Napoca, 2000, p. 234
37
politica de ocupare = ansamblul de intervenţii pe piaţa muncii, pentru stimularea
creării de noi locuri de muncă, pentru ameliorarea adecvării resurselor de muncă la
nevoile economiei, pentru asigurarea unei fluidităţi şi flexibilităţi pe piaţa muncii.

209
conducerea statului. Organul central - guvernul - este reprezentat de
organismele sale specializate, începând cu ministerul de resort, continuând
cu direcţiile de muncă şi protecţie socială regionale, aflate în subordinea
ministerului şi continuând cu oficiile de muncă teritoriale subordonate
formei de administrare practicate de fiecare stat.
Pe piaţa muncii statul îndeplineşte un dublu rol: agent economic în
întreprinderile cu capital de stat (sau majoritar de stat) interesat în
gestionarea forţei de muncă angajată a acestora şi gestionarul resurselor
de muncă la nivel naţional, revenindu-i misiunea de reprezentare,
îndrumare, mediere, instruire, asistenţă financiară pe piaţa muncii etc.
Serviciile de forţă de muncă şi şomaj au funcţii de informare,
mediere, de consultanţă, recalificare şi sprijinire în vederea ocupării,
reocupării unui loc de muncă, oricărei persoane care le solicită serviciile.
Patronatul reprezintă punctul de vedere al agentului economic la
nivel microeconomic. El reprezintă elementul hotărâtor în deciziile cu privire
la ocupare, deţinând în proprietatea sa locul de muncă şi influenţând nivelul
cererii pieţei. Patronatul, în vederea întocmirii strategiilor adecvate de
dezvoltare, menţinere sau restrângere a activităţii sale, acţionează efectiv
asupra factorului de muncă şi nivelului de ocupare a acestuia.
Sindicatele sunt organizaţii constituite să apere interesele colective
ale angajaţilor, ele reprezintă puternice partenere de dialog manifestând
disponibilitate, şi chiar susţinând efortul de stabilizare sau redresare a
economiilor în care acţionează.
În procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, piaţa
muncii îndeplineşte funcţii importante, de ordin economic, social-economic
şi educativ:
a) alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri,
profesii, teritoriu în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de
muncă;
b) unirea şi combinarea forţei de muncă cu mijloacele de producţie;
c) influenţa asupra formării şi repartizării veniturilor;
d) contribuie la formarea şi orientarea climatului de muncă şi de
protecţie socială;
e) furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională,
recalificarea şi reintegrarea forţei de muncă şi acţionează prin mecanismele
sale asupra acestui proces.

15.2. Cererea şi oferta de muncă

Piaţa muncii funcţionează în fiecare ţară, pe diferite grupuri de ţări şi


la scară mondială.
Condiţia generală pentru ca nevoia de muncă să ia forma cererii de
muncă este remunerarea (salarizarea). De aceea în cererea de muncă nu

210
se includ activităţile care se pot realiza de către femeile casnice, militarii în
termen, studenţi, alţi nesalariaţi.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se
formează la un moment dat într-o economie de piaţă şi se exprimă prin
intermediul numărului de locuri de muncă.
La nivelul unităţilor economice, cererea de muncă reprezintă
cantitatea de servicii de un anumit fel pe care un întreprinzător este dispus
să le cumpere, la un salariu determinat.
Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune
membrii societăţii în condiţii salariale.
La nivelul unităţilor economice ea se identifică cu cantitatea de
servicii, de un anumit gen, pe care lucrătorii sunt capabili şi doritori să le
furnizeze la un anumit salariu determinat.
Cererea şi oferta de muncă sunt două mărimi dinamice care reflectă
legăturile existente dintotdeauna între dezvoltarea economico-socială, ca
sursă a cererii de muncă şi populaţie, ca sursă a ofertei de muncă. De
asemenea, cererea şi oferta de muncă nu trebuie considerate prelungirii
simple şi directe ale cererii şi ofertei de bunuri economice pe o altă piaţă, ci
ca nişte categorii specifice cu un conţinut care le este propriu. În acest
sens trebuie reţinute următoarele:
- pe termen scurt, cererea de muncă este invariabilă, deoarece
dezvoltarea unor activităţi existente şi iniţierea altora noi, generatoare de
locuri de muncă, presupune o anumită perioadă de timp;
- oferta de muncă în ansamblul său se formează în timp, în care
creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care
se poate angaja;
- posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă;
- oferta de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii
psihologice, condiţii de muncă etc., aspecte care nu sunt neapărat de
natură economică;
- oferta de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter relativ
rigid. Cel ce face oferta trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât
angajarea pe un loc de muncă;
- cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, ci se compun din
segmente şi grupuri neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se
substitui reciproc decât în anumite limite sau deloc;
- oferta de muncă formează, în general, singura sursă de venit,
condiţia esenţială de existenţă a lucrătorilor, reprezentând astfel, o ofertă
“formată” sub presiunea trebuinţelor şi necesităţilor muncitoreşti;
- oferta de muncă ţine cont, într-o anumită măsură, de ceea ce s-ar
putea numi “costul muncii”, definit ca remunerare necesară pentru crearea
forţei de muncă.

211
Pentru piaţa muncii prezintă importanţă informarea asupra locurilor
de muncă pe domenii, localităţi, unităţi economice, forme şi niveluri de
calificare, condiţii oferite etc.
În perioada tranziţiei la economia de piaţă, principala caracteristică
a funcţionării şi evoluţiei pieţei muncii o reprezintă presiunea ofertei asupra
cererii de forţă de muncă.

Factorii de influenţă ai cererii şi ofertei de muncă

Oferta de muncă este determinată de numărul lucrătorilor apţi


pentru a desfăşura o activitate lucrativă, de structura pe vârste a populaţiei
active, de calitatea capitalului uman, de migraţia acestuia etc.
Oferta de muncă prezintă aspecte particulare în cazul unor
muncitori izolaţi, fiind determinată de avantajele economice nete,
comparativ cu avantajele oferite de diverse locuri de muncă unde oferta
începe de la un salariu egal cu costul de subzistenţă al lucrătorului. În afară
de mărimea salariului muncitorii mai ţin seama şi de natura muncii,
securitatea muncii, gradul de independenţă pe care i-l oferă etc.
Dacă salariul depăşeşte limita minimă de subzistenţă, interesul
muncitorului creşte şi astfel sporeşte oferta de muncă. De la un anumit
punct, sporirea salariului va determina însă reducerea ofertei de muncă ca
urmare a dorinţei muncitorilor de a se odihni. Dacă are loc o reducere a
salariului, în general, va spori oferta de muncă ca urmare a dorinţei
muncitorilor de a-şi asigura menţinerea nivelului de trai. Astfel, curba ofertei
individuale de muncă se prezintă atipică în comparaţie cu curba ofertei unei
mărfi oarecare, aşa cum se vede în graficul următor:
Rata
salariului O’ C

O C’
cantitatea de muncă

Fig.nr. 15.1. Cererea şi oferta de muncă

Această alură a curbei ofertei de muncă rezultă din preferinţele


individului care se manifestă între dorinţa de venit şi cerere, deci depinde
de elasticitatea cererii de venit (dacă cererea de venit este elastică,
creşterea salariilor va determina o sporire a eforturilor şi a ofertei de

212
muncă; dacă cererea de venit este rigidă, creşterea salariilor va determina
reducerea ofertei de muncă). Mărimea salariului la nivel individual va ţine
seama de efectul de substituire, care înlocuieşte o parte din timpul liber al
salariatului cu timp de muncă, din dorinţa unui câştig (venit) mai mare şi de
efectul de venit, care presupune renunţarea la munca suplimentară, sau
chiar la o parte din orele programului normal, datorită atingerii unor condiţii
apropiate de aspiraţiile de venit. Efectul de substituire va imprima salariului
o tendinţă de creştere, iar efectul de venit, una de stagnare.
Analizând oferta de muncă a muncitorilor izolaţi în funcţie de
cererea de venit trebuie luate în considerare două elemente care
influenţează adaptarea ofertei la variaţia salariului.
1. familia este unitatea de decizie, oferta de muncă depinde de
veniturile familiei, condiţiile de viaţă a familiei şi gradul de ocupare a
membrilor familiei.
2. imobilitatea relativă a muncii care face ca nu în toate cazurile să
se obţină avantaje nete (cei care au un loc de muncă nu se grăbesc să-şi
caute altul chiar dacă acesta nu-l satisface pe deplin, el preferând să
aştepte să se ivească ceva mai bun).
În cazul în care piaţa muncii este dominată de sindicate opţiunile
individuale au o influenţă scăzută asupra ofertei de muncă, sindicatul apare
ca vânzător, iar oferta de muncă este în funcţie şi de obiectivele
sindicatului.
Cererea de muncă este determinată de doi factori mai importanţi: a)
productivitatea marginală a muncii care va determina şi mărimea salariilor
şi b) condiţiile generale ale activităţii economice (aici volumul producţiei
devenind foarte important).
Numărul de locuri de muncă pe care le oferă o firmă trebuie în aşa
fel oferite pe piaţă încât veniturile obţinute din angajarea unui lucrător
suplimentar să asigure compensarea cheltuielilor făcute pentru aceasta.
Pentru o ofertă dată a altor factori de producţie, elasticitatea cererii
de muncă de un anumit gen va fi determinată atât de condiţiile tehnice ale
producţiei cât şi de elasticitatea cererii produselor create prin intermediul
acestei munci.
Condiţiile generale ale activităţii vizează cererea de muncă
prezentă, în ansamblul ei, în funcţie de evoluţia previzibilă a cererii de
bunuri şi servicii create de firma respectivă, de evoluţia consumului în
general, a raportului în care venitul se utilizează pentru investiţii productive
şi neproductive, a fazei în care se află evoluţia economiei etc.

15.3. Salariul: abordări teoretico-metodologice

Termenul de salariu provine din limba latină, de la “salarium” care


reprezenta suma plătită fiecărui soldat roman (considerat un om
dependent) pentru cumpărarea sării. Folosirea termenului s-a extins în timp

213
şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul, fie
juridic, fie economic.
Salariul reprezintă suma plătită pentru a obţine serviciul factorului
de muncă. În acest sens, salariul este un cost pentru agentul economic dar,
pentru că se obţine după ce munca s-a consumat, salariul este un venit
pentru posesorul factorului muncă. Cele mai multe teorii consideră, în mod
just, că salariul reprezintă un venit însuşit prin muncă, sau ca urmare a
muncii depuse.
Substanţa (natura) salariului o reprezintă partea din valoarea nou
creată în procesul folosirii forţei de muncă salariate şi distribuită, în mod
direct salariaţilor sub formă bănească, asigurând existenţa acestora şi a
familiilor lor, respectiv reproducţia forţei de muncă.
Salariul, în condiţiile contemporane, constituie pentru toate ţările, cel
mai important venit din societate. P.A. Samuelson apreciază că el
reprezintă cca. 80% din venitul naţional al ţărilor dezvoltate.
Salariul exprimă atât retribuirea muncii de execuţie a lucrătorilor
propriu-zişi, cât şi remunerarea muncii celor ce execută activităţi de
concepţie şi conducere. Numitorul comun e dat de faptul că se închiriază
capacitatea de muncă şi a unora şi a altora de către cei ce au nevoie de
ea. Deci, aceştia din urmă plătesc preţul necesar pentru obţinerea şi
folosirea capacităţii de a muncii, a posesorilor acesteia. Deci, salariul, se
poate considera ca preţ al închirierii forţei de muncă, a capacităţii de a
muncii, a unor oameni liberi juridic şi economic şi, desigur, ca preţ al
serviciilor aduse prin munca depusă de către aceşti oameni. “Acest preţ
este nivelul salariului, care este de la distanţă cel mai important preţ” (P.A.
Samuelson).
Salariul, în expresie bănească, îmbracă două forme: salariul
nominal şi salariul real. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care
salariatul o primeşte în schimbul muncii sale de la unitatea pentru care
lucrează. Salariul nominal poate fi brut (totalitatea drepturilor băneşti
cuvenite salariatului) şi net (venitul rămas după scăderea impozitelor).
Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii pe care salariatul le
poate cumpăra cu ajutorul salariului nominal. Salariul real este în funcţie de
mărimea salariului nominal şi de nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor.
Altfel spus, salariul real exprimă puterea de cumpărare a salariului nominal.
Creşterea preţurilor va duce la scăderea salariului real iar reducerea
preţurilor va avea ca rezultat creşterea salariului real.
SN
SR = x100 , unde SR – salariul real; SN – salariul nominal; IP –
IP
indicele preţurilor
În funcţie de originea veniturilor muncitorilor se distinge salariu
direct (de randament) şi salariu social. Salariul direct este strâns legat de
participarea lucrătorilor la procesul de producţie şi măsoară contribuţia

214
productivă a salariaţilor în cadrul întreprinderii. Acest salariu este, în
principal, individual.
Salariul social (indirect) este independent de activitatea
lucrătorilor şi ia în considerare condiţia socială a acestora. El cuprinde:
- salariul familial reprezentând ansamblul prestaţiilor familiale
regulate (alocaţiile familiale) sau ocazionale (alocaţiile prenatale, de
maternitate etc.);
- prestaţiile de securitate socială, de exemplu asigurările de boală;
- vărsăminte pentru concediile plătite şi pentru pensii.
Mărimea salariului se stabileşte în modalităţi şi forme diferite:
a) prin confruntarea cererii şi ofertei pe piaţa concurenţială;
b) prin convenţii colective
c) prin decizii ale statului.
Se disting două sisteme de fixare a salariului: descentralizate şi
centralizate.
Pentru sistemele descentralizate de fixare a salariului, acesta se
stabileşte la nivelul firmelor având în vedere rate orientative (în funcţie de
raportul dintre cererea şi oferta de muncă, de compararea cu ratele
practicate pe piaţa locală şi regională a muncii sau la nivelul ramurii din
care face parte etc.), iar la nivelul economiei naţionale se porneşte de la
condiţiile de salarizare ale anumitor firme care reprezintă modele
orientative pentru diverse ramuri şi tind să se generalizeze.
În cazul sistemelor centralizate rata salariului se stabileşte printr-o
decizie la nivelul economiei naţionale şi aceasta se aplică tuturor
sectoarelor de activitate.
Rata salariului, înţeleasă ca preţul unităţii de muncă (oră, zi, piesă)
oscilează între două limite:
- superioară - determinată de productivitatea marginală a muncii;
- inferioară - determinată instituţional (salariu minim egal) sau social
(luându-se ca etalon firme reprezentative din domeniul respectiv).
În România elementele necesare pentru estimarea salariului
minim pe economie (S.M.E.) au ca punct de pornire bugetele familiilor de
salariaţi (circa 20% din numărul acestora) din care se extrag datele
fundamentale cu privire la salarii, alte venituri, număr de persoane etc.
S.M.E. = Cp ⋅ K ⋅ n
unde:
Cp - cheltuieli totale medii ce revin pe o persoană de regulă pe un
an recalculate la preţurile din ultima lună a perioadei pentru care se
determină S.M.E.;
K - ponderea pe care o au salariile în totalul cheltuielilor unei familii
de salariaţi;
n - numărul de persoane care sunt în întreţinerea salariaţilor dintr-o
familie.

215
Între aceste două limite există zone de nedeterminare ale salariului
unde se confruntă rezistenţele şi concesiile subiecţilor acestei confruntări.
Conceput iniţial ca o măsură de protecţie socială, salariul minim a dobândit
treptat şi alt sens, datorită acţiunilor iniţiate de sindicatele salariaţilor şi
patronilor care fac din acesta un salariu director pe care se construieşte
scara remuneraţiilor publice şi private, un instrument în negocierile dintre
ele, o bază de revendicări.38
Determinarea practică a mărimii salariilor în sistemul descentralizat
presupune negocieri colective între sindicatele muncitoreşti şi patronat şi
încheierea contractelor colective de muncă (acorduri asupra condiţiilor de
muncă şi a nivelului salariilor). Nivelul salariului rezultat este determinat de
puterea de negociere a celor două părţi. Dacă nu se ajunge la nici un acord
se poate declanşa greva.
În graficul următor redăm modalitatea de stabilire a salariului pe
parcursul unei greve, conform lui J. R. Hicks care a studiat această
problematică.
salariu
curba de concesie a patronului

C
B
Sn

curba de rezistenţă a greviştilor

Fig. nr. 15.2. Stabilirea salariului pe parcursul unei greve


În punctul C de pe grafic avem salariul de propagandă de la care
pornesc greviştii, în A – nivelul salariului propus de grevişti, iar Sn este
salariul negociat la care se ajunge.
În sistemele centralizate ratele salariului pot fi fixate de guvern sau
ministere, după consultarea marilor organizaţii sindicale şi patronale;
negocierile dintre organizaţiile sindicale de nivel naţional şi cele ale
patronilor, tot la acelaşi nivel; instituţiile naţionale specializate în acest
domeniu.
Pe termen lung, mărimea salariului este ondulatorie, cu tendinţă
generală de creştere, iar pe termen scurt nivelul salariului poate creşte,
scădea sau stagna.
Dacă economia se confruntă cu o inflaţie puternică, guvernul poate
hotărî, pentru o perioadă de timp relativ scurtă, blocarea salariilor la nivelul
existent la acea dată.

38
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 167

216
Statul decide şi asupra procesului de indexare a salariilor.
Această măsură are în vedere protejarea împotriva diminuării salariului real
şi a degradării standardului de trai. Pentru a stăpâni inflaţia, indicele de
creştere a salariilor şi a altor venituri va fi mai mic decât indicele de
creştere a preţurilor.
Un prim factor de influenţă asupra dinamicii salariului este costul
forţei de muncă. Aici intră cheltuielile necesare pregătirii şi reproducerii
forţei de muncă, ca urmare a eforturilor tot mai mari pentru instruire şi
calificare, transport, hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc.
Productivitatea muncii este un alt factor ce influenţează dinamica
salariului, cu cât acesta este mai mare, cu atât posesorii forţei de muncă
cer salarii mai ridicate.
Raportul dintre cererea şi oferta de muncă acţionează asupra
dinamicii, mai ales pe termen lung, datorită timpului îndelungat pe care îl
reclamă creşterea şi instruirea forţei de muncă.
Asupra dinamicii salariului acţionează şi evoluţia preţurilor
bunurilor şi serviciilor. Dacă preţurile cresc, salariaţii cer salarii mai mari,
lucru realizabil prin indexarea permanentă.
Alţi factori de influenţă sunt: mărimea şi importanţa sindicatelor,
capacitatea lor de a obţine câştig de cauză pentru revendicările salariaţilor;
capacitatea salariaţilor de a se organiza şi de a dialoga cu conducerea
unităţii economice, cu organele specializate ale statului cu prilejul
desfăşurării acordurilor colective, a contractelor; migraţia internaţională a
forţei de muncă; legislaţia cu privire la mişcarea sindicală şi revendicativă
în fiecare ţară etc.
Nivelul salariilor pe categorii de salariaţi şi în interiorul acestora este
influenţat de:
1) diferenţa de calificare, grade diferite de dificultate a activităţii din
cadrul unei societăţi, talentul, îndemânarea;
2) preferinţele indivizilor cu privire la o profesie sau alta, un loc de
muncă sau altul;
3) existenţa sau inexistenţa discriminării în funcţie de sex, vârstă;
4) tipul pieţei de muncă şi gradul de imobilitate a acesteia.

15.4. Relaţia productivitate-salariu

Productivitatea muncii are următoarele posibilităţi de influenţă


asupra salariului:
- dacă creşte, apare posibilitatea de a mări salariul lucrătorilor,
lăsând costul de producţie neschimbat. Dacă se acţionează asupra
costului, salariul rămâne neschimbat sau se modifică în sensul creşterii
într-o măsură mai mică:
- dacă scade, va duce la creşterea costului de producţie şi la
scăderea sau stagnarea salariului.

