GESTIUNEA FINANCIARĂ A FIRMEI

ANUL II CIG
2019

3
 CUPRINS

Cap.I – Conceptul şi funcţiile Gestiunii financiare a întreprinderii . 7

1.1. Conceptul privind Gestiunea financiară a întreprinderii................... 7
1.2. Funcţiile Gestiunii financiare a întreprinderii .................................. 7
1.3. Conceptul de mecanism, flux şi ciclu financiar ................................ 8
1.4. Formarea fondurilor întreprinderii ................................................... 9
1.5. Structura financiară şi politica financiară a unei firme ................... 10

Cap.II. – Sursele de finanţare ............................................................ 12

2.1. Sursele de finanţare pe termen lung ............................................... 12
2.2. Sursele de finanţare pe termen scurt ............................................... 16
2.3 Costul capitalurilor .......................................................................... 19

Cap.III. – Investiţiile............................................................................ 27
3.1. Durata de recuperare a investiţiei ................................................... 27
3.2. Valoarea actualizată netă (VAN) .................................................... 29
3.3. Indicele de rentabilitate (IR)............................................................ 32
3.4. Rata rentabilităţii interne (RIR) ...................................................... 33

Cap.IV – Amortizarea mijloacelor fixe ............................................. 38

4.1. Amortizarea liniară ......................................................................... 39
4.2. Amortizarea degresivă .................................................................... 40
4.3. Sistemul de amortizare accelerat .................................................... 41
4.4. Amortizarea pe unitatea de produs (Amortizarea în funcţie de
volumul de activitate) .......................................................................... 42

Cap.V – Gestiunea activelor circulante ............................................. 44

5.1 Metoda analitică de dimensionare a stocurilor ................................ 46
5.2. Metoda pe elemente de dimensionare a stocurilor ......................... 49
5.3. Metoda mixtă de dimensionare a stocurilor .................................. 50
5.4. Metoda sintetică (globală) e dimensionare a stocurilor .................. 50

Cap.VI. – Analiza situaţiei financiare a întreprinderii în vederea

stabilirii strategiei financiare ............................................................ 56
6.1. Analiza situaţiei financiare a întreprinderii pe baza informaţiilor
oferite de bilanţul financiar şi funcţional .............................................. 56
6.2. Indicatorii echilibrului financiar al firmei ...................................... 59
6.3. Elaborarea bugetului de trezorerie.................................................. 63
6.4. Analiza situaţiei economico-financiare pe baza contului de
profit şi pierderi .................................................................................... 67

Cap. VII. – Riscul ................................................................................. 74

7.1. Conceptul de risc ........................................................................... 74
7.2. Dimensiunea riscului la nivel microeconomic ............................... 76
7.3. Studii de caz ................................................................................. 100

Bibliografie......................................................................................... 115

4
 GESTIUNEA FINANCIARĂ
A ÎNTREPRINDERII

Obiectul şi sarcinile Gestiunii Financiare a Întreprinderii

Gestiunea financiară analizează „esenţa, funcţiile, rolul, previziunea şi organizarea desfăşurării efective a raporturilor
financiare ce se nasc în întreprinderi, între acestea şi mediul în care evoluează.“ 1 De asemenea, Gestiunea financiară analizează
şi activitatea financiară a unei firme, precum şi mecanismele de formare, repartizare şi utilizarea fondurilor în raport cu
circuitul capitalului.
Procesele economice se întrepătrund cu procesele financiare astfel încât are loc o transformare a unora în altele, ceea
ce face necesar ca finanţele firmei „să fie studiate în legătură cu întreaga activitate economică, tehnică şi socială“ 2 a
întreprinderii analizate. Deşi există raporturi strânse între ele, totuşi, trebuie făcută o distincţie clară între latura economică a
activităţii unei firme şi latura financiară a acesteia, între mijloacele economice şi resursele financiare de constituire a lor.
Un studiu pertinent din punct de vedere a finanţelor firmei necesită luarea în considerare a influenţelor neaşteptate,
datorate caracteristicilor proprii ale întreprinderii, cât şi caracteristicilor inerente sistemului financiar. Aceste influenţe
afectează obiectul general şi sarcinile finanţelor firmei, precum şi responsabilităţile acestora.
Printre sarcinile cele mai importante ale finanţelor firmei amintim:
1. evidenţierea mecanismelor şi tehnicilor de gestionare a capitalului (formare şi utilizare a acestuia în condiţii de
eficienţă);
2. stabilirea strategiilor şi politicii financiare a întreprinderii;
3. identificarea şi utilizarea resurselor interne în vederea folosirii eficiente a capitalului;
4. formarea unei gândiri economico-financiare conforme cu cerinţele managementului financiar.

1
Adochiţei, M. - „Finanţele întreprinderii“, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 5.
2
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 5.
5
 CAPITOLUL I
CONCEPTUL ŞI FUNCŢIILE GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
1.1. Conceptul privind Gestiunea financiară a întreprinderii

Finanţele publice reprezintă ansamblul raporturilor exprimate în formă bănească care iau naştere în cadrul procesului
de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor financiare necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale. Spre deosebire
de finanţele publice, finanţele firmei reprezintă aceleaşi raporturi exprimate în formă bănească care apar în cadrul procesului
de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor financiare, dar la nivelul întreprinderilor, organismelor financiar-bancare şi a
societăţilor de asigurare.
Gestiunea financiară a întreprinderii „se referă la ansamblul de agenţi economici care realizează gestiunea
patrimoniilor individuale în vederea maximizării valorii de piaţă a acestora, a creşterii averii acţionarilor lor.“1
Gestiunea financiară a întreprinderii este o ştiinţă financiară care analizează mecanismele şi metodele de constituire,
repartizare şi utilizare a fondurilor financiare în vederea eficientizării activităţii firmei respective şi pentru obţinerea unor
profituri cât mai mari. Gestiunea financiară a întreprinderii prezintă o serie de particularităţi specifice în cazul regiilor
autonome, a societăţilor comerciale, cooperativelor şi asociaţiilor cooperatiste, societăţilor mixte deoarece modalităţile de
formare, repartizare şi utilizare a fondurilor diferă în funcţie de forma de proprietate a întreprinderii.

1.2. Funcţiile Gestiunii financiare a întreprinderii

La fel ca toate celelalte subsisteme financiare, Gestiunea financiară a întreprinderii îndeplineşte două mari funcţii, şi
anume:
- funcţia de repartiţie;
- funcţia de control.

1.2.1. Funcţia de repartiţie a Gestiunii financiare a întreprinderii

În general, prin funcţia de repartiţie a Gestiunii financiare a întreprinderii se înţelege formarea, repartizarea şi
utilizarea capitalurilor în vederea realizării obiectivelor întreprinderii. Funcţia de repartiţie se concretizează în constituirea,
repartizarea şi utilizarea capitalurilor proprii şi împrumutate, în repartizarea profitului, rambursarea creditelor şi achitarea
obligaţiilor.

1.2.2. Funcţia de control a Gestiunii financiare a întreprinderii

Funcţia de control are două laturi:
- o latură de constatare;
- o latură de corecţie.
Adochiţei, M. în lucrarea „Finanţele întreprinderii“, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, la p. 16, consideră că: „funcţia de
control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă, de fotografiere a fenomenelor, rolul acesteia fiind, în special, de a
interveni cu acţiuni corective, care să contribuie la optimizarea activităţii.“
Gestiunea financiară a întreprinderii îşi poate exercita funcţia de control doar dacă există un anumit cadru
organizatoric şi măsuri care să prevină apariţia abaterilor şi care să conducă la utilizarea raţională a capitalului şi la respectarea
legislaţiei economice, fiscale şi financiare. Funcţia de control a finanţelor întreprinderii trebuie să urmărească încasarea la timp
a creanţelor firmei şi achitarea obligaţiilor, dar şi utilizarea raţională şi eficientă a capitalului.
În funcţie de momentul în care este efectuat, controlul poate fi:
- preventiv;
- concomitent;
- postoperativ.
Funcţia de control poate fi exercitată de către:
- contabilul şef;
- serviciul de control financiar intern (C.F.I.);
- cenzori;
- revizori;
- alte organe autorizate prin statutul firmei respective;
- organele financiare centrale şi locale (Garda Financiară, D.G.F.P.C.F.S. judeţene) care verifică îndeosebi modul de
stabilire şi achitarea la timp a taxelor şi impozitelor, precum şi respectarea legislaţiei economice, financiare şi fiscale în
vigoare.
Funcţia de control urmăreşte în general respectarea legislaţiei financiar-contabile şi fiscale, utilizarea eficientă a
capitalului, prevenirea şi recuperarea pagubelor, precum şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi de producerea acestora.

1.3. Conceptul de mecanism, flux şi ciclu financiar

1
Stancu, I. - „Gestiunea financiară“, Ed. Economică, Bucureşti, 1994, p. 25.
6
 Mecanismul financiar reprezintă ansamblul metodelor, pârghiilor, tehnicilor, instrumentelor şi procedurilor de
formare şi utilizare eficientă a capitalurilor.
„Cantităţile de bunuri sau monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici“5 poartă denumirea de
flux.
În funcţie de natura lor, fluxurile pot fi:
1. fluxuri reale sau fizice;
2. fluxuri financiare.
La rândul lor, fluxurile financiare pot fi:
a) fluxuri financiare de contrapartidă – presupun schimbarea imediată a unui activ real cu monedă şi invers. De
exemplu, cumpărarea unei mărfi cu plata imediată în numerar.
b) fluxuri financiare decalate – au loc atunci când fluxurilor reale nu le corespund imediat nişte fluxuri financiare. De
exemplu, în cazul creditului acordat clienţilor, creanţa şi datoria stingându-se la o scadenţă viitoare.
c) fluxurile financiare multiple – apar atunci când firma decide să-şi cedeze creanţa unui terţ, în vederea obţinerii de
lichidităţi înainte de scadenţa creanţei. De exemplu, scontarea şi factoringul.
d) fluxurile financiare autonome – apar din operaţiuni ce au ca obiect acordarea sau primirea de împrumuturi.
Ciclul financiar cuprinde ansamblul operaţiunilor ce se derulează între momentul transformării monedei în bunuri şi
servicii până în momentul recuperării acesteia. O firmă trebuie să desfăşoare o activitate din care să rezulte nu doar recuperarea
sumelor investite iniţial, ci şi a unui surplus monetar care reprezintă profitul, un element absolut necesar pentru continuarea şi
creşterea activităţii.

1.4. Formarea fondurilor întreprinderii

Fondurile unei firme se pot constitui prin mai multe metode, şi anume:
1. metoda aportului în numerar sau în natură;
2. metoda autofinanţării;
3. metoda creditării;
4. metoda finanţării bugetare.

1. Metoda aportului în numerar şi în natură – se aplică atât la constituirea unei firme, cât şi cu ocazia majorării
capitalului; această metodă dă naştere la fondurile proprii.
2. Metoda autofinanţării – constă în reţinerea unei părţi din profitul obţinut în vederea realizării de investiţii necesare
ciclului de exploatare; şi această metodă dă naştere tot la fonduri proprii.
3. Metoda apelării la credite – este o metodă prin care se constituie fondurile împrumutate, care au un caracter
restituibil şi sunt purtătoare de dobânzi. Un rol important în procurarea fondurilor împrumutate ale firmei îl joacă obligaţiunile
(titluri de credit).
Firmele apelează deseori la credite, dar trebuie să aibă în vedere raportul dintre capitalul propriu şi datoriile pe termen
mediu şi lung, adică levierul financiar, astfel încât să nu le fie afectată autonomia financiară.
Levierul financiar exprimă incidenţa îndatorării firmei asupra rentabilităţii capitalului propriu. Pentru ca o firmă care
apelează la credite, să-şi sporească rentabilitatea financiară, trebuie ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii
plătite la creditul angajat. În caz contrar, dacă rata dobânzii plătite este mai mare decât rata rentabilităţii economice, rezultatul
obţinut se micşorează, ceea ce conduce la reducerea rentabilităţii capitalurilor proprii, adică a rentabilităţii financiare, care
devine astfel inferioară rentabilităţii economice. În această situaţie se spune că îndatorarea are un efect de „măciucă“, întrucât
determină scăderea rentabilităţii financiare.6 Astfel, efectul de levier financiar stă la baza deciziei de finanţare a activităţii
oricărei firme.
4. Metoda finanţării bugetare – se utilizează doar în cadrul regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de
stat; la înfiinţarea acestora statul le dotează cu active, iar pe parcurs pot beneficia de subvenţii şi alocaţii. „De unele subvenţii
de la buget pot beneficia şi alte unităţi decât cele de stat, dar într-o măsură mai redusă şi numai în situaţii excepţionale stipulate
de cadrul legislativ.
Intervenţia statului în economie prin alocaţii, subvenţii şi alte pârghii trebuie să urmărească stimularea producţiei în
perioade de criză, împiedicarea creşterii preţurilor, menţinerea puterii de cumpărare a monedei în cazuri de inflaţie, în vederea
asigurării unei mai bune distribuiri a venitului naţional.“ 7

1.5. Structura financiară şi politica financiară a unei firme

Structura financiară a firmei evidenţiază ponderea capitalurilor proprii şi a celor împrumutate în totalul capitalurilor
sau raportul existent între resursele financiare pe termen scurt şi cele pe termen mediu şi lung.

5
Adochiţei, M., - Op. cit., p. 21.
6
Stancu, I., - „Finanţe“, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 375.
7
Adochiţei, M., - Op. cit., p. 29.
7
 Structura financiară a întreprinderii determină efectul de levier financiar, adică incidenţa împrumuturilor asupra
rentabilităţii fondurilor proprii, precum şi gradul de autonomie financiară a firmei.
Alegerea managerilor în ceea ce priveşte structura financiară a unei firme se referă la stabilirea raportului optim între
capitalul permanent şi resursele financiare pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea ponderii optime a fiecărei componente
din cadrul capitalului permanent (capital propriu + datorii pe termen lung) faţă de totalul pasivului bilanţier, astfel încât în final
să conducă la maximizarea rentabilităţii, profitului şi a valorii întreprinderii respective.
Politica financiară este o componentă de bază a politicii generale a întreprinderii. Politica financiară „are misiunea de
a rezolva aspecte legate de metodele de procurare a fondurilor, stabilirea pe destinaţii raţionale şi folosirea eficientă a acestora,
asigurarea echilibrului financiar, fixarea preţurilor, reducerea costurilor capitalului, etc.“ 8
Deciziile de politică financiară se iau pornind de la structura financiară a firmei şi având în vedere obiectivele sale.
„O decizie fundamentală de politică financiară se referă la alegerea mijloacelor de finanţare care constă în
determinarea, pe de o parte a volumului finanţării externe în comparaţie cu finanţarea internă iar pe de altă parte în alegerea
compoziţiei finanţării externe: capital propriu sau împrumuturi.“9

8
Adochiţei, M., - Op. cit., p. 32.
9
Adochiţei, M., - Op. cit., p.34.
8
 CAPITOLUL II
SURSELE DE FINANŢARE

Sursele de finanţare ale unei întreprinderi pot fi:

1. surse de finanţare pe termen lung, care la rândul lor se împart în următoarele categorii:
a) capitaluri proprii – se formează din surse interne şi surse externe ale întreprinderii. Sursele externe ale firmei se
referă la contribuţia asociaţiilor sau acţionarilor, contribuţia statului şi a unor organisme specializate, iar sursele interne se
referă la acele resurse proprii ale firmei rezultate din capacitatea sa de autofinanţare.
b) datorii pe termen lung > 1 an (capitaluri împrumutate pe termen lung)
c) leasingul – operaţia de închiriere a unor utilaje, imobile sau echipamente industriale care aparţin unor bănci sau
societăţi financiare pentru a satisface necesităţile chiriaşilor, dar în final bunurile respective vor fi cumpărate de către chiriaş la
un preţ stabilit iniţial.
2) surse de finanţare pe termen scurt:
a) mobilizarea creanţelor prin factoring sau scontare
b) creditele de trezorerie.

2.1. SURSELE DE FINANŢARE PE TERMEN LUNG

2.1.a. Capitalurile proprii
2.1.a.1. Sursele externe de formare a capitalurilor proprii

A) aportul acţionarilor sau asociaţilor la înfiinţarea unei firme sub forma capitalului social. Fiecare dintre aceştia
primeşte în schimbul aportului său la capitalul social un anumit număr de părţi sociale sau acţiuni, proporţional cu contribuţia
sa, iar acestea îi dau dreptul la o parte din capitalul întreprinderii.
Acţiunea reprezintă un titlu de proprietate care conferă posesorului ei calitatea de asociat sau de acţionar în baza
căreia deţinătorul unei acţiuni are dreptul la o parte proporţională din profitul distribuit de firmă sub formă de dividend.
Deţinătorii acţiunilor le pot vinde la bursa de valori dacă firma respectivă este cotată la bursă sau pe o piaţă secundară
dacă firma nu este cotată la bursa de valori. Cursul unei acţiuni poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea sa nominală, în
funcţie de rezultatele firmei respective. Acţiunile nu aduc venituri certe, iar deţinătorilor de acţiuni comune nu li se garantează
dividende întrucât acestea vor fi distribuite doar dacă firma va realiza profit.
Pe parcursul activităţii sale, o firmă poate emite noi acţiuni în vederea majorării capitalului. Aceste noi acţiuni conferă
noilor acţionari aceleaşi drepturi ca şi cele vechi. Însă, acţionarii iniţiali au un drept preferenţial de a subscrie noile acţiuni.
Preţul de emisiune al noilor acţiuni este mai mic decât cursul la bursă al acţiunilor, astfel încât acestea să fie atractive
pentru cei care doresc să-şi plaseze capitalul. Dacă preţul de emisiune al noilor acţiuni ar fi egal sau mai mare decât cursul lor
bursier, atunci potenţialii investitori şi-ar putea achiziţiona acţiuni de la bursă sau de pe piaţa secundară, la un preţ mai mic şi
ar obţine astfel un câştig, iar noile acţiuni nu ar mai fi atractive.
Majorarea capitalului unei firme se poate realiza, nu doar prin emiterea de noi acţiuni, ci şi prin:
- aporturi noi în numerar şi natură;
- încorporarea rezervelor;
- fuziune şi absorbţie.
Dintre acestea doar majorarea capitalului prin noi aporturi în numerar reprezintă o modalitate de finanţare directă prin
care firma îşi poate procura noi lichidităţi. Astfel, această modalitate de finanţare directă se poate realiza sub două forme, şi
anume:
- aport nou în numerar realizat de către vechii acţionari; este dificil de realizat întrucât trebuie ca toţi vechii acţionari
să consimtă în legătură cu majorarea contribuţiei lor la capitalul social;
- emiterea de noi acţiuni care pot fi subscrise atât de către vechii acţionari cât şi de alţi noi acţionari.
Dreptul preferenţial de subscriere permite vechilor acţionari să cumpere acţiuni noi la preţul de emisiune, dar numai
într-un număr proporţional cu cele pe care le deţin. Potenţialii investitori care doresc să cumpere acţiuni noi, vor trebui să
achiziţioneze mai întâi de la vechii acţionari neinteresaţi de noile acţiuni, un anumit număr de drepturi de subscriere şi abia
apoi va putea să cumpere noi acţiuni la preţul de emisiune. Astfel, acţionarii vechi fie cumpără numărul corespunzător de
acţiuni noi, fie pot opta pentru vânzarea drepturilor de subscriere pe care le deţin astfel încât nu vor pierde nimic din cauza
faptului că se reduce valoarea nominală nouă a acţiunilor, dar nici nu vor câştiga nimic în plus din această operaţiune.
Majorarea capitalului prin emiterea de noi acţiuni conduce la apariţia de noi acţionari în cadrul firmei, împreună cu
care acţionarii vechi vor trebui să-şi împartă profitul obţinut şi puterea, ceea ce poartă numele de „diluarea profitului“ şi
„diluarea puterii“. 10
Majorarea capitalului se poate realiza şi prin încorporarea rezervelor, dar astfel nu apar fluxuri financiare noi şi nici
resurse financiare noi. În urma deciziei de încorporare a rezervelor în capitalul social, firma respectivă poate opta pentru una
din următoarele două variante:

10
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 59.
9
 - emite acţiuni noi pe care le distribuie în mod gratuit vechilor acţionari;
- majorează valoarea nominală a acţiunilor existente.
De asemenea, tot la fel cum acţionarii şi asociaţii decid să-şi majoreze aportul adus la capitalul social al firmei, pot
opta pentru reducerea aportului lor sau pentru scăderea din capitalul social a pierderilor înregistrate de societate.
„Operaţiunea de reducere a capitalului prin scăderea pierderea poartă denumirea de asanare financiară“. 11
B) O altă sursă externă de formare a capitalurilor proprii o reprezintă contribuţia statului sau a unor organisme
financiare specializate.
Statul acordă firmelor, în anumite situaţii prevăzute de lege, prime şi subvenţii nerambursabile. Organismele
financiare pot participa cu „fonduri proprii pentru dezvoltarea întreprinderii. Obiectivul lor este ca întreprinderea să cunoască
asemenea dezvoltare şi rentabilitate încât la sfârşitul unei perioade de câţiva ani să poată fi introdusă în bursă, deci, ca banca să
se poată retrage din investiţie“12 şi să obţină profit.

2.1.a.2. Sursele interne de formare a capitalurilor proprii

Acestea reprezintă fonduri ce provin din activitatea proprie a firmei, adică din autofinanţare. Capacitatea de
autofinanţare reprezintă creşterea resurselor reale degajate de întreprindere din activitatea sa curentă. Aceasta este utilizată
pentru menţinerea şi dezvoltarea potenţialului economic al firmei. Capacitatea de autofinanţare se determină ca diferenţă între
veniturile încasabile şi cheltuielile efectuate.
Autofinanţarea prezintă mai mute avantaje, printre care:
- constituie un mijloc sigur de finanţare, având în vedere că în anumite situaţii conjuncturale întreprinderea întâmpină
greutăţi în colectarea de capital de pe piaţa financiară sau monetară;
- apără libertatea de acţiune a întreprinderii, în sensul că autonomia financiară dobândită prin autofinanţare îngăduie
acesteia independenţă de gestionare faţă de organismele financiare şi de credit, organisme care exercită un control riguros spre
a-şi asigura garanţia capitalurilor date cu împrumut“. 13
Deşi, autofinanţarea prezintă asemenea avantaje, într-o economie de piaţă funcţională marea majoritatea a
întreprinderilor apelează într-o formă sau alta la capitaluri împrumutate. De asemenea, în favoarea recurgerii la capitaluri
împrumutate pledează şi teoria financiară a levierului financiar.

