Capitolul 1 CONŢINUTUL SI FUNCŢIILE MONEDEI...........................................................

6
1.1 Concept............................................................................................................................6
1.2 Definiţia instituţională a monedei...................................................................................7
1.2.1 Schimbul de mărfuri şi costurile sale....................................................................7
1.2.2 Trocul şi economia monetară................................................................................8
1.3 Funcţiile monedei..........................................................................................................10
1.3.1 Moneda, instrument unic de schimb...................................................................10
1.3.2 Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate.............................11
1.3.3 Moneda ca mijloc de transfer al valorilor...........................................................11
1.3.4 Moneda, bază a creditului....................................................................................11
1.4 Semnele monetare.........................................................................................................11
1.5 Puterea de cumpărare a banilor.....................................................................................12
Capitolul 2 MASA MONETARĂ..............................................................................................14
2.1 Criterii formale şi instituţionale de delimitare între diverse categorii de monedă........14
2.1.1 Instrumentele de plată aflate la dispoziţia sectorului nebancar.........................14
2.1.1.1 Moneda fiduciară...........................................................................................15
2.1.1.2 Moneda scripturală (de bancă).......................................................................16
2.1.2 Activele cvasimonetare aflate la dispoziţia sectorului nebancar........................17
2.1.3 Depozitele şi plasamentele în valută....................................................................17
2.1.4 Moneda “de facto”...............................................................................................18
2.1.5 Moneda aflată la dispoziţia sectorului bancar: “moneda primară” (moneda centrală”,”baza
monetară”)..............................................................................................................................19
2.2 Agregatele monetare M1, M2, M3 şi M4......................................................................21
2.2.1 Masa monetară în sens restrâns (instrumentele de plată) – M1. Viteza de circulaţie a
monedei...................................................................................................................................21
2.2.2 Masa monetară în sens larg (depozitele la termen şi alte plasamente lichide) – M2, M3, şi
M4............................................................................................................................................22
2.2.3 Nomenclatura agregatelor monetare în România..............................................23
Capitolul 3 POLITICI MONETARE........................................................................................24
3.1 Obiectivele politicii monetare.......................................................................................24
3.2 Acţiunea asupra ratei dobânzii......................................................................................27
3.2.1 Principalele tipuri de rate ale dobânzii................................................................27
3.2.2 Rata dobânzii ca variabilă operaţională şi intermediară....................................28
3.3 Controlul agregatelor monetare.....................................................................................31
3.3.1 Alegerea agregatelor supuse controlului.............................................................31
3.3.2 Modalitati de control al agregatelor monefare...................................................32
3.3.3 Stabilirea vitezei de circulaţie a monedei............................................................34
3.4 Instrumentele politicii monetare....................................................................................35
3.4.1 Politica taxei de rescont.......................................................................................35
3.4.1.1 Tehnica rescontului........................................................................................36
3.4.1.2 Taxa de rescont şi politică taxei de rescont...................................................36
3.4.2 Politică de open market........................................................................................37
3.4.2.1 Suportul operaţiunilor de open market..........................................................38

1
 3.4.2.2 Acţiunea politicii de open market..................................................................38
3.4.3 Politică rezervelor obligatorii...............................................................................39
3.4.3.1 Efectele generale ale politicii rezervelor obligatorii......................................40
3.4.3.2 Impactul politicii rezervelor obligatorii şi gradul de independenţă al sistemului bancar. .40
3.4.4 Intervenţionismul direct.......................................................................................41
3.4.4.1 Selectivitatea (dirijarea) creditelor.................................................................41
3.4.4.2 Controlul (plafonarea) creditelor...................................................................42
3.4.5 Contractele selective.............................................................................................43
3.4.6 Convingerea morală.............................................................................................43
3.4.7 Publicitate şi consiliere........................................................................................43
3.5 Politica monetare în Romania şi în lume.......................................................................43
Capitolul 4 CREAŢIA MONETARĂ ŞI OFERTA DE MONEDĂ............................................45
4.1 Contraposturile monedei...............................................................................................45
4.1.1 Contraposturile monedei scripturale...................................................................45
4.1.1.1 Crearea monedei scripturale..........................................................................45
4.1.1.2 Geneza monedei scripturale...........................................................................45
4.1.1.3 Natura contraposturilor de monedă scripturală..............................................46
4.1.2 Contraposturile monedei primare........................................................................47
4.1.2.1 Crearea monedei primare...............................................................................47
4.1.2.2 Natura contraposturilor emisiunii de monedă primară..................................47
4.1.2.3 Semnificaţia activelor băncii centrale............................................................48
4.1.3 contraposturile "masei monetare în sens restrâns" M1 şi ale "masei monetare în sens larg"
– M2.........................................................................................................................................49
4.1.4 Contraposturile agregatelor M3 şi M4. Finanţarea monetară şi finanţarea nemonetară....50
4.1.4.1 Creaţia activelor lichide.................................................................................50
4.1.4.2 Natura contraposturilor agregatelor M3 şi M4..............................................51
4.2 Creaţia monetară a băncilor comerciale........................................................................52
4.2.1 Acordarea şi utilizarea creditelor.........................................................................53
4.2.2 Rolul pieţei interbancare......................................................................................53
4.2.3 Nevoia de lichidităţi a sistemului bancar comercial...........................................53
4.3 Creaţia monetară a băncii centrale................................................................................53
4.3.1 Crearea de "monedă primară neîmprumutată" (non borrowed reserves)........54
4.3.2 Crearea de "monedă primară împrumutată" (borrowed reserves)....................55
4.3.3 Semnificaţia distincţiei între "moneda primară împrumutată" şi "moneda primară
neîmprumutată"......................................................................................................................55
4.4 Oferta de monedă..........................................................................................................56
4.4.1 Multiplicatorul depozitelor şi al creditelor..........................................................57
4.4.2 Influenţa ratei dobânzii asupra ofertei de monedă.............................................58
4.4.3 Rolul monetar al Trezoreriei publice...................................................................58
Capitolul 5 SISTEMUL BANCAR ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE LA ECONOMIA DE
PIAŢĂ......................................................................................................................................60

2
 5.1 Restructurarea sistemului bancar...................................................................................60
5.2 Reglementarea, autorizarea şi supravegherea activităţii bancare..................................61
5.3 Băncile comerciale........................................................................................................63
5.4 Operaţii bancare............................................................................................................64
Capitolul 6 BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI....................................................................66
6.1 Statutul juridic şi obiectivele Băncii Naţionale a României .........................................66
6.2 Politica monetară şi valutară a B.N.R...........................................................................66
6.3 Emisiunea monetară......................................................................................................68
6.4 Rolul sistemului naţional de plăţi al B.N.R. Operaţiunile BNR cu băncile. Supravegherea bancară.
..................................................................................................................................................68
6.5 Operaţiunile BNR pe contul statului.............................................................................70
6.6 Operaţiunile BNR cu aur şi activele externe.................................................................70
6.7 Situaţiile financiare ale BNR.........................................................................................70
6.8 Conducerea şi administrarea BNR................................................................................71
Capitolul 7 OPERAŢIUNILE BANCARE DE CREDIT...........................................................72
7.1 Operaţiunile bancare de credit. Generalităţi. ................................................................72
7.2 Sferele creditului...........................................................................................................72
7.2.1 Creditul comercial................................................................................................72
7.2.2 Creditul obligatar.................................................................................................73
7.2.3 Creditul ipotecar...................................................................................................74
7.3 Contractul bancar de credit............................................................................................77
7.3.1 Noţiune şi reglementare legală. ..........................................................................77
7.3.2 Tehnici juridice utilizate pentru creditare. .........................................................78
7.3.3 Cererea de acordare a creditului. .......................................................................79
7.3.4 Documentaţia de credit. ......................................................................................79
7.4 Categorii de credite.......................................................................................................80
7.4.1 Clasificări ale creditelor bancare. .......................................................................80
7.4.2 Forme speciale ale creditului bancar. Enumerare. ...........................................83
7.4.3 Creditul prin scontarea cambiei sau a biletului la ordin. ..................................83
7.4.4 Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare. ...............................84
7.4.5 Creditele de factoring. .........................................................................................84
7.4.6 Creditele pentru activitatea de leasing. ...............................................................85
7.4.7 Creditele de forfetare. ..........................................................................................86
7.4.8 Creditele prin semnătură. Scrisoarea de garanţie bancară. ..............................87
7.4.9 Creditele prin semnătură. Avalul cambiei sau a1 biletului la ordin. ................89
Capitolul 8 COSTUL CREDITULUI. .....................................................................................91
8.1 Comisionul ...................................................................................................................91
8.2 Dobânda.........................................................................................................................92
8.2.1 Factorii determinanţi ai ratei dobânzii................................................................92
8.2.1.1 Rata reală a dobânzii şi rata nominală a dobânzii..........................................93

3
 8.2.1.2 Factorii determinanţi ai ratei reale a dobânzii................................................93
8.2.1.3 Rata nominală a dobânzii şi relaţia lui Fisher................................................94
8.2.1.4 Factorii externi ai ratei dobânzii....................................................................94
8.2.2 Pluralitatea ratelor dobânzii................................................................................95
8.2.2.1 Factorii determinanţi ai diferenţierii ratelor dobânzii....................................95
Capitolul 9 RISCUL ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ................................................................97
9.1 Indicatorii de performanţă bancară................................................................................98
9.2 Rolul gestiunii riscului bancar.....................................................................................101
9.3 Evoluţia preocupărilor referitoare la gestiunea riscurilor bancare..............................104
9.4 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de expunerea la risc....................................106
9.5 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de caracteristica bancară............................107
9.5.1 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de cauza şi forma lor.....................108
9.6 Clasificarea riscurilor în funcţie de alocarea lor în cadrul sistemului financiar..........111
9.7 Gestiunea globala a riscurilor bancare........................................................................113
9.8 Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare...............................................................113
9.9 Controlul riscurilor......................................................................................................114
9.10 Eliminarea / evitarea riscurilor..................................................................................114
9.11 Finanţarea riscurilor..................................................................................................116
9.12 Acoperirea (reţinerea) riscurilor................................................................................116
9.13 Transferarea riscurilor...............................................................................................117
9.14 Garanţiile creditelor bancare.....................................................................................117
9.14.1 Noţiunea, clasificarea şi rolul garanţiilor. .....................................................117
9.14.2 Fidejusiunea (cauţiunea). ...............................................................................118
9.14.3 Garanţiile reale mobiliare. ..............................................................................119
9.14.4 Afectarea ca garanţie a soldului creditor al unui cont bancar (escrow account).............120
9.14.5 Ipoteca. .............................................................................................................120
9.15 Recuperarea creditelor bancare.................................................................................121
9.15.1 Contractu1 bancar de credit - titlu executoriu. ..............................................121
9.15.2 Executorii bancari. ..........................................................................................122
Capitolul 10 CREDITUL INTERNAŢIONAL. CREDITELE PENTRU FINANŢAREA OPERAŢIUNILOR
DE COMERŢ INTERNAŢIONAL..........................................................................................125
10.1 Creditele acordate exportatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional. .........125
10.2 Creditele acordate importatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional. ........125
Capitolul 11 CREDITUL DOCUMENTAR...........................................................................127
11.1 Noţiune şi reglementare. ...........................................................................................127
11.2 Părţile şi funcţia creditului documentar. ...................................................................127
11.3 Formele de bază ale creditului documentar. .............................................................128
11.3.1 Creditul la vedere. ............................................................................................129

4
 11.3.2 Creditul de acceptare. ......................................................................................129
11.3.3 Creditul cu plată la termen (diferred payment). .............................................129
11.3.4 Creditul red clause. ..........................................................................................129
11.3.5 Creditul revolving. ...........................................................................................129
11.3.6 Scrisoarea comercială de credit (commercial L/C). .......................................130
11.3.7 Creditul stand by. .............................................................................................130
11.3.8 Creditul transferabil. .......................................................................................130
11.3.9 Plata creditului documentar. ..........................................................................131
11.4 Incasso-ul documentar...............................................................................................132
11.4.1 Noţiune şi reglementare. .................................................................................132
11.4.2 Etapele operaţiunii de incasso. .......................................................................132
11.4.3 Acordul asupra condiţiilor de efectuare a operaţiunii de incasso documentar. 133
11.4.4 Ordinul de încasare şi predarea documentelor. .............................................133
Capitolul 12 FENOMENUL INFLAŢIONIST.......................................................................136
12.1 Definiţii ale inflaţiei ca fenomen cuantificabil. Tipuri de inflaţii în funcţie de cauzele apariţiei şi
dezvoltării fenomenului inflaţionist.......................................................................................136
12.2 Efectele inflaţiei. Indicatorii de cuantificare a inflaţiei.............................................146
12.3 Modele teoretice de explicare a fenomenului inflaţionist.........................................150

5
Capitolul 1 CONŢINUTUL SI FUNCŢIILE MONEDEI

1.1 Concept
Banii reprezintă bunuri ca oricare altele, indiferent că se prezintă sub forma variată de la
început, sau sub forma lor proprie. Cu toate acestea subliniem încă de la început că este o mare deosebire
între bani şi celelalte bunuri. Cele mai multe bunuri sunt destinate consumului, întrebuinţării permanente
sau temporare, pe când banii au ca destinaţie schimbul celorlalte bunuri. Banii circulă permanent şi
continuu. Cu cât banii sunt mai mult folosiţi \, cu atât ei ajută desfăşurării normale a schimbului de
mărfuri.
Banii au apărut ca urmare a unei îndelungate evoluţii economice.
La începuturi, banii erau constituiţi din unele bunuri economice cu o circulaţie mai intensă şi
mai recunoscută pe zone geografice cât mai mari. Aceste bunuri îndeplineau şi funcţia lor de schimb, de
bani, dar şi pe cea normală lor, şi anume de utilizare sau de consum.
După un timp îndelungat, banii au luat forma lor proprie şi precisă, devenind monedă.
Moneda a fost realizată la început din metale şi a căpătat forma ei consacrată prin metale preţioase – aur
sau argint.
Într-o primă definiţie extensivă, moneda este constituită de ansamblul mijloacelor de plată
utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active acceptate
pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru a regla datoriile generate prin schimbul de mărfuri. Moneda
apare deci ca un activ care poate fi deţinut, schimbat, împrumutat, conservat. Pentru a fi acceptată de către
toţi, valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea acelora care o vor deţine, încredere circumscrisă
unei anumite comunităţi naţionale sau internaţionale.

6
1.2 Definiţia instituţională a monedei
Într-o economie complexă şi în care deciziile se adoptă descentralizat de către participanţii la
viaţa economică (economie de piaţă), moneda este singurul instrument de schimb, cu ajutorul căruia se
tranzacţionează toate celelalte bunuri.
Într-o economie de autoconsum sau chiar într-o economie domenială sau comunitară, în care
nevoile sunt satisfăcute direct prin munca unui grup de oameni aflaţi sub controlul unei autorităţi centrale,
utilizarea monedei nu este necesară. Această necesitate apare exclusiv într-o economie de schimb. Totuşi,
o economie de schimb poate funcţiona şi fără monedă, căci între agenţii economici se pot stabili relaţii de
schimb în natură (troc), prin care bunurile se schimbă în mod direct unul pe altul, fără utilizarea monedei.
Se poate însă demonstra că această formă de schimb (trocul) este neraţională şi că recursul la monedă
constituie momentul esenţial al aşezării funcţionării economiei de schimb pe baze raţionale.

1.2.1 Schimbul de mărfuri şi costurile sale

Economia de schimb poate fi descrisă simplificat luând ca exemplu cazul unei populaţii care
trăieşte într-o insulă izolată, relativ întinsă şi cu relief variat. Să mai presupunem că activitatea economică
a indivizilor care compun populaţia respectivă este descentralizată (economia este o “economie de piaţă)
şi că nevoile lor sunt diferenţiate. Ca urmare, indivizii doresc să schimbe între ei bunurile pe care le au,
însă se confruntă cu dificultăţi atunci când încearcă să intre unii cu alţii în relaţii care să le permită
procurarea bunurilor de care au nevoie. Această situaţie este caracteristică oricărei economii de schimb:
diversificarea nevoilor şi a procedeelor de producţie, de unde necesitatea, dar şi dificultatea schimbului.
Ea determină în mod obiectiv organizarea spontană, treptată, a efectuării tranzacţiilor.
Astfel, indivizii care locuiesc într-o anumită parte a insulei trebuie să efectueze, la intervale
regulate, deplasări în cealaltă parte a teritoriului, pentru a obţine bunurile de care au nevoie în schimbul
propriilor produse. Însă asemenea deplasări presupun eforturi, timp şi cheltuieli, care aici îmbracă forma
consumării unei părţi din bunurile proprii. Cu alte cuvinte, schimbul implică anumite costuri, care sunt
costuri ale schimbului ca atare, nu ale producţiei bunurilor respective.
Costurile generate de schimbul de mărfuri se pot grupa în două mari categorii:
• Costurile implicate de efectuarea ca atare a tranzacţiilor, care cuprind
costurile implicate de transportul mărfurilor, precum şi timpul şi eforturile necesare pentru
a realiza dubla coincidenţă între dorinţele vânzătorilor şi ale cumpărătorilor: fiecare
participant la schimb trebuie să posede exact bunul de care are nevoie partenerul său şi să
dorească exact bunul de care dispune acesta din urmă;
• Costurile aşteptării, care cuprind, pe de o parte, costurile obiective, generate
de stocarea şi deteriorarea mărfurilor în timpul păstrării şi al transportului, iar pe de altă
parte, costurile subiective, suportate de indivizi prin faptul că trebuie să-şi amâne
satisfacerea dorinţelor.
Agenţii economici din comunitatea umană luată spre exemplificare trebuie, deci, să ia o
decizie economică, şi anume să stabilească intervalul de timp între două expediţii, astfel încât costurile
obiective şi subiective implicate de schimbul de mărfuri să fie minime.
• Costurile implicate de efectuarea ca atare a tranzacţiilor sunt legate de
expediţia în sine, iar ca urmare nu depind de cantitatea de bunuri tranzacţionate. Mărimea
pe unitatea de timp a acestor costuri este cu atât mai redusă, cu cât intervalul de timp care
se scurge între două expediţii este mai mare, iar cantitatea de bunuri tranzacţionate este
mai ridicată. Costurile respective sunt, deci, descrescătoare în raport de durata perioadei
de timp între două expediţii.
• Costurile aşteptării cresc în raport cu mărimea intervalului de timp între
două expediţii.

7
1.2.2 Trocul şi economia monetară
Agenţii economic care intră în relaţii de schimb pot alege între diverse forme de organizare a
schimbului; forma cea mai simplă este schimbul în natură (trocul sau trampa), iar cea mai dezvoltată este
economia monetară.
Într-o economie de troc pur, agenţii suportă costuri comerciale ridicate, deoarece trebuie nu
numai să asigure amintita dublă coincidenţă între dorinţele şi posibilităţile lor de schimb, ci şi să
stabilească, în cadrul fiecărei tranzacţii în parte, raportul de schimb adecvat. De asemenea, schimbul unui
bun pe altul comportă un risc important, şi anume cel de a achiziţiona un obiect a cărui valoare se
modifică la fiecare nouă tranzacţie. Agenţii economici vor ezita, deci, să facă schimburile pe care le
doresc, până ce vor fi siguri că raporturile de schimb sunt suficient de stabile pentru a putea fi considerate
corecte.
Într-o economie de piaţă primitivă, în care schimburile se efectuează cu ocazia târgurilor,
iarmaroacelor etc., situaţia agenţilor economic se ameliorează mult. În acest caz, vânzătorii şi
cumpărătorii se adună într-un loc anume şi la dată precisă, cunoscute cu anticipaţie, ceea ce permite
concentrarea actelor de cerere şi ofertă individuale şi, deci, creşterea probabilităţii ca acestea să se
întâlnească. Ca urmare, atât realizarea dublei coincidenţe amintite, cât şi stabilirea unor raporturi de
schimb adecvate devin mai uşoare. Schimburile sunt şi mai mult facilitate în cazul în care pentru fiecare
cuplu de bunuri se organizează un sector anumit, iar fiecare din sectoarele respective devine, la rândul
său, etalon. Astfel, într-o economie în care există n bunuri, vor exista 1/2n(n-1) sectoare de acest tip şi,
deci, tot atâtea preţuri “reale” sau “relative”, exprimate sub forma altor bunuri.
O îmbunătăţire considerabilă se obţine, însă, numai prin alegerea unui bun care prezintă
calităţi intrinseci atât de evidente, încât orice agent îl acceptă în schimbul propriilor bunuri. Această
monedă – marfă devine, pe de o parte, instrument curent de schimb, iar pe de altă parte, etalon de natură
să permită simplificarea sistemului de preţuri. Într-adevăr, în cazul a n bunuri, dintre care unul serveşte
drept etalon pentru exprimarea valorii celorlalte bunuri, vor exista doar (n-1) preţuri. Este, însă, evident că
nu va putea fi utilizat ca monedă decât un bun a cărui valoare este suficient de stabilă pentru ca agenţii
economici să îl accepte în permanenţă ca intermediar de schimb. Moneda – marfă trebuie, deci, să fie
aptă să-şi conserve puterea de cumpărare între două acte de schimb. Această etapă marchează trecerea la
economia modernă.
În final, bunul ales ca monedă nu va mai fi dorit în primul rând pentru utilitatea sa proprie, ci
pentru utilitatea reprezentată de funcţiile sale pentru cei care îl folosesc. Este, deci, deplin posibil ca, la un
moment dat, utilizatorii să aleagă drept instrument de schimb un bun fără valoare intrinsecă; acesta este
stadiul monedei fiduciare.
Abordarea monedei în evoluţia sa istorică evidenţiată tendinţa de dematerializare a monedei,
metamorfoza acesteia, de la moneda metalică până la cărţile de credit, până la moneda electronică.
De-a lungul timpului, generalizându-se, trocul impune un anumit element, în cadrul tuturor
celorlalte, care să servească drept element de comparaţie, ca etalon al valorilor, etalon care nu putea fi
decât o monedă abstractă, fără reprezentare concretă.
Spărgând trocul, moneda materială a cunoscut, în evoluţia sa, mai multe faze succesive:
• Moneda – marfă: iniţial, pentru efectuarea plăţilor sau reglarea
schimburilor, a fost utilizat un bun material, o marfă aleasă din multe altele, având calităţi
adecvate (conservare, divizibilitate, încredere, valoare de întrebuinţare);
• Moneda metalică: prin calităţile lor (frumuseţe, divizibilitate, raritate,
inalterabilitate), metalele preţioase au fost universal acceptate şi uşor conservate. Iniţial
“cântărită” şi “socotită”, moneda metalică a fost apoi “bătută”, puterea politică
rezervându-şi treptat dreptul emiterii semnelor monetare şi definirii etalonului monetar.
Emisă de “prinţ” (de suveran) moneda avea un conţinut de metal garantat şi poseda
puterea de a “elibera” pe individ de datorii (impozite datorate). În zilele noastre această
formă de monedă subzistă sub forma monedei divizionare.
De la moneda care avea valoare intrinsecă (aur sau argint), s-a ajuns, în evoluţia schimburilor,
la o monedă fără valoare în sine sau cu o valoare pur simbolică, fixată de către autoritatea publică,
monedă care se prezintă sub forme din ce în ce mai “dematerializate”.

8
 • Biletul sau bancnota (moneda fiduciară). La origine, un simplu certificat de
depozit de monedă metalică la o bancă (suma biletelor neputând depăşi pe aceea a stocului
de metal), biletul se transformă într-o veritabilă monedă fiduciară, emiţându-se bilete într-
o valoare mult mai mare decât aceea conservată de metal, având la bază încrederea că nu
toţi deţinătorii de bilete vor solicita, în acelaşi timp, conversia acestora în metalul din
depozitele bancare. Realizată la început de particulari şi de către bănci, emisiunea acestor
bilete a devenit treptat privilegiul statului, privilegiu încredinţat Băncii Centrale. În
prezent, biletul nu mai poate fi convertit în metal, neputând fi refuzat (curs forţat).
• Contul (moneda scripturală). Similar apariţiei “biletului”, depozitarea
biletelor la bancă a condus la utilizarea acestor depozite pentru a se efectua reglementarea
datoriei prin virament (transfer între conturi). Riscul ca cererea de bancnote din depozite
să fie manifestată simultan de către toţi deponenţii fiind minim, moneda scripturală va fi
creată de bănci, alimentarea conturilor făcându-se prin acordarea de împrumuturi (credite
bancare).
• Cartelele magnetice (moneda electronică). Inovaţia tehnologică, aceasta
permite stocarea unei puteri de cumpărare într-o cartelă “plătită anterior”, cartelele
eliberate de către bănci titularilor de conturi fiind utilizate pentru efectuarea plăţilor. Suma
stocată într-o cartelă magnetică (eventual într-un semn electronic) prezintă o diferenţă
esenţială faţă de moneda scripturală, deoarece “sediul” monedei nu mai este un depozit la
vedere, individualizat, ci chiar cartela însăşi, a cărei simplă deţinere este dovada creanţei
purtătorului asupra emitentului (banca).
Această caracteristică apropie această sumă stocată de monedele de aur sau argint,
diferenţiindu-se, totuşi, sub două aspecte:
• Nu au curs legal;
• Nu pot fi reutilizate (precum, de exemplu, bancnotele).
Evoluţia monedei a condus la apariţia monedei imateriale (dispariţia totală a suportului
material), sub forma cărţilor de credit, facilităţilor de casă, linii automate de credit, creditele confirmate,
permiţând efectuarea de cumpărări sau reglarea datoriilor în acelaşi fel ca biletele sau conturile, frontiera
dintre creditul automat şi monedă devine foarte fluentă.
Succesiunea cronologică a formelor schimburilor monetare, utilizată din motive didactice, nu
corespunde totuşi unei realităţi istorice. În acest sens, în forma sa pură, trocul nu pare că ar fi existat,
schimburile în comunităţile primitive făcându-se în modalităţi complexe. De exemplu, operaţiunile în
cont curent sunt cunoscute în Babilonul secolului VII înainte de Cristos; bimetalismul aur sau argint
exista în Libia, fiind introdus de Cresus în secolul VI înainte de Cristos; moneda – hârtie a fost emisă în
China secolului III înainte de Cristos.

9
1.3 Funcţiile monedei
1.3.1 Moneda, instrument unic de schimb
Această funcţie a monedei a apărut ca urmare a necesităţii creării unui instrument care să
mijlocească schimbul economic. Acest instrument de schimb serveşte în acelaşi timp ca măsură a valorii
bunurilor schimbate.
Producţia, circulaţia, consumul sunt realizate prin mai multe cicluri de operaţiuni:
M–B–M
BMB
Acestea se realizează continuu prin intervenţia monedei.
Mijlocirea schimbului este cea mai importantă funcţie a monedei, pentru că şi economia de
piaţă se bazează în cel mai înalt grad pe schimb. Economia de schimb este o economie a banului.
Moneda poate îndeplini funcţia de schimb, pentru că este singura marfă general acceptată.
Fiecare dintre participanţii la schimb ştie că o poate ceda pentru a obţine un alt bun de care are nevoie.
Moneda nu numai că mijloceşte schimbul, dar îl şi simplifică.
Prin prezenţa monedei nu mai este nevoie de prezenţa simultană a două produse. Cu ajutorul
monedei, schimbul se descompune în două acte: vânzare şi cumpărare, despărţite în timp şi spaţiu. Prin
monedă, schimbul are mult mai multă libertate de acţiune şi de mişcare.
Progresul omenirii se datorează în bună parte intervenţiei monedei în schimbul produselor şi
serviciilor.
Funcţia de instrument unic de schimb a monedei dă posibilitatea disocierii fluxurilor reale
(specifice trocului), în fluxuri reale şi monetare (vânzare), iar apoi în fluxuri monetare şi fluxuri reale
(cumpărare).
Abordând funcţia de mijloc unic de schimb a monedei, nu putem face abstracţie de rolul
finanţator al acesteia. Participanţii la piaţă au nevoie în prealabil de încasări în monedă pentru a avea
capacitatea de a cumpăra produsele şi serviciile de care au nevoie (inclusiv produse de investiţii).

10
1.3.2 Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate
Mijlocind schimbul, moneda serveşte la măsurarea valorii acestor bunuri ce se schimbă.
Valoarea bunurilor schimbate este exprimată în bani, în monedă. Deci, în mod firesc
instrumentul de măsurare a valorii mărfurilor este moneda, pentru că ea este un numitor comun între
bunuri eterogene.
Această funcţie a devenit tot mai necesară o dată cu dezvoltarea economică şi implicit
diversificarea şi multiplicarea bunurilor.
Moneda este invariabilă, numai puterea ei de cumpărare creşte sau scade pentru asigurarea
unei echivalenţe pe piaţă. Dacă o monedă se depreciază, dăunează celor ce o posedă şi foloseşte celor ce o
datorează. Dacă puterea de cumpărare a monedei creşte, foloseşte celor ce o posedă şi dăunează celor ce o
datorează.
Variaţia puterii de cumpărare a monedei este în contradicţie cu funcţia acesteia de etalon al
valorii şi cea de schimb de bunuri.
Dacă moneda ca măsură a valorii nu este fixă, stabilă, apare dezordinea în economie,
cumpărătorii fiind mereu păcăliţi, dezavantajaţi.
În calitatea de măsură a valorii mărfurilor ce se schimbă, moneda este şi instrument de plată.
Autoritatea statului trebuie să creeze o monedă legală, unanim acceptată de toţi “actorii” de pe
piaţă. Prin mijlocirea acestei monede sunt lichidate toate obligaţiile între aceşti actori. Moneda naţională
unică trebuie să constituie singurul mijloc legal de plată. Statul şi autorităţile, agenţii economici şi
persoanele fizice sunt datoare să o accepte la plată.
Statul se îngrijeşte ca moneda naţională să fie stabilă şi pentru aceasta elaborează politica
monetară.

1.3.3 Moneda ca mijloc de transfer al valorilor

Această funcţie poate fi îndeplinită, întrucât moneda poate cuprinde o valoare mare întru-un
volum mic. De asemenea, moneda are o valoare mai constantă, mai stabilă şi care poate fi schimbată pe
alte valori. Prin această funcţie, moneda permite transferul de valori dintr-un loc în altul. De asemenea,
când schimburile de mărfuri sunt inegale, se poate face compensarea valorilor rămase neachitate.
Chiar avuţia unei persoane fizice poate fi mai uşor transferabilă în bani, decât în bunuri.

1.3.4 Moneda, bază a creditului

Creditul este de multe ori emisiune monetară. O dată ce a fost aprobat creditul, se deschide un
cont clientului solicitant, iar acesta face din acest cont, plăţi diverse.
Banii din cont sunt bani reali, monedă scripturală.
De asemenea, moneda serveşte pentru efectuarea unor plăţi amânate. Moneda mijloceşte,
deci, creditul. Achitarea unor bunuri se poate face ulterior, conform contractelor încheiate între parteneri.
În al treilea rând, moneda stă la baza emisiunii şi circulaţiei titlurilor de credit (obligaţiuni,
cambii, bilete la ordin). Toate acestea au o valoare nominală, una de piaţă, etc., dar exprimate în monedă.
În aceste tranzacţii este indicat ca moneda să aibă o valoare cât mai constantă, bazată pe o putere de
cumpărare relativ ridicată.

1.4 Semnele monetare

O dată cu dezvoltarea economiilor a crescut cantitatea de bunuri supuse schimbului, pe când
producerea de monedă – marfă sau metalică (metalele preţioase) era limitată. A apărut un dezechilibru
între cererea şi oferta de monedă marfă, ceea ce a avut drept efect apariţia monedei de hârtie (fiduciare).
Moneda de hârtie se prezintă sub două forme:
• Bancnotele (biletele de bancă);
• Moneda de cont (scripturală).
Apariţia monedei de hârtie a avut precedente în efecte de comerţ sau scrisori de schimb. Ea a
apărut prima dată în Europa la sfârşitul secolului al XII – lea şi a avut drept cauză, limitarea pericolului

11
transportului de monedă metalică. Efectele de comerţ propriu-zise sau tratele comerciale au apărut de fapt
în secolele XVII – XVIII.
Scrisoarea de schimb şi tratele nu au o valoare intrinsecă. Ele sunt doar un angajament de
plată al celui ce le emite, pentru o anumită dată.
În aceeaşi perioadă apar primele bilete de bancă şi monedă de cont.
Moneda de hârtie sau biletele de bancă puteau fi schimbate oricând în monedă metalică, la
ghişeele băncii şi era garantată de rezerva de aur – monedă pe care o deţinea banca emitentă. Moneda de
hârtie s-a generalizat în secolul al XIX – lea.
Moneda de cont sau scripturală a apărut ca urmare a dezvoltării băncilor comerciale, în a doua
jumătate a secolului al XIX – lea.
Băncile comerciale au creat moneda de cont, adică înscriau într-un cont suma de bani deţinută
de un client al său – titular de cont. Actualmente, sunt mult mai multe forme ale monedei scripturale
printre care amintim aici cecurile şi viramentele (ordinul de virament, de plată).
Moneda scripturală şi moneda de hârtie sunt forme ale monedei semn, şi au aceleaşi funcţii şi
valoare precum moneda marfă.
Emisiunea monedei este un drept al statului, care deleagă în acest scop, o instituţie de
emisiune, care de regulă este banca centrală.
Treptat, moneda semn va lua locul monedei marfă.
Sub formă de valută, moneda semn preia şi rolul de a realiza tranzacţiile pe plan internaţional,
avându-se în vedere însă, convertibilitatea.
În epoca modernă, se face şi emisiune de monedă internaţională de către FMI (DST) sau
Sistemul Monetar European (ECU, EURO).
S-a ajuns şi la dispariţia (în unele cazuri) a suportului de hârtie al monedei scripturale prin
apariţia cărţilor electronice de plată şi de credit, care înlocuiesc cecurile clasice.

1.5 Puterea de cumpărare a banilor

Puterea de cumpărare este dată de valoarea monedei. Această valoare se calculează la rândul
ei pe baza cantităţii de bunuri ce pot fi procurate cu o unitate monetară, deci pe baza preţurilor.
Puterea de cumpărare a unei monede este variabilă, deoarece cantitatea şi valoarea bunurilor
ce pot fi procurate diferă şi ele.
Variaţia valorii monedei şi deci a puterii ei de cumpărare este în funcţie de:
• Perioade;
• Loc;
• Situaţii conjucturale.
Rezultatul se concretizează în fluctuaţiile de preţ.
Într-o economie instabilă, caracterizată prin inflaţie, evident că această fluctuaţie este de fapt,
o creştere permanentă a preţurilor, care de multe ori ia forme galopante. În aceste perioade, puterea de
cumpărare a monedei naţionale este greu de determinat şi se schimbă rapid în sensul descreşterii ei.
Asanarea monetară din perioadele de criză are mare însemnătate pentru stabilirea puterii de
cumpărare a monedei naţionale.
Această asanare poate fi efectuată şi prin limitarea circulaţiei monedei de hârtie. În orice
moment trebuie fixat un raport raţional între circulaţia monetară şi cantitatea de produse şi servicii
realizate de economia reală. Când moneda avea acoperire în aur sau argint, puterea ei de cumpărare era
apropiată de valoarea intrinsecă a aurului sau argintului conţinut de fiecare monedă. Cu atât mai mult
exista această acoperire, când monedele erau confecţionate din aur sau argint.
Puterea de cumpărare a monedei poate creşte prin aplicarea unor măsuri deflaţioniste. Deflaţia
presupune în primul rând restrângerea semnelor monetare aflate în circulaţie. De asemenea, trebuie avut
în vedere abuzul de credit, care alături de abuzul de hârtie monedă constituie cauze principale ale inflaţiei
ridicate şi deci ale puterii reduse de cumpărare a monedei. Statul trebuie să-şi echilibreze bugetul numai
prin venituri normale, nu prin emisiune de monedă. Deflaţia este în mare parte sinonimă în această
situaţie cu revalorizarea sau aprecierea monetară.

12
 Prin inflaţie, preţurile cresc şi se creează o situaţie economică de fapt, care nu poate fi
schimbată dintr-o dată. Creşterea preţurilor poate fi bruscă şi înaltă. Scăderea lor, deci revenirea la situaţia
iniţială, este foarte complexă şi aproape imposibil de realizat.
O putere de cumpărare stabilă se poate realiza prin existenţa excedentelor bugetare şi a
balanţei de plăţi externe.
În sfârşit, o reformă monetară profundă poate redimensiona puterea de cumpărare a monedei.

13
Capitolul 2 MASA MONETARĂ

Încercarea de a măsura cantitatea de monedă se traduce, în alţi termeni, într-un demers de

constituire a agregatelor monetare. Obiectul unui astfel de demers rezidă în efortul determinării capacităţii
potenţiale de a cheltui a subiecţilor economici, a căror activitate principală este de a interveni pe piaţa
bunurilor şi serviciilor, de a produce, de a achiziţiona, de a vinde, de a economisi, adică subiecţii
economici care, prin acţiunile lor, joacă un rol major în creşterea economică şi inflaţie.
Măsurarea cantităţii de monedă depinde de alegerea criteriilor pe baza cărora, pe de o parte, se
înregistrează deţinătorii şi formele de monedă considerată, iar, pe de altă parte, se stabileşte distincţia
dintre activele financiare monetare şi nonmonetare.
Moneda este o creanţă, o formă de avere. Dar nu toate creanţele sunt monedă, dintr-un motiv
foarte simplu şi anume că ele nu pot circula libere (de ex. Depozitele bancare).
Averea monetară este utilizată pentru schimb, pentru procurarea altor active în vederea
obţinerii unui profit. De pildă, sunt cuprinse aici depozitele pe diferite termene sau procurarea de valută.
În practică, de multe ori este dificil să separăm activele monetare de cele nemonetare.
Moneda apare ca o creanţă în bilanţurile firmelor, agenţilor economici.
Activele monetare sunt formate în primul rând din numerar şi depozite, dar şi rezervele în
numerar ale băncilor şi depozitele băncilor la banca centrală şi de emisiune. Cele de mai sus sunt creanţe
monetare pentru că sunt creanţe asupra unor bănci, fie ele bănci centrale sau bănci de depozite.
Masa monetară este formată din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru obţinerea de
bunuri şi servicii, cât şi pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definită ca totalitatea produselor
monetare create la un moment dat şi puse la dispoziţia economiei şi societăţii dintr-o ţară.
Formele monedei sunt la fel de diverse ca şi nevoile practice ale schimbului monetar pe care
acestea le satisfac. De aceea, nu există nici un principiu aprioric în funcţie de care o formă monetară să
poată fi considerată mai autentică decât altele. Cu toate acestea, până în anul 1914, moneda metalică, din
aur sau argint, era considerată ca fiind singura formă monetară valabilă, în timp ce toate celelalte forme
(bancnote, depozite în conturile bancare, etc.) aveau valoare doar dacă erau convertibile oricând în
această monedă – marfă.
După abandonarea generalizată a convertibilităţii în aur (începută în anul 1914 şi încheiată în
anul 1971, prin decizia autorităţilor americane de a detaşa dolarul de aur), a devenit cât se poate de
limpede că moneda îşi îndeplineşte funcţiile independent de suportul său material. Încrederea în monedă,
care până în anul 1914 se baza pe convertibilitatea sa în aur, a devenit o încredere în însuşi sistemul de
emisiune a monedei şi în capacitatea autorităţilor de a disciplina acest sistem.
În economiile moderne, moneda este un fenomen social, cu caracter deopotrivă instituţional şi
convenţional. Această evoluţie istorică este sursă de complexitate, iar ca urmare, este necesară
inventarierea mai precisă a formelor monetare şi a modului lor de reflectare în sistemele de clasificare cu
care operează analiza economică şi monetară actuală.

2.1 Criterii formale şi instituţionale de delimitare între diverse categorii de monedă

În cazul în care moneda ar îndeplini doar funcţia de instrument de schimb, numărul formelor
monetare ar fi foarte redus. În realitate, moneda îndeplineşte şi alte funcţii, iar ca urmare sunt “monedă”
şi sunt considerate ca atare şi anumite active foarte apropiate de moneda tradiţională, care îndeplinesc şi
ele rolul de active lipsite de risc – rol specific monedei.
2.1.1 Instrumentele de plată aflate la dispoziţia sectorului nebancar
Moneda în sens strict sunt considerate doar instrumentele de plată deţinute de agenţii
economici nefinanciar (populaţia, întreprinderi şi organisme ale administraţiei de stat). Activele monetare
deţinute de bănci şi utilizate pentru plăţile proprii ale acestora constituie o monedă specială, care nu este
inclusă în diversele definiţii ale conceptului de “monedă”. Ele sunt cuprinse însă în statisticile monetare
mai complexe.
Formele monetare cele mai răspândite sunt bancnota (biletul de bancă) şi moneda scripturală
(de cont), existentă sub formă de depozite bancare la vedere. Pe lângă acestea, mai există monezi

14
divizionare sau alte tipuri de monezi metalice, care permit efectuarea plăţilor mărunte, precum şi, în unele
ţări, monedă a Trezoreriei publice, constituită din bilete de hârtie emise de Trezoreria publică sau fin
monedă de cont creată de aceasta (depozite existente în conturile deschise la Trezoreria publică). De
asemenea, în unele ţări, există monedă de cont sub formă de depozite la vedere în conturile de cecuri
poştale, în conturile deschise la casele de economii, etc.
Bancnotele şi monezile metalice constituie numerarul sau moneda fiduciară, iar toate
categoriile de depozite la vedere formează moneda scripturală, de cont sau de bancă.

2.1.1.1 Moneda fiduciară

Denumirea de “monedă fiduciară” se explică prin originea istorică a formei monetare
respective. Astfel, încă din Evul Mediu, bancherii au început să remită clienţilor lor, care le încredinţau
monezi din aur sau argint, respectiv metale preţioase sub formă de bijuterii, lingouri, etc., recipise
(chitanţe) nominative, care constatau existenţa “depozitului” şi pe care titularii le puteau transfera altor
persoane. În modul acesta, circulaţia “recipiselor” s-a generalizat în mod treptat, deşi multă vreme ea a
rămas rezervată tranzacţiilor efectuate de comercianţi.
O mutaţie importantă apare aproximativ în secolul al XVII – lea, când băncile au început să
pună în circulaţie “recipise” care constatau nu un depozit constituit în prealabil de client, ci pur şi simplu
creditul acordat de bancă clientului său. În modul acesta, practica bancară a degajat în mod treptat
principiul emisiunii biletelor pe calea creditului.
În secolul al XIX – lea, se produce o nouă mutaţie importantă, şi anume încredinţarea
emisiunii bancnotelor băncilor centrale, numite, de aceea, şi “bănci de emisiune”. Totodată, emisiunea
bancnotelor a fost reglementată foarte strict. Monezile de aur şi de argint au continuat să fie forma de
monedă cea mai căutată, însă bancnotele se utilizau deja pe scară largă, fiind admise în plată pentru
aceleaşi motive pentru care erau admise “recipisele” în Evul Mediu şi în epoca Renaşterii: comoditatea
utilizării, încrederea inspirată de emitentul lor şi raritatea monezilor metalice. Din acest punct de vedere,
de exemplu, este raţional a avea un tip de monedă a cărei cantitate poate creşte odată cu amplificarea
volumului afacerilor.
În anul 1914, odată cu izbucnirea primului război mondial, ţările europene au fost nevoite să
suspende convertibilitatea în aur a bancnotelor. În modul acesta, caracterul fiduciar al bancnotelor s-a
accentuat, iar agenţii economici s-au obişnuit treptat ca moneda să nu mai fie marfă şi să nu mai aibă o
valoare intrinsecă, ci doar o valoare de schimb.
În sistemele monetare contemporane, bancnotele şi monezile metalice sunt emise de
“institutul de emisiune”, mai precis de banca centrală, de unde şi denumirea lor de “monedă centrală”.
Banca Naţională a României, de exemplu, dispune de propria sa fabrică de bancnote (Imprimeria) şi de
propria sa fabrică de monezi (Monetăria), care confecţionează semnele monetare folosite pe teritoriul
ţării. Aceasta înseamnă că între “fabricarea” şi “emisiunea de monedă” există o anumită deosebire.
Astfel, un bilet “fabricat” de Imprimerie este “emis”, adică devine oficial monedă, doar în
momentul în care este pus în circulaţie de către Banca Naţională, în calitate de “bancă de emisiune”
(banca centrală). O asemenea bancă nu are (în principiu) clienţi din sectorul nebancar al economiei: ea nu
furnizează în mod direct bancnotele sale întreprinderilor, instituţiilor şi populaţiei. Clienţii băncii de
emisiunea (băncii centrale) sunt băncile comerciale şi Trezoreria statului; necesarul de bancnote al
publicului este satisfăcut prin intermediul acestora din urmă.
Banca de emisiune (banca centrală) este obligată să respecte anumite reguli de emisiune: ea
acordă credite Trezoreriei statului, însă volumul acestor credite este limitat prin lege; de asemenea, banca
de emisiune cedează moneda sa băncilor comerciale în schimbul titlurilor sau celorlalte garanţii pe care le
pretinde pentru creditele de refinanţare pe care le acordă acestora din urmă; operaţiunile de aprovizionare
cu bancnote sunt, aşadar, generatoare de costuri pentru băncile comerciale, căci acestea din urmă trebuie
să plătească o anumită dobândă pentru împrumuturile prin care îşi procură bancnotele necesare.
Formalismul şi controlul pe care banca centrală încearcă să îl exercite tot timpul asupra
monedei sale garantează raritatea acesteia, ceea ce permite menţinerea încrederii în moneda respectivă.
Monezile metalice – divizionare sau nu – sunt şi ele monedă fiduciară, deoarece valoarea lor
nominală este mult mai mare decât valoarea lor intrinsecă (valoarea comercială a metalului din care sunt

15
confecţionate). De regulă, ele sunt fabricate şi emise tot de către banca centrală, însă în unele ţări (ca, de
exemplu, Franţa) anumite tipuri de monezi sunt emise de Trezoreria publică; aceasta constituie o
reminiscenţă materială a dreptului de a bate monedă, care, în trecut, era privilegiul suveranilor, însă nu
are nici un fel de importanţă practică. Banca centrală (şi, eventual, Trezoreria publică), “monetizează”
piesele metalice exact la fel ca şi biletele de hârtie, şi anume punându-le în circulaţie prin operaţiunile pe
care le efectuează cu băncile comerciale şi cu Trezoreria statului, care, la rândul lor, satisfac nevoile
publicului.
Bancnotele şi monezile confecţionate din metal obişnuit sunt actualmente singurele forme de
monedă care au un caracter legal şi oficial, deoarece cealaltă formă principală de monedă – moneda
scripturală – este, de fapt, o monedă a băncilor, folosită exclusiv în circuitul interbancar al acestora.

2.1.1.2 Moneda scripturală (de bancă)

Moneda scripturală (de bancă) este mult mai recentă decât moneda scripturală. Ea s-a
generalizat în Anglia în secolul al XIX – lea, după ce, prin “Peel act”, emisiunea de bancnote a Băncii
Angliei a fost foarte strict reglementată. Ca urmare a acestei reglementări restrictive, conjugate cu
creşterea volumului comerţului, care a avut loc în Anglia în a doua jumătate a secolului al XIX – lea,
circulaţia fiduciară a devenit insuficientă, iar băncile engleze au început să deschidă conturi clienţilor lor
şi să alimenteze aceste conturi nu numai şi nu în primul rând prin depunerile efectuate de titulari, ci, din
ce în ce mai mult, prin creditele acordate de bănci clienţilor lor pentru a facilita tranzacţiile acestora din
urmă. A apărut, astfel, un nou fenomen: “creditele fac depozitele”, nu “depozitele fac creditele” – cum se
întâmplau lucrurile de secole întregi. Mai trebuie adăugat că aceste depozite erau oricând convertibile în
bancnote.
În alte ţări, moneda fiduciară era mult mai importantă, iar marile bănci înfiinţate în secolul al
XIX – lea şi-au început activitatea prin colectarea de depozite de la public. Căci, în epoca respectivă,
agenţii economici puteau ceda băncii centrale aur contra bancnote, iar apoi puteau “depune” bancnotele
respective la băncile comerciale. De exemplu, în România, unde primele bănci au apărut la sfârşitul
secolului al XIX – lea şi în primele decenii ale secolului al XX – lea, moneda scripturală a dobândit o
oarecare importanţă abia în perioada interbelică. De fapt, în România, chiar şi la ora actuală, o bună parte
a societăţii înţelege prin “monedă” doar moneda fiduciară, care are o formă substanţială concretă şi pe
care, de aceea, preferă să o primească în plată.
Cu toate acestea, depozitele la vedere existente la băncile comerciale sunt întotdeauna
rezultatul propriei creaţii monetare a acestora, la fel cum bancnotele sunt creaţia băncii centrale.
Depozitele la vedere sunt perfect lichide, deoarece permit efectuarea imediată a unei plăţi prin
una sau mai multe din următoarele tehnici:
1. Remiterea unui cec;
2. Ordin de virament;
3. Utilizarea unei cărţi de credit.
Trebuie însă precizat că cecul, ordinul de virament şi cartea de credit nu sunt ele însele
monedă scripturală, ci simple instrumente de punere în mişcare a monedei existente sub formă de
înregistrări contabile (solduri creditoare) în conturile plătitorilor. Iar dovada în acest sens este faptul că în
cazul în care în conturile respective nu există disponibil (alimentat în prealabil de titular însuşi prin
depuneri sau de bancă printr-un credit acordat titularului), cecul sau cartea de credit sunt în sine lipsite de
putere de plată.
În ţările dezvoltate, moneda scripturală este la ora actuală forma monetară principală (cca. 80
% din totalul plăţilor). Preferinţa pentru moneda scripturală se explică prin cultura bancară a populaţiei şi
prin natura plăţilor agenţilor care compun tipul respectiv de economie; bancnotele sau monezile se
folosesc doar pentru plăţile curente, în timp ce toate plăţile cu caracter comercial sau financiar se
efectuează cu cecuri, cărţi de credit (foarte răspândite mai ales în SUA) sau prin viramente automatice.
În România, în perioada comunismului, moneda scripturală a îmbrăcat forma disponibilităţilor
existente în conturile curente deschise la bănci întreprinderilor socialiste. Ea era utilizată exclusiv în
relaţiile dintre unităţile socialiste, precum şi în relaţiile dintre acestea şi bugetul statului, pentru plăţi
efectuate în conformitate cu prevederile planului. În ceea ce priveşte numerarul, acesta era rezervat

16
exclusiv populaţiei. La ora actuală, băncile comerciale şi alte tipuri de instituţii financiare primesc
depozite inclusiv de la populaţie, ceea ce face ca moneda scripturală să fie utilizată pe scară ceva mai
largă. Ponderea sa în totalul plăţilor continuă însă să fie mult sub standardele ţărilor dezvoltate.

2.1.2 Activele cvasimonetare aflate la dispoziţia sectorului nebancar

Agenţii economici, care dispun temporar de venituri mai mari decât cheltuielile, pot să
fructifice surplusul respectiv prin plasarea lui la bănci sau la alte aşezăminte de plată, în momentul în care
au de făcut anumite plăţi. Activele cvasimonetare se prezintă, deci, ca substituenţi foarte apropiaţi ai
monedei. Dintre formele de plasament pe termen scurt, considerate cel mai adesea cvasimonedă, amintim
următoarele:
⇒Disponibilităţile existente în conturile de economii deschise la instituţiile
financiare, materializate prin librete, care permit titularilor să beneficieze de dobânda
specifică acestor conturi şi, totodată, să-şi prezerve posibilitatea de a transforma oricând
economiile respective în monedă;
⇒Depozitele la termen, constituite la bănci, care permit deponenţilor să
beneficieze de o remuneraţie mai mare, cu condiţia să-şi păstreze economiile în forma
respectivă până la termenul prevăzut;
⇒Titlurile pe termen scurt provenite de la “debitori de categoria a întâia”
(Trezoreria publică, instituţiile financiare, etc.).
Activele lichide, de genul celor menţionate, pot fi “emise” de bănci, de instituţiile financiare
nebancare (casele de economii, societăţile de investiţii, companiile de asigurări, etc.), de Trezoreria
publică, ş.a.m.d. În unele ţări, există anumite categorii de active lichide cu caracter cvasimonetar emise
chiar de întreprinderi.
Motivele existenţei, alături de monedă, a unor asemenea active lichide – ceea ce face necesară
inventarierea lor, la fel ca în cazul formelor monedei – rezidă în avantajele practice pe care activele
lichide respective le conferă publicului. Astfel, faptul că în economie există asemenea active lichide
permite populaţiei să-şi rentabilizeze gestionarea disponibilităţilor băneşti, iar sistemului financiar să
dispună de o sursă mai stabilă decât simplele depozite bancare la vedere. Într-adevăr, experienţa arată că
“viteza de circulaţie” a activelor lichide este mai mică decât cea a monedei în sens strict.
Inventarierea riguroasă de către autorităţile monetare a activelor lichide cu caracter
cvasimonetar este necesară, deoarece, în general, moneda nu are valoare decât prin disciplina impusă
sistemului care o emite. Ori, aceasta presupune controlul nu numai asupra cantităţii de monedă în sens
strict, ci şi asupra cantităţii de active lichide, susceptibile să se transforme oricând în monedă. Iar cu cât
substituabilitatea dintre diverse forme de avere lichidă este mai intensă, cu atât luarea în considerare a
formelor de avere lichidă este mai utilă.
În concluzie, principalele active lichide aflate la dispoziţia publicului, considerate, de obicei,
cvasimoneda, sunt următoarele:
⇒Plasamentele la vedere (pe librete);
⇒Depozitele la termen, constituite la bănci şi la instituţiile financiare;
⇒Titlurile pe termen scurt, emise de Trezoreria publică, instituţiile financiare
şi întreprinderi.

2.1.3 Depozitele şi plasamentele în valută

Unele depozite şi plasamente lichide sunt libelate nu în moneda naţională, ci în monede
străine. Această practică a apărut în anii ’60, odată cu formarea “europieţelor” (piaţa eurovalutelor, piaţa
euro-creditelor bancare şi piaţa creditelor obligatare).
În România, depozitele şi celelalte tipuri de plasamente în valută au apărut în anii ’90, odată
cu liberalizarea deţinerilor de valută ale populaţiei. Ele s-au amplificat de fiecare dată când inflaţia a
subminat încrederea în leu (aşa-numitul fenomen de “dolarizare a economiei”).

17
2.1.4 Moneda “de facto”
Această formă monetară corespunde unor situaţii particulare, apărând în mod spontan de
fiecare dată când, dintr-un motiv sau altul, sistemul normal de plăţi se dezorganizează sau chiar dispare
complet, ceea ce obligă agenţii economici să inventeze noi forme de monedă. Un exemplu tipic de
monedă “de facto” este însuşi aurul: de fiecare dată când situaţia monetară sau politica internaţională
provoacă îngrijorări grave, agenţii economici încearcă să-şi procure aur, care va îndeplini funcţia de
mijloc de rezervă şi de etalon de valoare stabil mai bine decât monedele naţionale. De asemenea, în
situaţiile în care moneda nu mai există sau nu există încă, drept intermediar de schimb se folosesc în mod
spontan bunuri uşor divizibile: amfore de vin, ulei de măsline sau bucăţi de ţesătură – în civilizaţiile
preelenice din Asia Mică, ţigările – în închisori şi în lagărele de concentrare, pachetul de ţigări “Kent” –
în România ultimelor decenii de comunism, jetoanele, tichetele, bulinele – în cluburile de distracţie, etc.
Forma instrumentelor de schimb este uzul comun şi încrederea partenerilor. Specific
sistemelor monetare evoluate, existente în prezent în ţările dezvoltate, este doar faptul că ele oferă
agenţilor economici formele monetare care sunt cel mai bine adaptate la nevoile lor.

18
2.1.5 Moneda aflată la dispoziţia sectorului bancar: “moneda primară” (moneda centrală”,”baza
monetară”)
Moneda este un instrument de plată universal, iar ca urmare în lista elementelor monetare
intră doar instrumentele de plată şi activele lichide aflate la dispoziţia agenţilor nefinanciari.
Cu toate acestea, băncile comerciale şi celelalte instituţii financiare au şi ele de făcut plăţi;
aceste aşezăminte efectuează plăţile lor cu ajutorul unei monede scripturale emise de banca centrală, care,
deşi nu face parte din masa monetară în sens strict, constituie condiţia existenţei tuturor celorlalte forme
de monedă scripturală (de bancă sau, eventual, a Trezoreriei publice).
O formă de monedă primară (centrală) este constituită de bancnotele şi monezile pe care
banca centrală le emite pentru a fi puse la dispoziţia agenţilor economici. A doua formă, mai puţin
cunoscută, constă în disponibilităţile existente în conturile deschise la banca centrală pe numele băncilor
comerciale, instituţiilor financiare străine, naţionale sau internaţionale, şi Trezoreriei publice.
Într-adevăr, aşa cum persoanele particulare şi întreprinderile dispun de disponibilităţile din
contul lor de la bancă pentru a efectua plăţi către alţi agenţi ai economiei, băncile comerciale şi celelalte
instituţii financiare, care au cont la banca centrală, utilizează disponibilităţile respective pentru a face plăţi
una către alta. De fapt, banca centrală serveşte drept casă de compensaţie între diverse bănci comerciale,
iar soldul pe care o anumită bancă îl are faţă de toate celelalte bănci (sau pe care toate celelalte bănci îl au
faţă de banca în cauză) face obiectul unei plăţi cu ajutorul amintitului cont deschis la banca centrală şi
ţinut în monedă primară (centrală).
Conturile în monedă primară (centrală) au anumite particularităţi, în funcţie de natura
titularului lor.
A. Contul curent al băncilor comerciale şi al altor aşezăminte financiare
asimilate. Băncile comerciale trebuie să deţină la banca centrală conturi al căror sold
creditor minim este stabilit de aceasta din urmă în cadrul politicii sale monetare. Conturile
respective servesc pentru efectuarea plăţilor zilnice sub toate formele acestora: băncile
titulare pot cere conversiunea în bancnote a disponibilităţilor existente în contul lor sau
pot folosi aceste disponibilităţi în chiar forma scripturală în care se află, efectuând
viramente către alte bănci comerciale. Disponibilităţile existente în conturile deschise
băncilor comerciale la banca centrală constituie, deci, activele lor lichide, care le
condiţionează întreaga activitate, inclusiv cea de creare a propriei monede scripturale. De
aceea, disponibilităţile respective, împreună cu bancnotele şi monezile emise de banca
centrală, se mai numesc şi “baza monetară”;
B. Contul curent al Trezoreriei Publice. Banca centrală ţine contul curent al
Trezoreriei Publice, instituţie care este personificarea financiară a statului, căruia îi
colectează veniturile, îi efectuează cheltuielile şi îi operează creditele acordate şi primite.
Trezoreria publică este şi ea un intermediar financiar de un gen aparte, deoarece
redistribuie un mare volum de fonduri între diverşi actori ai scenei economice. Contul
Trezoreriei Publice, existent la banca centrală, permite realizarea acestor venituri şi
cheltuieli. De asemenea, în caz de deficit, contul respectiv poate fi alimentat de banca
centrală, ceea ce permite statului să depăşească o criză temporară de trezorerie;
C. Conturile instituţiilor financiare străine şi internaţionale. La fel ca băncile şi
Trezoreria statului, instituţiile financiare străine şi internaţionale sunt nevoite să facă plăţi
în monedă autohtonă (dacă aceasta e convertibilă pe plan internaţional) către alte instituţii
financiare similare. Este logic, deci, ca ele să dispună de moneda naţională respectivă în
vederea efectuării plăţilor, iar ca urmare aceste instituţii vor deschide şi ele conturi în
moneda primară (centrală);
D.Conturile agenţilor nefinanciari. Banca centrală nu are, în principiu, contact
cu publicul, însă în unele ţări (nu şi în România), ea păstrează o anumită clientelă privată,
ceea ce constituie o reminiscenţă a epocii în care banca centrală era ea însăşi o bancă
comercială. Este vorba, de regulă, despre firme de importanţă naţională, însă, deoarece
volumul depozitelor la vedere ale acestora este mic, se pare că adevăratul motiv al acestei

19
excepţii este dorinţa băncilor centrale respective de a păstra un anumit contact cu practica
financiar-bancară curentă.

20
2.2 Agregatele monetare M1, M2, M3 şi M4
Definirea teoretică a agregatelor monetare este o operaţiune logică de natură să permită
delimitarea diverselor forme monetare.

2.2.1 Masa monetară în sens restrâns (instrumentele de plată) – M1. Viteza de circulaţie a monedei
Masa monetară în sens restrâns, simbolizată, de obicei, cu M1, cuprinde totalul instrumentelor
de plată, aflate – fără nici un fel de formalităţi şi fără nici un cost – la dispoziţia publicului. Acest gen de
monedă, constituit din bancnote (monezi) şi din depozitele la vedere la băncile comerciale şi la alte
instituţii financiare asimilate, este utilizat în mod direct ca mijloc de plată.
În cursul unei perioade de timp date, fiecare unitate monetară este utilizată de mai multe ori.
Noţiunea de “viteză de circulaţie a monedei”, simbolizată de obicei cu Venituri, exprimă numărul mediu
al utilizărilor unei unităţi monetare în perioade de timp de referinţă. Ea permite calcularea capacităţii
tranzacţionale a masei monetare existente, M1 venituri, care exprimă volumul tranzacţiilor care pot fi
efectuate cu ajutorul cantităţii de monedă existente, M1. Trebuie însă precizat că M1 este un stoc, iar
tranzacţiile sunt un flux; viteza de circulaţie a monedei, V, este, deci, raportul dintre un flux şi un stoc.
Viteza de circulaţie a monedei poate fi calculată prin două metode. În prima din ele, se
porneşte de la ecuaţia schimbului:
M1V=PY
Unde:
⇒M1: masa monetară în sens restrâns;
⇒V: viteza de circulaţie a monedei;
⇒P: nivelul preţurilor;
⇒Y: volumul producţiei (nete) sau mărimea venitului naţional real (nu
nominal);
⇒PY: valoarea bunurilor tranzacţionate în perioada considerată, adică
produsul intern brut (PIB) în preţuri curente.
Ca urmare, viteza de circulaţie – venit este dacă de relaţia:

21
 A doua monedă îşi propune stabilirea numărului de mişcări pe care moneda le permite
realmente. Într-adevăr, mărimea PY este valoarea finală a producţiei, care nu cuprinde, deci, tranzacţiile
intermediare, efectuate în diferite faze ale circulaţiei mărfurilor (comerţ cu ridicata, comerţ cu amănuntul,
etc.). Ori, aceste tranzacţii efectuate în diverse stadii ale producţiei şi circulaţiei necesită şi ele monedă.
Acest raport între valoarea tuturor tranzacţiilor şi masa monetară, M1 se numeşte “viteză de
tranzacţionare”. În fapt, viteza de tranzacţionare nu poate fi calculată decât în mod indirect.
B.N.R. publică două valori pentru viteza de circulaţie a monedei: o valoare la sfârşitul
perioadei şi o valoare medie a perioadei (an, trimestru, lună).
Agregatul M1 înmulţit cu viteza sa relevă puterea de cumpărare imediată a agenţilor
economici. Totuşi, el nu poate caracteriza de unul singur cererea solvabilă existentă în economie, căci
această cerere depinde şi de lichidităţile plasate pe termen scurt şi foarte scurt, care constituie agregatele
M2 şi M3.