217
Productivitatea marginală a muncii poate influenţa cererea de
muncă şi rata salariului. Dacă o firmă îşi pune problema de a angaja mână
de lucru până în punctul în care veniturile obţinute din angajarea unui
lucrător suplimentar sunt egale cu cheltuielile făcute pentru aceasta, atunci
curba cererii de muncă este reprezentată de curba productivităţii marginale
în expresie valorică (sau curba venitului marginal în condiţiile concurenţei
imperfecte).
Conform teoriei “salariilor înalte”, sporirea salariilor ar antrena o
creştere a productivităţii marginale a lucrătorilor şi a ocupării forţei de
muncă. În fapt, creşterea salariului de la S la S’ - conform graficului - va
determina reducerea gradului de ocupare de la OA la OB. Dar ridicarea
salariului va determina în timp o creştere a nivelului de trai şi a creşterii
productivităţii, ceea ce va duce la deplasarea curbei cererii de la C la C’. În
acest caz ocuparea va redeveni în OA iar S’ devine rata de echilibru a
salariului.
Rata
salariului

S’ C C’

O B A ocuparea forţei
de muncă
Fig.nr. 15.2. Influenţa nivelului salariului
asupra curbei cererii de muncă

15.5. Formele de salarizare

Formele de salarizare reprezintă modalităţi prin care se determină


partea de venit ce revine muncitorilor, în raport cu activitatea depusă. Ele
realizează legătura directă între mărimea produsului muncii, activitatea
depusă şi partea ce revine lucrătorilor.
În esenţă se cunosc trei forme de salarizare:
a) salarizare în regie (pe unitatea de timp);
b) salarizare în acord (în raport cu rezultatele obţinute);
c) salarizarea mixtă.
În economia contemporană există o largă autonomie şi pluralism
economic astfel încât fiecare formă de salarizare se practică în mai multe
variante. Tocmai de aceea, în funcţie de specificul activităţii fiecărei firme şi

218
urmărindu-se o cointeresare cât mai bună a salariaţilor, întreprinderile îşi
stabilesc formele de salarizare cele mai adecvate, deoarece fiecare relevă
în forme proprii cantitatea, calitatea şi însemnătatea activităţii depuse.
Salarizarea în regie constă în remunerarea salariatului după timpul
efectiv lucrat, fără precizarea expresă a cantităţii de muncă pe care acesta
trebuie s-o presteze pe unitatea de timp, dar fixându-i-se răspunderile ce îi
revin la nivelul funcţiei respective. Mărimea totală a salariului este
determinată de timpul lucrat şi de salariul pe unitatea de timp (oră, zi etc.).
Această formă se aplică în unităţile economice cu lucrări foarte variate,
neomogene şi unde calitatea are o importanţă deosebită. Pentru servicii
suplimentare, salarizarea în regie admite acordarea de sporuri, premii şi
alte recompense, iar pentru nerealizarea sarcinilor permite penalizări până
la concediere.
Salarizarea în acord constă în remunerarea pe baza unor tarife
fixate pentru executarea unor operaţii, piese, subansamble, produse etc.,
de o anumită complexitate. Salariul se determină pe baza produsului dintre
tariful de salarizare şi numărul de produse.
Această formă este preferabilă celei în regie deoarece reflectă mai
bine legătura dintre mărimea salariului şi munca depusă, stimulează
lucrătorul în creşterea productivităţii muncii, diminuează o serie de cheltuieli
legate de supraveghere etc. Salarizarea în acord are şi aspecte negative
legate de diminuarea calităţii în detrimentul cantităţii pentru a obţine câştig
mai mare.
Ca variantă a salarizării în acord poate fi considerată şi salarizarea
în remiză sau în cote procentuale, mai ales în domeniul desfacerii
produselor şi prestarea de lucrări şi servicii.
Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă (fixă) pe
unitatea de timp, de regulă pe o zi de muncă, ce se acordă în funcţie de
îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc. fiecare
condiţie având un tarif, după importanţa pe care o prezintă pentru volumul
şi calitatea producţiei, astfel mărimea salariului devenind variabilă ca în
cazul salarizării în acord.
Aplicarea diferitelor forme de salarizare, oricât de perfecţionate ar fi
ele, este de multe ori contestată de către salariaţi, agenţi economici şi chiar
de către societate. Astfel, s-au conturat câteva direcţii de acţiune privind
îmbunătăţirea formelor de salarizare, cum sunt: corectarea, participarea şi
socializarea.
Corectarea priveşte toate formele de salarizare, referindu-se la:
creşterea siguranţei lucrătorilor în obţinerea unui salariu minim necesar,
adaptarea rapidă a salariului la creşterea preţurilor şi a inflaţiei; atenuarea
disparităţilor între salariile din diverse forme de proprietate (la muncă egală);
acordarea de diverse sporuri şi compensaţii pentru condiţii mai deosebite de
muncă etc.

219
Participarea se referă la admiterea salariaţilor la împărţirea
beneficiilor obţinute de unitatea în care îşi desfăşoară activitatea.
Participarea se poate realiza în trei forme: sub forma unei cote - părţi din
beneficii, ca supliment mai mult sau mai puţin substanţial la salariu; prin
intermediul acţiunilor cumpărate de către salariaţi la întreprinderea la care
lucrează; ca salariu proporţional, ca procent constant din cifra de afaceri a
firmei.
Socializarea constă în asigurarea unui plus de salariu ca o creanţă
asupra comunităţii sociale în ansamblul său. Ea se aplică doar unor grupuri
de salariaţi, aflaţi în situaţii mai grele şi care nu pot face faţă situaţiilor
respective numai cu salariul încasat pentru munca depusă. Aceasta se
realizează cu ajutorul salariului familial şi a salariului social.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 piaţa muncii; legătura cu celelalte pieţe; două trepte de manifestare;


trăsături; piaţă imperfectă, contractuală, administrată, puternic
segmentată, cu un grad ridicat de eterogenitate, caracterizată printr-o
anumită rigiditate; participanţi pe piaţa muncii: statul, serviciile de forţă
de muncă şi şomaj, patronatul, sindicatele muncitoreşti; funcţii ale
pieţei muncii
 cererea de muncă; oferta de muncă; mărimi dinamice; caracteristici ale
acestora; factori de influenţă ai cererii şi ofertei de muncă; efectul de
substituire; efectul de venit;
 salariu; salariu nominal; salariu real; salariu social(indirect); sisteme de
fixare a salariului – descentralizate şi centralizate; rata salariului;
salariu minim pe economie; negocierea salariilor; proces de indexare;
factori de influenţă asupra dinamicii salariului: costul forţei de muncă,
productivitatea muncii, raportul dintre cererea şi oferta de muncă,
evoluţia preţurilor bunurilor şi serviciilor
 productivitatea muncii; productivitatea marginală a muncii
 forme de salarizare; salarizare în regie; salarizare în acord; salarizare
mixtă; corectarea, participarea, socializarea

220
CAP. XVI. PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA

16.1. Sistemul bancar şi importanţa lui


16.2. Piaţa monetară – concept, trăsături
16.3. Cererea şi oferta de monedă
16.4. Masa monetară şi structura ei. Agregatele monetare
16.5. Politica monetară şi instrumentele ei
16.6. Dobânda – concept, forme, funcţii
16.7. Masa şi rata dobânzii. Factori de influenţă ai acestora

16.1. Sistemul bancar şi importanţa lui

Economia de piaţă (schimb), aşa cum sugerează şi denumirea, are


ca element central piaţa, circulaţia şi schimbul de mărfuri, care presupun
existenţa nemijlocită a banilor. Banii şi circulaţia monetară stau la baza
unor tipuri de relaţii economice, a unor forme de piaţă şi instituţii monetar-
financiare, care au un rol special în cadrul mecanismului economic.
Începând cu secolul XVII39, băncile se înmulţesc şi devin de
neînlocuit în peisajul economic. La început, activitatea lor se limita la
păstrarea valorilor mobiliare ce le erau încredinţate şi executarea ordinelor
de plată ale clienţilor lor dar, în prezent, ele au încetat să mai fie simple
intermediare între participanţii la activitatea economică, impunându-se ca
un agent economic agregat, dinamic cu impact asupra întregii societăţi.
În cadrul sistemului financiar-bancar pot intra băncile, instituţiile
pieţei capitalului, fondurile de pensii, cooperativele de credit şi societăţile
de asigurări. Serviciile bancar-financiare, indiferent de forma de proprietate
a prestatorilor, se desfăşoară pe baze comerciale, lucrative, obiectul de
activitate al băncilor devenind tot mai diversificat. Cu toate acestea se pot
individualiza două categorii principale de operaţiuni ale băncilor: active şi
pasive.
Ca operaţiuni active mai importante amintim:
- acordarea de împrumuturi solicitanţilor ce întrunesc condiţii de
bonitate financiară (capacitatea clientului de a restitui la scadenţă creditul
contractat împreună cu dobânzile aferente);
- gestionarea conturilor deponenţilor;
- organizarea înfiinţării de societăţi pe acţiuni şi operaţiuni cu titlurile
de valoare;
- crearea de instrumente (active) financiare proprii;
- scontarea cambiilor.
Ca operaţiuni pasive enumerăm:
39
Forma modernă de organizare şi funcţionare a unităţilor bancare a fost prefigurată de
Banca din Amsterdam (1609) şi apoi de banca Angliei (1694).

221
- primirea şi păstrarea economiilor agenţilor economici în conturi de
depozit
- executarea de plăţi şi viramente pe baza ordinului clienţilor;
- conducerea operaţiunilor de casă ale întreprinderilor şi instituţiilor
În cadrul băncilor se individualizează: Banca Centrală (de emisiune)
– bancă de rangul I, băncile specializate (de rang II), alte instituţii bancare.
Băncile de emisiune sunt instituţii de stat cu dreptul de a emite
bancnote. Modul de organizare a acestora este diferit de la o ţară la alta.
De regulă, în fiecare ţară există un număr redus de bănci de emisiune sau
chiar una singură. La noi, banca de emisiune este Banca Naţională a
României, înfiinţată în 1880 ca societate pe acţiuni. Funcţiile principale ale
băncilor de emisiune (centrale) sunt: asigurarea şi reglarea cantităţii de
bani în circulaţie şi a ratelor dobânzii; prevenirea falimentelor bancare;
autorizarea şi supravegherea exercitării funcţiei de operator bancar.
Băncile centrale oferă servicii specifice băncilor comerciale şi statului prin
acordarea de credite sub formă de: reescont de cambii, împrumuturi pe
gajuri de efecte comerciale, lombardarea40 de efecte publice. Băncile de
emisiune mai efectuează şi operaţiuni de decontare între băncile
comerciale, vânzarea şi cumpărarea de aur şi devize, păstrarea rezervelor
de aur şi devize ale statului etc. Pasivul băncii de emisiune constă din:
capital propriu, capital de rezervă, depunerile băncilor comerciale, ale
marilor firme ale statului, emiterea de bancnote.
Băncile specializate41 (comerciale) au activităţi diversificate, pe
baza capitalului propriu şi a celui atras. Băncile comerciale (de depozit)
sunt instituţii bancare specializate îndeosebi în păstrarea capitalurilor
temporar disponibile, acordarea de credite şi efectuarea de operaţiuni de
comision, reprezentând veriga de bază a sistemului bancar. Resursele
acestor bănci provin din: capital propriu format din emisiunea de acţiuni,
depuneri ale persoanelor fizice şi juridice şi reescontul cambiilor
comerciale. Operaţiunile active sunt legate de acordarea de credite
agenţilor economici sub diferite forme şi operaţiuni de comision.
Băncile de afaceri au devenit o componentă deosebit de
importantă a sistemului bancar, activitatea lor constând în a lua participaţii
şi gestiona participaţiile la afaceri existente sau în curs de formare,
finanţarea pe baza fondurilor proprii şi a împrumuturilor pe termen lung,
proiecte industriale, comerciale, etc. Făcând parte din componenţa multor
40
Lombardare = operaţiune de creditare pe baza unor garanţii constituite din hârtii de
valoare, îndeosebi rente de stat.
41
Sunt şi puncte de vedere conform cărora băncile specializate ar cuprinde toate
băncile din sistemul bancar, altele decât banca centrală, în componenţa lor intrând:
băncile de depozit, băncile comerciale, băncile de investiţii, băncile de economii,
băncile ipotecare, băncile cooperatiste, casele de scont şi societăţile financiare
(Universitatea Babes-Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Economice, Catedra de
Economie Politică, Economie politică, vol. I, Cluj-Napoca, 2000, p.107)

222
consilii de administraţie, aceste bănci îşi spun cuvântul în operaţiunile de
concentrare-fuzionare sau în derularea proiectelor de mare anvergură.
Băncile ipotecare sunt acelea care îşi procură mijloacele necesare
prin emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare. Ele acordă împrumuturi
pe termen lung, garantate cu ipotecă asupra unor proprietăţi.
Tot în cadrul sistemului bancar pot intra: băncile de import-export
(susţin comerţul şi pe producătorii autohtoni); bănci mixte (organisme de
cooperare inter-state, în domeniul financiar-bancar, funcţionând pe
principiul participaţiei); bănci internaţionale (interguvernamentale sau
private); bănci de investiţii; bănci de nivel mondial (de exemplu F.M.I.);
bănci mutuale.
Instituţiile speciale de credit sunt cele în rândul cărora intră:
casele de economii, cooperaţiile de credit, societăţile de asigurare,
societăţile de creditare a comerţului exterior etc.
Atribuţiile principale ale băncilor în cadrul pieţei monetare sunt
reliefate prin intermediul funcţiilor băncilor care constau în:
a) mobilizarea capitalurilor băneşti şi distribuirea lor agenţilor
economici sau statului sub formă de credit bancar;
b) transformarea în capital de împrumut a economiilor şi veniturilor
băneşti ale populaţiei;
c) emiterea de instrumente de credit;
d) efectuarea de operaţiuni tehnice specifice (ţinerea unor evidenţe,
decontări între agenţii economici etc.).
În ultimele decenii, în cadrul sistemelor bancare se remarcă
următoarele tendinţe: de concentrare a activităţii bancare, de globalizare a
activităţii bancare, de formare a unor centre bancare (valutare şi financiare)
internaţionale, de restrângere a rolului băncilor în finanţarea economiei.

16.2. Piaţa monetară – concept, trăsături

Piaţa monetară înglobează ansamblul tranzacţiilor cu monedă şi a


relaţiilor ce decurg din acestea, tranzacţii ce rezultă din confruntarea cererii
cu oferta de monedă, în funcţie de preţul ei (nivelul ratei dobânzii, dacă
este vorba de creditul pe termen scurt, sau puterea de cumpărare a
banilor, dacă este vorba de bani, ca mijloc de schimb, necesari
circulaţiei)42.

42
Unii specialişti apreciază că trebuie făcută distincţie între piaţa monetară, al cărei obiect
de analiză îl constituie doar banii, şi piaţa creditului, al cărei obiect de analiză îl constituie
creditul şi preţul acestuia (rata dobânzii). Ei consideră că preţul banilor constă în „puterea de
cumpărare” a unităţii monetare, care este invers proporţională cu preţul bunurilor.
În România, piaţa financiară, privită ca ansamblul relaţiilor şi mecanismelor de
alocare eficientă a resurselor băneşti în economie, cuprinde (conform sistemului anglo-
saxon): piaţa monetară – specializată în atragerea şi plasarea fondurilor pe termen scurt şi
piaţa de capital – specializată în atragerea şi plasarea fondurilor pe termen mediu şi lung.

223
Obiectul pieţei monetare îl reprezintă masa monetară şi schimbul
de lichidităţi, iar rolul ei este de a compensa excedentul cu deficitul de
disponibilităţi băneşti pe termen scurt existente la diferiţi agenţi economici.
Mai concret, ea este piaţa capitalurilor pe termen scurt, unde se
întâlneşte cererea de împrumuturi, din partea agenţilor economici
particulari şi a statului cu oferta de resurse financiare, prezentată de
particulari, întreprinderi şi instituţii financiare.
Din punct de vedere al conţinutului relaţiilor implicate, operaţiunile43
se împart în două mari categorii: a) de finanţare, care constau în acordarea
disponibilităţilor băneşti solicitate de către bănci, instituţii financiare sau
agenţi economici; b) de refinanţare, când banca sau creditorul care a
utilizat disponibilităţile sale băneşti pentru acordarea de împrumuturi se
adresează băncii centrale pentru a obţine, la rândul său, un credit. În acest
cadru, scontarea44 este o operaţiune de finanţare, iar reescontarea45 - una
de refinanţare.
Printre trăsăturile46 pieţei monetare amintim:
a) vechimea operaţiunilor ce se desfăşoară pe această piaţă, simpla
apariţie a banilor nefiind totuşi suficientă pentru a vorbi de o piaţă monetară
şi instituţii proprii in adevăratul înţeles al cuvântului;
b) tranzacţiile pe această piaţă se realizează pe termen scurt;
c) obiectul tranzacţiei se referă la însemne monetare cu lichiditate
ridicată;
d) funcţionează pe baza unor proceduri monetar-bancare şi
comerciale reglementate, cu grad înalt de instituţionalizare;
e) sumele vehiculate în sectorul monetar ating cote şi frecvenţe
impresionante, iar cedarea/primirea poate fi extrem de rapidă (folosind
conturile bancare)
f) subiecţii pieţei sunt diverşi: bănci, trezorerie, instituţii monetar-
financiare. Unităţile bancare debitoare apar în calitate de solicitanţi de
monedă (scripturală), iar băncile creditoare, inclusiv banca centrală în
calitate de ofertanţi de monedă. Persoanele fizice şi agenţii economici
nefinanciari nu pot participa la operaţiunile pe piaţa monetară.
g) condiţia esenţială pentru ca un subiect economic să fie admis pe
această piaţă este bonitatea, respectiv solvabilitatea.

43
Operaţiunea day-to-day money sau overnight money este cea mai scurtă tranzacţie
monetară constând în acordarea unui credit până la ora 12,00 a zilei următoare,
asemănătoare cu aceasta fiind creditul pe două sau mai multe zile, cu drept de preaviz
pentru creditor şi debitor (call money). Majoritatea operaţiunilor pe această piaţă au termene
care pot ajunge până la un an.
44
Scontarea = operaţiune de credit de cumpărare a efectelor de comerţ (cambii, bilete la
ordin etc.) de către bănci.
45
Reescontarea = operaţiune efectuată de banca centrală a unei ţări în vederea
aprovizionării cu mijloace băneşti lichide a băncilor comerciale.
46
Vezi Gabriela Bodea (coord.), Economie politică. Sistematizări şi aplicaţii, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, p.195

224
h) dobânda utilizată rezultă din confruntarea zilnică a cererii cu
oferta de monedă, o influenţă puternică în acest joc revenind băncilor
creditoare
g) flexibilizarea pieţei monetare se realizează destul de greoi, fiind o
piaţă de oligopol, cu puţini ofertanţi de monedă.

16.3. Cererea şi oferta de monedă

Diversificarea instrumentelor monetare, crearea şi perfecţionarea de


sisteme bancar-financiare complexe duc la operativitate în întâmpinarea
cererii de monedă. De fapt, moneda începe să existe atunci când
părăseşte depozitele Băncii Centrale şi a altor unităţi emitente şi îşi
încetează existenţa când revine în acestea.
Oferta de monedă cuprinde cantitatea de monedă pusă la
dispoziţia populaţiei, agenţilor economici de către sistemul bancar (Banca
Centrală şi celelalte bănci). Oferta de monedă nouă este de obicei legată
de o operaţiune de creditare iar inversul acesteia, adică rambursarea unui
efect de comerţ sau a unei datorii oarecare în favoarea unei bănci,
echivalează cu o reducere a masei monetare.47
Mecanismele prin care moneda este pusă în circulaţie sunt:
a) prin intermediul Băncii Centrale:
- mecanismul asigurării nevoilor (acoperirea deficitului bugetar prin
emiterea şi negocierea bonurilor de tezaur);
- achiziţionarea devizelor străine obţinute de firme din exportul de
mărfuri;
- acordarea de credite băncilor comerciale pentru realizarea
compensării între ele, sau refinanţarea lor pentru nevoi temporare
b) prin intermediul Trezoreriei
- Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care ea le
contractează la diferite bănci comerciale sub forma obligaţiunilor emise şi
negociate (subscrise)
c) prin intermediul băncilor comerciale
- acordarea de credite de către băncile comerciale clienţilor lor;
- formarea unor depozite bancare sub formă de conturi din care
băncile pot acorda în anumite limite, credite altor clienţi.
În economiile contemporane, masa monetară nu este o variabilă
exogenă dată ci se formează în cadrul unui proces de creaţie monetară la
care sistemul bancar participă în mod decisiv.48 În prezent băncile pot emite
instrumente monetare fiduciare49 corespunzător unei anumite fracţiuni din
rezervele constituite, deci au posibilitatea de a extinde „artificial” volumul

47
ASE, Economie politică, Editura Economică, 1995, p. 239
48
ASE, Facultatea de Economie Generală, Catedra de Economie şi Politici Economice,
Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, 2003, p. 273

225
creditului peste capitalul propriu. Întotdeauna se păstrează însă o anumită
cotă de rezerve din totalul depozitelor (banca centrală stabileşte cota
obligatorie de rezerve) pentru a putea susţine cererile de retragere, de
lichidare ale deponenţilor.
Dacă cota obligatorie de rezerve este de 10% din volumul
depozitelor, procesul creării monedei scripturale poate fi redat
schematic astfel:

Depozit Împrumut Împrumut


iniţial de rezerve băncii A rezerve băncii B rezerve
numerar 900 u.m. 810 u.m. ….
1000 u.m. 100 u.m. 90 u.m. 81 u.m.
(injecţie
iniţială)

Efectul complet al lanţului de creare a monedei este de 10.000 u.m.