2.1.b. Capitalurile împrumutate pe termen lung

Capitalurile împrumutate pe termen lung sunt acele împrumuturi care au o scadenţă mai mare de an. Împrumuturile pe
termen lung sunt utilizate cu precădere pentru finanţarea activelor fixe. Organismele financiare specializate (băncile) verifică
dacă solicitanţii creditelor pe termen lung îndeplinesc anumite criterii pentru acordarea împrumuturilor şi dacă o serie de
indicatori se încadrează între anumite valori.
O formă deosebită a creditului pe termen lung o reprezintă recurgerea la emisiunea de obligaţiuni.
Obligaţiunea este un titlu de credit care are următoarele trăsături caracteristice:
1. reprezintă o parte din datoria contractată de firmă prin emisiunea de obligaţiuni;
2. conferă deţinătorului ei doar un drept de creanţă asupra firmei, şi nu de proprietate cum au deţinătorii acţiunilor;
3. deţinătorul unei obligaţiuni este creditor al firmei şi nu are aceleaşi drepturi pe care le au acţionarii, de exemplu,
de participare la profit (distribuirea de dividende) sau de a lua decizii în cadrul A.G.A.;
4. are o anumită valoare nominală, pe baza căreia se calculează cuponul (dobânda anuală pe care o primesc
deţinătorii obligaţiunilor);
5. deţinătorii obligaţiunilor primesc o sumă fixă anuală (cuponul) spre deosebire de acţionari care primesc dividende,
doar dacă firma realizează profit, şi care variază în funcţie de performanţele economico-financiare ale întreprinderii;
6. preţul de emisiune al obligaţiunilor poate fi mai mic decât valoarea lor nominală pentru a fi mai atractive, moment
în care apare o diferenţă între aceste valori cunoscută sub numele de primă de emisiune;
7. preţul de rambursare poate fi mai mare decât valoarea nominală ceea ce conduce la apariţia aşa-numitei prime de
rambursare;
8. obligaţiunile pot fi cotate la bursa de valori, tot la fel ca şi acţiunile unor societăţi comerciale. Societatea respectivă
poate să cumpere obligaţiunile de la bursă la un preţ ce poate fi inferior valorii de rambursare ceea ce va conduce la realizarea
unei economii.
Deţinătorii obligaţiunilor, spre deosebire de acţionari, sunt confruntaţi cu „mai puţine riscuri, securitatea acestora fiind
mai bine asigurată. Motivului de securitate i se adaugă şi cel de lichiditate, deoarece posesorul de economii preferă să-şi
investească banii în titluri negociabile la bursă, avantaj neoferit de întreprinderile cu dimensiuni reduse /…/ Particularitatea
acestui împrumut constă în aceea că întreprinderea face apel la economia publică, astfel că solicită finanţarea de la un
ansamblu de indivizi şi nu de la o instituţie financiară. Datoria întreprinderii se materializează în obligaţiuni.“ 14

11
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 64.
12
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 55.
13
Adochiţei, M. - Op.cit., p. 57.
14
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 68.
10
 Pentru asigurarea echilibrului financiar firmele trebuie să asigure o anumită corelaţie între scadenţa creditelor pe
termen lung şi durata de amortizare a imobilizărilor care au fost finanţate din aceste împrumuturi.

2.1.c. Leasingul

Leasingul este operaţia de închiriere a unor utilaje sau imobile care aparţin unor bănci sau societăţi financiare în
vederea satisfacerii nevoilor chiriaşilor, dar în final bunurile respective vor fi cumpărate de către chiriaşi la un preţ stabilit care
are în vedere faptul că acei chiriaşi au plătit, timp de mai mulţi ani chirie.
„Pentru întreprinderea chiriaşă avantajul de bază constă în procurarea bunurilor necesare dezvoltării fără a angrena
fondurile proprii. Leasingul se substituie astfel creditului. Obţinerea aceloraşi bunuri prin credite ar reprezenta însă
dezavantaje, ar necesita, parţial, un suport propriu şi ar angaja şi limita, posibilităţile întreprinderii de a obţine alte credite.“ 15
Leasingul este o formă specială de credit ce reprezintă o sursă de finanţare pe termen lung pentru întreprinderi.

2.2. SURSELE DE FINANŢARE PE TERMEN SCURT

2.2.a. Mobilizarea creanţelor
2.2.a.1. Factoringul

Factoringul este o operaţiune prin care vânzătorul creditor cedează creanţele pe care le deţine asupra clientului debitor
unui „factor“ care devine beneficiarul creanţelor. Factorul preia tot riscul legat de neachitarea creanţelor de către debitori.
Vânzătorul creditor care cedează creanţele factorului poartă denumirea de „aderent“.
Aderentul cedează creanţele sale factorului întrucât este interesat să-şi recupereze cât mai rapid sumele datorate de
clienţii săi şi să nu mai ţină evidenţa debitorilor şi urmărirea lor în caz de neplată. În schimbul creanţelor, aderentul primeşte de
la factor valoarea actuală a acestora dar diminuată cu un comision, o dobândă, şi o garanţie. Această garanţie îi va fi restituită
aderentului în momentul încasării creanţelor de către factor, în măsura în care debitorii îşi achită datoria la scadenţă. Garanţia
este reţinută de factor aderentului pentru a se asigura împotriva riscului de neîncasare la scadenţă. Dobânda se percepe de către
factor pentru perioada care mai este până la scadenţa creanţelor. Comisionul perceput de factor este pentru gestionarea
creanţelor şi încasarea acestora.
Factoringul este „favorabil furnizorilor, care efectuează numeroase livrări în loturi relativ mari, care au o activitate
sezonieră sau clientelă dispersată, şi care întâmpină greutăţi de încasare a creanţelor, fapt ce a permis extinderea factoringului,
înfăptuit prin unităţi specializate, sau ca o operaţiune componentă în activitatea unor bănci ce tind să se universalizeze.“ 16
Operaţiunea de factoring descrisă anterior mai poartă denumirea şi de factoring cu finanţarea imediată a aderentului,
întrucât vânzătorul creditor primeşte imediat, în momentul cedării creanţelor către factor, valoarea acestora mai puţin reţinerile
specificate anterior.
Mai există însă şi o altă variantă, care poartă numele de factoring cu finanţarea ulterioară a aderentului, întrucât
aderentul cedează factorului creanţele comerciale ce vor fi încasate de la clientul debitor. Finanţarea se va face ulterior după ce
factorul va încasa creanţele de la debitor. Pentru această operaţiune factorul percepe doar un comision pentru gestionarea
creanţelor şi nu mai este afectat de riscul de neîncasare a acestora.

2.2.a.2. Scontarea

Scontarea este operaţiunea prin care beneficiarul unei cambii o cedează unui alt beneficiar (de regulă banca) în
schimbul valorii actuale a cambiei. Agenţii economici apelează de regulă la această operaţiune atunci când au nevoie de
lichidităţi şi nu mai pot aştepta până la scadenţă. Banca percepe pentru scontarea unei cambii un comision, scontul (dobânda
percepută de la scontare până la scadenţă) şi o garanţie care va fi restituită în momentul încasării cambiei.
Valoarea scontului ce trebuie plătit băncii se determină pe baza relaţiei:
𝑽 𝒙 𝑻 𝒙𝑵
𝑺= 𝒏 𝒔 𝒛,
𝟑𝟔𝟓
unde:
S = scontul;
Vn = valoarea nominală a cambiei;
Ts = taxa scontului;
Nz = nr. de zile de la scontare până la scadenţă.

Aplicatie:
S.C. „Beta“ S.A., beneficiarul unei cambii, în valoare de 36.500 lei, scadentă pe 25 iunie a.c. o prezintă la bancă spre
scontare pe 1 iunie a.c. Taxa scontului practicată de banca respectivă este de 30%, comisionul este de 100 lei, şi garanţia de
10% din valoarea nominală a cambiei până în momentul încasării acesteia. Să se determine ce sumă va încasa S.C. „Beta“ S.A.
în momentul scontării?

15
Basno, C.; Dardac, N.; Floricel, C. - „Monedă. Credit. Bănci“ – E. D. P., Bucureşti, 1995, p. 261.
16
Basno, C.; Dardac, N.; Floricel, C. - Op. cit., p. 264.
11
Rezolvare:

S.C. „Beta“ S.A. va încasa valoarea actuală a cambiei şi anume:

Va = Vn – S – Comisionul - Garanţia

unde:
Va = valoarea actuală a cambiei;
Vn = valoarea nominală a cambiei;
S = scontul

𝑽𝒏 𝒙 𝑻𝒔 𝒙𝑵𝒛
𝑺= ,
𝟑𝟔𝟓
unde:
Vn = 36.500 lei
Ts = 30% = 0,30
Nz = nr. de zile de la scontare până la scadenţă = 25 zile.

36.500 𝑥 30% 𝑥 25
𝑆= = 750 𝑙𝑒𝑖
365

Garanţia = 10% x 36.500 = 3.650 lei

Deci: Va = 36.500 – 750 – 100 – 3.650
Va = 32.000 lei.

2.2.b. Creditele de trezorerie

Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt, de până la 1 an, ce au ca scop finanţarea ciclului de fabricaţie şi
comercializare.
Creditele de trezorerie se împart în două categorii:
i) avansurile în cont curent (descoperirile de cont curent);
ii) creditele specializate.
i) Avansurile în cont curent reprezintă facilitatea acordată de bănci clienţilor lor de a putea plăti într-o anumită limită
stabilită, chiar dacă aceştia nu au disponibilităţi în contul curent. Limita până la care pot face plăţi poartă denumirea de
„overdraft“.
Aceste credite sunt pe termen scurt dar „în fapt soldurile debitoare ale conturilor curente se menţin de-a lungul vremii,
ceea ce implică creditarea curentă, de către bancă a activităţii întreprinderilor respective, reprezentând o modalitate de angajare
în susţinerea lor, cu exceptare de la formele şi precauţiile tradiţionale: temei material, utilizare, garanţie.“ 17 Suma creditului (a
descoperirii de cont curent) variază în funcţie de evoluţia soldului contului curent.
Din punct de vedere al întreprinderii aceste avansuri în cont curent reprezintă o siguranţă în ceea ce priveşte
efectuarea plăţilor, dar implică şi o serie de costuri mai mari decât creditele obişnuite, costurile reprezentând dobânzile plătite
în funcţie de soldul efectiv al creditului.
ii) Creditele specializate sunt utilizate pentru a acoperi o serie de necesităţi legate de procesul de producţie, cum ar fi,
de exemplu, pentru unităţile cu activitate sezonieră, creditele pentru stocuri sau creditele de prefinanţare (pentru finanţarea
producţiei destinată exportului sau instituţiilor publice).

2.3. COSTUL CAPITALURILOR

Sursele de formare a capitalului implică un anumit cost, fie că sunt utilizate pentru formarea capitalului propriu, fie că
duc la constituirea capitalurilor împrumutate.
Preţul capitalului propriu îl reprezintă dividendele care trebuiesc să fie suficient de mari încât să-i satisfacă pe
acţionari. Altfel acţionarii nu-şi vor imobiliza banii dacă nu le aduc un venit suficient, ci îşi vor vinde acţiunile şi îşi vor plasa
capitalul într-o altă afacere. Deci, dividendele reprezintă costul capitalului propriu.
„Costul capitalurilor proprii pot fi considerate dividendele ca fiind rentabilitatea minimă pe care o pot atinge aceste
capitaluri pentru a-i atrage pe alţii.“18
Preţul capitalului împrumutat diferă în funcţie de durata creditului, de cine oferă creditul, precum şi în funcţie de
cererea şi oferta de capital de pe piaţă. Pentru estimarea costului capitalului împrumutat se vor face previziuni pe bază de date
statistice referitoare la împrumuturile medii anuale şi dobânzile medii plătite. Astfel, pe baza evoluţiei trecute şi prezente a

17
Basno, C; Dardac, N.; Floricel, C. - Op. cit., p. 208.
18
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 84.
12
acestor elemente se va extrapola tendinţa acestora în viitor. Astfel, costul capitalului împrumutat îl reprezintă cheltuielile cu
dobânzile plătite.
Costul capitalului propriu (dividendele) şi costul capitalului împrumutat (cheltuielile cu dobânzile) formează costul
capitalului total.
Costul mediu ponderat al capitalului total se poate determina cu relaţia:

𝑪𝑷 𝑫𝑻𝑳
𝑪𝑴𝑷𝑲 = 𝒌 𝒙 +𝒓𝒙 𝒙 (𝟏 − 𝒕𝒊 )
𝑪𝑷 + 𝑫𝑻𝑳 𝑪𝑷 + 𝑫𝑻𝑳

unde:
CMPK = costul mediu ponderat al capitalului;
k = costul capitalului propriu (rata dividendelor);
r = costul capitalului împrumutat (rata medie a dobânzii);
CP = capital propriu;
DTML = datorii pe termen mediu şi lung;
ti = cota impozitului pe profit.

Aplicatie:
Să se calculeze costul mediu ponderat al capitalului total al unei firme din România, dacă cota impozitului pe profit
este de 16% şi care prezintă următoarea situaţie:

Finanţare Valoare Cost (%)

(mii lei)
CP 6.000 15 %
DTML 4.000 10 %

Rezolvare:

𝑪𝑷 𝑫𝑻𝑳
𝑪𝑴𝑷𝑲 = 𝒌 𝒙 +𝒓𝒙 𝒙 (𝟏 − 𝒕𝒊 )
𝑪𝑷 + 𝑫𝑻𝑳 𝑪𝑷 + 𝑫𝑻𝑳

unde: k = 15%
r = 10%
CP = 6.000 mii lei
DTML = 4.000 mii lei
ti = 16 %
Deci, CMPK va fi de:

6.000 4.000
𝐶𝑀𝑃𝐾 = 0,16 𝑥 + 0,10 𝑥 𝑥 (1 − 0,16)
6.000 + 4.000 6.000 + 4.000

𝐶𝑀𝑃𝐾 = 0,1296 = 12,96%

În ceea ce priveşte costul capitalurilor împrumutate, dobânda se poate exprima fie în sumă absolută, fie sub formă de
rată în procent. Dobânda exprimată sub formă de sumă absolută se calculează pe baza relaţiei:

𝑫 = 𝑪𝟎 𝒙 𝒏 𝒙 𝒊

unde: D = dobânda exprimată în sumă absolută;

n = durata creditului;
i = rata dobânzii.
Rata dobânzii (i) reprezintă „venitul unei sume de 100 lei plasată pe o perioadă de un an şi depinde de cererea şi oferta
de capitaluri.“19
De asemenea, dobânzile se pot grupa în:
- dobânzi simple – cele care nu dau naştere la alte dobânzi;
- dobânzi compuse – cele care generează în permanenţă alte dobânzi care se vor adăuga la capitalul împrumutat.
Dobânda simplă se determină cu ajutorul uneia din următoarele relaţii:

19
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 82.
13
 1) dacă perioada pentru care se acordă creditul este exprimată în ani, relaţia de calcul este următoarea:

𝑪𝟎 𝒙 𝒏 𝒙 𝒊
𝑫𝒔 =
𝟏𝟎𝟎

unde: Ds = dobânda simplă;

Co = capitalul împrumutat;
N = nr. de ani;
i = rata dobânzii.
2) dacă perioada creditării este exprimată în luni, relaţia pentru dobânda simplă se scrie astfel:

𝑪𝟎 𝒙 𝒏 𝒙 𝒊
𝑫𝒔 =
𝟏𝟐 𝒙 𝟏𝟎𝟎

unde: n = nr. de luni.

3) dacă durata pentru care se acordă creditul este exprimată în zile, dobânda simplă se calculează astfel:

𝑪𝟎 𝒙 𝒏 𝒙 𝒊
𝑫𝒔 =
𝟑𝟔𝟎 𝒙 𝟏𝟎𝟎

unde: n = nr. de zile.

Dobânda compusă se calculează cu ajutorul relaţiei:

𝑫𝒄 = 𝑪𝒏 − 𝑪𝟎

unde:
Dc = dobânda compusă;
Cn = capitalul la finele anului;
Co = capitalul împrumutat iniţial;

𝑪𝒏 = 𝑪𝟎 𝒙 (𝟏 + 𝒊)𝒏

unde: i = rata dobânzii;

n = durata creditului.

Valorile (1 + i)n se numesc „factor de actualizare“ şi se găsesc în tabele financiare în vederea simplificării calculelor.
Creditele (capitalurile împrumutate) pe termen mediu şi lung pot fi rambursate, în funcţie de planul de rambursare
stabilit cu unitatea bancară, astfel:

1. plan de rambursare cu amortisment (partea restituită anual din credit) constant sau cu rate anuale descrescătoare

Aplicatie: S.C. „Alfa“ S.A. împrumută 200 mii lei, cu o rată a dobânzii de 8 % pe an, pe o perioadă de 5 ani. Să se întocmească
planul de rambursare cu amortisment constant.

An Creditul nerambursat Amortismentul Dobânda Anuitatea

8% (Am+Dob.)
0 200.000 - - -
1 160.000 40.000 16.000 56.000
2 120.000 40.000 12.800 52.800
3 80.000 40.000 9.600 49.600
4 40.000 40.000 6.400 46.400
5 - 40.000 3.200 43.200

Amortismentul se determină cu relaţia:

𝑪𝟎
𝑨𝒎 =
𝒏

unde: Am = amortismentul;
C0 = capitalul împrumutat;
14
 n = nr. de ani.

𝟐𝟎𝟎.𝟎𝟎𝟎
Astfel, 𝑨𝒎 = = 𝟒𝟎. 𝟎𝟎𝟎 𝒍𝒆𝒊/𝒂𝒏
𝟓

2. plan de rambursare cu anuitate constantă sau cu rate anuale egale

Aplicatie: Pentru aceleaşi date de la punctul 1 să se întocmească planul de rambursare a creditului dar cu anuitate constantă.
Anuitatea constantă se determină cu ajutorul relaţiei:

𝑪𝟎
𝒂=
𝟏 − (𝟏 + 𝒊)−𝒏
𝒊
unde: a = anuitatea;
C0 = creditul;
i = rata dobânzii;
n = durata creditului (ani).
200.000
Astfel, 𝑎 = 1−(1+0,08)−5
= 50.091 lei/an
0,08

An Creditul Anuitatea Dobânda Amortisment

nerambursat (a) ( a – Dob)
0 200.000 - - -
1 165.909 50.091 16.000 34.091
2 129.091 50.091 13.273 36.818
3 89.327 50.091 10.327 39.764
4 46.382 50.091 7.146 42.945
5 - 50.091 3.709 46.382

3. rambursarea creditului la sfârşitul perioadei

Aplicatie: Pentru aceleaşi date de la punctul 1) să se realizeze planul de rambursare a creditului, dacă acesta se restituie integral
la finele perioadei.

An Creditul Amortismentul Dobânda Anuitatea

nerambursat (Am + Dob)
0 200.000 - - -
1 200.000 0 16.000 16.000
2 200.000 0 16.000 16.000
3 200.000 0 16.000 16.000
4 200.000 0 16.000 16.000
5 - 200.000 16.000 216.000

Aplicaţii

1) Să se calculeze dobânda simplă pe care o va plăti o firmă pentru un împrumut de 400 mii lei pe următoarele
durate:
a) pe 3 ani
b) pe 1 an şi 8 luni
c) pe 240 zile.

Rezolvare:

a) C0 = 400 mii lei;

i = 10%;
n = 3 ani;

C0  n  i 400  3 10
Ds   mii.lei  120 mii lei
100 100

15
 C0  n  i 400  20 10
b) Ds  , unde: n = 20 luni Ds  mii.lei  66,667 mii lei
100 12 100
C n i
c) Ds  0 , unde: n = 240 zile
360  100
400  240 10
Ds  mii.lei  26,67 mii.lei
360 100

2) O societate ia un credit de 100.000 lei pe timp de 3 ani cu o rată a dobânzii 20%. Dobânda nu se plăteşte anual, ci
la sfârşitul perioadei de 3 ani, odată cu rambursarea împrumutului. Dobânda se va calcula având în vedere că are loc
capitalizarea sa. Să se determine:
- dobânzile anuale;
- dobânda totală;
- capitalul împrumutat la sfârşitul fiecărui an.

Rezolvare:

Co = 100.000 lei
n = 3 ani
i = 20 %
An Credit Rata Dobânda Capitalul datorat
nerestituit dob. anuală la finele anului
1 100.000 0,2 20.000 120.000
2 120.000 0,2 24.000 144.000
3 144.000 0,2 28.800 172.800
Total - - 72.800
3). Să se determine aceleaşi cerinţe ca la punctul 2) dar utilizând factorul de capitalizare (1 + i ) n şi capitalul iniţial
împrumutat Co.

Capit. împrum. la Coef. de Capital la finele anului Dobânda Dobânda

încep. perioadei capitali-zare Cn=Co(1+i)n compusă anuală
Anii

(1 + i ) n Dn=Cn-Co

1 100.000 (1+0,2)1 120.000 20.000 20.000

2
2 100.000 (1+0,2) 144.000 44.000 24.000
3
3 100.000 (1+0,2) 172.800 72.000 28.800
Total - - - - 72.800

4). Atunci când capitalizarea dobânzii se va face trimestrial, să se determine care va fi dobânda şi capitalul
împrumutat la sfârşitul fiecărui trimestru, dacă împrumutul este tot de 100.000 lei, i = 20% pe an şi n = 3 ani.
20%
Rata dobânzii trimestriale   5%
4
Nr. de trimestre de creditare = 3 x 4 trim./an = 12 trim.

Trim Capit. împrum. Rata dob. Dob. Capit. împrum.

la încep. trim. Trim. Trim. la sf. trim.

I 100.000 5% 5.000 105.000

II 105.000 5% 5.250 110.250
III 110.250 5% 5.513 115.763
IV 115.763 5% 5.788 121.551
V 121.551 5% 6.078 127.629
VI 127.628 5% 6.381 134.009

16
VII 134.010 5% 6.700 140.710
VIII 140.710 5% 7.036 147.746
IX 147.746 5% 7.387 155.133
X 155.133 5% 7.757 162.890
XI 162.889 5% 8.144 171.033
XII 171.034 5% 8.552 179.586

17
 CAPITOLUL III
INVESTIŢIILE

Investiţia reprezintă „o imobilizare productivă făcută în prezent ce va fi urmată de profituri, în viitor. Fiecărei
investiţii îi corespund fluxuri financiare pozitive şi negative.“20
Orice investiţie presupune la început o cheltuială (flux negativ) şi va genera ulterior încasări (fluxuri pozitive),
precum şi o serie de cheltuieli de exploatare (fluxuri negative) şi se finalizează cu un flux pozitiv reprezentat de recuperarea
valorii reziduale.
În procesul de luare a deciziei de investire trebuiesc estimate toate aceste fluxuri pozitive şi negative pentru a se
aprecia dacă un proiect de investiţii este profitabil. Fluxul negativ iniţial este cunoscut, în timp ce fluxurile pozitive şi negative
ulterioare sunt dificil de estimat cu exactitate.

Alegerea proiectelor de investiţii

Criteriile utilizate pentru selectarea investiţiilor sunt:

1. durata de recuperare a investiţiei (dr);
2. valoarea actualizată netă (VAN);
3. indicele de rentabilitate (IR);
4. rata rentabilităţii interne (RIR).

3.1. Durata de recuperare a investiţiei

Durata de recuperare a investiţiei reprezintă perioada de timp la finele căreia suma fluxurilor financiare pozitive
devine egală cu fluxul negativ iniţial ocazionat de acea investiţie.
Se estimează fluxurile anuale şi apoi se cumulează succesiv până se ajunge la nivelul investiţiei iniţiale (sau se
apropie foarte mult de aceasta fără însă să fie mai mare decât investiţia iniţială), obţinându-se în acest fel nr. de ani în care se
recuperează investiţia; după aceea se vor calcula lunile care se vor adăuga la anii de recuperare a investiţiei dacă mai este
cazul, după cum este exemplificat în aplicaţia următoare.