2.2.2 Masa monetară în sens larg (depozitele la termen şi alte plasamente lichide) – M2, M3, şi M4
Masa monetară în sens larg, simbolizată, de obicei, cu M2, cuprinde pe lângă elementele
incluse în M1, depunerile la termen, în vederea economisirii, precum şi alte plasamente lichide, pe
termene scurte şi foarte scurte.
Similar se pot construi şi alte agregate monetare, din ce în ce mai cuprinzătoare, conform
schemei de mai jos:
M4 M3 M2 M1 M1
(M2 – M1)
(M3 – M2)
(M4 – M3)

În economiile contemporane, conţinutul acestor agregate şi criteriile de clasificare a

elementelor incluse în ele se modifică rapid, ca urmare a evoluţiilor în ceea ce priveşte gama obiectivelor
financiare lichide şi a instituţiilor financiare care creează activele respective.
Astfel, dacă activele lichide reflectate de diferenţa (M2 – M1) par a se deosebi ceva mai mult
decât cele cuprinse în M1, activele lichide care intră în componenţa diferenţei (M2 – M1) şi a diferenţei
(M3 – M2) se deosebesc destul de puţin unele de altele. Totuşi, ambele categorii de active lichide sunt
remunerate şi uşor mobilizabile, ceea ce înseamnă că se pot transforma oricând în instrumentele de plată
cuprinse în M1.
În aceste condiţii, delimitarea activelor lichide cuprinse într-un agregat monetar sau altul se
face în funcţie de costul pe care îl implică tranzacţionarea lor şi de gradul de risc al acestora.
Astfel, diferenţa (M2 – M1) cuprinde activele “la vedere”, altele decât depozitele bancare la
vedere care sunt cuprinse în M1; ele se caracterizează printr-un grad de risc practic egal cu zero. Într-
adevăr, un plasament la vedere este întotdeauna lipsit de risc, deoarece agentul economic în cauză poate
oricând lichida activul respectiv la valoarea sa iniţială, încasând dobânda corespunzătoare duratei
plasamentului. El suportă doar un “cost al opţiunii” (opportunity cost), provocat de timpul consumat
pentru efectuarea plasamentului, iar apoi de timpul necesar pentru lichidarea sa, precum şi, în unele
cazuri, comisionul pretins de instituţia financiară prin care se efectuează operaţiunile respective.
Activele incluse în diferenţa (M3 – M2) sunt plasamente la termen, altele decât depozitele
bancare la termen, care sunt cuprinse în M2; ele se caracterizează printr-un cost mai ridicat. Astfel,
plasamentele la termen implică o perioadă de aşteptare până la scadenţa prevăzută, fără de care titularul
nu poate pretinde remuneraţia mai mare, specifică acestui tip de plasament. Aceste condiţii se înăspresc în
cazul bonurilor de tezaur, a căror valoare se modifică în funcţie de situaţia pieţei pe care se
tranzacţionează (piaţa monetară), pentru depozitele şi plasamentele în valută, a căror valoare fluctuează în
funcţie de cursul valutar, etc. activele pe termen scurt de genul celor amintite comportă, aşadar, un anumit
grad de risc, deoarece titularul lor poate suferi o anumită pierdere. Cu toate acestea, atât costurile de
tranzacţionare, cât şi riscurile aferente sunt, în mod normal, mai mici decât remuneraţiile pe care le aduc
activele respective. De altfel, în economiile moderne, există numeroase tehnici de protecţie împotriva
acestor riscuri.

22
 În unele ţări, se foloseşte şi un agregat M4, care exprimă totalul lichidităţilor existente în
economie. În conţinutul diferenţei (M4 – M3) sunt cuprinse anumite tipuri de plasamente lichide, care se
pot converti uşor în monedă (în sens restrâns), însă se deosebesc de elementele incluse în M3 prin una sau
alta din următoarele trăsături:
⇒Sunt emise de alţi agenţi economici decât instituţiile financiare;
⇒Au o natură contractuală, care comportă anumite angajamente specifice ale
celor două părţi: instituţia financiară şi clientul său.
De asemenea, în unele ţări se folosesc şi alte agregate monetare (M5, M6, etc.), definite în
funcţie de condiţiile concrete existente în ceea ce priveşte structura instituţiilor financiare şi gama
activelor financiare lichide care se utilizează.

2.2.3 Nomenclatura agregatelor monetare în România

Nomenclatura agregatelor monetare utilizate în România este de dată recentă, fiind concepută
după edictarea legii care a permis transformarea Băncii Naţionale în bancă centrală de tip modern (Legea
nr. 34 / 1991). La ora actuală, BNR calculează şi publică periodic date privind următoarele agregate
monetare:
a) Masa monetară în sens restrâns (cantitatea de instrumente de plată), M1, care cuprinde:
numerarul în afara sistemului bancar şi depozitele la vedere;
b) Masa monetară în sens larg, M2, care cuprinde, pe lângă M1, şi următoarele elemente:
economiile populaţiei, depozitele în lei “la termen” şi condiţionate şi depozitele în valută
ale rezidenţilor.
c) Cvasimoneda, (M2 – M1)
În fine, BNR calculează şi publică periodic date cu privire la agregatul monetar aflat sub
influenţa sa directă şi în legătură cu care se stabilesc cel mai adesea obiectivele imediate ale politicii
monetare: “baza monetară (moneda primară). Aceasta cuprinde:
⇒Numerarul în casieriile băncilor;
⇒Numerarul în afara sistemului bancar;
⇒Disponibilităţile băncilor la BNR.

23
Capitolul 3 POLITICI MONETARE

Politica monetară constă în acţiunea globală asupra principalelor variabile economice: nivelul
preţurilor, produsul intern brut, gradul de ocupare a mâinii de lucru (rata şomajului), soldul balanţei de
plăţi externe, etc. această acţiune se exercită prin manevrarea variabilelor monetare, adică a unor mărimi
care sunt ele însele greu de controlat, dar pe care politica monetară îşi propune să le influenţeze. Ţinta
politicii monetare este constituită de aşa-zisele “obiective intermediare”: rata dobânzii, agregatele
monetare, volumul creditului bancar şi nivelul cursului valutar.
Politica monetară înseamnă a recunoaşte posibilităţile de a acţiona prin monedă asupra
monedei.
În epoca contemporană s-a renunţat de mult la conceptul de neutralitate monetară care în
trecut ascundea esenţa relaţiilor monetare astfel că, acum, politica monetară este recunoscută ca o
componentă esenţială a politicii economice.
În economia de piaţă, politica este o intervenţie deliberată a statului în domeniul economic în
scopul de a înfăptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural.
În condiţiile în care statul este considerat centrul de decizie şi promotorul acestei politici, sub
controlul parlamentului, însărcinează administraţia să execute aceste ordine.1
Deoarece “obiectivele intermediare” sunt destul de diverse, este necesară alegerea din rândul
acestora a unor “obiective operaţionale”, adică a unor variabile monetare pe care autorităţile le pot
influenţa într-o manieră eficace cu ajutorul instrumentelor de care dispun. Astfel, rata dobânzii
interbancare sau “baza monetară exogenă” sunt obiective care se află în mai mare măsură sub incidenţa
acţiunii autorităţii monetare decât, de exemplu, rata dobânzii la împrumuturile obligatare sau agregatul
M3.
În fine, autorităţile monetare dispun de anumite instrumente, adică de procedee care le permit
să acţioneze asupra variabilelor monetare. Unele dintre aceste instrumente sunt directe şi constrângătoare
(controlul creditelor, controlul valutar, etc.), însă, în general, se consideră că ele trebuie să se bazeze pe
mecanisme indirecte, care prezervă acţiunea legilor pieţei şi lasă să subziste o anumită capacitate de
adaptare a sistemului financiar-bancar în ansamblul său.
Politica monetară acţionează, deci, cu ajutorul instrumentelor, asupra obiectivelor
operaţionale, care, la rândul lor, exercită anumite efecte asupra obiectivelor intermediare, ceea ce permite
atingerea unor obiective finale.

Banca Instrumente Obiective Obiective Obiective

centrală operaţionale intermediare finale
3.1 Obiectivele politicii monetare
Experienţa unor ţări dezvoltate arată că politica monetară are următoarele scopuri:
- stabilitatea preţurilor şi deci a monedei naţionale;
- asigurarea în mai mare măsură a angajărilor;
- o rată adecvată a schimbului valutar;
- o rată ridicată a creşterii economice.
Pentru realizarea acestor obiective sunt necesare unele constrângeri, care sunt tot patru:
- să prevină panicile financiare;
- să evite instabilitatea excesivă a ratei dobânzii;
- să prevină ca anumite sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive;
- să câştige şi să menţină încrederea investitorilor străini. Scopurile sau obiectivele sunt:
1. Stabilitatea preţurilor
Acest obiectiv pare evident în orice economie modernă, dar este departe de a fi realizat.
Inflaţia reprezintă un mare pericol pentru că nu se redistribuie corect veniturile. Mai exact, toate salariile,

1
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C-tin – “Monedă, Credit, Bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

24
contractele, legislaţia, impozitele şi procedeele contabile sunt adaptate inflaţiei.
De exemplu, dacă inflaţia este de 100%, iar productivitatea muncii creşte cu 2%, salariile
cresc cu 102%, rata dobânzii cu 103% în loc de 3% etc.
Creşterea inflaţiei are trei inconveniente:
- trebuie să modificăm frecvent preţul maxim şi catalogul preţurilor;
- atât timp cât preţurile nu pot fi modificate continuu, ele se află în afara echilibrului pe
perioadele scurte de timp dintre două modificări;
- inflaţia îndeamnă la păstrarea unei cantităţi foarte reduse de valută pentru că valuta
păstrată îşi pierde valoarea, fără a beneficia de o rată nominală a dobânzii mai mare decât
alte active.
Politica monetară are în vedere că inflaţia nu poate fi totdeauna anticipată corect, iar
economic nu poate nici ea să fie indexată în întregime. De exemplu, venitul nominal (salariul etc.) este
mai supus taxelor decât venitul provenit din dobânda reală.
Politica monetară încearcă să reducă alocarea ineficientă a fondului de investiţii pe perioade
de inflaţie.
Politica monetară are în vedere să reducă impactul inflaţiei asupra distribuirii venitului şi
avuţiei. Neanticiparea inflaţiei deranjează pe creditori, pe cei pensionaţi şi este în favoarea debitorilor.
Impactul inflaţiei dezavantajează pe salariaţi dacă salariile se află în urma preţurilor.
Politica monetară poate ajuta totuşi pe cei săraci când dispune ca distribuirea veniturilor să fie
mai puţin inegală. Distribuirea veniturilor are loc şi prin faptul că unele familii sunt doar solicitante de
împrumuturi, iar altele doar ofertante.
Inflaţia provoacă nesiguranţă şi incertitudine. Familiile nu îşi pot planifica viitorul pentru o
perioadă mai lungă pentru că nu cunosc ce valoare reală vor avea activele lor fixe. Oamenii sunt înclinaţi
să economisească, dar neanticiparea inflaţiei îi pedepseşte aspru.
Inechitatea îi face să-şi piardă încrederea în puterea politică. Efectele corozive ale inflaţiei îi
copleşeşte pe toţi.
Inflaţia măreşte veniturile guvernului faţă de cheltuieli.
Politica monetară trebuie să stabilească cu cât. Nu trebuie rupt echilibrul. Guvernul este cel
mai mare debitor din economie şi deci el câştigă din inflaţie. Politica monetară este cea care trebuie să
stabilească acest câştig.
Când rata inflaţiei creşte, valoarea reală a datoriilor statului şi dobânzile ce trebuie să le
plătească se reduc.
Statul mai deţine privilegii în perioade de inflaţie şi pentru că este deţinător de valută şi
rezerve bancare (ex.: Bancorex, ca bancă de stat a rezistat mulţi ani, doar ca urmare a reevaluării
fondurilor sale în valută).
2. Angajări mai multe
Politica monetară are drept obiectiv şi creşterea de angajări (să evite şomajul). Problema
principală care se ridică este determinarea nivelului cel mai indicat al şomajului.
Există două criterii de alegere:
- rata şomajului să fie eficienta din punct de vedere al maximizării producţiei;
- o rată minimă a şomajului, stabilită pe baza urmăririi lunare a familiilor.
Ultima este incertă şi mai puţin eficientă, deci conduce în final la accelerarea inflaţiei.
Aceasta şi pentru că datele privind şomajul nu pot fi exacte. De exemplu, sunt eliminaţi cei care au
renunţat să mai caute de lucru sau cei care lucrează cu program redus nu sunt socotiţi parţiali şomeri.
Numărul de şomeri depinde şi de nivelul şi de durata plăţilor compensatorii.
3. O rată adecvată de schimb valutar
Desigur că politica monetară trebuie să aibă în vedere creşterea ratei de schimb a monedei
naţionale (deci a cursului valutar). Aceasta conduce şi la scăderea ratei inflaţiei. Exportatorii câştigă, iar
urmarea directă este intrarea în ţară a unei cantităţi mai mari de valută.
Politica monetară trebuie să manifeste şi aici un echilibru (al cursului valutar).
4. Creşterea economică

25
 Politica monetară contribuie hotărâtor la o rată permanentă a creşterii economice. Nu este
bine ca rata creşterii economice să fie mică.
Politica monetară poate promova creşterea creditelor şi chiar creşterea monetară pentru
creşterea economică. Pentru a promova investiţiile, politica monetară are în vedere o rată reală a dobânzii
foarte reduse.
Această măsură trebuie să fie însoţită de o politică fiscală restrictivă, inclusiv menţinerea unui
deficit bugetar mai mic.
Investitorii trebuie să aibă în vedere în primul rând, echipamente noi. O rată mai mare a
investiţiilor să însemne neapărat mai mult capital productiv pe muncitor.
Constrângerile:
1. Prevenirea panicii financiare
Panica financiară şi recesiunea economică conduc la creşterea şomajului, deci nicidecum la
creşterea numărului de salariaţi, care s-a văzut că este un obiectiv al politicii monetare. De exemplu, se
produce panică atunci când, după ce au crescut spectaculos preţurile, urmează perioada de reducere a lor.
Cei care au cumpărat active pe credit, le pot vinde achitându-şi obligaţiile către creditori. Pe
măsură ce unii din solicitanţii de credite dau faliment, pentru că nu-şi pot achita creditele, unii dintre
creditorii acestora dau şi ei faliment (de exemplu, băncile). Falimentele bancare şi incapacitatea lor
temporară de a-şi reface depozitele au constituit principalele trăsături ale panicilor financiare. Pentru
prevenirea panicilor financiare, în ţările cu economie de piaţă dezvoltată au fost create rezerve (ex.: în
SUA - Rezervele Federale).

2. Stabilitatea ratei dobânzii

Menţinerea relativ stabilă a ratelor dobânzii este o politică monetară a echilibrului, dar trebuie
prevenite vârfurile prea ridicate ale ratei dobânzii. Pieţele financiare operează mai eficient dacă dobânzile
sunt stabile. Dacă ratele dobânzii cresc foarte mult, scade valoarea portofoliilor băncilor şi societăţilor de
asigurare, ceea ce echivalează cu o pierdere de capital. Panicile financiare se realizează şi pentru că
oamenii au aversiune faţă de riscuri. De aceea, preferă să-şi vândă activele la preţuri care se află sub
valoarea lor. Ratele instabile de dobânzi conduc şi la fluctuaţii ale cursurilor de schimb valutar. Dacă
ratele dobânzilor vor creşte în SUA, străinii vor cumpăra dolari pentru a achiziţiona titluri de asigurări în
SUA. Datorită cererii mai mare de dolari, cursul acestei monede va creşte. Acest lucru creează probleme,
atât economiei americane, cât şi celei străine.
Publicul vociferează şi panica financiară creşte. În general, panicile financiare cresc în
perioade de instabilitate monetară. Politica monetară este cea care ia decizia ca rata dobânzii să fie la
nivelul la care oferta şi cererea de bani sunt egale. Mai concret, statul poate regla oferta de bani, o dată cu
schimbarea cererii de bani.

3. Suportarea sarcinii politicii restrictive de către unele sectoare economice

Politica monetară restrictivă face ca unele sectoare să aibă mai mult de suferit decât altele.
Cele mai afectate sunt sectoarele care exportă.
De asemenea, sectorul construcţiei de locuinţe este mai afectat.
Scopul politicii restrictive este de a reduce cererea de resurse, când această cerere este
excesivă şi prea inflaţionistă.
4. Încrederea investitorilor străini trebuie menţinută
Politica monetară trebuie să acorde o mai mare atenţie modului în care investitorii străini
răspund la modificările aduse în circulaţia monetară şi pe piaţa financiară. Dacă activele unei ţări sunt în
declin, investitorii străini îşi vor retrage capitalul. Ei vor vinde şi stocurile şi obligaţiile deţinute în tara
respectivă. De aceea, preţurile stocurilor şi obligaţiunilor se reduc (creşte oferta). Această reducere a
preţurilor conduce la reducerea avuţiei şi creşterea 'costului investitiilor şi în final, la recesiune
economică.

Politica monetară se exercită în două modalităţi principale:

1. Acţiunea asupra costului creditului;

26
 2. Acţiunea asupra cantităţii de monedă furnizate economiei.
Obiectivele corespunzătoare acestor două modalităţi de acţiune sunt, deci:
a) Ratele dobânzilor; şi b) agregatele monetare (respectiv agregatele
creditului: volumul creditului bancar, volumul creditului neguvernamental, volumul
creditului guvernamental etc.)

3.2 Acţiunea asupra ratei dobânzii

Dobânda este variabila de ajustare a pieţelor de capital. Deoarece există o mare diversitate a
acestor pieţe, există o întreagă gamă de rate ale dobânzii. Măsura în care autorităţile pot influenţa una sau
alta din dobânzile care constituie gama respectivă diferă de la un tip de dobânzi la altul.

3.2.1 Principalele tipuri de rate ale dobânzii

Dobânda este suma de bani pe care debitorul o plăteşte creditorului pentru împrumutarea unei
alte sume de bani mai mari. De obicei, mărimea dobânzii se exprimă sub formă de rata dobânzii, adică în
procente din suma împrumutată pe timp de 1 an.
Modalităţile de stabilire a dobânzilor diferă de, la un gen de operaţiuni la altul. În general, se
deosebesc următoarele categorii de dobânzi:
A) Ratele dobânzilor de pe pieţele de capitaluri, care sunt:
a) rata dobânzii de pe piaţa monetară, care reprezintă dobânda la care băncile se
împrumută reciproc pentru a-şi procura lichidităţile necesare. De regulă, se disting următoarele
categorii de dobânzi:
- rata dobânzii la împrumuturile de azi pe mâine (day to day);
- rata dobânzii la împrumuturile cu scadentă de: 0 lună;
- rata dobânzii la împrumuturile cu scadentă de 3 luni;
- rata dobânzii la împrumuturile cu scadentă de 6 luni;
- rata de emisiune a titlurilor negociabile; etc.
Trebuie precizat că între tipurile de dobânzi menţionate nu există o ierarhie. În mod normal,
ratele dobânzilor pe termene mai lungi sunt mai mari decât ratele dobânzilor aferente unor termene mai
scurte, însă adeseori se întâlneşte situaţia inversă. În ceea ce priveşte rata. dobânzii la împrumuturile de
azi pe mâine (day to day), ea este în mod normal mai mare decât rata dobânzii la termen, deoarece
reflectă dificultăţile de trezorerie cu care se confruntă unele bănci.
Toate aceste rate variază în funcţie de condiţiile pieţei, de situaţia trezoreriei băncilor
comerciale, de mişcările de capital internaţionale, de intervenţiile băncii centrale etc. De asemenea, ele
sunt influenţate de ratele dobânzilor practicate în străinătate, de cursul valutar şi de ratele dobânzilor
practicate la eurocredite.
În trecut, în majoritatea ţărilor, a existat o rată a dobânzii oficială, fixă taxa de rescont, care a
fost multă vreme dobânda directoare din economie. În prezent, taxa de rescont se păstrează doar pentru
anumite categorii de titluri (reprezentând, de exemplu, credite pe termen mediu pentru export spre
anumite ţări), având o influentă redusă asupra eşafodajului ratelor dobânzii existente în economie. De
fapt, la ora actuală, într-o serie de ţări, printre care şi România, nici nu mai există o dobândă fixă de
refinanţare, ci doar o rată medie de referinţa a pieţei, care se modifică de la o zi la alta.
b) rata dobânzii de pe piaţa obligatară, care reprezintă dobânda obligaţiunilor nou emise pe piaţa
primară. În mod normal, această dobândă este mai mică la titlurile publice decât la alte valori
mobiliare, deoarece un anumit rol în stabilirea dobânzilor joacă şi calitatea debitorului.
c) rata dobânzii de pe piaţa ipotecara, care reprezintă dobânda practicată în operaţiunile de credit
ipotecar, materializate, de regulă, în titluri ipotecare cu scadentă de peste 10 ani. Aceste titluri se
negociază pe o piaţă specifică -- piaţa ipotecară- , a cărei dobândă se situează la un nivel intermediar
într-o piaţa monetară şi piaţa obligatară.
B. Ratele dobânzilor la creditele bancare sunt stabilite de băncile comerciale în funcţie de cererea şi
oferta de credite. În mod practic, băncile stabilesc rata de bază, care este dobânda minimă pe care o

27
 percep de la clienţi. La această rată de bază, se adaugă marja de profit (spread) a băncii, care depinde,
la rândul său, de felul creditului, de calitatea debitorului etc., stabilindu-se, astfel, întreaga gamă a
dobânzilor bancare. Costul creditului mai cuprinde o primă de risc, diferenţiată în funcţie de aceleaşi
criterii.
Rata dobânzii de bază a băncilor este influenţată de rata dobânzii de pe piaţa interbancară şi
de rata inflaţiei.
Instituţiile financiare specializate sunt supuse adesea unor dispoziţii legale, care fixează cu
anticipaţie şi în mod autoritar dobânzile practicate (dobânzile administrative). Pentru unele categorii de
credite, instituţiile financiare nebancare îşi stabilesc însă dobânzile în acelaşi mod ca băncile.
C) Ratele dobânzii fixate administrativ constituie obiectul unor reglementări şi sunt
fixate în mod direct de către autorităţi. Iar aceasta, atât în ceea ce privesc ratele creditoare
(active), cât şi ratele debitoare (pasive).
1. Ratele dobânzilor creditoare (active) sunt cele aplicate la creditele acordate
clienţilor de către instituţiile financiare nebancare (case de economii, cooperative de credit etc.). În
unele ţări, aceste dobânzi sunt fixate de autorităţile monetare din două motive: pe de o parte, pentru a
evita o supraimplicare a băncilor în colectarea de economii ale populaţiei, iar pe de altă parte, pentru
a asigura o remuneraţie minimală anumitor deponenţi sau anumitor genuri de depuneri.
În ceea ce priveşte Trezoreria publică, aceasta stabileşte rata dobânzii la bonurile de tezaur
destinate populaţiei.
Fixarea administrativă a unor dobânzi creditoare urmăreşte scopuri economice, sociale şi
normative.
Scopurile economice ţin de faptul că dobânzile respective procură, băncilor şi celorlalte
instituţii financiare care le practică, resurse stabile şi puţin costisitoare, pe care aşezămintele respective le
transformă în investiţii. Scopurile sociale ţin de faptul că aceste dobânzi remunerează micii depunători,
cărora trebuie să le conserve puterea de cumpărare reală. În fine, scopurile normative ţin de faptul că
aceste dobânzi orientează resursele provenite din economii spre anumite tipuri de utilizări. De aceea, în
ipoteza că se practică dobânzi administrative, orice încercare de dezvoltare a economisirii ca singură cale
de formare a capitalului necesită majorarea dobânzilor fixate administrativ pentru micii depunători.
2. Ratele dobânzilor debitoare (pasive) sunt fixate administrativ în cazul unor
proceduri speciale de finanţare a întreprinderilor, ele sunt, deci, mai mici decât dobânzile existente pe
piaţă. Dintre aceste dobânzi preferenţiale, pot fi amintite următoarele: “ratele bonificate”, care permit
acordarea de credite cu dobândă redusă pentru anumite activităţi (agricultură, export, etc.), fără ca
instituţia financiară creditoare să fie dezavantajată, deoarece ea încasează diferenţa de la stat sau de la
o altă instituţie financiară cu capital de stat; ratele dobânzii reduse la creditele pentru locuinţe, care
sunt menţinute la un nivel scăzut din motive sociale, etc.
Este de notat că la ora actuală se manifestă o tendinţă de renunţare la creditele cu dobânzi
preferenţiale (fenomen cunoscut şi sub denumirea de “dereglementare” sau “banalizarea” creditului.
3.2.2 Rata dobânzii ca variabilă operaţională şi intermediară
Banca centrală nu poate acţiona decât asupra ratei dobânzii utilizate în operaţiunile sale de
refinanţare a băncilor comerciale. Totuşi, această acţiune, care se situează la originea întregii activităţi
monetare naţionale, se difuzează – prin reajustările portofoliului de active operate de băncile comerciale,
de instituţiile financiare nebancare şi de marele public – asupra tuturor pieţelor de capitaluri. Într-adevăr,
aceste reajustări de portofoliu pot transmite o creştere iniţială a ratei dobânzii intervenită pe piaţa
interbancară asupra tuturor pieţelor de capital, inclusiv asupra pieţei financiare şi asupra pieţei valutare.
Mecanismul de transmitere prin canalul dobânzilor este următorul:
1. creşterea sau scăderea dobânzilor de refinanţare influenţează în primul rând comportamentul
băncilor comerciale. Astfel, în cazul în care banca centrală vinde titluri pe piaţa monetară, ea
determină scăderea cursurilor titlurilor negociate pe această piaţă. Ca urmare, băncile comerciale,
participante actuale sau potenţiale la piaţa monetară, vor fi stimulate să cumpere titlurile
respective, ceea ce duce la diminuarea sumelor pe care băncile în cauză le pot pune la dispoziţia
propriei clientele sau la dispoziţia altor bănci. Pe de altă parte, rarefierea monedei primare şi
creşterea ratei dobânzii de referinţă afectează profitul băncilor comerciale, determinându-le, astfel,

28
 să majoreze propria rată a dobânzii practicată în relaţiile cu clienţii şi, mai general, să majoreze
preţul creditului. Băncile comerciale vor încerca să-şi procure resurse pe alte căi, cum ar fi
emisiunea de titluri pe termen scurt negociabile sau emisiunea de titluri pe termen lung
(obligaţiuni, acţiuni). Creşterea dobânzilor se transmite, deci, în mod treptat, asupra pieţei
financiare.
2. Creşterea sau scăderea ratei dobânzii practicate de băncile comerciale în relaţiile cu clienţii
afectează în continuare comportamentul acestora din urmă. Astfel, creşterea costului creditului
determină reducerea profitului întreprinderilor, determinându-le în mod normal să-şi reducă
cererea de credite. De asemenea, fenomenul amintit poate incita întreprinderile să încerce să-şi
procure resurse complementare de pe pieţele de capitaluri disponibile pe termen scurt sau pe
termen lung, ceea ce va intensifica tendinţa creşterii ratelor dobânzii de pe toate pieţele de
capitaluri disponibile pe termen scurt sau pe termen lung, ceea ce va intensifica tendinţa creşterii
ratelor dobânzii de pe toate pieţele de capital. Influenţa rarefierii lichidităţii pieţei monetare se va
exercita, probabil, mai rapid asupra ratelor dobânzii pe termen scurt, decât asupra ratelor dobânzii
pe termen lung. Dar pentru a profita de această creştere, persoanele fizice şi juridice îşi vor
reamenaja portofoliul lor de titluri, diminuându-şi plasamentele pe termen lung. La rândul său,
rarefierea ofertei pe piaţa obligatară va contribui la creşterea ratelor dobânzii pe termen lung.
3. Creşterea sau scăderea ratelor dobânzilor naţionale influenţează cursul valutar, precum şi
dobânzile internaţionale. Astfel, creşterea ratelor dobânzii la plasamentele pe termen scurt într-o
anumită ţară exercită un efect important asupra pieţei valutare din ţara respectivă şi, eventual,
asupra dobânzilor internaţionale. Într-adevăr, creşterea ratei dobânzii pe piaţa monetară naţională
creează un diferenţial de dobânzi faţă de străinătate, ceea ce atrage lichidităţile internaţionale în
căutare de plasamente remuneratorii. Ca urmare, investitorii străini vor schimba diverse valute şi
eurovalute pe monedă naţională, ceea ce va duce la creşterea cursului de schimb al acesteia din
urmă.
În cazul în care capacitatea de îndatorare externă a ţării în cauză este foarte mare, poate avea
loc o mişcare masivă de capitaluri spre această ţară, ceea ce diminuează notabil chiar volumul
lichidităţilor internaţionale. Ca urmare, pot fi afectate însăşi ratele dobânzii practicate pe plan
internaţional.
Rezultă că obiectivul operaţional reprezentat de rata dobânzii existentă pe piaţa interbancară
permite atingerea tuturor obiectivelor intermediare vizate: atele dobânzii pe termen scurt naţionale, ratele
dobânzii pe termen lung naţionale şi nivelul cursului valutar (precum si, eventual, ca în cazul S.U.A.,
ratele dobânzii internaţionale).
Cu toate acestea, mecanismul de transmisie descris mai sus nu are o eficacitate absolută şi nu
este întotdeauna uşor de utilizat.
Într-adevăr, în anii '70, politica ratelor dobânzii a fost sever criticată. n cursul dezbaterilor, au
fost evocate următoarele limite ale acesteia:
1 ) Procesul de transmitere a efectelor unei creşteri sau scăderi a ratei dobânzii de
referinţă pentru refinanţarea bancară se poate bloca într-o fază sau alta.
Astfel, s-a constatat că în cazul în care creşterea ratei dobânzii nu este însoţită de diminuarea
lichidităţii·sistemului bancar comercial, măsura de politică monetară respectivă este ineficace. Totuşi, o
politică de open market adecvată permite obţinerea unor rezultate satisfăcătoare chiar şi în acest caz.
De asemenea, s-a observat că, procesul de transmisie poate fi blocat de agenţii nebancari. Un
asemenea blocaj apare în cazul în care agenţii nefinanciari sunt puţin sensibili la creşterea dobânzilor, fie
din cauza anticipaţiilor lor inflaţioniste, care diminuează rata reală a dobânzii existentă în prezent, fie din
cauză că, fiind întreprinderi de stat, ca în Romania post - comunistă, dobânzile majorate sunt suportate din
fonduri publice, nu din propriul buzunar al directorilor.
Se precizează că rata reală a dobânzii este rata nominală a dobânzii minus rata inflaţiei. În caz
de puternice anticipaţii inflaţioniste, ratele nominale ale dobânzii exercită o slabă influenţă asupra cererii
de credite.
O altă situaţie este cea în care agenţii economici anticipează că va avea loc scăderea
dobânzilor. În acest caz, ei preferă să se împrumute mai degrabă pe termen scurt, decât pe termen lung,

29
ceea ce face ca ratele dobânzii pe termen scurt să fie, în mod durabil mai mari decât ratele dobânzii pe
termen lung, fără ca acestea din urmă să sufere, deci, influenţa politicii dobânzilor înalte.
În toate situaţiile menţionate, transmisia efectelor creşterii ratelor este întreruptă, iar volumul
creditelor pe termen scurt nu scade, cel puţin pentru moment. Ca urmare, politica dobânzilor înalte trebuie
continuată, ceea ce relevă o altă limită a politicii respective: volatilitatea ratelor dobânzii provocată de
însăşi politica respectivă.
2) Politica ratelor dobânzii impune, într-adevăr, o puternică fluctuaţie a ratelor dobânzii,
îndeosebi în cazu1 în care agenţii economici rezistă iniţial la incitaţiile generate de modificarea acestor
rate. Căci, pentru a influenţa efectiv comportamentele şi a obţine rezultatul dorit, autorităţile sunt nevoite
să acţioneze timp îndelungat, ori să lase dobânzile să fluctueze puternic în sus şi în jos.
Variabilitatea ratelor dobânzii are drept consecinţă instabilitatea ambianţei în care se adoptă
deciziile economice majore.
3) Politica dobânzilor poate fi incompatibilă cu alte politici macroeconomice; de asemenea,
obiectivele interne şi externe ale politicii ratelor dobânzii pot intra în conflict. Astfel, decizia
autorităţilor dintr-o anumită ţară de a majora nivelul dobânzilor, în scopul susţinerii, cursului valutar al
monedei naţionale, descurajează activitatea economică internă; decizia de relaxare a constrângerii
interne impuse asupra costului creditului determină, dimpotrivă, ieşirea capitalului din ţară, ceea ce
agravează situaţia balanţei de plăţi şi accentuează tendinţa de depreciere a monedei naţionale.
Restricţia externă constituie, aşadar, un puternic obstacol pentru practicarea unei anumite
politici a dobânzilor. În plus, atenuarea sau dispariţia controlului valutar face ca această presiune a
constrângerii externe să crească.
În anii '70, argumentele de acest gen au contribuit la trecerea politicii ratelor dobânzii într-un
plan secundar şi înlocuirea sa cu o politică de tip cantitativ: acţiunea asupra bazei monetare, respectiv
asupra volumului creditului. În ultimul timp, această tendinţă însă s-a inversat, iar ca urmare în prezent
are loc o renovare a politicii ratelor dobânzii.
Posibilitatea renovării politicii ratelor dobânzii ţine de evoluţia recentă a sistemului financiar
şi a produselor financiare oferite de acesta, evoluţie care este de natură să sporească eficacitatea politicii
dobânzilor.
1 ) Un prim factor de acest gen este acţiunea exercitată de procesul de inovare financiară,
care, determinând apariţia unor noi produse financiare, face ca politica de control a agregatelor monetare
să fie inoperantă.
După cum vom arăta în continuare, politica de control al agregatelor monetare îşi propune să
limiteze ratele de creştere a acestor agregate. Însăşi această limitare, devenită predominantă în anii '70, a
dat naştere unor noi modalităţi de colectare a economiilor, de natură să genereze noi active lichide, de
genul celor care nu intră în structura agregatelor monetare tradiţionale (M1 şi, eventual, M2).
Totodată, aceste inovaţii, de natură să procure instituţiilor financiare un volum sporit de
lichidităţi, au dat naştere la noi modalităţi de finanţare a economiei, pe care autorităţile nu le pot controla
printr-o simplă politică a agregatelor (monetare şi ale creditului).
Multiplicarea inovaţiilor financiare este însă de natură să sporească eficacitatea politicii
ratelor dobânzii, deoarece accelerează procesul de transmisie a efectelor acestei politici. Astfel, în cazul în
care agenţii economici dispun de o gamă largă de titluri cu diverse scadenţe, procesul de substituire a
unor titluri cu altele este mai uşor, iar transmisia efectelor unei creşteri a ratei dobânzii este mai lină şi
mai rapidă. Ca urmare, nu mai este necesar ca autorităţile monetare . să preseze puternic şi timp
îndelungat asupra pieţei monetare pentru a obţine efectul dorit asupra eşafodajului ratelor dobânzii.
În România, apariţia şi răspândirea titlurilor de stat şi a efectelor comerciale (trate, bilete la
ordin, cecuri) este de natură să favorizeze utilizarea politicii ratelor dobânzii. Căci, această politică se
bazează în mare măsură pe substituirea reciprocă a titlurilor cu diverse scadenţe.
2) Al doilea factor care revigorează efectele politicii ratelor dobânzii este dezvoltarea
şi internaţionalizarea pieţei financiare. Într-adevăr, la ora actuală, finanţarea întreprinderilor se
realizează în tot mai mare măsură prin intermediul diverselor compartimente ale pieţei financiare,
iar ca urmare este util să se acţioneze asupra singurei variabile susceptibile să influenţeze piaţa
respectivă, respectiv să regleze cererea şi oferta de capitaluri: rata dobânzii. De asemenea, faptul

30
 că dobânzile internaţionale influenţează mărimea capitalurilor plasate într-o anumită ţară face
necesar ca autorităţile monetare din ţara respectivă să poată acţiona asupra dobânzilor naţionale
pentru a anihila intrările sau ieşirile indezirabile de capitaluri.
Politica ratelor dobânzii este, deci, se pare, cea mai bine adaptată la caracteristicile actuale ale
sistemului financiar.
La urma urmelor, avantajele politicii ratelor dobânzii ţin de exigenţele raţionalităţii financiare.
Într-adevăr, modificarea naturii resurselor financiare şi evoluţia metodelor de finanţare obligă
băncile să-şi raţionalizeze activitatea, ca o condiţie pentru creşterea profiturilor bancare. Prin această
prisma, politica ratelor dobânzii, care afectează în mod direct profiturile băncilor, se poate dovedi foarte
eficace.
De asemenea, o politică activă a dobânzilor este de natură să sporească vigilenţa şi
dinamismul investitorilor de pe piaţa financiară, determinând, astfel, întreprinderile să-şi gestioneze optim
resursele şi să adopte măsuri adecvate de protecţie împotriva riscurilor.
La fel ca oricare opţiune de politică macroeconomică, opţiunea pentru politica ratelor
dobânzii depinde de cadrul instituţional existent, care face ca politica respectivă să fie sau nu eficace. De
asemenea, opţiunea respectivă depinde de conjuctura economică, deoarece eficacitatea politicii ratelor
dobânzii diferă de la o fază la alta a ciclului economic.

3.3 Controlul agregatelor monetare

Controlul agregatelor monetare presupune ca obiectivul intermediar este de ordin cantitativ.
Astfel, pornind de la premisa că masa monetară exercită în sine (şi independent de costul creditului) o
acţiune asupra economiei, autoritatea monetară îşi propune ca obiectiv intermediar să controleze unul sau
mai multe agregate monetare.
De aici, rezultă trei probleme. Prima este cea a alegerii agregatului (agregatelor) care urmează
a fi controlate. A doua este cea a modalităţilor de control a agregatului (agregatelor) ales (alese). În fine,
cea de-a treia problemă este stabilitatea vitezei de circulaţie a elementelor cuprinse în agregatul
(agregatele) ales (alese), de care depinde eficacitatea acţiunii asupra agregatului (agregatelor)
respectiv(e).

3.3.1 Alegerea agregatelor supuse controlului

Având în vedere ca obiectivul intermediar este cantitatea de monedă şi ca această cantitate
poate fi exprimată cu ajutorul mai multor agregate monetare (M1, M2, M3 etc.), o primă problemă care se
pune este cea a alegerii agregatului (agregatelor) care urmează a fi controlat(e).
O varianta este ca autoritatea monetară să-şi concentreze atenţia asupra cantităţii de monedă
în sens strict, adică asupra cantităţii de mijloace de plată create de sistemul bancar, M1.
O altă variantă este ca autoritatea monetară să încerce să controleze ansamblul lichidităţilor
din economie, ceea ce presupune orientarea atenţiei asupra unor agregate monetare mai largi, de tipul M1,
M2 M3 etc. Introducerea unor agregate mai largi conduce la extinderea domeniului politicii monetare, însă
îi diminuează eficacitatea.
Tradiţional, sub incidenţa politicii monetare s-au aflat băncile comerciale, deoarece acestea au
capacitatea de a crea monedă. Tendinţa de a elimina specializarea bancară şi de a crea bănci universale,
pe de o parte, precum şi tendinţa de a supune legislaţiei bancare generale instituţiile de credit cu caracter
special (casele de economii, cooperativele de credit etc.), pe de altă parte, au dus la lărgirea treptată a
posibilităţilor de control ale autorităţilor monetare, fenomen a cărui expresie este adoptarea agregatelor de
tipul M2 sau M3 ca principal obiectiv intermediar. Se relevă, astfel, dorinţa autorităţilor monetare de a
controla întregul sistem financiar, nu numai sistemul bancar.
Principalele argumente de natură să justifice adoptarea lui M2 sau M3 sunt următoarele:
1) Activele lichide se pot substitui uşor între ele. În cazul în care autoritatea monetară îşi
propune să controleze doar M1, limitarea creşterii acestui agregat poate determine băncile
şi celelalte instituţii financiare să orienteze clienţii lor spre înlocuitori ai elementelor
cuprinse în M1, adică spre elementele care fac parte din M2, M3; etc. Ca urmare, deşi
agregatul M1 este strict controlat, agenţii economici pot oricând transforma activele lor

31
 lichide în mijloace de plată, ceea ce determină creşterea lui M1. Controlul unui singur
agregat monetar, definit în mod restrictiv, poate fi, deci, complet ineficace.
2) În condiţiile unei suprastructuri financiare dezvoltate, noţiunea de "creaţie monetară" se
extinde, cuprinzând în sfera sa şi alte tipuri de instituţii financiare decât băncile. Acestei
extensiuni îi corespunde, de altfel, şi o semnificativă inovare terminologică: termenul de
"aşezământ financiar" este folosit în prezent pentru a desemna toate tipurile de instituţii
financiare, bancare sau nebancare, iar termenul de "finanţare monetară" este folosit pentru
a desemna toate formele de credite acordate pornind de la lichidităţile în sens larg de M2
sau M3. Se relevă, astfel, tendinţa autorităţilor monetare de a trata în acelaşi mod creaţia
de monedă şi simpla intermediere financiară; baza obiectivă a acestui procedeu este faptul
că simpla intermediere financiară se realizează tot pe seama unor resurse disponibile pe
termen scurt. Adoptarea agregatelor de tipul M2 sau M3 corespunde, aşadar, acestei
extinderi a competenţelor de control ale autorităţilor monetare.
Reversul acestei extinderi a domeniului politicii monetare este diminuarea impactului
controlului agregatelor monetare. Mai precis, prin această extindere, politica de control al agregatelor
monetare devine un simplu complement al celeilalte politici: politică ratelor dobânzii.
Într-adevăr, raportul dintre volumul elementelor cuprinse în M2 si, respectiv M3, pe de o parte;
şi volumul altor genuri de plasamente ale agenţilor economici (plasamentele financiare propriu - zise), pe
de altă parte, evoluează, de obicei., foarte lent. Factorii care determină această evoluţie sunt factori
exogeni, cum ar fi: modificarea istorică a sistemelor financiar-bancare, modificarea mentalităţilor etc.
Ca urmare, agregatele de tipul M2, M3 etc., nu pot fi, prin natura lor, instrumente de control a1
conjuncturii economice. Autorităţile monetare pot, desigur, veghea ca tendinţa pe termen lung a acestor
agregate să fie conformă cu parametrii doriţi, însă nu pot controla cu ajutorul lor fenomenele conjucturale
(pe termen scurt), cum ar fi formarea unei anumite mărimi a cererii solvabile sau realizarea unui anumit
ritm de creştere economică.
Cauza este faptul că deşi agregatele M2 M3 etc., permit caracterizarea lichidităţii economiei şi
a finanţării monetare, nu ele, ci masa monetară în sens restrâns, M1, constituie factorul care determină
puterea de cumpărare a agenţilor economici şi, deci, cererea solvabilă din economie. Ca urmare, în cazul
în care autorităţile monetare îşi exercită controlul asupra lui M1, ele controlează în mod direct volumul
tranzacţiilor cu mărfuri, servicii, titluri etc., care se efectuează în economie; în cazul în care autorităţile
monetare îşi exercită controlul asupra lui M2, M3 etc., puterea lor, desigur, se extinde, însă totodată se
diluează, căci autorităţile nu mai controlează altceva decât structura plasamentelor agenţilor economici.
Din acest motiv, în majoritatea ţărilor, deşi autorităţile monetare afişează obiective mai largi, de tipul M2,
M3 etc., supravegherea discretă a lui M1 rămâne un obiectiv esenţial al politicii monetare.

3.3.2 Modalitati de control al agregatelor monefare

Există două modalităţi de control direct (independent de politica dobânzilor) al agregatelor
monetare:
1) utilizarea ca obiectiv operaţional a ``bazei monetare"; şi,
2) raţionalizarea (plafonarea) creditului.
În primul caz, politica monetară acţionează asupra sistemului bancar comercial şi în general
asupra sistemului financiar prin intermediu1 mecanismului creaţiei monetare. În
cazul al doilea, se utilizează un procedeu mai coercitiv şi mai autoritar.
În cazul controlului bazei monetare, autoritatea monetară controlează propria ofertă de
monedă primară, în scopul influenţării în modul acesta a ansamblului creaţiei monetare. Pentru a fi pe
deplin eficace, controlul bazei monetare trebuie să fie susceptibil de a acţiona în primul rând asupra
cantităţii de monede puse la dispoziţia agenţilor economici în vederea efectuării plăţilor, M1, iar în al
doilea rând asupra lui M2, M3 etc., adică asupra volumului ansamblului lichidităţilor care servesc pentru
asigurarea "finanţării monetare".
1) Controlul lui M1 prin "baza monetară" se întemeiază pe relaţia care exista între cantitatea
de monedă primară pe care banca centrală o pune la dispoziţia băncilor comerciale şi masa monetară în
sens restrâns, M1. După cum am arătat, dacă se notează cu B "baza monetară" şi cu M1 "masa monetară în

32
sens strict" (cantitatea de mijloace de plată), relaţia dintre aceste două mărimi este:
M1=mB
unde "m" este un multiplicator.
Obiectivul operaţional al politicii monetare este în acest caz "baza monetară", B. Pentru ca
această politică să fie eficace, este necesară îndeplinirea a două condiţii:
1) banca centrală să fie realmente capabilă să stabilească mărimea propriei creaţii de monedă
primară; şi
2) multiplicatorul "m" să fie o mărime constantă.
După cum am arătat, monetariştii, care sunt în general partizanii politici de control a bazei
monetare, au elaborat conceptul de "bază monetară exogenă” tocmai pentru a desemna partea din
mărimea B care depinde exclusiv de banca centrală. De asemenea, ei consideră că preferinţa agenţilor
economici pentru diverse forme monetare (bancnote, depozite) este stabilă şi că între resursele băncilor
comerciale şi creditele acordate de acestea există o relaţie bine definită. În consecinţă, ,monetariştii sunt
de părere că, de regulă, condiţiile pentru controlul lui M1 prin intermediul "bazei monetare" sunt
îndeplinite.
Politica bazei monetare se întemeiază, deci, pe această certitudine că, prin controlul lui B,
banca centrală poate controla mărimea M1.
Faptul ca banca centrală este realmente capabilă să controleze propria sa creaţie de monedă
primară presupune că societatea civilă are suficiente mijloace de control asupra statului, astfel încât să se
limiteze finanţarea monetară a datoriei publice. De asemenea, faptul amintit presupune că există
suficiente mijloace de control asupra intrărilor şi ieşirilor de capitaluri internaţionale, care pot determina
variaţii exogene ale lichidităţii bancare. în practică, pentru a neutraliza efectele exercitate de intrările şi
ieşirile de capitaluri asupra lichidităţii sistemului bancar comercial, politica "bazei monetare" se combină
adesea cu politica dobânzilor (care are o acţiune directă asupra intrărilor şi ieşirilor de capitaluri din ţară).
A doua condiţie a eficacităţii politicii bazei monetare este stabilitatea multiplicatorului "m".
Cu alte cuvinte, eficacitatea acestei politici depinde, de fapt, de comportamentul băncilor şi al
agenţilor nebancari. Într-adevăr, mărimea multiplicatorului "m" poate fi modificată de către fluctuaţiile
necesarului de numerar (bancnote, monezi), precum şi de către acţiunea pe care rata dobânzii o exercită
asupra ofertei de credite din partea băncilor (factor insuficient luat în considerare de către monetariştii).
Factorii respectivi pot, deci, neutraliza acţiunea exercitată de "baza monetară".
2) Controlul agregatelor M2, M3 etc., prin intermediul agregatului M1, se bazează pe ideea –
conformă cu "teoria portofoliului optim" ? că agenţii economici au o anumită structură a patrimoniului şi,
deci, a lichidităţilor lor, structură care este valabilă atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Or, o
modificare a masei monetare, M1, afectează această structură. Astfel, o creştere a cantităţii de monedă în
sens restrâns, M1, favorizează creşterea volumului plasamentelor lichide ale agenţilor economiei, adică
creşterea volumului elementelor cuprinse în M2, M3 etc., variază în acelaşi sens şi în aceiaşi măsură ca M1.
În cazul în care se dovedeşte că elementele cuprinse în diverse agregate monetare sunt
substituibile unele cu altele, valabilitatea analizei de mai sus este simţitor diminuată. Într-adevăr,
controlul agregatului M1 incită în acest caz băncile comerciale să ofere clienţilor lor alte forme de
plasament lichide, ceea ce determină creşterea agregatelor M2, M3 etc., nu reducerea acestora. Pe de altă
parte, trebuie menţionat că orice restricţie monetară este însoţită de o creştere a ratei dobânzii pe termen
scurt; această creştere a ratei dobânzii pe termen scurt atrage capitalurile spre plasamentele lichide,
contribuind, astfel, la creşterea volumului lichidităţilor existente în economie.
Interferenţa politicii "bazei monetare" cu politica ratei dobânzii, precum şi faptul că, pe
termen scurt, comportamentele monetare şi financiare ale băncilor, instituţiilor financiare nebancare şi
agenţilor economiei reale sunt adesea instabile au condus autorităţile monetare din unele ţări să acţioneze
în manieră autoritară asupra însăşi sursei creaţiei monetare: creditul.
A doua modalitate de control direct al agregatelor monetare este deci, controlul creditului.
Controlul creditului reprezintă o modalitate de acţiune asupra creaţiei monetare caracterizată
prin lipsă de supleţe, în sensul că nu lasă sistemului bancar comercial şi în general sistemului financiar
nici o posibilitate de adaptare. Cu toate acestea, el este uneori folosit tocmai din cauza acestor
caracteristici ale sale, care î1 fac să fie foarte eficace.

33
 Într-adevăr, este evident că în cazul în care ceea ce se urmăreşte este menţinerea agregatelor
monetare la un nivel cvasiconstant, respectiv doar o uşoară creştere a acestora, cea mai bună cale este
limitarea directă a principalei surse a creaţiei monetare: creditul bancar.
În plus, controlul direct al creditului permite evitarea efectului secundar al politicii de control
al "bazei monetare" : creşterea ratei dobânzii. După cum am arătat, un obiectiv cantitativ realizat printr-o
politică a "bazei monetare" poate determina o rarefiere a lichidităţii bancare, ceea ce duce la creşterea
ratei dobânzii pe termen scurt, cu efectele deja amintite ale acestui fenomen: creşterea volumului altor
forme de credit, bancare sau nebancare. Spre deosebire de acestea, politica de control a1 creditului, care
determină restrângerea globală a acestuia, nu este însoţită de o creştere a ratei dobânzii.
Economia nu suferă, deci, o creştere a costului creditului, insă atât gestionarea băncilor
comerciale şi a celorlalte instituţii financiare, cât şi gestionarea agenţilor economiei reale devin mai puţin
raţionale, din cauza caracterului artificial al dobânzilor existente.
Limitele politicii de control al creditului provin tocmai din această diminuare a raţionalităţii
activităţilor economice. Distribuirea creditelor nu se mai face în acest caz prin mecanismele pieţei, ci în
mod autoritar sau chiar arbitrar. Or, aceasta favorizează alocarea creditelor către sau mai ales către
întreprinderile cu pierderi, cu stocuri nevandabile etc., adică menţinerea unor activităţi neraţionale, care,
în condiţii normale, ar fi eliminate de piaţă.
Politica de control al creditelor este eficace în ceea ce priveşte băncile comerciale, însă îşi
îndeplineşte pe deplin funcţiile numai în măsura în care poate fi aplicată asupra tuturor finanţărilor
monetare. Ea conduce, deci, la extinderea puterii de control direct al băncii centrale asupra tuturor
instituţiilor financiare care gestionează resursele populaţiei. Însă aceasta înseamnă controlul direct al
băncii centrale asupra tuturor aspectelor financiare ale activităţii economice şi, deci, transformarea băncii
centrale într-o verigă a birocraţiei statale omnipotente.
De altfel, această extindere a puterii de control a băncii centrale poate duce la conflicte cu
Trezoreria publică, cu alte agenţii guvernamentale şi chiar cu guvernul în ansamblul său. Căci, fiecare din
aceste organisme are propriile sale obiective şi propriile sale responsabilităţi, iar extinderea puterilor
băncii centrale poate afecta capacitatea altor instituţii ale statului de a-şi îndeplinii sarcinile.
În fine, controlul creditului face ca repercutarea efectelor variaţiilor agregatului M1, asupra
agregatelor M2, M3, etc., să fie insuficientă sau chiar complet blocată, iar substituirile efectuate de agenţii
economici între activele lor lichide să contracareze scopurile urmărite prin limitarea creşterii creditului.

3.3.3 Stabilirea vitezei de circulaţie a monedei

Acţiunea asupra agregatelor monetare este inoperantă în cazul în care este contrabalansată de
variaţiile vitezei cu care circulă şi sunt utilizate pe piaţă elementele cuprinse în agregatele respective. Or,
această viteză depinde exclusiv de comportamentele agenţilor din sectorul nefinanciar al economiei şi,
prin urmare, nu poate fi utilizată de către autorităţi. Este necesară, deci, determinarea caracteristicilor pe
termen scurt şi pe termen lung ale vitezei de circulaţie a monedei.
Primul autor care a studiat comportamentul vitezei de circulaţie a monedei, calculată în
funcţie de venitul naţional, a fost economistul american Milton Friedman. Relaţia de calcul utilizată de
acesta este:
Unde:
PY
V =
M
- V: viteza de circulaţie – venit a monedei;
- PY: venitul naţional nominal (monetar);
- P: nivelul general al preţurilor;
- Y: venitul naţional real.
Pe baza unor serii statistice lungi (1870 – 1954), referitoare la economia americană, Friedman
a formulat următoarele observaţii contradictorii:
1) Pe termen lung, trendul venitului naţional este crescător, iar ca urmare se constată o
reducere treptată a vitezei – venit;

34
 2) Pe termen scurt, se constată că în fazele de expansiune ale ciclului economic viteză – venit
creşte, iar în fazele de depresiune viteza – venit scade.
Aceste rezultate contradictorii, valabile primele într-un orizont de timp scurt, iar ultimele într-
un orizont de timp lung, l-au condus pe Friedman la calcularea vitezei de circulaţie a monedei nu pe baza
venitului constatat sau curent al agenţilor economici, ci a “venitului permanent”. Prin definiţie, “venitul
permanent” (Permanent Income) este venitul aferent unei perioade de timp îndelungate, anticipat de
agenţii economici la un moment dat. El corespunde averii totale a unui agent economic, avere care poate
fi evaluată ea însăşi prin venitul anticipat la un moment dat că îl va aduce averea respectivă:

3.4 Instrumentele politicii monetare

Obiectivele politicii monetare se suprapun în mare parte cu cele ale politicii fiscale în măsura
în care ambele reprezintă instrumente de stabilizare macroeconomică. O altă posibilitate pe care o are
politica monetară pentru îmbunătăţirea circulaţiei monetare este constrângerea bugetului şi anume,
posibilitatea acestuia de a se finanţa din împrumuturi.
Datoria, adică deficitul bugetar poate fi monetizat (de exemplu: emisiunea monetară şi
stabilizarea ratei dobânzii).
In general, într-o economie de piaţă dezvoltată, politica monetară nu impune legi prin care să
crească sau să reducă cererea globală.

Există două tipuri de instrumente ale politicii monetare:

1) Generale şi indirecte; şi
2) Specifice şi directe
Primele sunt utilizate în majoritatea economiilor contemporane şi acţionează asupra
mecanismelor monetare fără a le bloca funcţionarea. Astfel, manevrarea taxei de rescont, politica de open
market şi politica rezervelor obligatorii sunt instrumente generale de intervenţie; ele se bazează fiecare pe
o anumită logică, inerentă unui anumit mecanism economico – monetar: creditul şi forma sa istorică –
scontul (în cazul rescontului), piaţa financiară (în cazul politicii de open market), creaţia monetară (în
cazul politicii rezervelor obligatorii). În ipoteza că autorităţile intervin cu ajutorul instrumentelor amintite,
ele adoptă logica respectivă, însă modifică anumite elemente ale mecanismului, lăsând totuşi sistemul
economic în ansamblul său să reacţioneze la modificarea pe care au provocat-o în mod intenţionat.
Instrumentele indirecte sunt compatibile, deci, cu legile pieţei, mai precis cu independenţa băncilor
comerciale faţă de banca centrală.
A doua categorie de instrumente sunt utilizate numai în anumite ţări şi perioade şi acţionează
nemijlocit asupra situaţiei financiare a băncilor comerciale, impunându-le o anumită conduită. Astfel,
selectivitatea (dirijarea) şi raţionalizarea (plafonarea) creditelor sunt procedee coercitive, care transformă
băncile comerciale în simplii distribuitori de credite, în proporţii stabilite pe cale administrativă, către
sectoarele şi ramurile economice desemnate de puterea de stat. În ţările occidentale, dirijarea creditelor
datează din anii premergători celui de-al doilea război mondial, iar plafonarea creditelor a fost introdusă
în anii '70. În România comunistă, aceste procedee au fost instituite, într-o formă specifică economiei
planificate, în anii '50, la scurt timp după naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. Combinate
cu planificarea generală a economiei, dirijarea şi limitarea prin plan a creditelor - realizate cu ajutorul
unui instrument de planificare specific ("planul de credite al economiei") - au dus la transformarea
băncilor "specializate" în simple verigi ale birocraţiei statale, lipsite de orice preocupare faţă de criteriul
profitului. În pofida reformei sistemului bancar din anul 1991, această situaţie s-a menţinut până la
începutul anului 1997, când Banca Naţională a renunţat la ultima formă de dirijare a creditelor, realizată
prin aşa-numitele "credite structurale".
La ora actuală, evoluţia generală a politicii monetare se caracterizează prin revenirea la
instrumentele indirecte, îndeosebi la cele care se bazează pe mecanismele pieţelor de capitaluri şi, deci, pe
acţiunea ratei dobânzii.
3.4.1 Politica taxei de rescont
Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate de către banca de

35
emisiune în cadrul operaţiunilor de rescontare.
Denumirea specifică este dată de faptul că o perioadă îndelungată principala formă de
acordare a creditului de către banca de emisiune era rescontarea bazată pe operaţiunile de scont. Astăzi
operaţiunile de creditare ale băncii de emisiune s-au diversificat şi au alte structuri, dar banca de emisiune
continuă să îndeplinească în economie rolul de izvor al creditului, legată de funcţia sa principală de
emisiune.
Politică taxei de rescont se bazează pe o modalitate de refinanţare rescontul - şi pe rata
dobânzii aferentă acestei refinanţări -- taxa de rescont oficială a băncii centrale.

3.4.1.1 Tehnica rescontului

Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziţie fermă, cu plata imediată, a
unor creanţe, în termen, prezentate de băncile comerciale. Un regim similar au şi pensiunile, respectiv
achiziţiile însoţite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de către banca
prezentatoare.2
Rescontul este o tehnică de refinanţare, care pune în legătură directă băncile comerciale cu
banca centrală, fără a se recurge pentru aceasta la piaţa monetară. Astfel, prin rescont, băncile comerciale
împrumută direct lichidităţi de la banca centrală, căreia îi cedează în schimb titlurile private (trate, bilete
la ordin) pe care le deţin în portofoliul lor şi pe care le-au obţinut prin operaţiuni de scont efectuate
anterior cu clienţii lor (de unde şi denumirea de "rescont"). Titlurile respective reprezintă, aşadar, credite
cu dobânda pieţei (taxa de scont), acordate de băncile comerciale economici. Rata dobânzii la care banca
comercială, care a acordat deja credite economiei, se refinanţează (taxa de rescont), este stabilită cu
anticipaţie şi în mod unilateral de către banca centrală, care devine, prin rescontarea titlurilor, finanţatorul
final a1 creditelor respective.
În trecut, rescontul a constituit principala cale de refinanţare a băncilor comerciale. În prezent,
ponderea acestei forme de refinanţare nu depăşeşte, în ţările dezvoltate, cca. 2%-3%. Explicaţia reducerii
importanţei rescontului şi înlocuirii sale treptate cu operaţiunile efectuate de banca centrală pe piaţa
monetară (open market) se explică prin modificarea în epoca postbelică a rolului băncii centrale. Dacă, în
trecut, banca centrală a fost în principal o "bancă a băncilor", însărcinată cu alimentarea cu lichidităţi a
băncilor comerciale, în prezent, ea a devenit în primul rând "autoritatea monetară" a ţării respective, adică
un for însărcinat cu conceperea şi aplicarea politicii monetare. Or, banca centrală nu poate îndeplini
corect rolul de "autoritate monetară" decât în măsura în care controlează propria sa producţie de monedă
(primară). Pentru aceasta, în majoritatea ţărilor, ea trebuie să reziste presiunilor Trezoreriei publice, care
încearcă să-şi finanţeze datoria prin emisiune de monedă. De asemenea, în ţările în care rescontul se
menţine şi are o oarecare pondere, banca centrală trebuie să facă faţă cerinţei de a se prezenta la rescont a
băncilor comerciale.
În România, titlurile private se folosesc încă pe scară redusă, iar ca urmare procedura
scontului şi a rescontului este practic inexistentă. În aceste conditii, o modalitate de refinanţare a băncilor
comerciale cu funcţii asemănătoare a fost în ultimii ani "creditele structurale", care au reprezentat totodată
principala cale de dirijare a creditelor spre ramurile considerate prioritare de către autorităţile publice:
agricultura (de stat), importul şi producţia de combustibili etc. Această formă de refinanţare a băncilor
comerciale a fost desfiinţată de către Banca Naţională în anul 1997.

3.4.1.2 Taxa de rescont şi politică taxei de rescont

În calitatea sa de rată a dobânzii oficială a băncii centrale, taxa de rescont este o rată a
dobânzii directoare în economie.
Astfel, ca rată a dobânzii oficială, taxa de rescont protejează băncile comerciale împotriva
fluctuaţiilor valorii titlurilor pe care le deţin în portofoliu, asigurând, pentru portofoliul respectiv, un
profit cunoscut cu anticipaţie. Într-adevăr, faptul că o bancă comercială posedă în permanenţă un anumit
portofoliu de titluri private rescontabile este suficient pentru ca banca respectivă să aibă o sursă de

2
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C-tin – “Monedă, Credit, Bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

36
refinanţare cu un cost bine definit.
În consecinţă, creşterea taxei de rescont devine un instrument de politică monetară eficace,
deoarece determină, pe de o parte, devalorizarea ansamblului portofoliului de titluri private al băncilor
comerciale, iar pe de altă parte, refinanţarea în condiţii mai puţin avantajoase a titlurilor vechi deţinute în
portofoliu.
Cu toate acestea, nu este sigur că creşterea taxei de rescont duce, într-adevăr, la limitarea
activităţii băncilor comerciale. Căci, băncile comerciale pot repercuta creşterea taxei de rescont asupra
costului creditelor pe care le acordă clienţilor, ceea ce face ca măsura amintită, adoptată de banca
centrală, să nu exercite nici o presiune asupra capacităţii de creditare a băncilor comerciale.
Înseamnă că ceea ce se are în vedere ca factor de limitare a activităţii băncilor comerciale este
atât costul refinanţări, reprezentat de taxa de rescont, cât şi rolul acesteia de rată a dobânzii directoare
pentru creditele din economie. Astfel, prin faptul că repercutează creşterea taxei de rescont asupra
costului creditului, băncile comerciale modifică parametrii în care se realizează finanţarea economiei.
De exemplu, în cazul în care întreprinderile au o mare nevoie de credite şi nu există alte surse
de finanţare (cum este cazul în prezent în România), creşterea taxei de rescont este la început ineficace.
Aceasta, deoarece absenţa altor surse de finanţare constrânge întreprinderile să se împrumute la bănci,
chiar dacă împrumuturile respective au un cost ridicat. Ulterior, începe însă să se resimtă presiunea
exercitată de creşterea dobânzilor plătite asupra costurilor de exploatare ale întreprinderilor, iar ca urmare
întreprinderile sunt nevoite să-şi restrângă activitatea. Ineficacitatea iniţială, iar apoi brutalitatea efectelor
resimţite în faza a doua par a fi, astfel, cele două caracteristici ale politicii taxei de rescont. .
Ca urmare, politica taxei de rescont este însoţită adesea de diverse practici menite să-i
atenueze impactul: taxe de rescont multiple, intervenţii ale băncii centrale pe piaţa monetară (open
market) etc.
Fapt este că dezvoltarea pieţei monetare duce logic la marginalizarea sau chiar la suprimarea
rescontului.
3.4.2 Politică de open market
Operaţiunile de open market sunt operaţiunile prin care banca centrală cumpără şi vinde titluri
pe piaţa monetară. Spre deosebire de rescont, care pune în relaţie directă băncile comerciale cu banca
centrală, la iniţiativa celor dintâi, operaţiunile de open market permit băncii centrale să ia iniţiativa şi să
intervină pe piaţa monetară, de pe care băncile comerciale se aprovizionează cu lichidităţi. Rata dobânzii
aferentă operaţiunilor respective se formează pe amintita piaţă monetară, pe care banca centrală o poate
însă influenta, şi anume prin modularea aportului său de lichidităţi - realizat prin cumpărările de titluri pe
care le efectuează, precum şi prin modularea retragerii de lichidităţi - realizată prin vânzările de titluri pe
care le efectuează.
Politica open market este istoriceşte însoţitoarea firească a politicii de rescont, ambele
avându-şi originea în economia engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit
de evoluţia lichidităţii, creditului şi dobânzii.
Acest instrument este aplicat prin Banca Naţională a României care cunoaşte tot timpul preţul
şi rata dobânzii. De asemenea, BNR acordă credite băncilor pentru relansarea economiei, în primul rând a
investitiilor.
BNR conduce operaţiunile de pe piaţa liberă (de ex.: operaţiunile cu efecte de comerţ sau
titluri financiare şi de credit). Tot BNR poate creşte sau reduce rezervele de stat sau valutare. BNR poate
dirija operaţiunile cu titluri de stat (bonuri de tezaur, bilete de trezorerie etc.).