Soluţia algebrică este următoarea:
1000 u.m. + 900 u.m. + 810 u.m. + … = 1000 [ 1 + 9/10 + (9/10) 2 + (9/10)3
 1   1 
+ …] = 1000   =1000 
 0,1 
 =10000 u.m.
1 - 9/10   
Deci suma de bani trebuie să crească de 10 ori, astfel încât 10 %
din aceasta să fie egală cu valoarea noilor rezerve care au declanşat lanţul.
Multiplicatorul monedei de cont poate fi definit ca raport între
volumul noilor depozite şi noile rezerve:
m = D/R = 1/r , unde m – multiplicatorul monedei de cont (creditului)
D – depozitul la vedere
R – rezervele obligatorii
r – rata rezervelor
Acest proces poate funcţiona şi în sens invers, atunci când are loc o
scurgere de numerar din sistemul bancar. Lichidarea unui depozit şi
transformarea lui în numerar va avea ca efect reducerea monedei de cont
de 1/r ori faţă de volumul acestui depozit.
Oferta de monedă este influenţată de mai mulţi factori: politica
financiară a guvernului; volumul emisiunilor efectuate de banca centrală;
volumul depozitelor bancare; utilizarea unor instrumente speciale de
anulare a datoriilor; viteza de circulaţie a banilor; politica băncilor cu privire
la împrumuturi. Desigur, în cadrul acestor factori, un loc important îl ocupă
emisiunea monetară, respectiv ansamblul operaţiunilor prin care banii în
numerar şi scripturali sunt emişi şi puşi în circulaţie de emitent.
49
acestea reprezintă surplusul substitutelor monetare (creanţele asupra băncii
atestate prin certificate de depozit, bilete de bancă ce au ca obiect cantitatea de
bani ce va fi restituită la cerere) faţă de rezerva monetară conservată de debitor
(banca)

226
Cererea de monedă reprezintă cantitatea totală de bani necesară
agenţilor economici şi determinată de utilităţile acesteia, respectiv nevoia de
numerar pentru schimburile curente (care la rândul său depinde de mărimea
venitului şi perioada de timp dintre încasare şi cheltuirea acestuia); necesitatea
unor plăţi neprevăzute în situaţii neaşteptate; modificarea ratei dobânzii; de o
serie de factori subiectivi, psihologici.
Masa monetară este influenţată şi de comportamentul agenţilor
economici faţă de monedă, sintetizată prin expresia intensitatea înclinaţiei
spre lichiditate.
Preferinţa pentru lichiditate se bazează pe mai multe mobiluri
concrete: a venitului, dat de tendinţa oricărui agent economic de a păstra banii
lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasării lor; a afacerilor în sensul păstrării
unor rezerve de bani în vederea realizării de plasamente avantajoase în viitor;
mobilul prudenţei, dorinţa de a face faţă situaţiilor neprevăzute; mobilul
speculaţiei, constând în aceea că în anumite condiţii banii lichizi sunt un bun
financiar superior faţă de diferitele titluri de valoare.
În cadrul pieţei monetare un loc important îl ocupă creditul.
Creditul desemnează o relaţie monetară apărută în legătură cu
acordarea de împrumuturi unor agenţi economici cu condiţia rambursării lor
la un termen numit scadenţă şi în schimbul unor plăţi suplimentare numite
dobândă. Prin intermediul creditului se atrage capitalul temporar disponibil
din economie şi se transformă în capital de împrumut.
Formele principale sub care se prezintă creditul în orice economie
de piaţă sunt creditul comercial şi creditul bancar. Creditul comercial este
cel practicat între vânzător şi cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor
este făcută pe credit, adică înstrăinarea mărfii este separată în timp de
plata preţului acesteia. Creditul comercial contribuie la accelerarea
circulaţiei mărfurilor şi, prin acesta, la creşterea proporţiilor producţiei.
Creditul bancar este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă
bănească de către instituţii specializate în “comerţul cu bani”, numite bănci.
Prin creditul bancar se asigură mijloacele financiare necesare diferitelor
sectoare de activitate.
După destinaţia dată creditului obţinut, acesta poate fi credit de
producţie şi credit de consum. Primul credit este destinat producţiei, având
un scop lucrativ, în timp ce al doilea este destinat consumului.
În funcţie de subiectul juridic care angajează creditul, acesta poate fi
credit public, contractat de către stat sau credit privat, contractat de o
persoană particulară sau o întreprindere privată. Creditul public se acordă
pe baza a ceea ce se numeşte, cu un termen general, efecte publice, care
constau din obligaţiuni şi bonuri de tezaur.
În funcţie de durata împrumutului, creditele se clasifică în: credite pe
termen scurt (până la 1 an), credite pe termen mijlociu (1-5 ani) şi credite
pe termen lung (peste 5 ani).

227
Creditul, ca pârghie economică, răspunde unor necesităţi reale,
îndeplinind următoarele funcţii:
a) folosirea mai eficientă a capitalului bănesc de către cei cu
posibilităţi de valorificare superioară;
b) determină creşterea gradului de valorificare a factorilor materiali
de producţie prin sporirea cifrei de afaceri a întreprinderilor;
c) înlesneşte procesul de concentrare şi centralizare a
întreprinderilor şi a capitalului;
d) mijloceşte redistribuirea capitalurilor pe diferite ramuri de
producţie, determinând modificarea structurii de ramură a economiei
naţionale;
e) stimulează desfacerea mărfurilor pe o scară mai mare, datorită
vânzărilor pe credit, pe baza poliţelor ce se scontează la bancă;
f) reglează circulaţia monetară prin sistemul băncilor de credit, care
pun în circulaţie banii de credit, dar şi efectuează operaţiuni de credit;
g) influenţează consumul prin vânzarea în rate, îndeosebi a
mărfurilor de valoare mare şi de uz îndelungat.
Pe lângă aceste importante funcţii trebuie avut în vedere că abuzul
de credit are mari dezavantaje ducând la pierderi pentru instituţiile de
credit, falimente ale întreprinderilor insolvabile, toate acestea dereglând
sistemul economic şi având influenţe nefaste asupra vieţii economice.
Preţul tranzacţiei cu monedă diferă în funcţie de numeroşi factori:
termenul scadenţei; gradul de risc asumat de creditor; sumele
tranzacţionate etc.
La un anumit nivel al ratei dobânzii - celelalte condiţii fiind date -
evoluţiile cererii şi ale ofertei de monedă converg spre realizarea
echilibrului pe piaţa monetară. Piaţa monetară se află în stare de echilibru,
când, la un Fig. nr. 16.1. – Piaţa monetară în echilibru
anumit nivel
al ratei d
dobânzii (de) (%) Mo
cantitatea
de monedă
oferită (Mo) de E
este egală
cu cea
cerută (Mc).
La Mc
intersecţia
celor două
drepte avem 0 Mme Mm
punctul de
echilibru (E)
care va indica şi masa monetară în echilibru (Mme) - vezi fig. nr. 16.1.

228
Fig. nr. 16.2 – Modificarea poziţiei de echilibru pe baza
creşterii cererii de monedă

d
(%) Mo

d2 E2

d1 E1 Mc2

Mc1

0 Mm1 Mm2 Mm
În condiţii ceteris paribus, dacă cererea de monedă creşte, vom
asista la sporirea cantităţii de monedă pe piaţă şi la creşterea ratei
dobânzii. - vezi figura nr. 16. 2. Scăderea cererii de monedă duce la scăderea
cantităţii de monedă pe piaţă şi a ratei dobânzii.
Creşterea ofertei de monedă duce la scăderea ratei dobânzii şi la
sporirea masei monetare tranzacţionale pe piaţă. Surplusul de monedă
oferit nu va putea fi absorbit decât dacă va scădea rata dobânzii, aceasta
din urmă stimulând cererea de monedă.
Scăderea ofertei de monedă de la Mo1 la Mo2 duce la creşterea ratei
dobânzii şi la diminuarea cantităţii de monedă de la M1 la M2. Dobânda va
creşte datorită existenţei unei penurii de monedă la o rată scăzută a
dobânzii, penurie ce exercită presiuni în sensul majorării ratei dobânzii de
la d1 la d2 - vezi fig. nr. 16.3.
Fig. nr. 16.3. – Modificarea poziţiei de echilibru ca urmare a scăderii ofertei
de monedă
d (%)
Mo2

d2 Mo1
E2
d1
E1
Mc

0 Mm2 Mm1 Mm

Stabilitatea monetară este legată de realizarea echilibrului


monetar şi se reflectă în puterea de cumpărare a monedei, adică cantitatea

229
de mărfuri şi servicii ce se pot obţine la un moment dat cu o unitate
monetară sau cu o anumită sumă de bani.
Stabilitatea monetară depinde şi de optimizarea emisiunii monetare.
Dacă nu există suficientă monedă în circulaţie schimburile comerciale se
realizează greoi iar activitatea economică decade. Pe de altă parte,
excedentul durabil al masei monetare în raport cu necesităţile circulaţiei
mărfurilor disponibile, generează fenomenul inflaţiei.

16.4. Masa monetară şi structura ei. Agregatele monetare

Pentru a-şi îndeplini rolul şi funcţiile în cadrul economiei, moneda


trebuie să existe într-un anumit volum şi să aibă o structură anume.
Problemele referitoare la raportul de mărime dintre activităţile economico-
sociale şi cantitatea de monedă în societate trebuie să fie abordate şi
analizate în strânsă legătură cu conceptele de masă monetară şi de viteză
de rotaţie a monedei.
Masa monetară semnifică ansamblul de valori, lichidităţi, deţinute
de agenţii economici, aflată în circulaţie la un moment dat, formată din:
- numerar, care se compune din bancnote şi monede divizionare,
confecţionate adesea din aliaje de nichel, cupru, aluminiu etc.
- bani scripturali, reprezentaţi de sumele din conturile bancare sau
de la casele de economii ale agenţilor economici.
Masa monetară poate fi privită şi analizată atât static (în stoc) cât şi
dinamic (în flux).
Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor
băneşti de care dispun agenţii economici nonfinanciari dintr-o economie
naţională la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri materiale şi
servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a
altor plasamente.
Ca flux, masa monetară reprezintă masa medie de bani care circulă
într-o anumită perioadă de timp (trimestru, semestru, an).
Mărimea fluxurilor monetare dintr-o ţară, într-un an economic, este
dată de produsul dintre mărimea stocului mediu de bani, în locul şi timpul
arătate, şi viteza de rotaţie a banilor (numărul rotaţiilor efectuate).
M = (PxQ)/V , unde M – masa monetară
P – nivelul preţurilor
Q – volumul bunurilor tranzacţionate
V – viteza de rotaţie a banilor
Masa monetară existentă la un moment dat la agenţii economici (ca
stoc), ca şi cea folosită într-un orizont de timp (ca flux) se măsoară prin
lichiditatea monetară (ca mărimi absolute sau relative).
Rata lichidităţii constă în raportul dintre nivelul mediu anual al masei
monetare şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă. Ea

230
serveşte ca indicator de fundamentare a politicii monetare şi de apreciere a
eficienţei acesteia.
Intensitatea utilizării monedei este măsurată prin viteza de circulaţie
a monedei. Ea reprezintă inversul ratei lichidităţii. Accelerarea vitezei de
rotaţie a monedei semnifică o reducere a lichidităţii monetare iar încetinirea
acesteia duce la formarea de stocuri monetare inactive.
De-a lungul timpului s-au conturat două componente ale masei
monetare ce se deosebesc din punct de vedere al lichidităţii:
- disponibilităţi băneşti propriu-zise (bani lichizi, bani cash - bani
gheaţă) sunt instrumente care se caracterizează prin lichiditate perfectă,
fiind în măsură să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o
tranzacţie comercială, fără ca deţinătorul lor să cheltuiască timp;
- disponibilităţi semimonetare sunt acele instrumente băneşti care
pot fi transformate în bani lichizi sau pot îndeplini funcţiile acestora dar
necesită timp pentru efectuarea operaţiunilor de transformare.
Cunoaşterea mai detaliată a masei monetare, static şi dinamic, se
realizează cu ajutorul conceptului de agregat monetar (termen asimilat de
Sistemul Contabilităţii Naţionale). Includerea disponibilităţilor băneşti în
agregatele monetare se face după criteriul uşurinţei sau al dificultăţii
transformării lor în bani lichizi, în funcţie de încetineala sau rapiditatea cu
care se face aceasta, de riscul mai mare sau mai mic de a pierde o parte a
activelor.
Agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a masei
monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice,
prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi plată, prin
instituţiile bancar-financiare care le gestionează, prin fluxurile economice
reale pe care le mijlocesc.50
Primul agregat monetar (M1) reprezintă masa monetară în sens
restrâns, adică: numerarul în circulaţie (bani de hârtie şi moneda
divizionară); conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor
nonfinanciari; cecuri la purtător (de călătorie); depozitele la vedere
(bancare, poştale şi la Tezaur).
Al doilea agregat monetar (M2) desemnează masa monetară în
sens larg, cuprinzând în plus faţă de M1 următoarele: depozitele de
economii la vedere aflate în conturile bancare neoperabile prin cecuri;
depunerile la casele de economii; depunerile pe termen scurt la bănci,
intrate în gestiunea acestora; acţiuni ale fondului de ajutor reciproc ce pot
face obiectul unor tranzacţii monetare. Toate componentele lui M2
reprezintă de fapt disponibilităţi ale rezidenţilor nonbancari gestionate de
instituţii financiare.
Al treilea agregat monetar (M3) cuprinde în plus faţă de M2 alte
plasamente lichide pe termen scurt care nu pot fi încadrate în masa
50
Componenţa agregatelor monetare este preluată din ASE, Economie politică,
Editura Economică, 1995, p. 237-238

231
semimonetară. Componenţa specifică a acestui agregat cuprinde:
depunerile pe termen nelimitat şi bonurile de economii; depunerile şi titlurile
de comerţ în devize (monede străine); bonurile de tezaur şi certificatele la
împrumuturile de stat, bonuri negociabile, bonuri de economii PTT etc.
Al patrulea agregat monetar (M4 sau L) cuprinde, pe lângă
componentele lui M3, economiile contractuale depuse pe termen şi diferite
alte plasamente negociabile, titlurile de valoare emise de agenţii
nonbancari (acţiuni, obligaţiuni).
Deşi agregatele monetare s-au autonomizat în toate ţările, se
constată unele deosebiri referitoare la numărul instrumentelor de schimb şi
de plată, la denumirea acestora, raporturile de mărime dintre ele.
În România, la sfârşitul anului 1991 M1 deţinea 67,4% din masa
monetară (697 mld. Lei), cvasi-banii având o pondere de 32,6 % din totalul
masei monetare (336 mild.lei), iar în 1998 ponderea lui M1 scade la 23,9%
din masa monetară (22.110 mld.lei), iar cvasi-banii deţineau 76,1% din
masa monetară (70.420 mld.lei).

16.5. Politica monetară şi instrumentele ei

Politica monetară cuprinde totalitatea reglementărilor impuse de


autorităţile monetare – Banca Centrală şi Trezoreria – asupra masei
monetare şi activelor financiare, în vederea atingerii unor obiective majore
precum: stabilitatea, expansiunea şi deschiderea economică spre exterior.
În acest sens se va acţiona în două direcţii fundamentale51:
- va organiza activitatea bancară care să asigure protecţia
deponenţilor, să evite riscurile ce ar putea rezulta dintr-o gestiune
defectuoasă a resurselor monetare şi care ar periclita funcţionarea
sistemului monetar şi de credit.
- va regla masa monetară creând condiţiile necesare realizării
obiectivelor economice fundamentale (concilierea stabilităţii puterii de
cumpărare a monedei cu expansiunea economică). Pentru aceasta, se
urmăreşte reglarea cererii de monedă de schimb şi de plată pe plan în plan
intern, iar pe plan extern, asigurarea echilibrului balanţei de plăţi prin
stimularea intrărilor sau ieşirilor de capital, găsirea de soluţii la presiunile
valutare din exterior, mai ales ale mişcărilor speculative de capital.
Instrumentele clasice utilizate de politica monetară sunt:
a) Manevrarea taxei rescontului prin care Banca Centrală creează
monedă prin tehnica indirectă rescontării titlurilor de credit. Taxa
rescontului este rata dobânzii calculată şi încasată de banca de emisiune în
momentul rescontării portofoliilor de efecte de comerţ şi titluri de credit de
către băncile comerciale. Prin creşterea sau scăderea taxei se modifică şi
51
Aurel Negucioiu (coordonator), Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, vol. II,
Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 11

232
costul şi mărimea creditului. La o scădere a acesteia are loc stimularea
creditului şi a investiţiilor, şi invers. Dinamica taxei rescontului influenţează
nivelul ratei dobânzii acordate de băncile comerciale.
b) Stabilirea cotelor obligatorii de rezervă de către Banca Naţională,
care afectează direct multiplicatorul creditului, adică restricţionează sau
impulsionează creditul.
c) Politica „open market” prin care banca centrală „deschide piaţa”,
care iniţial funcţiona doar pe baza tranzacţiilor între băncile comerciale. Ea
poate ceda pe piaţa monetară o parte din efectele publice (creanţele
asupra Trezoreriei) şi cele private, hârtiile de valoare din portofoliul său. În
sens invers, ea achiziţionează pe piaţă efecte publice sau private de la
băncile comerciale. Rezultatul este că banca intervine pentru a micşora
excedentele sau pentru a completa insuficienţa resurselor financiare.
d) Rata de refinanţare bancară prin care banca centrală furnizează
lichidităţi societăţilor bancare în conformitate cu obiectivele de politică
monetară şi de credit. Refinanţarea este o operaţiune de creditare pe
termen scurt (90 de zile) a societăţilor bancare.
e) Plafoanele de credit, prin care banca Centrală stabileşte plafoane
maxime de credit pentru fiecare bancă, ca o măsură administrativă de
limitare a expansiunii monetare.
Politica monetară, prin pârghiile ei specifice trebuie să urmărească
armonizarea procesului de creare a monedei cu obiectivele generale ale
politicii economice – stabilitatea preţurilor, ocuparea forţei de muncă,
relansarea creşterii economice etc.

16.6. Dobânda – concept, forme, funcţii

Dobânda este un concept care oglindeşte numeroase aspecte din


activitatea economică şi i se conferă, atât în teorie cât şi în practică, o
însemnătate deosebită, având capacitatea de a releva sintetic starea şi
tendinţele unei economii.
Dobânda reprezintă o formă de venit specific, este venitul
capitalului care participă la o anumită activitate, beneficiarul ei fiind
proprietarul acestui capital.
În timp s-au formulat diferite concepţii referitoare la dobândă. O
primă concepţie consideră ca un preţ sau recompensă a spiritului de
economie, acest lucru încurajând constituirea de disponibilităţi băneşti pe
seama veniturilor. O altă concepţie arată că dobânda ar fi o chirie pentru
capitalul folosit sau un preţ pentru riscul antrenării capitalului într-o
activitate oarecare. În prezent dobânda este interpretată ca un preţ plătit
pentru capitalul folosit într-o anume activitate (afacere), dar care nu este
însuşită prin muncă.

233
În prezent dobânda poate fi definită ca un venit însuşit de către
proprietarul oricărui capital, antrenat într-o activitate economică, sub forma
excedentului faţă de capitalul disponibil.
Evoluţia conceptului de dobândă impune sublinierea atât a sferei de
aplicabilitate cât şi a formelor sale. Dobânda a fost generată, la începuturile
sale, de împrumuturile pentru consum, aria ei de manifestare extinzându-se
apoi la domeniul productiv, fiind considerată preţ al capitalului împrumutat
sub formă bănească, cedat pe un timp determinat. A apărut necesitatea
extinderii sferei de cuprindere a dobânzii la întregul capital utilizat,
deoarece în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor nu se face
distincţie între capitalul propriu şi cel împrumutat.
Pe această bază distingem:
- dobânda, în sens restrâns, cel existent iniţial, ca excedent ce
revine proprietarului de capital dat cu împrumut;
- dobânda, în sens larg, ca excedent ce revine proprietarului oricărui
capital utilizat în condiţii normale.
În economia de piaţă dobânda îmbracă mai multe forme de
existenţă:
a) dobânda pe piaţa monetară, care se aplică în general
împrumuturilor pe termen scurt pe care băncile le contractează între ele
sau cu banca centrală (aici va intra dobânda de bază care se acordă pentru
certificatele de depozit sau pentru bonurile de trezorerie; dobânda
creditelor acordate de bănci; taxa de scont comercială; taxa de scont
oficială);
b) dobânda specifică caselor de economii pentru depozite la vedere
şi la termen, pentru depozite în vederea constituirii de locuinţe etc.;
c) dobânda pe piaţa obligaţiunilor (sau plasamentelor pe termen
lung);
Întrucât dobânda este un venit impozabil, se face distincţie între
dobânda nominală, ca venit nominal efectiv şi dobânda după plata
impozitului (netă). Dobânda netă este importantă pentru stabilirea
capitalurilor într-o ţară şi pentru formarea fluxurilor de capital între diferite
ţări.
Dobânda, ca pârghie economică importantă folosită de către toţi
agenţii economici (inclusiv de către stat), îndeplineşte următoarele funcţii:
a) influenţează repartizarea factorilor de producţie aflaţi în cantităţi
limitate, în domeniul ce asigură folosirea cea mai eficientă a lor;
b) pe termen lung stimulează populaţia să renunţe la anumite
consumuri curente în vederea sporirii stocului de capital;
c) asigură cointeresarea agenţilor economici de a folosi capitalul
propriu cu eficienţă şi de a apela la capitalul de împrumut doar în anumite
condiţii (avantajoase pentru debitor).
d) asigură băncilor un important venit ca diferenţă între dobânda
încasată de la debitori şi dobânda plătită deponenţilor.