Aplicaţie

S.C. „X“ S.A. are la dispoziţie 2 proiecte de investiţii ale căror fluxuri pozitive şi negative se prezintă astfel:
An Flux Flux Fluxuri pozitive Fluxuri pozitive
A B cumulate A cumulate B

1 5.000 6.000 5.000 6.000

2 10.000 20.000 15.000 26.000
3 20.000 40.000 35.000 66.000
4 25.000 40.000 60.000 106.000
5 40.000 60.000 100.000 166.000

Investiţia iniţială este reprezentată de fluxul negativ:

IOA = 100.000 mii lei şi IOB = 120.000 mii lei.
Durata de recuperare a investiţiei este de:
- pentru proiectul A: 5 ani pentru că prin cumularea fluxurilor pozitive în anul al-5-lea se recuperează exact investiţia
iniţială (100.000 mii lei)
- pentru proiectul B: 4 ani pentru că în anul 4 fluxurile pozitive cumulate se apropie de valoarea investiţiei iniţiale dar
fără să o depăşească; ulterior vom determina numărul lunilor în care se recuperează integral investiţia de la proiectul B.
Astfel:

d (4,5) d (106.000,166.000) 5  4 166.000  106.000

  
d (4, x) d (106.000,120.000) x  4 120.000  106.000

1 60.000 14
   x4 
x  4 14.000 60

20
Toma, M; Brezeanu, P. - „Finanţe şi gestiune financiară“, Ed. Economică, Bucureşti, 1996.
18
  x = (4+0,23) ani = 4 ani + 0,2312 luni  4 ani şi 3 luni.

Deci, drA = 5 ani

drB = 4 ani şi 3 luni.
Se va alege proiectul de investiţii B potrivit acestui prim criteriu, întrucât conduce la o recuperare mai rapidă a
investiţiei iniţiale.
Fluxurile financiare utilizate în acest criteriu nu sunt însă actualizate. Ele trebuiesc actualizate cu un coeficient de
actualizare, întrucât puterea de cumpărare a banilor se modifică în timp, nu este stabilă, şi intervine inflaţia. Necesitatea
indexării acestor fluxuri conduce la apariţia celui de-al doilea criteriu, şi anume: valoarea actualizată netă. (VAN).

3.2. Valoarea actualizată netă (VAN)

Necesitatea indexării fluxurilor financiare pozitive şi negative pe care le generează un proiect de investiţii, în scopul
unei corecte aprecieri a rentabilităţii proiectului conduce la apariţia criteriului valorii actualizate nete (VAN).
Valoarea actualizată netă (VAN) reprezintă diferenţa dintre suma fluxurilor financiare pozitive actualizate şi costul
investiţiei iniţiale.
Astfel, dacă:
- VAN > 0, semnifică faptul că respectivul proiect de investiţii conduce la fluxuri pozitive actualizate mai mari decât
investiţia iniţială. Altfel spus, proiectul respectiv este profitabil comparativ cu un depozit bancar cu dobânda capitalizată pe o
perioadă de timp egală cu viaţa economică a investiţiei;
- VAN < 0, reprezintă faptul că investiţia nu este rentabilă comparativ cu un plasament bancar cu dobânda capitalizată
pe o durată egală ca timp cu cea a vieţii economice a investiţiei.
VAN se determină prin două metode, şi anume:
1. metoda financiară (a fluxurilor financiare actualizate);
2. metoda contabilă (a profiturilor contabile).

3.2.1. Metoda fluxurilor financiare actualizate de determinare a VAN

Această metodă a fluxurilor financiare actualizate porneşte de la ideea că VAN reprezintă diferenţa (ecartul) dintre
suma fluxurilor pozitive actualizate şi investiţia iniţială. Astfel, VAN se determină pe baza relaţiei:

 (1+i)
Fi V
VAN= n
-I 0 + ,
(1+i)n

unde:
VAN = valoarea actualizată netă;
Fi = fluxurile financiare anuale pozitive;
n = durata de viaţă economică a investiţiei;
V = valoarea reziduală;
i = coeficientul de actualizare (rata medie a dobânzii bancare sau costul mediu ponderat al capitalului calculat în
capitolul precedent).

Observaţie
- Atunci când coeficientul de actualizare (i) creşte, pe baza relaţiei precedente se observă că VAN scade, şi invers.

Aplicaţie

Un proiect de investiţii presupune un cost iniţial (Io) de 10 mil. lei, dar ulterior pe o perioadă de 10 ani se obţin
încasări anuale (Fi) de 2,5 mil. lei. La finele perioadei de 10 ani valoarea reziduală a investiţiei (V) este nulă. Să se decidă dacă
proiectul respectiv de investiţii este rentabil în condiţiile în care rata medie a dobânzii bancare este de 15%.

Rezolvare:
I0 = 10 mil. lei;
n = 10 ani;
Fi = 2,5 mil. lei;
V=0
i = 15% = 0,15

19
  (1+i)
Fi V
VAN= n
-I 0 +
(1+i)n

2,5 1 1 1
VAN    10mil  0  2,5  (   ...  )  10 mil.lei
(1  0,15) 10
1,15 1,15 2
1,1510
1 1  (1  i)  n
Se ştie că:  (1  i) n

1


1  (1,15) 10
VAN  2,5   10  2,55 mil.lei
0,15

Deci, proiectul de investiţii este rentabil, întrucât aduce în cursul celor 10 ani o valoare actualizată netă (profit
actualizat) de 2,55 mil.lei, mai mare decât dacă cei 10 mil. lei ar fi fost plasaţi într-un depozit bancar, cu dobândă capitalizată,
la o rată a dobânzii de 15 %, pe o perioadă de 10 ani.
3.2.2. Metoda profiturilor contabile de determinare a VAN

Se porneşte de la excedentul brut de exploatare din care se scade amortizarea care reprezintă un flux financiar negativ,
şi cheltuielile financiare reprezentând dobânzile aferente capitalului neamortizat.
În final se actualizează aceste profituri contabile obţinute şi se calculează astfel VAN.

Aplicaţie

Se cere să se determine VAN prin metoda profiturilor contabile pentru un proiect de investiţii cu următoarele
caracteristici:
I0 = 800.000 €, F1 = 200.000 €, F2 = 225.000 €,
F3 = 230.000 €, F4 = 240.000 €, F5 = 220.000 €
i = 15 %, n = 5 ani, V = 0
Investiţia se amortizează liniar.

Profit.
Dobânda
EBE Capit. contab.(EBE-Am-
An Am aferenta capit.
(Fi) neamor- tizat Dob.)
neamortiz
(Pri)
1 200.000 160.000 640.000 96.000 -56.000
2 225.000 160.000 480.000 72.000 -7.000
3 230.000 160.000 320.000 48.000 22.000
4 240.000 160.000 160.000 24.000 56.000
5 220.000 160.000 - - 60.000

Relaţia de calcul pentru VAN prin metoda profiturilor contabile este:

 (1+i)
Pri V
VAN= n
+
(1+i)n

 56.000 7.000 22.000

VAN    
(1  0,15) 1
(1  0,15) 2
(1  0,15) 3

56.000 60.000
 
(1  0,15) 4
(1  0,15) 5

VAN  22.325 EURO

20
 Deci, proiectul de investiţii este rentabil întrucât VAN este pozitivă, iar în cursul celor 5 ani se obţine un profit mai
mare decât cel obţinut în cazul unui depozit bancar pe 5 ani, cu dobânda compusă, la o rată a dobânzii de 15 %.

3.3. Indicele de rentabilitate (IR)

Se calculează pe baza relaţiei:

 (1+i)
Fi
n
IR =
I0
Indicele de rentabilitate pe termen scurt este reprezentat printr-o dreaptă, iar pe termen lung este reprezentat printr-o
curbă.
Se va alege acel proiect de investiţii care are un indice de rentabilitate mai mare.

Aplicaţie

Se cere să se aleagă între 2 proiect de investiţii care se caracterizează prin următoarele elemente:

An Flux A (FiA) Flux B (FiB) 1 FiA FiB

(1  i) n (1  i) n (1  i) n
1 1000 500 0,9090 909 455
2 1500 2000 0,8264 1240 1653
3 3000 2000 0,7513 2254 1503
Total 5500 4500 - 4403 3611

Se ştie că: IOA = 3000 €, IOB = 4000 € și i = 0,10 (10%)

Fi
 (1  i) n
IR  
I0

4403 3611
I RA   1,46 , I RB   0,90
3000 4000
Deci, dintre cele două proiecte posibile, va fi ales proiectul de investiţii A care conduce la o rentabilitate mai ridicată.

3.4. Rata rentabilităţii interne (RIR)

RIR este acel indicator care se calculează pentru un proiect de investiţii pornind de la ipoteza că firma respectivă nici
nu va câştiga, dar nici nu va pierde bani în urma acelui proiect (adică VAN = 0).
„RIR este rata care permite egalitatea între plăţile făcute pentru investiţii (costul acestora) şi veniturile prevăzute a se
obţine pe durata de viaţă economică a obiectivului.“21
Practic RIR reprezintă rata dobânzii pentru care VAN = 0; aceasta înseamnă că proiectul de investiţii nu aduce nimic
în plus faţă de un depozit bancar cu dobândă compusă pe o perioadă de timp egală cu viaţa economică a investiţiei.
RIR este rata dobânzii maximă la care se poate accepta un împrumut pentru finanţarea proiectului. Dacă RIR < i ,
atunci deţinătorul capitalului este mai interesat să-şi plaseze capitalul într-un depozit bancar decât în investiţia respectivă
pentru că va câştiga mai mult.
Dacă investiţia care urmează să fie realizată este finanţată din capitalul propriu al firmei, atunci RIR arată rata minimă
a dobânzii bancare astfel încât investitorul să câştige mai mult din plasamentul financiar.
Pornind de la ideea că RIR este rata dobânzii pentru care VAN = 0, atunci putem scrie că:

 (1+i)
Fi V
VAN= n
-I 0 + =0
(1+i)n

21
Toma, M.; Brezeanu, P., - „Finanţe şi gestiune financiară“, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 194.
21
 Întrucât din formula precedentă RIR se determină cu dificultate se va căuta prin interpolare o rată a dobânzii (i 1)
pentru care VAN1>0 şi o rată a dobânzii (i2) cel mai apropiat de (i1), pentru care rezultă o VAN2<0, şi RIR se va calcula pe
baza formulei următoare:

VAN1 ×i 2 +|VAN2 |×i1

i=
VAN1 +|VAN2 |

sau
VAN1
i=i1 + ×(i 2 -i1 )
VAN1 +|VAN2 |

Fig. nr. 1. Determinarea RIR

Demonstraţie
ABC  A' B' C'

AB A ' B' VAN 1 | VAN 2 |
   
BC B' C' i  i1 i2  i

VAN1(i2-i) = |VAN2| (i-i1)  VAN1i2 – VAN1i = |VAN2|i - |VAN2|i1

 VAN1i2 + |VAN2|i1 = i (VAN1 + |VAN2|)

VAN 1  i 2  | VAN 2 | i1

 i
VAN 1  | VAN 2 |

VAN 1  i 2  | VAN 2 | i1  VAN 1  i1  | VAN 1 | i1

i
VAN 1  | VAN 2 |

i1  (VAN 1  | VAN 2 |)  VAN 1  (i 2  i1 )

i
VAN 1  | VAN 2 |

22
 VAN 1
i  i1  (i 2  i1 ) 
VAN 1  | VAN 2 |

Aplicaţie

O firmă are de ales între 2 proiecte de investiţii cu următoarele caracteristici:

 costul investiţiei (I0)
 ptr. proiect A = 450.000 €
 ptr. proiect B = 850.000 €
 fluxurile financiare anuale pozitive
 ptr. proiect A =140.000 €
 ptr. proiect B = 180.000 €
 durata investiţiei (n)
 ptr. proiect A = 5 ani
 ptr. proiect B = 7 ani
 valoare reziduală (V)
 ptr. proiect A = 0
 ptr. proiect B = 0
Să se determine ce proiect de investiţii va fi ales, folosind criteriul RIR.

Proiectul A

i1=17%=0,17 
5
Fi 140.000
VAN 1    I    150.000 
(1  i) n 1 (1  0,17)
n 0 n

1 1 1 1 1
 140.000  (     )
1  0,17 (1,17) 2
(1,17) 3
(1,17) 4
(1,17) 5
1  (1  0,17) 5
 450.000   140.000  450.000  2092 E  0
0,17

i2 = 0,18 (18%)
1 1 1 1 1
VAN 2  140.000  (     )
1  0,18 (1,18) 2
(1,18) 3
(1,18) 4
(1,18) 5
1  (1  0,18) 5
 450.000   140.000  450.000  12.196 E  0
0,18
VAN1 2092
i  i1  (i2  i1 )   0,17  (0,18 - 0,17) 
VAN1  | VAN 2 | 2092 | -12196 |
 i  0,1715 sau 17,15%

Proiectul B

5
Fi 180.000
i1 = 7% = 0,07  VAN 1    I    850.000 
(1  i) n 1 (1  0,07)
n 0 n

1  (1  0,07) 7
VAN1  180.000   12.286E  0
0,07

i2 = 0,08 (8%)

23
 180.000 1  (1  0,08) 7
VAN 2    850 . 000  180.000  
(1  0,08) n 0,08
 16.981E  0
VAN1
i  i1  (i 2  i1 )   0,07  (0,08 - 0,07) 
VAN1  | VAN 2 |
12.286

12.286 | -16.981|
 i  0,0742 sau 7,42%

Pentru A  i = 17,15%
Pentru B  i = 7,42%
Firma se va decide pentru proiectul de investiţii A care are o rată a rentabilităţii interne mai mare.

24
 CAPITOLUL IV
AMORTIZAREA MIJLOACELOR FIXE

Amortizarea este un proces financiar de „recuperare treptată a valorii activelor imobilizate“ 22 şi de constituire a unui
fond de amortizare destinat înlocuirii activelor imobilizate atunci când expiră durata de viaţă economică a acestora sau atunci
când sunt uzate fizic şi moral.
În ceea ce priveşte scoaterea din funcţiune a unui mijloc fix trebuie avut în vedere alături de uzura sa fizică şi faptul că
menţinerea sa în funcţiune în continuare poate să necesite un efort financiar suplimentar pentru întreţinere şi reparaţii.
De asemenea, trebuie avută în vedere şi uzura

morală care afectează atât valoarea mijlocului fix, cât şi momentul scoaterii sale din funcţiune. Amortizarea se poate
defini în general, ca o expresie bănească a uzurii /…/ un prim rol al amortizării este de a evidenţia valoric deprecierea activelor
fixe şi de a permite repartizarea acesteia pe costuri. Amortizarea ca proces mai are rolul de a elibera resurse de finanţare pentru
reînnoirea activelor fixe, ceea ce se realizează prin prelevarea din rezultatele globale a unei părţi corespunzătoare.“23
Se consideră că mijlocul fix este obiectul sau complexul de obiecte care se utilizează ca atare şi care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii:
- are o valoare de intrare mai mare 2.500 lei;
- are o D.N.U. > 1 an.
„Amortizarea capitalului imobilizat în active corporale se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii
de intrare a acestora şi se include în cheltuielile de exploatare în corelaţie cu gradul de utilizare a mijloacelor fixe de bază.“24
Amortizarea mijloacelor fixe se determină din momentul punerii lor în funcţiune şi până la recuperarea totală a valorii
de intrare, pe baza DNU.
Gradul de utilizare a mijloacelor fixe se determină ca raport între capacitatea de producţie realizată şi capacitatea
proiectată.
Diferenţa de amortizare rezultată ca urmare a aplicării gradului de utilizare a mijloacelor fixe de bază se va evidenţia
ca o cheltuială excepţională.
Se practică mai multe tipuri de amortizare şi anume:
1. Amortizarea liniară;
2. Amortizarea degresivă;
3. Amortizarea accelerată;
4. Amortizarea pe unitatea de produs.

4.1. Amortizarea liniară

Fondul de amortizare se determină prin includerea în cheltuielile de exploatare a unor sume fixe egale stabilite în
funcţie de numărul de ani ai D.N.U. a mijlocului fix respectiv.
Amortizarea liniară se calculează prin înmulţirea cotei medii anuale de amortizare (k) cu valoarea de intrare a
mijloacelor fixe. Cota medie anuală de amortizare se determină cu relaţia:

100
K= (%) ,
DNU

unde: K = cota medie anuală de amortizare

DNU = durata normată de utilizare

22
Toma, M.; Buzeanu, P. - Op. cit., p. 221.
23
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 117, 119.
24
Toma, M.; Brezeanu, P. - Op. cit., p. 222.
25
 Astfel, Am =Vi ×K ,

unde: Vi = valoare de intrare;

Am = amortizare liniară.

Aplicaţie

Să se calculeze fondul de amortizare pentru o clădire care are o Vi = 7 mil. lei şi o DNU = 10 ani. Să se determine
amortizarea liniară, dacă gradul de utilizare a mijlocului fix este de 60%.

Rezolvare:
100 100
K   10%
DNU 10

10
Am  Vi  K   7 mil.  700 mii.lei / an
100

60 60
Am ch.de exp l.   Am   700mii.lei  420 mii.lei / an
100 100
Diferenţa dintre amortizarea liniară şi amortizarea indusă în cheltuielile de exploatare (700 mii. – 420 mii. = 280 mii.
lei/an) va fi înregistrată în cheltuieli excepţionale cu amortizarea.

4.2. Amortizarea degresivă

Constă în multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu unul din următorii coeficienţi:

- 1,5 dacă DNU  5 ani;
- 2 dacă 5  DNU  10 ani;
- 2,5 dacă DNU > 10 ani.

4.2.1. Amortizarea degresivă – varianta AD1

În cazul aplicării variantei AD1: amortizarea anuală degresivă pentru primul an de funcţionare se calculează prin
aplicarea cotei degresive la valoarea de intrare.
Pentru anii următori amortizarea se calculează prin aplicarea aceleaşi cote, dar la valoarea rămasă de recuperat până în
anul în care amortizarea anuală degresivă este  cu amortizarea anuală liniară. Din acel moment şi până la expirarea DNU se
va aplica sistemul de amortizare liniar. Această variantă nu include influenţa uzurii morale.

Aplicaţie

Să se calculeze fondul de amortizare anual în sistemul degresiv, varianta AD 1, pentru un mijloc fix cu Vi = 100.000
lei şi DNU = 5 ani.
Valoarea rămasă de
Nr. ani Vi Am
Amortizat
1 100.000 30.000 70.000
2 70.000 21.000 49.000
3* 49.000 16.333 32.666
4 32.666 16.333 16.334
5 16.333 16.333 -
*Observaţie: se aplică amortizarea liniară.

100 100
K %  20%
DNU 5

K deg r  K  1,5  30%

26
 Am deg r .  Vi  K deg r.
Am deg r .1  0,30 100.000  30.000

Am deg r . 2  0,30  70.000  21.000

Am deg r . 3  0,30  49.000  14.700

dar,
49.000
Am lin. 3   16.333, (3) lei
3
Deci, în anul al-3-lea Am degr3 < Am lin3, moment din care se va aplica sistemul de amortizare liniar.

4.3. Sistemul de amortizare accelerat

Se caracterizează în România prin includerea în cheltuielile de exploatare în primul an a unei amortizări de 50% din
valoarea de intrare a mijlocului fix, iar în următorii ani se va calcula prin metoda liniară prin raportarea valorii rămase (50%) la
nr. de ani de utilizare rămaşi.

Aplicaţie
Să se amortizeze un mijloc fix cu Vi = 100.000 lei într-o perioadă de 6 ani (DNU) utilizând sistemul de amortizare
accelerat.

Ani Vi Am Valoarea rămasă

1 100.000 50.000 50.000
2 50.000 10.000 40.000
3 50.000 10.000 30.000
4 50.000 10.000 20.000
5 50.000 10.000 10.000
6 50.000 10.000 -
100
K  20%
5
Cota de amortizare liniară începând cu al 2-lea an este de 20% din valoarea rămasă de amortizat la începutul anului 2.

4.4. Amortizarea pe unitatea de produs (în funcţie de volumul de activitate)

Acest sistem de amortizare pe unitatea de produs constă în raportarea valorii mijloacelor fixe la cantitatea totală de
produse realizate cu ajutorul mijloacelor fixe respective.
Mijloacele fixe se vor amortiza cu atât mai repede, cu cât participă la realizarea mai multor produse, sau cu cât
volumul de activitate este mai mare.
Astfel cota de amortizare se determină pe baza relaţiei:

V
k= i
Q
unde: Vi = valoarea de intrare;
Q = producţia totală.

Iar amortizarea anuală se va determina cu relaţia:

Am1 = k x Qi; unde: Qi = producţia în anul „i“

Aplicaţie

O firmă a cumpărat un mijloc fix la preţul de 42.000. lei. Se estimează că utilajul va avea o DNU = 10 ani şi va
contribui la obţinerea a 70.000 de buc. De produse. În anul respectiv, întreprinderea îşi planifică să producă 10.000 de produse,

27
iar în anul următor 5.000 de produse. Să se determine Am anuală pentru primii 2 ani de funcţionare a utilajului după metoda
amortizării în funcţie de volumul de activitate.