Trăsăturile specifice operaţiunilor la piaţa liberă sunt:

⇒Nivelul dobânzii practicate, variază funcţie de evoluţia pieţei şi îndeosebi
sunt determinate de orientarea pe care banca centrală o doreşte să o impună;
⇒În desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ. Aceasta
iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special prin oferte proprii;
⇒Operaţiunile la piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de
rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor comerciale, operaţiile la
piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă să acorde credite, dar şi să împrumute

37
 pe această piaţă, reducând astfel lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei
naţionale.
3.4.2.1 Suportul operaţiunilor de open market
Suportul operaţiunilor de open market este constituit, de regulă, de titlurile publice. După cum
s-a arătat, în majoritatea ţărilor, un contrapost important al emisiunii monetare este datoria publică, ceea
ce face ca atât banca centrală, cât şi băncile comerciale să dispună de un important portofoliu cu titluri
publice cu diverse scadente. Or, aceasta permite băncii centrale să acţioneze eficace nu numai asupra
volumului, ci şi asupra structurii lichidităţilor băncilor comerciale. Într-adevăr, banca centrală poate
decide să vândă sau să cumpere numai anumite categorii de titluri, cu scadenţă determinată, ceea ce îi
orientează acţiunea asupra ratei dobânzii care se aplică la operaţiunile corespunzătoare scadenţei
respective.
De asemenea, ceea ce se urmăreşte prin operaţiunile de open market este adesea facilitarea
emisiunii de noi titluri publice. Astfel, banca centrală propune băncilor ,comerciale să compere de la ele
titlurile vechi pe care le deţin în portofoliu, furnizându-le, în modul acesta, lichidităţi, pe care băncile
comerciale le utilizează pentru a cumpăra titluri noi.
În general, există două modalităţi de intervenţie a băncii centrale pe piaţa monetară: a)
periodic, ceea ce obligă băncile comerciale să-şi previzioneze corect nevoile de lichidităţi şi b) în
permanenţă.
Titlurile folosite şi operaţiunile efectuate cu acestea sunt foarte diverse: bonuri de tezaur,
certificate de datorie, obligaţiuni de stat etc., vânzări sau cumpărări la vedere, la termen ( 1 lună, 3 luni)
etc. De asemenea, uneori se folosesc şi titluri private (în general, de acelaşi tip cu cele primite la rescontul
băncii centrale). .
În România, în perioada 1991-1999, nu s-au efectuat operaţiuni de open market, din cauza
absenţei titlurilor de stat şi a pieţei lor secundare. În aceste conditii, Banca Naţională a utilizat o
modalitate de refinanţare a băncilor comerciale; cu funcţii oarecum asemănătoare: "creditele de licitaţie".
Recent, acest instrument de politică monetară a fost introdus şi în România.

3.4.2.2 Acţiunea politicii de open market

Operaţiunile de open market sunt atât o practică zilnică a băncii centrale, cât şi o tehnică de
producere a monedei primare si, respectiv, un instrument de realizare a unei anumite politici monetare.
Prin efectuarea de operaţiuni de piaţă, banca centrală urmăreşte atingerea obiectivelor intermediare ale
politicii monetare.
Politica de open market acţionează în primul rând asupra "bazei monetare" si, deci, a cantităţii
de monedă.
Astfel, în cazul în care banca centrală este complet liberă să-şi impună strategia cu privire la
mărimea adecvată a lichidităţii sistemului bancar comercial, ea poate - prin vânzări şi cumpărări de titluri
publice - să controleze în mod direct mărimea "bazei monetare" aflate la dispoziţia băncilor comerciale.
Or, după cum s-a arătat, "baza monetară" serveşte drept suport pentru creaţia monetară a acestora din
urmă. De aceea, în măsura în care banca centrală controlează cu adevărat "baza monetară", politica de
open market este susceptibilă să declanşeze - prin acţiunea sa asupra "bazei monetare" si, prin intermediul
acesteia, asupra agregatelor monetare M1, M2 etc. - o contracţie sau o expansiune a masei monetare. 23
În realitate, această putere a băncii centrale este destul de relativă.
Astfel, în ţările anglo-saxone, băncile comerciale dispun de rezerve excedentare, ceea ce
înseamnă că “baza monetară" existentă este utilizată incomplet pentru crearea de monedă. De aceea,
băncile comerciale pot foarte bine să compenseze restrângerea lichidităţii printr-o diminuare a rezervelor
lor excedentare şi invers. Ca urmare, politica de open market nu va avea influenţă, decât dacă va fi
însoţită de, o majorare a coeficientului rezervelor obligatorii, măsură susceptibilă să blocheze rezervele
excedentare ale băncilor comerciale.
În alte ţări ca Franţa, România etc., băncile comerciale nu dispun de rezerve excedentare, iar
ca urmare banca centrală are o putere, teoretic, mai mare. Insă, nici în acest caz puterea respectivă nu
poate fi exercitată în mod eficace, deoarece tocmai din cauză că băncile comerciale sunt dependente de
banca centrală în ceea ce priveşte asigurarea lichidităţii, banca centrală nu poate refuza să furnizeze

38
băncilor comerciale lichiditatea care le este necesară.
De asemenea, banca centrală este împiedicată să-şi îndeplinească funcţia de control a "bazei
monetare" de existenţă la nivelul băncilor comerciale a unor "resurse neîmprumutate" importanta. O
asemenea situaţie apare, de exemplu, în cazul în care intrările de valută din exterior ameliorează situaţia
trezoreriei băncilor, deoarece banca centrală nu dispune imediat ele informaţiile care să-i permită să
reacţioneze în mod corespunzător.
In fine, puterea băncii centrale este limitată de lansarea unor noi împrumuturi publice de către
Trezoreria statului. Într-adevăr, este cât se poate de dificil pentru banca centrală să diminueze mărirea
lichidităţii sistemului bancar comercial tocmai în momentul în care băncile comerciale au nevoie de
aceste lichidităţi pentru a subscrie o nouă emisiune de titluri publică.
Politica de open market permite, deci, reglarea pieţei monetare, însă acţiunea sa asupra "bazei
monetare" este adesea destul de; redusă.
Politica de open market acţionează în al doilea rând asupra ratei dobânzii de pe piaţa
interbancară.
Astfel, dacă politică de open market are o acţiune relativ puţin intensă asupra mărimii "bazei
monetare", ea este extrem de eficace prin prisma acţiunii asupra costului monedei primare. Într-adevăr,
orice intervenţie a băncii centrale asupra cererii sau ofertei de titluri de pe piaţa monetară determină
imediat o modificare a ratei dobânzii de pe piaţa respectivă. Cu alte cuvinte, deşi banca centrală
controlează în mică măsură mărimea “bazei monetare”, ea poate determina costul ‘bazei monetare” puse
la dispoziţia băncilor comerciale. Însă, modificând rentabilitatea monedei primare pe care o furnizează
sistemului bancar comercial, banca centrală modifică rentabilitatea globală a portofoliului de active al
băncilor comerciale, ceea ce le determină să-şi reconsidere politica de creditare.
Motivul pentru care banca centrală ajunge să modifice – prin acţiunea sa asupra pieţei
monetare – rentabilitatea băncilor comerciale ţine de faptul că acestea din urmă nu pot să-şi modifice
dobânda de bază pe care o aplică în relaţiile cu clienţii de fiecare dată când are loc creşterea dobânzii de
pe piaţa monetară. Băncile sunt obligate, deci, să suporte ele însele presiunile care se exercită asupra ratei
dobânzii de pe piaţa monetară, ceea ce le poate determina să reducă volumul creditelor pe care le acordă
economiei.
Problema efectelor pe care le exercită politica de open market asupra ratei dobânzii la
creditele pe termen lung este însă controversată.
Se poate totuşi afirma că în cazul în care într-o anumită ţară există piaţă financiară, care face
posibilă transmisia efectelor creşterii ratei dobânzii pe termen scurt, această creştere se repercutează rapid
asupra ratei dobânzii pe termen lung. Viteza procesului de transmisie depinde de gradul de deschidere a
pieţei monetare, având în vedere că o mai mare deschidere facilitează transferul capitalurilor de pe piaţa
financiară pe piaţa monetară, şi invers.
De asemenea, trebuie arătat că în măsura în care operaţiunile de open market au ca suport
titlurile publice, politica de open market poate acţiona eficace asupra ratei dobânzii aferente
împrumuturilor publice pe termen lung. Într-adevăr, prin faptul că face ca finanţarea monetară a datoriei
publice să fie mai dificilă, banca centrală incită emitentul de titluri publice (Trezoreria statului) să se
orienteze spre piaţa obligatară (care este o piaţă pe termen lung) pe care rata dobânzii va creşte
ineluctabil.
Politica de open market prezintă, deci, numeroase avantaje comparativ cu politica de rescont.
Astfel, libertatea băncii centrale este în acest caz mai mare, acţiunea asupra sistemului bancar comercial
completează acţiunea asupra ratei dobânzii, iar transmisia efectelor politicii respective are un spectru mai
cuprinzător.
Cu toate acestea, acţiunea politicii de open market are caracterul unui reglaj fin (fine tuning).
Ca urmare, este necesar ca, în cazul în care situaţia impune o intervenţie mai eficace asupra activităţii
băncilor comerciale, politica de open market să fie însoţită de utilizarea altor instrumente.

3.4.3 Politică rezervelor obligatorii

Instituite în SUA spre sfârşitul secolului al XIX-lea, rezervele obligatorii au fost la început un

39
fond de lichidităţi pe care băncile comerciale erau obligate să le conserve pentru a se proteja împotriva
retragerilor masive de numerar, care avea loc în timpul frecventelor perioade de panică financiară,
caracteristice acelei epoci. În prezent, când băncile comerciale au devenit foarte prudente, iar banca
centrală este întotdeauna dispusă să le asigure lichidităţile necesare în caz de criză de sistem, rezervele
obligatorii se justifică în principal prin faptul că oferă băncii centrale un puternic instrument de politică
monetară. Trebuie totuşi arătat că modul de utilizare a politicii rezervelor obligatorii depinde de gradul de
dependenţă a sistemului bancar comercial faţă de banca centrală, precum şi de gradul de deschidere a
pieţei monetare.
Rezervele obligatorii sunt disponibilităţi în monedă primară pe car băncile comerciale trebuie
să le conserve în activul lor, proporţional cu depozitele sau cu un alt agregat stabilit de autorităţile
monetare. Determinarea nivelului rezervelor obligatorii se poate face prin aplicarea unui singur coeficient
sau a mai multor coeficienţi diferenţiaţi în funcţie de baza de calcul avută în vedere. Astfel, de regulă, se
utilizează un coeficient pentru depozitele la vedere, un alt coeficient pentru depozitele la termen, etc.
Eficacitatea politicii rezervelor obligatorii depinde de gradul de dependenţă al sistemului
bancar comercial faţă de banca centrală.
BNR are puterea de a varia necesarul de rezerve în cadrul anumitor limite. Creşterea
necesarului de rezerve afectează stocul de bani (de ex.: dacă rezervele sunt excedentare, se apelează la
emisiunea monetară).
Dacă rezervele sunt mari, băncile nu mai constituie depozite ale persoanelor fizice şi juridice
sau scad dobânzile. În ţările dezvoltate, necesarul de rezerve nu se modifică zeci de ani.

3.4.3.1 Efectele generale ale politicii rezervelor obligatorii

Creşterea coeficientului rezervelor obligatorii are două efecte:
a) Pe termen scurt, în sistemul bancar comercial se produce o criză de lichidităţi;
b) Pe termen lung, se diminuează capacitatea de creaţie monetară a sistemului bancar comercial.
Creşterea coeficientului rezervelor obligatorii determină, în primul rând, apariţia unei nevoi
nete de lichidităţi în sistemul bancar comercial.
Astfel, creşterea coeficientului rezervelor obligatorii constrânge băncile să-şi procure o
anumită cantitate de monedă primară. Deoarece ele nu pot rezilia contractele de credit aflate în derulare
sunt obligate din numeroase alte motive să menţină un anumit nivel de activitate, băncile comerciale vor
trebui să suporte în primul moment integral efectele pe care creşterea coeficientului rezervelor le are
asupra trezoreriei lor.
Legat de aceste efecte, este de notat ideea potrivit căreia creşterea coeficientului mediu al
rezervelor nu oferă decât o imagine aproximativă asupra presiunii care este exercitată de această măsură
asupra trezoreriei băncilor comerciale. Studiul factorilor generali ai lichidităţii bancare arată că o creştere
cu câteva puncte procentuale a coeficientului rezervelor determină o creştere mult mai mare a ratei
marginale a rezervelor respective. Ca urmare, efectul resimţit de băncile comerciale poate merge până la
neutralizarea complete a resurselor noi pe care le procură acestora un excedent extern sau un deficit al
sectorului public. Cu ajutorul acestui instrument, autorităţile monetare pot, deci, neutraliza efectele
monetare interne ale intrărilor de capitaluri speculative sau efectele monetare ale cr~;st4~rii datoriei
publice.
Creşterea coeficientului rezervelor obligatorii determină în al doilea rând reducerea
multiplicatorului. Pe termen lung, criza de trezorerie a băncilor se repercutează treptat asupra economiei,
deoarece faptul că băncile comerciale sunt obligate să sterilizeze o parte mai mare din resursele lor
diminuează puterea acestora de a crea monedă. Într-adevăr, prin majorarea coeficientului rezervelor
obligatorii, numitorul funcţiei ofertei de monedă creşte, ceea ce duce la scăderea mărimii
multiplicatorului si, deci, la reducerea cantităţii existenta de monedă care revine cantităţii existenta de
monedă primară (care a fost şi ea diminuată).

3.4.3.2 Impactul politicii rezervelor obligatorii şi gradul de independenţă al sistemului bancar

Creşterea coeficientului rezervelor obligatorii acţionează asupra unor obiective intermediare
diferite, în funcţie de gradul de independenţă al sistemului bancar comercial faţă de banca centrală.

40
 În cazul în care sistemul bancar comercial este independent, adică în situaţia în care băncile
comerciale dispun de rezerve excedentare (ca în cazul, de exemplu, al băncilor americane), politica
rezervelor obligatorii este deosebit de eficace, deoarece acţionează ca o veritabilă puncţie de lichidităţi.
Majorarea coeficientului rezervelor obligatorii face ca băncile comerciale să piardă ceea ce s-au obişnuit
să considere a fi veritabila lor rezervă de trezorerie: rezervele excedentare; ca urmare, ele vor încerca să-şi
reconstituie rezervele respective, diminuându-şi activitatea. Aparent, existenţa unor rezerve excedentare
conferă băncilor comerciale o mai mare libertate faţă de banca centrală. În realitate, nu este aşa, deoarece
existenţa unor rezerve excedentare este rezultatul propriilor reguli de gestionare a trezoreriei; în cazul în
care rezervele excedentare dispar, băncile comerciale se vor supune aceloraşi reguli raţionale de
gestionare a trezoreriei şi vor încerca să reconstituie rezervele respective. Obiectivul operaţional afectat
aici este, aşadar, “baza monetară”.
În cazul unui sistem bancar comercial dependent, adică în situaţia în care băncile comerciale
se aprovizionează cu lichidităţi de pe piaţa monetară, al cărei echilibru este asigurat prin furnizarea de
monedă primară de către banca centrală (ca, de exemplu, în România), băncile nu dispun de o rezervă de
trezorerie la care pot face apel. Ca urmare, orice nevoie de lichidităţi suplimentare determină creşterea
cererii pe piaţa monetară. Satisfacerea acestei cereri se realizează prin procedeele curente şi îndeosebi
prin emisiunea unei noi cantităţi de monedă primară. Majorarea coeficientului rezervelor obligatorii va
duce, aşadar, la o creştere a producţiei de monedă primară din partea băncii centrale, ceea ce pare
paradoxal. În realitate, creşterea cererii de rezerve excedentare exercită inclusiv un efect asupra preţului
lichidităţilor, iar ca urmare obiectivul operaţional atins în final este în acest caz rata dobânzii de pe piaţa
monetară.

3.4.4 Intervenţionismul direct

Intervenţia directă a băncii centrale în activitatea de creditare a băncilor comerciale se
realizează cu ajutorul a două instrumente de politică monetară:
1) selectivitatea (dirijarea) creditelor; şi
2) controlul (plafonarea) creditelor.
3.4.4.1 Selectivitatea (dirijarea) creditelor
Selectivitatea (dirijarea) creditelor urmăreşte controlul nu a volumului creditelor bancare., ci
al orientării acestora în direcţia dorită de stat. În România, dirijarea creditelor - instrument conform cu
tradiţia centralistă a economiei socialiste - s-a folosit pe scară largă şi după reforma sistemului bancar din
anul 1991 ("creditele structurale"). Începând din anul 1997, s-a renunţat însă la această practică.
Pentru a încuraja băncile şi celelalte instituţii financiare să finanţeze sectoarele şi ramurile
economice considerate prioritare (la nivel naţional sau regional), statul utilizează diverse formule:
avantaje fiscale, dobânzi bonificate, deschiderea de facilităţi de refinanţare, garantarea creditelor de către
organismele oficiale, afectarea de resurse cu dobândă redusă etc.
Astfel, dobânzile bonificate sunt dobânzi mai mici decât dobânzile pieţei. Băncile care acordă
credite cu dobânzi bonificate primesc o alocaţie din partea statului de egală valoare cu diferenţa dintre
dobânda pe care o percep de la clientela lor privilegiată şi dobânda curentă practicată la operaţiunile
comparabile. De exemplu, în Romania, această metodă s-a folosit pe scară largă în anul 1996 pentru
creditarea agriculturii (de stat).
O altă metodă este garantarea de către stat a creditelor acordate de bănci, ceea ce
neutralizează riscurile pe care băncile comerciale şi le asumă prin creditarea unor întreprinderi cart nu
dispun de fonduri proprii. În modul acesta, băncile îşi pot permite să acorde credite regiilor autonome şi
întreprinderilor de stat care lucrează cu pierderi, pe stoc etc.
Dirijarea creditelor reflectă, aşadar, controlul statului asupra modului în care se alocă
resursele existente în economie, ceea de determină birocratizarea modalităţilor de finanţare a activităţii
economice.
Selectivitatea (dirijarea) creditelor nu poate fi respinsă în sine, deoarece permite încurajarea
unor sectoare şi ramuri considerate esenţiale pentru viata economică. De exemplu, în Romania, dirijarea
creditelor spre sectorul privat ar permite susţinerea financiară a acestui sector, a cărai dezvoltare
constituie singura cale de depăşire a marasmului economic în care se află tara.

41
 Cu toate acestea, bilanţul general al dirijării creditelor este departe de a fi pozitiv, deoarece
această practică anihilează atât funcţionarea pieţelor de capital, cât şi principiile de gestionare a băncilor.
În primul rând, dirijarea creditelor duce la ceea ce se numeşte "stratificarea procedurilor",
adică la utilizarea unei proceduri de creditare sau a alteia în funcţie de destinatarul şi destinaţia
creditului. Or, diferenţierea procedurilor creează, prin suprapunere, "dreptul" de a beneficia de
"ajutoare" si, deci, obligaţia băncilor de a acorda credite în mod automat. De asemenea, fiind
costisitoare şi complexă, modalitatea de finanţare respectivă este puţin eficace din punct de vedere
general economic; ea denaturează atât concurenţa dintre întreprinderi, cât şi concurenta dintre bănci,
transformând preţul creditului (dobânda) într-un preţ administrat.
Din aceste cauze, dirijarea creditelor accentuează "fragmentarea" pieţelor de capital,
împiedicând formarea unei viziuni de ansamblu asupra nevoilor financiare ale economiei şi asupra
potenţialului financiar naţional.
În al doilea rând, dirijarea creditelor diminuează calitatea managementului băncilor
comerciale. Într-adevăr, activitatea unei bănci comerciale se bazează în mare măsură pe evaluarea
riscului pe care aceasta poate să şi-l asume. Or, fie din cauza presiunii care se exercită asupra lor, fie din
cauză ca riscul este asumat de altcineva (statul, care se obligă să acopere eventualele pierderi), dirijarea
creditelor face ca băncile comerciale să-şi asume riscuri mai mari decât cele pe care şi le-ar asuma prin
propria lor decizie.Ca urmare, are loc creşterea ponderii plasamentelor neperformante în totalul
plasamentelor băncilor comerciale, ceea ce duce la scăderea eficacităţii activităţii bancare.

3.4.4.2 Controlul (plafonarea) creditelor

In logica intervenţiilor cantitative asupra ratei de creştere a masei monetare, autorităţile pot
utiliza diverse modalităţi de control direct al creditelor bancare, dintre care cea mai des folosită este
plafonarea creditelor. Creditul bancar nu este însă singura sursă a emisiunii monetare, iar ca urmare
plafonarea creditelor este însoţită adesea de plafonarea ansamblului contraposturilor masei monetare.
Plafonarea creditului se realizează prin stabilirea pe cale reglementativă a unei limite maxime
pentru rata de creştere a volumului creditelor acordate de bănci. Limita se stabileşte în funcţie de rata de
creştere programată pentru alte contraposturi ale agregatelor monetare (soldul bugetului de stat, soldul
balanţei de plăti externe etc.).
Limitarea ratei de creştere a volumului creditelor bancare nu poate fi obţinută, desigur, decât
dacă există o sancţiune pentru băncile comerciale care nu respectă plafonul prescris. Iar fiind vorba
despre bănci, sancţiunea nu poate fi decât financiară. De exemplu, se poate stipula că băncile comerciale
care depăşesc plafonul stabilit sunt obligate să constituie rezerve suplimentare, al căror mod de calcul le
face rapid intolerabile. Într-adevăr, constituirea acestor rezerve suplimentare implică o imobilizare de
fonduri, care generează un anumit cost financiar pentru bănci, descurajându-le să acorde noi credite.
Plafonarea (încadrarea) creditelor este modulată uneori în funcţie de natura aşezământului
financiar care acordă creditul respectiv (bancă comercială universală, bancă specializată în deservirea
unui anumit sector, instituţie financiară nebancară cu capital de stat etc.), precum şi de natura activităţii
creditate (investiţii, export, etc.). De asemenea, caracterul său coercitiv poate fi atenuat prin diverse
derogări (credite pentru export, credite în valută, credite finanţate din fondurile proprii ale băncilor etc.).
De altfel, aceste modulări şi excepţii sunt conforme cu politica de dirijare a creditelor, însă constituie
modalităţi de intensificare a intervenţionismului.
Principalul avantaj al plafonării (încadrării) creditului este extrema sa eficacitate: dacă este
adevărat că împotriva unor dezechilibre ale economiei se poate lupta prin încetinirea ratei de creştere a
masei monetare, atunci limitarea creşterii volumului creditelor acordate de bănci economiei este cu
siguranţă cel mai adecvat instrument pentru realizarea acestui obiectiv. De asemenea, restricţia cantitativă
amintită acţionează parţial şi asupra costului refinanţării băncilor comerciale, ceea ce face ca plafonarea
creditului să permită evitarea unei creşteri prea puternice a ratelor dobânzii. De fapt, costul creditului este
deconectat de mecanismul cererii şi ofertei (de credite), printr-o operaţie de "raţionalizare" a creditului,
asemănătoare cu "raţionalizarea" consumului unor bunuri (vânzarea pe cartelă, raţii fixe etc.). Ca urmare
a acestei decuplări a dobânzii de mecanismele pieţei creditului, ea poate fi utilizată ca un instrument de
control al intrărilor şi ieşirilor de capital din ţară şi al cursului valutar.

42
 Cu toate acestea, plafonarea creditului are numeroase dezavantaje, care depăşesc adeseori ca
importantă amintitele avantaje. Dintre aceste dezavantaje, amintim următoarele:
- rata de creştere a volumului creditelor este, la fel ca orice mărime economică stabilită de
autorităţi, un parametru artificial, care nu ţine seama nici de nevoile financiare ale
economiei şi nici de potenţialul de creditare al băncilor;
- plafonarea denaturează concurenţa dintre băncile comerciale, împiedicând băncile bine
conduse să-şi sporească segmentul de piaţă care le revine;
- prin fixarea de norme de creditare diferite de la un sector la altul, plafonarea creditului
paralizează libera iniţiativă a băncilor: acestea sunt constrânse să frâneze activitatea
întreprinderilor dinamice pentru a susţine întreprinderile puţin rentabile sau care lucrează
cu pierderi; prin această politică, se afectează, deci, ansamblul economiei.

3.4.5 Contractele selective

Cele trei instrumente prezentate mai sus acţionează asupra cererii globale prin modificarea
rezervelor şi a ratei dobânzii şi afectând în acest fel,
întreaga economie.
Controalele se efectuează mai cu seamă pe pieţele financiare mai izolate, unde rolul factorilor
locali este mai mare. Controlul are ca principal rol,
depistarea problemelor nedorite care apar când cererea este excesivă. De exemplu, se
controlează cu deosebire:
- creditul destinat procurării stocurilor (se stabileşte un cost marginal al acestui
împrumut);
- creditul consumatorului (de consum).

3.4.6 Convingerea morală

Ea constă în faptul că BNR (banca centrală în general) îşi foloseşte puterea sa de convingere
asupra băncilor sau asupra lumii financiare în general pentru ca acestea să-şi schimbe comportamentul
(ex.: limitarea împrumuturilor străine sau încurajarea cumpărării de titluri de stat).
3.4.7 Publicitate şi consiliere
Creşte atenţia acestor bănci, băncile centrale sunt mai solicitate de către presă. Aceasta ajută
la promovarea politicii monetare. Există consilieri de afaceri care ajută în promovarea politicii monetare.

3.5 Politica monetare în Romania şi în lume

Politicile monetare din toate ţările şi din toate perioadele au vizat în primul rând, stabilitatea
monedei, menţinerea ei la un nivel relativ constant de valoare, deci de putere de cumpărare. Politica
monetară nu poate conduce în mod direct la stabilitatea monedei, oricât ar fi de bună legislaţia.
Politica monetară se desfăşoară în funcţie de jocul forţelor economice şi pe baza principiului
autoreglării.
Politicile monetare eficiente pornesc de la ideea că moneda reprezintă fluxuri băneşti care
apar în timpul tranzacţiilor şi proceselor economice interne şi internaţionale. Toate aceste fluxuri şi
schimburi se întâlnesc în stabilitatea şi creşterea economică, balanţa de plăţi externe, balanţa comercială,
excedentul sau deficitul bugetului statului. La rândul lor, toate aceste fenomene şi procese economice au
legătură cu banca centrală şi de emisiune a unei ţări; întrucât această instituţie are însemnate atribuţii în
realizarea politicii monetare. Orice dezechilibru major între tranzacţii, fluxuri băneşti, fie pe plan intern,
fie între două sau mai multe ţări, deci pe plan internaţional, conduce la o rezolvare pe bază de monedă,
care afectează nu numai stabilitatea şi puterea de cumpărare a acestei monede, dar şi rezerve valutare şi
puterea economică ale celei ce suportă operaţiunile nefavorabile.
În orice perioadă şi în orice tară, banca centrală veghează menţinerea stabilităţii monedei
naţionale.
La noi a existat o perioadă, îndeosebi intre cele două războaie mondiale, când exista o

43
puternică stabilitate monetară şi pentru că era o politică monetară foarte riguroasă. În primul rând, în
această perioadă, moneda noastră avea acoperire în aur şi era convertibilă. Exista o paritate legală a leului,
adică o cantitate de aur pe care o conţinea. Când paritatea scădea sau creştea, ca urmare a fluxurilor
monetare şi situaţiei economice, banca centrală intervenea şi echilibra cererea cu oferta de bani. La acea
vreme, echilibrarea se făcea îndeosebi prin importul sau producerea aurului. O monedă convertibilă
presupunea menţinerea echilibrului şi stabilităţii monetare între punctele de ieşire şi de intrare ale aurului.
Când balanţa de plăti externe era defavorabilă, banca centrală intervenea prompt, punând la
dispoziţia pieţei monetare şi valutare aur sau devize. Dar stocul ei de acoperire era în pericol, din care
cauză banca centrală trebuia să recupereze această eventuală pierdere. Dacă nu existau alte posibilităţi,
banca centrală era nevoită să restrângă emisiunea şi circulaţia banilor de hârtie, care aveau acoperire în
aur şi deci creştea (relativ) rezerva de aur şi devize. Retrăgând o parte din banii (bancnotele) din
circulaţie, procentul de acoperire în aur fată de banii din circulaţie se menţinea. O altă soluţie era ca
banca centrală sa nu mai acorde credite de scont pe piaţa internă, decât cu mare precauţie. Acest lucru
se realiza simplu şi anume prin ridicarea ratei scontului la banca centrală şi printr-o gestionare mai
riguroasă a cambiilor şi a altor titluri de credit şi de plăti. Ridicarea dobânzii (taxei scontului)
temporizează unele iniţiative, unele tranzacţii şi deci reducerea creditelor. O dată cu creşterea taxei de
scont, moneda devine mai căutată, deci creşte puterea de cumpărare. Înseamnă că preţurile încep să
scadă, ceea ce încurajează exporturile şi limitează importurile. Se poate obţine în acest fel o
îmbunătăţire a balanţei comerciale şi se poate echilibra rezerva valutară.
Creşterea taxei scontului are influente şi în privinţa fluxurilor monetare pe care o tară le are cu
străinătatea. Creşterea dobânzilor înseamnă scumpirea capitalurilor. Rezulta că în mai mare măsură,
capitalurile străine sunt atrase în tară, pentru că vor realiza profituri mai mari (dobânzile fiind mai mari).
Aceste capitaluri străine au efect pozitiv asupra economiei (aceasta se înviorează), ceea ce dă posibilitatea
reluării creditării şi în totalitate a activităţilor economice.
Importanta foarte mare pe care o are politică monetară în orice economie a condus în
permanentă la aplicarea unor măsuri de protecţie a monedei şi de înlăturare a factorilor de dezechilibru.
Politicile monetare au de cele mai multe on în vedere şi un control asupra fluxurilor şi
tranzacţiilor monetare interne şi internaţionale în care este implicată fiecare tară. sunt impuse de
asemenea, măsuri de supraveghere a cursului de schimb şi a comerţului cu devize şi titluri.
Multe dintre instrumentele politicii monetare dintre cele două războaie mondiale sunt utilizare
şi acum în tara noastră.
Deşi de la începutul perioadei actuale de tranziţie, promovarea unei politici monetare eficiente
a fost unul din obiectivele prioritare, totuşi această eficientă rocă nu s-a dovedit decât parţial. Puterea de
cumpărare a leului a scăzut enorm, deprecierea fată de monedele de referinţă a, fost şi ea foarte mare,
convertibilitatea nu s-a realizat în cea mai mare parte, inflaţia a fost de multe on galopantă, dobânzile
mari, iar măsurile fiscale excesive.
Cu toate că Banca Naţională a României, una dintre cele mai serioase instituţii ale ţării, a
intervenit deseori, politica monetară nu a putut să suplinească deficientele mari existente în economia
reală.
Pe plan internaţional, politicile monetare se caracterizează în ultimul timp printr-o relaxare pe
plan coercitiv, legislativ şi intervenţionist. Politicile protecţioniste nu mai reprezintă factorul numărul 1 în
stabilitatea monedelor naţionale. Mult mai importante sunt politicile de deschidere, de ajustare, de
determinare a puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale pe baza unor calcule şi modele complexe
cu un grad ridicat de exactitate şi rigurozitate. Au loc dezvoltări regionale ale politicilor monetare şi
crearea de uniuni monetare. Cea mai recentă şi mai spectaculoasă este crearea Uniunii Monetare
Europene )sau zona EURO). Monedele slabe depind tot mai mult de monedele de referinţă şi de monedele
internaţionale, implicit de organismele financiare şi monetare internaţionale.

44
Capitolul 4 CREAŢIA MONETARĂ ŞI OFERTA DE MONEDĂ
Piaţa monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile dintre bănci în
legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce.
Pe de o parte, băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează credite acordate anterior. Pe
de altă parte, din ordinul clienţilor lor, titularii de depozite, băncile, efectuează plăţi prin unele bănci şi
sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi, sau alte bănci. Astfel, din fiecare operaţiune efectuată o bancă
devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă.
Moneda este creată de trei categorii de agenţi economici: băncile comerciale, banca centrală
şi, în unele ţări, Trezoreria publică. Creaţia monetară constă în transformarea în instrumente de plată a
unor creanţe fără putere circulatorie; aceste creanţe constituie “contraposturile monedei” .

4.1 Contraposturile monedei

Termenul de “contraposturi” (contrapartide) are în primul rând o semnificaţie contabilă.
astfel, bilanţul unei bănci trebuie să fie echilibrat. Însă, prin primirea unei depuneri, prin emiterea unui
certificat de depozit etc., banca îşi măreşte pasivul, iar ca urmare trebuie să-şi mărească şi activul cu o
sumă de egală valoare. Principala activitate a băncilor este acordarea de credite economiei, operaţiune
din care se nasc creanţe ale băncii asupra clienţilor care beneficiază de creditele respective. De aceea, de
fiecare data când îşi măresc pasivul prin primirea de depozite în conturile clienţilor, prin emiterea de
certificate de depozit etc., băncile trebuie să-şi augmenteze creanţele asupra economiei, adică creditele
acordate clienţilor din sectorul nebancar. Reciproc, de fiecare dată când acordă un credit, sporindu-şi,
astfel, creanţele asupra economiei, băncile trebuie să-şi mărească pasivul. Şi, de fapt, prin creditele
acordate, băncile alimentează disponibilităţile existente în conturile beneficiarilor creditelor respective.
În al doilea rând, termenul de "contraposturi ("contrapartide") are o semnificaţie monetară.
Creanţele fără putere circulatorie, transformate în instrumente de plată şi figurând în activul bilanţului
băncilor, constituie sursele creaţiei monetare.

4.1.1 Contraposturile monedei scripturale

Băncile comerciale creează monedă scripturală prin monetizarea activelor care iniţial nu sunt
monedă şi pe care le achiziţionează de la agenţii nebancari care au nevoie de credite.

4.1.1.1 Crearea monedei scripturale

Acordarea unui credit de către o bancă determină creşterea concomitentă şi cu aceeaşi sumă a
activului şi pasivului bilanţului băncii în cauză. Astfel, activul se majorează deoarece creditul acordat dă
naştere unei creanţe asupra debitorului, această creanţă este pentru bancă un activ financiar ca oricare
altul pe care l-ar deţine (titluri de stat, acţiuni ale întreprinderilor, etc.). Pasivul se majorează deoarece
creditul acordat determină creşterea disponibilităţilor existente în contul curent al beneficiarului creditului
respectiv; aceste disponibilităţi la vedere sunt monedă scripturală.
Rezultă că orice credit acordat de băncile comerciale duce la creşterea masei monetare
(scripturale); altfel spus, orice credit creează un nou depozit (la vedere).
Banca nu joacă acest rol de finanţare monetară în toate cazurile. De exemplu, ea nu joacă
acest rol în cazul în care finanţează economia cu ajutorul capitalului propriu sau a1 capitalului
împrumutat de pe piaţa financiară. Este necesar, deci, să se facă distincţie între activitatea monetară a unei
bănci şi activitatea sa de simplu intermediar financiar. Banca este un intermediar financiar simplu în cazul
în care colectează resurse disponibile pe termen lung de la anumiţi agenţi ai economiei pentru a le
împrumuta pe termen lung altor agenţi. Însă, ea este, pe de altă parte, un centru creator de monedă, pe
care o foloseşte, de asemenea, pentru a finanţa economia. Este însă evident că în studiul contraposturilor
monedei interesează numai aspectul monetar a1 activităţii bancare.
4.1.1.2 Geneza monedei scripturale
Creaţia monedei scripturale are loc sub impulsul diferiţilor agenţi economic (întreprinderi,
persoane particulare, Tezaurul public) care solicită credite sectorului bancar.

45
 Acordând aceste credite banca achiziţionează un activ nemonetar, de exemplu prin scontarea
unei cambii, prin cumpărarea de devize, sau de bonuri de tezaur şi ea plăteşte aceste achiziţii printr-o
simplă inscripţie în contul vânzătorului.
În al doilea rând, are loc la iniţiativa băncilor, prin politica lor de credit.
Astfel, moneda scripturală este compusă din creanţa asupra sistemului bancar, din care unele
provin din depozite şi altele din înregistrările efectuate de bănci în conturi, în funcţie de creditele acordate
clientelei lor. Aceste tendinţe se conjugă în evoluţie, ceea ce explică dezvoltarea amplă a acestei metode.
4.1.1.3 Natura contraposturilor de monedă scripturală
După cum s-a mai menţionat, activitatea bancară constă în principal în acordarea de credite
agenţilor din sectorul nebancar şi nefinanciar al economiei, adică populaţiei şi întreprinderilor. Cu această
ocazie, băncile comerciale dobândesc titluri de creanţa asupra economiei.
De asemenea, băncile desfăşoară o activitate de intermediere a plăţilor internaţionale, ceea ce
le pune în situaţia de a deveni diverse monede străine (valute), pe care le utilizează pe pieţe străine. În
modul acesta, băncile comerciale dobândesc creanţe asupra străinătăţii.
În fine, băncile achiziţionează titluri publice, în principal bonuri de tezaur, devenind, astfel,
creditoare ale statului. Într-adevăr, titlurile publice uşor negociabile sunt pentru bănci instrumente
adecvate de gestionare a trezoreriei, deoarece pot fi vândute pe piaţa financiară sau pe piaţa interbancară,
ori pot fi cedate băncii centrale - în cazul în care aceasta din urmă decide să pună în circulaţie o cantitate
suplimentară de monedă primară (centrală).
În statistica monetară actuală din România, aceste trei categorii de active sunt reflectate în
următoarele două posturi principale:
1) Active "externe", care cuprind disponibilităţi băneşti şi titluri libelate în monede străine
deţinute de către bănci;
2) Active "interne", care cuprind:
a) creditele interne "neguvernamentale", adică creanţele asupra economiei, materializate sau
nu în titluri achiziţionate de la întreprinderi şi de la populaţie;
b) credite interne "guvernamentale", adică creanţele asupra statului, materializate sau nu în
titluri publice, achiziţionate de la Trezoreria publică.
Bilanţul monetar al unei bănci comerciale arată, aşadar, în principiu, astfel:

46
ACTIV PASIV
Rezerve Depozite la vedere
Active interne: Depozite la termen, condiţionate, în valută, etc.
- creanţe asupra economiei
- creanţe asupra Trezoreriei publice

4.1.2 Contraposturile monedei primare

Activitatea monetară a băncii centrale are şi ea ca suport dobândirea de titluri de creanţă.
Astfel, banca centrală posedă o anumită rezervă de aur, care constituie unul din contraposturile creaţiei
sale monetare. Acest contrapost este a reminiscenţă a unui vechi sistem de emisiune monetară, denumit
"sistemul etalon-aur".
Într-o economie modernă, banca centrală emite moneda sa (monedă primară sau centrală) prin
dobândirea de creanţe asupra băncilor comerciale şi asupra Trezoreriei publice. Mai precis, banca centrală
achiziţionează, la rândul său, titluri de creanţă asupra economiei, asupra Trezoreriei publice şi asupra
străinătăţii.
4.1.2.1 Crearea monedei primare
Băncile comerciale trebuie să facă faţă diminuării resurselor lor si, deci, nevoilor de trezorerie
pe care acest fenomen le provoacă. Cauzele apariţiei acestui necesar de lichidităţi sunt următoarele:
1) băncile trebuie să satisfacă cererile de retragere de numerar adresate lor de către clienţi;
2) ele trebuie să efectueze decontările cu alte bănci dispuse de clienţi;
3) băncile trebuie să-şi reconstituie rezervele de monedă primară (centrală).
Pentru a satisface acest necesar de lichidităţi, băncile comerciale trebuie fie să dispună de
monedă primară (centrală), fie să o poată obţine de la banca centrală (institutul de emisiune). În mod
practic, ele vând băncii centrale diverse categorii de titluri pe care le deţin în portofoliu: titluri private,
titluri publice, valute etc. Banca centrală achiziţionează titlurile respective de la băncile comerciale şi
creditează contul acestora din urmă deschis în propria sa contabilitate. Pe baza disponibilităţilor apărute în
modal acesta în conturile băncilor comerciale deschise la banca centrală, băncile comerciale furnizează
clienţilor lor numerar (bancnote şi monezi) sau efectuează plăţi în monedă primară (centrală) către alte
bănci comerciale, executând, astfel, ordinele de virament bancar dispuse de clienţi.
În ceea ce priveşte Trezoreria publică, aceasta este, după cum s-a mai menţionat,
personificarea financiară a statului; ea colectează veniturile şi efectuează cheltuielile statului, trebuind,
deci, să facă fată inclusiv nesincronizării încasărilor şi plăţilor. Ca urmare, la fel ca oricare alt actor al
vieţii economice, Trezoreria publică poate înregistra un deficit temporar sau pentru întregul exerciţiu
bugetar. În cazul în care contul curent al Trezoreriei publice este în deficit, banca centrală trebuie, în
schimbul privilegiului emisiunii care i-a fost acordat, să alimenteze contul respectiv. Or, procedând în
modal acesta, ea acordă un credit statului (`credit guvernamental'), materializat sau nu în titluri de creanţă
asupra Trezoreriei Publice.
Prin acordarea unui credit statului, banca centrală îşi sporeşte cu aceiaşi sumă (de exemplu, 10
milioane u.m.) atât valoarea postului de pasiv numit "Contul curent al Trezoreriei publice", cât şi valoarea
postului de activ numit "Creditele guvernamentale". Regula "creditele fac depozitele" se aplică, aşadar, şi
în cazul băncii centrale.
În concluzie, emisiunea de monedă primară (centrală), sub cele două forme ale sale - numerar
(bancnote şi monezi) şi monedă primară (centrală) scripturală - are drept contraparte creanţele băncii
centrale, materializate sau nu în titluri, asupra băncilor comerciale şi asupra Trezoreriei publice.
4.1.2.2 Natura contraposturilor emisiunii de monedă primară
În economiile moderne, gama creanţelor, materializate sau nu în titluri, pe care banca centrală
acceptă să le deţină în portofoliu său este foarte diversă.
În primul rând, banca centrală acceptă să achiziţioneze de la băncile comerciale anumite titluri
private, pe termen scurt sau pe termen mediu ("efecte comerciale": trate, bilete la ordin etc.).
Achiziţionarea de titluri private, cunoscută sub denumirea de rescont, este una din operaţiunile
tradiţionale ale principalelor bănci centrale ale lumii, care au permis acestora să asigure o finanţare

47
monetară a activităţii productive. Astfel, în cazul Băncii Naţionale a României, legea sa de înfiinţare
(11/23 aprilie 1880) definea acest aşezământ ca fiind "o bancă de scont şi circulatiune". În prezent, în
majoritatea ţărilor, ponderea acestei operaţiuni este redusă (cea.2%).
În al doilea rând, banca centrală acceptă să achiziţioneze de la băncile comerciale titluri
publice pe termen scurt (bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat etc.), deoarece, în modul acesta, se
favorizează subscrierea titlurilor respective. Aceste titluri se adaugă la creanţele asupra statului născute
din creditele directe acordate de banca centrală Trezoreriei publice.
În al treilea rând, banca centrală achiziţionează de la băncile comerciale instrumente de plată
internaţionale (valute, devize) precum şi titluri de creanţă asupra străinătăţii. Aceste operaţiuni sunt
generate de intervenţiile băncii centrale în spijinul cursului valutar al monedei naţionale: banca centrală
cumpără sau vinde pe piaţa valutară, în funcţie de situaţia acestei pieţe, monedă străină, în schimbul
monedei naţionale, reglând, astfel, cursul valutar.
"Exteriorul" joacă, aşadar, un anumit rol în emisiunea băncii centrale. în cazul în care balanţa
de plăti externe a unei ţări este excedentară, băncile comerciale dispun de valută, procurată anterior de la
clienţii lor, pe care o vinde băncii centrale; aceasta din urmă, pe de o parte, îşi sporeşte rezervele valutare
iar pe de altă parte, emite monedă primară centrală în folosul băncilor comerciale. Invers, în cazul în care
balanţa de plăţi externe este deficitară, banca centrală trebuie să vândă valută pentru a aproviziona băncile
comerciale, ceea ce face ca o anumită cantitate de monedă primară (centrală) să fie desfiinţată.
Rezultă că deşi activitatea sa monetară este foarte specifică, banca centrală are în activul său
aceleaşi genuri de creanţe, materializate sau nu în titluri, ca şi băncile comerciale.
4.1.2.3 Semnificaţia activelor băncii centrale
Configuraţia actuală a bilanţului unei bănci centrale moderne este reflectarea monetară a. unui
sistem de emisiune monetară care este el însuşi produsul evoluţiei istorice.
Astfel, în secolul al XIX-lea, acest bilanţ cuprindea în activul său aur şi titluri private (în
Franţa) sau aur şi titluri publice (în .Anglia). Aceasta, deoarece cele două ţări - cele mai dezvoltate din
epocă - au adoptat principii diferite pentru emisiunea de monedă a băncii centrale (cunoscută în epocă şi
sub denumirea de “monedă legală"). Astfel, Banca Franţei a acceptat să achiziţioneze titluri private de la
băncile comerciale, pe când în Anglia legea nu permite Băncii Angliei decât cumpărarea de aur si, într-un
mod cu total şi cu totul excepţional, cumpărarea de titluri publice.
Aceste sisteme istorice influenţează şi în prezent creaţia monedei primare (centrale). Astfel,
bilanţul Băncii Angliei sau bilanţul "Sistemelor Rezervelor Federale"(organismul cu rol de bancă centrală
în S.U.A.), care se înscrie în aceeaşi tradiţie, cuprinde în portofoliu mult mai multe titluri publice decât
private. În Romania, unde atât titlurile private, cât şi titlurile publice se folosesc pe scară redusă, bilanţul
Băncii Naţionale cuprinde în activul său în principal creditele acordate în mod direct statului şi băncilor
comerciale ("creditele de refinanţare").
Un alt factor care influenţează configuraţia bilanţului băncii centrale este conjunctura
economică.
Astfel, existenţa unei datorii publice importante, acoperite prin credite acordate de banca
centrală, determină creşterea volumului portofoliului de efecte publice al acesteia si, în general, creşterea
volumului creanţelor băncii centrale asupra statului. Ca urmare, are loc o amplificare a creaţiei de monedă
primară (centrală) aferente. Este evident că pentru ca masa monedei primare (centrale) aflate la dispoziţia
economiei să se menţină în 1imite compatibile cu stabilitatea monetară, este necesar ca alte contraposturi
ale monedei create de banca centrală să se reducă.
Situaţia este similară în ceea ce priveşte portofoliul de creanţe externe, ale cărei variaţii trebuiesc şi
ele compensate prin variaţii de sens invers ale altor contraposturi ale monedei primare. Problema este aici
mai complicată, deoarece, deşi este clar că stabilitatea monetară a unei ţări nu poate fi lăsată la discreţia
variaţiilor cantităţii de monedă naţională provocată de mişcările internaţionale de capitaluri, banca
centrală a ţării în cauză axe puţine mijloace de control asupra fluxurilor financiare internaţionale.
Concluzia este ca mărimea şi structura contraposturilor monedei primare (centrale.) sunt
susceptibile de a se modifica în permanentă sub influenta evenimentelor extramonetare.

48
4.1.3 contraposturile "masei monetare în sens restrâns" M1 şi ale "masei monetare în sens larg" – M2
Expresia sintetică sistematică a contraposturilor "masei monetare în sens restrâns" - Ml şi
respectiv, a contraposturilor "masei monetare în sens larg" - ~`v1z este bilanţul consolidat al sistemului
bancar, în care diverse posturi sunt clasificate după un. dublu criteriu: tipul creanţelor şi natura
instituţională a beneficiarilor- creditelor bancare din care s-au născut creanţele respective . Din această
cauză, nomenclatura exactă a contraposturilor masei monetare (în sens restrâns şi în. sens larg) diferă de
la o tară la alta, în funcţie de condiţiile concrete existente în domeniile amintite.

49
4.1.4 Contraposturile agregatelor M3 şi M4. Finanţarea monetară şi finanţarea nemonetară
Până în anul 1914, problema contraposturilor monedei - cunoscută în mod tradiţional sub
denumirea de problema "acoperirii monedei" - s-a pus numai pentru bancnote. Odată cu apariţia
elementelor cuprinse în agregatele monetare M1 şi M2, problema a devenit valabilă pentru toate aceste
elemente, adică pentru toate resursele lichide ale băncilor (depozite la vedere, la termen etc.). De
asemenea, prin apariţia elementelor cuprinse la ora actuală în agregatele M3, M4 etc., problema
contraposturilor se pune pentru toate resursele lichide din economie, indiferent de organismul care le
colectează: bănci sau alte instituţii financiare. Având în vedere că resursele lichide ale băncilor şi ale
celorlalte instituţii financiare constituie active lichide pentru agenţii din sectorul nefinanciar, problema
contraposturilor se pune, deci, pentru toate activele lichide din economie, indiferent de tipul de instituţii
financiare de la care provin aceste active: băncile (comerciale) sau instituţiile financiare cu caracter
nebancar. Problema este, aşadar, mai generala decât simpla problemă a "acoperirii monedei". Recenzarea
tuturor acestor active lichide şi a contraposturilor aferente permite evidenţierea ponderii "finanţării
monetare" şi a "finanţării nemonetare" în totalul fondurilor utilizate în economie într-o anumită perioadă.
Principala noutate adusă de această optică este tratarea asemănătoare a băncilor comerciale
şi a celorlalte tipuri de instituţii financiare care gestionează lichidităţi. Se consideră ca toate activele
lichide create de suprastructura financiară dezvoltată a economiilor moderne au contraposturi similare cu
cele menţionate în cazul agregatelor monetare Mi şi M2. Căci, aceste active lichide înseşi se aseamănă
foarte mult cu "moneda în sens strict" şi cu "moneda în sens larg".
Principalul studiu prin care se demonstrează că suprastructura financiară dezvoltată a
economiilor moderne creează o gamă largă de active financiare cu grad mare de lichiditate - foarte
asemănătoare cu moneda propriu-zisă - şi că intermediarii financiari nebancari (fonduri de investiţii,
societăţi de asigurare, Trezoreria publică etc.), care emit şi gestionează activele lichide respective, joacă
un anumit rol `"monetar", este "Raportul Radcliffe", elaborat în anul 1959 sub egida Băncii Angliei .
Ideile cuprinse în acest studiu au fost ample discutate, contestate şi aprobate; oricum, difuzarea lor a
contribuit la adoptarea unor agregate monetare din ce în ce mai largi, precum şi la extinderea controlului
exercitat prin politica monetară asupra evoluţiei agregatelor respective. Cu toate acestea, numeroşi autori
au respins ideea asimilării per şi simplu a activelor lichide cu moneda.

4.1.4.1 Creaţia activelor lichide

În primul rând, aparitia contraposturilor agregatelor M3, M4 etc., nu este legata de un
mecanism de creaţie comparabil cu cel descris pentru Mi, mecanism. care poate fi sintetizat prin regula:
"creditele fac depozitele".
Într-adevăr, o bancă comercială creează ea însăşi o parte din propriile sale resurse, căci, după
cum s-a arătat, un depozit suplimentar rezultă dintr-o operaţiune de creditare efectuată de către banca
respectivă. Spre deosebire de bănci, instituţiile financiare nebancare nu dispun decât de resursele
provenite din atragerea de economii lichide de la agenţii nefinanciari. De exemplu, deschiderea unui cont
de economii rezultă din voinţa unui agent nefinanciar şi este evident că nici o casă de economii nu are
posibilitatea de a deschide, doar pentru ca ea doreşte, conturi de economii suplimentare, de natură să îi
sporească resursele. Desigur, unele instituţii financiare nebancare pot emite, pentru a-şi spori resursele,
certificate de investitor, obligaţiuni etc., însă procedeele respective le permit doar să colecteze
disponibilităţile publicului, nu să creeze resurse noi. Pentru a achiziţiona hârtiile de valoare respective,
agenţii economici din sectorul nefinanciar sunt nevoiţi fie să vândă în prealabil alte hârtii de valoare, fie
să utilizeze "moneda în sens strict" pe care o deţin. Deoarece toate tranzacţiile, inclusiv achiziţionarea de
active lichide, provenite de la intermediarii financiari nebancari, necesită "monedă în sens strict" -M1, un
activ lichid de tipul color cuprinse în diferenţele (M3 - M,,), (M:~ - M3) etc., nu poate exista fără ca în
prealabil să exista o cantitate suficientă de. "monedă în sens strict" - M, (instrumente de plată), pe care
băncile şi numai băncile o pot crea. Ca urmare, toate instituţiile financiare nebancare îşi bazează
activitatea pe creaţia monetară prealabilă a băncilor, în timp ce băncile nu au nevoie de instituţiile
financiare nebancare pentru a crea monedă. În al doilea rând, lichiditatea unui activ financiar nu este
comparabilă cu lichiditatea "monedei în sens strict". Noţiunea de "lichiditate" este destul de vagă şi
intuitivă, iar ca urmare se poate utiliza cu sensuri diferite, atât la nivelul microeconomic al unui activ

50
particular sau al unui agent economic luat în mod individual, cât şi la nivelul macroeconomic al
economiei privite în ansamblu. La nivelul întregii economii, noţiunea de "lichiditate" este în mare măsură
o iluzie. Într-adevăr, în cazul în care toţi agenţii economici sau cea mai mare parte a acestora ar dori să-şi
transforme activele lor lichide în monedă, o asemenea conversiune ar fi imposibilă, căci nu. există nici un
mecanism economic sau monetar care să oblige băncile să creeze cantitatea de monedă respective.
Ajustarea s-ar face prin scăderea valorii activelor negociabile sau, în cazul unora dintre ele
(economiile depuse pe librete, certificatele de depozit nominale etc.), ar apărea o criză de lichiditate, care
nu s-ar putea soluţiona decât prin măsuri de natură să. permită statului să salveze instituţiile financiare în
cauză - măsuri care sunt insă exterioare proceselor economică şi monetare normale. Înseamnă că
singurele active lichide cu adevărat convertibile în monedă sunt cele create de bănci pentru clienţii lor,
precum şi activele lichide pe care băncile se angajează în mod expres să le transforme în monedă. Or,
certificatele de investitor, obligaţiunile la purtător etc., n fac parte din această categorie.
Concluzia este că activele lichide emise de instituţiile financiare nebancare si, îndeosebi,
activele negociabile (la purtător), sunt rezultatul unui proces de înlocuire de către agenţii din sectorul
nefinanciar a monedei cu active "lichide"; instituţiile financiare nu fac în acest caz altceva decât să ofere o
gamă întreagă de “produse” financiare susceptibile să îi intereseze pe agenţii din sectorul nefinanciar. şi
nu pare să existe o deosebire profundă de natură între un bon negociabil emis de o instituţie financiară
nebancară, o obligaţiune de stat emisă de Trezoreria publică sau o obligaţiune emisă de o întreprindere,
deşi doar primul figurează în agregatul M3.
Distincţia dintre resursele monetare ale băncilor, pe de o parte, şi celelalte resurse proprii sau
împrumutate pe termen lung de pe piaţa financiară - ale băncilor şi ale instituţiilor financiare nebancare,
pe de altă parte, permite relevarea a două tipuri de finanţare:
a)finanţarea monetară, realizată de bănci pe baza resurselor lor la vedere şi pe termen scurt;
b)finanţarea nemonetară, realizata de bănci şi de instituţiile financiare nebancare pe baza resurselor lor
stabile, proprii sau împrumutate pe termen lung. Ponderea acestor două forme de finanţare nu depinde
de voinţa instituţiilor financiare (bancare sau nebancare), ci de comportamentele financiare şi monetare
ale agenţilor economici. Mai precis, factorul care determină structura finanţării economiei de către
instituţiile financiare (bancare şi nebancare) este structura plasamentelor efectuate de agenţii din sectorul
nefinanciar.
În mod practic, pentru a calcula ponderea finanţării monetare (şi cvasimonetare) asigurate de
bănci agenţilor economici din sectorul nefinanciar, este suficient să se evidenţieze, în pasivul bilanţului
consolidat al sectorului financiar (resursele), următoarele două categorii de elemente:
a) resurse stabile, constituite din fondurile proprii (emisiune de acţiuni, profituri anterior
acumulate etc.);
b) împrumuturi obligatare realizate pe pieţele financiare
4.1.4.2 Natura contraposturilor agregatelor M3 şi M4
Pentru a învedera natura contraposturilor agregatelor M;, M4 etc., este suficient să se
generalizeze cele arătate în cazul agregatelor M1 şi M2. Astfel, şi în cazul instituţiilor financiare
nebancare, categoria “active externe” cuprinde, la el ca în cazul băncilor, soldul tuturor operaţiunilor cu
titluri efectuate de aşezămintele financiare autohtone cu străinătatea. Disponibilităţile instituţiilor
financiare nebancare în străinătate, adică plasamentele acestora în. străinătate, sunt înregistrate în activul
bilanţului instituţiilor respective, iar angajamentele, adică resursele atrase de instituţiile financiare
nebancare autohtone de la agenţii economici străini (depozite, obligaţiuni subscrise etc.), sunt înregistrate
n pasiv.
De asemenea, categoria “credit intern net” cuprinde volumul tuturor finanţărilor nemonetare
realizate de organismele colectoare de lichidităţi: case de economii, fonduri de investiţii etc. Desigur,
însă, că aspectele concrete ale finanţării (durată, dobânzi, garanţii, materializate sau nu în titluri etc.)
diferă de la o categorie de instituţii financiare nebancare la alto (fonduri de investiţii închise, deschise,
societăţi le asigurare etc.), de la o ţară la alta, de la o perioadă de timp la alta etc.
În concluzie, studiul. contraposturilor monedei permite evidenţierea a trei fenomene:
a) creaţia monetară (contraposturile agregatului M1);
b) finanţarea monetară şi cvasimonetară (contraposturile lui M1 şi M2);

51
 c) finanţarea nemonetară (contraposturile unor titluri cuprinse în M3, M4 etc. sau care, în mod
obişnuit, nu sunt cuprinse în agregatele în care operează practica şi analiza monetară). Problema
creaţiei monetare şi a formării ofertei de monedă - se încadrează, desigur, în contextul mai general
reprezentat de celelalte două fenomene amintite.

4.2 Creaţia monetară a băncilor comerciale

Creaţia monetară a băncilor comerciale este rezultatul activităţii sucursalelor şi filialelor
acestor bănci, a serviciului central de trezorerie al fiecărei bănci, precum şi a circuitului bancar în
ansamblul său.

52
4.2.1 Acordarea şi utilizarea creditelor
Activitatea unei bănci comerciale constă, în mare măsură, în acordarea de credite economici,
ceea ce, după cum am arătat, echivalează cu crearea concomitentă a unor resurse proprii ale băncii de
egală valoare.
Este evident că, deoarece este angajat într-o activitate productivă, client beneficiar al
creditului are nevoie de fondurile împrumutate pentru a face anumite plăţi, şi anume fie prin virament
bancar sau cu ajutorul cecurilor, cât furnizorii săi etc., fie în numerar (bancnote, monezi), către salariaţi
etc. În ceea ce îi priveşte, furnizorii, la rândul lor, folosesc sumele încasate pentru plata propriilor
furnizori, a propriilor salariaţi ş.a.m.d.
În modul acesta, destinaţia finală a creditului bancar este de a servi integral pentru formarea
veniturilor distribuite în economie, şi anume după o lege de progresie geometrică simplă; într-adevăr, în
fiecare stadiu al producţie plata diverselor venituri formate în stadiul respectiv constituie cea mai
importantă categorie de cheltuieli efectuate de întreprinderi.
Modul de utilizare a monedei nou create de către întreprinderile care beneficiază iniţial de
creditele bancare care dau naştere monedei respectiv precum şi de către populaţie, care este beneficiara
finală a întregii cantităţi de monedă nou create, constituie, aşadar, un factor esenţial de care depinde
evoluţia masei monetare. Problema acţiunii acestui factor depăşeşte sfera de interes a activităţii unei
sucursale sau filiale bancare, însă prezintă o importantă majoră pentru gestionarea unei bănci în
ansamblul său.

4.2.2 Rolul pieţei interbancare

Întreprinderile şi populaţia, care intră în posesia monedei nou create utilizează această
monedă fie în forma scripturală în care se află, fie modificând forma monedei, prin transformarea totală
sau parţială în numerar (bancnote, monezi) a disponibilităţilor existente în conturile lor bancare. Într-
adevăr, unii agenţi ai economiei (întreprinderile) vor plăti prin viramente bancare, cu ajutorul cecurilor
etc., furnizorii lor, care au cont deschis la aceea bancă sau la altă bancă, vor achita prin virament bancar
impozitele şi celelalte datorii către bugetul statului etc., vor cere conversia disponibilităţilor pe care au în
contul lor la bancă în numerar, pe care îl vor folosi apoi pentru plata salariilor, dividendelor etc.; alţi
agenţi ai economiei (populaţia) vor utiliza numerarul respectiv primit de la întreprinderi cu titlul de
salarii, dividende etc. pentru a efectua plăţi în chiar această formă (numerar) către alta indivizi, pentru a-şi
constitui rezerve băneşti etc., ori vor depune numerarul la o bancă - aceea sau alta - transformându-l din
nou în monedă scripturală ş.a.m.d.
Consecinţa tuturor acestor modalităţi de utilizare a monedei nou create, consecinţă exercitată
asupra băncii care a acordat iniţial creditul, este necesitatea ca banca respectivă să recurgă la rezervele
sale lichide. Banca este nevoită apeleze la rezervele sale lichide fie pentru a furniza clienţilor săi numerar
(bancnote, monezi) solicitat, fie pentru a executa plăţile dispuse de clientelă către alte bănci sau instituţii
financiare.

4.2.3 Nevoia de lichidităţi a sistemului bancar comercial

O anumită bancă comercială poate acorda credite fără a recurge la banca centrală, însă
sistemul bancar comercial în ansamblul său nu se poate dispensa de “ajutorul” băncii centrale. Regula
“creditele fac depozitele” este adevărată, însă procesul de creaţie monetară implică nu numai participarea
băncilor comerciale, care acordă credite economiei, ci şi participarea băncii centrale, care emite monedă
primară, utilizată pentru constituirea rezervelor şi efectuarea de plăţi către alte circuite monetare decât
circuitul bancar.

4.3 Creaţia monetară a băncii centrale

Banca centrală (institutul de emisiune) creează monedă primară în cele două forme ale sale:
1 ) numerar (bancnote şi monezi); şi 2) monedă scripturală, existenta sub formă de depozite în conturile
deschise la banca centrală pe numele băncilor comerciale. O parte din moneda scripturală existentă în
aceste conturi, adică o fracţiune din soldurile creditoare ale conturilor respective, reprezintă rezervele
băncilor comerciale.