234
PRb = Dî – Dp - Cfb , unde PRb – profit bancar
Dî – masa dobânzilor încasate
Dp – masa dobânzilor plătite
C fb – cheltuielile de funcţionare ale
băncii

16.7. Masa şi rata dobânzii. Factori de influenţă ai acestora

Doi indicatori fundamentali caracterizează dobânda: masa dobânzii


şi rata dobânzii.
Masa dobânzii (D) se determină ca diferenţă între suma plătită
creditorului la scadenţă, de către debitor şi suma luată cu împrumut de
către acesta. Se poate determina şi ca produs între capitalul împrumutat
(depozitul efectuat) şi rata dobânzii.
D = S – C , unde D - masa dobânzii
S – suma plătită creditorului (deponentului) la
scadenţă
C – capitalul împrumutat (depozitul efectuat)

Rata dobânzii (d') se determină ca raport procentual între masa


dobânzii şi capitalul împrumutat (C), respectiv:
D
d' = x100
C
D = C x d' - pentru o perioadă de 1 an
D = C x d' x (n/360) - pentru fracţiuni mai mici de un an, n
reprezentând numărul de zile pentru care s-a acordat împrumutul sau s-a
efectuat depozitul.
Aceşti indicatori caracterizează, de fapt, mărimea dobânzii simple,
adică a plăţii pentru serviciul adus de un capital în condiţiile în care
dobânda nu se capitalizează. În practică se impune, însă folosirea dobânzii
compuse (capitalizarea dobânzii) – d’c
( )
d' c = 1 + d '
n

unde d’ - rata dobânzii anuale


n - numărul de ani. (n>1)
Sn = C(1 + d ' )
n
sau: Dn = Sn −C
Sn - suma ce revine proprietarului după “n” ani de folosire a capitalului şi
care este formată din capitalul avansat (C) plus dobânda cuvenită.
Pentru exemplificare presupunem un capital de 20.000 de dolari
care urmează să fie folosit în decursul unei perioade de 5 ani, cu o rată a
dobânzii de 10%. Deoarece dobânda anuală cuvenită este capitalizată,
dobânda totală pentru cei 5 ani se determină astfel:

235
Sn = 20.000 (1 +10% ) 5
Sn = 20.000 ×1,6105 = 32.210 dolari
D = Sn - C = 32.210 - 20.000 =12.210 dolari
Suma absolută a dobânzii (masa dobânzii) este influenţată de
numeroşi factori: mărimea capitalului împrumutat sau a depozitului; nivelul
ratei anuale a dobânzii la credite, respectiv la depozite; termenul pentru
care se acordă creditul sau se realizează depozitul; evoluţia ratei dobânzii
pe piaţa monetară; politica monetară; modul de utilizare a creditului de
către debitor.
Rata dobânzii, la rândul său, este o mărime dinamică asupra căreia
acţionează mulţi factori şi care, la rândul său, exercită o influenţă amplă ce
se propagă în întreaga economie. Ea se modifică în timp în sensul creşterii
sau scăderii, diferă pe ţări şi uneori pe zone economice din diferite ţări.
Principalii factori care influenţează nivelul concret al ratei dobânzii
sunt:
a) raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut (situaţia
de pe piaţa capitalului);
Creşterea cererii de capital va duce la creşterea ratei dobânzii şi
invers, iar creşterea ofertei va avea ca efect scăderea ratei dobânzii şi
invers. Evident, şi nivelul ratei dobânzii va influenţa, la rândul ei cele două
componente. Trebuie avute în vedere, de asemenea, aspecte precum
riscul şi ciclicitatea economiei.
b) evoluţia inflaţiei;
Pentru înlăturarea efectelor negative ale inflaţiei, băncile stabilesc o
rată nominală a dobânzii, care să acopere inflaţia anticipată. Aceasta se
poate determina pe baza ecuaţiei lui Irving Fischer:
rn = rr + ri , rn – rata nominală a dobânzii
rr – rata reală a dobânzii
ri – rata inflaţiei
c) modul cum se încheie bugetul de stat;
Aici se pune problema deficitului bugetar şi a modalităţii de
acoperire a acestuia. Dacă se acoperă pe baza unui împrumut public, nu
vom avea o creştere a cantităţii de bani, deci a ofertei de capital pe piaţă,
dar putem avea o creştere a cererii de capital şi deci o creştere a ratei
dobânzii. Acoperirea deficitului prin emisiune suplimentară de monedă
sporeşte oferta de capital şi poate duce la o anumită scădere a ratei
dobânzii.
d) factorul extern (raportul de schimb dintre monedele a două ţări şi
paritatea ratelor dobânzii).
Dacă se menţine raportul de schimb şi paritatea ratei dobânzii dintre
două ţări, va fi indiferent pentru agenţii economici în ce monedă îşi
plasează capitalul. O creştere a raportului de schimb într-o ţară va atrage
capitalurile disponibile, va creşte oferta de capital iar rata dobânzi va
scădea, şi invers.

236
Dacă într-o ţară, într-o anumită perioadă se doreşte stabilizarea
ratei dobânzii la o anumită mărime trebuie acţionat de asemenea manieră
încât să se compenseze variaţiile în cererea de monedă, de capitaluri prin
modificarea cantităţii de bani în circulaţie.
Rata dobânzii trebuie abordată, de asemenea, ca variabilă
independentă, ca element ale cărei modificări produc efecte complexe în
activitatea economică.
Dacă banca de emisiune reduce, la un anumit moment, dobânda pe
care o practică are loc concomitent mărirea randamentului net al
capitalurilor, cu alte destinaţii şi creşterea volumului capitalurilor antrenate
în activitatea economică. Dacă are loc, de exemplu, scăderea ratei
dobânzii de la 15% la 10%, toate proiectele economice care anticipau un
randament net mai mic de 15%, fără a se situa însă sub 10% vor deveni
rentabile şi se declanşează realizarea lor. Deţinătorul de capital apelează la
acest rezultat numai după ce constată că randamentul utilizării capitalului
său în alte acţiuni, decât împrumutul, este cel puţin egal sau mai mare
decât dobânda de 10%.
Reducerea dobânzii are un efect cumulativ. Ea va stimula atât
cererea de capital cât şi creşterea venitului celor ocupaţi în domeniile unde
se cheltuieşte capitalul respectiv. La rândul lor, producătorii vor economisii
o parte din venit, iar pe cealaltă o vor cheltui pe bunuri de consum. Cei care
produc bunurile de consum vor obţine venituri mai mari, din care o parte o
cheltuiesc, iar alta o economisesc. Creşterea cererii de bunuri de capital şi
de bunuri de consum va contribui la sporirea câştigului producătorilor.
Treptat, volumul activităţii va creşte, se va întări poziţia lucrătorilor şi vor
creşte salariile deci şi cererea de bani care, pentru a fi contracarată se va
majora rata dobânzii, aşa încât cercul se închide şi stimulentul iniţial,
determinat de scăderea ratei dobânzii se epuizează.
Efectul cumulativ este similar în cazul în care rata dobânzii creşte,
dar se deplasează în sens invers.
Utilizarea ratei dobânzii, ca pârghie economică determinată de
efectul cumulativ al modificării sale în cadrul politicii guvernamentale, are
limite52 evidente:
- rata dobânzii nu poate să se reducă sau sporească prea mult într-
o ţară, dacă restul ţărilor nu procedează în acelaşi fel, deoarece s-ar
produce perturbări grave în fluxurile de capital interne şi internaţionale;
- interese puternice se opun întotdeauna unei reduceri sau creşteri
prea mari a ratei dobânzii în orice ţară;
- statul impune anumite restricţii autorităţilor monetare de a controla
şi utiliza rata dobânzii. Dinamica ratei dobânzii este rezultatul concomitent
a unor factori obiectivi şi subiectivi, contradictorii sau convergenţi astfel
încât imprimă traiectoriei sale reale un caracter foarte complex.
52
ASE, Economie politică, Editura Economică, 1995, p. 277

237
Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 instituţii monetar-financiare; bănci; funcţii active; funcţii pasive; bănci


de emisiune; bănci specializate; bănci de afaceri; bănci ipotecare;
instituţii speciale de credit; atribuţiile băncilor
 piaţa monetară; obiectul pieţei monetare; trăsăturile pieţei monetare
 oferta de monedă; mecanismele prin care moneda este pusă în
circulaţie; procesul creării monedei scripturale; multiplicatorul monedei
de cont; factori de influenţă ai ofertei de monedă; cererea de monedă;
preferinţa pentru lichiditate – mobiluri; creditul; formele creditului;
funcţiile creditului; preţul tranzacţiei cu monedă - factori; piaţa
monetară în echilibru; modificarea poziţiei de echilibru pe baza creşterii
cererii de monedă; modificarea poziţiei de echilibru ca urmare a
scăderii ofertei de monedă; stabilitatea monetară
 masa monetară; mărimea masei monetare; lichiditatea monetară; rata
lichidităţii; viteza de circulaţie a monedei; disponibilităţile băneşti
propriu-zise; disponibilităţi semimonetare; agregatul monetar; M1; M2;
M3; M4
 politica monetară; direcţii de acţiune; instrumentele politicii monetare;
manevrarea taxei rescontului; stabilirea cotelor obligatorii de rezervă;
politica „open market”; rata de refinanţare bancară; plafoanele de
credit
 dobânda; concepţii referitoare la dobândă; forme de existenţă ale
dobânzii; funcţii
 masa dobânzii; rata dobânzii; dobânda simplă şi dobânda compusă;
factori de influenţă ai masei dobânzii; factori de influenţă ai ratei
dobânzii; rată nominală şi rată reală a dobânzii; limite

238
CAP. XVII. PIAŢA CAPITALULUI

17.1. Conceptul de piaţă de capital şi funcţiile acesteia


17.2. Structura pieţei de capital
17.3. Titlurile financiare pe termen lung
17.4. Bursa de valori

17.1. Conceptul de piaţă de capital şi funcţiile acesteia

Înainte de a prezenta principalele consideraţii cu privire la piaţa de


capital, trebuie să subliniem rolul sistemului financiar, care, prin
instituţiile, instrumentele şi reglementările corespunzătoare poate realiza un
echilibru între excedentul şi penuria de fonduri existent în cadrul
mecanismului economic. Sistemul financiar, prin cele două componente de
bază – instituţiile financiare şi pieţele de capital – poate conjuga nevoile cu
excedentul de lichidităţi, contribuind la o mai bună alocare a resurselor, la
dezvoltarea economiei, în întregul ei.
Deoarece în practică este greu de identificat participanţii la tranzacţii
care să fie dispuşi să-şi utilizeze surplusurile proprii de fonduri, şi invers, a
apărut necesară intermedierea financiară realizată de intermediarii
financiari. Intermedierea financiară este posibilă datorită instrumentelor
financiare, ce includ mijloace de plată (banii propriu-zişi), substitutele
mijloacelor de plată (cvasibanii), titlurile de credit (efecte comerciale, titluri
de stat, obligaţiuni), împrumuturile (creditele) propriu-zise, participaţiile la
capitalul social al societăţilor comerciale (părţi sociale, acţiuni), aurul
monetar, drepturile speciale de tragere, instrumente financiare speciale
(contracte forward şi futures, opţiunile, ipotecile, etc.).53
Pieţele financiare sunt pieţele în cadrul cărora se tranzacţionează
instrumente financiare. Piaţa monetară, piaţa de capital şi piaţa valutară
sunt pieţe financiare. Diversificarea instrumentelor financiare a determinat
integrarea pieţelor, astfel încât identificarea graniţelor dintre acestea devine
din ce în ce mai dificilă.
Piaţa de capital reprezintă piaţa titlurilor financiare pe termen
mijlociu şi lung şi cuprinde ansamblul operaţiunilor şi tranzacţiilor cu titluri
de valoare, în scopul efectuării de plasamente de capital pe termen mijlociu
şi lung. Piaţa de capital (financiară)54 poate asigura întâlnirea directă a

53
ASE, Economie, Ediţia a şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.289
54
Unii specialişti apreciază că piaţa de capital reprezintă totalitatea operaţiunilor şi
tranzacţiilor efectuate prin confruntarea cererii şi ofertei de capital şi care au drept
rezultat formarea şi plasarea capitalului de împrumut pe termen scurt, mijlociu şi
lung. Piaţa de capital pe termen scurt este echivalentă cu piaţa monetară, iar piaţa
de capital pe termen mijlociu şi lung, cu piaţa financiară. (Vezi Aurel Negucioiu

239
cererii cu oferta de capital, în sensul că cel care solicită capital emite titluri
de creanţă proprii, negociabile, pe care le cumpără deţinătorii de capital.
Caracterul lor negociabil permite deţinătorului să-şi recupereze oricând
capitalul investit şi să transfere riscurile ce însoţesc plasamentele de
capital, oricând, celor dispuşi să şi le asume.
Modul de realizare a unei asemenea întâlniri diferă după cuantumul
capitalului cerut şi oferit şi, mai ales, după termenul pentru care se cere sau
se oferă capitalul, între aceşti doi factori existând o strânsă
interdependenţă. Cererea este prezentată în mod hotărâtor de întreprinderi
şi de stat (împrumuturi), iar oferta prin băncile de afaceri şi instituţiile de
gestiune colectivă a economiilor băneşti.
Subiecţii care apar ca purtători ai cererii şi ofertei pe aceste pieţe şi
care acţionează ca operatori sunt:
a) gospodăriile familiale, care economisesc o parte din venituri,
surplusul monetar fiind păstrat în depozite bancare şi la casele de
economii, sau poate fi transformat în acţiuni şi obligaţiuni;
b) întreprinderile productive, care finanţează programele lor de
investiţii sau procură mijloace circulante prin credite bancare, precum şi
prin emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni;
c) sectorul public, format din administraţia centrală de stat (statul,
regii autonome şi instituţii autonome de interes naţional), şi din
administraţia locală (judeţe, municipii, oraşe, comune). Acoperirea
deficitului bugetar al statului este finanţată prin emisiunea de titluri publice
sau prin emisiunea de bilete bancare; deficitul administraţiilor locale poate fi
acoperit de bănci sau instituţii speciale de credit;
d) întreprinderile (capitalul) străine, care realizează tranzacţii
economice între rezidenţi şi nerezidenţi.
Faptul că titlurile financiare generează un flux de venituri în viitor
reprezintă motivaţia principală a plasamentului de capital în acest gen de
titluri. Pe lângă aceasta, în decizia de plasament a cumpărătorilor potenţiali
trebuie să se aibă în vedere următoarele:
- randamentele titlurilor financiare;
- câştigurile potenţiale din achiziţionarea titlurilor financiare;
- riscul plasamentului în titluri financiare;
- lichiditatea titlurilor financiare.
Oferta de titluri financiare este influenţată în principal de
întreprinderi şi autoritatea guvernamentală, în permanentă căutare de
surse financiare.
În scopul finanţării unor instituţii de interes naţional, autoritatea
guvernamentală apelează frecvent la emisiuni de obligaţiuni. Acestea se

(coordonator), Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, vol. II, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 15-16)

240
adaugă celor emise de societăţi comerciale în formarea ofertei de
obligaţiuni pe piaţa capitalului.
Pentru societăţile comerciale, investiţiile sunt vitale, întrucât
contribuie la menţinerea parametrilor funcţionali ai capitalului, ca, de altfel,
şi la expansiunea acestuia. Realizarea investiţiilor se asigură prin surse
interne (proprii) sau externe (aici intră credite pe termen lung sau
emisiunea de titluri financiare pe termen lung: obligaţiuni şi acţiuni).
Prin confruntarea, în cadrul pieţei capitalului, a cererii cu oferta de
titluri financiare, se determină preţul acestora. Fiind influenţate de
anticipările privind fluxurile de venituri viitoare, dar şi de preferinţele pentru
risc şi lichiditate, preţurile titlurilor financiare nu coincid decât ca excepţie cu
valorile nominale ale acestora. De regulă, valoarea nominală a unui titlu
este semnificativă numai în momentul emisiunii.
Apelul la piaţa capitalului poate constitui o alternativă avantajoasă
de finanţare directă, nemijlocită, bazată pe emisiuni de titluri proprii,
negociabile de către beneficiar. Desigur întreprinzătorii pot apela şi la
autofinanţare sau la o finanţare indirectă prin intermediul diferitelor instituţii
financiar-bancare de la care primesc credite.
Principalele funcţii îndeplinite de piaţa capitalului în cadrul
mecanismului economic se pot rezuma la următoarele:
a) permite împrumutarea de capitaluri la dobânzi inferioare celor
practicate de bănci sau alte instituţii financiare, prin emisiuni de obligaţiuni
şi alte titluri de credit negociabile.
Dobânda percepută de o bancă include în plus o marjă pentru
acoperirea cheltuielilor sale de funcţionare, în schimb, particularii care oferă
capitalul pe piaţa financiară nu au în sarcină asemenea cheltuieli şi, de
aceea, dobânzile solicitate pot fi, şi sunt, mai mici.
b) mobilitatea şi lichiditatea investiţiei reprezintă atracţii deosebite
pe care le poate asigura numai piaţa capitalului;
c) pe piaţa secundară (compartiment al pieţei capitalului) preţul
titlurilor se formează pe baza legii cererii şi ofertei, acest lucru permiţând
evaluarea permanentă a societăţii emitente; piaţa va da indicii corecte, atât
conducerii întreprinderii emitente, cât şi investitorilor interesaţi în
achiziţionarea titlurilor sale;
d) o piaţă financiară concurenţială dă indicaţii necesare şi la nivel
macroeconomic, pentru o alocare optimală a resurselor financiare;
e) piaţa financiară contribuie la modificarea structurilor de producţie.
Acestea se modifică prin achiziţionarea de active sau prin preluarea
controlului de către alte societăţi. Asemenea operaţii pot fi finanţate prin
emisiunea de valori mobiliare, fără a fi nevoie de capitalurile proprii.
Emisiunile se realizează mai uşor dacă societatea emitentă are deja acţiuni
cotate la bursă.

241
17.2. Structura pieţei de capital

Piaţa financiară se bazează pe activitatea a două compartimente:


piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară este o piaţă a emisiunilor de titluri. Pe piaţa primară
agenţii economici - întreprinderi, autoritatea guvernamentală, administraţiile
locale - care au nevoie de resurse băneşti, oferă noi titluri financiare pe
termen lung. Acestea sunt achiziţionate de către alţi agenţi economici -
populaţia, instituţiile financiare etc. - care dispun de economii băneşti. De
obicei emisiunea şi plasarea titlurilor se realizează prin intermediul băncilor,
iar preţul (cursul) titlurilor este egal cu valoarea lor nominală, deşi, uneori
nu este exclus un curs mai mic decât valoarea înscrisă pe titlul financiar.
Piaţa secundară cuprinde bursa de valori şi pieţele titlurilor
financiare pe termen lung emise în prealabil şi neincluse în cadrul
tranzacţiilor la bursă. Piaţa secundară este acel compartiment al pieţei
financiare pe care se vând şi se cumpără titlurile deja emise. Aici titlurile se
negociază între investitori: între cei care au subscris şi doresc să le vândă
şi cei care n-au mai ajuns să subscrie, dar doresc să cumpere titlurile după
încheierea emisiunii lor. Ea asigură cadrul necesar pentru ca titlurile deja
emise să poată fi schimbate.
Piaţa secundară asigură lichiditatea şi mobilitatea economiilor, ea
răspunde necesităţii existenţei unei pieţe oficiale şi organizate pentru
deţinătorii de titluri care doresc să-şi recupereze fondurile lor fără a aştepta
scadenţa. Această nevoie de lichiditate este explicabilă deoarece
obligaţiunile au în general scadenţe lungi, de zeci de ani, iar acţiunile n-au
deloc scadenţă, durata lor fiind egală cu aceea a societăţii emitente.
Permiţând “mobilizarea” economiilor investite în acţiuni, obligaţiuni
şi alte titluri, piaţa secundară asigură buna funcţionare a pieţei primare. De
asemenea, piaţa secundară oferă posibilitatea evaluării permanente a
titlurilor de valoare, şi, prin aceasta, a preţului de piaţă a firmei emitente,
manifestându-se ca un „barometru” al evoluţiei economiei de ansamblu.
Pe această piaţă, cursul titlurilor depinde, în afară de raportul dintre
cererea şi oferta pentru acestea, de factori precum: rata dobânzii, analiza
veniturilor trecute şi previzionarea celor viitoare, situaţia agentului în
cauză, conjunctura economică generală, etc.