Vi = 42.000
DNU = 10 ani
QT = 70.000 buc.
I an Q1= 10.000 buc.
II an Q2 = 5.000 buc.
Vi 42.000
Se ştie : k   k  0,6 lei / buc.de produs
QT 70.000
Am1 = k x Q1 = 0,6 x 10.000 = 6.000 lei
Am2 = k x Q2 = 0,6 x 5.000 = 3.000 lei

28
 CAPITOLUL V
GESTIUNEA ACTIVELOR CIRCULANTE
Orice întreprindere trebuie să dispună de active fixe şi active circulante pentru a putea să-şi atingă obiectivul său
(producţie şi comercializare). Activele circulante sunt alcătuite din:
- stocuri
- creanţe
- disponibilităţi băneşti
„Din punct de vedere al duratei, activele circulante sunt bunuri destinate a fi consumate într-o perioadă scurtă de timp,
prin încorporarea lor în fabricaţie sau prin vânzarea lor ca atare.“25
În cadrul activelor circulante ponderea cea mai mare o deţin stocurile. Mărimea acestora depinde în special de durata
ciclului de exploatare, de valoarea producţiei, ritmicitatea aprovizionării şi desfacerii. Stocul nu trebuie să fie nici foarte mic şi
nici foarte mare. Un stoc foarte mic poate produce rupturi în aprovizionare şi producţie, iar un stoc prea mare necesită resurse
financiare suplimentare.
Activele circulante sunt o parte a activului economic care se caracterizează printr-o transformare permanentă şi
consumarea lor într-un singur exerciţiu economico-financiar precum şi prin transmiterea valorii lor integrale asupra producţiei
în care se încorporează.
În cadrul activelor circulante intră elemente, precum: materii prime, materiale, combustibili, producţie neterminată,
semifabricate, produse finite, clienţi, mijloace băneşti.
Se asimilează activelor circulante şi obiectele de inventar de mică valoare sau scurtă durată, echipamentele şi
materialele de protecţie care prezintă deosebiri din punct de vedere al duratei şi modului de transmitere a valorii faţă de
celelalte active circulante.“26
O importanţă deosebită o are utilizarea combinată a fondurilor proprii şi împrumutate astfel încât să se asigure o
reducere a costului capitalului, un grad acceptabil de îndatorare şi autonomie financiară.
Nevoia de credite este în general mai mare în ramurile cu activitate sezonieră întrucât volumul activelor circulante
suferă variaţii sensibile de la o perioadă la alta.“27
Volumul activelor circulante depinde de mai mulţi factori precum:
- volumul producţiei, al aprovizionării şi desfacerii şi viteza de rotaţie a activelor circulante.
În ceea ce priveşte viteza de rotaţie, accelerarea acesteia, influenţează, în sensul că are loc o eliberare de resurse
financiare. Încetinirea vitezei de rotaţie atrage după sine o creştere a activelor circulante, o blocare de fonduri, reducând
eficienţa utilizării capitalului.“28
Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor care au loc în cadrul unei firme, în vederea realizării de bunuri
şi servicii.
Ciclul de exploatare presupune 3 faze:
- faza aprovizionării cu bunuri şi servicii;
- faza producţiei când are loc prelucrarea materiilor prime şi materialelor, în vederea realizării produselor finite;
- faza comercializării, adică vânzarea produselor finite realizate.
Aprovizionarea cu materii prime, materiale, etc., cât şi comercializarea produselor finite nu se realizează continuu,
astfel încât asigurarea continuităţii ciclului de exploatare se realizează cu ajutorul stocurilor.
Stocurile se împart în trei mari categorii şi anume:
1) stocuri de materii prime şi materiale;
2) stocuri de produse în curs de fabricaţie;
3) stocuri de produse finite.
„Prin însumarea resurselor materiale în stare de rezerve de producţie cu cele din sfera producţiei propriu-zise şi cu
stocurile de produse finite se obţine stocul global, stoc care trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe:“ 29
- să fie complet, adică să cuprindă toate tipurile de materiale necesare producţiei;
- să fie suficient în orice moment, dar fără a se imobiliza resurse financiare în stocuri mai mari decât cele necesare;
- să fie completat în mod sistematic în vederea minimizării cheltuielilor de aprovizionare şi stocare.
„Volumul stocurilor trebuie stabilit pe baza unor criterii ştiinţifice, întrucât numai pe această cale se asigură
desfăşurarea ritmică a ciclului de exploatare şi evitarea blocării de resurse inutile şi costisitoare. Gestionarea eficientă a
stocurilor reclamă stabilirea de legături directe şi de durată cu furnizorii şi alegerea acestora în funcţie de criteriul distanţei,
stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare, lichidarea întârzierilor în aprovizionare, reducerea cheltuielilor de
transport şi aprovizionare, evitarea constituirii unor stocuri inutile, îmbunătăţirea condiţiilor de manipulare şi depozitare,
reducerea cheltuielilor cu pierderile din timpul transportului şi depozitării.“30

25
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 148.
26
Adochiţei, M. - Op. cit, p. 150.
27
Ibidem.
28
Idem, op. cit., p. 151.
29
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 152.
30
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 153.
29
 Creşterea eficienţei activelor circulante necesită stabilirea nivelului optim al stocului. Pentru stabilirea nivelului optim
al stocului de materii prime şi materiale trebuie să se găsească o soluţie între:
- aprovizionarea la intervale lungi, ceea ce ar duce la reducerea cheltuielilor de transport şi aprovizionare, dar şi la
o creştere a imobilizării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare şi depozitare;
- aprovizionarea frecventă ceea ce ar duce la reducerea imobilizării de fonduri şi păstrare şi depozitare, dar şi la o
creştere a cheltuielilor de transport şi aprovizionare.
Există mai multe metode de dimensionare a stocului şi anume:
1. Metoda analitică;
2. Metoda pe elemente;
3. Metoda mixtă;
4. Metoda sintetică.

5.1. Metoda analitică de dimensionare a stocurilor

Se caracterizează prin determinarea stocurilor anual şi trimestrial pentru fiecare element component din cadrul
activelor circulante.

5.1.1. Dimensionarea stocului de materii prime şi materiale metoda analitică

Trebuie avuţi în vedere doi factori:

1) - necesarul fizic şi valoric de materii prime şi materiale pentru realizarea producţiei conform planificării (N);
2) - timpul de imobilizare total al materiilor prime şi materialelor
1.a.) Necesarul fizic de materiale şi materii prime se determină având în vedere cantitatea de produse planificată şi
consumul specific pentru fiecare unitate de produs.
1.b.) Necesarul valoric reprezintă produsul dintre necesarul fizic şi preţul de cumpărare. Astfel putem scrie că:

Nv = Nf x P cump.
unde: Nv = necesarul valoric;
Nf = necesarul fizic;
Pcump. = preţul de cumpărare.

2) Timpul de imobilizare total (Tit) este numărul total de zile de stocare a materiilor prime şi materialelor. Acesta
cuprinde mai mulţi timpi, şi anume:
a) timpul pentru stocul curent – reprezintă un număr de zile mediu (T sc) între aprovizionări şi se obţine pe baza
relaţiei:

Tsc =
(Qi ×i)
Qi
unde: Tsc = timpul pentru stocul curent;
Qi = cantităţile intrate;
i = perioada de timp între intrări.
b) timpul pentru stocul de condiţionare – arată numărul de zile necesar pregătirii materialelor, în vederea intrării în
producţie. (Tscdţ)
c) timpul pentru stocul de siguranţă – reprezintă numărul de zile în care procesul de producţie se derulează în
continuare, fără întreruperi, chiar dacă apar defecţiuni în aprovizionare; se calculează potrivit relaţiei:

Tssig =
(Q î ×Z î )
Qî
unde: Qî = cantităţi întârziate;
Zî = zile de întârziere.

Prin însumarea celor 3 categorii de timpi precedenţi se obţine timpul de imobilizare total care se calculează potrivit
relaţiei:

Tit = Tsc + Tscdţ + Tssig. + Alţi timpi

30
 Fiecărui timp îi corespunde în expresie fizică şi valorică un anumit stoc: stocul curent, stocul de condiţionare, stocul
de siguranţă. Fiecare dintre aceste stocuri se poate determina pe baza relaţiei:

Ti ×N
Si =
90(sau 360)

unde: Si = stocul;
N = necesarul fizic sau valoric
Ti = timpul de imobilizare.
Astfel relaţia de calcul pentru stocul curent este:

Tsc ×N
Sc =
90(360)

iar pentru stocul de condiţionare relaţia este:

Tscdţ ×N
Scdţ =
90(360)

De asemenea stocul de siguranţă se determină cu relaţia:

Tssig ×N
Ssig =
90(360)

Prin însumarea stocului curent, de condiţionare şi de siguranţă se obţine stocul total de materii prime şi materiale.
Stocul total se poate determina şi cu relaţia:

Tit ×N
S=
90(360)

unde: S = stocul total;

N = necesarul fizic sau valoric;
Tit = timpul de imobilizare total.

Stocul curent este cel care asigură continuitatea procesului de producţie între aprovizionări. Stocul de condiţionare
asigură continuitatea producţiei cât durează operaţiunile de condiţionare. Stocul de siguranţă asigură continuitatea producţiei în
perioada în care au loc întreruperi în procesul de aprovizionare cu materii prime şi materiale.
„Este necesar ca stocurile să fie înscrise în fişele de magazie ale materialelor spre a se putea urmări dacă stocurile
existente sunt în stare sau nu să asigure continuitatea procesului de exploatare sau pentru a evidenţia dacă s-au acumulat
cantităţi mai mari decât nevoile întreprinderii.“31
Dacă se compară stocul prevăzut (Sp) cu stocul existent (Se), atunci pot rezulta două situaţii, şi anume:
- dacă Se > Sp, atunci există stocuri supranecesare ce duc la imobilizări de fonduri, precum şi la reducerea
rentabilităţii;
- dacă Se < Sp, atunci în întreprindere există stocuri insuficiente, ceea ce poate pune în pericol continuitatea producţiei,
şi trebuie să constituie semnalul de alarmă pentru întreprindere să facă noi aprovizionări de materii prime şi materiale.

5.2. Metoda pe elemente de dimensionare a stocurilor

Se caracterizează prin faptul că nu se calculează stocul pentru fiecare component de active circulante, ci doar pentru
elementele de active circulante.
În cadrul acestei metode sunt două modalităţi de calcul a stocurilor, şi anume:
1) Pe baza timpului de imobilizare pe elemente, relaţia de calcul este:

31
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 158.
31
 B ×T
Se = ce ie ,
90(360)

unde: Se = stocul pe elemente;

Bce = baza de calcul pe elemente;
Tie = timp de imobilizare pe fiecare element.

Iar Tie se poate determina cu relaţia:

S
Tie = eo ×90(360)
Bceo

unde:
Seo = stocul mediu pe elementele din anul precedent;
Bceo = baza de calcul pe elemente din anul precedent.
Din cadrul stocurilor pe elemente se vor scădea stocurile fără mişcare, produsele care nu au asigurată desfacerea şi
cele de proastă calitate (rebuturile).

2) Pe baza corelaţiei dintre soldurile elementelor de active circulante pe de o parte şi volumul producţiei pe de
altă parte.
Acest procedeu porneşte de la ideea că există o oarecare relaţie de proporţionalitate între volumul producţiei şi cel al
activelor circulante, astfel stocurile pe elemente se determină pe baza relaţiei:

Se = Seo K

unde: K = coeficientul de creştere sau de descreştere a producţiei

Q
K= 1
Q0

Q1 = producţia din anul curent;

unde:
Q0 = producţia din anul precedent.
Astfel pentru utilizarea eficientă a resurselor este necesar ca sporul activelor circulante să fie mai mic decât cel al
producţiei.

5.3. Metoda mixtă de dimensionare a stocurilor

„Se caracterizează prin stabilirea stocurilor anuale pe elemente de active circulante (metoda analitică) şi a stocurilor
trimestriale numai pe elemente (metoda pe elemente).“33
Relaţia de calcul a stocurilor anuale pe componentele fiecărui element de activ circulant sunt cele stabilite la metoda
analitică (5.1.), iar pentru stocurile trimestriale se aplică formula de la metoda pe elemente (5.2.).

5.4. Metoda sintetică de dimensionare a stocurilor

Se caracterizează prin stabilirea stocului pe total active circulante, cu defalcarea acestuia pe elemente. Pentru
stabilirea stocului prin această metodă se utilizează mai multe procedee şi anume:
a) Procedeul bazat pe viteza de rotaţie a activelor circulante
Q1
S=
K r0
unde: Q1 = producţia din anul curent;
Kr0 = coeficientul de rotaţie a activelor circulante din anul precedent

Q0
K r0 =
Aco

unde: Aco = activele circulante din anul precedent;

33
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 181.
32
 Q0 = producţia din anul precedent

Q1 ×Z0
S=
90(360)

unde: Z0 = nr. de zile sau durata unei rotaţii

A
Z0 = co ×360
Q0

b) Potrivit procedeului bazat pe corelaţia dintre activele circulante şi volumul producţiei

Ac1 = Aco  K

unde: Ac1 = stocul de active circulante din anul de previziune;

Aco = stocul de active circulante din anul precedent
Q
K= 1
Q0

c) Procedeul bazat pe ponderea activelor circulante la 100 sau 1000 de lei producţie marfă se bazează pe relaţia:

Q1×p0
St =
100(1000)lei

unde:
Q1= producţia din anul curent;
po = ponderea activelor circulante la 100 sau 1000 de lei producţie marfă în anul precedent.

Stocurile totale obţinute la punctele a), b) şi c) pot fi defalcate pe elemente de active circulante (metoda 5.2.)
Concluzie
Cea mai bună metodă pentru determinarea stocurilor de active circulante este metoda analitică întrucât realizează o
analiză amănunţită a modului de utilizare a resurselor financiare şi materiale ale firmei respective.

Aplicaţii

Metoda de stabilire a stocurilor. Metoda analitică.

1) - Stocuri de materii prime şi materiale

Să se determine stocul anual de tablă groasă, fizic şi valoric, prin metoda analitică cunoscând următoarele date:
- necesarul fizic de tablă groasă, pentru realizarea producţiei anuale este 3.600 t.
- preţul unitar de aprovizionare = 5.000 lei/t.
Din fişa de magazie a anului precedent pentru acest material se cunosc următoarele:

Durata între aprovizionări Cantităţi intrate (tone)

(zile)
30 300
31 270
29 330

- cantităţile intrate cu întârziere şi nr. de zile de întârziere în anul precedent au fost:

Zile de întârziere la Cantităţi întârziate (tone)

aprovizionare
9 300
10 270

33
 10 330

- timpul pentru stabilirea stocului de condiţionare este format din:

a) nr. de zile pentru obţinerea calităţii cerute: 6 zile
b) nr. de zile pentru sortare: 2 zile
c) nr. de zile pentru analiza materialelor: 1 zi

- timpul pentru transportul interior = 1 zi

Rezolvare:

N  Tit N f  Tit
S Sf 
360 360

N v  Tit
Sv 
360
Nf = necesarul fizic = 3600 t
Nv = necesarul valoric = Nf  Pa = 3.600 5.000. = 18 mil. lei
Tit = timpul de imobilizare totală

Tit = Tsc + Ts sig + Ts cdţ + Alţi timpi (T tr. Intern)

Tsc 
Q i i

(30x300)  (31x 270)  (29x330)
 30 zile
Q i 300  270  300

Tsig 
Q  Z î î

(9x300)  (10x 270)  (10x330)
 10 zile
Q î 300  270  300
Ts cdţ = 6 + 2+ 1 = 9 zile
Ttr.intern = 1 zi
Tit = 30 + 10 + 9 + 1 = 50 zile

3600xtx 50
Sf   500t
360
18 mil.x50
Sv   2,5 mil.lei
360
2. Să se calculeze pentru aplicaţia precedentă şi stocul curent, stocul de siguranţă, stocul de condiţionare şi stocul
pentru transportul intern, atât fizic cât şi valoric.
1) Stocurile fizice (Sf)

N f  Tsc 3600x30
Sc    300 t
360 360

N f  Tssig 3600 x10

S sig    100 t
360 360

N f  Tscond 3600x9
Scond    90 t
360 360

N f  Ttr. int . 3600x1

S tr. int .    10 t
360 360
34
Suma acestor stocuri fizice este de 500 t = stocul valoric total.

2) - Stocurile valorice (Sv)

N v  Tsc 18 mil.x30
Sc    1,5 mil.lei
360 360

N v  Tssig 18 mil.x10
S sig    0,5 mil.lei
360 360

N v  Tscond 18 mil.x9
S cond    0,45 mil.lei
360 360

N v  Ttr.int. 18 mil.x1
S tr.int.    0,05 mil.lei
360 360
Suma acestor stocuri valorice este de 2,5 mil. lei cât este şi stocul valoric total.

35
 CAPITOLUL VI
ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII ÎN VEDEREA STABILIRII
STRATEGIEI FINANCIARE
Elaborarea strategiei financiare presupune cunoaşterea în ansamblu şi în amănunt a întreprinderii respective, pe baza
datelor din documentele contabile de sinteză (bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi şi anexele la bilanţ). Pe baza acestor
informaţii se pot determina punctele tari şi punctele slabe ale întreprinderii, probabilitatea de a da faliment, precum şi
posibilităţile de redresare şi a posibilităţilor de creştere şi dezvoltare în viitor.
Aceste informaţii sunt solicitate atât de către managerii întreprinderii cât şi de salariaţi în vederea exercitării
controlului asupra modului în care sunt utilizate fondurile financiare şi resursele materiale ale întreprinderii în vederea utilizării
cât mai eficiente a capitalului. De asemenea, aceste informaţii sunt necesare şi potenţialilor investitori care doresc să cunoască
situaţia întreprinderii în care îşi vor plasa capitalurile în vederea minimizării riscurilor asociate acestor plasamente. De altfel, şi
instituţiile şi organismele financiare sunt interesate să cunoască aceste informaţii pentru a se asigura că împrumuturile pe care
le vor acorda vor putea fi restituite la scadenţă, iar riscul de nerambursare este minim. Organele administraţiei financiare sunt
şi ele interesate de cunoaşterea cât mai exactă a situaţiei economico-financiare, a firmelor în scopul determinării impozitelor şi
taxelor care trebuiau plătite către bugetele de stat locale şi centrale, precum şi în vederea determinării majorărilor şi
penalităţilor care trebuiesc achitate de către agenţii economici.

6.1. Analiza situaţiei financiare a întreprinderii pe baza informaţiilor oferite de bilanţul financiar şi funcţional

6.1.1. Construcţia bilanţului financiar

Construirea bilanţului financiar se face pe baza datelor din bilanţul contabil care sunt regrupate atât în Activ, cât şi în
Pasiv, în funcţie de durată şi apoi se fac o serie de corecţii specifice. Se regrupează elementele bilanţiere astfel:

Bilanţul financiar (patrimonial) studiază riscul nerambursării datoriilor de către firmă şi reflectă solvabilitatea
acesteia pe termen lung sau pe termen scurt (lichiditatea). Construcţia bilanţului financiar se bazează pe comparaţia pe
orizontală a activelor şi pasivelor, în funcţie de lichiditatea, respectiv exigibilitatea lor.
Elaborarea bilanţului financiar se realizează având în vedere două principii, şi anume:
- principiul ordonării posturilor de activ în ordinea strictă a lichidităţii;
- principiul ordonării posturilor de pasiv în ordinea strictă a exigibilităţii.
În cadrul bilanţului financiar, activele şi pasivele sunt structurate în funcţie de durata lor astfel:
- pe o perioadă mai mare de 1 an: activele imobilizate şi capitalul permanent;
- pe o perioadă mai mică de 1 an: activele circulante şi datoriile pe termen scurt.
Acest bilanţ evidenţiază relaţia dintre resursele de care dispune întreprinderea şi necesitățile de finanţare ale acesteia.

Active imobilizate nete > 1 Capitaluri permanente:

PERMANENTE

an:  Capitaluri proprii

 Imobilizări necorporale  Datorii care trebuie
PERMANENTE

 Imobilizări corporale plătite într-o perioadă

 Imobilizări financiare > 1 an
Provizioane
N
Subvenţii pentru investiţii R
E
Active circulante < 1 an: FRP E
C
 Stocuri S
E
 Creanţe FRN U
S  Investiţii pe termen FRS R
I scurt Datorii care trebuie S
TEMPORARE

T  Casa şi conturi la bănci

plătite într-o perioadă < 1 E
Ă
an:
Ţ
TEMPORARE

Cheltuieli în avans
 Sume datorate
I
instituţiilor de credit
 Datorii comerciale
 Datorii salariale
 Datorii către stat
Venituri înregistrate în
avans
Fig. 1 Schema bilanțului financiar

36
 Astfel, potrivit teoriei patrimoniale, o firmă este solvabilă, adică poate face faţă obligaţiilor scadente, dacă există un
echilibru între categoriile bilanţiere de aceeaşi durată. Astfel, trebuie să existe un echilibru între activele durabile şi resursele
durabile, altfel spus între imobilizări şi capitaluri permanente, pe de o parte, şi între activele pe termen scurt şi resursele pe
termen scurt, adică între activele circulante şi datoriile de exploatare, pe de altă parte. Firma trebuie să dispună la fiecare
scadenţă a unei obligaţii de disponibilităţi suficiente pentru a le putea achita. Aceasta este dificil de realizat întrucât „în timp ce
exigibilitatea obligaţiilor pe termen scurt este certă, transformarea activului în disponibilităţi este aleatoare, putând fi perturbată
de o serie de factori economici, financiari şi de conjunctura lor. Această asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve,
a unei marje în măsură să facă faţă neregularităţilor la scadenţă, cunoscută sub denumirea de FOND DE RULMENT“. 34

Bilanţul funcţional regrupează posturile de bilanţ pe marile funcţiuni ale întreprinderii: investiţii, exploatare,
finanţare şi trezorerie, fiind un bilanţ economic construit de Centrala bilanţurilor din Banca Franţei în scopul explicării
funcţionării economice a întreprinderii de către bancheri.
NECESITĂȚI RESURSE
Funcția de investiții
Necesități stabile brute Funcția de finanțare
Resurse stabile (durabile)
Funcția de exploatare
 Capitaluri proprii
Necesități ciclice
 Datorii financiare stabile
 Activ circulant de exploatare
 Activ circulant în afara exploatării
Funcția de trezorerie Funcția de exploatare
Activ circulant financiar Resurse ciclice
 Datorii de exploatare
 Datorii în afara exploatării
TOTAL NECESITĂȚI TOTAL RESURSE
Fig. 2 Schema bilanțului funcțional

6.2 Indicatorii echilibrului financiar al firmei

6.2.1. Fondul de rulment

Fondul de rulment reprezintă excedentul capitalului permanent faţă de imobilizările nete, sau excedentul activelor
circulante faţă de datoriile pe termen scurt, şi are o importanţă deosebită în aprecierea situaţiei financiare a unei întreprinderi, şi
deci şi a riscului de faliment al acesteia.
„Fondul de rulment este un indicator al solvabilităţii firmei, existenţa lui marcând absenţa riscului de insolvabilitate,
iar nivelul său insuficient este un semn al lipsei de lichidităţi şi al riscului de neplată.”35
Valoarea ridicată a fondului de rulment constituie premisa unei capacităţi sporite de plată. Aprecierea corespunzătoare
a semnificaţiei fondului de rulment pentru echilibrul financiar necesită luarea în considerare a duratei medii de rotaţie a
activelor şi pasivelor. Dacă activele circulante se rotesc mai repede decât obligaţiile, societatea îşi poate asigura echilibrul
financiar. Dacă activele circulante se rotesc mai lent decât obligaţiile pe termen scurt, menţinerea echilibrului financiar
necesită un fond de rulment pozitiv şi de o valoare ridicată. Dacă activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe
termen scurt, echilibrul financiar este asigurat cu un fond de rulment mai mic, chiar negativ. 36
Analiza fondului de rulment poate fi utilizată pentru aprecierea echilibrului financiar, doar dacă se cunosc următoarele
elemente:
 valoarea fondului de rulment;
 gradul de lichiditate a activelor sau timpul mediu necesar transformării în lichidităţi;
 gradul de exigibilitate a pasivelor sau timpul mediu de achitare a obligaţiilor.
Astfel, nu există o relaţie directă între fondul de rulment şi riscul de faliment al unei întreprinderi. Unele firme se
caracterizează prin echilibru financiar, chiar dacă au un fond de rulment negativ, în timp ce altele sunt insolvabile, în ciuda
unui fond de rulment pozitiv. De asemenea, unele întreprinderi îşi menţin solvabilitatea cu un fond de rulment scăzut, în timp
ce altele cunosc dificultăţi financiare în ciuda unui fond de rulment de valoare foarte mare. Fără a nega utilitatea fondului de

34
Coşea, M., Nastovici, L. - „Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi macroeconomic“, Ed. Lux Libris, Braşov, 1997, p. 51.
35
Dalotă, M. D.; Dalotă, S. – „Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 206
36
Niculescu, M. – „Diagnostic global – strategic”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.421.
37
rulment majoritatea specialiştilor susţin necesitatea implicării în analiză şi a altor caracteristici economico-financiare ale
întreprinderii.37
Se consideră, în literatura de specialitate, că fondul de rulment al unei societăţi industriale trebuie să reprezinte circa o
treime din cifra de afaceri. Specialiştii apreciază că situaţia unei firme se îmbunătăţeşte în momentul în care are loc creşterea
fondului de rulment ca urmare a creşterii capitalului propriu.
Fondul de rulment indică, la un anumit moment, marja de siguranţă de care dispune întreprinderea pentru finanţarea
ciclului de exploatare. Fondul de rulment serveşte împreună cu creditele furnizor şi creditele bancare pe termen scurt la
finanţarea activelor circulante.
Fondul de rulment exprimă condiţiile echilibrului financiar pe termen scurt care rezultă din confruntarea dintre
lichiditatea activelor pe termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt.
Fondul de rulment reprezintă excedentul activelor cu lichidităţi mai mici de 1 an faţă de pasivele cu exigibilităţi mai
mici de 1 an. Fondul de rulment este un mijloc de finanţare şi în acelaşi timp un indicator de lichiditate. Cu cât Fondul de
rulment este mai mare cu atât vor fi mai mici datoriile pe termen scurt pentru finanţarea activelor circulante.
Fondul de rulment poate fi:
- Fond de rulment brut (FRB), se determină ca diferenţă între ansamblul elementelor de A care pot fi transformate în
bani într-un termen mai mic de 1 an şi care efectuează cel puţin o rotaţie pe an (activele circulante)
- Fondul de rulment net (FRN) este acea parte a capitalului permanent care poate fi utilizată pentru finanţarea
activelor circulante sau excedentul activelor cu lichidităţi mai mici de 1 an, asupra pasivelor cu exigibilităţi mai mici de 1 an
sau excedentul capitalului permanent asupra activelor imobilizate.
- Fondul de rulment propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului propriu asupra activelor imobilizate sau
autonomia firmei în ceea ce priveşte finanţarea investiţiilor.
- Fondul de rulment străin (FRS) reprezintă diferenţa dintre FRN şi FRP, adică datoriile la termen.