53
 Banca centrală poate emite monedă primară fără legătură directă cu nevoile de trezorerie ale
băncilor comerciale; aceasta este o creaţie monetară exogenă, dând naştere la aşa-numita “monedă
primară neîmprumutată” (“non borrowed reserves”). De asemenea, banca centrală poate emite monedă
primară în funcţie de nevoile băncilor comerciale; aceasta este o creaţie monetară endogenă, dând naştere
la aşa-numita "monedă primară împrumutată" (borrowed reserves).
4.3.1 Crearea de "monedă primară neîmprumutată" (non borrowed reserves)
Există două cazuri în care alimentarea băncilor comerciale cu monedă primară este totalmente
exogenă. Primul este cel în care cheltuielile publice, în cel mai larg sens al termenului (cheltuieli de
funcţionare şi cheltuieli de investiţii; cheltuieli ale administraţiei centrale de stat şi cheltuieli ale
administraţiei locale; cheltuieli ale statului ca persoană juridică şi cheltuieli ale întreprinderilor de stat
etc.), sunt finanţate prin credite acordate în mod direct de banca centrală Trezoreriei publice, ori prin
cumpărarea de titluri publice de către banca centrală. A1 doilea caz este cel în care balanţa de plăti
externe - de asemenea, în cel mai larg sens al termenului (importurile şi exporturile de mărfuri; intrările şi
ieşirile de capitaluri etc.) - este excedentară.
In cazul în care bugetul consolidat al statului înregistrează un deficit, banca centrală este
adesea obligată să intervină, fie prin credite directe acordate Trezoreriei publice, fie prin cumpărare de
titluri publice.
1) Creditele directe acordate Trezoreriei publice de către banca centrală determină
alimentarea contului Trezoreriei publice deschis la banca centrală. Ca urmare, Trezoreria publică va
efectua volum sporit de plăţi, care vor majora încasările agenţilor economici. Moneda creată de banca
centrală în favoarea Trezoreriei publice se va repartiza, deci, în bancnote şi monezi, pe de o parte, şi în
disponibilităţi în cont, pe de altă parte, în funcţie de preferinţele agenţilor economici. În măsura în care
această monedă nou creată de către banca centrală nu îmbracă forma numerarului (bancnote şi
monezi), ci rămâne în formă scripturală, ea alimentează depozitele existente la băncile comerciale,
adică resursele sistemului bancar comercial. În modul acesta, creaţia monetară a băncii centrale în
folosul Trezoreriei publice "creează" depozite la băncile comerciale, ceea ce duce la ameliorarea
lichidităţii acestora din urmă.
2) Cumpărările de titluri publice de pe piaţa monetară de către banca centrală
constituie a doua modalitate prin care banca centrală poate ajuta Trezoreria publică. în economiile
moderne, banca centrală nu cumpără, de regulă, titluri publice în mod direct de la Trezoreria statului,
însă ea poate achiziţiona asemenea titluri de la băncile comerciale. Această practică, dezvoltată mai
ales în ţările anglo-saxone, este numită "open market".
Astfel, banca centrală iniţiază cumpărarea de titluri publice de pe piaţa monetară, adică de pe
piaţa monedei primare. Deoarece această piaţă este foarte sensibilă, cererea de titluri din partea băncii
centrale face ca preţul titlurilor publice aflate în patrimonial băncilor comerciale să crească imediat. Ca
urmare, băncile comerciale vor încerca să vândă titluri băncii centrale, ceea ce le permite să-şi procure
moneda primară necesară pentru alimentarea rezervelor, operaţiune care interesează şi Trezoreria publică.
Într-adevăr, băncile comerciale vor utiliza în mod cent lichidităţile suplimentare, obţinute de
la banca centrală, pentru a acorda noi credite întreprinderilor Ai a achiziţiona noi titluri de la Trezoreria
publică. Ca urmare, în cazul în care Trezoreria publică intenţionează să lanseze noi titluri de stat, faptul ca
banca centrală a efectuat deja cumpărări de titluri de la băncile comerciale îi va permite să plaseze mai
uşor la bănci noile titluri.
Pe de altă parte, creditele acordate de băncile comerciale întreprinderilor sau Trezoreriei
publice vor permite beneficiarilor creditelor respective să efectueze diverse plăţi, ceea ce face ca moneda
nou creată de banca centrală să ajungă în final în posesia agenţilor economici.
În ambele cazuri, băncile comerciale ajung, aşadar, în posesia unor resurse suplimentare, ceea
ce le incită să-şi sporească propriile credite acordate economici. Creşterea volumului creditelor acordate
de băncile comerciale economiei echivalează, însă, cu creşterea propriei creaţii monetare, care se relevă,
astfel, a fi prelungirea creaţiei monetare a băncii centrale.
Excedentul balanţei de plăti cu străinătatea influenţează ere r monetară a băncii centrale în
mod asemănător.
Astfel, în cazul în care operaţiunile comercial şi financiare efectuate străinătatea dau naştere

54
unui excedent al balanţei de plăti externe, băncile comerciale beneficiază de un aport de valută provenită
din exterior. Într-adevăr, o mare parte din operaţiunile în valută ale rezidenţilor se derulează prin bănci,
care beneficiază în modul acesta de intrări de monede străine (valute) şi de titluri de creanţă asupra
străinătăţii (devize).
Băncile comerciale pot să păstreze această valută, ori pot să o vândă pe piaţa valutară altor
bănci sau băncii centrale, care cumpără valută în cadrul operaţiunilor sale de susţinere a cursului monedei
naţionale şi al operaţiunilor de gestionare a rezervei valutare oficiale etc. În situaţia în care banca centrală
cumpără valută, ea cedează în schimb monedă naţională, care alimentează rezervele băncilor comerciale.
Ca urmare, la fel ca în cazul anterior, băncile comerciale vor fi incitate să acorde noi credite, ceea ce va
face ca în final să beneficieze de noi depozite (resurse), corespunzător poziţiei lor pe piaţă. Lichiditatea
bănci comerciale este, deci, şi în acest caz, ameliorată, iar aceasta fără ca băncile comerciale să fie nevoite
să împrumute direct resurse de la banca centrală.
Creaţia monetară iniţiată de banca centrală în cele două cazuri prezentate mai sus este
calificată ca fiind exogenă, căci nu are legătură directă cu necesarul de monedă şi de credite al economiei.

4.3.2 Crearea de "monedă primară împrumutată" (borrowed reserves)

În situaţia în care aprovizionarea exogenă cu monedă primară a bănci comerciale este
insuficientă, acestea sunt nevoite să împrumute lichidităţi de banca centrală. Aceste împrumuturi de
refinanţare pot fi contractate fie în mod direct, fie indirect, prin tranzacţiile efectuate pe o piaţă controlată
de banca centrală: piaţa monetară. Astfel, în primul rând, băncile comerciale pot resconta parte din
portofoliul lor de titluri emise de întreprinderi, adică pot vinde titlurile respective băncii centrale.
.Dobânda practicată în aceste operaţiuni este fixată unilateral de banca centrală şi se numeşte "taxa de
rescont". De regulă, operaţiunile de rescont sunt limitate la anumite categorii de titluri, iar volumul lor
este plafonat. De asemenea, băncile comerciale pot împrumuta în mod direct de la banca centrală
resursele lichide de care au nevoie (aşa numitele credite de refinanţare), sub formă de credite în cont.
În al doilea rind, banca centrală poate interveni pe piaţa monetară, cumpărând de la băncile
comerciale titlurile private -- rescontabile sau nu - pe care acestea din urmă le deţin în portofoliu. Este
evident că în cazul în care cumpără titluri de la băncile comerciale, banca centrală alimentează sistemul
bancar comercial cu lichidităţi suplimentare. Dobânda practicată în aceste operaţiuni este o dobândă
variabilă, în funcţie de situaţia pieţei.

4.3.3 Semnificaţia distincţiei între "moneda primară împrumutată" şi "moneda primară neîmprumutată"
Denumirile de "monedă primară împrumutată" ("borrowed reserves") şi "monedă primară
neîmprumutată" ("non borrowed reserves") s-au impus ca urmare a practicii din S.U.A., unde cele două
tipuri de operaţiuni-descrise mai sus se disting destul de net. Astfel, în această ţară, toate operaţiunile
de·cumpărare de titluri publice de pe piaţa monetară, numite operaţiuni de "open market", se efectuează la
iniţiativa băncii centrale, procurând băncilor comerciale "rezerve neîmprumutate" ("non borrowed
reserves"). Spre deosebire de acestea, operaţiunile de rescontare a titlurilor private la banca centrală
("discount window"), efectuate de băncile comerciale, sunt considerate a fi la originea "rezervelor
împrumutate" ("borrowed reserves") ale acestora din urmă.
În alte ţări, distincţia dintre cele două tipuri de operaţiuni este mai puţin netă. În România, de
exemplu, atât titlurile private, cât şi titlurile publice se folosesc pe scară redusă. Ca urmare, în perioada
1991-1998, băncile comerciale au obţinut lichidităţi de la banca centrală exclusiv sub forma creditelor
directe: a) credite structurale; b) credite de licitaţie; c) credite speciale; d) credite lombard. În prezent, în
contextul evoluţiilor înregistrate în ultima perioadă de piaţa monetară interbancară şi de piaţa secundară a
titlurilor de stat, operaţiunile de refinanţare a băncilor comerciale la banca centrală sunt de două tipuri: a)
credite directe (credite speciale şi credite lombard); b) operaţiuni de piaţa (open market). În aceste
conditii, caracterul exogen al creaţiei monetară a Băncii Naţionale a României a fost în perioada 1991-
1998 mai puţin net decât în cazul ţărilor anglo-saxone, deoarece această creaţie monetară a fort mai legată
de nevoile de lichidităţi ale băncilor comerciale, decât de nevoile '1'rezoreriei publice. Oricum, în cazul
României, până acum a fost dificil, deci, să se deosebească "rezervele împrumutate" de "rezervele
neîmprumutate". Situaţia este similară şi cu alta ţări (de exemplu, Franţa).

55
 Se poate totuşi consideră în mod convenţional ca acele intervenţii alt băncii centrale care
constau în cumpărări de efecte publice pe piaţa monetari sunt la originea unei emisiuni de "monedă
primară neîmprumutată" ("nor borrowed reserves"), iar acele intervenţii care constau în cumpărări de
efecte private sunt la originea "monedei primare împrumutate" ("borrowed reserves").

4.4 Oferta de monedă

Una din problemele cele mai controversate ale analizei creaţiei monetară este cea a iniţiativei
acestui proces. Mai precis, problema care se pune este a şti dacă oferta de monedă este declanşată de o
nevoie a economiei, pe care băncile comerciale o sesizează şi la care ele reacţionează, ceea ce le oblige să
recurgă la rândul lor, la banca centrală, pentru a-şi asigura lichiditatea, ori oferta de monedă este exogenă
şi, deci, controlată în întregime de banca centrală, care furnizând lichidităţi băncilor comerciale,
determină accelerarea sau încetinirea întregii creaţii monetare.
În realitate, crearea monedei presupune conlucrarea între băncile comerciale şi banca centrală:
primele acceptă să acorde credite economiei, iar cea din urmă accepta să emită monedă primară în folosul
băncilor comerciale sau al Trezoreriei publice. Moneda scripturală, creată de băncile comerciale şi
moneda primară, creată de banca centrală sunt, aşadar, forme monetare strâns legate.

56
4.4.1 Multiplicatorul depozitelor şi al creditelor
"Multiplicatorul depozitelor şi al creditelor" este un concept şi un instrument analitic care a
dominat mult timp analiza ofertei de monedă. În prezent, el este adesea contestat ca explicafic a
procesului de creaţie monetară, însă continuă să fie folosit pe scară destul de largă atât în teoria monetară,
cât şi în analiza monetară aplicativă. Căci, în pofida limitelor sale, "multiplicatorul depozitelor şi al
creditelor" are avantajul că evidenţiază faptul că şi atunci când băncile comerciale acordă credite pe baza
resurselor lor prealabile ("depozitele fac creditele"), se ajunge, până la urmă, în situaţia în care are loc
fenomenul invers ("creditele fac depozitele").
Să presupunem că iniţial are loc o creştere a depozitelor bancare, şi anume în mod
independent de activitatea băncilor comerciale. Există două împrejurări care pot duce la aparitia acestei
creşteri “exogene" a depozitelor: 1 ) finanţarea de către banca centrală a deficitului Trezoreriei publice;
aceasta din urmă îşi achită 1'urnizorii, creditorii etc., ceea ce alimentează, la rândul său, conturile bancare
ale agenţilor economici respectivi; şi 2) intrările de valută, provenite de la cumpărătorii străini de mărfuri
autohtone, care achită în modal acesta bunurile exportate de tara în cauză; valuta este vândută băncilor,
care, la rândul lor, o vând băncii centrale; pe de altă parte, băncile comerciale alimentează contul
clienţilor lor cu echivalentul în monedă naţională al valutei cumpărate de la aceştia.
Să mai presupunem că agenţii economici menţin un raport constant între numerar (bancnote,
monezi) şi monedă scripturală (depozite) şi că băncile comerciale constituie doar un volum de rezerve
lichide egal cu volumul obligatoriu (altfel spus, băncile comerciale nu dispun de rezerve facultative).
Mecanismu1 procesului de multiplicare poate fi descris după cum urmează:
1) Băncile comerciale, care înregistrează în evidentele lor aparitia unui nou depozit, îşi constituie
rezervele obligatorii aferente;
2) Deoarece rezervele obligatorii reprezintă doar o fracţiune din depozitele suplimentare, băncile
comerciale pot utiliza diferenţa pentru a acorda noi credite;
3) Creditele duc la creaţia de monedă scripturală suplimentară, pe care beneficiarii creditelor respective o
menţin parţial în această formă, iar parţial o transformă în numerar (bancnote, monezi);
4) Băncile comerciale înregistrează, deci, apariţia unui nou val de depozite; ele trebuie să constituie
rezerve obligatorii şi pot să acorde cu împrumut diferenţa ş.a.m.d.
Procesul se amortizează însă în timp, căci fiecare val de credite creează băncilor un volum de
resurse din ce în ce mai mic.
Analiza "multiplicatorului depozitelor şi al creditelor" prezintă numeroase avantaje:
1) Relevă rolul creator de monedă al băncilor comerciale, rol care nu apare cu claritate în
comportamentul fiecărei bănci în parte, ci doar în însuşi procesul de expansiune a creditului bancar. Intr-
adevăr, analiza multiplicatorului arată că creditele acordate de fiecare bancă sunt limitate de resursele
băncii respective, însă aceste resurse dau naştere, la fel ca şi creaţia iniţială de monedă primară a băncii
centrale, nu numai la creditele proprii ale băncii în cauză, ci şi la creditele acordate de alte bănci
clienţilor lor. Puterea de a crea monedă a băncilor comerciale apare, aşadar, cu toată claritatea.
2) Învederează că importanta expansiunii monetare depinde în principal de gradul de maturitate monetară
a agenţilor economici. De exemplu, sistemul bancar englez a dobândit o mare putere în secolul al XIX-
lea, în cadrul unui sistem de credit naţional şi internaţional a cărui formare a fost în contradicţie cu
mecanismul de emisiune a monedei legale existent la aceea dată în Anglia, mecanism care era foarte
legat de aur. Or, publicul englez a acceptat, cu mult timp înainte de cel din alte ţări, plăţile fără numerar,
ceea ce a adus la un coeficient "e" mic si, deci, la un multiplicator mare.
3) Arată rolul autorităţii monetare, care, pe de o parte, emite monedă primară, iar pe de altă parte,
stabileşte coeficientul rezervelor obligatorii, având astfel, atât puterea de a declanşa procesul de creaţie
monetară, cât şi puterea de a-i modula amploarea.
Cu toate acestea, valoarea explicativă a conceptului şi instrumentului analitic reprezentat de
"multiplicatorul depozitelor şi al creditelor " a fost puternic contestată, mai ales în ceea ce priveşte
aptitudinea sa de a constitui o explicaţie exhaustivă a creaţiei monetare:
1) După cum s-a arătat, la originea procesului de creaţie monetară se află 0 operaţiune a băncii
centrale, care sporeşte cantitatea de monedă pusă la dispoziţia populaţiei. La rândul său,
populaţia îşi sporeşte depozitele constituite la bănci, care reacţionează la amintita creştere a

57
 depozitelor.
Prezentarea de mai sus estompează insă rolul băncilor comerciale, deoarece insistă asupra
automatismului procesului, neglijând comportamentul băncilor, care este mult mai complex decât
sugerează simpla descriere de mai sus a reacţiei mecanice la creşterea depozitelor. Într-adevăr, băncile pot
decide să acorde sau nu credite, în funcţie de condiţiile de pe piaţa creditului, conditii care pot să fie sau
să nu fie avantajoase pentru ele. Cu alte cuvinte, un anumit rol în procesul de creaţie monetară joacă şi
rata dobânzii, ceea ce în analiza efectuată cu ajutorul multiplicatorului se estompează.
2) Este puţin realist să se considere că activitatea de creditare este Boar rezultanta automatică a
situaţiei trezoreriei băncilor comerciale. În realitate, bănci1e comerciale răspund cererilor
clienţilor lor şi au o-anumită marjă de manevră în alegerea căilor prin care îşi procură
lichidităţile. Ca urmare, în numeroase cazuri, moneda (scripturală) creată de băncile comerciale
este cea care declanseazy recursul la moneda primară, nu invers.
3) În fine, însăşi existenţa unui proces presupune că acesta se desfăşoară în timp. Ţinând seama de
interesul băncilor comerciale de a avea un bilanţ echilibrat, precum şi de faptul că ele încearcă
în primul rând sa deţină un volum cât mai redus de lichidităţi neproductive, înseamnă ca între
rezervele şi depozitele băncilor comerciale există întotdeauna o relaţie destul de strictă. Or,
multiplicatorul este o măsură a intensităţii acestei legături la un moment dat, nu o explicaţie a
creaţie monetare realizate într-o perioadă de timp. Cu alte cuvinte, conceptul şi instrumentul
analitic reprezentat de "multiplicatorul depozitelor şi al creditelor" constituie o abordare statică,
nu dinamică, a creaţiei monetare Elaborarea unei explicaţii dinamice a procesului de creaţie
monetară necesită adoptarea unor ipoteze mai complexe cu privire la comportamentul băncilor.

4.4.2 Influenţa ratei dobânzii asupra ofertei de monedă

O bancă comercială trebuie să aibă o activitate rentabilă. Ea urmăreşte să obţină profit, iar în
acest scop operează cu scadentele creditelor pe care le acordă, cu termenele depozitelor pe care le
primeşte, cu dobânzile respective, cu taxele şi comisioanele percepute etc. Băncile comerciale nu au, deci,
un comportament pasiv fată de banca centrală.
Băncile comerciale acordă credite economiei, pentru care percep o anumită dobândă; de
asemenea ele angajează credite de refinanţare de la banca centrală (prin vânzarea unor titluri; în mod
direct; sub formă de credite în cont; etc.), care le permit să-şi procure lichidităţile necesare şi pentru care
plătesc o anumită dobândă.
Activitatea unei bănci comerciale este rentabilă doar în cazul în care valoarea dobânzilor
încasate de aceasta este mai mare decât valoarea dobânzilor plătite. Ca urmare, analiza microeconomică,
bazată pe mărimi marginale, poate fi extinsă şi la cazul unei bănci comerciale. În termenii acestei analize,
costurile marginale sunt la început descrescătoare, iar apoi crescătoare, pe când veniturile marginale sunt
constante, deoarece depind de preţul existent pe piaţă, preţ care, în cazul unei bănci comerciale, este
reprezentat de rata dobânzii

4.4.3 Rolul monetar al Trezoreriei publice

Trezoreria publică are o certă putere monetară. Analiza acestei puteri se confruntă însă cu
două dificultăţi.
Prima se referă la definirea relaţiilor dintre Trezoreria publică, în calitatea sa de personificare
financiară a statului, pe de o parte, şi sistemul bancar, în calitatea sa de centru creator de monedă, pe de
altă parte. Într-adevăr, principala funcţie a Trezoreriei publice este realizarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor statului; acest rol este important, însă este unul pur fiscal, nu monetar. În caz de deficit
bugetar, acest rol fiscal dobândeşte totuşi şi un aspect monetar. Într-adevăr, în acest din urmă caz,
Trezoreria publică determină, prin împrumuturile pe care le contractează, atât o creaţie de monedă
primară, cât şi o creaţie de monedă scripturală. Cu toate acestea, ar fi eronat să se considere că, în cazul
respectiv Trezoreria publică este ea însăşi centrul creator al formelor monetare amintite. Chiar dacă nici
banca centrală şi nici băncile comerciale nu au posibilitatea să refuze finanţarea monetară solicitată de
Trezoreria publică, obiectivele, criteriile de acţiune şi funcţiile băncii centrale şi ale băncilor comerciale,
pe de o parte, şi obiectivele, criteriile de acţiune şi funcţiile Trezoreriei publice, pe de altă parte, sunt net

58
diferite. Astfel, în timp ce Trezoreria publică încearcă să acopere în bune condiţiuni cheltuielile statului,
banca centrală are misiunea de a proteja valoarea internă şi externă a monedei naţionale. În ceea ce
priveşte băncile comerciale, ele se preocupă în primul rând de propriul lor profit. În plus recursul
Trezorerie publice la banca centrală este limitat, de regulă, de prevederi legale destul de stricte.
În consecinţă, modelul ofertei de monedă trebuie să permită deosebirea clară a rolului
Trezoreriei publice ca debitor şi rolul sistemului bancar ca producător de monedă.
A doua dificultate ţine de faptul că, în unele ţări (SUA, Franţa etc.), Trezoreria Publică
deschide anumite tipuri de conturi asemănătoare cu conturile bancare la vedere (de exemplu, conturile de
cecuri poştale, conturile speciale d trezorerie, deschise unor regii publice autonome etc.) sau emite ea
însăşi unele tipuri de semne monetare. Depozitele existente în conturile respective sunt depozite la vedere
şi, deci, fac parte din masa monetară, la fel cum fac parte din masa monetară şi categoriile de numerar
emise de Trezoreria publică.

59
Capitolul 5 SISTEMUL BANCAR ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE
LA ECONOMIA DE PIAŢĂ

Pregătirea mediului unei economii de piaţă presupune remodelarea şi înlocuirea vechiului

sistem economic cu unul nou, bazat pe un cadru instituţional cu sisteme financiare, bancare, monetare şi
valutare specifice economiei de piaţă.
Procesul de remodelare a sistemului bancar a vizat, pe de o parte, crearea unui sistem bancar
specific economiei de piaţă, iar pe de altă parte armonizarea legislaţiei româneşti cu aceea a ţărilor din
Uniunea Europeană.
Remodelarea sistemului bancar românesc a vizat în principal următoarele aspecte:
 Restructurarea sistemului bancar;
 Reglementarea, autorizarea şi supravegherea activităţii bancare.

5.1 Restructurarea sistemului bancar

Procesul de restructurare a sistemului bancar a debutat încă de la sfârşitul anului 1990, când
Banca Comercială Română (B.C.R.) nou înfiinţată a preluat funcţia comercială pe care o desfăşura până
atunci Banca Naţională.
Fostele bănci de stat specializate (Banca Română pentru Comerţ Exterior, Banca Agricolă,
Banca de Investiţii) au fost transformate în bănci comerciale, putând efectua toate operaţiunile bancare
fără a mai ţine cont de specializarea sectorială avută.
Odată cu adoptarea celor două legi bancare – Legea privind activitatea bancară şi Legea
privind Statutul Băncii Naţionale, care au intrat în vigoare la 3 mai 1991 (modificate ulterior prin Legea
nr. 58 / 1998 privind activitatea bancară şi Legea 101 / 1998 privind Statutul Băncii Naţionale a
României, s-a consfinţit crearea unui sistem bancar pe două niveluri, de tip occidental, bazat pe principiul
universalităţii băncilor.
Prin lege, Banca Naţională a României a căpătat autonomie faţă de puterea executivă, astfel:
• Are personalitate juridică;
• Este unicul organ de emisiune, elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară,
valutară, de credit, de plată, precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială a
societăţilor bancare;
• Este un organ consultativ în procesul de elaborare a actelor normative ale autorităţilor
publice, care privesc direct politica monetară, activitatea bancară, regimul valutar şi
datoria publică;
• Conducerea Băncii Naţionale este asigurată de un Consiliu de Administraţie numit de
Parlament, membrii Consiliului de administraţie nu pot fi parlamentari sau membrii
unui partid politic.
Băncile comerciale au statut de societăţi comerciale pe acţiuni şi funcţionează în baza Legii nr.
31 / 1990 privind societăţile comerciale i şi a Legea nr. 58 / 1998 – Legea bancară.
Băncile comerciale se pot constitui cu aport parţial sau total de capital autohton, privat sau
străin. Băncile comerciale sunt independente, având dreptul să se implice în diverse operaţiuni bancare cu
condiţia respectării reglementărilor bancare emise de Banca Naţională a României.
Procesul de privatizare a băncilor comerciale cu capital de stat s-a dovedit a fi un proces
anevoios, abia în luna mai 1997 fiind adoptată Legea privind privatizarea băncilor comerciale cu capital
de stat.
În luna august 1998 s-a declanşat procesul de privatizare a Băncii Române pentru Dezvoltare
(BRD) – proces încheiat în decembrie 1998 prin preluarea a 51 % din acţiuni de către Société Générale şi
a Bankpost, urmând a fi privatizată Banca Agricolă, Banca Comercială şi Bancorex.
Procesul de restructurare a vizat şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), care a fost
reorganizată începând din iulie 1996 ca societate bancară pe acţiuni, având ca obiect de activitate
atragerea, păstrarea şi fructificarea economiilor populaţiei şi a disponibilităţilor persoanelor juridice.

60
 Modernizarea sistemului de plăţi prin introducerea unor instrumente specifice economiei de
piaţă: cambia, cecul şi biletul la ordin a fost însoţită de deschiderea Casei de compensaţie interbancară de
către Banca Naţională, prin care schimbul de plăţi interbancare este intermediat de către Banca Naţională,
care coordonează şi administrează 41 de Case de compensaţii judeţene şi Centrul informatic al
compensării şi decontării.
Şedinţele de compensare se ţin zilnic. Mecanismul a asigurat o îmbunătăţire a sistemului de
decontări interbancare prin creşterea vitezei de decontare, siguranţa decontărilor şi reducerea costurilor de
operare.
Pentru eliminarea riscului în procesul de decontări interbancare (emiterea de instrumente de
plată fără acoperire sau cecuri fără autorizarea trasului, încasarea unor instrumente furate, anulate,
pierdute) s-a organizat şi funcţionează, la Banca Naţională, Centrala Incidentelor de plăţi (CIP) începând
cu luna februarie 1997.
CIP gestionează Fişierul Naţional de Plăţi (FNIP) pe trei componente:
 Fişierul Naţional de Cecuri;
 Fişierul Naţional de Cambii;
 Fişierul Naţional de Bilete la ordin.
Ca urmare a recomandărilor Uniunii Europene în cursul anului 1996 s-a înfiinţat Fondul de
garantare a depozitelor populaţiei în sistemul bancar. Spre deosebire de CEC, la care depozitele sunt
garantate integral de stat, depozitele populaţiei la bănci sunt garantate în limita unui plafon care este
modificat semestrial prin indexarea acestuia cu indicele preţurilor de consum, în limita plafonului
incluzându-se şi dobânda aferentă depozitului.
Începând cu anul 1998 s-a introdus un nou plan de conturi bazat pe principii contabile
moderne, care corespunde legislaţiei Comunitare în domeniu, precum şi unele norme metodologice de
ţinere a evidenţei contabile de către bănci.

5.2 Reglementarea, autorizarea şi supravegherea activităţii bancare

Activitatea de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare are
ca obiectiv central menţinerea stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem bancar.
Reglementările elaborate de Banca Naţională sunt aliniate la standardele internaţionale în
materie, fiind în concordanţă atât cu principiile generale stabilite de Comitetul de la Basel3 privind
activitatea de supraveghere bancară, cât şi cu Directivele Uniunii Europene privind reglementările
activităţii instituţiilor financiare şi de credit.
Ansamblul acestor reglementări are un caracter deosebit, întrucât se porneşte de la o abordare
a rolului Băncii Naţionale fundamental diferit de acel practicat în economiile centralizate.
În economiile de piaţă, reglementarea şi supravegherea activităţii bancare fie că este executată
de Banca Centrală, fie de o entitate distinctă, nu se aseamănă cu funcţia de control ierarhic.
Băncile comerciale sunt entităţi autonome, care desfăşoară o activitate cu scop lucrativ în
limitele legilor ţării. Spre deosebire de alte tipuri de întreprinderi bancare, băncilor li se încredinţează
resurse băneşti de către alţi agenţi economici şi de către populaţie – de aceea reglementarea activităţii
băncilor este mai severă, mai riguroasă, dar nu se îndepărtează de la principiile generale care guvernează
economia de piaţă.
Banca Naţională a României a finalizat practic la finele anului 1995 activitatea de
reglementare prudenţială prin aprobarea Normelor nr. 2 / 1996 privind procedura decăderii din calitatea
de fondator, administrator şi cenzor al societăţilor bancare şi normele nr. 3 / 1996 privind procedura
reorganizării şi lichidării judiciare a societăţilor bancare.
În perioada 1992 – 1996 Banca Naţională a elaborat o serie de norme necesare instituirii
prudenţei în domeniul bancar:
 Adecvarea capitalului (solvabilitatea): fondurile proprii ale unei societăţi
bancare, formate din capitalul propriu şi capitalul suplimentar trebuie să

3
Comitetul de la Basel a fost creat în 1974 de către băncile centrale din ţările membre ale „Grupului celor 10”

61
 reprezinte cel puţin 8 % din totalul activelor şi al elementelor din afara bilanţului
ponderate în funcţie de gradul de risc;
 Expunerile mari: împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot depăşi,
cumulate, 20 % din totalul fondurilor proprii ale băncii, împrumuturile acordate
persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca nu pot depăşi, pe total, 20 % din
totalul fondurilor proprii ale băncii;
 Expunerea valutară: la sfârşitul fiecărei zile lucrătoare, poziţia valutară totală nu
poate depăşi 10 % din totalul fondurilor proprii ale băncii;
 Participarea unei societăţi bancare la capitalul social al societăţilor
nebancare: nu poate depăşi 20 % din capitalul unei firme care nu are legătură cu
activitatea bancară;
 Participarea unei societăţi bancare la capitalul altei bănci: până la maximum
5 % din capitalul acesteia, cu condiţia participării şi a unei societăţi bancare
persoană juridică străină sau a unei instituţii financiare internaţionale;
 Clasificarea împrumuturilor (creditelor) acordate: în funcţie de riscul
acestora, pe 5 categorii: „standard”, „în observaţie”, „substantard”,
„îndoielnic”, „pierdere”;
 Rezerva generală pentru riscul de credit şi provizioanele specifice de risc:
privesc nevoile de asigurare a băncilor împotriva riscurilor la creditele acordate;
 Regulament privind împrumuturile acordate debitorilor aflaţi în relaţii
speciale cu societăţile bancare;
 Reguli privind pregătirea şi experienţa profesională necesare asigurării
calităţii şi activităţii eficiente a conducătorilor de bancă.
În domeniul autorizării constituirii de noi societăţi bancare s-a pus accent pe latura calitativă,
au fost autorizate numai băncile care au îndeplinit exigenţele impuse de Banca Naţională.
În vederea intensificării concurenţei în sistemul bancar a fost autorizată înfiinţarea unor
sucursale şi filiale ale unor prestigioase societăţi bancare străine. Astfel, la data de 31 decembrie 1997
funcţionau un număr de 43 societăţi bancare.
Politica exigentă în domeniul autorizării a permis în linii mari evitarea crizelor financiare,
sistemul bancar rămânând relativ solid în ciuda unor probleme ale unor bănci: Dacia Felix, Credit Bank, a
căror situaţie financiară a dus la încetare de plăţi, precum şi cel al Băncii Agricole care a fost expusă
riscului de credit ca urmare a obligării acesteia, prin acte normative, să crediteze agricultura; în aceeaşi
situaţie este şi Bancorex, care a finanţat prioritar sectorul energetic.
Având în vedere exigenţele privind volumul capitalului social, Banca Naţională a decis, încă
din 1992, ca nivelul minim al capitalului subscris să fie echivalentul a 5 mil. ECU, aliniat standardelor
comunitare
În consecinţă, nivelul minim al capitalului, exprimat în lei, a fost majorat la 50 mld. Lei
începând cu luna mai 1997. această orientare a evitat proliferarea de bănci slabe, cu o bază de capital
insuficientă, care ar fi putut pune în pericol viabilitatea sistemului bancar.
În paralel cu apariţia de noi bănci, cu capital privat, a avut loc şi majorarea capitalului băncilor
de stat, prin emisiuni de acţiuni. În 1994 capitalul acestor bănci a crescut pe baza unor injecţii din partea
statului de circa 77 mld. lei, ceea ce a condus la creşterea fondurilor proprii cu peste 136 % faţă de anul
anterior, fiind anul cu cea mai mare creştere reală din perioada 1990 – 1994.
Supravegherea prudenţială a societăţilor bancare s-a făcut de către Banca Naţională, atât pe
baza raportărilor băncilor comerciale, dar mai ales prin inspecţii la faţa locului, care reprezintă cea mai
complexă formă de supraveghere.
Obiectivele urmărite de echipele de control sunt asemănătoare cu cele folosite în practica
internaţională: calitatea activelor, calitatea managementului, solvabilitatea, lichiditatea, adecvarea
capitalului, câştigurile.
Deşi deficienţele constatate nu au fost de natură să pună în pericol stabilitatea şi poziţia
financiară a societăţilor bancare, acestea au scos la iveală lipsa de maturitate şi loialitate a

62
managementului bancar, situaţie care a determinat ca Banca Naţională să emită noi norme mai stricte cu
privire la autorizarea societăţilor bancare (Normele nr. 6 / 1995).
Prin normele emise, Banca Naţională pune condiţii exigente conducerii băncilor referitoare la
onorabilitatea, calificarea şi experienţa profesională, a fondatorilor şi acţionarilor care trebuie să
constituie adevăraţii giranţi ai gestiunii sănătoase şi prudente a societăţii bancare.
5.3 Băncile comerciale.

Băncile comerciale au apărut în accepţiune modernă în legătura cu desfăşurarea comerţului şi

acumularea de mari capitaluri băneşti, expresie a desfăşurării producţiei, intensificării schimburilor
comerciale şi expansiunilor economice. Participând la dezvoltarea operaţiilor comerciale prin intermediul
titlurilor cambiale în mod firesc aceste bănci s-au numit bănci comerciale.
În epoca contemporană locul şi rolul băncilor comerciale sunt strâns legate de calitatea lor de
intermediari, în perspectiva relaţiei economii-investiţii, fundamentală pentru creşterea economică.
Mobilizarea resurselor băneşti ale agenţilor economici şi ale populaţiei la dispoziţia şi prin intermediul
băncilor comerciale este premiza economică primordială a realizării de economii care se constituie în
dublă ipostază:

a) Neconsumate, ale perioadei curente;

b) Ca o cerere potenţială pentru producţia viitoare.

Agenţii economici recurg la capitaluri proprii şi la credite bancare, în procesul de reciclare şi

valorificare a capitalurilor băneşti de economie. Deci banii sunt materie primă pentru producerea banilor.
În acest mod se creează premizele unei ample redistribuiri a capitalurilor băneşti printr-o reţea
de intermediari care în exclusivitate, sau cu preponderenţă în cadrul sistemului bancar, s-au constituit în
reţeaua băncilor comerciale sau de depozit.

63
5.4 Operaţii bancare.

Băncile comerciale efectuează următoarele operaţiuni:

1. Operaţii pasive, care constau în formarea capitalului propriu, atragerea depunerilor şi rescontul;
2. Operaţii active, operaţii de creditare şi de plasament care se derulează pe baza depozitelor bancare
constituite;
3. Operaţii comerciale şi de comision constituie un grup special de operaţii ale băncilor comerciale care
privesc tranzacţiile de vânzare-cumpărare de devize efectuate cu prilejul mijlocirii de plăţi
internaţionale

1. Operaţii pasive: A) -formarea capitalurilor proprii

Băncile comerciale, ca persoane juridice, sunt societăţi pe acţiuni care îşi constituie capitalul
prin 3 modalităţi:
a) Pe baza capitalului social;
b) Pe baza fondului de rezervă;
c) Pe baza provizioanelor.

Principala caracteristică a băncilor comerciale este că în cadrul resurselor proprii, capitalul

propriu deţine cea mai mare pondere. Este mai puţin semnificativă capitalizarea profitului bancar, ca
modalitate de reciclare şi valorificare capitalurilor băneşti depuse. Banca comercială îşi constituie fond de
rezervă pentru acoperirea unor pierderi, generate în principal de insolvabilitatea unor debitori. Resursele
proprii, constituite sub forma fondului de rezervă, ating la băncile comerciale o mărime egală cu capitalul
social. Această dimensiune a fondului de rezervă se justifică prin varietatea riscurilor bancare. Pentru
menţinerea unui anumit plafon de lichidităţi corelat cu o stare prudenţială, băncile recurg la constituirea
de provizioane (ele pot fi reglementate şi se constituie în baza unor acte normative care urmăresc
amplificarea capitalurilor proprii) sau pot fi provizioane de risc pe baza lor putând fi acoperite pierderi
bancare care pot fi anticipate nerecunoscându-se mărimea şi momentul producerii acestor pierderi.

Operaţii pasive: B) –atragerea depozitelor

Distingem 3 feluri de depozite:
a- La vedere;
b- La termen;
c- Prin cont curent.

a- Se caracterizează prin flexibilitate în sensul că depunătorii pot dispune oricând utilizarea lor sub
forma plăţilor sau retragerilor din cont. Suma lor este constantă pentru că plăţile din anumite conturi
se constituie ca depozite în alte conturi, putându-se vorbi în acest sens de un depozit la termen.
b- Sunt o convenţie între deponent şi bancă referitor la sumă, durată şi nivel al dobânzii bonificate. În
România instrumentele cele mai utilizate pentru constituirea depozitelor la termen sunt certificatele de
depozite. De exemplu la BCR certificatele de depozit se emit pentru sume de 100.000, 300.000,
500.000 şi 1.000.000 pe termene de 3 luni, 6 luni sau 1 an, în condiţiile unor dobânzi fixe pentru toată
perioada de depozitare. Pentru sume mai mari băncile comerciale folosesc ca instrument de depunere
la termen conturi de depozite. Clauzele de retragere şi nivelul dobânzilor diferă de la bancă la bancă.
c- Prin intermediul contului curent se evidenţiază o multitudine de operaţii de încasări şi plăţi, folosindu-
se diferite instrumente de decontare: CEC, ordin de plată, foi de vărsământ. Toate operaţiunile de cont
curent au loc numai la solicitarea clienţilor şi necesită un efort deosebit din partea organului bancar,
ceea ce face ca băncile să bonifice în mod diferit soldurile de disponibilităţi din acest cont (se acordă
dobânzi mai mari ca la depozitele pe termen).

Rescontul – modalitate de procurare de noi resurse de creditare prin cedarea portofoliului de efecte
comerciale unei alte bănci comerciale de scont dar de regula de emisiune. Alături de rescont, băncile

64
comerciale practică “lombardarea” (acele operaţii de împrumut garantate cu efecte publice: obligaţiuni,
bonuri de tezaur), în acest fel băncile comerciale obţin de la banca de emisiune resurse pe termen scurt.
Rescontul şi “lombardarea” sunt operaţii specifice recreditării şi refinanţării.

2. Operaţii active – sunt operaţii de creditare şi plasament pe baza depozitelor bancare

a) Creditarea persoanelor fizice:
- Credite pentru constituirea de active fixe, acordate pe termen scurt, credite pentru
exploatare acordate pentru active curente. Aici distingem: creditarea creanţelor – operaţii specifice cum
ar fi operaţii cambiale, împrumutul pe gaj de acţiuni, efecte publice, operaţii de report;
- Creditele de trezorerie – sunt acordate pe termen scurt, mai mic de 1 an, pentru necesităţi
legate de ciclul de exploatare şi comercializare. Avem 2 forme: avansul în contul curent - apare sub forma
cinci de credit sau plafon de creditare şi creditul pe termen mijlociu, mobilizabil, este o refinanţare
b) creditarea persoanelor juridice – se utilizează frecvent, pentru nevoi generale de ordin social, cum
ar fi construcţia, introducerea gazelor naturale.

3. Operaţiuni comerciale şi de comision – privesc tranzacţii în devize pe pieţele internaţionale

Banca comercială acţionează în numele şi contul clientului făcând operaţii de plăţi, remiteri,
acreditive INCASSO. Remiterile sunt operaţii de transfer la solicitarea clienţilor a unor documente, titluri,
sume către terţi. Acreditivul este operaţia de plată condiţionată, efectuată în baza documentului de
încărcare şi expediere a mărfurilor. Transfer de sumă, urmare a unei investiri de suma pe care clientul o
acordă băncii comerciale. Incasso efectuarea serviciilor de încasare de o bancă a diferitelor creanţe
apartenente clienţilor săi: cambii, facturi, hârtii de valoare. Mandatori sunt operaţii efectuate în numele
băncii, dar în contul clientului, se referă la administrarea hârtiilor de valoare (executori testamentari,
gestionarea fondului de tutelă). Se percep comisioane de bancă pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate
de prestările de servicii şi realizare de profit bancar.

65
Capitolul 6 BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
6.1 Statutul juridic şi obiectivele Băncii Naţionale a României
Datorită monopolizării dreptului de emisiune monetară, de-a lungul timpului, banca centrală s-
a transformat într-o instituţie de supraveghere, control şi susţinere a sistemului bancar în ansamblul său,
dobândind de aceea denumirea de “bancherul celorlalte bănci” sau “bancă a băncilor”.
Sarcina principală a băncii centrale este de a reglementa şi influenţa comportamentul
economic al celorlalte bănci, conform obiectivelor politicii economice, prin utilizarea unor instrumente
specifice (vânzări cumpărări de titluri şi devize) şi prin măsuri de control selectiv al creditelor. Prin aceste
instrumente, banca centrală supraveghează lichiditatea băncilor şi acţionează ca un creditor în ultimă
instanţă pentru acestea, refinanţându-le. De asemeni, asigură o serie de servicii comune pentru
profesiunea bancară (centralizarea incidentelor de plată, compensările interbancare ş.a.) şi are calitatea de
bancher şi casier al statului.
Statutul legal al BNR este reglementat de Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR. Legea
nr. 101/1998 art. 1 şi Legea bancară, art. 3 lit. a, prevăd că BNR este banca centrală a statului român,
având personalitate juridică. BNR are sediul central la Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii în
capitală şi în alte localităţi din ţară, având statutul unei autorităţi administrative autonome de specialitate,
fiind independentă faţă de executiv şi desfăşurându-şi activitatea sub supravegherea Parlamentului
României.
Obiectivul fundamental al BNR este stabilit în Legea privind statutul băncii, art. 2, ca fiind
asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor. Pentru îndeplinirea
acestui obiectiv, BNR elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, de
autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind
funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea unui sistem financiar specific
economiei de piaţă.
Principiile raporturilor interne şi internaţionale ale BNR sunt stabilite, conform legii, în
scopul atingerii obiectivelor stabilite. Pe plan intern BNR colaborează cu autorităţile publice centrale şi
locale pentru îndeplinirea obiectivelor sale. În temeiul Legii 101/1998, art. 3 alin. 2, BNR i se va solicita
punctul de vedere asupra actelor normative ale autorităţilor publice, care privesc direct politica şi
activitatea monetară, regimul valutar şi datoria publică. BNR este consultată în ceea ce priveşte stabilirea
condiţiilor împrumuturilor sectorului public (referitor la elaborarea proiectelor bugetelor administraţiei
publice centrale) şi elaborează studii şi analize privind moneda, regimul valutar şi operaţiunile sistemului
bancar şi de plăţi.
Pe plan extern, BNR este împuternicită de către Parlament în ceea ce priveşte:
- participarea la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi;
- participarea la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare, valutare, de
credit şi de plăţi şi în domeniul autorizării şi supravegherii bancare, în numele statului;
- exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care revin României în calitate de membru
al FMI, inclusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe termen mediu şi lung pentru
nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor internaţionale ale ţării;
- negocierea şi încheierea acordurilor, convenţiilor sau altor înţelegeri privind împrumuturi pe
termen scurt şi alte operaţiuni financiar bancare cu instituţii financiare internaţionale, societăţi bancare şi
nebancare, cu condiţia rambursării acestora în termen de un an;
- încheierea, în nume propriu sau în numele statului, în contul şi din dispoziţia acestuia, de
acorduri şi contracte de decontare şi de plăţi cu instituţii publice sau private care îşi au sediul în
străinătate.

6.2 Politica monetară şi valutară a B.N.R.

BNR utilizează, conform Legii nr. 101/1998 art. 5, proceduri şi instrumente specifice pentru
operaţiuni de piaţă monetară, de creditare a băncilor şi de control al lichidităţii prin rezerve minime
obligatorii.

66
 Operaţiunile BNR pe piaţa monetară sunt: scontarea; dobândirea; luarea în gaj; vânzarea de
creanţe, titluri sau alte valori asupra statului, băncilor sau altor persoane juridice; atragerea de depozite de
la bănci, în condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare. Acestea
se efectuează, potrivit art. 7 din Regulamentul nr. 1/2000 privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate
de BNR şi facilităţile de creditare şi depozit acordate de acestea băncilor, pe baza următoarelor tipuri de
tranzacţii:
a) cumpărări-vânzări reversibile (repo/reverse repo) de active eligibile pentru tranzacţionare.
Cumpărările reversibile (repo) sunt tranzacţii în cadrul cărora, în scopul injectării de
lichiditate, BNR cumpără de la bănci active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a
răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit în momentul tranzacţionării.
Vânzările reversibile (reverse repo) sunt tranzacţii reversibile în cadrul cărora BNR vinde
băncilor active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să răscumpere activele la o dată ulterioară şi
la un preţ stabilit.
b) acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare, tranzacţii reversibile
în scopul injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite băncilor, acestea păstrând
proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanţie;
c) vânzări-cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare cu scopul absorbţiei sau al
creşterilor de lichiditate, conform cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare, care
implică transferul proprietăţii asupra activelor eligibile respective de la vânzător la cumpărător prin
mecanismul livrare contra plată;
d) emitere de certificate de depozit, în scopul absorbţiei de lichiditate;
e) swap valutar (două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin care BNR
cumpără la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul creşterii lichidităţilor, şi vinde la o dată
ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei; respectiv vinde la vedere valută convertibilă
contra lei – pentru absorbţia de lichiditate – şi cumpără la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută
convertibilă contra lei;
f) atragere de depozite – pentru creşterea lichidităţilor - de la băncile participanţi eligibili, cu
scadenţă prestabilită.
Criterii de eligibilitate (conform art. 2 din Regulamentul nr. 1/2000):
- în cazul băncilor, persoane juridice române, constituirea de rezerve minime obligatorii şi
încadrarea în prevederile reglementărilor BNR privind indicatorii de solvabilitate;
- în cazul sucursalelor băncilor din România, persoane juridice străine, constituirea de rezerve
minime obligatorii şi certificarea de către autoritatea de supraveghere bancară din ţara de origine a
încadrării băncii străine în prevederile reglementărilor de prudenţă bancară în vigoare în ţara respectivă.
Operaţiunile de creditare ale BNR – conform Legii nr. 101/1998 – se realizează prin acordarea
de credite în condiţii de rambursare, garantare şi dobândă, stabilite prin reglementări proprii. Legea
interzice creditarea de către BNR a societăţilor bancare sub forma autorizării descoperirii de cont.
Politica valutară a BNR. Potrivit art. 9 L. 101/1998, BNR are calitatea de agent al statului în
ceea ce priveşte aplicarea reglementărilor legale vizând controlul valutar la persoanele juridice cărora le-a
acordat autorizaţie şi de la care este în drept să solicite toate informaţiile şi documentele necesare
îndeplinirii atribuţiilor care îi revin, fiind împuternicită a lua măsuri pentru impunerea respectării
reglementărilor sale.
În administrarea regimului valutar, BNR răspunde de:
a. emiterea reglementărilor referitoare la operaţiunile cu active externe şi aur, pentru protejarea
monedei naţionale;
b. elaborarea balanţei de plăţi şi a altor lucrări privind poziţia investiţională internaţională a
ţării;
c. stabilirea cursurilor de schimb, calcularea şi publicarea cursurilor medii pentru evidenţa
statistică;
d. autorizarea şi retragerea autorizaţiei, supravegherea persoanelor juridice care au obţinut
autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare;

67
 e. stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi operaţiuni cu aur şi
active externe pentru persoane juridice şi fizice;
f. stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a persoanelor juridice şi fizice care
intră sub incidenţa regimului valutar;
g. păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului.
h. elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul
ţării; emite autorizaţii pentru transferuri în străinătate.

6.3 Emisiunea monetară

Potrivit dispoziţiilor art. 13 din L. 101/1998, BNR este unica instituţie autorizată să emită
însemne monetare ca mijloace legale de plată pe teritoriul României, fiind singura în drept să stabilească
valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi
monedelor metalice.
BNR elaborează programul de emisiune astfel încât să se asigure necesarul de numerar în
strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti, iar suma totală a bancnotelor şi monedelor
aflate în circulaţie – exclusiv rezerva de numerar – se evidenţiază ca pasiv în contabilitatea BNR.
Emiterea monedei se face pe baza a trei tipuri de creanţe: titluri publice; valute şi devize;
anumite tipuri de titluri private. Legea prevede că tranşa de numerar în circulaţie, emisă de BNR peste
nivelul rezervelor internaţionale stabilite şi menţinute conform prevederilor L. 101/1998, trebuie acoperită
integral de următoarele active:
a. titluri de stat în portofoliul de investiţii;
b. active rezultate din credite acordate băncilor şi altor persoane juridice;
c. cecuri, cambii şi alte titluri de credit scontate sau deţinute în portofoliu.
Legea nr. 101/1998 instituie în sarcina BNR obligaţia de a retrage din circulaţie şi a distruge
bancnotele şi monedele metalice uzate sau necorespunzătoare sau de a le înlocui cu altele noi, fără taxe şi
comisioane.
De asemeni, BNR poate hotărî – schimbarea însemnelor monetare - anularea sau retragerea
din circulaţie a oricăror bancnote sau monede metalice şi punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne
monetare. Potrivit art. 19 din L. 101/1998, la expirarea perioadei de preschimbare, însemnele monetare
retrase din circulaţie nu mai pot fi utilizate pentru plata obligaţiilor publice sau private.
Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice retrase din circulaţie, dar nepreschimbate la
momentul stabilit, se scade din totalul numerarului în circulaţie, înregistrat în evidenţele contabile şi se
înregistrează ca venit al BNR.

6.4 Rolul sistemului naţional de plăţi al B.N.R. Operaţiunile BNR cu băncile. Supravegherea
bancară.
Printre operaţiunile bancare enumerate de art.8 din Legea nr. 58 / 1998 se găsesc emiterea şi
gestiunea instrumentelor de plată (instrumente care, indiferent de suportul şi procedeul tehnic utilizat,
permit unei persoane să transfere fonduri; plăţile şi decontările; transferurile de fonduri. Este indiferent
dacă instrumentul de plată este unu materializat într-un anumit suport (înscris sau suport magnetic) sau
nu; dacă transferul de fonduri se face în beneficiul persoanei care dispune efectuarea sa ori în beneficiul
unui terţ; dacă transferul de fonduri are loc la iniţiativa creditorului (ca în cazul avizului de prelevare) sau
cel al debitorului (cecul, viramentul, cardul bancar).
Se afirmă, în mod tradiţional, că banca are rolul de casier al clientului său. Operaţiunile numite
„de casierie” constau în preluarea fondurilor băneşti de către bancă şi distribuirea acestora, la cerere,
clienţilor, fie în numerar, fie în monedă scripturală.
Depunerile de numerar se fac în baza unui document numit notă (foaie) de depunere
(vărsământ). Formularul conţine data, denumirea băncii, sediul acesteia, contul în care se face depunerea
şi titularul acesteia, precum şi un monetar al tipurilor de bancnote şi monede depuse.
În cazul încasărilor făcute pe bază de instrumente de plată în monedă scripturală, respectivul
instrument este remis, de regulă, băncii la care beneficiarul sumei este titular de cont, urmând ca

68
operaţiunile specifice de încasare să se desfăşoare în cadrul circuitului intrabancar sau interbancar, după
cum plătitorul are sau nu un cont bancar la banca beneficiarului.
Operaţiunile de plată în numerar se efectuează fie către titularii conturilor bancare deschise la
banca respectivă şi care urmează să încaseze cecuri emise de ei asupra propriului cont, fie către persoane
care încasează cecuri emise de clienţii băncii respective.
Cele mai frecvente plăţi se efectuează, însă, prin debitarea contului bancar al plătitorului şi
creditarea contului beneficiarului plăţii, în cadrul aceleiaşi bănci, respectiv prin intermediul reţelei
interbancare. Transferul de monedă scripturală presupune o simplă operaţie scriptică, bazată fie pe
mecanismul viramentului, în executarea unui ordin de plată, fie prin remiterea de titluri de credit (cambii,
bilete la ordin) sau cecuri spre încasare.
Operaţiunile de încasări şi plăţi se desfăşoară, de regulă, prin intermediul contului curent.
Cadrul contractual al operaţiunilor de încasări şi plăţi îl constituie contractul bancar de cont curent şi de
disponibilităţi.
În cazul în care băncile au nevoie de lichidităţi, BNR le asigură refinanţarea prin intermediul a
trei categorii de operaţiuni: rescontul; operaţiunile pe piaţa monetară; creditele în cont.
Rescontul este modalitatea tradiţională de refinanţare a băncilor şi constă în vânzarea, la
iniţiativa băncii, a unor titluri de creanţă pe termen scurt sau mediu, către banca centrală, în schimbul unei
sume de bani reprezentând valoarea nominală a creanţei, diminuată cu o taxă de rescont stabilită anticipat.
Creditele în cont pot fi acordate băncilor astfel: sub forma liniilor de credit (limita maximă
stabilită de banca centrală pentru soldul debitor al contului curent al băncii comerciale); sub forma
avansurilor în cont (prin creditarea de către banca centrală a contului băncii respective cu o anumită
sumă).
De lege lata, banca centrală nu poate credita băncile sub forma autorizării descoperirii de cont.
BNR poate acorda, potrivit legii, două tipuri de credite de refinanţare: creditul special (acordat în mod
excepţional şi garantat cu titluri acceptate de banca centrală, condiţionat de prezentarea unui program de
redresare financiară) şi creditul lombard (overdraft) – pentru asigurarea efectelor plăţilor exigibile ale
unei bănci aflate în criză de lichidităţi, prin acordarea unui credit egal cu soldul debitor înregistrat la
sfârşitul zilei de contul curent al băncii respective, deschis la BNR.
BNR nu poate acorda băncilor credite pe termene ce depăşesc 90 de zile, conform art. 20 din
L. 101/1998. Astfel, pentru a obţine credite pe termen foarte scurt, băncile pot apela la creditul lombard
(acordat overnight şi cu o dobândă având, de regulă, nivelul maxim al ratei dobânzii practicate în sistemul
bancar), cu condiţia de a avea calitatea de participanţi eligibili, conform Regulamentului nr. 1/2000.
Aceste credite vor fi garantate cu active eligibile constând în: titluri de stat: cambii şi bilete la ordin,
warante sau recipise de depozit, depozite constituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate de
aceasta.
În vederea realizării acestor operaţiuni de creditare a băncilor, BNR stabileşte şi face publice
condiţiile de creditare, nivelul maxim al ratei dobânzii şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a
solicita aceste tipuri de credite.
BNR are obligaţia de a deschide câte un cont curent pentru Trezoreria statului, pentru fiecare
bancă şi pentru fiecare sucursală a unei bănci, persoană juridică străină, autorizată să funcţioneze în
România. Per a contrario, băncile persoane juridice străine şi casele de compensaţii interbancare
nerezidente nu pot avea conturi curente la banca centrală a statului român.
Atribuţiile BNR privind sistemele de plăţi sunt: emite reglementări generale privind
instrumentele de plată, coordonează şi supraveghează sistemele de plăţi de interes naţional şi
stabileşte măsurile generale pentru prevenirea şi eliminarea oricărei situaţii care periclitează buna
funcţionare a sistemelor de plăţi.
Banca centrală poate asigura servicii de compensare, depozitare şi plată prin intermediul
conturilor deschise în evidenţele sale.
Pentru prevenirea şi limitarea riscurilor de plată şi de credit, BNR prestează servicii de
colectare şi difuzare, la cerere, contra cost, de date şi informaţii privind incidentele de plăţi şi
riscurile de creditare în sistemul bancar, operaţiuni gestionate de Centrala Riscurilor Bancare.

69
 Legea nr. 101/1998, art. 26, acordă BNR competenţa exclusivă de autorizare a
funcţionării băncilor şi răspunderea pentru supravegherea prudenţială a băncilor pe care le-a autorizat
să funcţioneze în România.
BNR este împuternicită:
- să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice
sancţiunile legale;
- să controleze, să verifice prin inspecţii la faţa locului registrele, conturile şi orice alte
documente ale băncilor autorizate.

6.5 Operaţiunile BNR pe contul statului

BNR ţine în evidenţele sale contul curent al Trezoreriei statului, deschis pe numele
Ministerului Finanţelor şi pe seama serviciilor publice descentralizate ale Ministerului Finanţelor,
conform L. 101/1998 art. 28, raportat la art. 3 din O.G. nr. 66/1994. BNR nu percepe comisioane la
decontarea operaţiunilor prin contul curent general al Trezoreriei statului, dar plăteşte dobânzi la
disponibilităţile din acest cont.
De asemeni, disponibilităţile în valută care privesc fondurile publice ce se gestionează de
Ministerul Finanţelor se păstrează în conturi distincte la BNR.
BNR poate acţiona ca agent pe contul statului, conform art. 30 din L. 101/1998, în baza
convenţiilor încheiate cu Ministerul de Finanţe, în ceea ce priveşte:
1. plasarea emisiunilor de titluri de stat;
2. exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de stat;
3. plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi spezelor aferente;
4. executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei statului;
5. alte operaţiuni în conformitate cu obiectivele şi responsabilităţile principale ale BNR;
6. efectuarea de plăţi aferente celor de mai sus prin conturi deschise în evidenţele sale, inclusiv
a celor aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare şi operare.

6.6 Operaţiunile BNR cu aur şi activele externe

BNR stabileşte şi menţine rezervele internaţionale, alcătuite cumulativ sau selectiv, potrivit
art. 31 din L. 101/1998, din următoarele elemente:
a) aur deţinut în tezaur în ţară dau depozitat în străinătate;
b) active externe, sub formă de bancnote, monede metalice, disponibil în conturi la bănci sau
alte instituţii financiare în străinătate, exprimate în aceste monede;
c) orice alte active de rezervă necunoscute pe plan internaţional;
d) cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociabile sau nu;
e) bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne străine sau
de instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau nu.
Prin dispoziţiile art. 32 din L. 101/1998, BNR este autorizată să efectueze următoarele
operaţiuni:
a. să tranzacţioneze lingouri şi monede din aur sau alte metale preţioase, valute cu bonuri de
tezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de instituţii financiare
interguvernametale, cu valori mobiliare emise sau garantate de bănci centrale sau alte instituţii;
b. să deschidă şi să menţină conturi la bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi bancare şi
la alte instituţii financiare internaţionale;
c. să deschidă şi să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de corespondent pentru instituţii
financiare internaţionale, bănci centrale, societăţi financiare şi bancare etc.

6.7 Situaţiile financiare ale BNR

Capitalul BNR este de 100 mld lei şi aparţine în întregime statului, majorarea acestuia va fi
efectuată prin utilizarea parţială a profitului net anual, până la un nivel de 5% din pasivele monetare
agregate din bilanţul de la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar anual. Fondul de rezervă a BNR este 20%

70
din profitul brut, până când acesta ajunge să fie egal cu capitalul propriu, după care cota se reduce la 10%,
iar când ajunge să fie egal cu dublul capitalului propriu – la 5%.
Planul de conturi, bugetul de venituri şi cheltuieli, contul de profit şi pierderi ale BNR.
BNR are obligaţia de a menţine conturi şi evidenţe, de a întocmi rapoarte anuale care să
reflecte operaţiunile şi rezultatele financiare, contabilizate potrivit planului propriu de conturi, avizat de
Ministerul Finanţelor, pe exerciţii financiare anuale (1 ianuarie – 31 decembrie).
În cazul când în bilanţul BNR valoarea activelor scade sub suma angajamentelor, fondului
de rezervă şi a capitalului propriu, Ministerul Finanţelor va transfera BNR, la cerere, titluri de stat
negociabile la preţul pieţei. În termen de 5 ani titlurile vor fi răscumpărate prin utilizarea profiturilor
nete realizate de BNR sau vor fi renegociate.

6.8 Conducerea şi administrarea BNR

BNR este condusă de un consiliu de administraţie (a cărui activitate este reglementată de
prevederile L. 101/1998 şi de regulamentele BNR); conducerea executivă este exercitată de către
guvernator, prim-viceguvernator şi doi viceguvernatori, în condiţiile stabilite în regulamentul intern.
Consiliul de administraţie a băncii hotărăşte în principal:
a. politicile în domeniul monetar, valutar, de credit şi de plăţi şi îndeplinirea acestora;
b. măsurile în domeniul autorizării şi supravegherii prudenţiale a băncilor pe care le-a
autorizat;
c. organizarea internă, răspunderile personalului;
d. delegarea personală a competenţelor sale către conducerea executivă – când situaţiile
speciale impun această soluţie.
Consiliul este alcătuit din 9 membri, numiţi de Parlament pe o perioadă de 6 ani, şi cuprinde:
un preşedinte – guvernator al BNR, un vicepreşedinte – prim-viceguvernator, şapte membri, dintre care
doi sunt şi viceguvernatori, iar ceilalţi cinci nu sunt salariaţi ai BNR. De semeni, revocarea din funcţie a
oricărui membru se face de către Parlament, la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor
două camere ale Parlamentului.
Membri Consiliului de administraţie al BNR nu pot fi parlamentari sau membri ai unui partid
politic şi nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau din administraţia publică. De semeni, fără
aprobarea expresă a Consiliului de administraţie, pe timpul mandatului lor, guvernatorul sau
viceguvernatorii nu pot ocupa o altă funcţie, remunerată sau onorifică, în societăţi comerciale financiare,
bancare sau nebancare, cu excepţia activităţii didactice; nici un salariat al BNR nu va putea deţine
concomitent o altă funcţie, remunerată sau onorifică, la o altă societate comercială sau la alt agent
economic care urmăreşte obţinerea de profit.
Guvernatorul BNR dispune măsuri pentru executarea dispoziţiilor legale a hotărârilor
Consiliului de administraţie, precum şi a altor reglementări privind banca centrală, putând fi, în cazul
absenţei sau imposibilităţii de a acţiona, de prim-viceguvernator.
Guvernatorul numeşte în funcţie personalul din aparatul central al BNR şi pe directorii
sucursalelor şi ai agenţiilor, reprezintă banca centrală în relaţiile cu terţii, prezintă Parlamentului, până la
data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al BNR, care cuprinde principalele evoluţii economice,
financiare, monetare şi valutare, politica monetară în anul precedent etc.
Comisia de cenzori a BNR este formată din 5 membri, cu un preşedinte, numit de Parlament,
conform procedurii de numire a Consiliului de administraţie. Aceasta verifică respectarea normelor legale
privind evaluarea patrimoniului BNR, a întocmirii bilanţului contabil, a contului de profit şi pierderi, a
execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli ş.a.
Anual, Comisia de cenzori întocmeşte un raport asupra bilanţului contabil, contului de profit şi
pierderi şi asupra execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli.

71
Capitolul 7 OPERAŢIUNILE BANCARE DE CREDIT
7.1 Operaţiunile bancare de credit. Generalităţi.
Legea bancară enumeră, în art. 8, printre activităţile care pot fi desfăşurate de bănci,
contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ, inclusiv forfetare,
leasingul financiar, emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente.
Creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei
promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţită de plata unei dobânzi ce remunerează pe
împrumutător.
Creditul, ca şi moneda, instrumentele de plată şi de credit sau modalităţile de plată, serveşte
la rezolvarea atât a unor probleme economice, cât şi de schimb. Operaţiunea de creditare priveşte două
părţi: o parte acordă creditul. Cealaltă parte îl primeşte, sau altfel spus, se îndatorează.
Creditul a apărut după schimbul în natură şi ca o consecinţă imediată a acestuia. Creditul
este tot un schimb, însă are particularitatea că între momentele de schimb se intercalează factorul timp.
Operaţiunea de creditare este operaţiunea de schimb în care transferul mărfii are loc în momentul t: de
exemplu, cumpărătorul unui automobil pleacă cu acesta fără a plăti nimic. În orice formă de credit,
debitorul nu dă nimic, şi cu toate acestea intră nu numai în posesia, ci şi în proprietatea obiectului
împrumutat. Cu alte cuvinte, deşi în momentul t are loc prestaţia, contraprestaţia este amânată pentru
momentul t+1. În momentul t, debitorul îşi asumă doar un angajament de plată, adică un angajament de
a vărsa ulterior o anumită sumă de bani, fie o singură dată, fie de mai multe ori, în rate lunare,
semestriale, anuale, etc.
Această implicare a factorului timp conferă operaţiunii de creditare un caracter dinamic.
Caracterul oneros şi dinamic al operaţiunii de creditare implică cea de a treia caracteristică a acestuia:
încrederea (termenul de credit vine din limba latină, de la creditum, participiul trecut al verbului
credere, semnificând încrederea celui care dă unei persoane anumite bunuri, lucrări sau servicii, că va
primi în schimb valori corespunzătoare).
Acordarea de credite prin punerea la dispoziţie de fonduri băneşti reprezintă mijlocul
principal de fructificare a disponibilităţilor băneşti proprii şi a celor atrase de la clienţi. Cu toate acestea,
aşa după cum vom arăta, creditul bancar poate îmbrăca o diversitate de forme. Suportul tehnic principal
al operaţiunilor de creditare este contul curent, iar cadrul contractual este asigurat de contractul bancar
de credit.
7.2 Sferele creditului
În literatura de specialitate, luându-se în considerare natura şi conţinutul creditului, au fost
delimitate cinci forme fundamentale de credit.
7.2.1 Creditul comercial
Acordarea de credite sub formă de marfă este o practică seculară care îşi are originea în
procesul diviziunii primare a muncii, atunci când, din masa producătorilor s-au desprins comercianţi,
agenţi economici specializaţi în desfacerea mărfurilor.
Creditul comercial este forma cea mai reprezentativă a creditului în economia de piaţă,
constând în acordarea reciprocă a unei amânări a plăţii, de către agenţii economici activi, cu prilejul
vânzării mărfurilor. El apare din faptul că, în timp ce unii agenţi economici dispun de mărfuri deja
fabricate, gata spre a fi vândute, alţi agenţi care au nevoie de aceste mărfuri nu dispun “o perioadă de
timp” de mijloace băneşti pentru a le cumpăra. Rezultă că prin intermediul creditului comercial este
favorizat procesul de transformare a mărfii în bani, punând în evidenţă capacitatea acestei forme de credit
de a accelera circulaţia mărfurilor. În economia de piaţă, instrumentul specific creditului comercial îl
constituie cambia.
Pe măsură ce producţia mărfurilor s-a diversificat şi reţelele comerciale, credite între
întreprinderi, acoperă o parte semnificativă din resursele financiare ale întreprinderilor, implicând o gamă
largă de variaţii.
Mărfurile primite pe credit comercial (indiferent dacă sunt formularizate prin instrumente de
credit exprese, sau fac parte dintr-un contract general (între agenţi) reprezintă, pentru beneficiari, datorii
exigibile şi implică o amânare, mai scurtă sau îndelungată, a termenului de plată. În acest fel, creditul

72
comercial acţionează în economia beneficiarului ca o sursă suplimentară de capital circulant, scutindu-l
pe acesta de a recurge, în acest scop, la alte surse, de pildă la creditul bancar.
În prezent, în ţările dezvoltate, creditele comerciale, credite între întreprinderi, acoperă o
importantă parte din resursele financiare ale întreprinderilor, acoperă importantă parte din resursele
financiare ale întreprinderilor, implicând o gamă semnificativă de variaţii.
Motivaţia amânării termenelor de plată şi respectiv durata şi dimensiunile creditului comercial
sunt determinate de trei factori intercondiţionaţi, cu acţiune convergentă:
 Factorul economic, decurgând din interesele comune ale părţilor în creşterea fluidităţii schimburilor şi
diminuarea costurilor de organizare. Elasticitatea dovedită de furnizori, prin creditul comercial,
serveşte intereselor ambelor părţi şi facilitează circulaţia mărfurilor;
 Factorul comercial implică utilizarea creditului ca formă de promovare a vânzărilor, practicată de
către furnizor în condiţii concrete, generând o varietate de termene de plată şi de dimensiuni ale
creditului. Clientul, beneficiar al prelungirii termenului de plată, preia efectul pozitiv, care acţionează
pentru el ca o reducere de preţ, scutindu-l de eventuale costuri privind procurarea mijloacelor de plată;
 Factorul financiar implică punerea la dispoziţia clientului, de către furnizor, pentru o perioadă dată, a
unei părţi a capitalului său, sub formă de marfă, a cărei plată este amânată. Acest factor are o
importanţă crescândă, atât în activitatea cumpărătorului, cât şi în cea a furnizorului.