17.3. Titlurile financiare pe termen lung

Titlurile financiare sunt, pentru unii agenţi economici, alternative


ale plasării economiilor lor băneşti, iar pentru alţii instrumente prin
intermediul cărora se asigură acoperirea unor necesităţi de finanţare.
Titlurile financiare pe termen lung includ în principal obligaţiunile şi
acţiunile. Acestea sunt negociate pe piaţa capitalului, sunt bunuri care

242
generează în viitor un flux de venituri. Aici putem aminti şi aşa-numitele
produse-hibrid, ce au trăsături proprii atât acţiunilor cât şi obligaţiunilor:
titlurile de participaţie, drepturi (bonuri) de subscriere, etc.
În funcţie de veniturile generate, titlurile financiare pe termen lung
se clasifică în:
- titluri financiare pe termen lung cu venituri fixe: obligaţiuni şi acţiuni
privilegiate;
- titluri financiare pe termen lung cu venituri variabile: acţiuni
ordinare.
Obligaţiunile sunt hârtii de valoare cu venit fix, emise pentru
contractarea de împrumuturi pe termen mijlociu şi lung de către societăţi
comerciale private sau de către colectivităţi publice în serii mari, toate
exemplarele având aceeaşi formă, fiecare titlu reprezentând o parte a
datoriei totale, parte a cărei mărime este înscrisă pe titlu în cifre rotunde şi
este rambursabilă în condiţiile imprimate pe titlu.
Emitentul obligaţiunii este debitorul, iar deţinătorul acesteia,
creditorul. Emisiunea de obligaţiuni se face, de obicei, prin intermediul unei
bănci, care plasează obligaţiunile celor ce deţin capitaluri disponibile. Ea
poate fi publică, în cazul obligaţiunilor oferite spre vânzare investitorilor sau
când prospectul de emisiune precizează că obligaţiunile vor fi cotate la
bursă, sau poate face obiectul unui plasament particular, când obligaţiunile
sunt preluate în întregime de anumiţi investitori sau ele nu vor fi cotate la
bursă.
Emitentul trebuie să suporte o serie de cheltuieli legate de
operaţiunea de emisiune: comisioane de subscriere, costul tipăririi
obligaţiunilor şi al prospectelor, costul publicităţii, comisioane de plasament
şi garanţie (acestea pot atinge 1,75% pentru sectorul public şi 3% pentru
sectorul privat).
Obligaţiunile pot fi nominative (este precizat în cuprinsul titlului
destinatarul) sau la purtător (destinatarul nu este specificat, obligaţiunea
aparţine posesorului).
Există două categorii de drepturi pe care le implică deţinerea unei
obligaţiuni:
- dreptul de a încasa regulat (semianual sau anual) cuponul
obligaţiunii, care reprezintă venitul fix al acesteia;
- dreptul de a primi, la o dată determinată numită scadenţă,
valoarea nominală a obligaţiunii, care este în fapt, suma cu care este
creditat emitentul.
Ca formă, obligaţiunea materializată este un înscris care cuprinde
două părţi:
1) corpul titlului care cuprinde: numele emitentului, denumirea
împrumutului, valoarea nominală a obligaţiunii, mărimea dobânzii, condiţiile
de rambursare, numărul de înregistrare şi alte referiri la împrumutul
respectiv;

243
2) talonul titlului şi foaia cu cupoane care cuprinde un număr de
cupoane egal cu numărul datelor prevăzute pentru plata dobânzii.
Valoarea nominală a unei obligaţiuni este cifra înscrisă în sumă
rotundă pe faţa titlului. Ea constituie baza pentru calcularea dobânzii şi, cu
excepţia obligaţiunilor cu primă la rambursare, reprezintă suma pe care se
obligă debitorul-emitent s-o restituie la scadenţă.
Cotaţia obligaţiunilor presupune admiterea acestora la bursă,
stabilirea cursului în funcţie de cererea şi oferta acestora, putându-se face,
fie în procente la valoarea lor nominală (96% sau 103%), fie prin indicarea
preţului lor în sumă absolută (700 USD, 1100 USD).
Pentru o obligaţiune care este cotată în procente faţă de valoarea
nominală şi pentru care se ştie numărul de zile de la ultima plată a
dobânzii, cursul în sumă absolută se poate stabili astfel:
C O (%) d NZ
CO = xVN + O x xVN , unde
100 100 365
CO – cursul obligaţiunii în sumă absolută
CO(%) – cursul obligaţiunii în procente faţă de valoarea nominală
VN – valoarea nominală a obligaţiunii
dO – cuponul obligaţiunii
NZ - număr de zile de la ultima plată a dobânzii
Cursul obligaţiunii, pe lângă funcţia de informare, serveşte şi la
calculul randamentului titlului (ca raport între venitul fix adus de obligaţiune
şi cursul de piaţă al obligaţiunii), fiind invers proporţional cu cursul titlului.
Folosind actualizarea pentru a lua în consideraţie implicaţiile
factorului timp, cursul obligaţiunii se poate determina astfel:
n
Vv
Pa = ∑(1 + Ka )
t =1
t

unde: Vv - veniturile viitoare asigurate investitorului


Ka - coeficient de actualizare
t - anul curent
n - durata de viaţă a titlului sau timpul cât are în vedere investitorul să
deţină titlul respectiv.
De exemplu, dacă rata de actualizare este de 10% şi este la nivelul
ratei medii a dobânzii de pe piaţă, iar obligaţiunea se caracterizează prin:
valoarea nominală = 10.000 u.m., cuponul 700 u.m., scadenţa (n) peste 5
ani cu rambursarea capitalului în totalitate la scadenţă, atunci cursul ei ar
trebui să se situeze în jurul valorii de:
700 700 700 700 700
P= + 2
+ 3
+ 4
+ = 8.862,80 u.m.
1,10 1,10 1,10 1,10 1,10 5
Acţiunile sunt titluri de valoare cu caracter asociativ dovedind
participarea deţinătorului acestora la capitalul social. Acţiunile se negociază
la bursă, iar deţinătorii pot primi o parte din beneficiul (profitul) firmei sau
pot suporta o parte din pierderile acesteia.

244
Drepturile principale pe care acţiunea le asigură deţinătorului sunt:
- dreptul la decizie
- dreptul de informare
- dreptul asupra rezervelor încorporate în capitalul social
- dreptul la rezultate (dividende).
Venitul acţionarului se numeşte dividend şi reprezintă o parte din
profitul distribuit al societăţii comerciale. Orice acţiune dă dreptul la un vot
şi este indivizibilă.
În contractul de societate şi statut se stabileşte felul acţiunilor, care
pot fi: nominative (au înscrise numele deţinătorului şi se transmit altei
persoane prin transcrierea tranzacţiei într-un registru al firmei emitente); la
purtător (se pot transmite fără nici o formalitate); ordinare (dau dreptul la un
dividend obişnuit, variabil, ca parte procentuală din profitul societăţii,
repartizat acţionarilor); privilegiate (dau dreptul la un dividend fix, indiferent
dacă firma a realizat profit în anul respectiv; acţiunile privilegiate au
prioritate la vot şi la distribuirea profiturilor iar în cazul lichidării societăţii
comerciale sunt primele care au dreptul la despăgubiri.)
În ceea ce priveşte aspectul exterior al unei acţiuni materializate,
acesta cuprinde trei părţi: titlul principal, talonul şi foaia de cupoane. Titlul
principal indică emitentul, valoarea nominală a acţiunii şi eventual numele
celui care a subscris (la acţiunile nominative). Talonul dă dreptul
deţinătorului la primirea unei noi foi cu cupoane pentru încasarea
dividendului. Valoarea nominală a acţiunii este acea cifră înscrisă pe
acţiuni care reprezintă valoarea capitalului subscris. Ea serveşte ca bază
pentru determinarea mărimii dividendului ce se cuvine deţinătorului, anual,
dacă societatea emitentă realizează beneficii. Mărimea valorii nominale se
determină prin împărţirea capitalului social stabilit a fi procurat prin
emisiunea de acţiuni, la numărul acestora.
Cursul acţiunii este în funcţie de dividendul aşteptat de investitor şi
de rata medie a dobânzii la depozitele bancare (ca rată de rentabilitate
reper pentru capitalul astfel investit), adică:
Di ×100
Pt =
d′
unde: Pt - valoarea (cursul) teoretică a acţiunii
Di - dividendul aşteptat anual de investitor
d’ - rata medie a dobânzii la depozitele bancare, care este nivelul
minim acceptabil de randament pentru un capital investit.
Deoarece acţiunea este un titlu de creanţă pe termen lung,
reflectarea timpului în valoarea acţiunii se face utilizând tehnica actualizării.
Astfel, valoarea teoretică a unei acţiuni este de fapt valoarea actuală a
plăţilor succesive pe care le preconizează deţinătorul său. De exemplu,
dacă un acţionar deţine o acţiune pe care vrea s-o vândă peste trei ani,
valoarea teoretică va fi egală cu valoarea actuală a celor trei dividende

245
succesive pe care speră să le încaseze în această perioadă, plus cursul la
care speră să revândă acţiunea sa trei ani mai târziu:
Di1 Di 2 Di3 P3
Pt = + + +
1 + a (1 + a ) 2
(1 + a ) (1 + a ) 3
3

a - coeficient de actualizare (în general rata medie pe piaţă a dobânzii)

17.4. Bursa de valori

După încheierea emisiunilor de titluri financiare, deci după ce piaţa


financiară s-a constituit sub forma pieţei primare, valorile mobiliare55 pot fi
tranzactate între investitorii care au subscris şi doresc să-şi recupereze
capitalul şi cei dornici să investească prin achiziţionarea valorilor mobiliare
respective.
Pentru majoritatea titlurilor se creează pieţe de negociere sau pieţe
secundare. Acestea pot fi organizate ca burse de valori (pieţe sau burse
oficiale) sau ca pieţe de negociere nesupravegheate.
Bursa de valori este o instituţie publică cu personalitate juridică
asigurând publicului, prin activitatea intermediarilor autorizaţi, sisteme,
mecanisme şi proceduri adecvate pentru efectuarea continuă, ordonată,
transparentă şi echitabilă a tranzacţiilor cu valori mobiliare şi care constituie
piaţa oficială şi organizată pentru negocierea valorilor mobiliare admise
la cotă, oferind economiilor investite în ele garanţia morală şi securitate
financiară prin măsurarea continuă a lichidităţii respectivelor valori.
Pentru a fi negociate la bursele de valori, valorile mobiliare trebuie
să îndeplinească anumite condiţii restrictive (de obicei aceste condiţii sunt
îndeplinite doar de societăţi mari, solide) impuse de conducerea bursei de
valori.
În funcţie de gradul de liberalizare pieţele secundare
nereglementate includ pieţele bursiere de rang secund, terţele pieţe şi chiar
pieţe de rangul patru. Pe aceste pieţe condiţiile de admitere la cotare sunt
mai lejere.
Tranzacţiile în cadrul bursei se pot realiza fie prin cesiune directă
(două persoane se hotărăsc de comun acord să efectueze o vânzare-
cumpărare de titluri la un preţ stabilit de ele în mod liber; tot prin cesiune
directă se transmit titlurile şi în cazul donaţiei şi al succesiunii), fie prin
negociere, când tranzacţia se realizează prin bursă, prin intermediari
specializaţi, nefiind necesară întâlnirea directă a vânzătorului cu a
cumpărătorului.

55
valoarea mobiliară reprezintă un titlu de valoare (participaţie sau creanţă) care se
poate negocia la bursa de valori, atestând posesorului un drept de o anumită
valoare

246
Intermediarii de bursă sunt firme care asigură serviciile de
încheiere şi de rulare a tranzacţiilor la bursă, această calitate putând fi
îndeplinită de societăţi financiare şi/sau în unele ţări de societăţi bancare.
Vânzătorii şi cumpărătorii de titluri îşi formulează oferta şi cererea
sub forma ordinelor de bursă (de vânzare sau cumpărare), care ajung la
agenţii de bursă fie direct, fie prin intermediul altor agenţi: băncile, alte
instituţii financiare şi nefinanciare, remizieri, etc.
Ca intermediari, băncile acţionează în numele clienţilor, dar pot
transmite ordine şi în numele lor, astfel că ele răspund de plata sau
remiterea titlurilor negociate. Remizierii sunt intermediari specializaţi (ce
nu deţin fonduri şi titluri), având o clientelă personală, acţionând ca
mandatari ai acesteia, transmiţând ordinele agenţilor de schimb. Câştigul
lor ia forma taxei de curtaj, ca procentaj oferit de clienţi din beneficiul lor şi
de la agenţii de schimb.
Intermediarii bursieri realizează activitatea de intermediere prin
persoane fizice, angajaţi sau reprezentanţi exclusivi, care acţionează
efectiv în bursă ca agenţi bursieri. Aceştia se împart în:
- agenţi de schimb (brokeri) – care acţionează exclusiv pe contul
clienţilor lor de la care primesc ordine (ei percep comisioane de la clienţi
sau sunt remuneraţi de societăţile care-i angajează ;
- agenţi de bursă specialişti - care centralizează şi negociază
ordinele de vânzare-cumpărare pentru anumite titluri primite de brokeri. Ei
se mai numesc dealeri de bursă, nu au contact cu publicul şi pot efectua
tranzacţii şi pe contul lor propriu.
Ordinele de bursă trebuie să aibă precizate clar sensul operaţiunii
(de vânzarea sau de cumpărare), denumirea titlului(lor), cantitatea şi natura
lui(lor), piaţa de negociere şi felul tranzacţiei (la vedere sau la termen),
cursul la care să se realizeze tranzacţia (la cel mai bun curs, la curs limitat,
la curs limitat cu menţiunea „stop”, la preţul pieţei, etc.).
În funcţie de scopurile urmărite putem avea următoarele tipuri de
operaţiuni la bursele de valori56:
a) Plasamente simple – operaţiuni de vânzare-cumpărare de titluri
financiare prin care cumpărătorii transformă capitalul propriu disponibil în
titluri în scopul valorificării lui.
b) Speculaţii bursiere – vânzări-cumpărări succesive de titluri cu
scopul de a câştiga din creşterea sau scăderea cursurilor acestora în timp,
bazându-se pe o evoluţie preconizată, anticipată, a situaţiei cursurilor.
Speculaţiile pot fi „bear” sau „a la baisse” – bazate pe anticipări ale
reducerii preţului (valorifică ideea „vinde astăzi scump şi cumpără mâine
ieftin”) şi „bull” sau „a la hausse” – bazate pe anticipări ale creşterii preţului
şi vânzarea lor ulterioară (are la bază regula „cumpără astăzi ieftin şi vinde
mâine scump”).
56
A. Negucioiu (coordonator), Economie politică, vol. II, Editura George Bariţiu, Cluj-
Napoca, 1998, p.35

247
Dacă speculaţiile bursiere sunt , în general, benefice pentru bursă,
ele nu îşi mai justifică utilitatea când degenerează în false speculaţii, cum
ar fi jocul de bursă şi agiotajul. Jocul de bursă se bazează pe hazard,
întâmplare putând provoca tulburări nefireşti pe piaţa de titluri, iar agiotajul
este o falsă speculaţie, urmărind o creştere sau scădere a cursului unui titlu
prin manevre neloiale, răspândirea de zvonuri false.
c) Arbitrajul de titluri – operaţiune prin care se realizează câştiguri
din diferenţele de cursuri ale aceluiaşi titlu pe diferite pieţe. Se deosebeşte
de speculaţie prin faptul că se bazează pe date cunoscute şi se soldează,
de regulă, cu câştiguri.
În funcţie de durata de timp pe care o presupun, operaţiile bursiere
obişnuite pot fi:
a) la vedere – vânzări-cumpărări de titluri, la cursul zilei, odată
încheiată tranzacţia urmând remiterea titlurilor şi a contravalorii lor într-o
perioadă scurtă de timp (24-48 ore). Au o pondere redusă în totalul
tranzacţiilor.
b) la termen – tranzacţii ale căror condiţii de execuţie sunt fixate în
ziua negocierii, iar reglementarea este fixată la o dată ulterioară, numită
lichidare. Pentru buna finalizare a tranzacţiilor, conducerea bursei obligă
partenerii să-şi constituie depozite de acoperire, în formă bănească sau în
titluri (20-40% din valoarea tranzacţiilor). La lichidare, cumpărătorul câştigă
dacă cursul a crescut şi vânzătorul în caz de scădere a lui.
Ordinele de bursă primite de intermediari pot fi prelucrate imediat
sau pot fi stocate până când fac obiectul unei negocieri multilaterale.
Prelucrarea lor imediată se bazează pe tehnica informatică, tehnicile
tradiţionale de cotaţie având un caracter periodic.57
Cotaţia periodică presupune centralizarea ordinelor de bursă de
agenţii bursieri pentru negociere zilnică, săptămânală, lunară, în funcţie de
raportul dintre cererea şi oferta lor pe piaţă rezultând cursul titlului(lor).
Confruntarea dintre cerere şi ofertă se poate realiza oral (prin strigare sau
fixing) şi scris (prin casieri).
Tranzacţionarea pe piaţa continuă presupune parcurgerea
următoarelor etape:
- predeschiderea pieţei, ce permite stabilirea unui preţ potenţial de
deschidere pentru valorile mobiliare ce urmează a fi tranzacţionate în
şedinţa respectivă.
- deschiderea automată a pieţei – în momentul când ultimul preţ
calculat de sistem prin algoritmul de fixing devine efectiv, executându-se
ordinele de vânzare-cumpărare ce corespund preţurilor de deschidere
- tranzacţionarea în piaţa continuă, valorile mobiliare
tranzacţionându-se nu la un curs unic, ci în funcţie de preţurile ce se
modifică permanent în funcţie de cererea şi oferta de titluri, puse la

57
Ibidem, p. 39

248
dispoziţia agenţilor de bursă pe ecranul de tranzacţionare. Se porneşte de
la preţul de deschidere, care va fi ulterior corectat.
- închiderea automată a pieţei electronice, la ora stabilită
- închiderea şedinţei prin oprirea accesului agenţilor de bursă la
sistemul de tranzacţionare
Sistemul european de organizare a şedinţelor de licitaţie în cadrul
bursei de valori are la bază următoarele principii58:
- tranzacţiile se realizează în conformitate cu ordinele de vânzare şi
de cumpărare care pot fi: preţ minim de vânzare, preţ maxim de
cumpărare, preţul zilei
- în cadrul şedinţei de licitaţie se stabileşte un preţ fix – preţul zilei –
pentru fiecare valoare mobiliară
- nivelul preţului se determină astfel încât numărul ordinelor
executate să fie maxim
Fiecare titlu financiar are un broker specialist ale cărui atribuţii sunt:
centralizarea ordinelor de vânzare şi cumpărare, fixarea preţului,
asigurarea fluidităţii tranzacţiilor. În cadrul bursei funcţionează o comisie
care coordonează licitaţiile precum şi o casă de clearing cu rol în derularea
efectivă a tranzacţiilor.
O creştere generalizată a cursurilor titlurilor poate fi asociată cu o
conjunctură economică favorabilă, şi invers. Evoluţia pe ansamblu a
cursurilor se poate caracteriza cu ajutorul indicilor bursieri, ce măsoară
variaţia cursului la un anumit număr de titluri. Nivelul de referinţă al unui
indice este de 100 sau 1000. Orice valoare peste sau sub cea de referinţă
indică o creştere sau o scădere a cursului la bursă.
Pentru exemplificare, notăm indicele Dow Jones din prima generaţie
de la bursa din New York având în compoziţie 30 de titluri ale unor
companii importante, NYSE – 30 titluri, Standard and Poor 100 şi Standard
and Poor 500. În Anglia- Financial Times şi FTSE 500. În România, indicele
BET (Bucharest Exchange Trading) este calculat ca o medie ponderată cu
capitalizarea celor 10 acţiuni mai lichide, cotate la B.V.B59. Valoarea
indicelui a fost la 19 septembrie 1997 de 1000 de puncte şi rămâne ca
mărime de referinţă pentru determinarea valorii ulterioare a acestuia.
Cursul titlurilor este foarte sensibil la mediul economic şi social, de
pe plan intern şi internaţional, modificarea ratei dobânzii, evoluţia inflaţiei.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

58
ASE, Economie politică, Editura economică, 1995, p. 252
59
Piaţa secundară de valori mobiliare are în România două componente: Bursa de
Valori Bucureşti (B.V.B.) şi piaţa RASDAQ

249
 sistem financiar; intermediere financiară; instrumente financiare; pieţe
financiare; piaţa de capital; subiecţii pieţei de capital; cererea de titluri
financiare; oferta de titluri financiare; funcţiile pieţei de capital
 piaţa primară; piaţa secundară
 titluri financiare; obligaţiunile; valoarea nominală a unei obligaţiuni;
cotaţia obligaţiunilor; cursul obligaţiunii; acţiunile; valoarea nominală a
acţiunii; cursul acţiunii;
 valori mobiliare; bursa de valori; intermediarii de bursă; ordine de
bursă; băncile; remizierii; agenţii bursieri; brokeri; dealeri; tipuri de
operaţiuni; plasamente simple; speculaţii bursiere; arbitraj de titluri;
operaţii la vedere; operaţii la termen; cotaţia periodică; indici bursieri.