37
Niculescu, M. – Op. cit., p. 422, 423.
38
 Aplicaţie
Bilanţul contabil al unei firme se prezintă astfel:
Active Pasive

Imobilizări: 260 Capit.social 280

- corporale 200 Rezerve 25
- necorporale 10 Rezultatul reportat 15
- financiare 50 DTL 50
Active circulante: 440 Profit curent 30
- stocuri 300 Furnizori 200
- clienţi 120 Clienți creditori 10
- disp. băneşti 20 Alte DTS 90
Total A = 700 Total P = 700

Să se determine: FRB, FRN, FRP, FRS.

 FRB = Active circulante = 440 mii lei
 FRN = C Permanent – Imobilizări
C permanent = CP + DTL
CPropriu = CS + Rezerve + Rez. Reportat + Profit curent
C Permanent = (280 + 25+15 + 30) + 50 = 400 mii lei
 FRN = 400 – 260 = 140 mii lei
 FRP = CP – Imobilizări
 CP = 280 + 25 + 15 + 30 = 350 mii lei
FRP = 350 – 260 = 90 mii lei
 FRS = FRN – FRP = 140 – 90 = 50 mii lei
FRS = DTL = 50 mii lei

6.2.2 Necesarul de fond de rulment

Activitatea unei întreprinderi necesită nu doar finanţarea utilizărilor stabile, ci şi acoperirea unor nevoi imediate.
Firma cumpără materii prime, obiecte de inventar şi alte stocuri pe care le depozitează şi abia ulterior la va da în producţie sau
vinde. Produsele finite obţinute sunt mai întâi stocate şi abia apoi vândute. Aceste fluxuri de natură materială pot fi sau nu
însoţite imediat de fluxuri monetare.
„Stocurile şi creanţele firmei reprezintă imobilizări temporare care se vor materializa în încasări, dar până atunci ele
trebuie acoperite din alte resurse. Ele formează nevoile de exploatare sau în afara exploatării.
Datoriile faţă de furnizori şi alte datorii nefinanciare se vor materializa în plăţi, dar până atunci ele sunt resurse atrase
temporar, care acoperă nişte utilizări sau nevoi cu acelaşi caracter temporar. Ele alcătuiesc resursele de exploatare sau în afara
exploatării.”38
Diferenţa dintre nevoile şi resursele de exploatare, precum şi cele în afara exploatării, reprezintă necesarul sau nevoia
de fond de rulment. De asemenea, diferenţa dintre resursele şi nevoile de exploatare, precum şi cele în afara exploatării este
definită ca excedent de fond de rulment.
În literatura de specialitate, necesarul de fond de rulment mai este definit ca fiind partea din activele circulante ce sunt
finanţate din resurse durabile, respectiv partea din activele circulante (stocuri şi creanţe), care nu sunt finanţate de datoriile de
exploatare.
Necesarul de fond de rulment se determină ca diferență între necesitățile ciclice (activele circulante, mai puțin
disponibilitățile) și resursele ciclice ( datoriile < 1 an, mai puțin creditele bancare curente):3

NFR = Necesități ciclice – Resurse ciclice

sau
NFR = (Active circulante – Casa și conturi la bănci + Cheltuieli în avans) – (Datorii < 1 an – Credite bancare curente +
Venituri înregistrate în avans)
sau
NFR = (Stocuri + Creanțe + Cheltuieli în avans) – (Datorii < 1 an – Credite bancare curente + Venituri înregistrate în
avans)

38
Dalotă, M. D.; Dalotă, S. – „Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 210
3
Petrescu, S. – “Analiză și diagnostic financiar contabil”, ediția a III-a, revizuită și actualizată, Editura CECCAR, București, 2010, p. 201
39
 Aplicaţie:
Bilanţul contabil al unei firme se prezintă astfel:

Active Pasive

Terenuri 1.002 Capital social 1.400

Mijloace de transport 784 Rezerve 250
Echipamente tehnologice 578 Rezultat reportat 600
Materii prime 250 Rezultat curent 378
Combustibili 120 Furnizori 386
Obiecte de inventar 465 Credite bancare pe
Clienți 356 termen scurt 278
Casa și conturi la bănci 347 Credite bancare pe
Cheltuieli în avans 107 termen lung 680
Venituri în avans 37
Total A = 4.009 Total P = 4.009

Să se determine: NFR.

NFR = (Active circulante – Casa și conturi la bănci + Cheltuieli în avans) – (Datorii < 1 an – Credite bancare curente +
Venituri înregistrate în avans)
NFR = (1.538 – 347 + 107) – (664 – 278 + 37) = 875 mii lei

NFR = (Stocuri + Creanțe + Cheltuieli în avans) – (Datorii < 1 an – Credite bancare curente + Venituri înregistrate în
avans)
NFR = (835 + 356 + 107) – (664 – 278 + 37) = 875 mii lei

6.3 Elaborarea bugetului de trozorerie

Trezoreria netă – reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment.
Trezoreria reprezintă ansamblul mijloacelor băneşti de care dispune o firmă la un moment dat şi pe baza cărora se
asigură pe termen scurt echilibrul financiar al întreprinderii respective.
Trezoreria de care dispune o întreprindere se determină prin două metode, şi anume:
TN = FRN – NFR
TN = AT – PT
TN = Casa și conturi la bănci – Credite bancare pe termen scurt
unde: TN = trezoreria netă
FRN = fondul de rulment net
NFR = necesarul de fond de rulment
AT = activele de trezorerie
PT = pasivele de trezorerie
Activele de trezorerie reprezintă ansamblul următoarelor elemente patrimoniale: disponibilităţile băneşti, valorile
mobiliare de plasament (acţiuni, obligaţiuni), precum şi alte titluri de valoare.
Pasivele de trezorerie sunt acele conturi curente descoperite pe termen scurt, precum şi efectele scontate şi neajunse la
scadenţă.
În ceea ce priveşte trezoreria, se urmăreşte optimizarea acesteia, prin aducerea ei cât mai aproape de zero, şi nu aşa
cum am fi tentaţi să credem, maximizarea ei. Atunci când trezoreria este negativă evidenţiază dificultăţi în acoperirea
necesarului de fond de rulment din resursele durabile şi întreprinderea respectivă este nevoită să apeleze la credite bancare, ea
fiind considerată vulnerabilă. Atunci când trezoreria este pozitivă arată că sume importante rămân neutilizate. „Soldul de
trezorerie pozitiv ar putea fi însă semnul unei fragilităţi potenţiale pe termen mediu sau lung. Abundenţa de resurse stabile
semnifică o utilizare insuficient de eficace a acestora, ceea ce în perspectivă medie sau lungă generează dificultăţi în
remunerarea capitalului şi rambursarea împrumuturilor.” 39
„Trezoreria reflectă lichidităţile efective, precum şi alte resurse care nu sunt imediat lichide, rămase după acoperirea
nevoilor de investiţii şi de exploatare.”40
„Pragurile cele mai utilizate în normele bancare sunt următoarele:
 creditele de trezorerie nu trebuie să fie mai mari decât jumătate din nevoia de fond de rulment (de exploatare);
 fondul de rulment (funcţional) trebuie să fie mai mare decât jumătate din nevoia de fond de rulment (de
exploatare).”41

39
Coşea, M.; Nastovici, L. – „Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi macro economic”, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997, p. 67.
40
Dalotă, M. D.; Dalotă, S. – „Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 212.
41
Stancu, I. – „Finanţe”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 513.
40
 Cu toate acestea, aceste valori sunt doar orientative, şi rămân la aprecierea instituţiei bancare. „Nivelul fondului de
rulment necesar echilibrului financiar depinde de variabilitatea nevoii de fond de rulment şi de mărimea riscului de faliment pe
care creditorii sunt dispuşi să-l suporte.”42
Pe baza analizei lichiditate – exigibilitate sunt evidenţiate regulile pentru menţinerea echilibrului financiar al unei
întreprinderi, precum şi riscul de faliment (de insolvabilitate) cu care se vor confrunta acţionarii şi creditorii.
Echilibrul financiar al unei firme se fundamentează pe trei reguli de bază, şi anume:
1. regula echilibrului financiar minim potrivit căreia, întreprinderea trebuie să-şi asigure o marjă de securitate, sub
forma fondului de rulment pozitiv.
2. regula îndatorării maxime, potrivit căreia trebuie respectate două condiţii:
 datoriile pe termen lung nu trebuie să depăşească capitalurile proprii;
 datoriile pe termen lung nu trebuie să depăşească autofinanţarea medie aferentă unei perioade de trei ani:
DTL ≤ Autofinanţare medie anuală × 3
3. regula finanţării maxime, reprezintă o combinaţie a primelor două reguli: pentru fiecare investiţie făcută de firmă
pe baza îndatorării pe termen mediu sau lung, împrumutul contractat în acest scop nu trebuie să reprezinte mai mult de 50 –
75% din valoarea investiţiei fără TVA.
Analiza lichiditate – exigibilitate pune în evidenţă, îndeosebi riscul de faliment sau de insolvabilitate al unei firme,
fapt care prezintă un interes deosebit pentru creditori şi bănci.
Nu există stabilită mărimea optimă a fondului de rulment, iar aprecierea acestuia se face comparativ cu FR al
întreprinderilor din acelaşi sector de activitate sau se analizează evoluţia sa în timp. Un FR negativ şi o evoluţie defavorabilă a
acestuia constituie, indiscutabil, în marea majoritate a situaţiilor, simptome ale riscului de faliment.

Aplicaţie:
Bilanţul contabil al unei firme se prezintă astfel:

Active Pasive

Terenuri 1.002 Capital social 1.400

Mijloace de transport 784 Rezerve 250
Echipamente tehnologice 578 Rezultat reportat 600
Materii prime 250 Rezultat curent 378
Combustibili 120 Furnizori 386
Obiecte de inventar 465 Credite bancare pe
Clienți 356 termen scurt 278
Casa și conturi la bănci 347 Credite bancare pe
Cheltuieli în avans 107 termen lung 680
Venituri în avans 37
Total A = 4.009 Total P = 4.009

Să se determine: TN.
TN = FRN – NFR

FRN = C Permanent – Imobilizări

FRN = (1.400 + 250 + 600 + 378 + 680) – (1.002 + 784 + 578) = 944 mii lei

NFR = (Active circulante – Casa și conturi la bănci + Cheltuieli în avans) – (Datorii < 1 an – Credite bancare curente +
Venituri înregistrate în avans)
NFR = (1.538 – 347 + 107) – (664 – 278 + 37) = 875 mii lei

TN = 944 – 875 = 69 mii lei

Aplicație:
Pe baza bilanţului următor să se calculeze fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă:

Active Pasive

42
Charreaux, G. – „Finance d'entreprise”, Litec; Paris, 1995, p. 60.
41
 Active imobilizate nete 2.000 Capital social 2.200
Stocuri 500 Provizioane 100
Clienți 300 Imprumuturi pe
Creanțe diverse 200 termen lung 800
Titluri de participare 200 Datorii furnizori 200
Disponibilități bănești 800 Alte datorii pe
termen scurt 200
Credite bancare pe
termen scurt 500

Total A = 4.000 Total P = 4.000

Rezolvare:
FRN = C Permanent – Imobilizări
Cpermanent = Cap. Propriu + Datorii > 1 an;
Cap. Propriu = Cap. social + Rezerve + Provizioane + Prime + Rez. Reportat;
C.P = 2.200 + 100 = 2.300 lei;
Cpermanent = 2.300 + 800 = 3.100 lei;
FRN = 3100 – 2000 = 1.100 lei;
NFR = Stocuri + Creanțe – Datorii nebancare < 1 an
NFR = (500 + 300 + 200) - (200 + 200) = 1.000 – 400 = 600 lei;
TN = FRN – NFR
TN = 1.100 – 600 = 500 lei.

6.4. Analiza situaţiei economico-financiare pe baza contului de profit şi pierderi

Pe baza informaţiilor din contul de profit şi pierderi, se pot obţine informaţii cu privire la o serie de rezultate obţinute
ca diferenţă între diferite categorii de cheltuieli şi venituri, şi anume:
1) Rezultatul exploatării (V din exploatare – Ch. din exploatare);
2) Rezultatul financiar (V fin. – Ch. fin.);
3) Rezultatul exerciţiului (Rez. expl. + Rez. fin.);

1) Rezultatul exploatării.
Apare ca un surplus rezultat din diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile aferente activităţii curente a întreprinderii,
adică din operaţiunile de aprovizionare, producţie şi vânzare.
Veniturile din exploatare provin din:
a) vânzări de produse finite şi mărfuri;
b) servicii prestate şi lucrări executate;
c) venituri din producţia stocată sau imobilizată.
Cheltuielile de exploatare includ:
a) consumuri de materii prime, materiale, lucrări şi servicii procurate de la terţi;
b) impozite şi taxe asimilate activităţilor curente;
c) salarii şi cheltuieli sociale aferente;
d) cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele.
Rezultatul exploatării este influenţat de alegerea metodelor de evaluare a anumitor elemente patrimoniale cum ar fi:
a) stocurile, care se pot evalua sintetic (metoda inventarului permanent sau intermitent) şi analitic (LIFO, FIFO,
CMP);
b) alegerea metodei de amortizare (liniară, degresivă sau accelerată) în funcţie de DNU;
c) provizioanele au un caracter previzional, şi ca urmare reprezintă o estimare aproximativă a riscurilor
2) Rezultatul financiar
Rezultă ca diferenţă dintre veniturile şi cheltuielile financiare.
Cheltuielile financiare se referă la:
- cheltuielile financiare privind amortizarea şi provizioanele;
- pierderi din creanţe legate de participaţie;
- cheltuieli din diferenţe de curs valutar;
- cheltuieli cu titluri de plasament cedate.
Veniturile financiare sunt:
- venituri financiare din provizioane;
- venituri din cedarea titlurilor de plasament;
- venituri din diferenţe favorabile de curs valutar;
4) Rezultatul brut al exerciţiului
42
 Rezultatul brut al exerciţiului evidenţiază profitul realizat de întreprindere sau pierderea înregistrată în cursul
exerciţiului financiar-contabil și se determină ca diferență:
Rbr = Venituri totale – Cheltuieli totale

5) Rezultatul net al exerciţiului

Rezultatul net al exerciţiului constituie soldul final după aplicarea cotei procentuale de impozit asupra rezultatului
brut impozabil al perioadei curente și se calculează ca diferență:

Rnet = Rbr – Impozit pe profit

Aplicație:
Să se determine rezultatul din exploatare, rezultatul financiar, rezultatul brut al exercițiului și rezultatul net al
exercițiului pe baza datelor din tabelul următor:
Valoare anuală
Nr. crt. Indicatori
- lei-
1. Producția vândută 134.648
2. Venituri din vânzarea mărfurilor 1.381
3. Cheltuieli privind mărfurile 1.109
4. Venituri aferente costului producției în curs de execuție (producția
stocată) +2.813
Sold C (711+712) + 12.732
Sold D (711+712) - 9.919
5. Producția realizată pentru scopuri proprii și capitalizată (producția
140
imobilizată)
6. Consumuri intermediare, din care: 72.775
- ch. cu materiile prime și materialele consumabile 54.759
- alte cheltuieli materiale
- alte cheltuieli externe (energie și apă) 630
- ch. privind prestațiile externe 8.344
9.042
7. Cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate 712
8. Cheltuieli cu personalul 31.645
9. Alte venituri din exploatare 816
10. Alte cheltuieli de exploatare (Ch. cu despăgubiri, donații și active cedate) 7.678
11. Venituri financiare 3.536
12. Cheltuieli financiare 2.852
13. Impozitul pe profit 5.152
Rezolvare:
Rezultatul din exploatare = Venituri din exploatare – Cheltuieli din exploatare
Rexpl = 139.798 – 113.919 = 25.879 lei

Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli financiare

Rfin = 3.536 – 2.852 = 684 lei

Rbr = Venituri totale – Cheltuieli totale

Rbr = (139.798 + 3.536) – (113.919 + 2.852) = 143.334 + 116.771 = 25.563 lei

Rnet = Rbr – Impozit pe profit

Rnet = 25.563 – 5.152 = 25.563 – 5.152 = 20.411 lei

6.4.1. Soldurile intermediare de gestiune (S.I.G.)

Se referă la o serie de indicatori:

1) Cifra de afaceri (CA)
Nivelul CA este determinat de volumul afacerilor realizate de întreprindere cu terţii ca urmare a activităţilor curente.
CA se determină astfel:

CA = V. din vânzarea mărfurilor + V. din lucrări executate şi servicii prestate + V. din activităţi diverse + V. din
producţia vândută

43
 2) Marja comercială (MC)
Acest indicator nu se determină decât pentru întreprinderile comerciale care revând în aceeaşi stare produsele
cumpărate. Marja comercială reprezintă plusul de valoare adus de către întreprindere.
Marja comercială poate fi determinată şi pentru firmele producătoare, dar numai pentru produsele care se revând în
aceeaşi stare. Marja comercială se determină cu următoarea formulă:

MC = Vvz. mărfurilor – Ch. privind mărfurile

Marja comercială permite determinarea adaosului comercial ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul de achiziţie a
mărfii vândute. Creşterea marjei comerciale reprezintă un semnal pozitiv, dacă este însoţită şi de creşterea rentabilităţii.

3) Producţia exerciţiului (Qex)

Acest indicator reflectă bunurile şi serviciile realizate de către o întreprindere industrială sau comercială în timpul
unui exerciţiu financiar indiferent de destinaţia acestora (vânzare, stocare, imobilizare).
Producţia exerciţiului măsoară cu exactitate activitatea întreprinderii.
O întreprindere produce în cursul exerciţiului pentru:
- asigurarea vânzării;
- propriul consum;
- stocare.
Prin însumarea celor 3 elemente se determină nivelul activităţii întreprinderii respective. Producţia exerciţiului se
determină cu ajutorul următoarei formule:

Qex = Qvândută +/- Qstocată + Qimobilizată

Observaţie: Qex trebuie calculată fără TVA pentru a elimina eventualele influenţe ale acesteia. Qex nu este constituită
din elemente evaluate în acelaşi mod. Astfel, Qvândută este estimată în funcţie de Pv; Qstocată şi imobilizată este estimată la
nivelul Costului de producţie;
Qstocată mai poate fi influenţată şi de provizioanele constituite pentru deprecierea stocurilor.

4) Consumurile intermediare (CI)

Este un indicator care cuprinde totalitatea cheltuielilor necesare pentru realizarea activităţii de producţie a
întreprinderii. Pentru a-şi realiza activitatea întreprinderea foloseşte în cursul exerciţiului materii prime, materiale consumabile,
precum şi servicii achiziţionate de la terţi. Toate aceste elemente constituie consumul de la terţi sau consumul extern al
întreprinderii.
Astfel o întreprindere are două mari categorii de cheltuieli:
1) Cheltuieli interne, adică cheltuielile cu materii prime și materiale consumabile, alte cheltuieli materiale (ob. de
inventar, materiale nestocate, active biologice, ambalaje)
2) Cheltuieli externe:
- cheltuielile cu apă, gaze, energie electrică;
- cheltuieli privind prestațiile externe (reparații, chirii, studii și cercetări, comisioane și onorarii, protocol, reclamă,
publicitate, transport, deplasări, poștă, servicii bancare, etc.);

5) Valoarea adăugată (VA)

Valoarea adăugată produsă măsoară ce a creat întreprinderea prin activitatea sa în cadrul circuitului economic.
VA se determină cu relaţia:

VA = Qex + MC – CI

6) Excedentul brut de exploatare (EBE)

Este un indicator care corespunde rezultatului economic brut legat de activitatea curentă a întreprinderii;
Se determină astfel:
EBE se determină ca diferenţă între veniturile din exploatare care pot genera un flux de lichidităţi. Ca urmare a unor
încasări imediate sau viitoare şi cheltuielile de exploatare care pot genera un flux de lichidităţi ieşite ca urmare a unor plăţi
efectuate sau care urmează să fie realizate. EBE este un surplus monetar potenţial generat de activitatea curentă a
întreprinderii.
44
 EBE se determină pe baza relaţiei:

EBE = VA + V. din subvenții aferente cifrei de afaceri – Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate – Ch.de
personal

7) Capacitatea de autofinanţare (CAF)

Exprimă capacitatea întreprinderii de a remunera deţinătorii capitalului şi de a finanţa investiţii pentru dezvoltarea
întreprinderii completând fondurile constituite prin amortizare. CAF reprezintă diferenţa dintre totalitatea veniturilor ce pot
genera încasări şi totalitatea cheltuielilor ce pot genera plăţi.

CAF = EBE
+ Alte venituri de expl.
- Alte ch. de expl. (Ch. cu despăgubiri, donații și active cedate)
+ Cotele părți din rezultat din operațiunile făcute în comun
+ V. financiare
- Ch. financiare
- Impozitul pe profit.

Aplicație:
Să se determine cifra de afaceri, marja comercială, producţia exerciţiului, valoarea adăugată, excedentul brut de
exploatare și capacitatea de autofinanțare, pe baza datelor din tabelul următor:
Valoare anuală
Nr. crt. Indicatori
- lei-
1. Producția vândută 134.648
2. Venituri din vânzarea mărfurilor 1.381
3. Cheltuieli privind mărfurile 1.109
4. Venituri aferente costului producției în curs de execuție (producția
stocată) +2.813
Sold C (711+712) + 12.732
Sold D (711+712) - 9.919
5. Producția realizată pentru scopuri proprii și capitalizată (producția
140
imobilizată)
6. Consumuri intermediare, din care: 72.775
- ch. cu materiile prime și materialele consumabile 54.759
- alte cheltuieli materiale
- alte cheltuieli externe (energie și apă) 630
- ch. privind prestațiile externe 8.344
9.042
7. Cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate 712
8. Cheltuieli cu personalul 31.645
9. Alte venituri din exploatare 816
10. Alte cheltuieli de exploatare (Ch. cu despăgubiri, donații și active cedate) 7.678
11. Venituri financiare 3.536
12. Cheltuieli financiare 2.852
13. Impozitul pe profit 5.152

Rezolvare:
CA = V. din vânzarea mărfurilor + V. din lucrări executate şi servicii prestate + V. din activităţi diverse + V.
din producţia vândută
CA = 1.381 + 134.648 = 136.029 lei

MC = Vvz. mărfurilor – Ch. privind mărfurile

MC = 1.381 – 1.109 = 272 lei

Qex = Qvândută +/- Qstocată + Qimobilizată

Qex = 134.648 + 2.813 + 140 = 137.601 lei

VA = Qex + MC – CI
VA = 137.601 + 272 – 72.775 = 65.098 lei

45
 EBE = VA + V. din subvenții aferente cifrei de afaceri – Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate – Ch.de personal
EBE = 65.098 + 0 – 712 – 31.645 = 32.741 lei

CAF = EBE
+ Alte venituri de expl.
- Alte ch. de expl. (Ch. cu despăgubiri, donații și active cedate)
+ Cotele părți din rezultat din operațiunile făcute în comun
+ V. financiare
- Ch. financiare
- Impozitul pe profit.