7.2.2 Creditul obligatar

Creditul obligatar exprimă relaţii între unităţi economice şi instituţii în calitate de debitori,
care emit obligaţiuni, pe de o parte, iar, pe de altă parte, subscriptorii de obligaţiuni, în calitate de
creditori, care îşi avansează capitalul în scopul obţinerii unei venit sigur sub formă principală de dobânzi.
Obligaţiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit şi forma prin care, în
principal, se desfăşoară.
Obligaţia este un titlu de recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă financiară, pe care
deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul).
Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a extins activitatea instituţiilor de evaluare
mobiliară.
Fiind un proces de evaluare a poziţiei financiare a unui titlu de împrumut, ratingul exprimă o
apreciere asupra riscurilor legate de rambursare sau plată a dobânzilor. Desfăşurând o activitate de
expertizare în favoarea investitorilor, instituţiile de rating pot consolida buna apreciere a emitenţilor de
obligaţiuni, promovând prin aceasta emisiunea valorilor mobiliare.

73
7.2.3 Creditul ipotecar
Creditul ipotecar este reglementat prin Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru
investiţii imobiliare şi prin Normele metodologice nr. 3/2000 emise în aplicarea acestei legi de către
Banca Naţională a României şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare este definit de art. 1 din Legea nr. 190/1999 ca fiind
creditul acordat de instituţii financiare autorizate, destinat să finanţeze construirea, cumpărarea,
reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială.
Creditori ipotecari pot fi, conform art. 6 din Legea nr. 190/1999, băncile, persoane juridice
române, sucursalele băncilor, persoane juridice străine, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Casa de
Economii şi Consemnaţiuni şi alte instituţii financiare abilitate prin lege, inclusiv fondurile ipotecare,
toate aceste instituţii aflându-se sub supravegherea prudenţială a Băncii Naţionale a României.
Pot beneficia de credite ipotecare persoanele fizice care au cetăţenia română şi domiciliul în
România şi persoanele juridice române care au ca obiect de activitate construirea, reabilitarea,
consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială, precum şi
persoanele juridice române care doresc să construiască locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru
salariaţii lor.
Acordarea, garantarea şi derularea creditelor ipotecare se vor realiza pe baza unor norme
interne de creditare ale împrumutătorilor, reglementând, potrivit art. 4 din Normele metodologice nr.
3/2000, organizarea activităţii, condiţiile de acordare a creditelor (rata dobânzii, valoarea maximă a
creditului acordat unui împrumutat etc.); documentaţia care trebuie să însoţească cererea de acordare a
creditului; competenţele de aprobare a creditelor; indicatorii de evaluare a bonităţii solicitanţilor de
credite; criteriile de evaluare a devizelor estimative şi a devizelor ce urmează a fi ipotecate.
Creditul ipotecar se acordă în lei, pe o perioadă de minimum 5 ani pentru persoanele juridice
şi de minimum 10 ani pentru persoanele fizice. Potrivit art. 3 din Legea nr. 190/1999, el va fi garantat prin
ipoteci sau privilegii, astfel cum sunt definite la art. 1737 C.civ., asupra imobilului - teren sau construcţii -
pentru care se acordă creditul. Ipoteca astfel constituită poate avea ca obiect terenul şi construcţiile
ridicate pe acesta ulterior constituirii sale, în limita valorii stabilite prin contract şi pe măsura utilizării
creditului, derogându-se expres de la prevederile art. 1775 C.civ., potrivit cărora bunurile viitoare ale
debitorului nu pot fi obiectul ipotecii. Potrivit art. 9 din Normele metodologice nr. 3/2000, valoarea
garanţiilor nu poate fi mai mică de 120% din valoarea creditului ipotecar.
Ipotecile sau privilegiile constituite pentru garantarea împrumuturilor ipotecare durează până
la rambursarea integrală a creditului pentru garantarea căruia au fost înfiinţate, nefiind aplicabile
dispoziţiile art. 1786 C.civ., privind conservarea inscripţiilor imobiliare. În cazul în care părţile
contractului de credit sunt de acord, ipoteca va putea fi transferată asupra altui imobil cu o valoare cel
puţin egală cu cea a imobilului ipotecat anterior. După înscrierea ipotecii asupra noului imobil, garanţiile
anterior constituite asupra acestuia îşi încetează de drept efectele.
Prin art. 5 din Legea nr. 190/1999 se îngrădeşte dreptul proprietarului imobilului de a-l
înstrăina: până la rambursarea integrală a creditului, imobilele ipotecate vor putea fi înstrăinate numai cu
acordul prealabil al creditorului ipotecar, contractele încheiate cu nerespectarea acestei dispoziţii fiind
lovite de nulitate absolută.
Legea nr. 190/1999 şi Normele nr. 3/2000 stabilesc clauzele obligatorii într-un contract de
credit ipotecar, în scopul protecţiei împrumutaţilor, şi condiţiile în care se încheie aceste contracte. Astfel,
pentru obţinerea unui credit solicitanţii trebuie să depună o cerere însoţită de o serie de documente,
atestând destinaţia creditului şi bonitatea financiară. Inspectorii de credite ai instituţiei financiare vor
întocmi un referat cuprinzând datele de identificare ale solicitantului; informaţii referitoare la creditul
solicitat (suma, scadenţa, destinaţia, garanţiile); informaţii despre bonitatea solicitantului etc. Pe baza
referatului aprobat, cu cel puţin 10 zile înainte de semnarea contractului, împrumutătorul va pune la
dispoziţie împrumutatului o ofertă scrisă, cuprinzând toate condiţiile contractului, precum şi termenul de
valabilitate a acestuia. Contractul de credit ipotecar va cuprinde condiţiile de scadenţă, dobânda, valoarea
garanţiilor, clauze privind neonorarea la scadenţă a creditului şi a dobânzii; contractul nu va putea fi
modificat decât prin acordul scris al părţilor.
Art. 11 din Legea nr. 190/1999 interzice expres condiţionarea acordării unui credit ipotecar de

74
obligaţia beneficiarului creditului de a cumpăra sau de a subscrie valori mobiliare ale împrumutătorului,
indiferent sub ce formă, cu excepţia achiziţionării de titluri de participare ale fondurilor ipotecare.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 190/1999, suma creditului acordat va fi pusă la dispoziţie
beneficiarului eşalonat sau integral, plata făcându-se direct către vânzător, în cazul cumpărării unui
imobil, respectiv către constructor, în celelalte cazuri. În cazul în care lucrările pentru care s-a acordat
creditul ipotecar vor fi efectuate în regie proprie de către beneficiarii acestuia, sumele de bani se vor
transmite acestora conform unui plan de finanţare stabilit prin contract.
În cazul în care prin contractul de credit ipotecar s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă,
se vor aplica, potrivit art. 14 din lege, următoarele reguli:
a. variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă, ales
dintr-o serie de indici de referinţă a căror listă şi mod de calcul vor fi stabilite prin
hotărâre a Guvernului, după avizarea de către Banca Naţională a României;
b. contractul poate să prevadă că variaţia ratei dobânzii este limitată, în sens crescător şi
descrescător, la un anumit nivel faţă de rata iniţială a dobânzii. Contractul poate să
prevadă, de asemenea, ca rata dobânzii nu variază decât atunci când modificarea în sens
crescător sau descrescător înregistrează, faţă de rata iniţială a dobânzii, o diferenţă
minimală determinate;
c. modificarea ratei dobânzii trebuie comunicată împrumutatului cel mai târziu la data
aplicării noii rate.
De asemenea, Legea nr. 190/1999 instituie obligativitatea încheierii de către împrumutat a
unui contract de asigurare privind bunurile ipotecate, valabil pe toată durata creditului ipotecar, în care
împrumutătorul va figura ca beneficiar al poliţei de asigurare. Primele de asigurare vor fi achitate de
către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor privind creditul ipotecar primit.
În cazul în care împrumutatul este o persoană juridică, el va trebui să încheie, pe lângă
contractul de asigurare amintit, un contract de asigurare pentru riscul nefinalizării construcţiilor pentru
care s-a acordat creditul ipotecar, beneficiarul fiind împrumutătorul.
Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, împrumutătorul neavând
dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător.
Legea nr. 190/1999 instituie o procedură specială de executare a creanţelor
instituţiilor care acordă credite ipotecare. Astfel, potrivit art. 19, în cazul întârzierii la plate,
împrumutătorul va trimite beneficiarului împrumutului o notificare prin scrisoare
recomandată, prevenindu-l asupra consecinţelor încălcării clauzelor contractului. În cazul în
care, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, beneficiarul creditului nu execute
obligaţiile, contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de plin drept, iar întreaga sumă a
ratelor de credit cu dobânzile aferente devine exigibilă.
Contractul de credit ipotecar constituie, la fel ca orice contract de credit bancar,
titlu executoriu, urmând să fie investit cu formulă executorie de către instanţa locului unde
este situat imobilul.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 190/1999, executarea creanţelor ipotecare sau
privilegiate conform art. 1737 C.civ. se va face de către executorii proprii ai instituţiilor
financiare autorizate sau de către executorii judecătoreşti, după caz.
În scopul mobilizării creanţelor ipotecare şi privilegiate, legea reglementează
cesiunea acestora şi transformarea lor în titluri de valoare. Astfel, potrivit art. 24 din Legea
nr. 190/1999, creanţele ipotecare şi privilegiate, care fac parte din portofoliul unei instituţii
financiare autorizate prin lege, pot fi cesionate unor instituţii financiare autorizate să
acţioneze pe pieţele de capital. Cesiunea priveşte numai creanţele ipotecare din portofoliul
deţinut, care au caractere comune cu privire la natura, originea şi riscurile lor.
Cesiunea creanţelor ipotecare va fi notificată, în termen de 10 zile de la efectuarea
ei, prin scrisoare recomandată, de către instituţia financiară cedentă debitorului cedat. Potrivit
art. 27 din Legea nr. 190/1999, în cazul în care instituţia financiară autorizată cedentă şi cea
cesionară nu hotărăsc altfel, rambursarea creditelor ipotecare va fi efectuată în continuare
prin instituţia cedentă, care va transmite instituţiei financiare cesionare sumele astfel obţinute.

75
Cheltuielile generate de această operaţiune vor fi suportate de cesionar în limita sumelor
stabilite prin actul de cesiune a portofoliului respectiv. Totodată, în cazul în care instituţia
cedentă va continua se primească sumele rambursate, executarea ipotecilor şi a privilegiilor
va fi făcută de către aceasta în numele şi pentru instituţia cesionară, pe cheltuiala acesteia din
urmă.
De asemenea, conform art. 25 din lege, în baza portofoliului creanţelor ipotecare
şi privilegiate, instituţiile financiare abilitate vor putea emite titluri de valoare negociabile pe
piaţa de capital (numite titluri ipotecare), în limita a 75% din valoarea portofoliului deţinut
(valoarea nominală totală a creanţelor ipotecare deţinute la momentul emisiunii). Acestor
titluri, care au calitatea de valori mobiliare emise în formă dematerializată, li se aplică
dispoziţiile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
În scopul atragerii de fonduri destinate creditului ipotecar, Legea nr. 190/1999
reglementează instituţia obligaţiunii ipotecare. Astfel, potrivit art. 29 din lege, instituţiile
financiare autorizate pot emite, în condiţiile Legii nr. 52/1994, obligaţiuni în baza
portofoliului de creanţe ipotecare sau privilegiate deţinut, în limita a 60% din valoarea
portofoliului. Obligaţiunile ipotecare sunt valori mobiliare emise în formă dematerializată şi
vor fi tranzacţionate pe pieţele de capital autorizate, instituţiile financiare aflându-se, din
acest punct de vedere, sub supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. Conform
at. 32 din Legea nr. 190/1999, instituţiile financiare autorizate vor constitui un fond de
garantare a obligaţiunilor ipotecare.
Potrivit art. 20 din Normele metodologice nr. 3/2000, titlurile de valoare şi
obligaţiunile ipotecare emise de acelaşi titular de creanţe ipotecare nu pot depăşi împreună
75% din valoarea nominală totală a creanţelor ipotecare deţinute la momentul ultimei
emisiuni.

76
7.3 Contractul bancar de credit
7.3.1 Noţiune şi reglementare legală.
Legea bancară oferă definiţia legală a creditului bancar. Potrivit art.
3 lit. g din Legea nr. 58/1998, creditul bancar reprezintă orice angajament de
plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite,
precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau
orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a
unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de
bani.
Există, deci, în prezent trei modalităţi legale ale creditului bancar,
sintetizate de doctrină astfel:
• împrumutul de fonduri;
• prelungirea scadentei unei datorii;
• scontul.
Pe cale de consecinţă, operaţiunile de credit nu se limitează la
împrumutul de fonduri clasic, ci pot îmbrăca o serie de alte forme, pe care le
vom analiza în cele ce urmează.
Aceeaşi dispoziţie legală enumeră trei categorii de credite bancare, în
funcţie de scadenţă:
a) credite pe termen scurt, cu durată de rambursare ce nu depăşeşte 12 luni –
această formă de credit este legată de o serie de fenomene monetare şi în
primul rând de crearea monedei;
b) credite pe termen mediu, cu durată de rambursare cuprinsă între 1 şi 5 ani –
această formă de credit s-a dezvoltat îndeosebi în perioada postbelică, fiind
legată în primul rând de sectorul construcţiilor imobiliare, inclusiv de
locuinţe, care necesită un anumit număr de ani pentru a fi realizate;
c) credite pe termen lung, cu durată de rambursare peste 5 ani.
Nu există unitate de opinii în privinţa elementelor esenţiale care
definesc creditul bancar. Astfel, într-o opinie creditul bancar presupune
existenta cumulativă a următoarelor elemente: timpul care separă punerea la
dispoziţie a fondurilor de restituirea acestora; încrederea băncii în rambursarea
creditului; riscul asumat de către bancă prin acordarea creditului. O altă teză
consideră ca fundamentale punerea la dispoziţie de fonduri şi remunerarea
creditului4.
Creditul bancar nu trebuie confundat cu împrumutul civil, cu
creditul comercial sau cu creditul obligatar5. Astfel, în cazul împrumutului civil
împrumutătorul pune la dispoziţia împrumutatului proprii săi bani, iar
împrumutul este unul, de regulă, gratuit, în timp ce băncile împrumută
fondurile deponenţilor sau, eventual, cele împrumutate de la Banca Naţională a
României, în schimbul unei remuneraţii. În cazul creditului comercial,
comerciantul pune la dispoziţia altui comerciant propriile fonduri, cu titlu de
împrumut, sau îi oferă beneficiul amânării plătii, utilizând titlurile de credit (în
acest din urmă caz, creditul comercial gate fi transformat în credit bancar, prin
scontarea titlului). Creditul obligatar prezintă o modalitate de finanţare externă
pe termen lung a societăţii comerciale, în emisiunea de obligaţiuni.
4
Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 18; Thierry Bonneau, op. cit, p. 34-35
5
Pe larg, despre deosebirile dintre aceste tipuri de credit, Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 101-109.

77
 În fine, amintim aici calificarea dată contractului bancar de credit în
varianta împrumutului de fonduri: este vorba despre un antecontract de
împrumut de consumaţie, întrucât contractul de împrumut este unul real, deci
încheiat valabil doar prin remiterea bunului6.
7.3.2 Tehnici juridice utilizate pentru creditare.
Băncile comerciale şi-au diversificat tehnicile de creditare pentru a
răspunde solicitărilor întreprinderilor şi pentru a face faţă cerinţelor dezvoltării
acestora, funcţie de profilul şi posibilităţile lor de creditare.
Tehnicile de creditare au evoluat în ultima perioadă, în sensul că,
după ce multă vreme scontul efectelor de comerţ a fost dominant, mai ales
datorită posibilităţii de mobilizare a creditului prin rescont, în ultimul timp el
şi-a diminuat importanţa, datorită costului relucrării. Efectul a fost dezvoltarea
tehnicilor de avans de fonduri şi de descoperit de cont, care corespund mai bine
creditelor pe termen mediu şi lung destinate retehnologizării şi a tehnicilor de
leasing financiar pentru procurarea de echipament industrial7.
Alegerea tipului de credit adecvat depinde atât de necesitările
clientului, cât şi de interesele băncii. Nevoia de lichidităţi pentru trezoreria
clientului determină solicitarea unui credit pe termen scurt, în timp ce
procurarea de echipament tehnologic presupune alegerea unui credit pe termen
mediu sau lung. Dacă clientul băncii doreşte să obţină un credit, dar totodată şi
o selecţie a clientelei pe criteriul solvabilităţii, va utiliza tehnica de factoring8.
La rândul său, banca îşi va determina opţiunea în funcţie de
securitatea şi mobilizarea creditului. Securitatea presupune evitarea riscului
nerambursării, iar mobilizarea asigură refinanţarea băncii. Dacă riscul
nerambursării este evident sau dacă posibilităţile de mobilizare nu sunt
satisfăcătoare, banca va refuza acordarea creditului, fără a fi obligată să-şi
justifice refuzul9.
Tehnicile juridice prin care se acordă creditele sunt adaptate
necesităţilor finanţării diferitelor acte de comerţ. Astfel, creditul pe termen scurt
poate fi acordat fie sub forma scontului efectelor de comerţ (cambie, bilet la
ordin), fie sub forma leasingului financiar. Creditul pe termen mediu se poate
acorda sub forma avansului de fonduri, a descoperitului de cont, a facilităţilor
de casierie etc.
Contractul de credit poate reprezenta temeiul şi premisa emiterii
unor efecte de comerţ (cambii, bilete la ordin), care permit mobilizarea creanţei
prin scont şi refinanţarea băncii pentru reîntregirea fondurilor de creditare.
În ultimii ani, practica bancară europeană utilizează o nouă tehnică
de creditare10, multiple option_financing facility (M.O.F.), reprezentând o
deschidere de credit cu opţiuni multiple, un ansamblu de facilităţi pe care
clientul băncii le poate utiliza într-o perioadă determinată şi în cadrul unui
plafon limitat şi care poate cuprinde: creditul confirmat multi-devize, avansuri
6
Francisc Deak, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 368.
7
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 13

8
Ion Turcu, Drept bancar, vol. LII, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.
9
Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 178; Ion Turcu, Drept bancar, vol. IIl, p. 32; Ion
Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.
10
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 13.

78
 de fonduri pe termen scurt, acceptări de cambii trase asupra băncii, linii de
credit de substituţie, emisiune de bilete de trezorerie etc.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că noţiunea de creditare este
una economică, fiind acoperită de diferite tehnici juridice: împrumut, descoperit
de cont, scont, acceptare, aval, garanţie autonomă, cauţiune etc. În fiecare caz,
este fundamentală operaţiunea economică, mecanismul juridic adecvându-se
realizării acesteia.
Ca operaţiune economică, potrivit literaturii de specialitate, creditul
reuneşte trei elemente, care se regăsesc, în prezent, şi în definiţia legală a
creditului: avansul de monedă fiduciară sau scripturală; remunerarea băncii;
rambursarea.
Finalitatea economică a creditării bancare fundamentează şi
necesitatea menţionării în contract a destinaţiei creditului. Aceasta menţiune
conferă băncii dreptul de a controla utilizarea fondurilor conform destinaţiei
prevăzute şi dreptul de a rezilia contractul în cazul deturnării fondurilor, cu
obligaţia pentru client de a rambursa imediat sumele utilizate11.

7.3.3 Cererea de acordare a creditului.

Fără îndoială, examinarea unei solicitări de credit şi evaluarea
eficienţei realizării afacerii pentru care clientul cere un credit, implică o mare
responsabilitate din partea băncii comerciale, atât din cauza riscurilor, a
realităţii garanţiilor oferite de client, cât şi a “situaţiei delicate” a relaţiilor
bancă-client în cazul respingerii cererii.
Hotărârea managerului băncii trebuie să fie bine motivată fie în
situaţia aprobării creditului, fie în respingerea acestuia; managerul trebuie să
procedeze cu prudenţă şi elasticitate, atât în ceea ce priveşte garantarea
rambursării creditului şi a achitării dobânzilor la scadenţă, cât şi menţinerea
clientelei sau atragerea de clienţi noi.
Creditul se acordă la iniţiativa clientului, iniţiativă constând într-o
manifestare de voinţă încorporate în cererea de acordare a creditului. Aceasta se
adresează băncii şi cuprinde datele informative ale solicitantului (numele şi
prenumele, data şi locul naşterii, actul de identitate, codul numeric personal,
domiciliul, declaraţia pe proprie răspundere privind eventuala încadrare în
categoria persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau în cea a personalului
propriu al băncii), date privind creditul solicitat (tipul creditului, cuantumul,
destinaţia şi perioada de acordare, modalitatea de acoperire a eventualelor
diferenţe între valoarea obiectului de creditat şi suma creditului, modalitatea de
rambursare a creditului şi cea de garantare a acestuia), declaraţia pe proprie
răspundere privind eventualele credite contractate la data depunerii cererii şi
semnătura solicitantului.

7.3.4 Documentaţia de credit.

Potrivit art. 3 lit. s din Legea nr. 58/1998, documentaţia de credit
cuprinde cel puţin următoarele:
 situaţii financiare curente ale solicitantului de credit şi ale oricărui garant al
acestuia, inclusiv proiecţia fluxurilor financiare, pentru perioada de
rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor;
 descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după
caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei;
11
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 32; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.

79
 descriere a Condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, plata
dobânzilor, schema de rambursare şi obiectivul debitorului sau scopul pentru
care a solicitat creditul;
 semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii. Banca
efectuează analiza bilanţului şi contului de profit şi pierdere al solicitantului
de credit, utilizând o serie de indicatori specifici, potrivit normelor interne de
creditare. Cei mai importanţi indicatori sunt: excedentul sau deficitul brut
prin exploatare, excedentul sau deficitul brut financiar, excedentul sau
deficitul brut excepţional şi capacitatea de autofinanţare.
Pe baza aceleiaşi documentaţii se determine şi bonitatea solicitantului
de credit, utilizându-se două categorii de indicatori12:
a) indicatori de nivel şi structură, cuprinzând:
• cifra de afaceri;
• capitalurile proprii;
• rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere);
• fondul de rulment; necesarul de fond de rulment;
• trezoreria netă;
• lichiditatea (imediată, curentă şi viitoare);
• solvabilitatea;
• gradul de îndatorare (generală şi financiară);
• viteza de circulaţie (a activelor circulante; a
documentelor de materii prime, a stocurilor de produse în curs de
fabricaţie sau finite; durata medie de încasare a preturilor datorate de
clienţi şi durata medie de efectuare a preturilor către furnizori).;
b) indicatori de performantă, cuprinzând:
• rentabilitatea (de exploatare, economică,
financiară);
• riscul financiar;
• rata valorii adăugate;
• politica de dividende.
Concomitent cu determinarea bonităţii, se analizează şi
credibilitatea solicitantului de credit, în funcţie de anumite criterii nefinanciare,
cum sunt13: calitatea conducerii (calificare profesională, experienţă, participare
la capitalul social, moralitate etc.); calitatea activităţii şi domeniul în care se
exercită (producţie industrială, servicii, distribuţia mărfurilor); piaţa pe care
activează şi tendinţa acestei pieţe; strategia şi şansele de realizare a acesteia etc.
În acordarea creditelor, banca trebuie să respecte anumite Condiţii de
ordin cantitativ şi calitativ14, prevăzute de Legea bancară în materia cerinţelor
prudenţiale.

7.4 Categorii de credite

7.4.1 Clasificări ale creditelor bancare.
Alături de clasificările legale ale creditelor, amintite anterior,
15
doctrina a sintetizat o serie de alte criterii de clasificare:
 după garanţiile care însoţesc creditele: credite "în alb" (personale) şi credite
12
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; ton Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 22-
13
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 23.
14
Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 22-23

80
 cu garanţii reale;
 după creditor: credite consorţiale (acordate de un grup de bănci) şi credite
acordate de o singură bancă;
 după locul utilizării creditului: credite interne şi credite internaţionale;
 după tehnicile juridice utilizate16: împrumuturi de fonduri băneşti, credite
întemeiate pe transferul unei creanţe (scontarea efectelor de comerţ,
factoring) şi credite prin semnătură (acceptarea sau avalul unui efecte de
comerţ, cauţiunea, garanţia bancară autonomă);
 după destinaţia fondurilor: credite pentru furnizori (de finanţare a
producţiei) şi credite pentru cumpărători;
 după posibilitatea băncii de a se refinanţa: credite mobilizabile (de pildă, prin
rescontarea efectelor de comerţ scontate17) şi credite nemobilizabile.
În funcţie de modalitatea acordării, creditele bancare pot îmbrăca
forma punerii la dispoziţie a fondurilor (credit înregistrat în bilanţurile contabile)
sau pe cea a asumării unui angajament prin semnătură (operat în conturi în afara
bilanţului)18.
Creditele pe termen scurt (până la 12 luni) se acordă în moneda
naţională sau în valută.
În funcţie de destinaţia lor, creditele pe termen scurt în lei pot fi:
∇ credite globale de exploatare;
∇ linii de credite;
∇ credite pentru stocuri temporare şi sezoniere;
∇ credite pentru export;
∇ credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung
de fabricaţie;
∇ credite de scont;
∇ credite pentru cecuri remise spre încasare;
∇ credite de factoring; credite pentru facilităţi de
cont;
∇ credite pentru echipament;
∇ credite pentru mărfuri vândute cu plata în rate;
∇ credite acordate unor persoane fizice pentru
consum etc.

Creditele pe termen scurt în valută pot fi:

∇ credite acordate importatorilor pentru bunuri
determinate individual;
∇ deschideri de credite pentru importul de materii
prime;
∇ credite acordate importatorilor de bunuri şi servicii,
pe bază de finanţare externă;
∇ credite garantate cu creanţe asupra străinătăţii;

15
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 30; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 12-13.
16
Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 93.
17
Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 120.
18
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, în
Revista de drept comercial nr. 2/2000, p. 15.

81
 ∇ credite de factoring etc.

Creditele pe termen mediu (1-5 ani) şi lung (5-25 ani) se acordă, în

lei, pentru: echipamente; leasing; investiţii imobiliare; procurarea de inventar
agricol, mijloace de transport, bunuri de folosinţă îndelungată etc., iar în valută
pentru: import destinat modernizării şi dezvoltării capacităţilor de producţie;
import destinat retehnologizării; achiziţionarea din import de maşini, utilaje,
instalaţii etc.
Prezentăm, în cele ce urmează, câteva dintre tipurile de credit
constând în punerea la dispoziţie a fondurilor, aşa cum au fost sintetizate de
doctrină19.
Creditele globale de exploatare (revolving) se acordă în limita unui
plafon global, determinat periodic pe baza analizei fluxului de lichidităţi (cash
flow) constând în încasări şi plăţi. Rezultatul analizei poate fi sau pozitiv
(activitatea solicitantului de credit generează disponibilităţi) sau negativ
(această activitate necesită lichidităţi). Sub aspectul evidentei contabile,
acordarea acestor credite se înregistrează în contul credite globale de
exploatare, care se debitează pe baza notelor contabile, concomitent cu
creditarea contului curent al debitorului, din disponibilul căruia se efectuează
plăţile către terţe persoane, pe baza ordinelor de plată semnate de titularul
contului. Creditul revolving permite clientului să utilizeze împrumutul numai în
măsura în care îi este necesar, cu efecte pozitive asupra costului operaţiunii20.
Deschiderile de credite permanente (linii de credite) funcţionează
tot pe principiul revolving: banca se obligă să acorde, pe o durată de timp
determinate, cu titlu de împrumut, fonduri utilizabile în mod fracţionat, în
limita unui plafon, astfel încât soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească
volumul liniei de credite aprobat.
Creditele pentru facilităţi de cont sunt acordate pe perioade de timp
scurte (până la 15 zile) clienţilor cu o bună situaţie financiară, pentru acoperirea
unor lipsuri temporare de lichidităţi, în limita unor plafoane stabilite prin
normele fiecărei bănci.
Creditele pentru finanţarea stocurilor temporare şi a stocurilor
sezoniere sunt acordate producătorilor având o activitate ciclică, pe baza
documentaţiei care justifică formarea acestor stocuri sau, după caz, agenţilor
economici care constituie, stocuri de produse agricole.
Creditele în valută pe termen scurt se acordă pentru finanţarea
operaţiunii de import efectuată de clienţii proprii, care derulează aceste
operaţiuni prin conturi deschise la banca creditoare. Documentaţia depusă de
solicitanţii de credite în valută va cuprinde, pe lângă documentele uzuale,
contractele de import pentru care se cere finanţarea şi eventualele contracte de
export ale căror încasări în valută se vor cesiona băncii finanţatoare ca garanţie
a rambursării creditului. Aceste credite sunt acordate, cu precădere, clienţilor
care efectuează atât operaţiuni de import, cât şi operaţiuni de export, în caz
contrar creditul fiind rambursat prin cumpărare de valută pe piaţa interbancară.
Creditele pentru export sunt acordate pe baza documentaţiei
generale de creditare, precum şi a contractelor de export care prevăd obiectul
exportului, condiţiile şi termenele de livrare, modalităţile şi scadenţele plăţii
19
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43-58; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 16-2b; o
analiză exhaustivă a împrumutului bancar de fonduri, în Thierry Bonneau, op. cit., p. 312-319.
20
Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 97.

82
 etc. Creditele pentru finanţarea exporturilor se acordă numai dacă solicitantul
prezintă confirmarea unei alte bănci, române sau străine, privind deschiderea
unui acreditiv irevocabil în favoarea acestuia, sau un alt document similar
(scrisoare de garanţie bancară, avalul unui efect de comerţ etc.), emanând de la
o asemenea bancă, agreată de banca creditoare, care poate pretinde şi
contractarea unei asigurări contra riscului de neplată.
Creditele pentru mărfuri cu plata în rate sunt destinate finanţării
comercianţilor care vând, cu plata în rate, bunuri de folosinţă îndelungată,
pentru acoperirea necesităţilor de lichidităţi în perioada de timp pană la
încasarea integrală a preţului.
Creditele pe termen mediu şi lung pentru echipament sunt acordate
în completarea resurselor băneşti proprii ale clienţilor, pentru realizarea de
investiţii. Pe lângă documentaţia uzuală, aceştia prezintă băncilor şi
documentaţia tehnică aferentă investiţiei pentru care se solicită finanţarea,
studiul de fezabilitate, proiecţia fluxurilor de lichidităţi pentru întreaga
activitate economică, memoriul de fundamentare incluzând rezultatele
financiare scontate etc. Indicatorii specifici ai investiţiei, care sunt analizaţi de
bancă înainte de adoptarea deciziei privind acordarea creditului sunt, printre
alţii: investiţia totală, investiţia specifică pentru care se acordă finanţarea prin
credit, durata medie a plăţii furnizorilor, pragul de rentabilitate, rata internă de
rentabilitate, durata recuperării investiţiei.

7.4.2 Forme speciale ale creditului bancar. Enumerare.

Alături de creditele tradiţionale, acordate de bancă sub forma punerii
la dispoziţia clienţilor, în mod direct şi efectiv, de fonduri, cu obligaţia de
restituire, fără implicarea unor titluri sau tehnici speciale, operaţiunile de
creditare pot îmbrăca o serie de forme speciale21, constând în mobilizarea juridică
a creanţelor sau asumarea unui angajament pentru client: factoringul; creditele de
forfetare; scontarea cambiei şi a biletului la ordin; creditele acordate pe baza
cecurilor remise spre încasare; creditele pentru operaţiunile de leasing; creditele
prin semnătură (scrisoarea de garanţie bancară şi avalul titlurilor de credit).
7.4.3 Creditul prin scontarea cambiei sau a biletului la ordin.
Scontarea se realizează prin girarea efectului de comerţ de către
client în favoarea băncii, care creditează imediat, sau la termenul convenit, contul
curent al girantului cu o sumă inferioară celei înscrise pe efectul de comerţ.
Diferenţa reprezintă rata scontului şi este alcătuită din dobânda corespunzătoare
sumei şi timpului rămas până la scadenta efectului de comerţ, la care se adaugă
comisionul băncii (comisionul de scont, eventual comisionul de acceptare)22.
Creditarea contului curent al girantului se face sub condiţia rezolutorie a încasării
creanţei la scadenţă de către bancă, de la tras sau emitent. Natura juridică a
operaţiunii este controversată: scontul este privit atât ca împrumut garantat prin
remiterea de efecte de comerţ, cât şi ca cesiune de creanţă. Nu se poate contesta,
totuşi, faptul că banca anticipează plata unei creanţe, punând la dispoziţia
clientului fondurile de care are nevoie la momentul respectiv23.
În mod uzual24, băncile scontează numai bilete la ordin sau cambii
care sunt acceptate de tras şi numai dacă scadenţa este sub un an. În plus, în cazul
21
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 46-67; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 17-33.

22
Thierry Bonneau, op, cit, p. 341; Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit:, p. 101.
23
Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 202-203; Thierry Bonneau, op. cit, p. 343-344.

83
 în care trasul sau emitentul nu sunt clienţi ai băncii giratare, de regulă se pretinde
ca efectul de comerţ să fie avalizat pentru tras (emitent) de banca acestuia.
Înainte de acceptarea girului de scont, băncile analizează bonitatea trasului
(emitentului) şi evaluează riscul creditului de scont, consultând şi Fişierul
Naţional al incidentelor de plăti. Obiect al scontului pot fi titlurile de credit
(îndeosebi cambia). Nu poate fi scontat un cec, întrucât este plătibil la vedere.
Totuşi, se admite că se efectuează o operaţiune de creditare şi în cazul cecurilor
remise băncii spre încasare25.

7.4.4 Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare.

Aceste credite reprezintă anticipări ale creditărilor conturilor curente
ale clienţilor remitenţi faţă de data încasării efective a cecurilor. Creditarea se
face sub rezerva încasării sumei înscrise în cec de la emitent şi se stornează dacă
cecurile se restituie neplătite. Banca mandatară verifică data şi locul emiterii
cecurilor, pentru a se încadra în termenele de prezentare, precum şi dacă
emitentul cecului nu este înregistrat în Fişierul Naţional al incidentelor de plăţi.
7.4.5 Creditele de factoring.

Operaţiunea de factoring presupune plata de către o bancă sau o altă

instituţie financiară a facturilor transmise de către un comerciant, urmând ca
plătitorul să încaseze el însuşi facturile respective de la debitorii
comerciantului. Factoringul poate fi explicat pe baza mecanismului subrogaţiei
convenţionale a băncii în drepturile creditorului prin plata creanţelor acestuia26,
însă, din punctul de vedere al dreptului bancar, este un transfer de creanţe urmat
de punerea la dispoziţie a fondurilor respective, diminuate cu comisioanele şi
dobânzile percepute de bancă27.
Factoringul este definit de art. 2 din Ordonanţa de urgentă a
Guvernului nr. 10/1997 privind diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor
în economie28 ca fiind un contract încheiat între o parte, denumită aderent,
furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o
instituţie financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă
asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor de credit, iar
aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanţele din
vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.
În calitate de factor, banca poate acorda aderenţilor credite pentru
creanţele comerciale dobândite, dacă sunt reprezentate prin facturi emise pentru
plata livrărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii. Aceste creanţe, cu scadenta
sub 180 de zile, acceptate de debitori, sunt recapitulate într-un borderou şi se
preiau selectiv de către bancă, criteriul fiind bonitatea debitorului şi
24
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III p. 46; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p.
17.
25
Françoise Dekeuwer-Defossez, op, cit., p. 101.

26
Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 108-109.
27
O analiză a instituţiei în legislaţia franceză, în Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 211-
216; Thierry Bonneau, op. cit., p. 345 şi urm.
28
Publicată în Monitorul Oficial nr. 72 din 22 aprilie 1997; aprobată prin Legea nr. 151/1997,
publicată în Monitorul Oficial nr. 172 din 28 iulie 1997.

84
 performantele lui financiare. Unele bănci îşi rezervă dreptul de a îşi revoca
acceptarea anumitor debitori sau de a refuza anumite creanţe asupra unor
debitori acceptaţi, dar nu pot revoca acceptarea unei creanţe determinate,
garantată de aderent prin executarea integrală a propriilor obligaţii contractuale
faţă de partenerul care a acceptat factura. Normele interne ale fiecărei bănci
stabilesc plafoanele maxime de expunere pentru fiecare debitor. Borderourile se
întocmesc de aderent separat pentru fiecare debitor, anexându-se contractele,
declaraţia de transmitere a creanţelor către factor şi chitanţa subrogatorie care
cuprinde şi individualizarea facturilor acceptate de bancă.
Creanţele preluate în proprietatea băncii sunt urmărite şi încasate de
aceasta, cu colaborarea aderentului. Practic, banca nu suportă riscul neîncasării
decât în situaţia insolvenţei sau insolvabilităţii debitorului. În ipoteza în care
neîncasarea se datorează refuzului de plată din partea debitorului, justificat cu
neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de aderent, banca va notifica
acest refuz aderentului şi, dacă în intervalul de timp stabilit prin normele
interne ale băncii, aderentul nu rezolvă incidentul în sensul plăţii către debitor,
banca debitează cu suma neîncasată contul factoring indisponibil al aderentului
şi creditează, cu aceeaşi sumă, contul credite de factoring în lei.
Creditele de factoring în valută au ca obiect creanţe comerciale în
valută constatate prin facturi acceptate pentru livrări de mărfuri la export sau
pentru executări de lucrări sau prestări de servicii în valută, cu scadenta plătii
de până la 180 de zile. Pe lângă documentaţia de credit uzuală, băncile factor
solicită aderenţilor borderoul facturilor oferite. Băncile acceptă selectiv
debitorii aderenţilor, prin aceea că îşi rezervă dreptul de a-şi retrage acordul
pentru anumiţi debitori, fără a afecta irevocabilitatea în privinţa facturilor deja
acceptate. Facturile sunt însoţite de contractele încheiate între aderenţi şi
debitori, în care sunt stipulate inclusiv modalităţile de plată, de declaraţia de
transmitere a creanţelor şi de chitanţa subrogatorie. În anumite cazuri, băncile
pretind şi asigurarea contra riscului de ţară, contractată de aderent cu o instituţie
financiară specializată29.

7.4.6 Creditele pentru activitatea de leasing.

Băncile se pot implica în activitatea de leasing fie prin creditarea
leasingului operaţional, fie prin constituirea societăţilor de leasing financiar,
potrivit art. 8 din Legea bancară.
Operaţiunea de leasing este definită de art. 1 al Ordonanţei
Guvernului nr. 51/199730, ca fiind operaţiunea prin care o parte, denumită
locator sau finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de
folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită
utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de
leasing (redevenţă), iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul (finanţatorul)
se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de
a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei
29
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 48-49; 51-52; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului
bancar, p. 18-l9, 21.
30
Aprobată şi modificată prin Legea nr. 90/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 3G aprilie 1998.
şi prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul
Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.

85
 de leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită obligaţiile
asumate prin contract.
Băncile pot acorda societăţilor de leasing credite pe termen mediu,
pentru achiziţionarea bunurilor care fac obiectul contractelor de leasing
financiar sau operaţional. În mod uzual, volumul creditului nu depăşeşte 85%
din preţul de cumpărare a bunului31. Determinarea cuantumului total al
creditului se efectuează în concordantă cu cuantumul redevenţei, deoarece
aceasta reprezintă principala sursă de rambursare a creditului. De aceea, banca
verifică dacă redevenţa acoperă costul bunului dat în leasing (mai puţin
valoarea reziduală) şi dobânda cuvenită băncii pentru creditul acordat, plus
celelalte cheltuieli, şi dacă, totodată, asigură un profit pentru locator, atât la
fiecare contract, cât şi pe ansamblul activităţii societăţii de leasing. La
acordarea creditului, băncile verifică dacă bunul este asigurat şi stipulează
cesionarea în favoarea băncii a drepturilor asiguratei care decurg din poliţa de
asigurare. Durata pentru care se acordă creditul nu depăşeşte durata contractului
de leasing. În acest scop, contractul de leasing va conţine clauza conform căreia
contractul nu va putea fi reziliat înainte de expirarea duratei pentru care s-a
încheiat. De asemenea, băncile creditoare prevăd, în contractele de credit,
clauza conform căreia plata ratelor de leasing de către utilizator să fie efectuata
numai prin contul curent al locatorului deschis la banca creditoare. Garantarea
rambursării creditului bancar constă, prioritar, în gajul asupra bunurilor care fac
obiectul leasingului şi în cesiunea creanţei de redevenţă.

7.4.7 Creditele de forfetare.

Creditele de forfetare, amintite expres de art. 8 din Legea nr.
58/1998 printre operaţiunile bancare de creditare, se realizează prin cumpărarea
de către bancă a unor creanţe comerciale, preţul fiind determinat sub forma unei
taxe de forfetare. Devenită cesionară a creanţei, banca renunţă la regres contra
cedentului.
În mod uzual, în cazul creditelor de forfetare în valută, creanţele
sunt incorporate în titluri de credit pe termen mediu (maximum trei ani), cambii
acceptate, bilete la ordin, girate odată cu cesionarea creanţelor şi avalizate de o
bancă străină, agreată de banca cesionară32. Exportatorul cedent adresează
băncii cesionare oferta de forfetare în una dintre următoarele variante: oferta
"fără obligo", opţiunea fermă sau oferta fermă. În primul caz, cedentul solicită
băncii comunicarea costului forfetarii la un moment dat sau într-un interval de
timp determinat, fără obligaţia băncii cesionare de a menţine cota procentuală
indicată, dacă se realizează forfetarea, iar dacă nu se realizează, cedentul nu are
obligaţia plăţii comisionului. În cel de-al doilea caz, cedentul solicită băncii o
opţiune fermă de forfetare, iar banca îi comunică acestuia condiţiile de
forfetare, pe care este obligate să le menţină un anumit interval de timp. Banca
percepe, în acest caz, un comision de opţiune, care nu se restituie dacă renunţă
la opţiune. Primele două ipoteze se referă la perioada anterioară dobândirii de
către cedent a titlurilor de credit emise de partenerul său străin. A treia ipoteză
este aplicabilă după dobândirea de către cedent a titlurilor de credit. Prin oferta
fermă, banca cesionară exprimă irevocabil condiţiile de forfetare, ca răspuns la
31
Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 53-56; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar,
p. 24.
32
Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 57; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p.

86
 solicitarea cedentului. Titlurile de credit acceptate la forfetare sunt fie avalizate
de o bancă străină agreată de banca cesionară, fie însoţite de o scrisoare de
garanţie din partea unei asemenea bănci. Taxa de forfetare cuvenită băncii se
calculează în funcţie de valoarea creanţei cedate, de dobânda percepută de
bancă la creditele în valuta respectivă şi de numărul de zile rămase până la
scadenta titlului acceptat la forfetare, la care se adaugă o marjă globală de risc
şi, eventual, comisionul de opţiune şi comisionul de angajament.

7.4.8 Creditele prin semnătură. Scrisoarea de garanţie bancară.

Creditele bancare prin semnătură îmbracă forme diverse, în care
banca se obligă, pentru clientul său, faţă de un terţ, în principiu fără a pune la
dispoziţie fonduri în mod efectiv33. Cele mai importante sunt scrisorile de
garanţie bancară şi avalul titlurilor de credit.
Scrisoarea de garanţie bancară constă în asumarea de către bancă a
angajamentului de a plăti o sumă determinate, în considerarea unui contract
fundamental şi în vederea executării acestuia, obligaţia de plată fiind privită ca
independentă de acel contract, în sensul că creditorului nu-i vor fi opozabile
excepţiile bazate pe clauzele contractului. La cererea clientului băncii, furnizor
de bunuri sau de servicii, banca se angajează faţă de partenerul comercial
solicitantului, denumit beneficiar, să plătească sumele convenite, dacă vor
pretinse, fără a pune în discuţie contractul fundamental dintre client şi beneficiar.
Este frecventă practica asigurării unei contra-garanţii în favoarea băncii garante
către o altă instituţie de credit. Aşa după cum s-a arătat în doctrină34, în absenţa
unei reglementări interne, regulile aplicabile scrisorilor de garanţie bancară sunt
cele elaborate de Camera de comerţ internaţional.
Mecanismul scrisorii de garanţie funcţionează astfel: beneficiarul cere
plata, prevalându-se de garanţie, iar banca plăteşte fără discuţie şi apoi acţionează
în regres contra clientului. Acesta poate cere beneficiarului restituirea sumei
încasate de la bancă, invocând neexecutarea obligaţiilor contractuale. Scrisoarea
garanţie bancară însoţeşte diversele obligaţii ale clientului care o solicită,
restituirea aconto-ului încasat, executarea unui contract de furnizare de bunuri
sau de executare de lucrări, plata unor taxe vamale, rambursarea unui credit. Ea
poate îmbrăca forma garanţiei documentare (beneficiarul trebuie să prezinte
documente prevăzute în scrisoarea de garanţie), cea a garanţiei la prima cerere
prezentată termenul prevăzut sau cea a garanţiei la prima cerere justificată
(beneficiarul explică motivul cererii, bazat pe neexecutarea contractului
fundamental, fără a fi obligat să prezinte dovezi). Garanţia oferită prin scrisoarea
de garanţie bancară se caracterizează prin faptul că35:
 este o garanţie prin semnătură, fără deblocare de fonduri. Banca va plăti
numai dacă şi numai când beneficiarul o va cere şi apoi va acţiona în regres
contra clientului garantat;
 însoţeşte un contract principal (fundamental) şi adeseori este completată cu o
contra-garanţie în favoarea băncii semnatare;
 este o garanţie autonomă, spre deosebire de cauţiune. Banca nu angajează să
plătească o datorie a clientului garantat, ci propria obligaţie, motiv pentru

33
Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 140
34
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 58; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar. 26.

35
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 59; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, 27

87
 care actul este calificat drept abstract în doctrină36. De aceea, banca nu poate
invoca excepţiile care aparţin clientului; ea va plăti dacă sunt întrunite
Condiţiile prevăzute în scrisoare, cu excepţia cazului fraudei sau al abuzului.
Premisele contractuale ale scrisorii de garanţie bancară sunt
contract fundamental între beneficiar şi clientul băncii, prin care acesta din
urmă se obligă să furnizeze beneficiarului o scrisoare de garanţie bancară, în
condiţii determinate şi contractul dintre bancă şi clientul ei, care reprezintă un
credit prin semnătura remunerat cu un comision. Banca pretinde în mod uzual
clientului solicitant constituirea unor garanţii ale eventualului regres. Totodată,
banca oferă clientului său consiliere pentru formularea clauzelor din contractul
fundamental referitoare la scrisoarea de garanţie. După semnare, scrisoarea de
garanţie bancară trebuie să fie menţinută pe toată durata prevăzută, o revocare
intempestivă putând atrage răspunderea băncii pentru daune-interese. Este
uzual ca cuantumul garanţiei să fie variabil, în sensul diminuării sale pe măsura
executării obligaţiilor din contractul fundamental.
Sub aspectul formei, garanţia bancară autonomă se materializează
într-o scrisoare adresată de bancă beneficiarului. La expirarea duratei, garanţia
îşi încetează efectele. Pe durata prevăzută, garanţia independentă nu
funcţionează automat. Este necesar ca beneficiarul să ceară în scris şi expres
băncii să plătească, iar dovada de primire a cererii să fie certă. În practică, se
recomandă ca banca să îşi informeze clientul garantat despre existenta cererii
de plată a beneficiarului, pentru a preveni urmările unor cereri abuzive sau
frauduloase37.
Banca garantă trebuie să plătească fără să discute, dar nu şi fără să
verifice îndeplinirea condiţiilor stipulate: documente, cuantum, durată de
valabilitate etc. Banca nu poate refuza plata invocând excepţii proprii
debitorului din contractul fundamental, cum ar fi, de pildă, neexecutarea
obligaţiilor de către beneficiar, nulitatea contractului, rezoluţiunea sau rezilierea
contractului, executarea integrală a obligaţiilor debitorului faţă de beneficiar,
compensaţia între creanţa beneficiarului faţă de bancă şi datoria acestuia faţă de
debitor sau între creanţa din garanţia autonomă şi o creanţă a băncii faţă de
beneficiar. Beneficiarului nu îi pot fi opuse nici excepţiile decurgând din
raportul juridic dintre bancă şi clientului garantat, cum ar fi, de exemplu,
neplata comisionului sau neconstituirea garanţiilor promise ori imposibilitatea
regresului faţă de debitor. Singurele excepţii care pot fi invocate de banca
garantă sunt cele bazate pe contractul de garanţie autonomă, materializat în
scrisoarea de garanţie (de exemplu, dolul beneficiarului, neîndeplinirea
condiţiilor prevăzute în scrisoarea de garanţie, frauda, abuzul, expirarea duratei
de valabilitate a garanţiei).
După ce a plătit beneficiarului, banca garantă are regres contra
debitorului pentru care a emis scrisoarea de garanţie. În unele cazuri, contractul
dintre bancă şi clientul garant stipulează posibilitatea regresului anticipat plăţii.
Băncile româneşti emit, în mod uzual38, garanţii bancare în lei, în
următoarele situaţii:

36
Thierry Bonneau, op. cit, p. 407; Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 143
37
Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 61; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p.
28.
38
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 64; Ion Turcu Diversitatea formelor creditului bancar, p.
30-31.

88
 garanţii de bună execuţie a licenţelor de export pentru produse nesupuse
regimului de contingente;
 garanţii pentru plata taxelor vamale şi a altor creanţe bugetare aferente
acestora, în cazul importurilor temporare;
 garanţii de restituire a avansurilor acordate de beneficiari bugetari unor
executanţi de lucrări sau furnizori de bunuri ori servicii, în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor contractuale;
 garanţii pentru plata ratelor de leasing de către utilizatori.
De asemenea, băncile emit scrisori de garanţie în valută pentru plata
bunurilor importate, participări la licitaţii internaţionale etc.
În toate cazurile, scrisorile de garanţie bancară conţin cel puţin
următoarele elemente: banca emitentă, societatea comercială garantată,
beneficiarul garanţiei, obiectul garanţiei, valoarea maximă garantată, durata
maximă a garanţiei, clauza de renunţare la beneficiul opoziţiei, discuţiunii şi
diviziunii, clauza prelungirii valabilităţii garanţiei, clauza diminuării valorii
garanţiei, condiţiile în care, beneficiarul poate cere plata, semnăturile
reprezentanţilor băncii emitente.
Cu toate că prin emiterea scrisorii de garanţie bancară nu se
deblochează fonduri, riscurile asumate sunt aceleaşi ca ale unui credit obişnuit;
de aceea, riscul rambursării se evaluează după aceleaşi criterii. Pentru scrisorile
de garanţie, băncile percep un comision calculat procentual în funcţie de
valoare şi durată. Comisionul aferent perioadei de neutilizare se poate restitui.
În scopul limitării riscului asumat prin emiterea scrisorilor de garanţie, banca
poate apela la o contra-garanţie din partea altei bănci sau a unei societăţi de
asigurări. Contra-garanţia este autonomă faţă de garanţia bancară de rangul
întâi.

7.4.9 Creditele prin semnătură. Avalul cambiei sau a1 biletului la ordin.

Avalul titlurilor de credit constituie o altă formă a creditului bancar
prin semnătură. Principalul rol al avalului este de a spori valoarea obligaţiei
cambiale, prin solidaritatea unei pluralităţi de debitori. Cel mai interesat în
obţinerea avalului este trăgătorul cambiei şi respectiv emitentul biletului la
ordin. Teoretic, cambia sau biletul la ordin va putea cuprinde mai multe avaluri,
date pentru acelaşi avalizat sau pentru avalizaţi deosebiţi; practic, formularul
tipizat nu are decât o singură rubrică de aval.
Avalul poate fi dat de un terţ sau chiar de un semnatar al cambiei,
până în momentul dresării protestului de neplată, respectiv al expirării
termenului pentru dresarea protestului. Formula avalului se scrie pe faţa
cambiei sau a biletului la ordin, în rubrica destinată acestei menţiuni: "avalizat
de ... pentru ...", urmată de semnătura avalistului. Obligaţia avalistului este
identică cu obligaţia debitorului cambial pentru care a acordat avalul. Avalistul
este obligat faţă de creditorul cambial chiar şi în cazul în care obligaţia
avalizatului ar fi nulă, cu excepţia cazului în care nulitatea este efectul unor
vicii de formă. În acest sens, obligaţia avalistului este autonomă.
În concordanţă cu normele proprii, băncile primesc, pentru a fi
avalizate, cambii şi bilete la ordin care îndeplinesc condiţiile legale de formă,
prezentate de trăgători, traşi acceptanţi sau emitenţi care sunt clienţi ai băncii,
dacă scadenţa nu depăşeşte un interval de timp anumit (de regulă cinci ani) de la

89
 data cererii de avalizare39. Riscul de nerambursare fiind acelaşi ca şi în cazul
împrumutului de fonduri, metodologia de evaluare a riscului este şi ea aceeaşi.
Avalul acordat de bancă este remunerat cu un comision, calculat procentual, în
funcţie de valoarea înscrisă în titlu şi de intervalul de timp până la scadenta
titlului.

39
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 67; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p.
33.

90
 Capitolul 8 COSTUL CREDITULUI.
În schimbul punerii la dispoziţie a creditului, banca percepe o
remuneraţie, pe care părţile, în principiu, sunt libere să o stabilească de comun
acord, chiar dacă în practică ea este impusă de bancă. Remuneraţia băncii, care
pentru client reprezintă costul creditului, cuprinde două componente principale
(comisionul şi dobânda), la care se poate adăuga penalizarea pentru rambursarea
cu întârziere a creditului sau plata cu întârziere a dobânzilor40.
8.1 Comisionul
Comisionul poate avea trei ipostaze, în funcţie de fundamentul său
economic:
a) comisionul iniţial de angajament, perceput de bancă pentru punerea la
dispoziţia clientului a fondurilor, calculat procentual la valoarea creditului;
b) comisionul de neutilizare, totală sau parţială, a creditului acordat. Banca îşi
rezervă prin contract dreptul de a fi remunerată chiar dacă clientul nu a
utilizat creditul, total sau parţial, întrucât, punând la dispoziţia acestuia suma
respectivă, banca a fost în imposibilitate de a o fructifica într-un alt mod.
Comisionul de neutilizare a creditului se exprimă fie într-un procent anual
raportat la suma neutilizată (soldul creditului) şi la perioada de neutilizare, fie
într-o sumă forfetară;
c) comisionul de urmărire (gestionare) a respectării Condiţiilor contractuale,
perceput pentru operaţiunile băncii în legătură cu utilizarea creditului, care
cunoaşte, la rândul sau, mai multe ipostaze: comisionul de mişcare (calculat
pe baza valorii totale a remiterilor) şi comisionul pentru cea mai ridicată
descoperire lunară sau trimestrială (în cazul contractului de deschidere de
credit în cont curent); comisionul pentru încasarea titlurilor de credit
scontate; comisionul pentru serviciile de casierie pe care le implică utilizarea
creditului etc.;

40
Thierry Bonneau, op. cit, p. 39-42, 299-300; Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 181-
188; Francoise Dekeuwer-Defossez op, cit., p. 91; Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 361-362; Ion Turcu, Drept bancar,
vol. III, p. 67-72; Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit:, p. 407; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, în
Revista de drept comercial nr. 3/2000, p. 16

91
8.2 Dobânda
Dobânda poate fi prevăzută în contract în una dintre următoarele
41
variante :
a) rată fixă a dobânzii pentru întreaga perioadă de rambursare;
b) plafon maxim pentru întreaga perioadă de utilizare a creditului cu dobândă
variabilă;
c) modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă, în funcţie de anumiţi
factori: costul sursei de creditare; dobânda pieţei; rata inflaţiei; taxa de
rescont a Băncii Naţionale a României etc.;
d) renegocierea dobânzii de către părţi, care poate fi realizată prin manifestări de
voinţă exprese ale ambelor părţi sau prin manifestarea de voinţă expresă a
băncii, notificată clientului, care achiesează tacit (spre exemplu, în cazul în
care banca aduce la cunoştinţa clientului noul nivel al dobânzii, se consideră
că acesta a acceptat tacit noua dobândă dacă nu rambursează restul creditului
şi dobânzile aferente într-un anumit termen, prevăzut în contract, calculat de
la data luării la cunoştinţă).

Prin definiţie, dobânda este remuneraţia pentru capitalul pus la

dispoziţie. Rata dobânzii este dobânda anuală exprimată în procente, adică:
D
i= ×100
C
unde:
i – rata dobânzii;
D – dobânda anuală;
C – capitalul.
Dacă se cunoaşte rata dobânzii, dobânda cuvenită se calculează după
formula:
C ×i ×t
D=
360 ×100
care poate fi adusă în forma:
i C ×t
D = C ×t × =
360 .000 36 .000
i
unde:
t – perioada de timp pentru care este acordat creditul (în luni);
CXt – număr;
36 .000
- divizor fix
i
8.2.1 Factorii determinanţi ai ratei dobânzii
Având în vedere contextul inflaţionist care a fost şi continuă să
caracteristic pentru o serie de ţări – printre care şi România – o distincţie
importantă care se impune este cea dintre rata reală a dobânzii şi rata nominală a
dobânzii, care sunt legate între ele prin rata inflaţiei.
De asemenea, ţinând seama de interdependenţa economiilor
contemporane, atât la nivelul mişcărilor de mărfuri, cât şi la nivelul mişcărilor de
capitaluri, nu se poate neglija impactul pe care îl au factorii externi asupra
nivelului ratei dobânzii interne. Acest impact este deosebit de puternic în cazul
unei economii deschise sau care aparţin unor spaţii monetare unificate, cum este,

41
Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 362; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 16.

92
de exemplu, Uniunea Economică şi Monetară Europeană (U.E.M.).

8.2.1.1 Rata reală a dobânzii şi rata nominală a dobânzii

Variaţia nivelului general al preţurilor impune deosebirea a două rate
ale dobânzii:
 Una care ţine de schimbul unor cantităţi
echivalente de bunuri fizice sau, mai general, a unor puteri de
cumpărare echivalente; ea se numeşte “rata reală a dobânzii” şi se
simbolizează, de regulă, cu “r”;
 Alta care ţine de schimbul unor sume de bani; ea se
numeşte “rata nominală a dobânzii”, şi se simbolizează, de
regulă, cu “i”.
Diferenţa dintre cele două rate este exact rata inflaţiei.
Publicaţiile financiare şi monetare oferă, de obicei, rata nominală a
dobânzii. Rata reală a dobânzii se calculează scăzând din acesta rata inflaţiei în
perioada respectivă, adică:
r=i–π

8.2.1.2 Factorii determinanţi ai ratei reale a dobânzii

Factorii care determină rata reală a dobânzii pot fi grupaţi în două
mari categorii:
1. Factorii care ţin de comportamentul cererii şi
ofertei de capitaluri;
Cererea de capitaluri este rezultatul faptului că întreprinderile au
nevoie de fonduri pentru a-şi finanţa proiectele de producţie sau de investiţii.
Oferta de capitaluri este rezultatul faptului că unele întreprinderi
acumulează o parte din venituri, precum şi a faptului că populaţia economiseşte,
ceea ce permite agenţilor economici respectivi să achiziţioneze noi titluri. Autorii
clasici presupuneau că întregul volum al economiilor se îndreaptă spre piaţa de
capitaluri şi că acest volum creşte pe măsură ce creşte rata dobânzii. A economisi
înseamnă, de fapt, a renunţa la consumul imediat, iar dobânda este recompensa
pentru această abţinere de la consum.
2. Factorii care ţin de politica economică dusă de stat.
Se ştie că dacă bugetul de stat înregistrează un deficit, statul trebuie
să acopere într-un mod sau altul deficitul respectiv. Astfel, el poate recurge la
împrumuturi directe de la banca centrală, ori poate emite bonuri de tezaur pe care
le oferă băncile comerciale, însă în ambele cazuri există creaţie monetară şi, deci,
riscul inflaţiei. O altă soluţie este ca statul să se împrumute pe piaţa financiară,
vânzând titluri populaţiei şi întreprinderilor. Însă, manifestându-se ca solicitator
de fonduri, statul determină creşterea ratei reale a dobânzii, ceea ce are ca efect
împiedicarea investiţiilor private (efectul de evicţiune – crowding out).
Amploarea acestui efect paralizant asupra investiţiilor private este
apreciată diferit. Astfel, conform autorilor clasici, blocajul investiţiilor private
este total; creşterea ratei reale a dobânzii diminuează cheltuielile publice
suplimentare. Căci, în concepţia acestor autori, nivelul veniturilor distribuite în
economie rămân aceleaşi, indiferent de repartizarea lor între sectorul privat şi
trezoreria publică. Potrivit autorilor keynesieni, blocajul investiţiilor este doar
parţial: dacă rata reală a dobânzii creşte, investiţiile private se diminuează, însă
rezultatul net rămâne pozitiv, deoarece cheltuielile publice suplimentare
reprezintă venituri suplimentare pentru agenţii economici care beneficiază de

93
alocaţiile bugetare respective, ceea ce face ca nivelul veniturilor distribuite în
economie să crească.
Dincolo de deosebirile de apreciere cantitativă, care ţin de viziunile
diferite cu privire la funcţionarea economiei de piaţă (autorii clasici au în vedere
o situaţie de echilibru pe termen lung, în care mâna de lucru este deplin ocupată,
iar venitul naţional este la nivelul său maxim şi care, deci, nu mai poate fi
depăşit; autorii keynesieni au în vedere o situaţie de echilibru pe termen scurt, în
care poate exista şomaj, iar venitul naţional poate varia în funcţie de gradul de
ocupare a factorilor de producţie), important este faptul că majoritatea autorilor
recunosc efectul paralizant al creşterii cheltuielilor publice. Fenomenul se
manifestă, de altfel, şi în România, unde creşterea deficitelor bugetare şi
finanţarea acestora prin împrumuturi publice constituie în mod incontestabil
factori determinanţi importanţi ai creşterii ratei reale a dobânzii observate în
ultimul timp.
În ceea ce priveşte efectele politicii monetare, poziţiile sunt mult mai
tranşante. Potrivit autorilor clasici, variaţiile masei monetare se traduc, pe termen
lung, doar printr-o variaţie proporţională a nivelului general al preţurilor. Ca
urmare, rata reală a dobânzii şi volumul activităţii economice nu sunt afectate.