250
CAP. XVIII. RENTA

18.1. Renta economică – abordări conceptuale. Natura rentei


18.2. Formele rentei economice
18.3. Mecanismul formării rentei funciare
18.4. Preţul pământului şi factorii care îl influenţează

Revenirea problemelor rentei în actualitate este determinată de


manifestarea cu evidenţă a caracterului limitat al resurselor naturale, unele
dintre ele aflându-se într-o stare de criză prelungită. Dacă abordarea rentei
s-a circumscris iniţial agriculturii, respectiv factorului de producţie pământ,
ca plată, recompensă ce revenea proprietarului acestuia pentru cedarea
dreptului de folosinţă al pământului, ulterior, noţiunea rentei a fost ataşată
tuturor factorilor de producţie a căror ofertă este rigidă, sau puţin elastică.

18.1. Renta economică – abordări conceptuale. Natura rentei

De-a lungul timpului, reflectând realităţile întâlnite, noţiunea de rentă


a dobândit o largă utilizare, atribuindu-i-se mai multe semnificaţii. În raport
cu acestea, se pot contura trei accepţiuni cu privire la rentă:
a) înţelesul uzual, conform căruia renta ar reprezenta un venit fără
muncă (rezultat ca urmare a deţinerii în proprietate a unui anumit factor de
producţie);
b) cel rezultat din gândirea economică clasică (tezele lui D.
Ricardo), după care pământul, ca factor de producţie limitat cantitativ,
produce un venit cu caracter de rentă;
c) cel din economia modernă, care priveşte renta ca un tip calitativ
de plată, specific unui factor de producţie special (cu ofertă rigidă sau puţin
elastică)
Din rândurile concepţiilor referitoare la rentă mai importante sunt
cele ale şcolii clasice engleze şi ale şcolii marginaliste.
Reprezentanţii şcolii clasice (William Petty, Adam Smith şi David
Ricardo) limitau sfera manifestării rentei doar la ramura de bază a acelei
vremi - agricultura, subliniind că formarea rentei s-ar datora “dărniciei
naturii”. Evident, aici este vorba de renta funciară.
W. Petty arăta că renta reprezintă surplusul obţinut pe un teren
după ce s-au scăzut cheltuielile ocazionate de cultivarea acestuia. Mărimea
rentei, în accepţiunea sa, este dependentă de cererea şi oferta de produse
agricole, sporirea cererii mărind preţul cerealelor şi nivelul rentei.
Adam Smith considera că renta este preţul plătit pentru folosirea
pământului ca factor de producţie. Recunoscând contribuţia naturii la
formarea rentei a sesizat legătura ei cu preţul, în sensul că renta intră în

251
alcătuirea preţului mărfii în alt fel decât salariul şi profitul. Salariul şi profitul
sunt cauzele preţului, pe când renta este efectul acesteia. Tot el sesizează
că renta funciară depinde atât de fertilitatea solului cât şi de poziţia
acestuia.
David Ricardo este considerat creatorul teoriei profunde şi
complexe a rentei moderne. El subliniază că formarea rentei are la bază
fertilitatea inegală a terenurilor agricole. În concepţia sa renta reprezintă o
parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru
folosirea “forţelor originale şi indestructibile ale solului”60. Deoarece cererea
de produse agricole este în creştere iar producţia obţinută pe terenurile
cele mai fertile este insuficientă acoperirii acesteia, produsul se vinde la
preţul produsului mai scump, datorat cheltuielilor de pe terenurile cele mai
defavorabile luate în cultură pentru acoperirea cererii. El a analizat renta
funciară atât static (descoperind mecanismul de formare a rentei funciare)
cât şi dinamic (evoluţia acesteia sub impactul diverşilor factori).
J.B.Say - autorul teoriei trinitare (conform căreia muncii îi revine
salariul; capitalului - profitul şi pământului - renta) susţinea că “renta este o
recompensă pentru serviciile aduse de pământ”.
Şcoala marginalistă, îndeosebi varianta ei nord-americană
(reprezentată prin J.B.Clark) extinde sfera de manifestare a rentei şi aduce o
nouă viziune cu privire la natura sa. Astfel, se subliniază că renta se
formează pe baza legii randamentelor neproporţionale şi a productivităţii
factorilor de producţie, este o categorie universală cu aplicabilitate în toate
domeniile vieţii economice.
În ţara noastră, toţi marii economişti au studiat cu atenţie natura şi
formele rentei (I. Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian, Ştefan Zeletin, I.
Răducanu). Reputatul profesor şi economist - Virgil Madgearu - aprecia că
renta diferenţială îşi datorează existenţa legii fertilităţii descrescânde a
solului. Tot el arăta că renta este întotdeauna un extraprofit condiţionat de
faptul că unul din factorii de producţie are un anumit avantaj şi se află în
posesiunea exclusivă a cuiva, iar renta diferenţială este o categorie
economică generală.61
În economia contemporană teoria rentei a cunoscut noi dezvoltări şi
interpretări ca urmare a unor împrejurări legate de: diversificarea factorilor
de producţie, accentuarea rarităţii unor factori, utilizarea simultană a unui
sistem de tehnici şi tehnologii etc. Se susţine valabilitatea universală a
rentei, ca fenomen comun tuturor activităţilor economice (nu numai
agriculturii).
Având în vedere cele subliniate, se poate afirma că renta reprezintă
venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie limitat, oferta
acestuia fiind rigidă sau foarte puţin elastică. În cazul în care utilizatorul
60
D. Ricardo, Opere alese, vol. I, Bucureşti, 1959, p.85
61
A. Negucioiu, Economie politică, vol. II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998,
p.35, p. 94

252
unui astfel de factor nu este proprietarul său, renta constituie plata pentru
folosirea temporară a lui.
Natura rentei funciare a constituit o problemă foarte disputată în
gândirea economică, diversele explicaţii ale acesteia putându-se grupa,
totuşi, în două62:
- explicarea rentei pornind de la forma de proprietate asupra
pământului, aceasta reprezentând ceea ce pretinde şi încasează proprietarul
funciar de la utilizatorul terenului respectiv;
- explicarea rentei pornind de la comportamentele agenţilor
economici pe piaţa factorilor de producţie, originea rentei găsindu-şi
explicaţia în: raritatea terenurilor, diferenţa de fertilitate, poziţia diferită faţă de
piaţă, eficienţa investiţiilor făcute pe diferite terenuri, etc.
Rigiditatea ofertei poate avea cauze multiple: naturale, tehnologice,
economice, sociale etc. În funcţie de cauzele ce stau la baza ei, renta poate
dobândi caracter de venit stabil sau de venit temporar.
Chiar dacă poate proveni din folosirea oricărui factor de producţie,
renta se deosebeşte de celelalte venituri fundamentale prin conţinut şi
funcţii, dar, mai ales, prin mecanismul de formare.

18.2. Formele rentei economice

1. Renta funciară
Renta funciară îşi are originea în raritatea terenurilor fertile,
respectiv în insuficienţa ofertei de produse agricole de a satisface cererea
în creştere. Oferta inelastică determină creşterea preţului produselor
agricole la un nivel care asigură ca toate categoriile de teren luate în
cultură (indiferent de fertilitate şi de randamentul lor) să asigure
proprietarilor rentă.
Preţul ridicat al produselor agricole (rezultat al confruntării cererii în
creştere cu o ofertă rigidă sau puţin elastică) asigură realizarea unui
excedent de venit peste profitul normal, care revine proprietarului terenului
sub forma rentei funciare.
Procesul de formare a rentei funciare poate fi sugerat cu datele din
tabelul de mai jos:

Categoria Consum Producţia Costul Profitul Preţul de Venitul Renta


de teren de factori obţinută individual normal vânzare total lei/kg
(lei/ha) kg/ha (lei/kg) (10%) lei/kg (lei/ha)
Slabe 150.000 1.500 100 15.000 150 225.000 60.000
Bune 150.000 3.000 50 15.000 150 450.000 285.000
F. bune 150.000 5.000 30 15.000 150 750.000 585.000
Total 450.000 9.500 - 45.000 - 1.425.000 930.000

62
Ibidem, p. 98

253
Din rezultatele obţinute se poate concluziona că terenurile slabe
dau producţie mai mică şi la costuri mai ridicate. Celelalte categorii de
terenuri pe care se consumă acelaşi volum de factori dau randamente net
superioare, costurile individuale fiind mai reduse.
Deoarece ne confruntăm cu o cerere totală de consum care
depăşeşte oferta totală (de grâu, spre exemplu), preţul poate creşte la 150
lei/kg. Acest preţ asigură recuperarea cheltuielilor individuale, obţinerea
profitului normal şi a unei rente (de 60.000 lei) chiar pe terenurile slabe.
Celelalte terenuri, fiind de o calitate mai bună permit posesorilor lor
obţinerea unei rente superioare.
Dacă cererea pentru produsul respectiv ar scădea, iar preţul de
vânzare s-ar reduce la un nivel ce ar asigura doar acoperirea costului
factorilor utilizaţi şi profitul întreprinzătorului celui mai slab teren, atunci s-ar
renunţa la cultivarea acestuia pentru că nu ar asigura proprietarului
acestuia nici o rentă. Rezultă că luarea în cultură a terenurilor mai slabe se
impune doar în condiţiile în care producţia obţinută de pe ele are asigurată
desfacerea pe piaţă.
Renta funciară constituie, deci, un venit ce revine proprietarului în
virtutea dreptului pe care-l deţine asupra factorului de producţie rar
(inelastic), venit încasat în condiţiile unei cereri mai mari decât oferta de
produse agricole (grâu). Ea apare ca diferenţă între venitul încasat de
fiecare proprietar (întreprinzător) şi suma costurilor şi a profitul normal:
[ 225 .000 − (150 .000 +15 .000 )]
Pentru arendaş (întreprinzătorul agricol care nu este proprietarul
terenului), renta este o plată pentru folosirea terenului, care se constituie
într-un element al costului de producţie.
Renta funciară poate îmbrăca mai multe forme: renta absolută,
renta diferenţială (I şi II), renta de monopol şi renta de poziţie.
Renta absolută este însuşită de toţi proprietarii funciari, indiferent
de calitatea terenului pe care îl deţin. Ea se plăteşte de către fermierii
arendaşi, ei luând pământul în arendă de la deţinătorii acestuia. Mărimea ei
este în funcţie de raportul cerere-ofertă (de terenuri agricole) care, la rândul
ei derivă din cererea şi oferta de produse agricole. J.S. Mill este cel care
observă, în plus faţă de D.Ricardo, că în anumite situaţii şi terenurile
marginale – cele cu costurile cele mai ridicate, care nu beneficiază de rentă
funciară diferenţială – pot primi totuşi o rentă numită rentă funciară
absolută. Şi cauza acesteia este tot influenţa ofertei de terenuri agricole
care permite însuşirea rentei absolute de pe toate terenurile, inclusiv de pe
cele mai puţin fertile şi dezavantajos situate. Renta absolută nu o include
pe cea diferenţială.
Renta diferenţială rezultă fie din diferenţa de fertilitate dintre
terenuri, numită şi rentă de fertilitate sau rentă diferenţială I, fie din
investiţiile succesive de capital şi de muncă pe o suprafaţă de teren în
vederea îmbunătăţirii calităţii iniţiale (renta diferenţială II). Renta diferenţială

254
nu măreşte preţul produselor agricole, nu intră în costul de producţie şi este
primită de proprietarii terenurilor mai fertile şi mai bine poziţionate ca un
„venit necâştigat”, ca un dar al naturii.63
Renta diferenţială I este caracteristică agriculturii de tip extensiv
fiind, rezultatul cheltuielilor mai reduse cu care se obţin produsele pe
terenurile mai bune (preţul produselor agricole având la bază cheltuielile
cele mai mari de pe terenurile cele mai puţin fertile, dar a căror producţie
este socialmente necesară).
Renta diferenţială II este specifică agriculturii intensive şi rezultă
din diferenţa între randamentul a două sau mai multe investiţii (succesive
sau simultane) pe suprafeţe diferite.
Renta de monopol este obţinută de proprietarii unor suprafeţe de
teren cu calităţi deosebite pe care se obţin produse în cantităţi reduse dar
cu calităţi aparte. Aceste produse, cu ofertă mai redusă, se vând la preţ de
monopol, care asigură proprietarului funciar un excedent peste profitul
normal.
Se poate vorbi şi de un monopol artificial în situaţia în care, prin
măsuri economice şi extraeconomice, se menţine preţul de vânzare la un
nivel înalt.
Renta de poziţie rezultă din diferenţele obiective existente între
terenuri privitoare la distanţa faţă de piaţă (aprovizionare, desfacere) sau
faţă de căile de comunicaţie.

2. Renta minieră şi în construcţii


Renta minieră este obţinută de proprietarii unor mine sau sonde cu
conţinut bogat care pot fi exploatate cu cheltuieli mai mici. Ea se bazează
pe condiţia naturală dată de raritatea unor astfel de mine (sonde), ceea ce
face ca oferta acestor produse să fie mai redusă în raport cu cererea (care
nu poate fi satisfăcută doar cu producţia acestora).
Renta în construcţii se bazează pe diferenţa de poziţie şi de
dotare a diferitelor terenuri construibile. Terenurile mai bine dotate sub
aspectul infrastructurii (apă, energie, canalizare, mijloace de transport)
situate mai central etc. sunt arendate sau vândute la preţuri mai ridicate
deoarece cuprind în ele şi renta de construcţii (pe lângă costuri şi profitul
normal).
Mărimea rentei în construcţii este în funcţie de cererea şi oferta
pentru astfel de terenuri, dar este influenţată şi de dezvoltarea urbanisticii
care a antrenat creşterea preţului şi a rentei pentru terenurile construibile.

3. Alte forme de rentă


Renta consumatorului (surplusul consumatorului) reprezintă
economia obţinută de către el cumpărând bunuri la un preţ mai mic decât
ar fi fost dispus să plătească pentru ele. Renta provine din faptul că preţul
63
ASE, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 177

255
plătit de consumator pentru toate unităţile cumpărate dintr-un anume bun,
este corespunzător utilităţii marginale, deşi toate unităţile anterioare ultimei
preţuiesc mai mult pentru consumator.
Renta vânzătorului este obţinută când acesta reuşeşte să vândă la
un preţ mai ridicat decât cel estimat.
Renta de dibăcie (abilitate, îndemânare) este obţinută de acei
agenţi economici care, având aptitudini şi calităţi profesionale deosebite,
prin calităţi manageriale, spirit de prevedere, realizează un venit
suplimentar în raport cu ceilalţi.
Renta de raritate rezultă din caracterul limitat al resurselor
economice, datorită condiţiilor naturale şi/sau a unor elemente de monopol
create sau întreţinute artificial.
Renta de transfer se obţine pe baza modificării destinaţiei unui
factor de producţie în domenii ce asigură un venit mai mare faţă de cele
anterioare. Are la bază calitatea întreprinzătorului de a alege din
multitudinea de variante de alocare pe cea optimă.
Renta conjuncturală poate fi obţinută de către întreprinzătorii ce au
posibilitatea să stocheze mărfurile o perioadă şi să le vândă când preţul
pieţei le este favorabil.

18.3. Mecanismul formării rentei funciare

La baza formării rentei se află legea randamentelor


neproporţionale. Acţiunea acestei legi era restrânsă iniţial doar de
domeniul agriculturii (sub forma legii fertilităţii descrescânde).
Practica îndelungată a combinării şi substituirii prodfactorilor a
arătat că folosirea unor fracţiuni egale din acelaşi factor de producţie
asigură randamente diferite: la început crescătoare, apoi staţionare, şi în
final, descrescătoare. Rezultă că întreprinzătorul va folosi doze adiţionale
până când produsul obţinut este suficient pentru a compensa capitalul
cheltuit; aceasta fiind doza limită de folosire a factorului respectiv.
Dacă obţinerea rentei este condiţionată de randamentele
neproporţionale, mărimea ei depinde de volumul producţiei marginale
obţinute prin folosirea unei cantităţi suplimentare dintr-un factor de
producţie. Nivelul rentei care evoluează oscilatoriu (creşte, staţionează sau
scade) în funcţie de proporţia în care se combină factorul variabil utilizat, îl
putem exemplifica astfel:

Anii
0. 1 2 3 4 5
Indicatorii
Cheltuieli de capital efectuate (u.m.)
1. 10.000 20.000 30.000 40.000 50.000
Doza adiţională de cheltuieli (u.m.)
2. 10.000 10.000 10.000 10.000 10.000
3. Suprafaţa cultivată (ha) 1 1 1 1 1

256
Randamentul marginal (tone)
4. 16 20 14 10 8
Producţia necesară pt. acoperirea cheltuielilor
5.
adiţionale (tone) 10 10 10 10 10
Renta (tone) R4 - R5
6. 6 10 4 0 -2

Din tabel rezultă următoarele: formarea rentei funciare pe diferite


terenuri cultivate (cu grâu, în acest exemplu) şi sporirea cheltuielilor de
capital cu îngrăşămintele în cote anuale egale asigură, în anumiţi ani o
creştere însemnată a randamentelor (primii trei ani), care depăşeşte
necesarul pentru acoperirea cheltuielilor antrenate de creşterea producţiei
suplimentare, asigurându-se un surplus peste acestea, respectiv renta. În
anii următori creşterea este mai lentă, randamentul egalizând sau chiar
scăzând sub nivelul necesar recuperării cheltuielilor adiţionale.
Sporul de producţie obţinut sub formă de rentă trebuie privit atât sub
aspect fizic sau material cât şi sub aspect valoric. Astfel, deosebim
formarea materială a rentei - constă în excedentul de produse ce poate şi
obţinut în urma folosirii unui factor de producţie cu calităţi superioare celor
medii - şi renta economică - constă din venitul realizat de către deţinătorul
unui factor, a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la ridicarea
preţului de vânzare.
Transformarea surplusului de producţie fizică într-un venit cu
caracter de rentă este condiţionată de situaţia pe piaţa bunului în cauză.
Astfel, rigiditatea ofertei în raport cu cererea va determina creşterea
preţului de vânzare peste nivelul de echilibru, aducând astfel posesorului
bunului respectiv un venit suplimentar.
Rigiditatea ofertei factorilor de producţie în raport cu preţul poate
avea două forme64:
a) una este datorată caracterului nereproductibil sau prea puţin
reproductibil al unui factor. Este cazul pământului sau a aptitudinilor
naturale ale oamenilor.
b) alta este datorată neadaptării pe termen scurt a ofertei factorului
respectiv la creşterea preţului său. Rentele care apar în astfel de situaţii nu
sunt de durată, fiind numite de A. Marshall şi cvasirente (acestea pot fi
obţinute de muncitori, antreprenori, ca şi de capital).
Într-o formă generalizată, renta economică desemnează acel venit
ce decurge din insuficienţa ofertei totale, aşa cum se poate constata din
graficul următor:

64
Ibidem, p. 178

257
P
O
C
renta

M
P1
Pe E

0 F Q
Fig. nr. 18.1. Formarea rentei economice

Se poate observa că la un volum al ofertei de factori perfect


inelastic (0F), preţul de procurare (vânzare) - P1 depăşeşte preţul de
echilibru - Pe care corespunde echilibrului cerere-ofertă. Mărimea rentei
însuşite de către posesorul factorului respectiv este reprezentată de
suprafaţa haşurată (Pe P1 ME).
Asupra rentei acţionează în timp şi spaţiu o serie de factori, atât
naturali cât şi creaţi de om.
Agriculturii de tip extensiv îi este specifică renta de fertilitate care
predomină acolo unde există posibilităţi de luare în cultură de noi terenuri.
Dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei agricole este un factor
care micşorează diferenţele de fertilitate economică între terenurile
agricole, sporeşte producţia obţinută pe toate terenurile agricole şi
diminuează presiunea exercitată de către cheltuielile mai ridicate pe unele
terenuri asupra preţului de vânzare şi implicit a rentei. Tot în acest sens
acţionează şi crearea de pieţe locale, dezvoltarea reţelei de transport şi
telecomunicaţiile înlesnind accesul producătorilor agricoli la centrele de
aprovizionare şi desfacere.
Poziţia geografică este un factor care influenţează mărimea şi
dinamica rentei (diferenţele de fertilitate dintre terenuri se pot compensa cu
cele de poziţie - terenurile fertile pot avea o poziţie geografică nefavorabilă
sau terenuri mai puţin fertile o poziţie avantajoasă).
Oferta de produse agricole rămâne, de obicei, în urma cererii
făcând ca preţul produselor agricole să crească, creându-se astfel,
premisele luării în cultură şi a terenurilor mai puţin favorabile pentru
producţia agricolă, cu repercusiuni directe asupra preţului produselor
agricole şi implicit asupra rentei.
Renta diferenţială II, legată de agricultura intensivă, respectiv
efectuarea de investiţii succesive pentru ridicarea potenţialului pământului,
se află într-o corelaţie organică cu renta de fertilitate deoarece investiţiile se

258
fac, de regulă, pe terenurile mai bune, unde şansele sporirii producţiei
agricole, deci şi veniturile, sunt mai mare.
În ţările dezvoltate, ca urmare a folosirii unui pluralism de tehnici şi
tehnologii diferite ca performanţă şi eficienţă, renta diferenţială II a crescut
în importanţă, avându-se în vedere şi limitele folosirii extensive a
pământului.
Pe termen lung asistăm la o tendinţă de creştere a rentei
diferenţiale (aceasta se datorează rămânerii în urmă a ofertei faţă de
cerere în majoritatea ţărilor lumii, ca urmare a sporirii populaţiei, creşterii
veniturilor, îmbunătăţirii structurii consumului alimentar etc.).
Efectul progresului agricol se resimte şi asupra necesarului de forţă
de muncă pentru agricultură, transformând o parte din populaţia agricolă
producătoare în consumatoare, prin transferul ei în ramurile neagricole.
Astfel, preţurile produselor agricole se menţin la niveluri ridicate favorizând
mărirea rentei diferenţiale. Acest fenomen este semnalat de mulţi
economişti contemporani care demonstrează că limitarea şi insuficienţa
terenurilor fertile, antrenează ridicarea preţului produselor de bază,
necesitând astfel, luarea în cultură şi a terenurilor mai puţin fertile sau
efectuarea de investiţii pentru ridicarea randamentului celor existente.