CAF = 32.741 + 816 – 7.678 + 3.536 – 2.852 – 5.152 = 21.411 lei

46
 CAPITOLUL VII

RISCUL

7.1. Conceptul de risc

Problema riscului, certitudinii şi incertitudinii i-a preocupat de foarte multă vreme pe specialiştii din toate domeniile
de activitate. Se analizează, de regulă, riscul şi incertitudinea în opoziţie cu certitudinea. Întotdeauna activitatea economică
implică un anumit grad de risc. “Riscul – inerent oricărei activităţi – semnifică variabilitatea rezultatului sub presiunea
mediului”45. Acesta poate fi definit, în general, ca un eveniment nesigur şi probabil care poate cauza o pagubă, o pierdere etc.
Rentabilitatea oricărei activităţi nu se apreciază decât în raport cu riscul pe care-l implică. De asemenea, agenţii
economici, îşi asumă riscul în realizarea unei activităţi doar în funcţie de rentabilitatea pe care ei se aşteptă să o obţină din acea
activitate.
Noţiunea de risc este inseparabil legată de cea de rentabilitate. Rezultatele activităţii unei întreprinderi depind de
factorii aleatori ce intervin în toate momentele procesului de aprovizionare – producţie - desfacere. Din acest motiv standardele
internaţionale prevăd necesitatea constituirii unor provizioane. Standardele internaţionale definesc provizioanele ca fiind
“datorii incerte din punct de vedere al exigibilităţii sau al valorii”. Un provizion trebuie constituit atunci când “este probabil ca
o ieşire de resurse să afecteze beneficiile economice”. “Standardul solicită întreprinderii ca, în procesul de evaluare a
provizionului să ia în considerare riscurile şi factorii ce au caracter îndoielnic.” 46
Noţiunea de risc este asociată adesea în teoria economică cu aceea de flexibilitate a activităţii. “Indiferent de valenţele
preponderent economice sau financiare ce i se atribuie, flexibilitatea este definită prin capacitatea întreprinderii de a se adapta
şi de a răspunde eficient la schimbările de mediu.”47
Riscul devine o frână în derularea şi expansiunea oricărei activităţi, întrucât îngreunează procesul de decizie. Orice
activitate eficientă se poate derula numai în condiţiile în care cei care o realizează sunt protejaţi de efectele negative ale
riscului.
“Variabilitatea rezultatului este cu atât mai bine stăpânită de agentul economic cu cât manifestă un grad mai mare de
flexibilitate. Riscul reprezintă incapacitatea firmei de a se adapta, la timp şi cu cel mai mic cost, la variaţia condiţiilor de mediu
economic şi social”.48
În literatura de specialitate din România, unii autori consideră că pentru orice activitate economică, riscul este o
variabilă exogenă, antonimă rentabilităţii şi că “riscul se traduce prin variabilitatea profitului faţă de media rentabilităţii din
ultimele exerciţii”4 sau “prin variabilitatea rezultatului, afectând rentabilitatea activelor şi, în consecinţă, a capitalului
investit”49
În previziuni, riscul exprimă variabilitatea estimată a profitului în raport cu speranţa de rentabilitate. Măsura riscului
este dată de dispersia şi de abaterea medie pătratică a profitului în funcţie de volumul de activitate.5
Riscul unui activ reprezintă ˝variabilitatea probabilă a rentabilităţii viitoare˝. Astfel, riscul reprezintă probabilitatea de
a obţine o rentabilitate mai mică decât cea aşteptată.51
“Analiza riscului firmei constă în identificarea riscurilor existente şi evaluarea consecinţelor economice şi financiare
directe şi indirecte ale acestora. În urma estimării riscului firmei, managementul va trebui să găsească soluţii eficace de
reducere a acestuia şi dacă este posibil, diminuarea sau eliminarea sa.”52
O modalitate de apreciere a performanței unei întreprinderi se realizează cu ajutorul pragului de rentabilitate ce
influențează deciziile manageriale în ceea ce privește activitatea de producție și comercializare.
Rezultatele unei întreprinderi sunt influențate de o serie de evenimente economico – sociale în funcție de natura
activității și a poziției sale în mediul economic. Creșterea prețului energiei, creșterea salariilor, accentuarea concurenței,
apariția unor noi tehnologii pot conduce firma în incapacitatea de a se adapta la timp cu cel mai mic cost la variațiile
mediului. (M. Coșea, L. Nastovici, 1997)
Pentru o analiză completă a performanței financiare a unei întreprinderi se ia în considerare și riscul implicat,
deoarece orice activitate este supusă riscului economic (de exploatare), financiar și de faliment.
Există două posibilități de evaluare a riscului:
- pragul de rentabilitate și
- efectul de levier.

45
Niculescu, M. – “Diagnostic global – strategic”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.397
46
*** - “Standardele internaţionale de contabilitate 2000”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pp. 916 -917.
47
Niculescu, M. – Ibidem, p.397.
48
Conso, P. – “La gestion financière de l’entreprise”, Ed.Dunod, Paris, 1985, p. 268
4
Moroşan, I. – “Diagnostic, Analiză & Previziune economico –financiară”, Fundaţia Academică “Petre Andrei”, Ed.Ankarom, Iaşi, 1998, p. 197 şi Stancu, I.,
- ˝Finanţe˝, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.502.
49
Manolescu, Gh; Petre, I. – “Finanţele întreprinderii”, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p. 122.
5
Stancu, I. – “Finanţe”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.502.
51
Halpern, P; Weston, J.F; Brigham, E.F. – “Finanţe manageriale”, Ed. Economică, Bucureşti, p. 479.
52
Dalotă, M.D.; Dalotă, S. – “Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 243.
47
 Pentru realizarea unui obiectiv, orice întreprindere trebuie să-și cunoască pragul de rentabilitate, deoarece orice
modificare a rezultatului ca urmare a variației cifrei de afaceri se măsoară cu ajutorul coeficientului de levier.

7.2. Dimensiunea riscului la nivel microeconomic

7.2.1 Riscul economic sau de exploatare

Riscul economic apare în momentul în care întreprinderea este incapabilă să se adapteze la timp și cu cel mai mic
consum de resurse financiare la modificările mediului economic și social.
Apariția riscului economic generează diminuarea rezultatului activității de exploatare, datorită creșterii costurilor,
cheltuielilor cu salariile în deplină neconcordanță cu cifra de afaceri și alți indicatori economici. 6
Estimarea riscului de exploatare sau economic este realizată prin utilizarea ca instrumente de analiză a pragului de
rentabilitate și a coeficientului de levier.
Orice activitate implică un consum de capital care este supus unor riscuri ce însoțesc rentabilitatea.
Rentabilitatea este direct proporțională cu gradul de risc, deoarece rentabilitatea așteptată este cu atât mai mare cu cât
riscul asumat este mai mare, și invers.
Noțiunea de prag de rentabilitate se bazează pe analiza costurilor variabile și a costurilor fixe.
Pragul de rentabilitate este caracterizat de cifra de afaceri sau nivelul de activitate la care întreprinderea trebuie să
ajungă pentru a acoperi totalitatea costurilor (fixe și variabile) astfel încât să nu degaje nici beneficiu, dar nici pierdere.
Comparația dintre cifra de afaceri și pragul de rentabilitate, permite determinarea naturii rezultatului:
Dacă CA = Pragul de rentabilitate = Rezultat nul (punct mort)
CA > Pragul de rentabilitate = Beneficiu
CA < Pragul de rentabilitate = Pierdere

În literatura de specialitate, pe baza unor studii statistice se apreciază situaţia în care se află o firmă, după cum
urmează:63
 instabilă, dacă cifra de afaceri este mai mare cu maxim 10% faţă de pragul de rentabilitate;
 relativ stabilă, dacă cifra de afaceri este mai mare cu 20% decât cea aferentă punctului mort operaţional;
 confortabilă, atunci când cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate, cu mai mult de 20%.
Un obiectiv major al oricărei afaceri este de a depăși pragul de rentabilitate. Pragul de rentabilitate permite
întreprinderii următoarele posibilități reflectate în figura 1.
Pragul de rentabilitate evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu
lucra in pierdere. Depășind acest nivel, activitatea desfășurată devine rentabilă. Riscul economic (riscul de exploatare) va fi cu
atât mai mic, cu cât nivelul critic va fi mai redus.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, in funcție de necesitățile informaționale ale managerului, în
unități fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.

Să calculeze  Cifra de afaceri la care activitatea este

profitabilă
 Nivelul de activitate minim sub care nu
trebuie să coboare
Să determine  Perioada în care activitatea devine profitabilă

 Riscul de exploatare
Să evalueze
 Securitatea întreprinderii în cazul în care
condițiile de piață devin nefavorabile

Să estimeze  Rapid prognoza rezultatelor

Să decidă  Posibilitatea de a cuceri o nouă piață

Figura 1 Posibilități de depășire a pragului de rentabilitate

Prelucrare după: Béatrice et Francis Grandguillot, 2010/2011

6
Constandache, N. “The break - even point and the leverage effect – instruments for assessing the economic and financial risk” în „Acta Universitatis
Danubius. (Economica, Vol. 7 no. 6/2011), Galaţi, Editura Universitară Danubius, ISSN: 2065 – 0175, pp. 20-33
63
Vernimment, P. - ˝Finance d΄entreprise – Anlyse et gestion˝, Ed.Dalloz, Paris, 1988, p.212.
48
 Determinarea pragului de rentabilitate

O modalitate de apreciere a riscului de exploatare are la bază marja de securitate, intervalul de siguranță și sporul de
eficiență sau indicele de rentabilitate.

1. Pragul de rentabilitate folosește în primul rând la recuperarea cheltuielilor din venituri fără profit (B=0):
B = CA – CT = 0 → CA = CT = Cv + Cf
La punctul mort B =0 → CA – (Cv + Cf) = 0 → MCV – Cf = 0
MCV = Cf, marja costurilor variabile = costurile fixe
Dacă raportăm cifra de afaceri la toate elementele egalității obținem:
𝑀𝐶𝑉 𝐶𝑓
= din care rezultă cifra de afaceri critică ∶
𝐶𝐴 𝐶𝐴
Cf Cf
𝐶𝐴𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐ă = =
CA − Cv Mcv
CA CA

2. Determinarea marjei de securitate (Ms) sau indicator de poziție, reprezintă capacitatea întreprinderii de a se adapta
cerințelor pieței. O valoare mare a indicatorului, indică lipsa riscului și desfășurarea activității întreprinderii în condiții de
siguranță.
𝑀𝑠 = 𝐶𝐴 − 𝐶𝐴𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐ă

3. Determinarea intervalului de siguranță (Is), exprimă capacitatea întreprinderii de a se adapta cerințelor pieței și
mediului concurențial și reflectă poziția cifrei de afaceri față de pragul de rentabilitate. O valoare mare a indicatorului (peste
20%), arată o situație confortabilă protejată de riscuri potențiale.
𝐶𝐴 − 𝐶𝐴𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐ă
𝐼𝑠 = × 100
𝐶𝐴𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐ă

4. Determinarea sporului de eficiență (Se) sau indicele de rentabilitate, exprimă nivelul până la care poată să scadă
cifra de afaceri pentru a atinge pragul de rentabilitate.
Cu cât cifra de afaceri scade, cu atât se diminuează și indicele de rentabilitate, iar întreprinderea intră în zona
pierderilor, iar echilibrul economico-financiar nu este menținut.
𝐶𝐴 − 𝐶𝐴𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐ă
𝑆𝑒 = × 100
𝐶𝐴
Cu cât valoarea indicelui este mai mică, pragul de rentabilitate poate fi atins mai ușor de întreprinderi.

Aplicație:

Să se determine pragul de rentabilitate la S.C. X S.A.

Nr Indicatori Exercițiul financiar
crt 2016 2017 2018
1 Cifra de afaceri (CA) 199.945.306 156.160.170 185.905.402
2 Cheltuieli variabile (Cv) 69.112.028 56.148.502 78.803.620
3 Marja costurilor variabile Mc (1-2) 130.833.278 100.011.668 107.101.782
4 Cheltuieli fixe (Cf) 121.702.815 94.601.808 110.507.676
5 Cifra de afaceri critică (CAcritică) 186.004.608 147.722.998 191.820.302
6 Marja de securitate (Ms) +13.940.698 +8.437.172 -5.914.900
7 Intervalul de siguranță (Is) 7,49 5,71 -3.08
8 Sporul de eficiență (Se) 6.97 5.40 -3.18

Din analiză se desprind următoarele concluzii:

În primii doi ani, 2016 și 2017, volumul de activitate s-a situat peste pragul de rentabilitate în zona de beneficiu,
înregistrându-se valori superioare valorilor critice.
Situația devine instabilă în anul 2018, intervalul de siguranță se prezintă pe toată perioada analizată în scădere sub
nivelul de 10%, ceea ce exprimă incapacitatea întreprinderii de a se adapta pieței, riscul de exploatare fiind ridicat, mai ales
datorită diminuării continue a producției. Sporul de eficiență este diminuat în anul 2018, când întreprinderea intră în zona
pierderilor, iar echilibrul economico-financiar nu este menținut.

Determinarea coeficientului de levier de exploatare

O altă modalitate de apreciere și evaluare a riscului de exploatare se poate realiza pe baza coeficientului levierului de
exploatare (CLE)
Coeficientul apreciază riscul la care este supusă întreprinderea, incapacitatea acesteia de a se adapta la timp și cu
minim de efort la modificările mediului economico-social.

49
 Apariția riscului de exploatare este determinată de marja costurilor variabile, ponderea cheltuielilor fixe și de
apropierea cifrei de afaceri față de punctul critic. Coeficientul levierului de exploatare se obține cu formula:

𝑀𝐶𝑉
𝐶𝐿𝐸 =
𝑅𝑒𝑥𝑝

Coeficientul de levier exprimă elasticitatea rezultatului obținut de întreprindere raportat la dinamica volumului de
activitate.
∆𝑅𝑒𝑥𝑝
𝑅𝑒𝑥𝑝
𝑒=
∆𝐶𝐴
𝐶𝐴
Cu cât volumul activității este mai mare peste volumul critic, cu atât valoarea coeficientului de elasticitate este mai
redusă, iar riscul de exploatare mai mic.

Aplicație:
Să se determine coeficientul levierului de exploatare și coeficientul de elasticitate:
Nr Indicatori Exercițiul financiar
crt 2016 2017 2018
1 Cifra de afaceri (CA) 199.945.306 156.160.170 185.905.402
2 Cheltuieli variabile (Cv) 69.112.028 56.148.502 78.803.620
3 Marja costurilor variabile Mcv (1-2) 130.833.278 100.011.668 107.101.782
4 Rata costurilor variabile (rcv)(2/1) 0,35 0,36 0,42
5 Rata marjei costurilor variabile (rmcv) (3/1) 0,65 0,64 0,58
6 Rezultatul exploatării (Rexp) 12.196.999 8.302.347 2.288.566
7 Coeficientul de elasticitate - 1,67 -16,42
8 Coeficientul levierului de exploatare (CLE)(3/6) 10,97 12,39 49,28

Din datele prezentate rezultă că activitatea de exploatare este supusă riscului maxim, datorită valorilor foarte ridicate
ale indicatorului care au depășit valoarea unitară.
Se observă însă, că în primii doi ani, riscul de exploatare este mai redus, cu cât cifra de afaceri este mai mare decât
pragul de rentabilitate.
În anul 2018, coeficientul de elasticitate este negativ, ceea ce reflectă un risc de exploatare ridicat.
Evitarea riscului de exploatare se poate realiza printr-o creștere a cifrei de afaceri și a marjei comerciale într-un
procent mai ridicat decât a cheltuielilor variabile, iar cheltuielile fixe să fie menținute relativ constante.

50
 7.2.2. Riscul financiar

Mulţi specialişti consideră că ˝riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa
structurii financiare a firmei.˝58
Capitalul unei firme este format din: capital propriu şi capital împrumutat, ce se deosebesc fundamental prin costul pe
care-l generează. O firmă care recurge la împrumuturi trebuie să suporte şi cheltuielile financiare aferente. Îndatorarea firmei,
prin mărimea şi costul ei, antrenează o variabilitate a rezultatelor, modifică deci riscul financiar. ˝59
Riscul financiar apare în momentul în care o firmă apelează la credite pentru a-şi finanţa activitatea. Riscul financiar
depinde de structura financiară a întreprinderii, şi de gradul de îndatorare a acesteia.60
Pentru desfăşurarea oricărei activităţi, sunt necesare resurse financiare, care pot fi: proprii sau împrumutate. Capitalul
propriu, care aparţine acţionarilor, este remunerat prin dividende, iar capitalul împrumutat se remunerează prin dobânda plătită.
Levierul financiar apare doar în situaţia în care rentabilitatea financiară, obţinută în urma apelării la credite, este superioară
rentabilităţii economice.
Riscul financiar reprezintă riscul suplimentar suportat de către acţionari, ca urmare a deciziei firmei de a apela de
credite. Teoretic, firma are un anumit grad de risc inerent activităţilor sale, care reprezintă riscul afacerilor, iar atunci când
apelează la credite apare un risc suplimentar pentru acţionari, riscul financiar.62
Riscul financiar este legat de structura financiară a întreprinderii în ceea ce privește, riscul valutar, riscul de
îndatorare, riscul ratei dobânzii, riscul inflației și riscul de insolvabilitate.
Evaluarea riscului financiar se realizează prin calculul pragului de rentabilitate financiar și a coeficientului de levier
financiar.

Determinarea Pragului de rentabilitate financiar

Pragul de rentabilitate ca instrument de analiză a riscului financiar este stabilit print-o metodologie asemănătoare
riscului economic, cu deosebirea că sunt luate în calcul cheltuielile care privesc dobânzile. Acestea sunt considerate cheltuieli
fixe în raport cu cifra de afaceri până la un anumit nivel de activitate.
Determinarea pragului de rentabilitate financiar este realizată prin relația de calcul:
Cf − Dob Cf − Dob
𝐶𝐴𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐ă = =
CA − Cv Mcv
CA CA

Aplicație:
Pe baza datelor din tabel să se determine pragul de rentabilitate financiar la societatea analizată:
Nr Indicatori Exercițiul financiar
crt 2016 2017 2018
1 Cifra de afaceri (CA) 199.945.306 156.160.170 185.905.402
2 Cheltuieli variabile (Cv) 69.112.028 56.148.502 78.803.620
3 Marja costurilor variabile Mc (1-2) 130.833.278 100.011.668 107.101.782
4 Cheltuieli fixe (Cf) 121.702.815 94.601.808 110.507.676
5 Cheltuieli cu dobânzile 2.628.194 2.247.645 2.200.032
6 Cifra de afaceri critică (CAcritică) 181.987.805 144.213.246 188.001.465
7 Marja de securitate (Ms) + 17.957.501 +11.946.924 -2.096.063
8 Intervalul de siguranță (Is) 9,87 8,28 -1,11
9 Sporul de eficiență (Se) 8,98 7,65 -1,13

250000000
200000000
150000000
100000000
50000000
0
2016 2017 2018

Cifra de afaceri Cifra de afaceri critică

În urma analizei efectuate privind calculul pragului de rentabilitate sau cifra de afaceri critică până la care
întreprinderea poate acoperi totalitatea costurilor, astfel încât să nu degaje nici beneficiu, dar nici pierdere la punctul mort s-au
constatat următoarele:

58
Coşea, M; Nastovici, L – “Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi macro economic”, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997, p. 37 şi
Niculescu, M - ”Diagnostic global–strategic”, Ed Economică, Bucureşti, 1997, p. 409
59
Coşea, M; Nastovici, L – Op.cit., p.37
60
Păvăloaia, W; Paraschivescu, M.D.; Cojocaru, C – “Analiză financiară şi modele de politică economică în societăţile comerciale”, Ed.Neuron, Focşani,
1994, p. 154
62
Halpern, P; Weston J.F; Brigham, E.P. – “Finanţe manageriale”, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p. 631.
51
 În perioada 2016 -2017 s-a înregistrat o cifră de afaceri mai mare decât cifra de afaceri critică ceea ce indică că
întreprinderea se află în zona de beneficiu, însă în anul 2018 cifra de afaceri este depășită de pragul de rentabilitate astfel că
întreprinderea este plasată în zona pierderilor. Pentru a atinge punctul mort, cifra de afaceri trebuie să fie egală cu pragul de
rentabilitate. În punctul în care dreapta cifrei de afaceri intersectează dreapta cifrei de afaceri critice sau pragul de rentabilitate,
se realizează punctul mort.(vezi figura)
Marja de siguranță are o valoare pozitivă în anii 2016 și 2017 ceea ce indică lipsa riscului și desfășurarea în bune
condiții a activității, urmată de o valoare negativă în anul 2018, ceea ce indică prezența riscului financiar;
În ceea ce privește intervalului de siguranță, în condiții normale trebuie să atingă valori peste 20%, însă în cazul
întreprinderii analizate intervalul se diminuează de la an la an, ceea ce presupune o inadaptare la cerințele pieței și a
concurenței;
Indicele de rentabilitate sau sporul de eficiență determină nivelul până la care poate să scadă cifra de afaceri până să
atingă pragul de rentabilitate. Din analiză se observă o valoare din ce în ce mai diminuată, ceea ce face ca pragul de
rentabilitate să fie atins mult mai ușor.