8.2.1.3 Rata nominală a dobânzii şi relaţia lui Fisher

Primul economist care a descoperit relaţia existentă între rata reală şi
rata nominală a dobânzii a fost I. Fisher (1867 – 1947).
Să presupunem că re este rata reală a dobânzii corespunzătoare
echilibrului între cerere şi oferta de capitaluri. De regulă, creditorii şi debitorii nu
cunosc rata inflaţiei aferente perioadei în curs, ci pot doar să o anticipeze. Să
admitem că toţi agenţii economici au aceeaşi anticipaţie şi să notăm cu πa rata
anticipată a inflaţiei.
Creditorii vor reclama, desigur, o rată nominală a dobânzii, i, care să
permită acoperirea pierderilor provocate de inflaţie şi obţinerea unei rate reale a
dobânzii re. această idee se poate exprima astfel:
(1 + i) = (1+ πa)(1+re)
Pe de altă parte, debitorii vor fi dispuşi şi ei să plătească o rată
nominală i, care, după scăderea efectului inflaţiei, corespunde unei rate reale a
dobânzii de echilibru, re. Cu alte cuvinte, relaţia este valabilă şi din punct de
vedere al debitorilor.
Prin dezvoltare şi aproximare, relaţia de mai sus devine:
i = re + πa (relaţia lui Fisher)
de unde rezultă că rata nominală a dobânzii este egală cu rata reală a
dobânzii plus rata anticipată a inflaţiei.

8.2.1.4 Factorii externi ai ratei dobânzii

În economiile deschise, variaţia ratei nominale a dobânzii determină
mişcări de capitaluri dintr-o ţară în alta şi, prin însuşi acest fapt, mişcări ale
cursurilor valutare. Reciproc, modificarea cursurilor valutare constituie, într-o
economie deschisă, un factor explicativ esenţial al nivelului ratei dobânzii.
Influenţa factorilor externi asupra ratei dobânzii în ţările dezvoltate
prezintă anumite particularităţi, deoarece economiile dezvoltate sunt la ora
actuală economii larg deschise spre exterior, în care mişcările de capitaluri sunt
libere. Aceste mişcări influenţează cursurile valutare, ceea ce autorităţile
monetare doresc, în general, să evite din raţiuni interne (riscul inflaţiei importate,

94
impactul asupra soldului balanţei comerciale) sau din raţiuni de asigurare a
stabilităţii cursurilor valutare.

8.2.2 Pluralitatea ratelor dobânzii

În economie există o multitudine de rate ale dobânzii, nu una singură.
Dintre cele mai semnificative rate ale dobânzii, reamintim: rata pieţei monetare,
rata de bază a dobânzii bancare, mulţimea de rate ale dobânzii active şi pasive
practicate de bănci şi de celelalte instituţii financiare, rata dobânzii de pe piaţa
obligaţiunilor (private şi de stat) etc.
8.2.2.1 Factorii determinanţi ai diferenţierii ratelor dobânzii
Principalii factori determinanţi ai diferenţierii ratelor dobânzii sunt:
maturitatea (scadenţă) creditului sau titlului în cauză, fiscalitatea, riscul
insolvabilităţii debitorului, gradul de negociabilitate al creanţei, posibilitatea sau
imposibilitatea rambursării anticipate, etc.
1. Principiul egalizării randamentelor
Randamentul unui activ financiar cuprinde două elemente: un
element pecuniar şi un element nepecuniar, reprezentat de prima de asigurare
împotriva riscului pe care îl incumbă activul respectiv. De exemplu, un depozit la
o casă de economii generează nu numai o anumită dobândă, ci şi alte avantaje, în
măsura în care se poate transforma uşor în mijloace de plată şi / sau nu comportă
nici un risc de nerestituire sau de variaţie a valorii sale nominale.
Agenţii economici îşi compun portofoliul de active financiare astfel
încât randamentul global, pecuniar sau nepecuniar, al unui anumit activ să fie
egal cu randamentul global al tuturor celorlalte active. Cu alte cuvinte, dacă un
activ A are un randament pecuniar mai mare ca activul B, este necesar ca
randamentul nepecuniar al activului A să fie mai mic decât cel al activului B;
diferenţa de dobândă în favoarea lui A permite, aşadar, compensarea
dezavantajelor sale din punct de vedere al riscului. Acest principiu foarte general
permite înţelegerea impactului pe care îl au caracteristicile diverselor active
asupra ratelor dobânzii specifice activelor respective.
2. Rata dobânzii şi fiscalitatea
Rata randamentului pecuniar, de care ţine seama un agent economic
oarecare, este rata randamentului calculat după plata impozitului. Diferenţele
dintre randamentele nete (calculate după plata impozitelor) şi diferenţelor dintre
randamentele brute (calculate înainte de plata impozitelor) ale diverselor active
nu sunt egale. De exemplu, în cazul obligaţiunilor şi depozitelor la termen, ratele
dobânzilor brute diferă cu 2 % -3 %, în timp ce ratele dobânzilor nete (rămase
după plata impozitului pe venitul reprezentat de dobânzi) sunt, de obicei, egale.
În privinţa impactului fiscalităţii, un rol esenţial au următoarele două
elemente:
 Măsura în care randamentul unui titlu provine din dobândă sau din modificarea
cursului titlului respectiv, având în vedere că modul de impunere a acestor două
surse de venituri este diferit;
 Statutul fiscal al agentului economic care plasează sau împrumută fonduri,
având în vedere că persoanele fizice, firmele productive, băncile, societăţile de
asigurare, asociaţiile, societăţile de investiţii etc., sunt supuse unor reguli de
impozitare diferite.
3. Rata dobânzii şi riscul insolvabilităţii debitorului
Activele financiare sunt, în majoritatea cazurilor, active riscante,
deoarece emitenţii lor se pot dovedi incapabili să achite dobânda sau să

95
ramburseze fondurile pe care le-au obţinut prin emiterea activului respectiv. În
consecinţă, în măsura în care siguranţa fondurilor încorporate într-un anumit
activ este mai mică, randamentul său pecuniar trebuie să fie, în compensaţie, mai
mare.
Un factor esenţial al diversificării ratelor dobânzii este, aşadar, faptul
că fiecare rată încorporează o anumită primă de insolvabilitate a debitorului ca
atare, cât şi riscofobia (aversiunea faţă de risc) a investitorului.
Primele de risc evoluează, de regulă, în funcţie de ciclul economic.
Astfel, în perioadele de puternică creştere economică, riscofobia investitorilor se
diminuează, ceea ce face ca ecartul între ratele dobânzilor aferente titlurilor de
bună calitate şi ratele aferente titlurilor de calitate mediocră să se reducă. În
perioadele de recesiune sau de creştere economică lentă, primele de risc se
majorează. Mai general, primele de risc depind de situaţiile financiare
comparative ale principalilor agenţi economici.
4. Alţi factori care determină diversificarea ratelor
dobânzilor
Este imposibil de enumerat toţi factorii susceptibili să influenţeze
randamentul pecuniar al titlurilor. Dintre aceştia: negociabilitatea titlurilor şi
clauza de rambursare anticipată.
Un titlu mai greu negociabil va avea o rată a dobânzii mai mare. De
exemplu, ratele dobânzii aferente creditelor pe termen scurt acordate de băncile
comerciale diferă în funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea rescontării la
banca centrală a titlurilor care concretizează creditele respective; în cazul în care
titlurile nu sunt primite la rescontul băncii centrale şi, deci, au un grad de
negociabilitate redus, rata dobânzii este, de regulă, mai mare.
De asemenea, creditele cu clauza rambursării anticipate, care, în
cazul scăderii ratei dobânzii, incumbă un risc pentru creditor, au o dobândă mai
mare decât creditele normale.
În termeni generali se poate, aşadar, spune că principiul egalizării
randamentelor globale permite înţelegerea faptului că orice dezavantaj de natură
nepecuniară trebuie compensat printr-un avantaj în ceea ce priveşte rata dobânzii.

96
Capitolul 9 RISCUL ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

Performanţele unei bănci depind întotdeauna de calitatea

managementului, calitate care este evaluată prin rezultatele obţinute în urma
deciziilor manageriale. Pentru a avea performanţe, managementul trebuie să aibă
în vedere următoarele elemente:
1. Sistem de informaţii competitiv;
2. Selecţia pieţelor şi produselor potrivite;
3. Recompensarea personalului băncii în funcţie de performanţe;
4. Cunoaşterea tehnicilor şi instrumentelor financiare;
5. Gestionarea financiară bună;
6. Elaborarea de strategii echilibrate pornind de la performanţele anterioare.
După cum se ştie obiectivul fundamental al managementului este
maximizarea valorii investiţiei proprietarilor în bancă. Deci rata de rentabilitate
va trebui stabilită la un nivel care va permite atingerea obiectivului fundamental.
Stabilirea ratei de rentabilitate este strâns legată de evaluarea
riscurilor pe care banca este dispusă să le gestioneze. Desigur, rentabilitatea
creşte prin asumarea unor riscuri mai mari, dar managerii preferă obţinerea unei
rentabilităţi mari prin asumarea unor riscuri convenabile.
În procesul stabilirii nivelului ratei de rentabilitate, managerii îşi
pun întrebarea: cât din fiecare tip de risc trebuie asumat pentru a creşte
rentabilitatea ?
Răspunsurile la această întrebare sunt multiple, dificile şi
inexacte. Înainte de a stabili ce riscuri trebuie asumate, este esenţială raportarea
băncii la evoluţia viitoare a factorilor de mediu şi evaluarea efectelor acestor
evoluţii asupra ratei de rentabilitate şi a riscului, plecând de la poziţia actuală a
băncii.
Anul financiar al băncii începe la 1 ianuarie şi se termină la 31
decembrie.
Comitetul de Direcţie asigură întocmirea în termenul prevăzut de
lege a bilanţului şi a contului de profit şi pierderi pe care le prezintă, cu cel puţin
o lună înainte de data stabilită pentru şedinţa Adunării Generale, Comisiei de
cenzori, iar după însuşirea de către aceştia, Consiliului de Administraţie.
Bilanţul, împreună cu raportul Comisiei de cenzori, însuşite de
Consiliul de Administraţie, vor rămâne depuse în copie la sediul central şi cel al
sucursalelor, în cele 15 zile care preced întrunirea Adunării Generale, pentru a fi
cercetate de acţionari.
Consiliul de administraţie, în termen de 10 zile de la data Adunării
Generale, depune la organele de drept copii ale bilanţului şi contului de profit şi
pierdere.
Din beneficiile brute se va reţine în fiecare an, în vederea formării
fondului de rezervă, o parte care va fi hotărâtă de Adunarea Generală, dar nu mai
mică de 10 %, până ce fondurile de rezervă vor fi dublul capitalului social.
De asemenea, din beneficiul brut se va constitui fondul de dezvoltare
al băncii în limitele stabilite de Adunarea Generală.
Beneficiile nete, rămase după constituirea fondului de risc şi a altor
fonduri, vor fi distribuite pe baza aprobării Adunării Generale, sub formă de:
a) Dividende ce se acordă acţionarilor băncii;
b) Tantieme pentru membrii Consiliului de Administraţie;

97
 c) Gratificaţii ce se acordă personalului băncii, stabilite pe fiecare salariat,
de Consiliul de Administraţie;
d) Alte destinaţii stabilite de Adunarea Generală.
9.1 Indicatorii de performanţă bancară

Profitul este, în final, scopul esenţial al întreprinzătorului bancar, pe

care acesta îl urmăreşte de-a lungul întregii sale activităţi. Profitul trebuie să fie
raportat la principalele lui determinante pentru a evidenţia interdependenţele în
evoluţia performanţelor bancare şi a pune în lumină pârghiile de acţionare pentru
îmbunătăţirea acestora.
Profitul net se calculează de la veniturile bancare brute formate din:
veniturile din dobânzi şi alte venituri, din care se scad cheltuielile aferente
dobânzilor plătite de bancă pentru sursele atrase şi cheltuielile operative sau de
funcţionare a societăţii bancare respective.
Acesta este profitul impozabil la care se aplică cota de impozit pe
profit, obţinând impozitul pe profitul societăţilor bancare.
Profitul net va fi egal cu profitul impozabil din care se scade
impozitul pe profit. Profitul net astfel calculat poate fi repartizat sub formă de
dividende acţionarilor, sau pentru alimentarea fondurilor bancare (profit
reinvestit).
Mărimea dividendelor pentru o acţiune = (profit net – profit
reinvestit) / numărul de acţiuni în circulaţie
Raportul dintre mărimea dividendelor pentru o acţiune şi valoarea
nominală a unei acţiuni reprezintă rata dividendului şi variază în acelaşi sens cu
variaţia ratei rentabilităţii financiare. Mărimea dividendelor încasate de un
acţionar depinde de rata dividendelor şi de numărul de acţiuni pe care le posedă.
Maximizarea veniturilor încasate de acţionari se poate realiza de
bancă prin creşterea ratei rentabilităţii financiare în condiţiile în care se păstrează
aceeaşi structură a profitului net.
Pentru calculul indicatorilor se va porni de la bilanţul simplificat, cu
date aproximative:
SUME SUME
ACTIV PASIV
(MII LEI) (MII LEI)
3.600.000 Disponibilităţi la alte 5.250.000 Capital
bănci şi numerar
4.920.000 Credite acordate 2.520.000 Depozite ale
clienţilor
3.120.000 Alte active, din care: 600.000 - la vedere
1.800.000 - cheltuieli 24.000 - pe termen
mijlociu
120.000 Alte pasive, din
care:
118.000 - venituri realizate
8.640.000 TOTAL ACTIV 8.640.000 TOTAL PASIV

Date suplimentare necesare:

- Active sensibile: 1.439.928
- Pasive sensibile: 1.800.000
- Credite de calitate - medie: 1.799.784
- superioară: 720.216

98
 Indicatori ai rentabilităţii bancare

a. Rata rentabilităţii financiare (RRf)

Este cea mai semnificativă expresie a profitului, care măsoară
rezultatele managementului bancar, în ansamblul său, şi arată, pentru acţionari,
efectul angajării lor în activitatea bancară.
profit .net
RRf = *100 (%)
capital
Profitul net este considerat după deducerea tuturor cheltuielilor şi
taxelor, iar capitalul este considerat ca sumă a capitalului nominal, a profitului
nerepartizat şi a fondurilor de rezervă.
Acest indicator are o mare expresivitate, demonstrând prin el însuşi o
multitudine de aspecte: gradul de generare a profitului, eficienţa operaţională,
etc.
82 .800 .000
RRf = *100 = 2,3%
3.600 .000 .000

b. Rata rentabilităţii economice (Rre)

Este profitul la active şi reflectă efectul capacităţii manageriale de a
utiliza resursele financiare şi reale ale băncii pentru a genera profit.
Se apreciază că rata rentabilităţii este cea mai bună măsură a eficienţei
bancare, pentru a exprima direct rezultatul, în funcţie de managementul specific
al intermedierii bancare, de optimizare a operaţiunilor active, în funcţie de un
volum de resurse date.
profit .net
RRc = *100 (%)
active
un nivel de 1 % sau mai mare de 1 % este considerat pozitiv.
82 .800 .000
RRc = *100 = 0,96 %
3.600 .000 .000
Această valoare sub 1 % este mică şi se poate datora cheltuielilor
efectuate pentru înfiinţarea şi utilarea băncii.
c. Efectul de pârghie
Este un indicator de mare expresivitate pentru o bancă: reprezintă
gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii
capitalului propriu.
active .totale
Ep =
capital
Acest indicator variază proporţional cu ponderea capitalului în total
pasive bancare. Cu cât ponderea capitalului este mai mare, cu atât riscul bancar
este mai mic şi efectul de pârghie de asemenea. În condiţiile în care ponderea
capitalului este mai mică, riscul bancar şi efectul de pârghie sunt mai mari.
d. Rata profitului (Rpr)
Mărimea acestui indicator depinde în primul rând de raportul între
veniturile şi cheltuielile bancare, şi în al doilea rând de structura veniturilor şi
costurilor bancare.
În măsura în care tarifarea serviciilor bancare se face explicit,
indicatorul poate fi calculat pe diferite grupe de activităţi bancare.
Reprezintă principalul indicator de analiză, în cazul în care se
urmăreşte reducerea costurilor bancare.

99
 profit .net
Rpr = *100 (%)
venituri .totale
e. Gradul de utilizare a activelor (GUA)
Mărimea acestui indicator depinde de mărimea ratei dobânzii pe piaţă
şi de structura activelor bancare.
Maximizarea indicatorului se realizează pentru un nivel dat al ratei
dobânzii prin creşterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari venituri (cele
mai rentabile).
Aceste active sunt şi cele mai riscante: creşterea ponderii lor implică
şi o creştere a nivelului de risc bancar, creştere care nu poate fi nelimitată, pentru
că şi posturile de activ care nu aduc venituri sunt necesare pentru desfăşurarea
unei activităţi bancare normale.
Vt
GUA = *100
At
unde Vt = venituri totale
At = active totale

Corelaţia între indicatorii de rentabilitate bancară

a) RRf = RRe * Ep
b) RRe = Rpr * GUA

100
9.2 Rolul gestiunii riscului bancar
Noţiunea de risc poate fi definită ca un angajament care poartă o
incertitudine datorită probabilităţii de câştig sau pierdere.
RISCUL: etimologic, termenul provine din latina “ re-secare ” care
înseamnă ruptură într-un echilibru.
În activitatea bancară, asumarea riscurilor poate fi cercetată pentru
posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operaţiunilor speculative pe
pieţele financiare sau de schimb, dar şi a posibilelor pierderi imprevizibile.
Cel mai adesea, riscurile bancare sunt considerate din două puncte de
vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic şi cel practic.
Atunci când definesc riscul şi gestiunea riscului, cei mai mulţi autori
se concentrează asupra funcţiei clasice a băncilor, de intermediere în sfera
riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este
tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi
cauzate de riscuri de piaţă, de credit sau de lichiditate.
Alţi autori se concentrează asupra unor pierderi-potenţiale sau
efective-cauzate de riscuri cu totul aleatoare şi necontrolabile, ca de exemplu
frauda, incendiul sau catastrofele naturale. Cei mai mulţi practicieni abordează o
singură grupă sau clasă de riscuri, cel mai adesea sub aspectul tehnicilor de
gestiune şi doar foarte rar sunt analizate şi mecanismele de
transmisie/amplificare a riscului suportat de instituţia financiară.
Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii sau
instituţiei financiare în chestiune, atât un impact în sine (de regulă sub forma
pierderilor directe suportate), cat şi un impact indus, cauzat de efectele asupra
clientelei, personalului, partenerilor şi chiar asupra autorităţii bancare.
Adoptând ca definiţie standard pe cea lingvistică, vom considera
drept risc probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse
pentru subiect. În acelaşi context, prin expunere la risc vom înţelege valoarea
actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă
instituţia financiară în cauză. Din această definiţie rezultă că expunerea la risc
poate fi efectivă sau potenţială.
Deşi perspectiva celor mai mult analize bancare asupra riscului este
îngustă, se observă că acesta este generat de o mulţime de operaţii şi proceduri.
Cel puţin în domeniul financiar riscul trebuie privit ca un conglomerat sau
complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente prin aceea că pot avea
cauze comune sau că producerea unuia poate genera în lanţ şi alte riscuri.
Pe tot parcursul acestei lucrări vom considera riscurile bancare ca
fiind acele riscuri cu care se confruntă băncile în operaţiile lor curente şi nu doar
riscurile specifice activităţii bancare clasice.
Ca agenţi care operează pe diverse pieţe financiare, băncile se
confruntă şi cu riscuri ce nu le sunt specifice (de exemplu riscul valutar), dar pe
care trebuie să le gestioneze.
În general, asumarea riscurilor este legată de funcţia de bază pe care
o au băncile în economie, şi anume funcţia de investiţie. Băncile investesc
resurse împrumutate – care sunt un multiplu substanţial al propriului capital.
Recuperarea cu întârziere a resurselor investite provoacă o serie de dezechilibre
la nivelul băncii care pot îmbrăca diferite forme şi se pot alimenta reciproc.
Perioada actuală este denumită „era managementului de risc“ în
domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcina extrem de

101
complexă şi importantă a managementului bancar. De obicei, asumarea unor
riscuri atrage după sine şi câştiguri mai mari.
Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activităţii
bancare în trei categorii:

1) Riscuri financiare
Sunt riscuri specifice operaţiunilor de creditare, cele mai multe dintre
aceste riscuri făcând obiectul unor reglementări bancare. Formele sub care se
manifestă sunt următoarele:
• Riscul de credit;
• Riscul ratei dobânzii;
• Riscul de lichiditate;
• Riscul de schimb valutar;
• Riscul insolvabilităţii.
Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanţului contabil
al băncii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot să apară în compoziţia
resurselor şi plasamentelor băncii.
Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate,
gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul bancar.

2) Riscuri comerciale
Sunt riscuri generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii şi
produse ca urmare a unui slab serviciu de marketing şi lipsa de talent managerial
pentru noile pieţe.
Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
a) Riscul de produs / serviciu
Este rezultatul unei evoluţii nefavorabile a valorificării unui produs
nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii privind distribuirea
produselor.
b) Riscul de piaţă
Este efectul dependenţei de piaţă a băncii. Dacă acesta nu este
„împărţit” între mai multe pieţe, rentabilitatea băncii este dependentă direct de
evoluţia unei singure pieţe.
c) Riscul de imagine comercială
Constă în percepţia negativă a unei bănci de către clienţii ei ca
urmare a unei calităţi generale proaste de servire a clienţilor, tratament prost al
reclamaţiilor clienţilor culminând cu articole de presă în defavoarea băncii.

3) Riscuri de mediu
Sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control
limitat. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
- Riscul de deficit – produs de hoţi, sau fraudă comisă de
angajaţii băncii;
- Riscul economic – determinat de conjunctura economică
la nivel naţional şi regional;
- Riscul competiţional – determinat de similitudinea
produselor şi serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituţii financiare;

102
 - Riscul de reglementare – determinat de deciziile luate de
autorităţile bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă
pentru bancă.

O strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programa,

cât şi proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt,
minimizarea probabilităţii producerii acestor riscuri şi a expunerii potenţiale a
băncii. Susţinem că este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici
este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de
bancă, iar obiectivul central al activităţii bancare îl reprezintă obţinerea unui
profit cât mai mare pentru acţionari.
Numai că nu întotdeauna aceste două obiective– cel general şi cel
sectorial –se află în concordanţă. S-ar putea ca în anumite situaţii, costul
implementării şi exploatării procedurilor care vizează gestiunea riscurilor să fie
mai mare decât expunerea potenţială la risc. De aici rezultă că şi aceste programe
trebuie selectate în funcţie de criterii de eficienţă. În alte cazuri s-ar putea ca
strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi.
În acest caz decizia trebuie luată întotdeauna având în vedere şi
cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protecţii
corespunzătoare şi pierderile potenţiale mai mari. Dar dacă decizia este de aşa
natură, atunci minimizarea riscurilor bancare nu trebuie în nici un caz să se
transforme într-un obiectiv în sine. De altfel obiectivele managementului bancar
sunt trei: maximizarea rentabilităţii, minimizarea expunerii la risc şi respectarea
reglementărilor bancare în vigoare.
Dintre acestea nici unul nu are un primat absolut, una dintre sarcinile
conducerii băncii fiind şi aceea de a stabili obiectivul managerial central al
fiecărei perioade.
Importanţa gestiunii riscurilor bancare nu se rezumă totuşi doar la
minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru
minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive şi asupra comportamentului
salariaţilor, care devin mai riguroşi şi mai conştiincioşi în îndeplinirea sarcinilor
de serviciu; nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor
activităţi frauduloase. Existenţa unor programe adecvate pentru prevenire şi
controlul riscurilor bancare contribuie şi la impunerea instituţiei în cadrul
comunităţii bancare, nu de puţine ori existenţa unor astfel de programe
condiţionând admiterea sau participarea băncii respective la asociaţii
interbancare (îndeosebi de plăţi) sau obţinerea unor calificative superioare din
partea autorităţii bancare.
O gestiune eficace a riscurilor bancare îşi va pune amprenta şi asupra
imaginii publice a băncii. Clienţii îşi doresc o bancă sigură şi acţionarii la fel.
Soliditatea unei bănci îi atrage însă pe deponenţi în condiţiile în care depozitele
nu sunt asigurate în mod obligatoriu. Dacă băncile sunt obligate să se asigure de
răspunderea civilă faţă de deponenţi, atunci interesul acestora pentru alegerea
celor mai sigure instituţii este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea
plasamentului. Poate să apară atunci o selecţie adversă pentru că este foarte
probabil ca băncile cu cele mai mari probleme, în lipsă de lichiditate, să acorde
cele mai ridicate dobânzi. Pentru evitarea acestei selecţii adverse este preferabil
ca asigurătorul să perceapă prime de asigurare diferenţiate, mai ridicate pentru
băncile cu o gestiune deficitară a riscurilor (cazul S.U.A.) astfel încât să existe o
penalizare explicită pentru acestea.

103
9.3 Evoluţia preocupărilor referitoare la gestiunea riscurilor bancare

Problema gestiunii riscurilor nu a avut dintotdeauna pentru bănci

importanţa pe care o are în prezent. Pe plan mondial, până în anii ’80, gestiunea
riscurilor bancare se rezuma aproape exclusiv la gestiunea riscului de creditare,
în relaţiile cu clienţii băncii şi în cadrul sistemului de plăţi. Acest fapt se datora
stabilităţii relative a sistemului financiar şi a pieţelor financiare. Stabilitatea ce a
caracterizat acea perioadă a fost rezultatul acţiunii a doi factori majori: primul a
fost acela că riscurile efective erau relativ reduse, iar cel de-al doilea factor de
stabilitate l-au reprezentat marjele dobânzii relativ mari.
Condiţiile obiective care au generat acest climat de stabilitate au fost
în primul rând condiţiile de piaţă şi apoi cadrul legislativ de desfăşurare a
activităţii bancare. Fluctuaţiile ratei dobânzii pe piaţă nu erau foarte pronunţate
(datorită, intre altele, şi politicii monetare duse de băncile centrale în
conformitate cu interesele imediate ale statelor debitoare), fluctuaţiile cursurilor
valutare erau controlate de mecanismul sistemului monetar internaţional de la
Breton Woods, iar reglementările, practicile anticoncurenţiale de tip cartel şi
inerţia deponenţilor au contribuit la limitarea concurenţei pe piaţa depozitelor
bancare, fapt ce a făcut ca ratele dobânzii la depozite să fie scăzute şi relativ
stabile. Marjele substanţiale ale dobânzii puteau fi folosite pentru a amortiza
şocul fluctuaţiei (cel mai adesea ciclice), a rentabilităţii plasamentelor şi pentru a
reconstitui fondurile bancare fără a se apela la piaţă.
De la sfârşitul anilor ‘70 instabilitatea devine o trăsătura a mediului
în care operează instituţiile financiare. Ea este generată de un complex de
factori care vizează aceleaşi trei domenii. În primul rând procesul inflaţionist
generat de locurile petroliere a făcut ca fluctuaţiile ratelor nominale ale
dobânzii să fie cele mai pronunţate din acest secol.
Odată cu abolirea sistemului de la Bretton Woods, fluctuaţiile
cursurilor valutare au devenit semnificative şi au ajuns să aibă un efect
semnificativ asupra performanţelor globale ale clienţilor şi ale băncilor cu o
activitate internaţională. În al treilea rând, începând cu anii ’80, s-a intensificat
concurenţa în cadrul sistemului financiar. Principalele cauze ale schimbării
mediului concurenţial au fost: suprimarea controlului asupra transferurilor
internaţionale de capital, liberalizarea cadrului normativ de desfăşurare a
activităţii bancare şi apariţia intermediarilor nebancari şi, în cele din urmă, noile
tehnologii de comunicaţii şi de prelucrare a datelor care au redus inerţia clienţilor
şi au schimbat structura costurilor bancare în favoarea celor fixe (determinând
volumul de activitate sau cifra de afaceri să devină extrem de importantă pentru
acoperirea cheltuielilor generale).
Drept urmare, băncile au suportat riscuri mai mari în condiţiile în
care concurenţa le erodează puternic marjele. Aceste condiţii de operare au mărit
vulnerabilitatea băncilor la şocuri negative succesive şi au dus la creşterea,
pretutindeni în lume, a numărului falimentelor bancare. Pentru a supravieţui şi
pentru a prospera, băncile au asimilat noi instrumente şi tehnici de gestiune a
riscurilor. În România băncile au de făcut faţă tuturor acestor factori de
instabilitate financiară întru-un context de instabilitate generală generată de
procesul de tranziţie. Tranziţia a însemnat pentru băncile româneşti modificarea
statutelor ( legea permiţând angajarea într-o gamă largă de operaţii financiare),
libertate în alegerea partenerilor interni şi externi, concurenţa din partea altor

104
instituţii financiare (fondurile de plasamente) şi a altor bănci (româneşti, create
după 1990 şi străine), reducerea refinanţării directe de către banca centrală,
schimbarea permanentă a normelor prudenţiale de către BNR şi deteriorarea
situaţiei financiare a majorităţii clienţilor mari. În aceste condiţii, pentru
conducerea băncilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a
riscurilor devine o necesitate, ca şi asimilarea de către salariaţi a unor noi tehnici
şi instrumente de gestiune a riscurilor.
În sectorul bancar creşterea a devenit un atribut esenţial al
performanţei bancare. Ea nu este un scop în sine, ci este impusă de rentabilizarea
investiţiilor în tehnologii noi, posibilă doar în condiţiile « producţiei de
masă ».Procesul de creştere în sectorul bancar are două componente: creşterea în
domeniul serviciilor bancare tradiţionale (creditarea clienţilor, efectuarea
viramentelor, gestiunea patrimoniului ) şi creşterea în zona noilor servicii
bancare (gestiunea de trezorerie, operaţii pe piaţa de capital, servicii informatice
şi de informare, asigurări). El este caracterizat de faptul că are loc într-un context
concurenţial şi are drept rezultat prestarea de către instituţia financiară a unei
game largi de servicii. Unele dintre ele sunt noi şi personalul este lipsit de
experienţă, iar altele presupun operarea pe pieţe cu care băncile nu sunt familiare
şi atunci personalul apare ca fiind lipsit de profesionalism.
Astfel imaginea băncilor pe pieţele financiare tinde să fie una
deficitară, pentru că ele riscă să fie tratate de către parteneri mai specializaţi drept
conglomerate formate la voia întâmplării, conduse de persoane ignorante în noile
domenii şi inconştiente de capacitatea netă de câştig sau riscurile specifice
(exemplul băncii Barring’s).
În condiţiile unui management corect, creşterea operaţiilor în cele
două arii mari –servicii tradiţionale şi servicii noi – ar trebui să aibă un efect
sinergetic. Însă pierderile suportate de unii acţionari şi volatilitatea veniturilor
duc la diminuarea valorii de piaţă a băncilor, ceea ce face extrem de scumpă
procurarea de capital suplimentar (necesar pentru protecţia generală a instituţiei
în condiţii de creştere). Deoarece comunicarea băncilor cu publicul şi chiar cu
acţionarii, în ceea ce priveşte gestiunea riscurilor bancare, este deficientă (în
România în special), piaţa tinde să trateze toate băncile la fel. Proasta gestiune a
câtorva bănci poate influenţa negativ şi imaginea publică a celorlalte.
În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli
neprevăzute, gestiunea lor adecvată poate stabiliza veniturile în timp, având rolul
unui amortizor de şoc. În acelaşi timp, consolidarea valorii acţiunilor bancare se
poate realiza printr-o comunicare reală cu pieţele financiare şi implementarea
unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile şi
instituţiile financiare trebuie să-şi îmbunătăţească înţelegerea şi practica gestiunii
riscurilor bancare pentru a-şi putea gestiona cu succes diferite game de produse
în anii ’90. Dacă procesul de gestiune al riscurilor bancare şi sistemul global de
management sunt efective, atunci banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu
succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al gestiunii riscurilor, dacă
folosesc paradigma de analiză şi gestiune în vederea creşterii eficientei, dacă
adoptă măsuri precise de adaptare a performanţei la risc şi dacă vor crea
mecanisme de raportare a performanţei în funcţie de risc, pentru a se asigura că
investitorii înţeleg impactul gestiunii riscului asupra valorii firmei bancare.

105
 9.4 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de expunerea la risc
Expunerea la risc a unei instituţii financiare, deşi generată de acelaşi
ansamblu de activităţi, poate fi privită din două puncte de vedere: ca expunere
inerentă şi ca expunere suplimentară sau subiectivă.
Se poate spune astfel că riscurile pure se caracterizează prin aceea că
expunerea este generată de activităţile şi procesele bancare cu potenţial de a
produce evenimente care să se soldeze cu pierderi.
Astfel pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plăţi,
accidentarea în cădere a unui client într-una din agenţiile băncii (ce dă naştere
unei răspunderi civile a băncii) sau degradarea mediului ambiant de către
obiective dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă
(încălcarea normelor de poluare) etc. La rândul lor, riscurile pure se pot împărţi
în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale şi frauduloase, riscuri de
răspundere.
Riscurile fizice se pot manifesta ca distrugere a clădirilor, avariere a
clădirilor în curs de construire, distrugere a liniilor de telecomunicaţii, avariere a
maşinilor şi materialelor diverse, distrugere a materialului în cursul transportului,
accidente de circulaţie.
Riscurile financiare pot apare ca pierderi complete de date, pierderi
de cecuri în curs de încasare, pierderi de efecte (inclusiv informatice), distrugere
a arhivelor, nerecuperare a pierderilor.
Riscurile criminale şi frauduloase: pătrunderi în fişierele informatice,
utilizarea frauduloasa a mijloacelor de plată, duplicarea şi contrafacerea cărţilor
şi a cecurilor, utilizarea frauduloasă a unei operaţii de către terţi, întocmirea
dosarului de credit pe baza de falsuri, toate tipurile de deturnări de fonduri
(inclusiv informatice), furt, deturnare de fonduri de către un salariat, bancnote
false, atac armat, răpiri de persoane (în timpul transportului), furt în urma luării
unor ostatici la domiciliul unui salariat, tâlhării (furt din seifuri), cereri de
răscumpărare, furt de valori pe parcursul transportului, furt de valori la alţi
prestatori.
Riscuri de răspundere: nerespectarea normelor privind deschiderea de
conturi, pierderi de efecte în contul clienţilor, activităţi proprii filialelor, punerea
în discuţie a mijloacelor folosite, răspunderea cenzorilor, erori de gestiune a
conturilor şi serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în
operaţiile cu titluri, pierderi de cecuri returnate de agenţii, acordări abuzive de
credite, suspendări abuzive de credite, greşeli de consultanţă în ingineria
financiară.
Pentru cea de-a doua categorie, riscurile lucrative sau speculative,
expunerea este generată de încercarea de a obţine profit mai mare. Această
expunere poate genera şi cheltuieli suplimentare, deci (potenţial) şi pierderi.
Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadenţă,
pierderi la portofoliul de titluri sau o structură defectuoasă a activelor bancare.
Demarcaţia dintre cele două tipuri de riscuri nu este netă, după cum vom observa
în următorul tabel:
Tipuri de Speculativ( pierdere / câştig) Pur (doar pierdere)
riscuri Piaţa Afacere Lichiditate Performanţă Întâmplare

106
 -strategii
-active şi
-titluri -organizare -contrapartida
Categorie de -pieţe pagube
-mărfuri -personal -asigurare
riscuri -companii -viaţă şi
-valute -tehnologie (obligaţii)
sănătate
-imagine şi marketing

-restricţii de
-aprecierea managerială capacitate -erori ale angajaţilor -îmbolnăvirea
-modificări ale
-informarea limitată (volum) sau furt angajaţilor
Cauze raportului cerere/
-acţiunile concurenţei -căderea -acţiunile -catastrofe
principale oferta -condiţiile
-modificarea nevoilor sistemelor conducerii naturale
de piaţă anticipate
consumatorilor -informarea -eşecul în afaceri -accidente
inegala

Consideraţii de forţă majoră Politica economică, reglementări şi alte acte normative

9.5 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de caracteristica bancară

O altă clasificare a riscurilor bancare este cea care are la bază gama de
operaţii bancare ce pot genera riscuri şi forma acestor riscuri.
În următorul tabel vom prezenta o clasificare succintă a principalelor
tipuri de riscuri asumate de o bancă universală în desfăşurarea operaţiilor proprii:
riscuri financiare asumate în gestiunea bilanţului, riscuri de prestare caracteristice
pentru sfera serviciilor bancare şi riscuri ambientale care sunt generate de
operarea băncii într-un mediu concurenţial strict reglementat de autoritatea
bancară şi într-un spaţiu economic caracterizat de propria sa dinamică.

Caracteristica bancara Grupa de risc Tipul de risc

Risc de creditare Risc de lichiditate Risc de piaţă

Operaţii bilanţiere Financiar
Risc de faliment

Risc operaţional Risc tehnologic Risc al

Servicii bancare De prestare
produselor noi Risc strategic

Risc de frauda Risc economic Risc

Cadrul de activitate Ambiental
concurenţial Risc legal

107
9.5.1 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de cauza şi forma lor.
Riscurile financiare pot fi considerate drept cel mai important grup de
riscuri bancare, dat fiind că proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente
bancare. În acest grup de riscuri se include:
 Riscul de creditare, denumit şi risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de
nerambursare sau risc al deteriorării calităţii activelor bancare (în condiţiile în
care alte active au o pondere redusă în bilanţul băncii). Exprimă
probabilitatea încasării efective, la scadenţă, a fluxului de venituri anticipat
(capital avansat plus dobânzi);
 Riscul de lichiditate sau riscul de finanţare. Exprimă probabilitatea finanţării
efective a operaţiilor bancare. Pentru cei care au împrumutat banca, poate
apare ca risc de creditare, dar aceasta este doar o componentă a sa;
 Riscul de piaţă sau de variaţie a valorii activelor financiare apare ca risc de
variaţie a ratei dobânzii, risc valutar şi risc de variaţie a cursului activelor
financiare. Exprimă probabilitatea ca o variaţie a condiţiilor de piaţă să
afecteze negativ profitul bancar;
 Riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de îndatorare exprimă
probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a
acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă şi ca aceste pierderi să
afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii.
Între toate aceste grupe de risc se exercită o interacţiune permanentă,
deoarece ele exprimă doar aspecte diferite ale aceluiaşi potenţial risc –
operaţiunile bancare curente. Aşa, spre exemplu, o expunere reală excesivă la
riscul de creditare poate genera un risc de lichiditate, dacă banca nu are suficiente
active lichide pentru a face faţă obligaţiilor sale scadente fără aportul sumelor
rezultate din rambursarea creditului primit de către client. Riscul de lichiditate, la
rândul său, poate genera risc de faliment dacă banca nu îşi poate procura rapid
resursele deficitare. Ba mai mult, în sistemul bancar, problemele cu care se
confruntă o bancă pot afecta negativ şi bănci partenere (creditoare faţă de ea)
existând un permanent pericol de contagiune. Acest risc specific ansamblului
băncilor este numit şi risc sistemic şi gestionarea lui este asigurată de către banca
centrală. Aceasta nu înseamnă însă că fiecare bancă nu trebuie să urmărească în
permanenţă soliditatea partenerilor săi, în baza tuturor informaţiilor de care poate
dispune.
Riscurile de prestare sunt asociate operaţiilor din sfera serviciilor
financiare. Următoarele tipuri de riscuri sunt cuprinse aici:
 Riscul operaţional sau riscul de sarcină exprimă
probabilitatea ca banca să devină incapabilă să mai asigure
servirea clienţilor într-un mod rentabil. Sunt astfel importante atât
oferta de servicii, cât şi capacitatea conducerii de a evalua şi
controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii;
 Riscul tehnologic este asociat calităţii şi structurii ofertei
de produse financiare care au şi ele un ciclu de viaţă propriu şi
tind să fie înlocuite de produse mai performante. Alegerea
incorectă a momentului scoaterii de pe piaţă a unui produs sau a
momentului introducerii unuia nou poate genera pierderi
semnificative şi există în permanenţă riscul ca momentul ales să
nu fie cel mai adecvat din punct de vedere al maximizării
profitului bancar;

108
  Riscul produsului nou este asociat inovărilor în sfera
produselor financiare. Exprimă probabilitatea cumulată a
producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea
cererii sub nivelul anticipat, depăşirea nivelului planificat al
costurilor specifice, lipsa de profesionalism a echipei manageriale,
etc.;
 Riscul strategic exprimă probabilitatea de a nu alege
strategia optimă în condiţiile date. El este inerent oricărei selecţii
de pieţe, produse şi zone geografice pe care o implică definirea
strategiei băncii într-un mediu complex.
Grupa riscurilor ambientale cuprinde o clasă de riscuri cu un puternic
potenţial de impact asupra performanţei bancare, dar asupra cărora banca are, în
cel mai bun caz, un control limitat. În esenţă aceste riscuri exprimă probabilitatea
ca o schimbare adversă de mediu să afecteze negativ profitul băncii:
 Riscul de fraudă este un risc de ordin intern ce a fost inclus în această grupă
deoarece pentru bancă, privită ca entitate, actele şi mai ales intenţiile
salariaţilor reprezintă o variabilă externă greu controlabila. Riscul de fraudă
este un risc de ordin intern şi exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau
a unor alte acte contrare intereselor băncii de către angajaţii acesteia.
Fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea băncii, atunci când nu pot fi
detectate din vreme şi recuperate;
 Riscul economic este asociat evoluţiei mediului economic în care acţionează
banca şi clienţii acesteia. Se poate manifesta la nivel sectorial, regional,
naţional sau internaţional. Exprimă probabilitatea diminuării performanţei
băncii ca urmare a unei evoluţii adverse a condiţiilor de mediu. Acestea
influenţează calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor şi potenţialul de
risc;
 Riscul concurenţial exprimă probabilitatea reducerii profitului în condiţiile
modificării raporturilor de piaţă în defavoarea băncii. El este inerent
activităţii bancare deoarece majoritatea produselor financiare oferite pe piaţă
de o bancă sunt oferite şi de alte instituţii financiare.
 Riscul legal reflectă faptul că băncile trebuie să opereze în contextul stabilit
de reglementările legale în vigoare, chiar dacă acestea le creează un
dezavantaj competitiv faţă de alte instituţii financiare concurente. Un alt
aspect al acestui risc este acela că există o permanentă incertitudine atât în
ceea ce priveşte evoluţia viitoare a cadrului normativ de desfăşurare a
activităţii bancare, cât şi referitor la momentul implementării unor noi
reglementări.
Ca incidenţă şi amploare a pierderilor pe care le generează, riscurile
cuprinse în prima grupă sunt de departe cele mai semnificative pentru bănci, şi de
aceea gestiunea lor poate aduce un plus semnificativ de soliditate băncii. În
următorul tabel vom prezenta principalii indicatori şi tehnicile de gestiune pentru
evaluarea şi controlul riscurilor financiare.

Grupa de risc
Indicatori tradiţionali Indicatori obiectivi Tehnici de gestiune
financiar

109
 Concentrarea creditelor
Credite/Active
Creşterea creditelor
Credite calitate Analiza creditelor
Ponderea
medie/Total credite Documentarea creditelor
Risc de creditare împrumuturilor
Pierderi credite/ Controlul creditelor
interbancare
Total credite Evaluarea riscurilor speciale
Rezerve/Credite de
Rezerve/Credite
calitate medie

Credite interbancare
Poziţia lichidităţii
contractate
Credite/Depozite Planul de lichiditate
Costul resurselor
Risc de lichiditate Active Modele cost/Evaluare
împrumutate
lichide/Depozite Dezvoltarea resurselor de
Active lichide
finanţare
Împrumuturi / Depozite

Gradul de Breşele grupate

Gestiunea breşei dinamice
Risc de piaţă sensibilitate Durata
Analiza duratei
Breşa(gap-ului) Breşele dinamice

Capital social/
Active risc/Capital social Planificarea necesarului capital
Depozite Capital
Dinamica activelor Analiza creşterii posibile
Risc de capital social/ Active
relativ la dinamica Politica de dividende
Fonduri bancare/
capitalului social Capitalizarea funcţie de risc
Active

Indicatorii şi tehnicile de gestiune a riscurilor financiare.

Riscul de creditare este asumat de toate băncile şi poate genera

probleme serioase dacă expunerea la risc este substanţială. Indicatorii tradiţionali
sunt mai puţin folosiţi deoarece ei afectează negativ rentabilitatea băncii. Ei se
pot dovedi utili în analize temporale şi comparaţii interbancare. Indicatorii
obiectiv, monitorizaţi atent, pot semnaliza în avans apariţia unor probleme pe
parcursul procesului de creditare, mai ales dacă limitele sunt depăşite pentru mai
mulţi dintre ei.
Indicatorii tradiţionali ai riscului de lichiditate tind să se concentreze
asupra lichidităţii activelor bancare. Indicatorii obiectiv urmăresc îndeosebi
evoluţia corelată a activelor lichide şi a pasivelor imediate. Din practică rezultă
că cel mai bun este indicatorul derivat ce raportează diferenţa dintre activele
lichide şi împrumuturi( de pe piaţă şi de la banca Centrală) la o mărime care să
reprezinte nevoile potenţiale de lichiditate (de exemplu depozitele volatile).
Riscul variaţiei ratei dobânzii pe piaţă este măsurat tradiţional prin
gradul de sensibilitate (relativ) sau gap (absolut). Principalele neajunsuri ale
acestor indicatori sunt generate de greutatea alegerii scadenţei de folosit drept
criteriu pentru sensibilitate, precum şi de neluarea în considerare a efectelor pe
care variaţia ratei dobânzii le are asupra valorii actuale a plasamentelor.
Indicatorii clasici ai riscului de capital sunt indicatori relativi prin
care se poate determina valoarea raportului dintre diferite categorii de

110
active/pasive şi capital. Aceşti indicatori sunt statici şi nu pun în evidenţă
diferenţele referitoare la riscul diferitelor plasamente. Ba mai mult, folosesc
valori din contabilitate pentru elemente, în valoarea de piaţă a acestora. Aceste
neajunsuri sunt compensate de indicatori mai noi care ţin cont şi de elementele
din afara bilanţului şi de gradul diferit de risc.
9.6 Clasificarea riscurilor în funcţie de alocarea lor în cadrul sistemului
financiar
Din acest punct de vedere riscurile apar ca diversificabile sau
nediversificabile. Riscurile diversificabile sunt acele riscuri care ajung să fie
relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziţii
( bilanţiere) pentru că legea numerelor mari să fie activată. Problema principală
este că niciodată nu putem spune ce înseamnă “suficient de multe poziţii”, dar
este demn de reţinut faptul că putem reduce expunerea globală a unei bănci la un
anume tip de risc, mărind suficient numărul operaţiilor şi partenerilor susceptibili
a genera acel risc.
Riscurile nediversificabile sunt cele care rămân relativ semnificative
ca expunere, chiar şi după ce toate posibilităţile de a folosi legea numerelor mari
au fost exploatate. În practică orice poziţie ( bilanţieră sau extrabilanţieră)
comportă de regulă atât elemente diversificabile cât şi elemente nediversificabile.
Spre exemplu, riscul de nerambursare a unui împrumut contractat de către un
client la bancă are o componentă nediversificabilă – cea generată de riscul
economic, de incertitudinea intrării în următoarea fază a ciclului economic – şi o
componentă diversificabilă, specifică fiecărui client. Cu cât banca are mai mulţi
debitori şi cu cât valoarea creditelor acordate fiecăruia dintre ei este mai redusă
relativ la capitalul băncii, cu atât mai redusă va fi şi probabilitatea ca
nerambursarea unuia dintre aceste credite să creeze băncii probleme de lichiditate
sau de capital.
Riscurile nediversificabile au puţini factori determinanţi, în esenţă
variabile preţ: rate ale dobânzii, cursuri valutare, preţuri ale materiilor prime,
indicatori macroeconomici. în fond, aceste variabile sunt endogene căci reflectă
variaţii ale preferinţelor consumatorilor, schimbări de tehnologie, politici
guvernamentale. Din punctul de vedere al gestiunii riscurilor, sursa lor exactă
este mai puţin importantă decât canalul de transmisie care este preţul.
Sistemul financiar ( ansamblul instituţiilor, instrumentelor şi pieţelor
financiare) are un rol important la nivel macroeconomic în ceea ce priveşte
alocarea eficientă a riscurilor în cadrul sistemului economic. Teoretic un
mecanism de alocare eficientă a riscului se poate construi pornind de la un sistem
de pieţe directe şi fără un apel la instituţiile financiare. Această construcţie este
foarte solidă doar în lipsa problemelor reale de informare (acces la informaţie) a
costurilor tranzacţionale şi a altora asemenea. În realitate, odată ce structura
investiţiilor reale şi rentabilitatea acestora au fost stabilite, sistemul financiar
poate doar să aloce riscurile inerente acestei structuri; el nu poate nici anihila
riscuri date (nediversificabile) nici crea altele noi.
Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, o protecţie
specifică se poate concepe doar în cazul riscurilor diversificabile. Dacă definim
riscul ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment incert pentru care
este cunoscută repartiţia efectelor producerii lui sau pentru care aceasta poate fi
aproximată prin studiul efectelor aleatoare deja produse, atunci incertitudinea
(absolută) este asociată evenimentelor pentru care repartiţia efectelor este
complet necunoscută.

111
 În cazul riscurilor, protecţia se asigură prin gestiunea unor tehnici şi
instrumente specifice (riscuri diversificabile) şi prin capital (riscuri
nediversificabile). Incertitudinea necesită întotdeauna un capital suficient şi nu
poate fi gestionată prin tehnici specifice. Această ultimă remarcă este demnă de
reţinut căci în cea mai mare parte a acestei lucrări ne vom concentra asupra unor
modalităţi de gestiune specifice care pot fi folosite cu succes doar pentru riscuri
diversificabile. Pentru a asigura protecţia băncii în cazul riscurilor
nediversificabile şi al incertitudinii pure, nimic nu poate înlocui capitalul bancar
şi nici o tehnică sau instrument, oricât de sofisticate, nu pot asigura o protecţie
suficientă.

112
9.7 Gestiunea globala a riscurilor bancare

De regulă, problema gestiunii riscurilor bancare este abordată dintr-o

perspectivă îngustă, pentru tipuri de riscuri specifice. Aceasta deoarece riscurile
bancare sunt diverse şi complexe. Nu trebuie uitat faptul că pentru toate aceste
riscuri expunerea este a băncii şi că, în plus, multe riscuri sunt interdependente.
Gestiunea globală a acestor riscuri se impune ca o necesitate şi trebuie organizata
la nivelul central al băncii.
O gestiune globală adecvată a riscurilor trebuie să asigure băncii
capacitatea de a identifica şi aprecia riscurile bancare, de a le controla, de a le
elimina sau evita şi de a le finanţa. Alte priorităţi de avut în vedere se referă la
anticiparea pierderilor, constituirea rezervelor, transferul eventual al riscurilor
(asigurare), integrarea gestiunii riscurilor bancare în sistemul global de gestiune
al băncii.
Etapele procesului de gestiune globală a riscurilor bancare pot fi
regăsite şi în gestiunea riscurilor individuale, doar că la nivel global toate au un
caracter obligatoriu. În succesiunea lor logică aceste etape sunt următoarele:
identificarea şi evaluarea riscurilor, controlul riscurilor, eliminarea/evitarea
riscurilor şi finanţarea riscurilor.

9.8 Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare

Integrarea evaluării riscurilor în planificarea strategică a băncii va

asigura gestiunii riscurilor bancare vizibilitatea necesară şi focalizare strategică.
Riscul este o componentă esenţială a profilului unei instituţii financiare; de aceea
evoluţia ulterioară a strategiei şi organizării bancare vor fi afectate dacă profilul
risc actual şi de perspectivă nu sunt luate în considerare.
Pentru a integra identificarea şi evaluarea riscurilor bancare în
procesul de planificare, banca trebuie să-şi identifice mai întâi principalele linii
de activitate. O linie de activitate include unităţi şi proceduri.
Unităţile cuprinse într-o linie de activitate au un set integrat de
sisteme de livrare a produselor şi pieţe consacrate. Procedurile includ atât
ansamblul sarcinilor asociate livrării produselor pe piaţă cât şi sarcinile asociate
activităţilor auxiliare.
Procesul de gestiune a riscurilor începe prin descifrarea profilului risc
al diferitelor game de produse bancare pentru principalele activităţi bancare.
Apoi acestea trebuie comparate cu profilul risc al băncii. Dacă profilul risc al
băncii este mai puţin îndrăzneţ decât suma profilurilor risc identificate, atunci
conglomeratul bancar (banca în ansamblul său), are o valoare sinergetică,
pozitivă pentru acţionari.
Pentru a identifica şi evalua nivelul de risc al unei game de produse
bancare sau al unei activităţi bancare, managerii trebuie să identifice toate
situaţiile semnificative care pot genera o pierdere financiară.
Managementul poate realiza acest lucru prin elaborarea unor scenarii
de pierdere pentru activităţile, tranzacţiile şi interfeţele bancare. Când elaborăm
profilul risc este util să se aloce expunerile risc diferitelor componente ale
riscului. De asemeni trebuie să identificăm frecvenţa şi mărimea pierderilor care
pot fi generate de expuneri. Frecvenţa se referă la numărul de apariţii al
evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de planificare.

113
Gravitatea pierderilor măsoară impactul financiar care rezultă din producerea
evenimentelor asociate expunerii la risc.
Un manager poate dobândi o bună perspectivă asupra nivelului
riscului asociat unei anumite expuneri combinând frecvenţa cu amplitudinea
riscului. Deoarece o anumită expunere poate genera riscuri de mai multe feluri,
nivelul de risc trebuie agregat pentru fiecare expunere şi pentru fiecare categorie
de risc pentru a identifica profilul risc al unei unităţi bancare.
Metodologiile de identificare şi evaluare a riscurilor pot asigura o
estimare efectivă şi eficientă a profilului risc pentru sucursale, filiale, agenţii şi
întreaga bancă. În lipsa unei abordări sistematice a evaluării riscului, uşor de
implementat, o bancă nu dispune de nici un mijloc de a-şi reduce cheltuielile
legate de riscuri printr-un control mai riguros şi o finanţare adecvată a riscurilor.
În plus este dificil pentru o bancă să determine veniturile corectate în funcţie de
risc pentru o gamă de produse bancare sau o activitate şi să transmită pieţei
financiare riscul produs propriu şi eficacitatea managementului riscurilor
bancare.

9.9 Controlul riscurilor

Obiectivul controlului riscurilor este de a minimiza cheltuielile
asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate, dar nu evitate
sau eliminate. După ce au fundamentat profilul risc al unităţii lor bancare,
managerii trebuie să identifice şi să evalueze activităţile de control al riscurilor
existente din punct de vedere al expunerii şi nivelurilor de risc identificate,
pentru fiecare categorie de riscuri.
Pentru a controla riscul de piaţă, o bancă poate avea în vedere mai
multe tehnici de gestiune a bilanţului sau de diversificare a portofoliului. Între
modalităţile de a gestiona riscul de lichiditate se înscriu şi titularizarea unor
credite sau creşterea frecvenţei negocierilor. În domeniul riscului operaţional
banca poate îmbunătăţi controalele în domeniul calităţii produselor bancare, pe
lângă gestiunea creditelor şi analiza creditelor neperformante.

9.10 Eliminarea / evitarea riscurilor

Trebuie subliniată importanţa primei etape de identificare şi evaluare

a riscurilor. Este dificil de eliminat sau evitat un risc daca el nu a fost identificat
şi cuantificat corespunzător. Riscul poate fi eliminat prin îndepărtarea cauzei care
îl produce. În general, managerii pot face acest lucru prin reproiectarea
activităţilor asociate şi a Fluxurilor de Operaţii. Mai recent, însă, băncile au
adoptat soluţii mai radicale, eliminând complet gamele de produse pe care le
apreciază extrem de riscante. Managerii bancari, a căror experienţă este legată de
activităţile bancare comerciale, reacţionează la pierderi care apar în activităţi
despre care nu ştiu multe, ca, de exemplu, în domeniul operaţiilor cu instrumente
derivate (contracte la termen şi cu opţiuni) prin suprimarea acestor activităţi.
Eliminarea şi evitarea riscurilor poate avea un efect asupra reducerii
costurilor totale ale băncii, costuri asociate riscurilor dacă banca a apreciat corect
cheltuielile asociate riscurilor şi veniturile ajustate în funcţie de risc asociate
fiecărei game de produse sau activităţi. Altfel s-ar putea ca managementul să
reducă valoarea acţiunilor prin eliminarea unor activităţi care ar fi putut produce
în timp venituri favorabile ajustate în funcţie de risc.

114
115
9.11 Finanţarea riscurilor

Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, finanţarea

riscurilor bancare presupune atât acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau
specifice), cât şi transferul riscurilor (prin asigurare sau operaţii cu instrumente
derivate). Acoperirea riscurilor funcţionează cel mai bine în cazul unor riscuri a
căror frecvenţă şi amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau atunci când
nu există asigurări pe piaţă. Transferul riscului este mai adecvat atunci când
expunerea nu este foarte previzibilă sau atunci când gravitatea potenţială a
pagubelor este catastrofală.
În concluzie, transferul riscurilor este foarte dificil dacă nu există
pieţe de asigurări convenţionale. Dacă rămân riscuri mari care nu pot fi nici
acoperite (reţinute) nici transferate, pentru manager este foarte dificil să
folosească controlul riscurilor pentru a le elimina sau evita. În ultimă instanţă
managerii bancari trebuie să fie capabili să identifice şi să evalueze gradul de
risc. Doar riscurile neidentificate sunt reţinute din ignoranta.

9.12 Acoperirea (reţinerea) riscurilor

Riscul poate fi acoperit atât printr-un program formal de finanţare,

elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate, cât şi prin prelevări
pentru fondurile de rezervă pentru pierderi din creditare. În plus, băncile pot
acoperi riscuri în afara unor programe formale de finanţare, dacă trec pierderile
pe cheltuieli sau le acoperă din capital, în măsura în care aceste pierderi se
produc. Aceste programe de tip ‘’pay – as you –go’’ generează în mod inevitabil
un anumit grad de incertitudine asociata veniturilor şi o cerere incertă de capital
bancar. Pe de altă parte, existenţa programelor formale autofinanţate reprezintă
un mesaj pentru pieţele financiare, căci presupune identificarea şi evaluarea
riscurilor, precum şi reducerea gradului de incertitudine în ceea ce priveşte
veniturile viitoare.
Reţinerea riscurilor trebuie să se facă pe baza următoarelor două
criterii: acoperirea unor familii de riscuri şi existenţa unei baze proprii de date
statistice referitoare la frecvenţa şi amploarea riscurilor. În lipsa acestor condiţii,
riscurile nu pot fi autofinanţate în mod corect.

116
9.13 Transferarea riscurilor

Transferarea riscului este mult mai eficace atunci când frecvenţa şi

gravitatea sunt specifice unor riscuri catastrofale şi atunci când riscurile nu pot fi
identificate şi evaluate precis.
Structura unui program de asigurare pentru o bancă se poate face
având în vedere următoarele trei posibilităţi:
- Negocierea centralizată cu limitarea numărului de poliţe de tipul ‘’ toate
riscurile, mai puţin…’’;
- Negocierea descentralizată, poliţele fiind încheiate separat; fie de fiecare
unitate cu personalitate juridică, fie după criteriul teritorialităţii (al zonei de
operare);
- Programe specifice pentru diferite activităţi bancare.
Deşi transferarea riscurilor poate fi eficientă, ea trebuie să fie ultimul
dintre elementele luate în considerare de paradigma gestiunii riscurilor bancare;
oricum, practica curentă face ca transferarea riscului să fie prima si, adesea,
singura modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.
Strategia ordinară ar trebui să fie: transferul riscurilor grave şi
reţinerea riscurilor frecvente.
Managementul riscurilor bancare ar trebui să fie una dintre
componentele sistemului global de management bancar. Un bun manager în
probleme de risc va observa şi folosi felul în care gestiunea riscurilor bancare
interacţionează cu alte componente ale sistemului managementului bancar. Prin
implementarea gestiunii riscurilor bancare ca o componentă vitală a sistemului
global de management bancar, conducerea băncii poate comunica pieţelor
financiare eficacitatea sa în gestiunea băncii pentru a produce efecte de sinergie.
9.14 Garanţiile creditelor bancare
9.14.1 Noţiunea, clasificarea şi rolul garanţiilor.
Riscul nerambursării creditelor poate fi diminuat pe baza unui
instrument juridic tradiţional: garanţia. Banca nu îşi poate permite să apeleze, în
ipoteza incidentelor în restituirea creditului, doar la gajul general al creditorilor
chirografari, care oferă tuturor creditorilor o egală vocaţie la distribuirea
emolumentului urmăririi silite a averii debitorului comun. Prerogativele
conferite creditorilor chirografari, în comun şi în mod egal (dreptul de a cere
luarea unor măsuri de conservare: sechestrul asigurător, întreruperea cursului
prescripţiei etc.; dreptul de a exercita acţiunea oblică sau pauliană; dreptul de a
urmări silit bunurile din averea debitorului), nu oferă o protecţie eficace contra
riscului insolvabilităţii debitorului.
Pentru a avea şanse reale în cazul insolvabilităţii debitorului, banca
creditoare poate solicita constituirea de garanţii, reale şi personale, sau poate
apela la alte mijloace, cum sunt solidaritatea şi indivizibilitatea. Cea mai mare
parte dintre garanţiile utilizate în practica bancară nu reprezintă garanţii bancare
specifice, ci sunt împrumutate din dreptul civil sau dreptul comercial42.
Garanţia este mijlocul juridic care conferă creditorului titular fie
prioritatea faţă de ceilalţi creditori cu privire la urmărirea silită a unui bun
determinat din averea debitorului, fie posibilitatea de a urmări silit şi o altă
persoană care s-a angajat împreună cu debitorul.
Funcţia esenţială a garanţiilor este de a atenua sau de a elimina

42
Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit, p. 154.

117
 riscul care decurge pentru creditor din insolvabilitatea debitorului. Aceeaşi
funcţie o îndeplinesc şi alte mijloace juridice, care nu sunt garanţii propriu-zise:
solidaritatea, indivizibilitatea, rezerva dreptului de proprietate, dreptul de
retenţie, arvuna, clauza penală, contul curent, creditul documentar etc.
Reglementarea de bază a garanţiilor se află în Codul civil, Codul
comercial şi Legea nr. 99/1999.
Clasificarea fundamentală a garanţiilor este aceea care face
diferenţa între garanţiile personale şi garanţiile reale. Unica garanţie personală
propriu-zisă este cauţiunea, dar acelaşi rol îl îndeplineşte şi solidaritatea
codebitorilor, deşi nu este o garanţie în sensul strict al termenului. Garanţiile
reale (garanţiile reale mobiliare, ipoteca şi privilegiile reale) constau în
afectarea unui bun pentru garantarea executării unei obligaţii. Garanţiile reale
mobiliare sau ipoteca pot fi constituite nu numai asupra bunurilor din averea
debitorului, ci şi asupra bunurilor altei persoane (cauţiuni reale).
Alături de rolul tradiţional, de asigurare a executării obligaţiei
debitorului, garanţiile au dobândit noi funcţii: ele contribuie la securitatea
creditului şi înlocuiesc uneori creditul efectiv, substituindu-se transferului de
fonduri ca, de exemplu, în cazul scrisorii de garanţie bancară43.
9.14.2 Fidejusiunea (cauţiunea).
Pe baza dispoziţiilor art. 1652 C.civ. (,,cel care garantează o
obligaţie se leagă către creditor a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu
o îndeplineşte") şi ale art. 42 alin. 2 C.com., ("prezumţia de solidaritate există şi
contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligaţiune
comercială"), cauţiunea a fost definită în doctrină, în sens restrâns, ca un
contract între creditor şi fidejusor, şi în sens larg, ca o operaţiune tripartită între
persoane legate câte două prin contracte distincte44.
Caracterul accesoriu este de esenţa cauţiunii. Ea nu poate exista fără
obligaţia principală, faţă de care se află într-o strânsă dependenţă şi nu poate fi
mai întinsă, nici mai oneroasă decât aceasta. Cauţiunea este un contract
unilateral pentru că numai fidejusorul se obligă faţă de creditor. Caracterul
unilateral nefiind însă de esenţa cauţiunii, părţile pot conferi contractului şi un
caracter sinalagmatic. Chiar şi atunci când rămâne unilateral, creditorul este
obligat să nu diminueze celelalte garanţii, în care s-ar putea subroga fidejusorul.
Cauţiunea este un contract consensual, înscrisul fiind cerut numai pentru
dovada actului juridic. Ea are caracter gratuit între fidejusor şi creditor, sub
sancţiunea nulităţii cauţiunii consimţite în perioada suspectă, anterioară
falimentului. În raportul între fidejusor şi debitor, cauţiunea este adeseori cu
titlu oneros. Cauţiunea este un contract intuitu personae. Ea poate avea ca
obiect datorii născute anterior, care trebuie să fie determinate, sau datorii
viitoare, care trebuie să fie determinabile. Cu toate acestea, cauţiunea poate
privi un cuantum valoric precis determinat sau poate fi acordată fără limită. Sub
aspectul duratei, cauţiunea poate fi pe timp determinat sau nedeterminat, în cea
de a doua ipoteză fidejusorul având dreptul să ceară rezilierea contractului.
În ceea ce priveşte constituirea cauţiunii, fidejusorul persoană fizică
trebuie să posede capacitate de exerciţiu deplină, iar fidejusorul societate
comercială poate da cauţiune numai dacă acest act este compatibil cu
capacitatea ei specială. De asemenea, fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în
43

44
Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 371; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 86.