18.4. Preţul pământului şi factorii care-l influenţează

Atragerea pământului în agricultură, cultivarea lui generaţii de-a


rândul, lucrările de amenajare şi investiţiile care le-au însoţit, au
transformat pământul-natură în pământ-capital, care, în condiţiile
schimbului, are un anumit preţ. Diversele cheltuieli făcute pentru
menţinerea şi ridicarea calităţilor productive, ca şi cele pentru menţinerea
echilibrului ecosistemului agricol îi vor mări preţul.
În condiţiile existenţei rentei funciare, preţul pământului este renta
capitalizată, adică o sumă de bani care depusă la bancă aduce o dobândă
anuală egală cu renta anuală însuşită de către proprietarul funciar de la
arendaş, pe baza contractului de arendare. Preţul pământului se poate
calcula astfel, după următoarea formulă:
R
Pp =
d
unde:
Pp - preţul pământului
R - renta, în unităţi monetare
d - rata dobânzii
Dintre factorii mai importanţi care influenţează mărimea preţului
pământului menţionăm următorii:
a) raportul dintre cererea şi oferta de terenuri agricole. Deoarece
oferta totală de terenuri agricole are un caracter rigid datorită suprafeţei
limitate a pământului, va fi insensibilă la variaţia preţului, dinamica cererii

259
agenţilor economici ce vor să facă investiţii în agricultură va influenţa
decisiv preţul pământului.
b) raportul dintre cererea şi oferta de produse agricole. O creştere a
cererii de produse agricole va stimula şi creşterea cererii de terenuri
agricole, şi ca urmare şi a preţului acestora.
c) mărimea rentei. Preţul pământului se află în relaţie direct
proporţională cu mărimea rentei pe care poate să o aducă terenul agricol.
d) posibilităţile de folosire alternativă a terenurilor, care pot spori
preţul terenurilor respective.
e) rata dobânzii bancare, care se află în raport invers proporţional
cu preţul pământului.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 concepţii referitoare la rentă; şcoala clasică; şcoala marginalistă;


economia contemporană şi teoria rentei; natura rentei funciare
 renta funciară; renta absolută; renta diferenţială (I şi II), renta de
monopol; renta de poziţie; renta minieră şi în construcţii; alte forme de
rentă; renta vânzătorului; renta consumatorului; renta de dibăcie; renta
de raritate; renta de transfer; renta conjuncturală
 legea randamentelor neproporţionale; formarea materială a rentei;
renta economică; factori de influenţă
 preţul pământului; factori de influenţă ai preţului pământului

260
CAP.XIX. ECONOMIA NAŢIONALĂ

19.1. Determinări conceptuale


19.2. Rezultatele activităţii economice la nivel naţional şi metode de
determinare a lor
19.3. Dimensiunile unei economii naţionale prin prisma sistemului
indicatorilor macroeconomici

19.1. Determinări conceptuale

Economia naţională poate fi definită ca un sistem complex, un


ansamblu de activităţi, relaţii şi fluxuri economice, care se desfăşoară de şi
se statorniceşte între subiecţii economici ai unei naţiuni, în cadrul şi pe
teritoriul unui stat determinat. 65
Naşterea şi evoluţia economiilor naţionale sunt în legătură directă
cu naţiunea, ca suport existenţial al vieţii unui popor, având o determinarea
obiectivă, manifestată într-un teritoriu predeterminat.66 Ansamblul de
activităţi economice din cadrul unei economii naţionale sunt strâns legate
de resursele acesteia (componentă cantitativă) şi de mobilurile
comportamentale manifestate (componentă calitativă), interacţionând şi
condiţionându-se reciproc, într-o reţea ce debutează la nivel micro-,
continuă la cel mezo- şi apoi la cel macroeconomic, elementul primordial
care trebuie să le unească şi să le conducă fiind interesul naţional.
Dintre componentele mai importante ale unei economii naţionale
amintim următoarele:
a) organizare statală închegată
b) piaţă naţională proprie, corespunzătoare gradului ei de dezvoltare
c) cadru adecvat al diviziunii muncii, corespunzător specificului
economiei respective
d) un sistem funcţional dinamic, un sistem concret de relaţii de
producţie şi repartiţie a bunurilor şi serviciilor, un organism de tip deschis
e) un sistem instituţional corespunzător
f) o legislaţie adecvată, care să permită atât individualizarea
economiei naţionale cât şi posibilitatea cooperării şi colaborării pe plan
mondial

65
Aurel Negucioiu (coordonator), Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, vol. II,
Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 188
66
Universitatea Babes-Bolyai, Catedra de Economie Politică, Economie politică, volumul 2,
Cluj-Napoca, 2000, p. 259

261
Principalele trăsături67 care caracterizează economia naţională
sunt:
a) este un sistem complex de activităţi, relaţii şi fluxuri economice
istoriceşte constituit. El a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a
societăţii (în ţările mai dezvoltate procesul formării lui a început odată cu a
doua jumătate a secolului al XVI şi s-a încheiat spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea)
b) factorii principali care au determinat formarea economiilor
naţionale:
- constituirea pieţelor naţionale
- formarea naţiunilor
- constituirea statelor naţionale
- apariţia şi consolidarea diviziunii sociale a muncii
- apariţia şi dezvoltarea unui subsistem de relaţii de cooperare la
scară macroeconomică
c) subiecţii economiei naţionale sunt oamenii, ce au o determinare
economică multilaterală (proprietari, întreprinzători, creditori şi debitori,
producători şi consumatori, furnizori şi clienţi)
d) economia naţională se compune dintr-o sumă de întreprinderi
(firme, companii sau corporaţii, societăţi comerciale), care reprezintă
entităţile sale celulare
e) economia naţională este un sistem cibernetic înzestrat cu
capacitate de autoreglare
f) este o realitate dinamică. Forţele motrice principale care pus şi
pun în mişcare subiecţii economici şi deci economiile naţionale au fost şi
au rămas trebuinţele, interesele, dorinţele şi contradicţiile economice, care
au dat conţinut şi esenţă scopurilor nemijlocite, imediate şi de perspectivă
g) fiecare economie naţională ocupă o anumită suprafaţă geografică
pe care o stăpâneşte împreună cu bogăţiile solului şi subsolului. Ea
evoluează în cadrul unui multiplu mediu: natural, economic, internaţional,
social-naţional şi internaţional determinate.
Având în vedere aceste aspecte, se poate spune că economia
naţională este un agregat economic complex, o entitate de sine stătătoare,
care reuneşte în perimetrul unui stat (federaţie de state) o reţea de
activităţi, de relaţii şi fluxuri materiale (reale) şi financiare, funcţionând în
principal pe baza resurselor proprii şi a macrodivizoiunii muncii sociale,
subordonată satisfacerii trebuinţelor, intereselor individuale, dar şi de grup,
interesul naţional predominând.
Legat de fluxurile materiale şi cele financiare, aducem în discuţie
noţiunea de circuit economic complex, care poate fi reprezentat
schematic astfel:

67
Vezi Aurel Negucioiu (coordonator), Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, vol.
II, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 189-190

262
Consum

Venituri Producţie

Economii Investiţii
Instituţii de
credit Fig. nr. 19.1. Circuitul
economic

În condiţiile internaţionalizării şi globalizării, economiile naţionale au


devenit entităţi celulare ale economiei mondiale contemporane.
Pe lângă aceste trăsături comune tuturor economiilor naţionale,
fiecărei economii naţionale îi sunt proprii anumite trăsături specifice, care
o individualizează şi o deosebesc de celelalte economii naţionale cu care
coexistă.
Deoarece există opinii conform cărora economia naţională se
suprapune cu macroeconomia, vom încerca să lămurim legătura dintre cei
doi termeni. Economia naţională include în structura sa nu numai
fenomenele, relaţiile şi conexiunile agregate care dau conţinut
macroeconomiei ci şi întreaga microeconomie şi mezoeconomia, a cărui
domeniu este ramura economică sau sectorul economic.
Corelaţiile dintre economia naţională şi macroeconomie se bazează
pe faptul că, pe o anumită treaptă de dezvoltare economia naţională
participă tot mai eficient, prin componentele ei la nivelul macroeconomic, la
schimburile internaţionale, putând să ajungă la stadiul de complex
economic naţional. Complexul economic naţional reprezintă o formă
superioară de organizare şi de funcţionare a multiplelor activităţi
desfăşurate într-un cadru statal, fiind urmarea firească a modului de
evoluţie a economiei naţionale corespunzătoare.

19.2. Rezultatele activităţii economice la nivel naţional şi metode de


determinare a lor

Economia naţională structurată pe cele trei nivele: microeconomia,


mezoeconomia şi macroeconomia, se caracterizează printr-o reţea de
interdependenţe deosebit de complexe ce se statornicesc între acestea,
dar şi de fluxuri economice materiale (reale) şi financiare, generate de
alocare şi achiziţionare a factorilor de producţie, de combinarea şi utilizarea
lor, de repartiţia şi desfacerea mărfurilor obiectuale produse şi prestarea de

263
servicii. Fiecare nivel al economiei naţionale îşi are input-urile şi output-urile
sale. Punctul de plecare în determinarea output-urilor sau a rezultatelor
macroeconomice îl constituie rezultatele microeconomice care se
integrează la diferite niveluri de structurare a sistemului economic naţional.
Rezultatele macroeconomice constituie punctul de plecare în
fundamentarea strategiei şi tacticii dezvoltării economiei naţionale, dar, în
acelaşi timp, cu ajutorul lor, se poate aprecia locul pe care o economie
naţională îl ocupă în cadrul economiei mondiale.
În teoria şi practica economică se cunosc două sisteme
metodologice principale de calcul şi măsurare a rezultatelor
macroeconomice: a) sistemul conturilor naţionale (SCN) şi b) sistemul
producţiei materiale (SPM).
Sistemul conturilor naţionale se sprijină pe teoria factorilor de
producţie conform căreia participanţii la activităţile economice sunt
recompensaţi în raport cu serviciile aduse: mâna de lucru – cu salariul,
pământul – cu renta, capitalul – cu profitul.
Acest sistem datează de la sfârşitul secolului al XVII-lea,
perfecţionându-se odată cu trecerea timpului, ajungând ca după cel de-al
doilea război mondial să ofere principalele informaţii pentru fundamentarea
diferitelor strategii de creştere economică.
Sistemul producţiei materiale are la bază teoria muncii productive
conform căreia munca prestată în sfera producţiei materiale, inclusiv în
sectorul serviciilor de producţie, creează bunuri economice şi venituri.
Această teorie are două accepţiuni: una consideră că este productivă doar
munca producătoare de bunuri obiectual-materiale utile (valori de
întrebuinţare), iar cealaltă consideră productivă orice fel de activitate
umană, apropiindu-se de teoria SCN.
Principala deosebire între cele două sisteme se referă la delimitarea
sferei de producere a venitului naţional. În SCN venitul naţional se creează
în toate sectoarele economice, pe când în SPM venitul naţional se produce
doar în sfera producţiei materiale.
Deoarece SCN a devenit predominant, fiind utilizat nu numai de
majoritatea ţărilor cu economie de piaţă ci şi de organisme internaţionale
precum ONU, OECD, etc., vom prezenta principalele reguli care trebuie
respectate pentru măsurarea rezultatelor macroeconomice:
- se iau în calcul doar bunurile economice vândute pe piaţă, cele
obţinute în gospodăria proprie şi folosite pentru autoconsum şi serviciile
guvernamentale
- bunurile trebuie să fie rezultatul activităţii perioadei pentru care se
efectuează calculul, excluzându-se bunurile care reprezintă revânzări,
incluzându-se veniturile şi cheltuielile de prestare a serviciilor de vânzare-
cumpărare

264
- nu se iau în considerare transferurile băneşti între subiecţi
economici care presupun doar un flux unidirecţional (pensii, burse,
ajutoare, alocaţii, etc.)
- mărimea rezultatelor economice se va exprima în valoarea brută
sau netă a bunurilor economice finale, destinate consumului privat,
consumului public, investiţilor (brute sau nete), creşterii stocurilor,
exporturilor
- rezultatele economice obţinute de subiecţii economici din interiorul
ţării se exprimă în produsul intern brut sau net, iar cele obţinute de agenţii
autohtoni pe teritoriul naţional şi în afara acestuia se regăsesc în produsul
naţional brut sau net
Elementele de bază ale SCN sunt agenţii economici, operaţiunile şi
conturile.
Agenţii economici care trebuie luaţi în considerare sunt firmele
(întreprinderile) ce au ca scop producerea de bunuri economice destinate
pieţei, gospodăriile (familiile) producători de servicii casnice, sectorul
guvernamental (administraţiile publice) ce oferă servicii cu caracter public,
instituţiile cu caracter nelucrativ ce prestează diferite servicii.
Operaţiunile cuprind actele economice şi financiare efectuate de
subiecţi, concretizate în fluxuri materiale şi financiare. Fluxurile materiale
sunt legate de producţia de bunuri şi servicii, importul, consumul
intermediar, consumul final, modificarea stocurilor, investiţiile, exportul, iar
fluxurile financiare sunt legate de elemente ale valorii adăugate (salarii,
excedent net de venit, amortizare), operaţii de asigurare contra daunelor,
transferuri curente, modificările creanţelor şi ale angajamentelor, creditelor,
etc.
Conturile permit ca întregul circuit economic să fie urmărit pe
sectoare şi activităţi cu ajutorul a cinci conturi: patru sintetice (producţie,
consum, administraţie publică şi schimburile cu străinătatea), alături de
care se utilizează contul capitalului (acumulare), fără corespondenţă directă
cu un anumit grup de subiecţi economici (aici adunându-se toate
economiile colectivităţii). Pe baza datelor cuprinse în aceste conturi se
elaborează tabele de ansamblu sub formă de matrici. Forma matriceală a
tabelelor de ansamblu scoate în evidenţă multiplele interdependenţe dintre
agenţii economici, dintre operaţiuni şi dintre conturi, precum şi din interiorul
acestora.
Bunurile economice pot fi înregistrate în conturile naţionale la preţul
factorilor de producţie (preţurile producătorilor) şi/sau la preţurile pieţei
(preţurile cumpărătorilor). În preţurile prodfactorilor nu sunt incluse
impozitele indirecte nete ci doar impozitele directe aferente veniturilor
acestor factori. Dacă din impozitele indirecte se scad subvenţiile de
exploatare rezultă impozitele indirecte nete încasate de stat. Preţurile pieţei
cuprind preţurile prodfactorilor la care se adaugă impozitele indirecte nete.

265
Principalii indicatori sintetici ai rezultatelor macroeconomice
calculaţi pe baza informaţiilor oferite de SCN sunt:
a) Produsul global brut (PGB) – reflectă valoric totalitatea
producţiei de bunuri economice realizate într-o anumită perioadă de timp,
de regulă un an, în cadrul unei economiei naţionale. Reprezentativitatea sa
este redusă deoarece cuprinde înregistrări repetate ale valorii unuia şi
aceluiaşi bun, odată la realizarea sa efectivă şi apoi în preţul produsului în
care a fost eventual încorporat (în cadrul unor procese de producţie
ulterioare)
b) Produsul intern brut (PIB) – reflectă valoarea adăugată brută a
tuturor bunurilor economice destinate consumului final realizate în interiorul
garniţelor unui stat, de către agenţii economici naţionali şi străini, într-o
anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se poate determina fie
eliminând din PGB consumul intermediar, fie însumând valoarea adăugată
internă brută. Deoarece este un indicator de flux, referindu-se la o perioadă
dată, în PIB sunt incluse doar acele bunuri economice realizate în perioada
respectivă, nu şi cele existente în anii anteriori. Dacă se vinde o maşină
veche de 10 ani, în PIB se va include doar comisionul şi taxele aferente
vânzării, nu şi valoarea de piaţă a maşinii.
PIB = PGB – CI , CI – consumul intermediar
PIB = ∑VAB i , VAB – valoarea adăugată brută
PIB se poate determina prin
- metoda producţiei
PIBpp = VAB + IP + TV – S, unde VAB – valoarea adăugată brută la
preţurile producătorilor, IP – impozitele pe produs, inclusiv TVA, TV –
taxele vamale, S – subvenţiile pe produs şi pentru import
Valoarea adăugată este contribuţia productivă proprie unei
întreprinderi, putând fi determinată scăzând din valoarea bunurilor şi
serviciilor consumul intermediar (bunuri necesare producţiei, altele decât
capitalul fix: materii prime, materiale, energie, semifabricate). Vorbim de
valoare adăugată brută dacă includem amortizarea capitalului fix, şi de
valoare adăugată netă, dacă excludem această amortizare.
Valoarea adăugată realizată în economie constituie sursă de
venituri pentru proprietarii factorilor de producţie, venituri ce se vor
transforma în cheltuieli, astfel că PIB se mai poate determina prin două
metode: metoda cheltuielilor (a consumului final) şi metoda veniturilor (a
repartiţiei).
- metoda cheltuielilor
Din perspectiva cheltuielilor, PIB reprezintă suma următoarelor
categorii de cheltuieli: cheltuieli de consum ale populaţiei, ale
administraţiilor publice şi private, investiţiile brute şi exportul net (diferenţa
dintre exporturi şi importuri)

266
PIB = CF + FBCF + VS + EN, unde CF – consumul final (care
include consumul privat şi consumul guvernamental sau public), FBCF –
formarea brută a capitalului fix, VS – variaţia stocurilor, EN – exportul net
- metoda veniturilor (repartiţiei)
PIB calculat prin metoda veniturilor reprezintă suma veniturilor
aferente factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică dintr-o
ţară, la care se adaugă impozitele indirecte şi se scad subvenţiile.
PIB = VM + EBS + IPI - SE , unde VM – venituri din muncă, EBS –
excedent brut de exploatare, IPI – impozite legate de producţie şi de
import, SE – subvenţii de exploatare
PIB, la fel ca şi restul indicatorilor, pot fi exprimaţi în termeni
nominali, adică în preţuri curente, şi în termeni reali, adică în preţuri
constante. PIB în preţuri curente se numeşte PIB nominal, iar PIB în preţuri
constante se numeşte PIB real (elimină efectul perturbator al modificării
preţurilor). Raportul între PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PIB
şi este utilizat pentru surprinderea modificărilor intervenite în nivelul
preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.
Deflatorul PIB = PIB nominal / PIB real
c) Produsul intern net (PIN) – exprimă mărimea netă a valorii
adăugate prin producerea bunurilor economice finale, de către agenţii
economici naţionali şi străini într-o economie naţională, într-o anumită
perioadă de timp, de regulă un an. Se determină scăzând din PIB
amortizarea sau consumul de capital fix.
PIN = PIB – CCF
d) Produsul naţional brut (PNB) – reflectă, în expresie bănească
producţia totală de bunuri economice finale realizate de către agenţii
economici naţionali în ţară şi în străinătate, în decursul unei perioade de
timp, de regulă un an. PNB poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în
funcţie de soldul – pozitiv sau negativ – dintre produsul obţinut de agenţii
economici autohtoni în afara graniţelor ţării şi produsul obţinut de agenţii
economici străini în interiorul ţării.
PNB = PIB ± M
PNB = ∑VAB nat
Este considerat, alături de PIB, cel mai expresiv indicator
macroeconomic, exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei
ţări, indiferent dacă aceştia îşi desfăşoară activitatea economică în
graniţele teritoriului naţional sau în afara acestuia.
e) Produsul naţional net (PNN) – exprimă în formă bănească
valoarea adăugată netă a bunurilor finale realizate în decursul unei
perioade determinate de agenţii naţionali de pe teritoriul ţării şi din afara
acestuia.
f) Venitul naţional (VN) – reprezintă PNN estimat la preţurile
factorilor de producţie.