Lefierul financiar
˝Riscul îndatorării este cunoscut sub denumirea de levier financiar şi exprimă incidenţa îndatorării firmei asupra
rentabilităţii capitalului propriu.˝63
Efectul de levier financiar sau sporul de eficienţă financiară, denumită şi variaţia ratei rentabilităţii capitalurilor
proprii depinde de rata rentabilităţii economice şi de costul creditului angajat (rata dobânzii).
Levierul financiar mai exprimă şi impactul cheltuielilor financiare (datorate împrumuturilor) asupra rentabilităţii
financiare a întreprinderii.64
Acest risc se manifestă prin sensibilitatea rezultatului net la variațiile rezultatului exploatării și se estimează prin
coeficientul de levier financiar (CLF).
𝑅𝑒𝑥𝑝
𝐶𝐿𝐹 =
𝑅𝑒𝑥𝑝 − 𝐶ℎ𝑓𝑖𝑛
Pentru ca o firmă care apelează la credite, să-şi sporească rentabilitatea financiară, trebuie ca rentabilitatea economică
să fie superioară ratei dobânzii plătite la creditul angajat. În caz contrar, dacă rata dobânzii plătite este mai mare decât rata
rentabilităţii economice, rezultatul obţinut se micşorează, ceea ce conduce la reducerea rentabilităţii capitalurilor proprii, adică
a rentabilităţii financiare, care devine astfel inferioară rentabilităţii economice. În această situaţie se spune că îndatorarea are
un efect de ˝măciucă˝, întrucât determină scăderea rentabilităţii financiare. 65 Astfel, efectul de levier financiar stă la baza
deciziei de finanţare a activităţii oricărei firme.
Dacă rentabilitatea economică este superioară ratei dobânzii, situaţia este favorabilă pentru acţionari, iar rentabilitatea
financiară este o funcţie crescătoare de gradul de îndatorare a firmei. În situaţia inversă, în care costul creditului este mai mare
decât rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară este o funcţie descrescătoare de gradul de îndatorare a firmei.
Îndatorarea deteriorează performanţele economice ale firmei, motiv pentru care este necesară minimizarea raportului dintre
datorii şi capitalul propriu. Atunci când rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii, firma se caracterizează prin
stabilitatea structurii financiare.
˝Atunci când conjunctura economică este nefavorabilă, procurarea de active fixe, deci actul investiţional, se impune a
fi finanţat în proporţie cât mai mare din capitalurile proprii. În condiţiile unei conjuncturi favorabile, actul investiţional va fi cu
atât mai eficient, rentabil, cu cât proporţia finanţării din credite creşte.˝66
Un nivel ridicat al levierului financiar permite acţionarilor să obţină o rentabilitate economică ridicată, dar sunt expuşi
totodată şi unui risc mai mare de a înregistra pierderi importante, dacă rentabilitatea activelor este redusă. De asemenea,
apelarea la credite poate conduce la limitarea independenţei conducerii firmei respective. Creditorii sunt interesaţi de gradul de
îndatorare a întreprinderii, urmărind ca raportul dintre datorii şi capitalul propriu să fie cât mai redus.
˝Cel mai frecvent, cei ce acordă credite măsoară capacitatea de a contracta împrumuturi a unui agent economic cu
ajutorul indicatorului capitaluri proprii şi capitaluri permanente. Când acest indicator este inferior lui 0,5 se consideră saturată
capacitatea de împrumut a societăţii, în consecinţă nu va găsi creditori care să se angajeze a-i spori capitalul său permanent,
ceea ce va antrena o reducere, din partea agentului, a nivelului acestui indicator.˝67
Creditorii sunt interesaţi de trecutul financiar al firmei respective, precum şi de lichiditatea acesteia, şi mai puţin de
fondul său de rulment. ˝Compoziţia activului circulant şi a angajmentelor pe termen scurt va avea deci o importanţă mai mare
decât informaţiile cu privire la valorile imobilizate şi angajamentele pe termen lung.˝ 68
Creditorii sunt interesaţi şi de rezultate, deoarece capacitatea actuală de a crea profit influenţează adesea operaţiunile
şi profiturile viitoare.
Efectul de levier financiar se combină cu cel de levier de exploatare. Efectul combinat este egal cu produsul dintre
efectul de levier de exploatare şi efectul de levier financiar.

63
Dalotă, M.D; Dalotă, S – “Analiza şi evaluarea firmei”, Ed.Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 248.
64
Brezeanu, P – “Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p. 422.
65
Stancu, I – “Finanţe”, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 375.
66
Păvăloaia, W; Paraschivescu, M.D.; Cojocaru, C – “Analiză financiară şi modele de politică economică în societăţile comerciale”, Ed.Neuron, Focşani,
1994, p. 160.
67
Păvăloaia, W; Paraschivescu, M.D.; Cojocaru, C – Op.cit., p. 161.
68
Manolescu, Gh.; Petre, I – “Finanţele întreprinderii”, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p.124 .
52
 ˝Rata rentabilităţii financiare este rezultatul eficienţei întregii activităţi comerciale, de exploatare şi financiare a
firmei.˝69
Pentru ca o firmă să înregistreze o situaţie profitabilă pentru acţionari, cu o rentabilitate economică mai mare decât
rata dobânzii şi o rată a rentabilităţii financiare mai mare decât cea economică, sunt necesare măsuri din partea
managementului pentru a pătrunde pe noi pieţe, pentru a crea noi produse, precum şi pentru creşterea competitivităţii
produselor.

7.2.3. Riscul de faliment

Riscul de faliment interesează atât pe investitori, cât şi pe managerii întreprinderilor. Riscul de faliment reprezintă
probabilitatea ca o întreprindere să înregistreze pierderi, şi să nu-şi poată onora obligaţiile scadente către creditorii săi, adică să
fie insolvabilă.
˝Riscul de faliment este legat de starea de dificultate a firmei, considerată ca fiind o situaţie permanentă de criză
financiară. Din punct de vedere juridic, o firmă se consideră a fi în dificultate atunci când se află în stare de încetare de plăţi,
neputând face faţă datoriilor exigibile, legea prevăzând în acest caz, reorganizarea sau lichidarea firmei.˝ 7
Majoritatea organismelor financiare sunt interesate să determine o funcţie pe baza căreia să prognozeze riscul de
faliment al unei firme, pornind de la o serie de rate, şi de la indicatorii financiari – contabili, ce caracterizează starea de
sănătate a unei societăţi.
˝Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face faţă angajamentelor asumate
faţă de terţi, deci evaluarea solvabilităţii întreprinderii.˝ 8
Mulţi specialişti, consideră că o preocupare centrală pentru firme trebuie să o constituie asigurarea solvabilităţii, adică
menţinerea echilibrului financiar, care reprezintă condiţia esenţială pentru supravieţuirea întreprinderii respective.
Pe parcursul unui an, o întreprindere poate să întâmpine dificultăţi periodice, dar fără ca să-i fie pusă în pericol
existenţa, cu toate acestea imaginea sa se poate degrada, şi poate fi asociată cu cea a unui rău platnic. Această proastă reputaţie
poate genera suspiciuni cu privire la situaţia sa financiară, ceea ce-i poate face pe unii furnizori să refuze continuarea
colaborării cu societatea respectivă, sau creditorii vor majora dobânda la creditele solicitate de aceasta.
Permanenţa unor dificultăţi de onorare a obligaţiilor evidenţiază o anumită fragilitate economică şi financiară, ce
poate conduce la: restrângerea activităţii, reducerea personalului, şi chiar la faliment.
Firma care se află în încetare de plăţi poate face ea însăşi, dacă nu o face un creditor ce nu a fost timp de 30 de zile
achitat de la data scadenţei, o cerere la Tribunal pentru a începe procedura de reorganizare sau lichidare judiciară. De
asemenea, derularea procedurii poate începe şi la solicitarea Camerei de Comerţ şi Industrie din raza teritorială a firmei, dar
însoţită de o serie de documente, precum: bilanţul contabil, situaţia creanţelor şi datoriilor, şi acordul debitorului.
Dacă Tribunalul consideră că firma este în încetare de plăţi, va numi un judecător sindic şi un administrator judiciar
care se vor ocupa de toate operaţiunile de reorganizare sau lichidare judiciară.
˝În cadrul aceleaşi proceduri se prevede propunerea unui plan, fie de reorganizare şi continuare a activităţii
debitorului, fie de vânzare a averii debitorului, fie de lichidare.˝9
Un plan de reorganizare trebuie să cuprindă performanţele financiare, economice şi sociale urmărite. Pe parcursul
unei perioade de observare, Tribunalul poate decide în orice moment lichidarea, dacă apreciază că redresarea nu este posibilă,
chiar dacă iniţial s-a considerat că ar putea reuşi.
˝Reorganizarea nu este un scop în sine. Încercarea de a redresa întreprinderile prin subvenţii sau prin acordarea de
credite constituie o soluţie de supravieţuire artificială, o eroare gravă a organelor de decizie.˝ 10
J. S. Daigne aprecia în lucrarea sa ˝Entreprise en difficultés˝, că orice finanţare a unei întreprinderi în dificultate, prin
subvenţii sau credite acordate, are acelaşi efect ca un drog.

7.2.3.1. Metode de analiză a stării riscului de faliment

Evaluarea riscului de faliment se poate realiza prin metode statistice de analiză a stării, utilizând analiza echilibrului
financiar pe baza bilanţului, sau prin metode statistice de analiză a dinamicii, cu ajutorul fluxurilor evidenţiate de tabloul de
finanţare.
ANALIZA STĂRII riscului de faliment se face pornind de la bilanţul patrimonial sau funcţional. Atunci când se
utilizează bilanţul patrimonial se are în vedere patrimoniul net al acţionarilor şi activul economic în ansamblul său, acestea
reprezentând de fapt garanţia oferită creditorilor. Analiza stării care se bazează pe bilanţul funcţional are în vedere ansamblul
resurselor şi alocările acestora, pe diferite cicluri financiare (exploatare, finanţare, investiţii), pentru a putea înţelege mai bine
funcţionarea întreprinderii.

7.2.3.1.1. Analiza patrimonială

Analiza patrimonială a riscului de faliment operează cu conceptele de fond de rulment (FR) şi rate de lichiditate.

69
Niculescu, M – “Diagnostic global – strategic”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 412.
7
Dalotă, M.D; Dalotă, S. – “Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 250.
8
Stancu, I . – “Finanţe”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 510.
9
Niculescu, M. – “Diagnostic global – strategic”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 415.
10
Niculescu, M. – Op.cit., p. 415.
53
 Analiza statică pe baza bilanţului patrimonial acordă o importanţă deosebită valorii şi solvabilităţii firmei. Acest tip de
analiză a reprezentat mult timp în teoria economică singura modalitate de evaluare a riscului.
Principalele instrumente operaţionale la care recurge analiza financiară pentru investigarea riscului de faliment sunt:
a. fondul de rulment;
b. activul net contabil;
c. calculul indicelui de bonitate;
d. metoda ratelor.
Elaborarea bilanţului financiar se realizează având în vedere două principii, şi anume:
 principiul ordonării posturilor de activ în ordinea strictă a lichidităţii;
 principiul ordonării posturilor de pasiv în ordinea strictă a exigibilităţii.
În cadrul bilanţului financiar, activele şi pasivele sunt structurate în funcţie de durata lor astfel:
 pe o perioadă mai mare de un an: activele imobilizate şi capitalul permanent;
 pe o perioadă mai mică de un an: activele circulante şi datoriile pe termen scurt.
Astfel, potrivit teoriei patrimoniale, o firmă este solvabilă, adică poate face faţă obligaţiilor scadente, dacă există un
echilibru între categoriile bilanţiere de aceeaşi durată. Astfel, trebuie să existe un echilibru între activele durabile şi resursele
durabile, altfel spus între imobilizări şi capitaluri permanente, pe de o parte, şi între activele pe termen scurt şi resursele pe
termen scurt, adică între activele circulante şi datoriile de exploatare, pe de altă parte. Firma trebuie să dispună la fiecare
scadenţă a unei obligaţii de disponibilităţi suficiente pentru a le putea achita. Aceasta este dificil de realizat întrucât „în timp ce
exigibilitatea obligaţiilor pe termen scurt este certă, transformarea activului în disponibilităţi este aleatoare, putând fi perturbată
de o serie de factori economici, financiari şi de conjunctura lor. Această asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve,
a unei marje în măsură să facă faţă neregularităţilor la scadenţă, cunoscută sub denumirea de FOND DE RULMENT”.11
Nu există o relaţie directă între fondul de rulment şi riscul de faliment al unei întreprinderi. Unele firme se
caracterizează prin echilibru financiar, chiar dacă au un fond de rulment negativ, în timp ce altele sunt insolvabile, în ciuda
unui fond de rulment pozitiv. De asemenea, unele întreprinderi îşi menţin solvabilitatea cu un fond de rulment scăzut, în timp
ce altele cunosc dificultăţi financiare în ciuda unui fond de rulment de valoare foarte mare. Fără a nega utilitatea fondului de
rulment majoritatea specialiştilor susţin necesitatea implicării în analiză şi a altor caracteristici economico-financiare ale
întreprinderii.12
Se consideră, în literatura de specialitate, că fondul de rulment al unei societăţi industriale trebuie să reprezinte circa o
treime din cifra de afaceri.
Specialiştii apreciază că situaţia unei firme se îmbunătăţeşte în momentul în care are loc creşterea fondului de rulment
ca urmare a creşterii capitalului propriu.
Fondul de rulment indică, la un anumit moment, marja de siguranţă de care dispune întreprinderea pentru finanţarea
ciclului de exploatare.

Activul net contabil

Activul net contabil (ANC) se determină pe baza datelor din bilanţul financiar, ca diferenţă între totalul activelor şi
totalul datoriilor, pasivul fiind stabilit după repartizarea rezultatului exerciţiului.
ANC = TA – DT
unde: ANC = activul net contabil
TA = total activ
DT = datorii totale
„ANC este elementul bilanţier de bază pentru analiza solvabilităţii fiind echivalent cu capitalurile proprii din pasivul
bilanţului financiar. Aceste relaţii dau indicii asupra solvabilităţii globale a firmei şi asupra dimensiunilor capitalurilor proprii
care rămân proprietarilor, după lichidarea acesteia. Activul net contabil constituie garanţia creditorilor în cazul evoluţiei
nefavorabile a activităţii firmei. Conform organismelor financiare, raportul dintre ANC şi pasivul total, trebuie să fie mai mare
de 0,33.”13
ANC 1
> ,
TP 3
unde:
ANC = activul net contabil
TP = total pasiv
Pe lângă activul net contabil, se mai calculează pentru aprecierea solvabilităţii unei firme, alţi doi indicatori, şi anume:
 activul net contabil corectat (ANCC);
 activul net contabil reevaluat (ANR).
ANCC ia în calcul influenţa tuturor factorilor care produc distorsiuni între bilanţul contabil şi bilanţul financiar. ANR
se determină din ANC asupra căruia se efectuează o serie de corecţii ce vizează actualizarea preţurilor şi raportul de schimb.

11 Coşea, M; Nastovici, L – „Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi macroeconomic”, Ed. Lux Libris, Braşov, 1997, p. 51.
12
Niculescu, M – Op. cit., p. 422, 423.
13
Dalotă, M. D.; Dalotă, S. – „Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 207.
54
 Aplicație:

In bilanțul unei societăți comerciale se înregistrează următoarele elemente patrimoniale. Să se calculeze activul net
contabil (ANC):
•Active imobilizate = 58.000 lei;
• Stocuri = 20.000 lei
• Numerar = 12.000 lei
• Capital subscris varsat = 40.000 lei
• Rezerve = 30.000 lei
• Datorii furnizori 20.000 lei

ANC = Active imobilizate (58.000) + Stocuri (20.000) + Numerar (12.000) – Datorii furnizori (20.000) = 70.000 lei

Indicele de bonitate
Riscul de faliment al unei firme poate fi apreciat şi cu ajutorul indicelui de bonitate calculat de instituţiile bancare.
„Indicele de bonitate este un indicator sintetic ce exprimă capacitatea unei firme de a plăti un credit, de a fi solvabilă.” 14
Indicele de bonitate se exprimă printr-o cifră de la 1 la 6. Cu cât valoarea acestuia este mai mică, şi mai apropiată de
1, cu atât firma respectivă se bucură de o credibilitate mai mare, deci prezintă un risc de faliment mai mic. În situaţia în care
indicele de bonitate este mai apropiat de 6, firma analizată are o situaţie critică din toate punctele de vedere, este lipsită de
orice credibilitate şi are un risc de faliment foarte mare.
Se consideră că un indice de bonitate egal cu 1 este greu de realizat de o firmă, dar că un indice de bonitate cuprins
între 1,5 şi 2,5 este caracteristic unui agent economic credibil, cu o situaţie financiară bună şi cu un risc de faliment redus.
Calculul indicelui de bonitate, precum şi modul de acordare a notelor pentru fiecare factor de risc este de regulă secret
şi protejat prin licenţă de către respectiva instituţie bancară.

Metoda ratelor
Ratele de solvabilitate utilizate în aprecierea situaţiilor financiare ale întreprinderilor sunt importante doar dacă sunt
utilizate pentru a face comparaţii cu alte firme din acelaşi sector de activitate sau dacă se analizează în comparaţie cu aceleaşi
rate din trecut. Cele mai folosite rate de solvabilitate sunt:
 rata lichidităţii generale sau rata lichidităţii patrimoniale – reprezintă raportul dintre activele circulante şi
datoriile pe termen scurt, adică arată cât din activele circulante sunt finanţate din resurse pe termen scurt;
AC
Rlichid. gen. =  [1,2; 1,8],
DTS
unde: AC = active circulante
DTS = datorii pe termen scurt
Pentru firmele care au o situaţie financiară bună această rată este supraunitară, ceea ce semnifică existenţa unui fond
de rulment pozitiv, întrucât rata lichidităţii generale este echivalentă cu rata fondului de rulment.
CPERM
RFR = ,
I
unde: I = Imobilizări
CPERM = capital permanent
 rata lichidităţii parţiale sau lichiditatea rapidă – arată capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe
termen scurt din creanţe şi disponibilităţi băneşti; creditorii consideră un nivel acceptabil pentru această rată, valoarea minimă
de 80%.
AC-Stocuri
Rlichid. part =  [0,7; 1]
DTS
 rata lichidităţii imediate sau „testul acid” sau lichiditatea foarte rapidă – evidenţiază capacitatea întreprinderii
de a-şi achita datoriile pe termen scurt din disponibilităţile sale băneşti;
Disponibilit.
Rlich. imediate =  [0,3; 1]
DTS
Dacă această rată este supraunitară, înseamnă că firma respectivă se caracterizează printr-un prost plasament al
fondurilor. Analiza acestei rate trebuie efectuată în dinamică pentru 1,2 sau 3 perioade.
 rata îndatorării sau rata autonomiei financiare sau levierul financiar – arată cât reprezintă datoriile sale pe
termen mediu şi lung faţă de capitalul său propriu; o întreprindere care are o situaţie financiară bună are o valoare subunitară
pentru această rată.
DTLM
Rautonom. fin. = ,
CP

14 Coşea, M; Nastovici, L – Op. cit, p. 53.

55
 unde: DTLM = datorii pe termen mediu şi lung
CP = capital propriu
 rata solvabilităţii patrimoniale arată ponderea capitalului propriu faţă de capitalul permanent;
CP
Sp = ×100  [30%; 100%],
CP+DTLM
unde:
Sp = solvabilitate patrimonială
CP = capital propriu
 rata autonomiei financiare la termen evidenţiază raportul dintre capitalul propriu şi totalul capitalului
împrumutat;
CP
Raft = ×100 ,
DT
unde:
Raft = rata autonomiei financiare la termen;
CP = capital propriu;
DT = datorii totale
Este necesar ca rata autonomiei financiare la termen pentru o întreprindere să fie mai mare decât 100%.
 rata de îndatorare pe termen scurt reprezintă raportul dintre datoriile pe termen scurt pe de o parte şi creanţele
la clienţi şi efectele scontate neajunse la scadenţă, pe de altă parte.
DTS
RÎTS = ,
Clienti+ Efecte scontate neajunse la scadenta
unde:
RÎTS = rata de îndatorare pe termen scurt
DTS = datorii pe termen scurt
 rata cheltuielilor financiare arată ponderea cheltuielilor financiare din cifra de afaceri sau din rezultatul brut al
exploatării.
Dificultatea evaluării riscului de faliment este generată de inexistenţa unui sistem de rate de referinţă. Aprecierea
riscului de faliment prin metoda ratelor este dificilă şi fără semnificaţie, dacă nu se ia în considerare durata şi gradul de
realizare a activelor şi a pasivelor. Pentru a realiza o analiză semnificativă este necesară o comparaţie a ratelor respective cu
cele ale întreprinderilor din acelaşi sector de activitate sau o comparaţie între ratele cronologice realizate de aceeaşi
întreprindere. Aceasta întrucât am fi tentaţi să considerăm că o întreprindere care înregistrează profit are o situaţie financiară
bună.
Deseori însă, întreprinderi ce realizează profit dau totuşi faliment. Aceasta se datorează şi faptului că rezultatul net se
determină şi după deducerea cheltuielilor cu amortismentele şi provizioanele, în timp ce reluările asupra provizioanelor sunt
considerate venituri. Trebuie să avem în vedere că aceste cheltuieli sunt neplătibile, iar aceste venituri sunt neîncasabile, deci
nu reflectă realitatea.

7.2.3.1.2 Analiza funcţională

Analiza funcţională a riscului de faliment foloseşte în analiză următoarele concepte: necesar de fond de rulment
(NFR) şi trezoreria (T).
Activitatea unei întreprinderi necesită nu doar finanţarea utilizărilor stabile, ci şi acoperirea unor nevoi imediate.
Firma cumpără materii prime, obiecte de inventar şi alte stocuri pe care le depozitează şi abia ulterior la va da în producţie sau
vinde. Produsele finite obţinute sunt mai întâi stocate şi abia apoi vândute. Aceste fluxuri de natură materială pot fi sau nu
însoţite imediat de fluxuri monetare.
„Stocurile şi creanţele firmei reprezintă imobilizări temporare care se vor materializa în încasări, dar până atunci ele
trebuie acoperite din alte resurse. Ele formează nevoile de exploatare sau în afara exploatării.
Datoriile faţă de furnizori şi alte datorii nefinanciare se vor materializa în plăţi, dar până atunci ele sunt resurse atrase
temporar, care acoperă nişte utilizări sau nevoi cu acelaşi caracter temporar. Ele alcătuiesc resursele de exploatare sau în
afara exploatării.”15
Diferenţa dintre nevoile şi resursele de exploatare, precum şi cele în afara exploatării, reprezintă necesarul sau
nevoia de fond de rulment. De asemenea, diferenţa dintre resursele şi nevoile de exploatare, precum şi cele în afara
exploatării este definită ca excedent de fond de rulment.
În literatura de specialitate, necesarul de fond de rulment mai este definit ca fiind partea din activele circulante ce
sunt finanţate din resurse durabile, respectiv partea din activele circulante (stocuri şi creanţe), care nu sunt finanţate de datoriile
de exploatare.
Trezoreria netă – reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment.

15
Dalotă, M. D.; Dalotă, S. – „Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 210.
56
 Trezoreria reprezintă ansamblul mijloacelor băneşti de care dispune o firmă la un moment dat şi pe baza cărora se
asigură pe termen scurt echilibrul financiar al întreprinderii respective.
În ceea ce priveşte trezoreria, se urmăreşte optimizarea acesteia, prin aducerea ei cât mai aproape de zero, şi nu aşa
cum am fi tentaţi să credem, maximizarea ei. Atunci când trezoreria este negativă evidenţiază dificultăţi în acoperirea
necesarului de fond de rulment din resursele durabile şi întreprinderea respectivă este nevoită să apeleze la credite bancare, ea
fiind considerată vulnerabilă. Atunci când trezoreria este pozitivă arată că sume importante rămân neutilizate. „Soldul de
trezorerie pozitiv ar putea fi însă semnul unei fragilităţi potenţiale pe termen mediu sau lung. Abundenţa de resurse stabile
semnifică o utilizare insuficient de eficace a acestora, ceea ce în perspectivă medie sau lungă generează dificultăţi în
remunerarea capitalului şi rambursarea împrumuturilor.”16
„Trezoreria reflectă lichidităţile efective, precum şi alte resurse care nu sunt imediat lichide, rămase după acoperirea
nevoilor de investiţii şi de exploatare.”17
Pe baza analizei lichiditate – exigibilitate sunt evidenţiate regulile pentru menţinerea echilibrului financiar al unei
întreprinderi, precum şi riscul de faliment (de insolvabilitate) cu care se vor confrunta acţionarii şi creditorii.
Nu există stabilită mărimea optimă a fondului de rulment, iar aprecierea acestuia se face comparativ cu FR al
întreprinderilor din acelaşi sector de activitate sau se analizează evoluţia sa în timp. Un FR negativ şi o evoluţie defavorabilă a
acestuia constituie, indiscutabil, în marea majoritate a situaţiilor, simptome ale riscului de faliment, consideră G. Vintilă în
lucrarea „Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor”.