118
 circumscripţia tribunalului locului plăţii obligaţiei principale şi să fie solvabil.
Angajamentul fidejusorului trebuie să fie expres şi luat în deplină cunoştinţă în
ceea ce priveşte natura şi întinderea sa.
Obiectul contractului de cauţiune este plata datoriei debitorului.
Cauţiunea presupune, deci, existenţa unei obligaţii principale valide şi
determinate, putând, însă, fi neexigibilă şi chiar eventuală.
Cât priveşte efectele cauţiunii în raportul dintre creditor şi fidejusor,
în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia, potrivit art. 1663 C.civ.,
creditorul îl poate urmări pe fidejusor, fără a fi obligat să-l urmărească mai întâi
pe debitor. Fidejusorul poate invoca, în principiu, beneficiul de discuţiune şi
beneficiul de diviziune. Cu toate acestea, fidejusorul unei obligaţii comerciale
le poate invoca numai dacă contractul de cauţiune prevede expres că fidejusorul
nu este obligat solidar cu debitorul faţă de creditor, întrucât prezumţia de
solidaritate instituită de art. 42 alin. 2 C.com. operează şi contra fidejusorului
unei obligaţii comerciale.
Fidejusorul poate opune creditorului atât excepţiile personale
izvorâte din contractul de cauţiune (validitatea, întinderea obligaţiei, termene şi
condiţii, stingerea obligaţiei etc.), cât şi excepţiile ce privesc obligaţia
debitorului, afară de cele pur personale debitorului.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte efectele cauţiunii între fidejusor
şi debitor, în cazul în care a plătit obligaţia debitorului faţă de creditor,
fidejusorul are regres contra debitorului, pentru suma efectiv plătită şi
cheltuielile efectuate după ce l-a înştiinţat pe acesta că este urmărit de creditor.
Fidejusorul pierde dreptul de regres contra debitorului, având doar dreptul de a
cere restituirea sumei de la creditor, în cazul în care a omis să-l înştiinţeze pe
debitor despre efectuarea plăţii şi din acest motiv a plătit şi debitorul aceeaşi
datorie, respectiv dacă a plătit creditorului fără să fi fost urmărit şi fără a-l
înştiinţa pe debitor, care ar fi fost în măsură să opună creditorului excepţia de
stingere a datoriei într-un alt mod.
În cazul pluralităţii de fidejusori, garantul care a plătit datoria are
regres contra celorlalţi garanţi, acţiunea în regres fiind, însă, divizibilă între
ceilalţi fidejusori, iar fracţiunea ce revine fiecăruia - direct proporţională cu
angajamentul iniţial.
Fidejusiunea se stinge odată cu obligaţia garantată, pe cale
accesorie, iar pe cale principală, prin expirarea duratei pentru care s-a obligat
fidejusorul, respectiv prin revocarea de către acesta a cauţiunii stipulate pe o
durată nedeterminată45.

9.14.3 Garanţiile reale mobiliare.

Codul civil defineşte amanetul, în art. 1685 şi 1686, ca fiind
contractul prin care debitorul remite creditorului său un bun mobil pentru
garantarea executării obligaţiei, creditorul având dreptul de a fi plătit din
vânzarea bunului cu preferinţă faţă de alţi creditori, în cazul neexecutării
obligaţiei debitorului la scadentă.
Reglementarea gajului comercial din art. 478-489 C.com. a fost
abrogată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice46, care a consacrat o nouă reglementare domeniului, sub
forma garanţiilor reale mobiliare, studiate în materia dreptului comercial.
45
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 93-96.
46
Publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.

119
9.14.4 Afectarea ca garanţie a soldului creditor al unui cont bancar (escrow
account).
Soldul creditor al unui cont curent bancar constituie un drept de
creanţă al titularului contului faţă de bancă. Această creanţă, al cărei cuantum
variază în permanenţă, sub influenţa creditărilor şi a debitărilor, poate fi
destinat ca garanţie faţă de bancă pentru obligaţiile titularului contului47.
De asemenea, soldul (prin ipoteză - creditor) al unui cont de depozit
bancar poate fi constituit ca garanţie. Părţile unui contract de furnizare, cu
livrări eşalonate, pot stipula o clauză de garanţie, potrivit art. 6 alin. 5 lit. b din
Titlul VI al Legii nr. 99/1999, conform căreia sumele plătite cu titlu de avans de
cumpărător vor fi păstrate într-un cont bancar de depozit, cu titlu de garanţie a
executării obligaţiilor vânzătorului, până când părţile vor da ordin băncii ca
aceste sume să fie vărsate vânzătorului48.
9.14.5 Ipoteca.
Ipoteca reprezintă o garanţie reală imobiliară fără deposedare,
definită de art. 1746 C.civ. ca fiind un drept real asupra imobilelor afectate
pentru garantarea plăţii unei obligaţii. În cazul în care obligaţia îşi are izvorul
direct într-o normă legală, ipoteca se naşte printr-o dispoziţie a legii, conform
art. 1749 alin.1 C.civ. şi este o ipotecă legală, iar când ipoteca se constituie prin
convenţie, potrivit art. 1749 alin.2 C.civ., ea reprezintă o ipotecă convenţională.
În ambele cazuri, ipoteca are următoarele caractere49:
a) este un drept real accesoriu, conferind titularului atât prerogativa de a urmări
bunul în mâna oricui s-ar afla, cât şi prerogativa de a-şi realiza dreptul
principal, de creanţă, cu preferinţă faţă de alţi creditori care ar urmări acelaşi
bun;
b) este o garanţie reală imobiliară, aplicabilă, deci, numai dreptului de
proprietate asupra imobilelor aflate în circuitul civil, împreună cu accesoriile
lor (imobile prin destinaţie) precum şi dreptului de uzufruct asupra acestora;
c) se constituie numai în cazurile şi cu formele prevăzute de lege;
d) este specializată, în sensul individualizării imobilului şi a creanţei garantate;
e) este indivizibilă, în sensul că subzistă asupra întregului imobil şi după ce o
parte din datorie s-a stins, precum şi chiar după ce imobilul a fost partajat
între foştii coproprietari: cel căruia îi va reveni dreptul exclusiv de proprietate
va suporta şi ipoteca.
Ipoteca convenţională se constituie, sub sancţiunea nulităţii
absolute, prin act autentic. Potrivit regulilor de publicitate a ipotecii, pentru a fi
opozabilă terţelor persoane, ea trebuie să fie înscrisă în registrul special sau,
după caz, în foaia de sarcini a cărţii funciare în care este intabulat imobilul
ipotecat. Prin înscriere se determină totodată şi rangul de preferinţă al ipotecii,
ipotecile înscrise în aceeaşi zi având rang egal. În regimul de carte funciară
guvernat de Legea nr. 115/1938, înscrierea ipotecii are efect constitutiv (art.
17), în timp ce în noul regim de carte funciară, reglementat de Legea
cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 aceasta asigură doar efectul
opozabilităţii faţă de terţi (art. 27). Înscrierea este opozabilă faţă de toţi ceilalţi
dobânditori de drepturi asupra imobilului, inclusiv faţă de creditorii de rang

47
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.
48
Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.
49
Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 405; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 148-149.

120
 inferior.
Inscripţia poate fi radiată după stingerea creanţei prin plata integrală
sau poate fi restrânsă ca urmare a plăţii parţiale. Radierea sau reducerea pot fi
consecinţa acordului dintre creditor şi debitor sau poate fi dispusă de instanţă.
Din punct de vedere al efectelor constituirii ipotecii, debitorul
proprietar al imobilului conservă posesia şi folosinţa acestuia. Cu excepţia
situaţiilor expres prevăzute de lege, el poate înstrăina imobilul, dobânditorul
suportând actul de grevare a imobilului pentru că creditorii "î1 urmăresc în
orice mână ar trece", conform art. 1790 C.civ. Totodată, creditorul ipotecar va
conserva în acelaşi mod şi dreptul de preferinţă.
Dobânditorul imobilului are posibilitatea să opună creditorului
urmăritor unele excepţii (nulitatea contractului de ipotecă sau a inscripţiei sau
garanţia de evicţiune atunci când creditorul l-a moştenit pe vânzătorul de la care
a dobândit imobilul urmăritul) sau poate utiliza purga ipotecii, oferind
creditorului o sumă egală cu preţul sau valoarea estimată la dobândirea
imobilului. De asemenea, dobânditorul poate stinge prin plată creanţa
urmăritorului faţă de debitor, dobândind prin subrogaţie dreptul creditorului sau
poate opta pentru "delăsarea" imobilului în mâna creditorului. Ultima soluţie
este finalizarea procedurii executării silite. În toate situaţiile, dobânditorul are
regres contra debitorului principal.
Ipoteca se stinge odată cu obligaţia garantată, pe cale accesorie. Pe
cale principală, ipoteca se stinge prin: renunţarea creditorului la ipotecă; purgă;
prescripţie achizitivă; constatarea nulităţii sau anularea contractului constitutiv;
rezoluţiunea actului de dobândire a dreptului de proprietate de către
dobânditorul care a constituit ipoteca asupra imobilului; distrugerea imobilului,
cu consecinţa strămutării ipotecii asupra indemnizaţiei de asigurare şi a altor
despăgubiri cuvenite.
9.15 Recuperarea creditelor bancare
9.15.1 Contractu1 bancar de credit - titlu executoriu.
Sub imperiul legii bancare anterioare (Legea nr. 33/1991 privind
activitatea bancară), formularele contractelor de credit utilizate de bănci
cuprindeau clauza potrivit căreia contractul are valoarea unui înscris autentic şi
constituie titlu executoriu. În lipsa unor prevederi legale exprese care să-i confere
contractului aceste caractere, clauzele respective au fost calificate drept nelegale
atât de doctrină50, cât şi de jurisprudenţă51.
Actuala Lege bancară, în art. 56 alin. 2, califică expres contractul de
credit bancar ca fiind titlu executoriu. Textul legal nu conţine, însă, o derogare
expresă de la formalitatea învestirii cu formulă executorie a contractului, astfel
încât banca are obligaţia de a îndeplini această exigenţă înainte de a iniţia
procedura executării silite a debitorului.

50
Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 408-410; Dorin Clocotici, Probleme de drept rezultate din analiza
Legii nr. 76 din 17 iulie 1992, în Revista de drept comercial nr. 1/1993, p. 28; I. Turcu, S. Deleanu, Executarea
silică a contractelor de credit, în Dreptul nr. 12/1993, p. 54; Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit p. 407-408 Ion
Turcu, Recuperarea creditului bancar p. 19-21.
51
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 209 din 22 februarie 1996, în Dreptul
nr. 8/ 1996.

121
 Doctrina a remarcat52, întemeiat, că norma amintită prezintă o serie
de inconveniente pentru societatea bancară care cere executarea silită în temeiul
acestui titlu executoriu. Astfel, va putea fi executată silit, pe baza înscrisului
respectiv, numai suma menţionată în înscris, şi anume creditul acordat, care nu
reprezintă suma pe care o datorează debitorul băncii, întrucât nu cuprinde
comisioanele, dobânzile şi penalităţile de întârziere. Pe cale de consecinţă, în
cazul în care banca cere executarea silită pentru întreaga sumă datorată (dar alta
decât cea înscrisă în contractul de credit învestit cu formulă executorie), debitorul
este îndreptăţit să formuleze contestaţie la executare, în temeiul art. 400 alin. 1
C.proc.civ., cu privire la înţelesul, întinderea şi aplicarea titlului executoriu.
În literatura de specialitate53 au Post analizate şi celelalte dispoziţii
ale art. 56 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, potrivit cărora constituie titluri
executorii şi garanţiile reale şi personale constituite în scopul garantării creditului
bancar. Acest text a fost calificat, cu temei, drept o eroare a legiuitorului, faţă de
faptul că ceea ce se execută silit este creanţa născută din contractul de credit, iar
nu contractele de garanţie, care nu sunt decât contracte accesorii contractului de
credit, constituite în scopul afectării unor bunuri (garanţiile reale) sau patrimonii
(garanţiile personale) ca obiect al executării silite în temeiul titlului executoriu
(contractul de credit sau hotărârea judecătorească).
Banca beneficiază şi de o facilitate fiscală în materia contractelor de
credit, întrucât, potrivit art. 56 alin. 3 din Legea nr. 58/1998, de la data învestirii
cu formulă executorie a contractului de credit, dobânzile se vor calcula în
continuare şi se vor evidenţia de către bancă, în afara bilanţului contabil,
împreună cu creditele respective. Facilitatea poate fi justificată fie prin poziţia
specială pe care băncile o ocupă între societăţile comerciale, fie, mai degrabă,
prin transformarea unei poziţii economice dominante într-o poziţie juridică
similară.

9.15.2 Executorii bancari.

Legea bancară autorizează băncile, prin art. 88 alin. 2 şi 3, ca, separat
sau în cadrul organizaţiilor profesionale, să-şi organizeze un corp propriu de
executori, a căror activitate va fi strict legată de punerea în executare a titlurilor
executorii aparţinând băncilor.
În temeiul acestor dispoziţii de principiu, a fost emis Ordinul
Ministrului Justiţiei 2628/C/1999 pentru aprobarea Statutului Corpului
executorilor bancari. Potrivit art. 1 alin. 2 din ordin, corpul executorilor bancari
poate fi înfiinţat în fiecare bancă, persoană juridică autorizată de Banca
Naţională a României, sau în cadrul asociaţiilor profesionale.
Executorii bancari sunt învestiţi să îndeplinească orice activităţi
legale în scopul realizării voluntare sau, când este cazul, prin executare silită a
obligaţiilor stabilite prin titlurile executorii ce aparţin băncilor. Astfel, executorii
bancari au următoarele atribuţii:
a) pun în executare titlurile executorii aparţinând băncii în care îşi desfăşoară
activitatea şi efectuează actele de executare necesare în toate formele de
executare silită, prevăzute de Codul de procedură silită şi celelalte legi în
materie;
b) notifică actele judiciare şi extrajudiciare;
52
Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 302-304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 21-22
53
Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 23.

122
c) comunică actele de procedură;
d) recuperează, pe cale amiabilă, creanţele băncii;
e) aplică măsurile asigurătorii dispuse de instanţă judecătorească în favoarea
băncii;
f) întocmesc procesele-verbale de constatare în cazul ofertei reale urmate de
consemnarea sumei de către debitorul băncii, conform Codului de procedură
civilă;
g) întocmesc, potrivit legii, protestul de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi
cecurilor;
h) constată starea de insolvabilitate a debitorului urmărit;
i) efectuează orice alte acte sau operaţiuni prevăzute de lege, aplicabile
executării silite în baza titlurilor executorii aparţinând băncilor.
Executorii bancari îşi desfăşoară activitatea pe întreg teritoriul
României. Actul îndeplinit de executorul bancar este de autoritate publică şi are
forţă probantă prevăzută de lege.
Pe baza datelor prezentate de executorul bancar, conducerea băncii
creditoare se poate adresa instanţei de executare, solicitându-i să obţină, potrivit
legii, informaţiile necesare pentru efectuarea executării silite de la cei care
datorează sume de bani debitorului urmărit sau care deţin alte bunuri ale
acestuia, supuse urmăririi, inclusiv de la bănci ori de la alte instituţii la care
debitorii urmăriţi sunt titulari de conturi. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în
cazul în care, pentru îndeplinirea efectivă a executării silite, executorul bancar
consideră necesar concursul organelor de politie, al jandarmeriei sau al altor
agenţi ai forţei publice.
În cazul concursului de executări silite asupra aceloraşi bunuri
efectuate de executori bancari ai unor bănci diferite, executarea se va reuni la
executorul bancar care a început cel dintâi executarea. Dacă aceleaşi bunuri
sunt urmărite şi pentru realizarea unei executări silite de competenta
executorului judecătoresc sau al altor organe de executare prevăzute de lege,
regula este că întreaga executare se va reuni la executorul judecătoresc învestit.
Corpul executorilor bancari al unei bănci se înfiinţează şi este
organizat de către organul de conducere al băncii. Executor bancar poate fi
persoana care îndeplineşte condiţiile generale pentru numirea în funcţia de
executor judecătoresc, precum şi condiţiile de angajare stabilite de conducerea
băncii. În termen de 10 zile de la numirea unei persoane în această funcţie,
conducerea băncii va solicita Ministerului Justiţiei înregistrarea executorului în
evidenţa specială. După confirmarea în scris a înregistrării, executorul bancar
îşi poate exercita efectiv atribuţiile. Executorul bancar îşi desfăşoară activitatea
în temeiul unui contract de muncă sau al unei alte convenţii încheiate cu banca,
având obligaţia de a păstra secretul profesional, inclusiv secretul bancar.
Controlul profesional curent al activităţii executorilor bancari şi avizarea asupra
legalităţii actelor întocmite de aceştia se asigură de către compartimentul juridic
al băncii. Şeful Corpului executorilor bancari este subordonat direct şefului
compartimentului juridic. Executorul\bancar îndeplineşte actele de executare
silită şi celelalte acte care sunt de competenta sa în baza dispoziţiei scrise a
şefului Corpului executorilor bancari şi a avizului prealabil obligatoriu al
compartimentului juridic al băncii.
În îndeplinirea atribuţiilor lor, executorii bancari întocmesc
procese-verbale despre măsurile luate şi constatările făcute, dacă reglementările
în materie nu prevăd altfel, un exemplar al acestora comunicându-se persoanei

123
interesate.
Actele care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite vor fi
corectate sau completate de către executorul bancar, la cererea părţilor sau din
oficiu.
Actele executorilor bancari sunt supuse, în Condiţiile legii,
controlului judecătoresc. Persoanele interesate sau vătămate prin actele de
executare pot formula contestaţii la executare în condiţiile prevăzute de Codul
de procedură civilă, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Executorilor bancari le este interzis să efectueze acte de executare
în temeiul unor titluri executorii aparţinând persoanelor fizice sau juridice,
altele decât banca în care îşi desfăşoară activitatea. Pentru încălcarea
dispoziţiilor legale, în sarcina executorului bancar poate fi angajată, după caz,
răspunderea civilă, disciplinară, materială, administrativă sau penală, în
condiţiile legii.

124
Capitolul 10 CREDITUL INTERNAŢIONAL. CREDITELE
PENTRU FINANŢAREA OPERAŢIUNILOR DE COMERŢ
INTERNAŢIONAL

10.1 Creditele acordate exportatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de

comerţ internaţional.
Creditele bancare pentru operaţiunile comercial internaţionale pot fi
acordate atât exportatorilor, cât şi importatorilor. După cum s-a arătat în literatura
de specialitate, creditele acordate exportatorilor pot fi credit de finanţare a
producţiei sau credite de mobilizare a creanţelor asupra cumpărătorului străin
după livrarea mărfii.
Creditele de finanţare a producţiei se pot acorda în două modalităţi:
exportatorul subscrie bilete la ordin băncii finanţatoare, care le scontează la
banc centrală a statului sau la o altă bancă; exportatorul trage două cambii
asupra a două bănci care le acceptă, apoi fiecare bancă scontează cambia
acceptată de cealaltă bancă (creditul astfel acordat este stins prin plate făcută de
cumpărător i momentul livrării sau prin rescontul cambiilor de către bănci
înainte de ace moment).
Mobilizarea creditelor acordate cumpărătorului străin se efectuează
prin tehnici diferite, în funcţie de durata creditului. În cazul creditului pe termen
scurt exportatorul subscrie un bilet la ordin băncii sale sau trage o cambie asupra
acestei bănci, care o acceptă. Plata facturii, efectuată de cumpărătorul străin, va
reprezenta pentru bancă o rambursare a creditului acordat acestuia. O altă
modalitate constă în subscrierea de către exportator a unui bilet la ordinul băncii
sale, însoţită de emiterea unei cambii asupra cumpărătorului străin, la ordinul
aceleiaşi bănci. Deşi cambia nu este prezentată la acceptare, ea transferă totuşi
băncii creanţa exportatorului faţă de cumpărător, garantând astfel rambursarea
creditului mobilizat. În cazul creditului pe termen mediu şi lung, este necesară
intervenţia unui organism de asigurare contra riscului de neplată, pentru a fi
posibilă mobilizarea acestor creanţe.
Creditele acordate cumpărătorilor străini sunt reprezentate prin bilete
la ordin subscrise de cumpărător la ordinul băncii exportatorului care acordă
creditul. Mobilizarea acestora este posibilă numai printr-un mecanism complex
care se finalizează prin emisiunea unor obligaţiuni ale băncii centrale.

10.2 Creditele acordate importatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de

comerţ internaţional.
Creditele acordate importatorilor, destinate plăţilor externe, în valută
sau în lei, sunt reglementate de Normele privind efectuarea plăţilor externe
pentru importurile de mărfuri, executarea de lucrări şi prestările de servicii -
N.R.V.4, care fac parte integrantă din Regulamentul Băncii Naţionale a
României nr. 3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare.
Potrivit acestor norme, plăţile externe pentru importul de mărfuri pot
fi dispuse de persoane rezidente care au dreptul să efectueze operaţiuni de comerţ
exterior, care au calitatea de importatori şi sunt titularii facturilor externe în baza
cărora efectuează aceste plăţi, prin completarea formularului "Dispoziţie de plată
valutară externă" (DPVE) sau a formularului "Cerere de deschidere acreditiv"
(CDA). Băncile vor efectua plăţile externe pe bază de documente originale, cu
excepţia plăţilor efectuate pe baza datelor transmise prin sistem computerizat

125
(Electronic Banking) sau alte modalităţi de teletransmisie (fax, SWIFT etc.),
când vor intra în posesia documentelor respective în termen de 5 zile. Băncile vor
înscrie pe originalul documentelor ce justifică plată externă suma şi data
efectuării plătii, confirmându-le prin semnătură şi stampilă. Banca va reţine la
dosarul de plăţi fotocopii de pe documentele originale care au justificat plata. În
cazul plăţilor contra documente la incasso, se va reţine doar copia de pe
centralizatorul facturilor.
Aceste reguli trebuie respectate de bancă la efectuarea următoarelor
categorii de plăţi externe:
1. Plăţi în avans pe bază de ordin de plată. Ordinele de plată la extern
în avans pentru importuri de mărfuri, executări de lucrări şi prestări
de servicii sunt dispuse de către client prin formularul DPVE/CDA,
pe bază de contract extern sau alt document echivalent. În termen de
15 zile de la intrarea mărfii pe teritoriul României, de la executarea
lucrării sau prestarea serviciului, trebuie să prezinte băncii, spre
justificare, documentele care fac dovada operaţiunii respective
(factura externă şi documentul care să ateste intrarea mărfurilor în
tars, respectiv declaraţia vamală de import, sau, după caz,
documentele specifice zonelor libere, respectiv alte documente
justificative specifice executării de lucrări sau prestării de servicii).
În cazul neefectuării operaţiunii în termenul contractual stabilit sau al
nerestituirii avansului plătit, repatrierea sumelor, respectiv
justificarea avansurilor se va efectua în termen de 15 zile de la data
ultimului termen contractual de livrare, iar în lipsa unui asemenea
termen, în 90 de zile de la data efectuării plătii.
2. Plăţi în cadrul acreditivelor documentare domiciliate în România, şi
al scrisorilor de garanţie bancară. Băncile vor efectua plăţile pentru
aceste importuri pe baza documentelor prevăzute în acreditive care
să asigure livrarea mărfii pe teritoriul României, din care obligatorii
sunt factura externă şi documentul de transport. În cazul în care
acreditivele documentare sau scrisorile de garanţie prevăd efectuarea
unor plăţi externe fără prezentarea documentelor de transport care să
ateste livrarea mărfii pe teritoriul României (de exemplu, plata contra
recipise de depozitare a mărfurilor în străinătate, contra certificate de
preluare sau expediere "prise en charge" sau pe bază de "letter of
indemnity"), acestea vor fi considerate plăţi în avans.
3. Plăţi contra documente la incasso. Plăţile externe efectuate în baza
documentelor transmise la incasso vor fi efectuate de bănci numai
contra acestor documente, între care documente de transport care să
ateste livrarea mărfii, iar în lipsa acestora, numai pe baza prezentării
de către ordonatorul plătii a facturii externe şi a declaraţiei vamale de
import.
4. Plăţi prin ordin de plată a importurilor sosite / achiziţiilor. Băncile
vor efectua plata numai după prezentarea documentelor care să ateste
sosirea mărfii pe teritoriul României, dintre care, în mod obligatoriu,
factura externă şi declaraţia vamală de import ori documentele
specifice zonelor libere, respectiv alte documente justificative
specifice executării de lucrări sau prestării de servicii.
5. Plăţile pentru mărfuri cumpărate pentru revânzare, fără tranzitarea
teritoriului României. Dacă operaţiunea de comerţ internaţional

126
 începe printr-o plată la extern, pe baza facturii externe, aceasta va fi
evidenţiată de bănci ca plată în avans, justificarea făcându-se pe baza
facturii interne definitive şi a documentului vamal sau a
documentului care atestă intrarea sau recepţia mărfii în ţara de
destinaţie. În cazul în care derularea operaţiunii de comerţ
internaţional începe prin încasarea integrală în avans de la extern,
aceasta va fi evidenţiată de bănci ca încasare anticipate pe baza
contractului extern sau a facturii pro forma, iar efectuarea plăţii la
extern a contravalorii mărfii respective se va efectua pe baza facturii
externe definitive.

Capitolul 11 CREDITUL DOCUMENTAR

11.1 Noţiune şi reglementare.

Pentru diminuarea riscurilor inerente comerţului internaţional,
băncile oferă, aşa după cum s-a arătat în doctrină, două instrumente de garanţie:
creditul documentar şi incasso-ul documentar.
Creditul documentar este actul prin care banca se angajează faţă de
clientul care i-a dat mandat în acest sens să plătească beneficiarului o sumă
determinate, într-o anumită monedă, dacă acesta din urmă prezintă, în termenul
stabilit, documentele convenite. Consecinţa este că vânzătorul nu mai depinde de
posibilităţile de plată ale cumpărătorului, având garanţia că va fi plătit de către
bancă. La rândul său, cumpărătorul este garantat că nu va trebui să plătească
marfa comandată înainte ca aceasta să-i fi fost efectiv expediată.
Instituţia creditului documentar este o creaţie a practicii comerciale
internaţionale, fiind reglementată de Regulile şi uzanţele uniforme relative la
creditul documentar (R.U.U.), adoptate în anul 1933 la Conferinţa de la Viena a
Camerei de comerţ internaţional şi revizuite de mai multe ori, ultima data în
1993. Versiunea actuală (R.U.U. 500) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
Doctrina o analizează, uneori, în materia creditului prin asumarea unui
angajament de către bancă pentru client, alături de scrisoarea de garanţie şi avalul
efectelor de comerţ.

11.2 Părţile şi funcţia creditului documentar.

Părţile implicate în creditul documentar sunt: cumpărătorul,
importator, emitent al ordinului; banca emitentă, al cărei client este
cumpărătorul; vânzătorul, exportator, beneficiar al creditului documentar;
corespondentul bancar, banca vânzătorului, aflată în relaţie cu banca
importatorului.
Operaţiunea are la bază trei contracte: contractul dintre importator şi
exportator pentru vânzarea mărfurilor; contractul între importator şi banca sa
pentru emiterea creditului documentar; contractul între banca emitentă şi
beneficiar.
Doctrina justifică funcţia de creditare îndeplinită de bănci în creditul
documentar prin următoarele argumente:
a. angajamentul de plată pe care şi-l asumă banca importatorului facilitează
exportatorului obţinerea creditului necesar, din partea propriei sale bănci,
pentru a produce sau pentru a cumpăra marfa destinată exportului;
b. dacă importatorul nu dispune de fonduri pentru plată preţului, el poate
obţine credit din partea băncii emitente; aceasta se va baza pe garanţia

127
 oferită de creditul documentar pentru că, în derularea operaţiunii, ea se va
afla în situaţia de a dispune de documentele care reprezintă însuşi dreptul
de proprietate asupra mărfii;
c. banca vânzătorului se poate rezuma la simpla notificare (transmitere) a
creditului documentar de către clientul ei, însă îşi poate asuma şi rolul de
a confirma creditul documentar; în acest caz, ea îşi va asuma un
angajament propriu, independent de cel asumat de banca emitentă,
asigurând, totodată, domicilierea plăţii către vânzătorul-exportator;
d. în cazul în care importatorul este în relaţii cu o bancă din ţara
exportatorului, el poate ordona direct acesteia deschiderea creditului
documentar.
11.3 Formele de bază ale creditului documentar.
În funcţie de întinderea garanţiei şi de momentul asumării riscului,
formele de bază ale creditului documentar sunt: creditul revocabil, creditul
irevocabil şi creditul irevocabil confirmat.
Creditul revocabil, formă care nu mai este utilizată, presupune
acordul băncii emitente de a-l revoca oricând, înainte de a-l onora, fără
notificarea prealabilă către beneficiar. În absenţa precizării că creditul
documentar este revocabil, se prezumă că el este irevocabil.
Creditul irevocabil dă naştere unui angajament de plată în sarcina
băncii emitente. El este irevocabil atât pentru importator, cât şi pentru
exportator:
a. pentru importator, în sensul că orice modificare a condiţiilor creditului
necesită acordul exportatorului şi al băncii acestuia care a confirmat
creditul;
b. pentru exportator, în sensul că modificarea condiţiilor creditului poate fi
realizată numai cu acordul importatorului, care va ordona băncii emitente
modificarea corespunzătoare.
În practică, deschiderea creditului documentar este întotdeauna
notificată beneficiarului exportator prin banca acestuia. Banca emitentă poate
cere băncii corespondente fie doar să-l înştiinţeze pe exportator (credit
neconfirmat), fie să şi confirme acestuia creditul documentar (credit confirmat).
Creditul documentar irevocabil neconfirmat obligă banca
exportatorului la o simplă înştiinţare a acestuia despre deschiderea creditului,
banca neasumându-şi nici o obligaţie de a plăti. Pe cale de consecinţă,
exportatorul se bazează exclusiv pe angajamentul băncii importatorului. De
aceea, creditul neconfirmat este utilizabil numai atunci când riscul politic şi
riscul bancar sunt minime. Totuşi, dacă între cele două bănci există relaţii de
încredere, iar situaţia politică şi economică din ţara importatorului este stabilă,
banca exportatorului va onora documentele prezentate de acesta pentru a facilita
realizarea operaţiunii, în interesul propriului client.
Creditul documentar irevocabil confirmat adaugă angajamentului
băncii emitente o obligaţie independentă, asumată de banca exportatorului, de a
plăti pe baza documentelor prezentate în termen. Pentru acest motiv, este în
interesul exportatorului să consulte în prealabil banca sa dacă va confirma sau nu
un credit documentar emis în tara importatorului sau de banca importatorului.
Prezentăm, în continuare, câteva forme ale creditului documentar şi
operaţiuni derivate, aşa cum au fost ele sintetizate în doctrină.

128
11.3.1 Creditul la vedere.
Creditul la vedere reprezintă forma cea mai uzitată de credit
documentar. Exportatorul încasează plata imediat ce prezintă documentele
stabilite. Cu toate acestea, banca are la dispoziţie un termen rezonabil pentru
verificarea acestor documente. Data la care banca creditează contul
exportatorului depinde de moneda în care este stipulat creditul documentar: dacă
este stipulat în moneda ţării exportatorului, creditarea contului are loc imediat;
dacă este o altă monedă, operaţiunea se va prelungi în timp, pentru că se va
derula prin mai multe bănci.

11.3.2 Creditul de acceptare.

Exportatorul beneficiar al unui credit de acceptare poate pretinde
acceptarea cambiei trase de el asupra importatorului, asupra băncii emitente a
creditului documentar sau asupra propriei sale bănci, după ce au fost îndeplinite
Condiţiile creditului documentar. Acceptarea cambiei înlocuieşte plata.
Exportatorul poate remite cambia băncii sale la scadentă sau o poate sconta
înainte de scadenţă. În general, cambiile utilizate în creditul documentar au o
scadenţă cuprinsă între 60 şi 180 de zile şi de obicei sunt girate uneia dintre
băncile participante pană la scadenţă. Rolul creditului de acceptare este de a
acorda importatorului un termen de plată, în care el poate revinde marfa, iar din
preţul obţinut plăteşte cambia, evitând recurgerea la credit bancar; totodată,
exportatorul care dispune de cambia acceptată poate mobiliza creanţa scontând
cambia, dacă vrea să dispună imediat de fonduri.

11.3.3 Creditul cu plată la termen (diferred payment).

În această ipoteză, exportatorul nu încasează plata la data prezentării
documentelor, ci la o dată ulterioară, menţionată în creditul documentar. După
verificarea documentelor, banca exportatorului se obligă să plătească suma la
acel termen. Avantajul importatorului îl reprezintă faptul că intră în posesia
mărfii înainte de a-i fi debitat contul cu preţul acesteia. Deosebirea esenţială faţă
de creditul de acceptare constă în aceea că exportatorul nu mai poate mobiliza
prin scont creanţa sa. Totuşi, banca exportatorului, care a confirmat creditul
documentar, sau banca emitentă pot acorda exportatorului, în anumite condiţii,
un avans (credit) asupra creanţei.

11.3.4 Creditul red clause.

În acest caz, exportatorul poate cere băncii sale un avans într-un
cuantum determinat pentru a finanţa producţia sau pentru cumpărarea mărfii pe
care s-a obligat să o-livreze, astfel că o parte din credit este avansată înainte de
remiterea documentelor definitive. Încasând avansul, exportatorul se obligă să
prezinte într-un termen stabilit documentele de expediere a mărfii.
Riscul plătii avansului este suportat de importator. Dacă exportatorul
nu îşi respectă angajamentul şi nu restituie avansul, banca exportatorului
debitează contul băncii emitente cu suma reprezentând avansul şi dobânzile
aferente. Aceasta se îndreaptă contra importatorului, deoarece avansul a fost
acordat în temeiul mandatului conferit băncii corespondente de către banca
emitentă la ordinul importatorului.

11.3.5 Creditul revolving.

În cazul livrărilor care se efectuează în tranşe succesive, plata se

129
poate efectua de către importator prin utilizarea unui credit revolving care
acoperă succesiv valoarea fiecărei tranşe. De regulă, sunt menţionate şi
perioadele de timp în care pot fi utilizate transele creditului. Creditul revolving
poate fi cumulativ (dacă tranşele neutilizate pot fi adăugate şi utilizate împreună
cu cele subsecvente) sau necumulativ (situaţie în care tranşele neutilizate în
perioadele stabilite nu mai pot fi utilizate).

11.3.6 Scrisoarea comercială de credit (commercial L/C).

Scrisoarea comercială de credit, întocmită de banca importatorului
pentru o sumă exprimată în moneda sa naţională, este adresată direct
exportatorului şi transmisă acestuia prin banca corespondentă. Această scrisoare
îl autorizează pe exportator să tragă o cambie asupra băncii emitente, asupra
importatorului sau asupra altui tras indicat în cuprinsul scrisorii. Exportatorul
poate prezenta cambia, împreună cu scrisoarea de credit originală şi cu
documentele acolo menţionate, pentru negociere, la orice bancă, deoarece banca
emitentă garantează plată cambiei. Dacă plata către exportator se efectuează de
către o bancă din ţara acestuia, comisionul băncii este suportat de către
exportator.
11.3.7 Creditul stand by.
Creditul stand by, utilizat mai frecvent în Statele Unite ale Americii,
îndeplineşte rolul de garanţie, dar având caracter documentar este supus R.U.U.
Creditul stand by garantează următoarele plăţi şi prestaţii: plata cambiei la un
anumit termen de la vedere; rambursarea creditelor bancare; plata mărfurilor
livrate; executarea livrărilor de mărfuri garantate; executarea contractelor de
antrepriză. În cazul în care prestaţia garantată nu s-a executat, beneficiarul poate
cere băncii emitente să-şi asume angajamentul de plată, anexând o declaraţie care
să ateste neîndeplinirea obligaţiilor importatorului, şi, eventual, documentele de
expediţie.

11.3.8 Creditul transferabil.

Creditul transferabil oferă exportatorului posibilitatea de a transfera
furnizorului său drepturile dobândite printr-un credit documentar irevocabil.
Astfel, exportatorul, care îndeplineşte rolul de intermediar, poate să-şi angajeze
într-o limită determinată propriile mijloace financiare în executarea operaţiunilor
comerciale respective. Pentru a fi putea fi utilizat în acest scop, creditul
documentar trebuie să poarte menţiunea expresă că este transferabil. După
primirea creditului documentar confirmat de la banca sa, exportatorul -
intermediar poate ordona acesteia transferul creditului documentar către
furnizorul său, care îndeplineşte rolul de al doilea beneficiar. Banca este obligată
să efectueze transferul numai în condiţiile convenite anterior. Comisionul bancar
pentru transfer este, în principiu, suportat de intermediarul exportator, banca
fiind autorizată să-i debiteze contul cu suma corespunzătoare.
Expedierea mărfii se efectuează, în acest caz, de către furnizor. După
expediere, furnizorul prezintă documentele băncii care a confirmat creditul docu-
mentar şi încasează de la aceasta plata. Documentele sunt apoi transmise de
această bancă la societatea bancară care a efectuat transferul şi care va debita cu
suma corespunzătoare contul intermediarului.
Intermediarul predă factura sa către importator băncii care a efectuat
transferul şi primeşte în schimb factura întocmită de către furnizor. Contul său
este creditat cu cuantumul facturii emise de intermediar (superior valorii facturii

130
furnizorului, întrucât cuprinde şi comisionul exportatorului). Factura
intermediarului, împreună cu celelalte documente, sunt remise băncii
importatorului.
Documentele privind creditul transferat furnizorului trebuie să
permită plata creditului de bază, acordat de banca emitentă importatorului. De
aceea, condiţiile creditului transferat trebuie să coincidă cu cele ale creditului de
bază, fiind admise doar următoarele diferenţe: cuantumul creditului transferat şi
preţul unitar al mărfii pot fi inferioare valorii creditului de bază; durata
valabilităţii creditului transferabil poate fi mai redusă decât durata creditului de
bază; data până la care trebuie prezentate documentele poate fi mai apropiată;
termenul pentru încărcarea mijlocului de transport poate fi scurtat, afară de cazul
în care creditul de bază prevede o dată fixă pentru expediţie; intermediarul poate
pretinde şi păstra pentru sine documente suplimentare faţă de cele prevăzute în
creditul de bază.
Întrucât intermediarul înlocuieşte în bancă factura furnizorului cu
propria sa factură, furnizorul nu cunoaşte comisionul intermediarului. Înlocuirea
facturilor trebuie să fie efectuată în termenul stabilit de bancă. Dace
intermediarul nu se conformează, banca de transfer poate trimite băncii emitente
factura furnizorului, pentru că banca este constrânsă de condiţiile creditului
documentar de bază. Uneori, banca poate pretinde intermediarului să-şi depună
factura, eventual în alb, odată cu ordinul de transfer.
În principiu, expirarea creditului documentar de bază produce acelaşi
efect şi pentru creditul transferat, astfel că furnizorul poate depune, la societatea
bancară care i-a avizat transferul, documentele prescrise, pană la data scadentei
creditului de bază. Atât creditul de bază, cât şi creditul transferat trebuie să poată
fi negociate pe baza aceloraşi documente.
Dacă intermediarul este interesat ca furnizorul şi importatorul să nu
se cunoască reciproc, va pretinde furnizorului ca documentele să nu cuprindă
datele privind identificarea lui şi se va asigura ca creditul de bază să nu stipuleze
nici un document care să conţină numele cumpărătorului final.
Creditul transferabil este susceptibil de un singur transfer. Furnizorul
nu îl poate transfera în continuare către un al treilea beneficiar, cu excepţia
cazului în care creditul de bază conţine clauza expresă "transferabil de două ori".
Este însă posibil ca unicul transfer să fie fracţionat către mai mulţi furnizori, dacă
livrările parţiale sunt autorizate.

11.3.9 Plata creditului documentar.

Plata creditului documentar poate fi efectuată de banca
exportatorului în următoarele modalităţi: creditarea contului exportatorului;
acceptarea cambiei, în acest caz exportatorul putând încasa cambia la scadenţă
sau cere băncii să o sconteze; acordarea unui credit exportatorului, cu plata
amânată sub forma promisiunii de plată.
Banca exportatorului transmite documentele băncii importatorului,
cerându-i plata imediată sau la termen, în raport de condiţiile stipulate în creditul
documentar. Dacă creditul documentar stipulează plata în moneda ţării
exportatorului, banca corespondentă va debita contul băncii emitente cu suma
corespunzătoare. În cazul în care creditul documentar este emis în moneda ţării
importatorului, banca emitentă va credita contul băncii corespondente. Daca
creditul documentar prevede o monedă a unei alte ţări, banca emitentă va
autoriza o bancă din zona monetară respectivă să onoreze ordinul băncii

131
exportatorului. Primind de la banca emitentă documentele, importatorul plăteşte
suma corespunzătoare imediat sau la termen, în funcţie de convenţia cu banca sa.
Pe baza documentelor, importatorul poate îndeplini formalităţile de
import şi poate intra în posesia mărfii. Dacă părţile implicate în creditul
documentar nu au convenit altfel, importatorul suportă toate cheltuielile, alcătuite
din:
- comisionul băncii emitente, calculat trimestrial, pentru toată durata de
valabilitate a creditului documentar;
- comisionul băncii corespondente pentru notificarea către exportator a
deschiderii creditului documentar;
- comisionul băncii corespondente pentru confirmarea creditului documentar,
calculat trimestrial, pe toată durata de valabilitate;
- comisionul de plată datorat băncii corespondente pentru plata efectuată către
exportator.
Comisionul plătit pentru un credit utilizat parţial sau neutilizat nu
va fi restituit.
11.4 Incasso-ul documentar

11.4.1 Noţiune şi reglementare.

Incasso-ul documentar reprezintă încasarea de către bancă a sumei
cuvenite pe baza remiterii documentelor corespunzătoare. Spre deosebire de
creditul documentar, beneficiarul plătii trebuie să aştepte ca mai întâi banca să
primească suma de la cumpărător. Pe cale de consecinţă, în momentul
expedierii mărfii, el nu are certitudinea că destinatarul cumpărător şi banca
acestuia vor plăti. Expediind marfa, e1 se bazează pe încrederea în
corectitudinea şi solvabilitatea partenerului cumpărător. De aceea, procedeul
este utilizat numai între parteneri tradiţionali de afaceri. Încasarea documentară
nu reprezintă, în sine, o formă de creditare de către bănci a comerţului
internaţional, ci doar un mijloc de intervenţie a băncilor în derularea acestor
operaţiuni.
Dacă în creditul documentar băncile îşi asumă rolul de a plăti, în
cazul incasso-ului documentar ele îşi rezervă rolul opus, acela de a încasa.
Încasarea documentară constă, în esenţă, în aceea că o bancă se oferă să încaseze,
pentru exportator, suma datorată de importator.
Avantajele procedeului constau în aceea că: importatorul nu poate
intra în posesia mărfii înainte de a fi plătit sau de a fi acceptat cambia trasă de
exportator; băncile nu-şi asumă nici o obligaţie proprie de plată, iar procedeul
însuşi este mai puţin costisitor şi mai puţin strict sub aspect formal decât creditul
documentar.
El este adecvat mai ales atunci cârd exportatorul contează pe
importator ca pe un bun platnic, tara importatorului se bucură de o bună
stabilitate politică, economică şi juridică, iar statul în care se exportă marfa nu
impune restricţii importurilor sau a eliberat toate autorizaţiile necesare.
Instituţia incasso-ului documentar este reglementată de Regulile
uniforme privind incasso-ul, versiunea actuală (R.U.E. 322) fiind elaborată în
1978 şi intrând în vigoare la 1 ianuarie 1979.

11.4.2 Etapele operaţiunii de incasso.

Condiţiile de plată sunt stabilite în oferta exportatorului acceptată de
importator sau în contractul de vânzare încheiat de părţi. După ce expediază

132
marfa fie direct pe adresa importatorului, fie pe adresa băncii acestuia,
exportatorul predă băncii sale toate documentele (factura comercială, factura
consulară, conosamentul, poliţa de asigurare, certificatul de origine etc.)
împreună cu ordinul de incasso. Banca exportatorului transmite toate aceste
documente băncii importatorului, împreună cu instrucţiunile necesare.
Banca importatorului îl informează pe acesta despre sosirea
documentelor şi despre Condiţiile de plată. Ea încasează plata sau primeşte
acceptarea de către importator a cambiei trasă asupra lui de către exportator şi, în
schimbul plătii sau al acceptării cambiei, îi predă documentele. Ulterior, banca
importatorului transferă suma încasată băncii exportatorului care creditează
contul acestuia.

11.4.3 Acordul asupra condiţiilor de efectuare a operaţiunii de incasso

documentar.
Clauza de plată din contractul de vânzare internaţională se poate
formula în următoarele variante:
1. Predarea documentelor contra plată (documents against payment,
D/P). Banca predă importatorului documentele numai contra plătii
imediate. Sintagma "plată imediată" este interpretată conform uzurilor
bancare internaţionale în sensul că plata se efectuează cel mai târziu
la sosirea mărfii. Exportatorul poate menţiona expres în ordinul de
incasso "plata la prima prezentare a documentelor". În acest caz, atât
contractul de vânzare internaţională, cât şi factura vor conţine o
prevedere în sensul că banca va prezenta importatorului documentele
imediat după ce le-a primit.
2. Predarea documentelor contra acceptării cambiei (documents
against acceptance, D/A). Banca predă importatorului documentele
contra acceptării cambiei trase de exportator asupra importatorului.
Cambia este trasă la 30-180 de zile de vedere sau la o dată fixă. Banca
verifică numai dacă acceptarea este menţionată pe cambie în forma
prevăzută de lege. Ea nu răspunde pentru autenticitatea semnăturilor,
nici de îndrituirea autorului semnăturii de a accepta cambia, nici de
solvabilitatea importatorului acceptant. Importatorul intră în posesia
mărfii înainte de a fi plătit efectiv şi o poate vinde imediat pentru a-şi
procura fondurile necesare plătii cambiei. Exportatorul îşi asumă un
risc, unica garanţie a plătii fiind cambia acceptată de importator.
Pentru a-şi consolida garanţia plăţii, exportatorul poate pretinde
avalizarea cambiei de către banca învestită să încaseze plata sau de
către o altă bancă. Avalul va menţiona expres că este dat pentru
importatorul tras, în caz contrar interpretându-se ca fiind dat pentru
exportatorul trăgător.
3. Acceptarea cambiei cu predarea documentelor contra plată. În
momentul înfăţişării documentelor, importatorul trebuie să accepte
cambia trasă la un anumit număr de zile de la vedere. Documentele îi
sunt predate de către bancă în momentul plătii cambiei.

11.4.4 Ordinul de încasare şi predarea documentelor.

În practica bancară, ordinul se întocmeşte pe formularul băncii şi
cuprinde următoarele menţiuni:
- executarea ordinului este supusă R.U.E.;

133
 - denumirea şi adresa importatorului;
- clauza de plată (predarea documentelor contra plată sau contra
acceptare);
- documentele predate de exportator, în funcţie de reglementarea
aplicabilă în ţara importatorului. Sunt menţionate fie în oferta de
cumpărare a importatorului, fie în contractul de vânzare
internaţională. În situaţiile în care marfa este expediată cu un
transportator feroviar, rutier sau aerian, importatorul o poate
prelua indiferent dacă a onorat sau nu obligaţia de plată. De aceea,
exportatorul are obligaţia să apeleze la ajutorul băncii din ţara
importatorului, expediind marfa pe adresa acesteia, numai cu
asentimentul ei prealabil. Chiar şi în acest caz, banca nu îşi asumă
nici o obligaţie de plată. Ea este obligată să înştiinţeze banca
exportatorului despre neonorarea obligaţiei de plată a
importatorului. De aceea, exportatorul trebuie să aibă în ţara
importatoare un reprezentant care să procedeze, după caz, la
depozitarea, vânzarea sau returnarea mărfii. Numele, adresa şi
puterile acordate acestui reprezentant vor fi menţionate pe ordinul
de încasare;
- banca desemnată să efectueze încasarea;
- cambia trasă de exportator asupra importatorului, care însoţeşte
celelalte documente, iar după ce a fost acceptată de tras este
restituită de banca din ţara importatorului băncii exportatorului
sau este păstrată şi încasată la scadentă, după cum a ordonat
trăgătorul. După ce banca din ţara importatorului a efectuat
încasarea cambiei, transferă suma băncii exportatorului care
creditează contul acestuia;
- comisionul, suportat sau de exportator, sau de importator,
conform contractului de vânzare internaţională. De regulă, banca
importatorului debitează contul acestuia cu comisionul ambelor
bănci;
- observaţii speciale. Exportatorul indică băncii sale, după caz, să
protesteze cambia în cazul neacceptării de către tras sau în cazul
neplăţii la termen a cambiei acceptate; să transmită băncii
încasatoare că importatorul poate verifica marfa, inclusiv prin
luare de probe etc.;
- contul care să fie creditat cu suma încasată şi moneda plăţii;
- semnătura şi stampila exportatorului.
Banca exportatorului nu este obligată să verifice ordinul sub
aspectele de mai sus, cu o singură excepţie: ea se va asigura ca toate
documentele menţionate în ordin i-au fost efectiv predate.
Banca exportatorului transmite documentele, împreună cu
instrucţiunile necesare, băncii încasatoare din tara importatorului (banca
prezentatoare). De regulă, aceasta din urmă prezintă nemijlocit importatorului
aceste documente, dar va putea mandata o altă bancă.
Banca prezentatoare trimite importatorului avizul redactat pe
formularul propriu, înstiintându-l că au sosit documentele. Avizul cuprinde
menţiuni cu privire la marfă şi cu privire la documente. Importatorul poate
controla în acest fel dacă documentele îi permit să intre în posesia mărfii şi să

134
îndeplinească formalităţile vamale. Acelaşi aviz îl înştiinţează pe importator că
banca prezentatoare este autorizată să-i remită documentele contra plăţii imediate
a sumei menţionate sau, după caz, contra acceptării cambiei.
Importatorul poate verifica documentele la sediul băncii
prezentatoare. În ceea ce priveşte verificarea mărfii, banca îi va îngădui sau nu
această examinare, în raport de instrucţiunile primite de la emitentul ordinului.
Dacă importatorul a primit suma datorată, banca prezentatoare o
transmite imediat băncii exportatorului. Atunci cârd ordinul de încasare o permite
expres, plata poate fi efectuată, în lipsă de devize, şi în moneda tării
importatorului, cu adăugarea unei sume determinate cu titlu de garanţie a riscului
de schimb. În acest caz, banca prezentatoare va efectua schimbul şi va transmite
devizele băncii exportatorului. Toată diferenţa nefavorabilă de curs de schimb
este suportată de importator.
Dacă importatorul a acceptat cambia, banca, prezentatoare păstrează
cambia sau o transmite băncii exportatorului, în funcţie de prevederile ordinului
de încasare. Dacă a fost remisă exportatorului, cambia poate fi scontată sau poate
fi încasată la scadentă.
Comisionul băncilor participante se referă la următoarele servicii
bancare: remiterea documentelor către importator contra plată sau contra
acceptării cambiei; încasarea cambiei; eventual preluarea, depozitarea şi predarea
mărfii; alte servicii (protestul cambiei, taxe portuare etc.).

135
Capitolul 12 FENOMENUL INFLAŢIONIST

12.1 Definiţii ale inflaţiei ca fenomen cuantificabil. Tipuri de inflaţii în

funcţie de cauzele apariţiei şi dezvoltării fenomenului inflaţionist
Inflaţia este un fenomen cotidian. Ea face parte din viaţa noastră
economică. Într-o lume raţională, inflaţia este anticipată în deciziile economice
şi financiare. O parte a acestui fenomen rămâne totuşi imprevizibilă cu
influenţe pozitive sau negative, mai mult sau mai puţin importante în rezultatele
economice şi în averea proprietarilor.
Cuvântul inflaţie provine din latinescul „inflare” care înseamnă a
umfla, a exagera.
Inflaţia este un fenomen şi un proces economico- social complex,
care a devenit general şi persistent în epoca noastră. Termenul a intrat în limbajul
curent al oamenilor de afaceri, a bancherilor în special, pe la sfârşitul secolului
XIX, fiind asociat, în exclusivitate, dereglărilor în circulaţia monetară.
Fenomenul se caracterizează prin creşterea relativ puternică şi
cumulativă a preturilor şi deprecierea monetară. Inflaţia este un dezechilibru,
caracterizat printr-o creştere generală a preţurilor. Ea provine din excesul de
cumpărare a masei de cumpărători, în raport cu cantitatea de bunuri şi servicii
puse la dispoziţia lor. Economistul francez Emile James este de părere că
“inflaţia este un exces al cererii de mărfuri în raport cu oferta, care provoacă o
mişcare autoîntreţinută şi ireversibilă a preţurilor, precum şi o epuizare a
resurselor naţionale de valută”. Samuelson dă o definiţie mai lapidară inflaţiei,
arătând că aceasta este o stare de creştere generalizată a preţurilor bunurilor de
consum şi a factorilor de producţie.
În perioada secolului XIX sistemele monetare se bazau pe circulaţia
simultană a monedelor din metale preţioase şi a semnelor valorii, respectiv a
bancnotelor, care oricând se puteau converti în aur/argint. În această situaţie, o
emisie suplimentară de bancnote, peste rezerva de metal preţios deţinută de
banca de emisie, ducea în mod inevitabil la nerespectarea acestei reguli.
Bancnotele nu mai reprezentau valoarea iniţială, se „devalorizau” şi prin aceasta
atrăgeau după sine creşterea preţurilor, iar dereglarea descrisă a căpătat
denumirea de inflaţie.
Această explicaţie a inflaţiei numai cu ajutorul elementelor
cantitative, a fost posibilă întrucât aceasta era determinată doar de doi factori
esenţiali: mişcarea aurului monetar şi modificarea producţiei agricole. Acest mod
de a explica inflaţia a fost acceptat până la declanşarea crizei economice din
1929-1933. După această dată, formularea cantitativă a fenomenului nu a mai
fost suficientă, factorul monetar nu a mai reprezentat singura cauză a inflaţiei,
moneda devenise între timp, mijlocul prin care se realizau toate celelalte cauze.
Mai mult, explicarea fenomenului inflaţionist, aşa cum s-a manifestat el în
perioada postbelică, lua în considerare influenţa factorului psihologic, element de
anticipare şi de impulsionare pe această cale a inflaţiei.
În realitate, toate războaiele mari din istoria omenirii au fost urmate
de creşteri inflaţioniste ale preţurilor. Toate aceste momente cruciale au
reprezentat etape semnificative în procesul de depreciere a puterii de cumpărare a
principalelor monede care alcătuiesc în prezent lichiditatea mondială.
Secolul XX a dat mai multă continuitate procesului de depreciere
monetară din economiile de piaţă. După al doilea război mondial, aceste
economii au cunoscut o stabilitate relativă a preţurilor până în jurul anilor 1960,

136
după care procesul de creştere a preţurilor s-a accelerat, fără a se mai putea
reveni la stabilitatea de altădată. Cauzele care au declanşat acest fenomen
nemaiîntâlnit în istoria economiei mondiale au fost: renunţarea completă la
utilizarea etalonului aur, ca măsură a puterii de cumpărare a banilor şi
destabilizarea psihologică a subiecţilor economici internaţionali.
Inflaţia anilor ’70-’80 nu poate fi explicată suficient de bine prin cei
doi factori, întrucât modul ei de manifestare, prin evoluţie şi prin consecinţe,
dovedeşte că analizată la nivelul economiilor naţionale, s-a manifestat ca un
fenomen cu particularităţi, de la un caz la altul.
Inflaţia nu se manifestă pretutindeni şi întotdeauna în acelaşi fel.
Există numeroase forme şi grade de intensitate ale inflaţiei. Fiecare clasificare se
bazează pe un anumit criteriu: formă de manifestare, ritmul evoluţiei sale,
cauzele sau continuitatea inflaţiei în timp şi contribuie la o înţelegere mai largă a
fenomenului, a efectelor sale economice şi sociale.
Uneori se defineşte inflaţia prin efectele sale: creşterea preţurilor.
Creşterea preturilor este de fapt chiar una din formele de manifestare ale inflaţiei.
Alteori se apreciază că inflaţia constă în faptul de a emite monedă fără
contrapartidă, ceea ce reprezintă de fapt o cauză a inflaţiei.
Noţiunea modernă de inflaţie se referă la creşterea nominală a
elementelor preţ, salarii, profituri, ca urmare a dezechilibrelor
macroeconomice. Plecând de la considerentele teoretice enunţate, apare limpede
că inflaţia nu poate fi exprimată altfel decât prin creşterea procentuală a
preţurilor, ceea ce reprezintă rata inflaţiei Fenomenele inflaţioniste, atunci când
sunt minore şi parţiale, se denumesc tensiuni.
Tensiunile inflaţioniste în unele sectoare pot fi compensate de
tensiuni deflaţioniste din alte sectoare şi se pot astfel reechilibra. Alteori
tensiunile se dezvoltă se corelează şi iau alura unui proces.
Un concept cuprinzător asupra inflaţiei trebuie să cuprindă şi cauzele
şi efectele enunţate mai sus.
Deşi inflaţia este un dezechilibru sau mai precis o sumă de
dezechilibre, creşterea preţurilor rămâne o caracteristică esenţială care pune în
evidenţă implicit dimensiunile acestui proces.
Creşterea generală a preţurilor are ca efect diminuarea puterii de
cumpărare. Sunt de fapt două laturi ale aceluiaşi fenomen. Pe măsură ce preţurile
cresc puterea de cumpărare scade, în relaţie directă.
Problematica asociată inflaţiei nu începe cu explicarea fenomenului,
ci chiar cu încercarea de a-l defini. în literatura economică, o definiţie pragmatică
este îndeobşte acceptată. Deşi îi lipseşte precizia, următoarea definiţie este
avantajoasă pentru că ea se apropie de limbajul comun şi corespunde unei largi
utilizări: „inflaţia este un proces de creştere continuă a preţurilor sau, prin
echivalenţă, de depreciere continuă a valorii banilor.”(Laidler şi Parkin, 1975,
pag.741). Această definiţie descrie simptomele inflaţiei, dar nu spune nimic
despre cauzele sau consecinţele ei.
M. Bronfenbrenner şi F.D. Holzman au delimitat patru tipuri de
delimitări ale inflaţiei:
 Inflaţia este o stare de generalizare a
excesului de cerere, în care „prea mulţi bani aleargă după prea puţine bunuri;
 Inflaţia reprezintă o creştere a rezervelor
băneşti sau a veniturilor, fie în sumă totală, fie pe cap de locuitor;

137
  Inflaţia reprezintă o creştere a nivelului
preţurilor având şi următoarele caracteristici sau condiţii adiţionale: este
anticipată cu lipsă de precizie, duce (prin creşterea costurilor) la noi creşteri de
preţuri, nu sporeşte gradul de ocupare a forţei de muncă şi nici producţia reală,
este mai rapidă decât o aşa-numită „rată inofensivă”, se manifestă ca „fenomen
bănesc”, se măsoară prin preţuri nete, adică, preţuri din care au fost scăzute
impozitele indirecte şi/sau este ireversibilă;
 Inflaţia reprezintă o scădere a valorii
banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori
prin preţul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru
valută la cursurile oficiale.
Primele două definiţii sunt de tip cauzal. În prima, inflaţia se pune în
legătură cu cererea manifestată pe piaţa bunurilor de consum, iar în a doua, ea
este explicată ca fiind rezultatul modificării de bani. A treia definiţie este o
versiune extinsă a definiţiei bazate pe simptome; creşterea generală a preţurilor
trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi considerată inflaţie. Cea de-a
patra definiţie subliniază rolul evoluţiile externe în evoluţia nivelului general al
preţurilor. Inflaţia se măsoară prin mişcările cursului valutar.
În unele dezbateri mai recente, M. Friedman a făcut cunoscută
definiţia cauzală de tip monetarist: „Inflaţia este pretutindeni şi întotdeauna un
fenomen monetar…şi poate fi determinată numai de o creştere mai rapidă a
cantităţii de bani decât a producţiei.”
Clasificările inflaţiei sunt numeroase, dintre care se pot sublinia
câteva categorii:
După funcţionarea mecanismului pieţei:
- deschisă : economia de piaţă continuă să funcţioneze ca un
mecanism în care preţurile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficienţă a
bunurilor sau forţei de muncă) conduce la o creştere a preţurilor şi a salariilor.
- reprimată apare atunci când controlul guvernamental împiedică
creşterea preţurilor bunurilor de consum şi a salariilor, astfel încât excesul de
cerere este doar reprimat, nu şi redus, însă trebuie să ne aşteptăm la creşteri de
preţuri şi de salarii.

După ritmul de creştere al preţurilor:

- Inflaţia târâtoare, lentă (rampante sau creeping inflation), când
creşterile de preţuri sunt de circa 2-4% anual şi se exprimă şi prin termenul
eroziune monetară;
- Inflaţie moderată- creşterea preţurilor până la 6%
- Inflaţia declarată, când creşterile de preţuri se exprimă în două
cifre;
- Inflaţia galopantă, la o creştere a preţurilor peste 10%;
- Hiperinflaţie, la o creştere a preţurilor de peste 50%.
Această clasificare după ritm are un caracter unilateral şi nu spune
nimic în legătură cu modul ei de formare şi nici despre fenomenele care o
însoţesc, în schimb delimitarea acestor tipuri ajută la stabilirea limitelor între care
inflaţia este acceptată ca însoţitor al creşterii economice. După stabilirea ritmului,
se precizează şi momentul intervenţiilor antiinflaţioniste. Toate economiile de
piaţă au procedat în acest fel: inflaţia a fost tolerată o perioadă de timp, fiind
preferată, ca o alternativă, altor fenomene. Când inflaţia a atins o anumită limită

138
a cărei depăşire devenea periculoasă pentru activităţile economice şi sociale, a
fost temperată cu fermitate, prin acţiuni conjugate: fiscale şi monetare.
c) după aşteptările inflaţioniste, aşteptări care reprezintă criteriul folosit
pentru clasificarea inflaţiei.
- anticipată şi neanticipată: subliniind deosebirile dintre ele, noua teorie a inflaţiei
diferă în mod considerabil. Această clasificare prezintă importanţă pentru
determinarea efectelor inflaţiei. Numai inflaţia neanticipată produce efecte reale,
adică numai ea afectează producţia şi ocuparea.
d) după cauzele inflaţiei: inflaţie prin cerere, prin costuri, importată şi
structurală.
Delimitarea tipurilor de inflaţie după cauzele care o determină,
prezintă o primă importanţă pentru stabilirea acţiunilor antiinflaţioniste ce pot fi
utilizate în fiecare caz. Dezvoltarea proceselor inflaţioniste conduce de cele mai
multe ori la corelarea şi acţiunea reunită a acestor cauze, fiind ajutată în mod
direct de comportamente aferente unor mentalităţi şi psihologii specifice.
Studiul inflaţiei începe cu cauzele.

CAUZELE PRIMARE ALE FORMĂRII INFLATIEI

Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele

care o provoacă. În esenţă este vorba despre corelaţiile ce se stabilesc între
cererea agregată, oferta agregată şi nivelul preţurilor.
Pornind de la considerentul că într-o economie de piaţă nivelul
preţurilor la scară macroeconomică este determinat de nivelul preţurilor la scară
macroeconomică este determinat de interacţiunea dintre cererea agregată (CA) şi
oferta agregată (OA), iar punctul de întâlnire (de intersecţie ) a celor două
componente ale pieţei macroeconomice va determina nivelul de echilibru general
şi preţul de echilibru general (PE), acest preţ va oscila în funcţie de cererea şi
oferta agregate. Situaţia poate fi reprezentată prin evoluţia şi intersecţia curbelor
care reprezintă cererea agregată şi oferta agregată.
Nivel al
preţurilor
PE E
O
AC
A
Produs naţional

Cererea agregată este o categorie agregată macroeconomică şi

reprezintă nivelul total al cheltuielilor din economie determinat de consumul
final (consumul individual, consumul public, investiţii) plus cheltuielile străinilor
(firme, persoane, organisme). Curba acestei cereri are o pantă negativă în raport
cu creşterea preţurilor.
Oferta agregată este, de asemenea, o categorie macroeconomică şi
reprezintă nivelul total al bunurilor şi serviciilor din economie. Curba ofertei este
crescătoare în raport cu sporirea preţurilor, ceea ce înseamnă că un preţ mai mare
stimulează producţia. Explicaţia este următoarea: o producţie suplimentară şi
deci o creştere a ofertei implică costuri marginale mai mari şi drept urmare
firmele pentru a produce mai mult vor trebui să încaseze şi preţuri mai mari.