267
g) Venitul personal (VP) – este venitul brut (înainte de a fi
impozitat) realizat şi/sau însuşit de persoanele fizice.
VP = VN – (CAS + VNR + T) + TR , unde CAS – contribuţiile la
asigurările sociale în măsura în care acestea nu sunt suportate integral de
către firme, VNR – venituri nerepartizate persoanelor fizice (profitul
nedistribuit şi alte venituri nedistribuite), T- taxele pe venit plătite de firme,
TR – transferuri de la stat la persoane fizice (alocaţii familiale, ajutoare
social, de şomaj, etc.)
h) Venitul personal disponibil (VPD) – se obţine scăzând din
venitul personal toate taxele suportate de menaje. Mărimea sa reflectă
partea din valoarea producţiei care intră în bugetul familiilor şi este
fundamentul cererii lor solvabile de bunuri economice.

19.3. Dimensiunile unei economii naţionale prin prisma sistemului


indicatorilor macroeconomici

Fiecare economie naţională are particularităţi care o


individualizează şi o deosebeşte de alte economii naţionale, iar realităţile
multidimensionale ale unei economii se asociază cu elemente ce vizează
mărimea, structura, potenţialul, nivelul tehnic şi tehnologic, performanţele
economice, nivelul de urbanizare, etc. proprii fiecărei economii în parte.
Pentru a cuantifica toate acestea este nevoie de un sistem de
indicatori, iar ca exemplu putem da sistemul folosit de Banca Mondială, ce
cuprinde peste 30 de grupe de indicatori68:
- indicatori de bază: număr de locuitori, suprafaţa, rata inflaţiei,
speranţa de viaţă;
- indicatori ai creşterii producţiei: rata medie anuală de creştere a PIB
a producţiei agricole, a producţiei industriale, a sectorului
manufacturier, a serviciilor etc.
- indicatori ai structurii producţiei: ponderea principalelor sectoare în
obţinerea produsului intern brut
- indicatori ai evoluţiei consumului şi investiţiilor: rata medie anuală a
creşterii consumului privat, a consumului public, a investiţiilor
interne brute, etc.
- indicatori ai agriculturii şi alimentaţiei: valoarea adăugată în
agricultură, importurile de cereale, cereale pentru alimentaţie,
consumul de îngrăşăminte, indicele mediu al producţiei alimentare
pe locuitor
- indicatori ai industriei: repartiţia valorii adăugate în sectorul
manufacturier; pentru alimentaţie şi agricultură, pentru textile-
îmbrăcăminte, pentru maşini şi materiale de transport; pentru

68
Ibidem, p.

268
produse chimice, alte industrii manufacturiere; valoarea totală
adăugată în sectorul manufacturier;
- indicatori ai energiei comerciale: rata medie anuală a creşterii
producţiei de energie şi a consumului de energie; consumul de
energie şi echivalent petrol; ponderea importului de energie în
exportul de mărfuri;
- indicatori ai dinamicii cererii: indicatori ai repartiţiei PIB pentru
consum în sectorul privat, în sectorul public şi pentru investiţii;
economisirile interne brute; soldul resurselor;
- indicatori ai evoluţiei comerţului cu mărfuri: ponderea exportului de
combustibil, minerale şi metale; ponderea exportului altor produse
primare în total export; ponderea exportului de textile-îmbrăcăminte;
ponderea exportului de maşini şi materiale de transport; ponderea
altor bunuri manufacturate;
- indicatori ai originii şi destinaţiei exporturilor de mărfuri;
- indicatori ai originii şi destinaţiei importurilor de mărfuri;
- indicatori ai originii şi destinaţiei exporturilor de bunuri
manufacturate
- balanţa de plăţi şi rezerve
- indicatori ai fluxurilor de capitaluri externe, împrumutate şi garantate
de către sectorul public;
- indicatori ai datoriei publice şi ai serviciului datoriei publice
- indicatori ai condiţiilor împrumuturilor publice
- indicatori demografici şi indicatori referitori la fecunditate
- indicatori ai populaţiei active
- indicatori ai urbanizării
- indicatori referitori la speranţa de viaţă: speranţa de viaţă la naştere
(băieţi, fete); rata mortalităţii infantile (sub un an); rata mortalităţii
juvenile (1-4 ani);
- indicatori referitori la ocrotirea sănătăţii
- indicatori ai educaţiei
- indicatori ai cheltuielilor administraţiei centrale
- indicatori ai încasărilor administraţiei centrale
- indicatori ai repartiţiei veniturilor
În teoria şi practica economică se acordă însă o importanţă deosebită
unor caracteristici precum:
a) potenţialul economic şi puterea economică
b) nivelul de dezvoltare
c) ritmul de creştere şi dezvoltare
Potenţialul economic al unei ţări poate fi redat de indicatori
precum: populaţia totală, populaţia pe vârste, populaţia activă totală,
resursele naturale, avuţia naţională totală, produsul intern brut şi net,
produsul naţional brut şi net, venitul naţional, volumul producţiei industriale,

269
volumul producţiei agricole, volumul serviciilor, potenţialul tehnic, potenţialul
ştiinţific, potenţialul informaţional etc.
Dintre factorii care influenţează decisiv puterea economică a unei
ţări amintim suprafaţa geografică, cu resursele naturale, bogăţiile solului şi
subsolului, numărul locuitorilor şi populaţia capabilă de muncă, nivelul de
dezvoltare tehnică, economică, ştiinţifică şi culturală a ţării respective.
Nivelul de dezvoltare al unei economii poate fi pus în evidenţă de
indicatori precum: avuţia naţională pe locuitor, produsul intern brut şi net pe
locuitor, venitul naţional pe locuitor, producţia industrială şi agricolă pe
locuitor, volumul serviciilor pe locuitor, randamentele tehnice şi economice
ale echipamentelor de producţie, venitul naţional obţinut cu o unitate de
capital, de energie, de materie primă, consumate, etc.
În cadrul indicatorilor nivelului de dezvoltare un loc special îl ocupă
indicatorii structurii populaţiei ocupate pe sectoare şi ramuri ale economiei
naţionale şi indicatorii standardului de trai, ai modului de viaţă şi ai calităţii
vieţii.
Oricare dintre indicatorii prezentaţi, luat separat, ne oferă doar
informaţii parţiale referitoare la nivelul de dezvoltare al unei ţări. Dacă
legăm nivelul de dezvoltare al unei ţări de gradul de satisfacere a
trebuinţelor umane, trebuie luăm în considerare definiţia dată dezvoltării
umane de ONU şi indicatorul propus de această organizaţie. În Raportul
mondial asupra dezvoltării umane elaborat de ONU, dezvoltarea umană
este definită ca posibilitatea de a trăi o viaţă îndelungată în sănătate
deplină, de a dobândi cunoştinţe şi a accede la bunuri, la o ocupaţie şi la
un venit necesar pentru a beneficia de un nivel de viaţă decent. Pentru a
măsura dezvoltarea umană dintr-o ţară s-a construit un indicator sintetic –
IDU – indicele dezvoltării umane, luând în considerare patru indicatori:
PIB/locuitor, rata de alfabetizare a populaţiei, numărul mediu al anilor de
şcolarizare şi speranţa de viaţă la naştere. Indicatorul variază de la 0
(satisfacerea zero a trebuinţelor umane) la 1 (satisfacerea maximă a
acestor trebuinţe), reflectând în acelaşi timp şi deficitul de dezvoltare ce
rămâne de completat (diferenţa care rămâne până la 1).
Ritmul de creştere şi dezvoltare, la rândul lui, semnifică viteza cu
care se modifică potenţialul economic şi nivelul de dezvoltare a unei
economii, indicându-ne modificarea relativă (în procente) a indicatorilor pe
care i-am enumerat până aici.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

 economie naţională; naţiune; interes naţional; componentele unei


economii naţionale; trăsături; circuit economic complex; trăsături
specifice; corelaţiile dintre economia naţională şi macroeconomie
 rezultate macroeconomice; sistemul conturilor naţionale; sistemul
producţiei materiale; reguli pentru măsurarea rezultatelor

270
macroeconomice; elemente de bază ale SCN; agenţii economici;
operaţiunile; conturile; preţul factorilor de producţie (producătorilor);
preţurile pieţei (cumpărătorilor); impozite indirecte nete; indicatori
sintetici ai rezultatelor macroeconomice; PGB; PIB – metoda
producţiei, metoda cheltuielilor; metoda veniturilor; PIN; PNB; PNN;
VN; VP; VPD
 sistemul de indicatori folosit de Banca Mondială pentru cuantificarea
mărimii, structurii, potenţialului, nivelului tehnic şi tehnologic,
performanţe economice, nivel de urbanizare; potenţial economic; nivel
de dezvoltare; dezvoltare umană; indicele dezvoltării umane – IDU;
ritm de creştere şi dezvoltare

271
CAP. XX. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

20.1. Venitul naţional şi repartiţia lui


20.2. Consumul şi legităţile sale
20.3. Procesul economisirii
20.4. Investiţiile şi eficienţa lor

20.1. Venitul naţional şi repartiţia lui

Venitul naţional este supus unui proces de repartizare-utilizare,


constituind atât sursa reluării şi continuării activităţii economice, cât şi sursa
satisfacerii trebuinţelor personale şi colective. Prin urmare, se poate
considera că, în ultimă instanţă, venitul se utilizează în două direcţii: pentru
consum şi pentru economii (investiţii).
Aşa după cum s-a văzut în capitolul anterior, venitul naţional
exprimă veniturile factorilor de producţie, adică veniturile provenind din
munca salariaţilor, din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu,
ceea ce este echivalent cu suma valorii adăugate nete create de factorii de
producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări.
Pornind de la PIB, se poate calcula venitul naţional (VN) şi venitul
personal disponibil (VD). Schema următoare scoate în evidenţă relaţia
dintre PIB, VN şi VD.

Produsul intern brut (PIB)

Consum Investiţii Guvern Export net

Venit naţional (VN) Impozite Depreciere


Indirecte (Amortizare)

Venit disponibil (VD)

VD = VN – (CAS + VNR + T) + TR
Venitul naţional parcurge în mişcarea sa producţia (crearea),
repartiţia şi utilizarea (folosirea).
Repartiţia, la rândul său, cuprinde două etape succesive:
a) distribuirea
b) redistribuirea
Mecanismele şi modalităţile de realizare a repartiţiei prezintă
particularităţi de la o ţară la alta, în special în ceea ce priveşte destinaţiile şi
ponderile diferitelor categorii de venituri.

272
Distribuirea înseamnă repartizarea venitului naţional în proporţii
diferite între proprietarii factorilor de producţie (conform contribuţiei
acestora la realizarea producţiei) sub formă de salariu, profit, dobândă şi
rentă. Facem precizarea că aceste forme distincte de venit nu sunt
întotdeauna separate una de alta (de exemplu venitul ţăranului ce îşi
desfăşoară activitatea împreună cu familia sa poate include toate formele
de venit menţionate).
Redistribuirea se realizează prin mecanisme specifice, în special
prin sistemul de impozitare a veniturilor, o parte din venituri revenind
autorităţii publice, care le orientează spre buget, în vederea acoperirii
cheltuielilor acestuia (cheltuieli legate de învăţământ, cultură, sănătate,
administraţie, apărare, ş.a.)
Realitatea arată că în procesul repartiţiei venitului naţional se pot
manifesta anumite disfuncţionalităţi sub forma unor inegalităţi economice şi
sociale, care sunt atestate de existenţa sărăciei, unele categorii ale
populaţiei nedispunând de un nivel minim de trai considerat oficial ca fiind
rezonabil.69 În acest context politica veniturilor într-o ţară apare foarte
importantă deoarece este instrumentul necesar asigurării creşterii
economice în condiţii neinflaţioniste dar şi calea repartiţiei echilibrate (cel
puţin teoretic) a veniturilor realizate într-o anumită perioadă de timp.

20.2. Consumul şi legităţile sale

După realizarea procesului de repartiţie primară şi redistribuire a


veniturilor urmează utilizarea acestora pentru consum şi economii. Putem
scrie că V = C + S, unde V – venitul, C – consumul iar S – economiile.
Ceea ce se alocă pentru consum ia forma cheltuielilor făcute de
gospodării şi de stat, pentru cumpărarea bunurilor necesare satisfacerii
trebuinţelor, individuale şi colective. Consumul reprezintă atât scopul final
al oricărei producţii, cât şi actul final al activităţii şi mişcării economice, prin
intermediul acesteia asigurându-se satisfacerea trebuinţelor societăţii.
Structura consumului este complexă, formele lui putând fi reliefate
prin intermediul mai multor criterii de clasificare:
a) după destinaţia nemijlocită, putem avea:
- consum public, concretizat în consumul final guvernamental,
consumul altor instituţii ale statului
- consum privat, respectiv cel asociat unui individ, gospodării,
întreprindere cu scop nelucrativ
b) după obiectul lui, avem:
- consum material (de bunuri material – obiectuale, produse
alimentare şi nealimentare)
- consum de servicii
69
A. Negucioiu, A. Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, Editura George
Bariţiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 269

273
c) după modul de procurare a bunurilor:
- consum de mărfuri
- autoconsum (bunuri fabricate chiar de către utilizator)
d) după timpul necesar procesului de consum:
- consum curent (propriu-zis) – ce include bunurile care îşi pierd
utilitatea într-un singur act de folosire
- consum durabil – în raport cu bunurile care-şi pierd utilitatea în
mod treptat
J.M.Keynes afirma despre consum că este „singurul scop şi singura
ţintă a oricărei activităţi economice”. În acelaşi timp, consumul mai
îndeplineşte şi alte funcţii în cadrul economiei:
- orientarea producţiei (ofertei)
- satisfacerea nemijlocită a necesităţilor materiale şi spirituale ale
populaţiei
- recunoaşterea utilităţii produselor şi serviciilor create (prestate)
- constituirea consumului drept element esenţial al calităţii vieţii şi al
standardului de trai.
Legat de ultimul aspect precizăm faptul că volumul, structura şi
calitatea bunurilor consumate scot în evidenţă gradul de satisfacere a
trebuinţelor populaţiei, ştiinţa economică elaborând un sistem de indicatori
cu ajutorul cărora se măsoară şi exprimă consumul personal. Dintre
aceştia menţionăm: consumul mediu anual de produse alimentare pe
locuitor (în unităţi naturale şi în calorii), cheltuieli totale consum pe
persoană, familie gospodărie, cheltuieli pentru îmbrăcăminte şi
încălţăminte, cheltuieli pentru asistenţă medicală, cheltuieli pentru cultură,
învăţământ, educaţie, etc.
Pentru obţinerea informaţiilor necesare cunoaşterii costului vieţii, a
puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului de trai se folosesc bugetele
de familie. Acestea constituie un sistem de evidenţă prin care se
înregistrează sistematic şi cronologic, de regulă pe o perioadă de un an
veniturile, după natura lor şi cheltuielile de consum după destinaţia lor:
hrană, locuinţă, învăţământ, transport, etc. Bugetele se întocmesc pe
diferite categorii socio-profesionale şi tipuri de familii reprezentative.
Evident, structura cheltuielilor pentru consumul personal, sub
aspectul destinaţiilor şi al ponderilor diferă de la o perioadă la alta şi de la o
ţară la alta, în funcţie de nivelul de dezvoltare al ţării respective şi de alţi
factori ce ţin în special de gusturile consumatorilor.
Mărimea consumului total al indivizilor are un pronunţat caracter
dinamic, fiind influenţată de factori obiectivi (mărimea venitului şi
dimensiunile trebuinţelor) şi subiectivi (structura dorinţelor consumatorilor şi
evoluţia lor).
Între venitul consumatorilor şi cheltuielile efectuate pentru consum
există o legătură funcţională, numită de Keynes înclinaţie spre consum,
manifestându-se sub forma unei mărimi medii şi a unei mărimi marginale.

274
Înclinaţia medie spre consum (rata consumului) exprimă
ponderea consumului în totalul venitului şi se determină astfel:
C
c= , unde c – înclinaţia medie spre consum (rata
V
consumului)
C – mărimea consumului
V – mărimea venitului
Rata consumului este direct proporţională cu mărimea consumului
şi invers proporţională cu mărimea venitului.
Înclinaţia marginală spre consum ne arată cu cât se modifică
consumul la creşterea venitului cu o unitate:

∆C
c' = , unde c' - înclinaţia marginală spre consum
∆V
ΔC – variaţia consumului
ΔV – variaţia venitului

Înclinaţia marginală spre consum este o mărime pozitivă, dar


subunitară, ne arată ce efect are modificarea venitului (variabilă
independentă) asupra consumului (variabilă dependentă).
J. M. Keynes a identificat următorii factori de influenţă asupra
ratei consumului70:
a) factori obiectivi: modificarea venitului real, modificarea diferenţei
dintre venitul brut şi venitul net, modificări neprevăzute ale valorii capitalului
fix şi circulant neluate în consideraţie în calculul venitului net, modificările
politicii fiscale, modificările aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre
nivelul actual şi nivelul viitor al venitului.
b) factori subiectivi: crearea de rezerve pentru situaţii neprevăzute,
pentru îmbătrânire, pentru studiile membrilor de familie, întreţinerea unor
persoane dependente, pentru beneficierea de dobânzi şi sporuri de
valoare, dorinţa de a putea majora treptat cheltuielile, intenţia de a lăsa
avere moştenitorilor, punerea în aplicare a unor proiecte speculative sau
comerciale, zgârcenia. Aceşti factori numiţi de Keynes mobiluri de natură
subiectivă determină o reducere a ratei consumului, putând fi reduşi la
următoarele: prudenţă, prevedere, calcul, sete de propăşire, independenţă,
spirit de afaceri, mândrie şi avariţie. Există, însă, şi mobiluri ale consumului
care acţionează în direcţia creşterii acestuia: setea de satisfacţii, miopia,
generozitatea, nechibzuinţa, ostentaţia şi risipa.
Desigur există şi mobiluri care duc uneori la un consum mai mare
decât venitul.
Dintre factorii obiectivi şi subiectivi sub influenţa cărora se modifică
rata consumului, rolul determinant îl are modificarea venitului. Mărimea

70
J.M. Keynes,op..cit., p.121-125 şi 135-136

275
venitului reprezintă variabila principală de care depinde cererea de
consum, consumul putând fi considerat o funcţie de venit: c = f (V).
Ernest Engel, în secolul al XIX-lea, demonstrează, pe baza
bugetelor de familie, influenţa pe care mofificarea venitului o are asupra
consumului, sintetizând-o în patru afirmaţii, care au intrat apoi în literatura
economică sub numele de legile lui Engel:
1. La creşterea venitului, cheltuielile destinate alimentaţiei sporesc
în valoare absolută, dar scad în mărime relativă.
2. La modificarea venitului, cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi
efecte exterioare de strictă necesitate rămân aproximativ aceleaşi.
3. La modificare venitului, cheltuielile cu întreţinerea locuinţei
(iluminat, căldură, ş.a.) se păstrează relativ constante.
4. Cu cât venitul este mai mare, cu atât este mai mare şi proporţia
cheltuielilor diverse (altele decât cele deja specificate).
Anchetele şi cercetările economico-statistice ulterioare au adus
dovezi care au confirmat acţiunea primei şi celei de a patra legi a lui Engel,
celelalte rămânând valabile doar în perioada în care au avut acoperire în
fapte observate.
În deceniul al patrulea al secolului XX, J.M. Keynes va relua aceste
cercetări, ajungând la concluzia că există o lege psihologică fundamentală
care guvernează relaţia dintre venit şi consum, conform căreia „de regulă şi
în medie, oamenii înclină să-şi mărească consumul atunci când venitul lor
creşte, dar nu cu atâta cu cât creşte venitul”.71 De exemplu dacă ΔV creşte,
sporeşte ΔC, însă ΔV>ΔC.

20.3. Procesul economisirii

Repartiţia venitului trebuie să ţină seama atât de necesitatea


asigurării satisfacerii trebuinţelor prezente cât şi a celor viitoare. Dacă
trebuinţele prezente sunt legate consum, cele viitoare sunt legate de
economii, adică surplusul venitului peste cheltuielile de consum, cum
aprecia J.M.Keynes.
La nivel de întreprindere, economiile pot fi însă definite şi ca
reducerile costului de producţie mediu înregistrate voluntar sau involuntar.
Şi în cazul economiilor se poate determina rata medie a economiilor
şi înclinaţia medie spre economii. Rata medie a economiilor (e) ne arată
ponderea economiilor în totalul venitului, iar înclinaţia marginală spre
economii (e’) ne arată cu