139
 Preţul de echilibru general se formează după următorul mecanism:
dacă cererea agregată este mai mare decât oferta agregată, apare o lipsă de
produse în economie, iar preţurile tind să crească, ceea ce îi determină pe
producători să producă mai mult.
În acelaşi timp, deoarece veniturile se află la un anumit nivel existent,
creşterea preţurilor face să scadă cererea, până când preţurile ajung la un
echilibru (PE).
Acest mecanism poate fi urmărit fie prin deplasarea spre dreapta a
curbei CA (când aceasta creşte), fie prin deplasare prin stânga a curbei OA (când
acesta descreşte datorită sporirii costurilor), fie prin mişcarea combinată a
ambelor curbe.
Înţelegerea acestui mecanism permite deducerea cauzelor inflaţiei.
Necesitatea identificării cauzelor: delimitarea mecanismului de
formare a inflaţiei, în intern şi în extern, are numai caracter metodologic.
Evoluţia inflaţionistă a economiilor de piaţă, în perioada care a urmat
după război, a stârnit discuţii legate de noua formă de manifestare a monedei în
economie. Gruparea inflaţiei pe tipuri, după ritm, nu a fost suficientă pentru a
surprinde şi cauzele formării ei. De aceea, dezvoltările teoretice ulterioare au
identificat alte patru tipuri de inflaţie, după cauzele care o determină: inflaţia prin
cerere, inflaţia prin costuri, inflaţia importată şi inflaţia structurală. Dintre
acestea, cele mai semnificative sunt primele două, deoarece reprezintă
mecanisme economice distincte, prin cauzele care determină manifestarea lor.
Celelalte două, sunt de fapt forme de manifestare ale primelor.
 Inflaţia prin cerere îşi are geneza într-un
dezechilibru ce se produce pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
Creşterea preţurilor se datorează creşterii cererii globale de bunuri şi
servicii, în raport de o ofertă globală lipsită de elasticitate.
În acest cadru creşterea cererii (de bunuri de consum, de bunuri de
investiţii sau pentru export) poate avea urmări diferite:
 dacă oferta este perfect elastică, adică dacă oferta poate fi majorată în
preţuri constante, are loc un fenomen de expansiune, excesul de cerere se
repercutează integral asupra volumului cantităţilor schimbate;
 dacă oferta este perfect rigidă, adică nu pot fi majorate cantităţile
susceptibile de a fi puse pe piaţă, excesul de cerere se repercutează
integral asupra preţurilor.
Adepţii monetarismului susţin ideea că fenomenul creşterii cererii are
de regulă la bază o majorare a ofertei de monedă sau a creaţiei de monedă
datorată compartimentului băncilor, întreprinderilor sau familiilor, ceea ce
conduce la sporirea creditelor din economie. Ceea ce doresc ei să pună în
evidenţă este faptul că emisia de monedă suplimentară sporeşte cererea şi
respectiv consumul sub toate formele sale, ceea ce se repercutează asupra
creşterii cererii agregate. Astfel, ceea ce se consideră a fi „inflaţie prin bani”,
deci o dereglare în circulaţia monetară, este integrat în teoria economică şi
analizat ca o problemă de dezechilibru economic. Această teorie, transpusă în
politica economică, consideră că inflaţia poate fi stăpânită, dacă autoritatea ţine
sub control oferta de bani în economie.
Cauze pot fi de asemenea: un excedent al balanţei de plăţi sau efect
al unei măsuri de politică bugetară, o creştere a alocaţiilor într-un domeniu dat
sau poate proveni dintr-un deficit conjunctural.
Dacă economia se găseşte în imposibilitatea satisfacerii acestei

140
 cereri, mai întâi se va realiza o creştere lentă a preţurilor, după care, dacă se
menţine impulsul iniţial, creşterea se preconizează transformându-se în inflaţie.
În economiile de piaţă, creşterea cererii s-a realizat pe degradarea procesului de
economisire, liberalizarea creditului, creşterea cheltuielilor bugetare.
Creşterea cheltuielilor bugetare contribuie la retragerea de pe piaţă a
unei cantităţi de bunuri şi servicii. Fenomenul este mult amplificat, dacă aceste
cheltuieli ies din cadrul obişnuit al elementelor reale ale economiei. Există o altă
categorie de cheltuieli, care a fost stimulata în mod deosebit prin sistemul de
credit: investiţiile. Indiferent de caracterul lor – privat sau de stat – investiţiile
sunt cheltuieli şi măresc, astfel, cererea din economia naţională. Cheltuielile
bugetare, investiţiile, cheltuielile de consum precum şi alte forme de cheltuială
alimentează, în timp, cererea globală. Dacă aceasta nu este susţinută de o creştere
corespunzătoare a productivităţii, echilibrarea relaţiilor de piaţă se realizează prin
creşterea preţurilor. Existenţa unui exces de cerere în raport cu oferta poate
determina şi o creştere sectorială a preţurilor.
Indiferent de cauze, atunci când cererea agregată creşte, firmele
reacţionează, pe de o parte, prin sporirea preţurilor, iar pe de altă parte, prin
creşterea producţiei. Această creştere sectorială se propagă şi antrenează
creşterea salariilor şi a profiturilor, suplimentând din nou cererea globală, atunci
când nu intervin factori de contracarare. Trecerea de la un efect la altul şi
cumularea acestora într-un efect final, sub formă de inflaţie perpetuă, au primit
denumirea de cerc vicios. Impulsul inflaţionist dintr-un anumit sector creează
cereri suplimentare în alte sectoare.
Astfel, pe măsura creşterii cererii, firmele răspund prin creşterea
producţiei şi a ofertei, drept urmare resursele se reduc şi cresc costurile, ceea ce
determină creşterea preţurilor. Creşterea producţiei este oprită însă de creşterea
costurilor care ating plafonul preţurilor, plafon determinat de volumul
veniturilor.
Din aceste considerente, inflaţia determinată de creşterea cererii
este o inflaţie limitată în timp şi apreciată ca o inflaţie „pe termen scurt”.
Pentru mai multă claritate, se poate preciza că inflaţia prin cerere, ca să poată
persista, ar fi necesară creşterea continuă a preţurilor, lucru imposibil pentru
motivul că există o limită a veniturilor.
De asemenea, modificările utilizării venitului naţional sau ale
orientărilor patrimoniale ale populaţiei pot duce la modificări în raportul între
economie şi consum. Creşterile de venit ale unor categorii sau utilizarea
economiilor pentru achiziţia unor bunuri de folosinţă îndelungată, de exemplu,
pot majora cererea de consum.
La rândul său, inelasticitatea ofertei poate fi accidentală pe termen
scurt sau mai îndelungat.
Absenţa sau insuficienţa stocurilor poate crea o lipsă trecătoare pentru
unele produse. Discrepanţa apare atunci când reînnoirea stocurilor nu se poate
face în ritmul necesar, fie din lipsă de capacitate sau resurse în producţie internă
şi mai ales prin insuficienţa mijloacelor de plată externe.
De regulă, inflaţia prin cerere, înainte de a se manifesta în cadrul
general, se produce într-un cadru sectorial având, apoi, mecanisme de extindere
specifice.
Cadrul de intervenţie a ofertei inelastice poate fi accidental, ca efect al
unei producţii agricole insuficiente din cauza condiţiilor atmosferice.

141
 Alteori tensiunile inflaţioniste sunt determinate şi de modificări sau
reorientări ale structurii cererii.
De pildă orientarea cererii către produse electronice moderne nu
găseşte acoperire prin oferta limitată fie de posibilitatea internă de producţie, fie
din insuficienţa importului.
Dezechilibrele apărute în unele ramuri şi sectoare se extind prin
canalele de transmisie specifice.
• Relaţiile interindustriale sunt o cale firească de transmitere a majorărilor
de preţuri. Livrările unor firme reprezentând aprovizionarea altora
creează astfel premisa de a se cuprinde în costurile altor ramuri aceste
elemente majorante şi a conduce astfel la proprii creşteri de preţ.
Bineînţeles că majorarea preţurilor la energie electrică va influenţa diferit
preţul în industria aluminiului, unde are o pondere mare, în raport de
agricultură sau construcţii-montaj.
• Un alt mecanism de transmitere reprezintă creşterea cheltuielilor
populaţiei rezultat din creşterea veniturilor. Astfel sporeşte cererea şi fată
de producţia unor ramuri anterior echilibrate.
• Efectul de contagiune privind creşterea veniturilor acţionează deosebit
de eficient. Solicitările agenţilor şi titularilor de venit privind creşterea
veniturilor se vor considera justificate, pe de o parte, prin scăderile puterii
lor de cumpărare resimţită prin creşterile de preturi deja intervenite.
Mecanismul generalizării creşterilor de preţ se manifestă prin însuşi
comportamentul agenţilor şi familiilor. Extinderea şi cumularea acestor
modalităţi de comportament speculativ conduce la intensificarea procesului
inflaţionist.
Fenomenele comportamentale speculative se desfăşoară în legătură
cu:
 stocările de mărfuri în reţeaua de desfacere în
scopul de a profita de creşterile succesive de
preţuri;
 constituirea de depozite de care cumpărători, urmărindu-se astfel
prevenirea unor creşteri de preţuri dezavantajoase;
 accelerarea vitezei de circulaţie a banilor ca urmare a deprecierii
lor.
În final, se poate observa că inflaţia prin cerere este asociată unei
economii aflată în plin avânt. Din acest motiv, sunt economişti care susţin că ea
este opusă şomajului şi în consecinţă, o recomandă factorilor politici ca remediu
pentru ieşirea din criză şi creşterea ocupării. Se impune remarca următoare:
„politica inflaţionistă” nu este o aberaţie, cu o singură condiţie, şi anume să fie
înţeles corect raportul dintre şomaj şi inflaţie.
 Inflaţia prin costuri este un fenomen social-
economic, relevat şi analizat de teoreticieni în ultima jumătate de
secol şi este legată de capacitatea de presiune a unor grupuri sociale.
Ea are la origine voinţa unui grup social de a modifica în profitul
său repartiţia venitului naţional.
Inflaţia prin costuri, corelată cu oferta, se produce în situaţia în care
costurile de producţie cresc independent de cererea agregată, care rămâne
constantă.

142
 Se poate constata că, faţă de cazul inflaţiei prin cerere, în situaţia
inflaţiei prin costuri efectul asupra producţiei şi al ocupării este invers, respectiv
creşterea costurilor în condiţiile unei cereri agregate constante duce, în mod
inevitabil, la reducerea producţiei şi a locurilor de muncă.
Inflaţia prin costuri este proprie ţărilor aflate în creştere economică.
Ea este cauza specifică a inflaţiei. În aprecierea inflaţiei prin costuri mai trebuie
observat efectul diferit pe care îl va avea o modificare singulară a ofertei, cum
ar fi şocul creşterii unui cost şi modificarea continuă a costului în direcţia
sporirii lui. În cazul unei modificări singulare de cost, inflaţia va fi limitată în
timp, pe când în cazul celălalt, fenomenul inflaţionist se permanentizează.
Factorii care pot determina creşterea costurilor şi, deci, deveni cauze
ale inflaţiei prin costuri sunt numeroşi. Cei mai importanţi duc la:
 Inflaţie prin creşterea salariilor. Se produce atunci când se creează o
discrepanţă între sporirea sumelor plătite pentru salarii şi creşterea numărului
de locuri de muncă, respectiv creşterea salariilor nu este susţinută de cererea de
muncă;
 Inflaţia prin creşterea profiturilor. Fenomenul se produce în situaţia
firmelor mari, de oligopol, ceea ce le permită să impună preţuri mari, relativ
independente de cerere;
Cel mai controversat aspect al inflaţiei a fost, în anii postbelici,
creşterea salariilor. Marea majoritate a economiştilor consideră că acestea au
generat un efect direct de creştere a preţurilor, cât şi indirect, printr-un mecanism
de antrenare a creşterii celorlalte elemente de venit din economie.
De fapt, societatea preferă primordial soluţia creşterii salariale şi aici
apar unele distorsiuni. În realitate pretind majorări şi cei care nu obţin creşteri
de productivitate în activitatea lor. În consecinţă, în multe sectoare creşterile
remunerării vor avea ca efect creşterea costurilor bunurilor şi serviciilor pe care
le produc.
Revendicările justificate ale salariaţilor din sectoarele cu o puternică
creştere a productivităţii muncii sunt îmbrăţişate şi de cei care nu realizează
asemenea modificări calitative, şi astfel creşterea „aliniată” a salariilor conduce
pe economie la o majorare medie a veniturilor care va depăşi de fapt creşterea
reală a productivităţii muncii.
Inflaţia prin costuri este o expresie a dezechilibruIui pe piaţa
factorilor de producţie.
Salariul, ca principal factor al preţului de cost, creează prin creşterea
sa, premisa declanşării creşterii preţurilor.
În esenţă se apreciază că mecanismul este impulsionat de poziţia
sindicatelor care sprijină pe salariaţi în revendicările lor şi se ajunge astfel la o
creştere a costurilor unitare transferate de firme asupra preţurilor lor.
Posibilităţile normale de creştere a salariilor sunt axate pe creşterea
productivităţii muncii. Câştigul obţinut din creşterea productivităţii muncii este
justificat să fie distribuit factorilor de producţie salariaţi şi patroni. Dar, în timp
ce creşterile reale de productivitate sunt diferite şi variate în întreprinderi şi
ramuri, cererile de majorare a salariilor tind spre o „aliniere”. Astfel, majorările
prin aliniere duc, în final, la o realitate negativă prin efectul său; creşterea de
ansamblu a salariilor depăşeşte creşterea medie a productivităţii.
Inflaţia prin venituri este determinată nu numai de salarii, dar şi de
profit.

143
 În desfăşurarea ciclului inflaţionist trebuie să se ţină seama de faptul
că în timp ce preţurile tuturor mărfurilor cresc în mod liber, salariile se modifică
numai după ce factorii interesaţi (patroni sau guvernul) consideră că sunt
motivaţii bine justificate iar noile niveluri de salarii sunt negociabile. Astfel că
atât timp cât în cursul inflaţiei declanşate salariul rămâne în urma preţurilor
celorlalte mărfuri patronul rămâne cu un câştig suplimentar decurgând din
această situaţie.
Ţinând seamă că profitul ca şi salariile sunt componente ale structurii
de preţ, participarea în preţ devine într-o ipostază demonstrativă 10% salarii şi
10% profit, faţă de 12% + 8%, anterior.
Inflaţia prin costuri mai poate fi provocată şi de alte cauze, cum ar fi:
creşterea impozitelor, epuizarea resurselor naturale, calamităţi naturale, etc.,
respectiv de tot ceea ce poate provoca creşterea costurilor şi a preţurilor.
 Inflaţia importată. în epoca contemporană relaţiile
economice între ţări sunt ample şi multilaterale astfel că, fiecare
economie este influenţată mai mult sau mai puţin de fluxurile
internaţionale de valori şi de toate caracteristicile pe care acestea le
au şi fluxurile internaţionale de valori şi de toate caracteristicile pe
care acestea le au şi le aduc pe pieţele naţionale.
Este vorba, în special, de creşterea preţurilor la materii prime, la
combustibil (energie) importate, ceea ce se repercutează în costul producţiei
interne şi respectiv în a preţurilor, independent de cererea de pe piaţa internă.
Fiecare ţară poate primi stimuli inflaţionişti din exterior în funcţie de
măsura în care economia lor se bazează pe importul de materii prime şi produse
de completare din exterior.
Sub presiunea preţurilor de import, costurile de producţie cresc
exercitând asupra economiei naţionale influenţe negative diferenţiat, în funcţie de
utilizare.
Este cunoscut că produsele petroliere au avut un impact deosebit în
economiile ţărilor dezvoltate reacţionând şi intensificând procese inflaţioniste
majore.
Este de subliniat că în ultimele două decenii exportatorii de materii
prime s-au coalizat în încercarea lor de a asigura o evoluţie pozitivă în favoarea,
a preţurilor materiilor prime şi de a obţine astfel o parte tot mai ridicată pe
această cale, din rezultatele creşterii economice mondiale.
Variaţia cursurilor de schimb şi, pe acest fundal, degradarea
cursurilor de schimb pentru importatori a reprezentat o altă cale de influenţare a
procesului inflaţionist.
Ultimele decenii se caracterizează prin continua depreciere monetară
în ritmuri mai înalte a marii majorităţi a valutelor. Deprecierea monetară
reflectată în termenii cursului valutar înseamnă continua, ,scumpire" a
importurilor şi, ,ieftinirea" pentru străini a mărfurilor naţionale exportate.
Valoarea relativă a diferitelor valute şi mai ales evoluţia
neconcordantă cu celelalte a constituit una din căile de transfer a creşterilor de
productivitate pe plan internaţional.
Astfel inflaţia prin import a devenit un mecanism prin care se
desfăşoară în cadrul internaţional lupta pentru împărţirea rezultatelor creşterii
economice diferenţiate şi deci inegale de la o ţară la alta.
O altă componentă a stimulilor inflaţionişti din circulaţie liberă a
capitalurilor între ţări. Fluxurile de capital cu propriile lor determinante, care vin

144
adesea în neconcordanţă cu factorii funcţie de care decurge circulaţia monetară.
Apărute în momente specifice, adesea lipsite de cauzalitate monetară, aceste
pusee accelerează deprecierea, se cumulează şi intensifică astfel procesul
inflaţionist.
 Inflaţia structurală este consecinţa apariţiei unor
modificări de structură în cerere sau ofertă. De pildă, în unele
ramuri de activitate economică apare o cerere mai mare, în timp ce
în alte ramuri cererea rămâne aceeaşi sau chiar poate să scadă. În
ramurile cu o cerere descrescătoare, preţurile (menţinute de firmă) şi
salariile (menţinute de sindicate) rămân inflexibile la scăderea
cererii. Bineînţeles că în ramurile cu cerere în creştere, atât
preţurile, cât şi salariile cresc, ceea ce influenţează nivelul general al
preţurilor şi salariilor pe economie.
Inflaţia structurală este determinată primordial de dispariţia
mecanismelor obiective şi exterioare omului, cum ar fi în domeniul monetar
etalonul-aur. Astfel cadrul disciplinator al unor posibile sancţiuni cu efecte
negative nu mai acţionează
Subiectivismul în politica economică acţionează pe deplin. Şi astfel
inflaţia structurală are drept resorturi principale o voinţă socială, materializată
printr-o anumită politică economică sau socială.
Evident aceste politici au drept îmbunătăţiri ale structurii sau sunt un
efect al unei structuri moştenite.
Inflaţia structurală este considerată ca prezentă în numeroase ţări ca
expresie a faptului că acestea au ales calea unei dezvoltări accelerate, a unei
creşteri economice rapide implicând o mobilizare intensivă a factorilor de
producţie.
Creşterea creează prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce
la crearea de noi capacităţi de producţie cu noi tehnologii, apariţia unor ramuri cu
rol conducător în economie şi declinul unor sectoare şi ramuri depăşite.
În majoritatea lor aceste creşteri impuse nu au pregătire necesară nu
au fost realizate economii prealabile şi deci nu există fonduri de finanţare.
Recurgerea la credit intern sau, mai grav, la finanţarea bugetară implică
distribuirea de venituri fără contrapartidă imediată şi duce la multiplicarea
cererii. Deci, inflaţia este implicită. Creşterea preţurilor şi uneori economiile
forţate sunt singurele modalităţi de reconstituire a unui echilibru (nominal) în
economie.
Primordial promovarea creşterii economice prin aceste metode de
finanţare conduce la un aflux monetar în economie şi creează premisele unui
proces inflaţionist tip cerere, prin crearea unei cereri multiplicate.
Pe de altă parte, creşterea este, totodată, o sursă de riscuri crescânde şi
de mutaţii accelerate care sunt impuse societăţii.
Sarcinile fiscale şi sociale, fie că se reflectă direct în costuri, fie că
suscită noi revendicări de la categoriile supuse presiunilor inflaţioniste, cărora le
afectează veniturile, duce la accentuarea procesului inflaţionist prin procedee de
tipul inflaţiei prin venituri.
Sub un alt aspect inflaţia structurală este expresie a faptului că în
epoca actuală toate corelaţiile, inclusiv ajustările necesare în plan
macroeconomic se realizează la nivelul lor superior.

145
 Într-o economie liberă jocul relativ al preţurilor ar trebui să permită
transmiterea informaţiilor cu privire la cerere şi să orienteze pe producători în
dimensionarea ofertei lor.
Dar teama de scădere a preţurilor, într-o economie cu producţie
agricolă îndeosebi, conduce la o puternică rezistenţă a celor afectaţi, în cazul
acesta o masă importantă. De aici politica de susţinere a preţurilor pentru
produsele excedentare (şi implicit creşterea mult mai accentuată a preţurilor
bunurilor mai deficitare).
În analiza inflaţiei trebuie luată în consideraţie şi influenţa factorului
psihologic. Teama de inflaţie amplifică inflaţia. Toţi agenţii economici sunt
influenţaţi în deciziile lor de relaţia dintre aprecierile privind evoluţia inflaţiei şi
evoluţia propriu-zisă a fenomenului. De exemplu, atât o firmă, cât şi un sindicat,
la negocierea salariului ţin seama de creşterea inflaţiei. Ambele părţi estimează o
anumită creştere a inflaţiei, să zicem 10 %. În această situaţie, sindicatele vor
cere o creştere a salariilor cu mai mult de 10 %, iar patronii vor fi dispuşi să
accepte o creştere a salariilor sub 10 %, deoarece mizează pe o creştere a preţului
cu 10 %. În final, prin negocieri se ajunge la o creştere a salariilor în jur de 10 %,
deşi inflaţia reală nu ar fi ajuns la acest nivel.
Astfel politica de susţinere a unor sectoare este în fapt generatoarea
unei inflaţii continue. Ajustarea la nivel major este tipică şi la transferurile
specifice ale creşterilor de productivitate a muncii, problemă analizată mai sus.
O altă cauză a inflaţiei structurale rezidă din rigiditatea economiei
care apare în momentele de creştere economică atunci când se tinde spre o
deplină utilizare a forţei de muncă. Situaţiile pot fi diferite de la o economie la
alta, esenţa constă în faptul că în condiţiile perioadei în care se tinde spre
angajarea totală a formelor de producţie a forţei de muncă primordial apare o
zonă de costuri crescânde -efect al unor astfel de rigidităţi.
Pentru a lămuri concret înţelesul acţiunii acestui factor trebuie să
precizăm că se consideră rigiditate tot ceea ce se opune adaptabilităţii aparatului
productiv la modificările cererii.
Asemenea rigidităţi se pot ivi în legătură cu procurarea capitalului sau
asigurarea unor capacităţi sau resurse materiale. Dar cele mai importante
rigidităţi provin din inadaptabilitatea forţei de muncă din asemenea motive cum
sunt:
 ataşamentul sentimental la o profesie, localitate, zonă;
 insuficienţa instituţiilor de formare şi reciclare;
 absenţa unor rezerve de locuinţe libere care limitează migraţia forţei de
muncă;
 excesivă specializare a forţei de muncă;
 obstacolele existente în formarea şi autoprotecţia unor profesionişti care
determină un efectiv numerus clausus.
Depăşirea acestor rigidităţi cere eforturi financiare deosebite, costuri
mult mai mari.
Astfel acţiunile îndreptate spre evitarea şi limitarea şomajului împinge
economia spre tensiuni inflaţioniste.

12.2 Efectele inflaţiei. Indicatorii de cuantificare a inflaţiei

Inflaţia are efecte asupra evoluţiei fluxurilor monetare şi, în

146
 consecinţă, asupra surplusului monetar, însă ea are de asemenea consecinţe
asupra evoluţiei activelor. Ori, evoluţia activelor productive determină în parte
costurile de producţie prin intermediul amortismentelor. Ca urmare,
semnificaţia autofinanţării este în mare măsură efectuată.

Efecte asupra formării surplusului monetar

Consecinţele pot fi mai întâi apreciate asupra formării excedentului
brut al exploatării şi apoi asupra repartiţiei.
Formarea E.B.E.
Cifra de afaceri Consumuri
(nivelul preţurilor) (costul factorilor)

valoarea adăugată
(partea prelevată pentru salarii)

a) Creşterea preţurilor constituie forma de

manifestare a inflaţiei. Ea rezultă din comportamentul actorilor
economici care se adaptează mediului lor şi tind să anticipeze
creşterea costurilor;
b) Creşterea costurilor de producţie rezultă din
aceleaşi procese de adaptare şi de anticipare. Această evoluţie
depinde de piaţa naţională şi de schimburile internaţionale, precum
şi de cursul de schimb al monedelor.
Acest fenomen scapă deci în parte întreprinderii, care-l
suportă.
c) Eforturile de a menţine partea salariilor prelevată
din valoarea adăugată, conduce la indexarea salariilor la preţuri.
Rezultă că întreprinderea suportă efectele inflaţiei ca un
simplu însoţitor.

Repartiţia E.B.E.

E.B.E.

Stat Amortismente Creditori Beneficii

Acţionari
(impozite) (dobânzi) nedistribuite
(dividende)

Afectarea E.B.E. depinde atât de politica de finanţare a

întreprinderii, care determină remuneraţia capitalului imobilizat, cât şi de
restricţia publică, exprimată prin fiscalitate.
 Dobânzile plătite creditorilor depind de volumul
împrumutului şi de rata dobânzii. Rambursarea capitalului
împrumutat se efectuează pe baza valorii nominale, neindexată.
Inflaţia va favoriza deci împrumutul în condiţii care depind de

147
 nivelul ratei dobânzii. Rata dobânzii rămâne adesea inferioară
nivelului inflaţiei, rata dobânzii reale fiind adesea nulă sau negativă.
Avantajul pentru cel care se împrumută este evident, constând în a
se „apela” ulterior la câştigul monetar;
 După prelevarea dobânzilor care rezultă din
obligaţii contractuale, nivelul impozitelor prelevate statului depinde
de mărimea amortismentelor acceptate ca fiind deductibile fiscal.
Această mărime depinde de durata de viaţă atribuită activului
productiv şi de mărimea amortizată. Ori, regula contabilă este costul
istoric. Amortizarea este deci a-priori subevaluată şi impozitul
supraevaluat.
 Prelevarea dividendului către acţionari depinde de
alegerea lor. Nivelul beneficiilor nedistribuite care rămân la
dispoziţia întreprinderii depinde de această prelevare. Intervenţia
autorităţii publice pentru limitarea dividendelor ar putea denatura
funcţionarea normală a acestui mecanism.

Efecte asupra evaluării activelor

Regula contabilă fundamentală este înregistrarea valorii activelor
fizice la costul lor de achiziţie şi a activelor financiare la valoarea nominală.
Creşterea nominală a valorii stocurilor, ca urmare a creşterii
preţurilor la aprovizionare, influenţează direct rezultatul activităţii şi, în
consecinţă, profitul impozabil şi impozitul. Statul prelevă un impozit pe profit
strict nominal.
Valoarea activelor financiare este permanent determinată pe baza
valorii nominale neindexată.
Evaluarea capitalurilor proprii este în mare parte falsificată, de
inflaţie, în sistemul contabil. Consecinţele directe nu sunt prea grave, căci
evaluarea contabilă nu este suportul evaluării întreprinderii şi acţiunilor sale,
care se realizează pe piaţa financiară sau printr-o tranzacţie directă.
Din contră, consecinţele inflaţiei asupra evaluării activelor poate
afecta puterea de cumpărare a capitalurilor proprii, din cauza insuficienţei
capacităţii întreprinderii de a-şi reînnoi imobilizările prin investiţii.

Efecte asupra măsurării performanţelor şi asupra autofinanţării

Măsurarea performanţei prin sistemul contabil pierde din coerenţa
sa din cauza decalajului în timp a evaluării utilizate, în special datorită
amortismentelor calculate asupra valorii istorice a activelor. Performanţa va fi
deci atât supraevaluată, cât şi subevaluată, fără a se cunoaşte maniera riguroasă
a efectelor de compensaţie. Această situaţie poate fi agravată în primul rând
prin prelevările excesive pe care partenerii sociali le pot efectua, şi care conduc
la autofinanţare, adică la un surplus monetar conservat de întreprindere. Ori
aceasta generează două modalităţi prioritare care pot, în acelaşi timp, ameliora
şi agrava situaţia întreprinderii

Indicatori de cuantificare a inflaţiei

Inflaţia se pune în evidenţă cu ajutorul unor indicatori principali:

 Indicele general sau de grup al preţurilor-caracterizează
dinamica preţului în general sau pe grupuri de mărfuri.

148
Ig. p. = ∑ gi1• P. i. c/P. i. 0

Igp=indicele general al preţului

∑gi1=cantitatea vândută în perioada curentă
P. i. c. =preţul de vânzare în perioada curentă
P. i. 0 = preţul de vânzare în perioada de bază

 Puterea de cumpărare a banilor-pune în evidenţă deprecierea

puterii de cumpărare a banilor

I. M. m=M1/Mo • 100 ; I. p=P1/P0 • 100 ; I. p. c. . b=I. M. m/Ip

I. M. m = indicele masei monetare

I. p = indicele preţului
I. p. c. B = indicele puterii de cumpărare a banilor

149
12.3 Modele teoretice de explicare a fenomenului inflaţionist

Explicarea inflaţiei prin teoria cantitativă

Una dintre metodele de explicare a inflaţiei este explicarea inflaţiei

prin teoria cantitativă.
Noua formulare a teoriei cantitative aparţine marelui economist
american Milton Friedman, care realizează o distincţie netă între cauzele care
măresc cererea de monedă şi cele care modifică oferta de monedă şi arată că
cererea de monedă sau de orice alt activ particular depinde de 3 factori:
 Bogăţia totală existentă sub diferite forme;
 Preţul acestei bogăţii;
 Gusturile şi preferinţele subiecţilor care
posedă bogăţia.
Modificarea ofertei de monedă nu presupune şi modificarea
concomitentă a cererii. Creşterea cantităţii de bani poate influenţa nivelul
preţurilor, atunci când cantitatea totală de bogăţie exprimată prin aceste preţuri,
rămâne constantă. Pe baza unei analize mai îndelungate el ajunge la concluzia
că modificările seculare ale stocului de monedă pe locuitor sunt în strânsă
legătură cu modificările venitului real pe locuitor. Noua formulare a teoriei
cantitative vizează în cele din urmă tot relaţia dintre cantitatea de bani şi nivelul
preţurilor.
Revenirea la starea de echilibru se realizează în două cazuri:
 Prin creşterea ofertei de bunuri şi servicii;
 Prin modificarea nivelului preţurilor.
În urma analizei celor 4 formulări a teoriei cantitative a banilor
constatăm că toate vizează acelaşi aspect:
• Relaţia dintre cantitatea de monedă pusă în
circulaţie;
• Nivelul general al preţurilor.
Dacă oferta de monedă generează o cerere de bunuri şi servicii, pe
care producţia nu o poate satisface imediat, aceasta se va solda prin creşterea
preţurilor. Legătura dintre monedă şi inflaţie, aşa cum apare ea în noua formulare
a teoriei cantitative, îşi găseşte reflectarea numai în realităţile economiilor de
piaţă dezvoltate. În economiile în care preţurile sunt stabilite în mod
administrativ, de către instituţii specializate în acest sens, moneda nu
influenţează preţurile. Preţul mărfurilor şi al serviciilor care urmează a se realiza
determină cantitatea de bani necesară circulaţiei acestora. Decalajul posibil dintre
cererea şi oferta de mărfuri se poate echilibra prin redimensionarea ofertei s-au
prin majorări repetate de preţuri. Puterea de cumpărare a banilor este determinată
de nivelul preţurilor şi nu de masa de mărfuri disponibilă pentru vânzare.
Presiunile inflaţioniste pot să apară din cauza unei cereri excedentare de bunuri şi
servicii sau ca urmare a unei oferte reduse.
Fără monedă, creşterea inflaţionistă a preţurilor n-ar fi posibilă în
perioada postbelică. Cei mai reputaţi teoreticieni ai inflaţiei au acceptat ideea
rolului decisiv al monedei în creşterea preţurilor. Majoritatea economiştilor care
au analizat fenomenul inflaţionist sunt de părere că stimularea creşterii costurilor
se realizează în mod direct, prin intermediul sistemului bancar.

150
 Teorii monetariste contemporane

Apariţia şi rapida extindere a doctrinei keynesiste a constituit un

moment de cotitură în gândirea şi, deopotrivă, în acţiunea economică acestea
fiind marcate pentru o perioadă lungă de timp.
Odată cu lansarea teoriei lui Keynes liberalismul tradiţional a primit o
puternică lovitură, curentul dirijist, intervenţionist, care-şi avea izvoarele în noua
teorie câştigând tot mai mult teren.
Din acest moment, pentru o lungă perioadă de timp, politica monetară
va fi considerat un lucru depăşit iar monedei nu şi se acorda prea multă
importanţă, prioritate având politica bugetară şi cheltuielile publice.
Începând cu anii ’50, în special a doua jumătate, liberalismul cunoaşte
o adevărată revitalizare teoretică, un moment semnificativ l-a constituit
publicarea, în această perioadă, sub îngrijirea profesorului Milton Friedman, a
unui volum de “Studii de teorie calitativă a banilor”, care va marca începutul
afirmării unei noi concepţii asupra mecanismului de funcţionare a economiei.
Practic, are loc repunerea în drepturi a monedei şi a politicii monetare.
Se doreşte a se demonstra că variaţiile cantităţii de bani pot avea
efecte asupra cererii globale, chiar dacă nu afectează rata dobânzii.
Într-o perioadă destul de scurtă, noua teorie monetaristă a căpătat o
largă popularitate, în pofida opoziţiei “keynesienilor ireductibili” cum i-a numit
Friedman pe economiştii ce au manifestat puternice reacţii critice la adresa noii
doctrine, devenind o problemă centrală a macroeconomiei. Discuţiile au atins
intensitatea maximă la începutul anilor ’70 când cele două articole ale lui
Friedman “O schemă teoretică a analizei monetare” (1970) şi, respectiv,
“Teoria monetară a venitului nominal” (1971), precum şi în dezbaterile
teoretice referitoare la acestea. La ora actuală, monetarismul se găseşte în
opoziţie directă cu neokeyneismul – în centrul aceloraşi discuţii furtunoase
asupra politicii economice de urmat, în majoritatea ţărilor dezvoltate.
În aceste dezbateri, keynesiştii s-au remarcat prin contribuţii deosebite
K. Brunner, A. H. Meltzer, D. E. W. Laidler, M. I. Parkin, Fridrerich von Hayek
(laureat al premiului Nobel) ş.a.
Monetarismul nu este, după cum se va vedea, un curent al gândirii
monolitic, în cadrul său individualizându-se diferite şcoli sau tendinţe unite
printr-o seamă de principii (ipoteze comune).
De asemenea, monetarismul nu poate fi confundat cu liberalismul
clasic, cu doctrina libertarienilor, existând opinii recunoscut liberale, în sensul
clasic, fără a fi în acelaşi timp şi monetariste, după cum este posibil a subscrie la
anumite teze monetariste chiar fiind ostil celor libertariene.
Principala teză în jurul căreia s-au ivit controverse între şcolile de
gândire economică a reprezentat-o explicarea inflaţiei. În ciuda abordărilor
teoretice diferite, trei ipoteze put fi considerate comune:
o Inflaţia este în esenţă un fenomen monetar.
o Teoria keynesiană, pe care monetariştii o echivalează
cu o curbă simplă a lui Philips, neajustată la aşteptări,
nu poate explica problema inflaţiei, în special
accelerarea inflaţiei.
o Rata de creştere şi accelerare a ofertei de monedă
explică rata inflaţiei şi, respectiv, accelerarea acesteia.

151
 Monetarismul (termen ce îi aparţine lui K. Brunner) a devenit, în
timp, mai mult decât o singură teorie asupra inflaţiei, el treptat devenind o
încercare de a crea o alternativă teoretică la punctul de vedere keynesian. El are
la bază vechea teorie cantitativă a monedei, potrivit căreia, existenţa unui efect
direct proporţional al modificării masei monetare asupra nivelului preţurilor –
dezvoltată de o serie de mari economişti ca Walras, Irving Fisher sau
reprezentanţi ai şcolii de la Cambridge: Alfred Marshall şi A. C. Pigou.
În esenţă poate fi privit ca o teorie şi o politică monetară care atribuie
modificării masei banilor în circulaţie o importanţă centrală, decisivă în cursul
activităţii economice şi în stabilirea nivelului preţurilor. Treptat, teoria
monetaristă s-a concretizat printr-un număr de propoziţii corelate, dintre care
dintre cele mai importante sunt următoarele:

 Sectorul privat al economiei este inerent stabil. Sistemul economiei revine

automat la un echilibru în urma unei perturbaţii, iar rata şomajului revine
la valoarea ei de echilibru natural (NAIRU);
 Orice rată de creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare
deplină a forţei de muncă, deşi rezultă rate ale inflaţiei diferite;
 modificare în rata de expansiune monetară modifică mai întâi rata
creşterii economice reale (de aici şi rata şomajului); pe termen lung acest
efect real dispare şi se menţine numai o creştere permanentă a trendului
ratei inflaţiei (principiul inflaţiei);
 politică activistă de gestionare a cererii, fiscală sau monetară, este
neadecvată preferându-se “reguli” politici monetare pe termen lung sau
obiective prestabilite.

Prima propoziţie, numită şi Principiul stabilităţii, presupune existenţa

unui sistem economic inerent stabil, deci, care redevine stabil după fiecare
perturbaţie suferită de acesta. Prin această afirmaţie monetarismul e opune
concepţiei keynesiene privind instabilitatea economiei şi posibilitatea atingerii
unui echilibru macroeconomic general stabil.
Raportând această afirmaţie la economia reală, monetariştii afirmă că
economia reală este relativ stabilă şi că ea poate fi destabilizată de evoluţiile
monetare. Prin urmare trebuie aplicată în economie o politică monetară cât mai
inteligentă.
Cu alte cuvinte crizele periodice, fluctuaţiile conjuncturale nu sunt
expresia unor carenţe organice, a unor contradicţii de neîmpăcat proprii tipului de
economie monetaristă, ci ele se datorează unui factor exogen mecanismului
economic propriu-zis şi anume politicilor monetariste inadecvate.
Intervenţia statului în mecanismul de autoreglare al economiei, un
mecanism în esenţă monetar, nu face decât să deregleze generând instabilitate
economică. Acest principiu exclude posibilitatea apariţiei unui echilibru
economic de subocupare a forţei de muncă.
A doua propoziţie a monetarismului este o reformulare a teoriei
cantităţii de bani pe termen lung. Dacă economia se află într-o stare stabilă, deci,
toate variabilele economice pot fi apreciate în mod corect, atunci rata inflaţiei
este determinată în mod exclusiv de rata de creştere a ofertei de bani. Astfel spus,
starea de echilibru la un nivel al ocupării depline a forţei de muncă nu este
influenţată de o rată a inflaţiei corect anticipată.

152
 A treia propoziţie reprezintă o formulare a teoriei cantităţii de bani pe
termen scurt. Ea susţine că o accelerare a ratei de creştere a ofertei de bani (adică
o rată mai rapidă a cheltuielilor nominală cu bunurile finale) determină temporar,
o suplimentare a ratei creşterii economice reale, deci o reducere a şomajului, dar
şi o creştere a ratei inflaţiei. Inflaţia rezultată determină o ajustare a sistemului
economic, în cursul căruia rata creşterii economice reale revine la valoarea
iniţială.
Brunner a etichetat acest principiu drept “teoria acceleraţiei”,
afirmând în esenţă că accelerarea creşterii economice reale determinată printr-o
expansiune monetară este doar temporară.
Cea de a patra propoziţie, denumită şi “principiul ineficienţei
politice”, reprezintă o respingere a politicii monetare şi fiscale discreţionare.
Politicile activiste de orientare a cereri şi politicile anticiclice sunt o sursă de
stabilitate economică.
Monetariştii spun că producţia şi ocuparea forţei de muncă pot fi
influenţate prin politici economice numai atunci când determină modificări ale
preţurilor care nu unt anticipate de agenţii economici din sectorul privat. Astfel,
efectul acestor politici asupra variabilelor reale poate fi eliminat treptat, dar
nivele mai înalt al preţurilor (sau rata mai mare a inflaţiei) se va menţine. Ei nu
unt de acord cu presupunerea că decidenţii economici au abilitatea de a prognoza
modificările viitoare ale variabilelor economice relevante şi, cu atât mai puţin, de
a prevedea efectul al unor modificări curente intervenite la nivelul
instrumentelor de politică economică.
De aceea monetariştii consideră că problema esenţială a politicilor
macroeconomice ar trebui să fie înlocuirea politicilor activiste prin “reguli”
politice, de exemplu regula ratei constante de creştere a ofertei de bani sau
anumite reguli de constanţă valabile în politica fiscală.
Vor fi expuse în continuare anumite teorii, opinii sau chiar curente de
opinie în ce priveşte monetarismul.
Monetarismul friedmanian

Şcoala de la Chicago reprezintă una din principalele grupă de gândire

economică şi surse teoretice de politică monetară nu numai pentru Statele Unite,
ci şi pentru ansamblul ţărilor cu economie de piaţă.
Iniţial având ca mentor pe Knight şi apoi pe Friedman, ea a menţinut
vie tradiţia cantitativă a monedei în SUA, dându-i o expresie modernă în cadrul
curentului monetarist.
Milton Friedman, care s-a impus ca unul dintre cei mai remarcabili
economişti contemporani, fiind distins cu premiul Nobel în 1976, a ştiut să
speculeze o serie de neajunsuri ale doctrinei keynesiste, precum şi o serie de
eşecuri ale unor politici economice de inspiraţie keynesistă promovate de
numeroşi discipoli, provocând o adevărată ”contrarevoluţie” împotriva lui
Keynes.
Spirit polemic, foarte consecvent cu sine, el se declară favorabil
recurgerii la mecanismul pieţei şi ostil, în limitele posibilului, intervenţiei
guvernamentale ştiut faptul că, în general economicul determină politicul,
libertatea economică fiind capabilă deci de a genera şi susţine libertatea politică.
Friedman susţine că rolul dominant în procesele economice revine
banilor şi se declară adeptul unei creşteri regulate de cantitate de monedă. Practic
unt lansate noi teze bazate pe “cererea de monedă”. Teoria lui scoate în evidenţă

153
inter relaţiile dintre capital, venit şi rata dobânzii, considerând moneda un bun
alternativ faţă de toate celelalte bunuri. El consideră funcţia cererii de monedă ca
fiind mai stabilă decât funcţia de consum ce stă la baza teoriei lui Keynes.
Monetarismul friedmanian consideră că ansamblul tendinţelor vieţii
economice, mai ales al veniturilor nominale şi al preţurilor pot fi dirijate prin
simpla reglare a volumului masei monetare, aceasta având un rol mai important
decât politica bugetară. El nu absolutizează rolul banilor; insistă asupra faptului
că au o importanţă mai mare în ce priveşte nivelul evoluţiei mărimilor nominale,
dar nu şi pentru mărimile reale privite pe termen lung. Cu alte cuvinte el
recunoaşte faptul că stabilitatea preţurilor şi creşterea economică armonioasă nu
poate fi realizată prin simpla măsurare a masei monetare, ci sunt necesare măsuri
complexe la nivelul întregii economii.
Un principiu susţinut de Friedman este acela că pe termen lung există
o strânsă legătură între cantitatea de bani pe unitatea de produs, determinată în
special de tranzacţiile pe piaţa liberă şi nivelul preţurilor, aceasta echivalând cu
ideea că nivelul produsului social nominal şi venitul naţional depind, în bună
măsură de evoluţia masei monetare aflate în circulaţie.
Tot pe termen lung viteza de circulaţie a veniturilor băneşti este
relativ stabilă, ea fiind invers proporţională cu mărimea venitului real.
O altă idee importantă este aceea legată de politicile anticiclice:
măsurile pe care le iau autorităţile monetare în cadrul politicilor monetare pentru
a influenţa cererea au un efect întârziat, întârzierea neputând fi mai mare sau mai
mică de la un ciclu economic la altul, de aceea, din cauza decalajelor de timp
politicile anticiclice nu pot duce la stabilitate.
El propune ca alternativă, mărirea în mod automat a masei monetare
în circulaţie, anual cu un anumit procent (5–6 %), ce trebuie susţinut constant în
idea manifestării automatismului dezvoltării economiei de piaţă. Acest
automatism prezintă însă un risc dificil de realizat şi anume acela al naşterii unor
fenomene sociale nedorite cum ar fi ameninţarea sporirii şomajului.
Friedman a încercat să contureze cât mai precis legile consumului
datorită faptului că masa monetară acţionează asupra preţurilor prin consum.
Consumul este considerat cu propriul său trend, fiind influenţat de creşterea
investiţiilor reale. După el, consumul general depinde de “venitul permanent”
determinat ca medie ponderată a nivelului curent şi a nivelurilor trecute ale
veniturilor.
În ceea ce priveşte inflaţia, ea este privită ca un fenomen pur
monetar. Astăzi însă este deplin admisă idee existenţei unui întreg lanţ de cauze
ce gerează fenomenul inflaţionist, deci, această afirmaţie nefiind întru-totul
adevărată.
El recunoaşte existenţa unei relaţii pe termen scurt dintre inflaţie şi
şomaj, de natură tranzitorie între inflaţie şi şomaj, după el variaţiile neprevăzute
datorate inflaţiei provoacă, pe termen scurt, fluctuaţii ale nivelului şomajului;
autorităţile monetare pot spera în a menţine rata efectivă a şomajului dincolo de
rata sa naturală cu condiţia ca ele să accepte inflaţia accelerată fără încetare. În
aceste condiţii anticipările cu privire la rata inflaţiei nu ar putea niciodată să
ajungă din urmă rata inflaţiei efective, iar posibilitatea de a reduce şomajul în
favoarea inflaţiei este mult mai redusă decât susţinea Keynes la vremea sa.
Friedman pledează pentru apropierea “graduală” de control monetar
al inflaţiei. Decelerarea monetară trebuie făcută progresiv în prealabil, astfel

154
anticipările inflaţioniste “vor reacţiona” provocând un şomaj mult superior celui
pe care economia în cunoscuse altădată.
Singurul mijloc la îndemâna autorităţilor monetare pentru controlarea
şomajului îl reprezintă accelerarea permanentă a inflaţiei, ceea ce constituie un
tribut greu pentru societate, date fiind implicaţiile periculoase cum ar fi de
exemplu: o prăbuşire monetară sau chiar una politică.
Monetarismul anticipărilor raţionale

Monetarismul anticipărilor raţionale a apărut şi s-a făcut repede

cunoscut în cursul anilor ’70. Cel ce a expus primul această ipoteză a fot J. F.
Muth (1961) iar meritul de a fi procedat la primele aplicaţii la cară
macroeconomică îi revine profesorului R. E Lucas.
Analiza anticipărilor raţionale s-a născut din nemulţumirile
crescânde pe care le ridica ipoteza anticipărilor adaptive care susţinea că
indivizii, subiecţii economici şi-ar forma sau revizui anticipările lor asupra
inflaţiei, estimările, după amploarea abaterii dintre rata efectivă a inflaţiei şi
rata anticipată a acesteia. Acest lucru înseamnă că indivizii s-ar conduce după o
regulă cu mari şanse de a fi falsă, în condiţiile în care inflaţia accelerează
continuu iar economia este supusă unor perturbaţii greu previzibile.
Ipoteza anticipărilor raţionale – după cum arată şi denumirea punând
accent pe raţionalitate – afirmă, în replică, că abaterile dintre rata reală şi cea
anticipată a inflaţiei sunt tranzitorii şi aleatoare, iar indivizii fiind nevoiţi să-şi
conceapă aşteptările în mod raţional pe baza previziunile statistice optimale în
funcţie de informaţiile disponibile.
Etichetat şi sub numele de “noua şcoală clasică” monetarismul
anticipărilor raţionale lasă şi mai puţin câmp de acţiune, comparativ cu varianta
lui Friedman, autorităţilor guvernamentale în urmărire, reglarea şi controlul
proceselor din economie.
Conform acestei teorii, rata efectivă a şomajului nu este capabilă să se
îndepărteze mai mult de rata sa naturală şi nu va face acest lucru decât ca urmare
a unor “şocuri” imprevizibile asupra ofertei sau cererii globale.
S-a arătat mai sus că Friedman ajunsese la concluzia potrivit căreia,
din cauza întârzierilor lungi, din cauza întârzierilor lungi ale efectelor măsurilor
de politică monetară (ca şi cele de politică bugetară) adoptate de autorităţile
monetare în cadrul politicilor anticiclice acestea ar fi neadecvate, riscând mai
degrabă destabilizarea economiei decât stabilizarea ei. Referitor la această
afirmaţie, teoreticienii anticipărilor raţionale afirmă că şi în cazul unor întârzieri
mici şi, eventual, previzibile politicile de stabilizare tot nu ar putea ameliora
conjunctura economică.
Această ipoteză a fost larg confirmată prin cercetări empirice privind
determinarea preţului pe pieţele activelor financiare, ea fiind din ce în ce mai
încorporată în construirea modelelor economice.
Principalul neajuns al acestei teorii este faptul că în timp ce modelele
bazate pe această ipoteză presupun echilibrul permanent al pieţei, în realitate
salariile şi preţurile se ajustează de cele mai multe ori foarte lent la schimbările
de conjunctură.

Monetarismul bugetar

155
 Această variantă de monetarism prezintă şi ea un anumit specific.
Iniţiatorii ei, profesorii K. Brunner şi A. H. Meltzer subliniază caracterul novator
al construcţiei lor. Această teorie se bazează pe un model mai sofisticat decât cel
al lui Friedman, model ce încearcă să surprindă interacţiunile dintre piaţa
activelor, piaţa produselor şi deficitul bugetar.
Principala diferenţă dintre acest monetarism şi monetarismul
friedmanian este că, în timp ce Friedman nu atribuie nici un rol formal preţurilor
relative în procesele de ajustare macroeconomică, analiza monetaristă bugetară
se bazează bugetară se bazează pe o aplicaţie a teoriei preţurilor la nivel
macroeconomic.
Adepţii monetarismului bugetar îi reproşează lui Friedman faptul de a
fi neglijat variabilele bugetare, fiscale în analiza macroeconomică şi nu sunt de
acord cu ideea că singură moneda este importantă, susţinând că şi deficitul
bugetar exercită o influenţă asupra nivelului producţiei şi preţurilor, structura sa
afectând direct panta şi poziţia curbei Philips pe termen scurt.
Monetarismul friedmanian are tendinţa de a considera masa monetară
o variabilă determinantă în mod autonom. Contrar, monetarismul bugetar
consideră că masa monetară e determinată în cadrul unui “proces” bugetar. Cu
alte cuvinte volumul deficitului bugetar nu este indiferent în lupta contra
inflaţiei. Acumularea datoriei publice va alimenta inflaţia pe cale ocolita, datorită
efectelor retroactive ale creşterii datoriei publice asupra pieţelor financiare.
La fel ca Friedman, adepţii acestui tip de monetarism susţin că inflaţia
este în esenţa un fenomen monetar, cu menţiunea că, dacă se doreşte limitarea
creşterii masei monetare, este necesară limitarea deficitului bugetar.

Mecanismul austriac

Principalii reprezentanţi ai monetarismului austriac în secolul XX

sunt Ludwig von Mises şi Friedrich von Hayek. Analiza lor urmăreşte probleme
de larg interes şi intens dezbătute în epoca contemporană: monedă, inflaţie,
şomaj.
Cei doi teoreticieni economişti pot fi consideraţi monetarişti,
bineînţeles, de o factură aparte, “analiza austriacă” deosebindu-se de variantele
prezentate anterior totuşi având un fundament monetarist, tezele de bază fiind
aceeaşi.
Bineînţeles, că trebuie subliniat un amănunt foarte important, acela că
şi pentru austrieci fenomenul inflaţionist este de natură pur monetară.
Cei doi economişti sunt de acord cu Friedman în ce priveşte faptul că
în cazul în care se duce o politică de reducere a şomajului sub nivelul său de
echilibru (rata sa naturală) prin mijloace monetare, aceasta nu va face decât să
alimenteze escaladarea inflaţionistă.
Ei îi reproşează lui Friedman, cât şi lui Keynes de altfel în primul
rând faptul că analizele întreprinse sunt prea globale, ignorând efectele
expansiunii monetare la nivel macroeconomic, aceste efecte fiind importante
deoarece afluxul de monedă în economie nu are loc în mod uniform la nivelul
întregului teritoriu şi în toate sectoarele de activitate şi nici simultan. Deci
cererea nu este stimulată în mod uniform.
Numai un anumit număr de întreprinderi vor fi primele beneficiare ale
unui nou aflux de resurse, fiind avantajate fiindcă pot creşte investiţiile şi gradul
de ocupare al mâinii de lucru, corespunzător crescând şi veniturile. În această

156
situaţiile vor fi influenţate alte sectoare în care va creşte cererea de produse ce va
determina o creştere a preţurilor relative (preţuri ce au prezentat un nivel scăzut
în timpul declinului producţiei). Simultan se va produce o scădere a preţurilor în
sectoarele ce fuseseră primele atinse de expansiunea monetară, acestea intrând în
declin.
Din dorinţa de a evita această situaţie, autorităţile monetare vor
promova din nou o expansiune monetară, destul de puternică, cu scopul de a
încuraja investiţiile şi a reduce şi şomajul, urmarea fiind o accelerare
permanentă a inflaţiei. În această teorie se evidenţiază impactul expansiunii
monetare asupra preţurilor precum şi a structurii producţiei, din acest punct de
vedere fiind asemănătoare cu monetarismul anticipărilor raţionale.
În general Friedman şi alţi monetarişti sunt favorabili ratelor de
schimb flexibile, ei văzând în aceasta o condiţie a posibilităţii de controlare din
interior a inflaţiei. În opoziţie Hayek este un fervent apărător al sistemului de
schimburi fixe. Motivaţia sa fiind: guvernele ar fi constrânse să nu mai lase masa
monetară să crească foarte mult pentru ca să servească interesul său politic pe
termen scurt. Adevărul este că multe guverne sunt tentate să practice un
comportament neglijent pe termen lung, România trecând de altfel prin astfel de
experienţe mai ales în trecutul destul de apropiat, profitând de libertatea de a
folosi acest instrument pentru a obţine un efect imediat pozitiv, dar ignorând,
cum am mai spus efectele pe termen mijlociu şi lung.
O altă idee destul de interesantă a monetariştilor austrieci este
abolirea băncilor centrale controlate de către stat, obţinându-se
“denaţionalizarea” monedei. Statul trebuie să renunţe la monopolul determinării
cursului legal al monedei, permiţând astfel concurenţa între moneda băncilor
centrale şi moneda de origine privată astfel moneda “bună” o va scoate pe cea
“rea” din circulaţie.
Spre deosebire de Friedman, adept al decelerării propriu-zise a
creşterii monetare, Hayek susţine că decelerarea trebuie să fie rapidă şi
nicidecum progresivă şi brută. Fenomenul ar fi următorul: decelerarea rapidă face
să scadă brusc cererea şi investiţiile şi să acrească şomajul la cote foarte mari,
având astfel şansa de a “gâtui” inflaţia. Hayek afirmă că un guvern democratic
poate supravieţui la o rată a şomajului de 20 % timp de şase luni.
După cum se ştie, de cele mai multe ori guvernele nu riscă şi atunci
adoptă o decelerare brută, progresivă cu efecte ce se produc treptat, în timp
obţinându-se rate de şomaj de 10 % timp de mai mulţi ani, evitând astfel şocuri
ce ar putea periclita poziţiile lor politice. Adversar al acestei politici, Hayek
susţine că singura şansă de reuşită este aceea ca guvernele să-şi asume
răspunderea precum şi riscurile pe care le implică adoptarea unei decelerări
monetare rapide.

Neoclasicismul şi postkeynesismul

Reprezentanţii de frunte ai teoriei neoclasice, R. Barro, R. Luca şi N.

Walance, au adus critici atât teoriei veniturilor, cât şi monetarismului,
apreciindu-le ca fiind depăşite. Preocupările lor vizează îndeosebi explicarea
modificărilor care au loc în produsul naţional brut. Având în vedere
comportamentul agenţilor economici, neoclasicii abordează într-o concepţie
proprie teoria aşteptărilor şi mecanismul preţurilor, respectiv flexibilitatea
acestora.

157
 În ce priveşte teoria aşteptărilor, ei formulează părerea că agenţii
economici nu iau decizii pe baza a ceea ce se va întâmpla, ci pe baza a ceea ce
aşteaptă să se întâmple. Decizia de investire depinde, în opinia lor, de faptul dacă
aceasta va fi profitabilă şi dacă investitorul crede că se va produce acest lucru.
Deci, pentru a prevedea cât se va investi trebuie să se cunoască modul în care
agenţii economici îşi formulează aşteptările prin extrapolarea trecutului şi prin
luarea în considerare a tuturor informaţiilor utile pentru proiectarea acestora în
viitor.
În ce priveşte al doilea aspect şi anume mecanismul preţurilor, ei
susţin flexibilitatea lor, fără a se lăsa ă se înţeleagă că trebuie să se modifice
permanent. Dacă raportul dintre cerere şi ofertă nu se schimbă, atunci nici
preţurile nu se modifică. Asta înseamnă că preţurile se repliază rapid în funcţie
de schimbările care au loc în raportul cerere – ofertă. Dacă preţurile nu unt
elastice şi rămân, de exemplu, prea înalte, atunci vânzătorii nu vor găsi
cumpărători şi în consecinţă vor fi nevoiţi să le micşoreze.
O altă componentă a teoriei neoclasice o reprezintă şi mecanismul de
ajustare a salariilor, modul de abordare fiind diferit de cel al keynesiştilor şi
monetariştilor. Keynesiştii consideră că salariile şi preţurile trebuie ajustate
foarte lent în raport cu scăderea cererii globale în condiţiile în care economia se
confruntă periodic cu un şomaj ridicat timp de mai mulţi ani. Eventual, salariile
şi preţurile ar putea să scadă suficient pentru a creşte tocul real de monedă, care
să determine o reducere a şomajului, dar acest proces este de durată.
Spre deosebire de keynesişti, care consideră că între ajustările
salariilor şi preţurilor există o discrepanţă relativ mare, monetariştii apreciază că
aceasta este mult mai redusă. Spre deosebire de ei, neoclasicii consideră că
diferenţa de ajutare este zero. Unii keynesişti consideră că între monetarism şi
neoclasicism nu există deosebiri, referindu-se la ultimul ca la “un monetarism de
mâna a doua”. O asemenea apreciere nu este convingătoare pentru că
monetariştii susţin şi pun accentul mai mult pe politica monetară, în timp ce
neoclasicii situează în primplan politica fiscală.
Post-keynesismul. Mulţi economişti au apreciat că în conceptele sale,
Keynes a creat o anumită nesiguranţă în elaborarea deciziilor economice. De
altfel, Keynes a făcut aprecieri privind comportamentul pieţei stocurilor, arătând
că preţurile diferitelor active nu sunt numai rezultatul deliberărilor raţionale, ci
ele depind într-o anume măsură şi de încredere şi speranţă.
Pornind de la aceste aprecieri, post-keynesiştii încearcă să explice
implicaţiile pe care le are pragul înalt de incertitudine în care se iau deciziile
asupra teoriei monetare. Ei resping modelul clasic de analiză a echilibrului
utilizat multă vreme de ştiinţa economică. În concepţia lor, modificările cererii au
rol minor în determinarea preţurilor pe perioade scurte de timp. Întreprinderile îşi
stabilesc preţurile, adăugând o marjă fixă a cheltuielilor cu forţa de muncă,
creşterea salariilor fiind determinată, îndeosebi, de factori sociologici şi politici.
Ca atare, scăderea cererii globale nu este un mijloc eficient de stăvilire a inflaţiei,
motiv pentru care susţin că acest lucru este posibil prin politica veniturilor
apreciind-o ca eficientă, cu condiţia să facă parte dintr-un set compact de măsuri
sociale care reduc inegalitatea în repartiţia veniturilor.
Un rol important în distribuţia mai puţin inegală a veniturilor îl are, în
concepţia lor, promovarea unor politici monetare ciclice. Preţurile depind de
atitudinea sindicatelor, iar producţia de speranţele care determină eficienţa
marginală a capitalului. Prin urmare, în loc de a manevra rata dobânzii în

158
perioada inflaţiei, banca centrală trebuie să menţină dobânzi scăzute, fapt ce ajută
la reducerea şomajului şi face ca repartiţia veniturilor să fie mai echitabilă. Deci,
în loc ca ritmul de creştere a masei monetare (oferta de monedă) să dirijeze
cererea globală, situaţia este inversă. Acest fenomen are loc pentru că
multiplicatorul monetar depinde de cantitatea de monedă pe care indivizii doresc
să o păstreze şi de nivelul rezervelor suplimentare pe care băncile doresc, de
asemenea să îl menţină. Mai mult, chiar banca centrală modifică rezervele
băncilor pentru a se adapta la modificările venitului. Dacă indivizii economisesc
o parte din venituri şi constată că preţul diferitelor titluri financiare este în
scădere, atunci pentru a elimina acest risc, vor păstra sub formă de lichidităţi
aceste economii până când vor avea o imagine concretă asupra evoluţiei viitoare
a acestora. Aşadar, este posibil ca cererea de monedă să depindă de extinderea
nesiguranţei şi deci, să nu fie o funcţie previzibilă şi stabilă a venitului, a ratelor
de dobândă sau a altor variabile măsurabile.
Ceea ce contează, de fapt, susţin post-keynesiştii, nu e volumul
depozitelor care se evidenţiază în pasivul bilanţului unei bănci, ci activele sale.
Când o bancă îşi creează un depozit, ea fie că face un împrumut, fie că
achiziţionează titluri, astfel încât în activul bilanţului său vor creşte fie
împrumuturile, fie plasamentele sub formă de titluri, odată cu creşterea
depozitelor. Depozitele create prin efectuarea de împrumuturi generează, susţin
ei, o creştere mai mare a produsului naţional brut decât depozitele pe care le
creează prin cumpărarea de titluri de la public. Cei care primesc împrumutul îl
cheltuiesc rapid şi are ca efect o creştere a cererii globale. Dimpotrivă, cei care
vând titluri băncii vor fi mai puţin tentaţi să cheltuiască banii pe bunuri şi
servicii. Alţii vând titlurile aşteptând ca rata dobânzii să crească pentru a le
răscumpăra la un preţ mai mic, ceea ce este, însă, o chestiune incertă.
Post-keynesiştii susţin, deci, că împrumuturile bancare reprezintă un
ghid mai bun decât volumul depozitelor bancare asupra a ceea ce se va întâmpla
cu cererea globală. Dealtfel, nu sunt singurii care consideră că moneda creată
prin împrumuturi bancare are un efect mai mare asupra cererii globale decât cea
creată prin achiziţia de titluri de către bănci. Dar majoritatea economiştilor
consideră că diferenţă, dacă există, este prea mică pentru a avea vreo importanţă.
Banca centrală acţionează ca ofertant de împrumuturi de ultimă instanţă şi poate
juca, deci, un rol important în stoparea sau susţinerea inflaţiei.
Dincolo, însă, de multitudinea de curente şi opinii formulate de
diferite şcoli de gândire monetară, esenţial este faptul că ultimele decenii au fost
marcate de disputa dintre monetarişti şi keynesişti. Pe de o parte se află cei care
susţin ideile lui M. Friedman, Potrivit cărora factorul cel mai puternic care
influenţează viaţa economică este reprezentat de modificările care au loc în
cantitatea de monedă. De partea cealaltă, se află discipolii lui Keynes care susţin
că activitatea economică este condiţionată de factorii determinanţi ai cererii
globale, considerând că modificarea cheltuielilor afectează nivelul venitului real
independent de cantitatea de monedă. Primii neagă importanţa şi efectele politicii
fiscale, ultimii susţin că atât politica monetară cât mai ales cea fiscală sunt
capabile să exercite o influenţă substanţială asupra venitului şi producţiei.

159