7.2.3.2. Metode de analiză a dinamicii riscului de faliment

Analiza dinamicii riscului de faliment permite diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului financiar, stabilit prin
analiza stării. Deci, cele două tipuri de analiză sunt complementare şi trebuie realizate în acelaşi timp. Analiza dinamicii începe
de la determinarea fluxurilor de finanţare, ce decurg din operaţiunile de capital (de investiţii şi de finanţare), evidenţiate în
tabloul de finanţare.
Analiza dinamicii operează cu o serie de noţiuni, precum: excedentul de trezorerie al exploatării, capacitatea de
autofinanţare şi cash-flow-ul. Pe baza acestor noţiuni se calculează o serie de rate, şi anume:
 Rata capacităţii de rambursare – arată perioada exprimată în ani, în care o întreprindere reuşeşte să-şi achite
datoriile, şi ar trebui să aibă o valoare mai mică de 3 sau 4 ani.
DT
Rcapac. ramburs. =
CAF
unde: DT = Datorii totale
CAF = Capacitatea de autofinanţare
 Rata autonomiei financiare – se defineşte ca raport între capacitatea de autofinanţare şi datoriile financiare
stabile, şi în cazul firmelor cu o situaţie financiară stabilă, acest indicator este mai mare ca 2. În situaţia în care această rată este
mai mică decât 1, întreprinderea respectivă se află în pragul unui faliment iminent.
 Excedentul de trezorerie al exploatării – se determină pornind de la excedentul brut de exploatare din care se
scade variaţia necesarului de fond de rulment.
ETE = EBE – NFR
unde: ETE = excedentul de trezorerie al exploatării
EBE = excedentul brut de exploatare
NFR = variaţia necesarului de fond de rulment
Analiştii financiari consideră că valoarea ETE trebuie să acopere cel puţin cheltuielile financiare, iar pentru a fi mai
sigură întreprinderea respectivă de capacitatea sa de rambursare a datoriilor, ar trebui chiar ca ETE să acopere atât cheltuielile
financiare, cât şi impozitul pe profit şi rambursarea anuală a datoriilor.

7.2.3.2.1. Analiza dinamicii riscului de faliment prin metoda fluxurilor

Tabloul de finanţare prezintă un interes deosebit pentru înţelegerea evoluţiei structurii şi lichidităţii întreprinderii.
Acesta permite o analiză dinamică a finanţării întreprinderii şi a echilibrului său financiar. De asemenea, tabloul de finanţare
este o bază de informare pentru determinarea diagnosticului financiar al întreprinderii
În literatura internaţională, tabloul de finanţare este considerat un tablou al resurselor şi alocărilor de resurse, care
explică variaţia patrimoniului întreprinderii în decursul unei perioade.
Analiza dinamică a riscului. Tabloul de finanţare
Pentru elaborarea tabloului de finanţare trebuie parcurse următoarele etape:
1. se întocmeşte bilanţul „mutaţiilor” sau „al mişcărilor”, „al diferenţelor”, făcând diferenţa între două bilanţuri
succesive;
2. se determină mişcările (variaţiile) elementelor patrimoniale şi se stabileşte dacă se degajă resurse sau sunt
necesare resurse;

16
Coşea, M; Nastovici, L – „Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi macro economic”, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997, p. 67.
17
Dalotă, M. D.; Dalotă, S. – „Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 212.
57
 3. se determină CAF, pe baza legăturii existente între contul de rezultate şi tabloul de finanţare;
4. se întocmeşte tabloul de finanţare.
Tabloul de finanţare are două părţi, una de alocări a resurselor, şi o alta de resurse.
Resursele durabile cuprind:
 Capacitatea de autofinanţare;
 Resursele obţinute din vânzarea activelor imobilizate;
 Creşterea capitalurilor proprii (nu se iau în considerare creşterile de capital prin încorporarea de rezerve);
 Creşterea datoriilor financiare (cu excepţia creditelor curente).
Alocările stabile se referă la :
 Dividendele distribuite pentru exerciţiul precedent;
 Activele imobilizate achiziţionate (la valoarea lor brută);
 Rambursarea datoriilor financiare (cu excepţia creditelor curente);
 Reducerea capitalurilor proprii care antrenează diminuarea trezoreriei.
Prima parte a tabloului de finanţare măsoară variaţia FRNG în funcţie de variaţia resurselor stabile şi a alocărilor
stabile. Cea de a doua parte din tabloul de finanţare analizează utilizarea variaţiei fondului de rulment, punând în evidenţă
variaţia necesarului de fond de rulment şi a trezoreriei.

ΔFRNG=ΔNFRE+ΔNFRAE+ΔT

unde: FRNG = fondul de rulment net global

NFRE = necesarul de fond de rulment din exploatare
NFRAE = necesarul de fond de rulment din afara exploatării
T = trezoreria
CAF reprezintă creşterea resurselor reale degajate de întreprindere în activitatea sa curentă. Aceste resurse sunt
destinate menţinerii şi dezvoltării potenţialului economic al întreprinderii.CAF se poate determina prin două metode:

1. Metoda substractivă (deductivă), pe baza EBE (excedent brut de exploatare) din care se deduc celelalte cheltuieli
plătibile ale întreprinderii;

2. Metoda aditivă pe baza rezultatului exerciţiului.

CAF este un indicator care caracterizează situaţia financiară a întreprinderii, precum şi posibilităţile sale de investiţii
şi de creştere economică.
Creşterea FR este dovada îmbunătăţirii structurii financiare a întreprinderii, precum şi a capacităţii sale de a degaja
lichidităţi şi de a-şi îmbunătăţi situaţia trezoreriei.
Reducerea FR este rezultatul unui dezechilibru financiar, adică nevoile permanente sunt acoperite cu resurse pe
termen scurt. Acest dezechilibru dacă este corelat cu creşterea NFR, va duce la un dezechilibru cronic al trezoreriei şi, implicit,
la creşterea riscului de faliment al întreprinderii.

7.2.3.3. Metode de prognoză a riscului de faliment

7.2.3.3.1. Metoda scorurilor

Diagnosticul financiar permite prin intermediul multitudinii de rate de rentabilitate şi de echilibru financiar, să se
evidenţieze punctele tari, precum şi punctele slabe ale întreprinderii analizate. Chiar mai mult, pe baza diagnosticului
financiar se poate evalua şi riscul economic (de exploatare), precum şi riscul financiar, dar nu se poate evalua în totalitatea sa
riscul de faliment. De aceea, numeroşi specialişti, precum şi foarte multe organisme financiare au încercat să determine o
funcţie, pe baza căreia să se poată prognoza riscul de a da faliment o anumită societate. S-a apelat la metoda statistică denumită
analiză discriminant, cu ajutorul căreia s-au analizat caracteristicile financiare ale unor întreprinderi care au dat faliment şi
ale unor întreprinderi profitabile, cu o funcţionare normală. Se determină după aceea cea mai bună combinaţie liniară de rate
care conduce la cea mai clară diferenţiere între cele două tipuri de firme.
Această combinaţie liniară mai este cunoscută şi sub denumirea de funcţie scor, întrucât conduce la o valoare care se
mai numeşte şi scor. Funcţia scor este o funcţie liniară de mai multe variabile (rate), care sunt ponderate cu anumiţi coeficienţi
medii, stabiliţi prin metoda celor mai mici pătrate, pe baza observaţiilor asupra întreprinderilor analizate, şi grupate în cele
două tipuri. Funcţia scor se notează de regulă cu litera Z, şi se scrie, în general, sub forma :
Z  a1R1  a2R 2    anRn , unde: ai = coeficienţi de ponderare, Ri = rate de rentabilitate.
Ratele de rentabilitate utilizate în cadrul unei funcţii scor trebuie să fie independente între ele, pentru că în caz contrar
ar conduce la înregistrarea în funcţia scor a unor influenţe repetate ale aceluiaşi fenomen.
Pe baza scorului obţinut se apreciază probabilitatea ca firma analizată să dea faliment în următorii ani. O firmă este
performantă, şi are deci un risc de faliment minim dacă scorul său are o valoare ridicată, şi invers o întreprindere este
neperformantă şi are un risc de faliment cu atât mai mare cu cât scorul său este mai mic. Altfel spus, o firmă are un risc de
faliment mai mic cu cât scorul obţinut este mai mare.
58
 Funcţiile scor tradiţionale au fost îmbunătăţite combinând mai multe scoruri de referinţă. Testele efectuate au arătat
că o combinare a scorurilor permite reducerea biais-urilor proprii fiecăruia dintre ele. Altfel spus, o funcţie scor obţinută din
combinarea mai multor funcţii scor va avea un biais mai mic decât cele ale funcţiilor scor combinate.
Pentru o mai bună utilizare a funcţiilor scor se face apel la sisteme expert ce conţin anumite filtre contabile ce permit
detectarea veridicităţii datelor contabile prezentate de agentul economic la unitatea bancară de la care solicită creditul.
În cazul modelului Altman, cele cinci rate contabile sunt multiplicate cu un coeficient pozitiv, în timp ce în modelul
Băncii Centrale Franceze, ratele contabile sunt multiplicate cu coeficienţi diferiţi, atât pozitivi, cât şi negativi. Ratele contabile
cu semn pozitiv cresc scorul Z şi deci diminuează riscul de faliment, iar cele cu semn negativ cresc riscul de faliment al firmei
respective.
Dintre cele mai cunoscute funcţii scor sunt: modelul Altman, modelul Conan şi Holder şi modelul Centralei
Bilanţurilor, din cadrul Băncii Centrale Franceze care prezice riscul de faliment al întreprinderilor franceze, pe baza unei
funcţii scor cu 8 variabile, care sunt rate de rentabilitate economică şi financiară.
Pentru a putea prognoza riscul de a da faliment în cazul întreprinderilor româneşti este necesară elaborarea unor
funcţii scor adaptate la realităţile societăţilor din ţara noastră. Mereuţă, C, în lucrarea „Analiza diagnostic a societăţilor
comerciale în economia de tranziţie”, apreciază că „modelul Conan - Holder plasează în zona riscului maxim mai toate
societăţile, iar modelul Centralei Bilanţurilor a Băncii Franţei – în zona riscului minim. Aplicate însă unor întreprinderi din
Franţa, rezultatele au fost convergente.
Valoarea funcţiei scor nu trebuie absolutizată, ci trebuie urmărită evoluţia scorului pe o perioadă de mai multe
exerciţii financiare, precum şi în comparaţie cu firmele din acelaşi sector de activitate. Funcţia scor permite prognoza riscului
de faliment, dar analiza trebuie completată şi cu metode clasice de analiză financiară.
Comparativ cu analiza discriminant, regresia logistică prezintă matematic mai multe avantaje, întrucât permite
aprecierea puterii discriminante a fiecărei rate contabile şi nici nu elimină ratele contabile corelate.
În prezent, rata de creştere a cifrei de afaceri şi rata marjei nete (rezultat net raportat la cifra de afaceri) sunt indicatorii
cei mai utilizaţi pentru aprecierea situaţiei financiare a unei firme, precum şi pentru ierarhizarea întreprinderilor din acelaşi
sector de activitate. Aceste rate sunt avute în vedere de manageri atunci când apreciază performanţele firmelor lor din anii
precedenţi, precum şi atunci când îşi stabilesc obiectivele pentru exerciţiile financiar – contabile viitoare. O nouă orientare a
analiştilor financiari este cea care pune în discuţie actuala hegemonie a ratei marjei nete, şi care consideră că în viitor se va
folosi, probabil, mult mai mult rata rentabilităţii capitalului investit. Prin aceasta se înţelege raportul dintre rezultatul generat
de activitatea respectivă şi capitalul utilizat.
În trecut băncile erau interesate în primul rând de solvabilitatea debitorilor, şi abia apoi de lichiditatea lor. Lichiditatea
se aprecia cu ajutorul a doi indicatori, şi anume: activul net, ca o primă măsură a valorii întreprinderii, în cazul în care aceasta
ar fi fost lichidată, şi apoi prin fondul de rulment, ca indicator al lichidităţii relative. Ca urmare a creşterii importanţei creditelor
acordate de bănci (credite pentru investiţii, credite revolving etc.), organismele de credit au început să fie interesate alături de
solvabilitate şi lichiditate, şi de profitabilitatea firmelor respective.
Iniţial, s-a considerat ca fiind importantă rata îndatorării, prin aceasta înţelegându-se raportul dintre datoriile pe
termen mediu şi lung şi capitalul propriu, sau marja brută de autofinanţare. De asemenea, se analiza capacitatea de îndatorare a
unei întreprinderi, prin analiza dinamică a fluxurilor de trezorerie. Ultima concepţie a analiştilor financiari, care încă nu s-a
conturat perfect este cea potrivit căreia rambursarea creditelor contractate de o întreprindere depinde mai puţin de
solvabilitatea sa, şi mai mult de rentabilitatea actuală şi viitoare a activităţii sale. Altfel spus, situaţia financiară a unei
întreprinderi este mai puţin importantă decât puterea sa de a atrage noi acţionari ca urmare a capacităţii sale de a crea o valoare
mai mare decât dobânda bancară.
De asemenea, Modigliani şi Miller, consideră că sistemul fiscal, precum şi modul de finanţare nu sunt determinante
pentru valoarea unei activităţi, ci ea depinde de riscul şi mărimea fluxurilor monetare pe care le poate genera în viitor. Altfel
spus, doar politica de investiţii creează nou-valoare, în timp ce politica financiară reprezintă doar o modalitate de repartizare
între diferite categorii de investitori a riscului pe care-l implică rentabilitatea investiţiilor.
Dacă în trecut analiştii financiari şi băncile puneau accentul pe istoricul firmei, pe pasivul său bilanţier, astăzi se
acordă o mai mare importanţă activului bilanţier, întrucât se are în vedere o abordare prospectivă pentru identificarea surselor
care pot crea valoare. În acest nou context, rata marjei nete este cu siguranţă, un indicator mai util decât conceptul de activ net
sau fond de rulment, dar mai puţin pertinent decât rata rentabilităţii capitalurilor investite.
În concepţia tradiţionalistă centrată pe situaţia debitorului şi pe analiza solvabilităţii acestuia, punctul mort financiar
reprezenta primul obiectiv de atins, iar marja netă un indicator cheie pentru situaţia financiară a firmei. Prin punct mort se
înţelege cifra de afaceri minimă pe care trebuie să o realizeze o întreprindere pentru a-şi putea acoperi cheltuielile, sau rata
rentabilităţii minime pe care trebuie să o obţină o firmă.
În schimb, în concepţia modernă axată pe situaţia acţionarilor firmei analizate, accentul este pus pe rentabilitatea
capitalurilor investite care condiţionează poziţia întreprinderii faţă de punctul mort.
Sintetizând, putem spune că riscul de faliment interesează atât pe investitori, cât şi pe managerii întreprinderilor.
Riscul de faliment reprezintă probabilitatea ca o întreprindere să înregistreze pierderi, şi să nu-şi poată onora obligaţiile
scadente către creditorii săi, adică să fie insolvabilă. ˝Riscul de faliment este legat de starea de dificultate a firmei, considerată
ca fiind o situaţie permanentă de criză financiară. Din punct de vedere juridic, o firmă se consideră a fi în dificultate atunci
când se află în stare de încetare de plăţi, neputând face faţă datoriilor exigibile, legea prevăzând în acest caz, reorganizarea sau
lichidarea firmei.˝

59
 Majoritatea organismelor financiare sunt interesate să determine o funcţie pe baza căreia să prognozeze riscul de
faliment al unei firme, pornind de la o serie de rate, şi de la indicatorii financiari – contabili, ce caracterizează starea de
sănătate a unei societăţi.

60
 7.3. STUDII DE CAZ

7. 3.4. Analiza rentabilităţii

Analiza rentabilitatii financiare

Nr. perioada de analiza
crt. SPECIFICAŢIE UM n-2 n-1 n Formula
1 Profit net lei -11,330,891 -618,891 3,687,980 Pn
2 Capital propriu lei 15,819,349 15,200,461 32,406,890 Cp
Rata rentabilităţii
3 financiare % -72% -4% 11% Rrf=Pn/Cp
Indicele de
creştere cu baza
4 în lanţ % 6% -280% IcRrf=Rrfn/Rrfo
Variaţia % -303% -222% dvRrf=(Rrfn-
5 indicatorului Rrfo)/Rrfo
Valoare
6 orientativă % 25% 25% 25% Std
Rata medie a
7 dobânzii % 38.10% 57.20% 45.00% rd

61
Analiza rentabilitatii financiare

25% 25% 25%

40% 11%

20%

0%
Rata rentabilitatii financiare
procente

-4%
-20%

-40%
-72%
-60%
Valoare orientativa
-80%
n-2 n-1 n

perioada de analiza

62
7.3.5. Analiza Riscurilor. Analiza riscului de exploatare
Perioada de analiză
Nr.
crt. SPECIFICAŢIE UM n-2 n-1 n Formula
1 Cifra de afaceri lei 24,066,501 32,895,931 42,283,719 CA
Venituri din
2 exploatare lei 24,066,501 32,895,931 42,283,719 Ve
Cheltuieli din
3 exploatare lei 32,479,678 32,946,348 39,410,287 Che
4 Rezultatul exploatării lei -8,413,177 -50,417 2,873,432 Re=Ve-Che
5 Cheltuieli variabile lei 27,607,726 28,004,396 33,498,744 Chv
6 Cheltuieli fixe lei 4,871,952 4,941,952 5,911,543 Chf
Marja costurilor
7 variabile lei -3,601,225 4,891,535 8,784,975 Mcv=CA-Chv
Rata marjei costurilor
8 variabile % -15% 14.87% 20.78% Rmcv=Mcv/CA
Pragul de
rentabilitate
(Cifra de afaceri
9 critică) lei -32,479,680 33,234,377 28,448,234 CAcritică=Chf/Rmcv
10 Marja de siguranţă lei 56,546,181 -338,446 13,835,485 Ms=CA-CAcritică
Is%=(Ms/CAcritică) *
11 Intervalul de siguranță % -174% -1% 49% 100
12 Momentul realizării zile -493 369 246
pragului Pm=(CAcritică/CA)*365
13 Coef. de elast. 0.42 -97.19 3.06 e=CA/(CA-CAcritică)

63
Analiza riscului de faliment. Riscul de faliment prin modelul Altman
Perioadă de analiză
Nr.
crt. SPECIFICAŢIE UM n-2 n-1 n Formula
1 Total Activ lei 33,324,333 33,733,151 52,020,467 TA
2 Cifra de afaceri lei 24,066,501 32,895,931 42,283,719 CA
3 Rezerve lei 81,055 81,058 265,461 Rezerve
Fond de rulment
4 net global lei -3,146,570 2,409,798 5,752,871 FRNG
5 Capital propriu lei 15,819,349 15,200,461 32,406,890 CP
6 Datorii totale lei 14,063,709 14,775,748 15,409,229 DT
Rezultatul brut al
7 exploatarii lei -8,413,177 -50,417 2,873,432 RBE
8 R1- - -0.25 0.00 0.06 RBE/TA
9 R2- - 0.00 0.00 0.01 Rezerve/TA
10 R3- - -0.09 0.07 0.11 FRNG/TA
11 R4- - 0.72 0.97 0.81 CA/TA
12 R5- - 1.12 1.03 2.10 CP/DT
13 Z = - 0.39 1.57 2.33 Z=3,3R1+1,4R2+1,
2R3+0,9R4+0,6R5

64
 Aprecierea riscului pe baza modelului Altman
Intervalul Z Apreciere
Z < 1,8 faliment iminent
1,8 > Z > 2,675 zonă de incertitudine
Z > 2,675 non-faliment

Riscul de faliment prin metoda Conan si Hoder

Nr. Perioadă de analiză

crt. SPECIFICAŢIE UM n-2 n-1 n Formula
1 Active circulante lei 13,517,417 14,645,810 19,814,682 AC
2 Stocuri lei 4,568,848 7,901,519 10,770,417 Stocuri
Rezutatul brut al lei
3 exploatarii -8,413,177 -50,417 2,873,432 RBE
4 Datorii totale lei 14,063,709 14,775,748 15,409,229 DT
Capital lei
5 permanent 16,614,272 21,414,631 37,785,295 CPERM
6 Total Active lei 33,324,333 33,733,151 52,020,467 TA
Cheltuieli lei
7 financiare 3,610,743 1,409,494 1,442,384 Ch. financiare

65
8 Cifra de afaceri lei 24,066,501 32,895,931 42,283,719 CA
Cheltuieli de lei
9 personal 4,000,761 4,220,095 3,362,558 Ch.personal
10 R1- - -0.60 0.00 0.19 RBE/DT
11 R2- - 0.50 0.63 0.73 CPERM/TA
12 R3- - 0.27 0.20 0.17 (AC-Stocuri)/TA
13 R4- - 0.15 0.04 0.03 Ch. Fin/CA
14 R5- - 0.17 0.12 0.08 Ch. Pers / CA
15 Z= - -0.14 0.12 0.20 Z= 0,24R1+0,22R2+0,16R3-
0,87R4-0,1R5

Aprecierea riscului pe baza modelului Conan și Holder

Intervalul Z Riscul de faliment %

Z >0.16 < 10 – situație foarte bună
0.1 < Z < 0.16 10 ÷30 – bună
0.04 < Z < 0.1 30 ÷ 65 - alertă
-0.05 < Z < 0.04 65 ÷ 90 - pericol
Z < - 0.05 > 90 – eșec

66
7.3.6. Analiza bonitatii intreprinderii. Analiza lichiditatii intreprinderii
Lichiditatea generală
Nr. Perioadă de analiză
crt. SPECIFICAŢIE UM n-2 n-1 n Formula
1 Active circulante lei 13,517,417 14,645,810 19,814,682 AC
Datorii pe termen
2 scurt lei 13,268,786 8,561,578 10,030,825 DTS
Lichiditatea
3 generala - 1.02 1.71 1.98 Lgen=Ac/Dts
Variaţia dvLg=(Lgn-
4 indicatorului % 68% 15% Lgo)/Lgo
Valoare minim
5 acceptabilă - 1.20 1.20 1.20 Min
Valoare maxim
6 acceptabilă - 1.80 1.80 1.80 Max

67
Lichiditatea rapidă
Nr. Perioadă de analiză
crt. SPECIFICAŢIE UM n-2 n-1 n Formula
1 Active circulante lei 13,517,417 14,645,810 19,814,682 AC
2 Stocuri lei 4,568,848 7,901,519 10,770,417 Stocuri
Datorii pe termen
3 scurt lei 13,268,786 8,561,578 10,030,825 Dts
Lichiditatea Lr=(AC-
4 rapidă - 0.67 0.79 0.90 Stocuri)/DTS
Variaţia DvLr =(Lrn-
5 indicatorului % 17% 14% Lro)/Lro
Valoare minim
6 acceptabilă - 0.70 0.70 0.70 Min
Valoare maxim
7 acceptabilă - 1.00 1.00 1.00 Max

68
Analiza lichiditatii generale

2.50
1.98
2.00 1.80 1.80 1.80
Lichiditatea
1.71 generala
1.50
1.20 1.20 1.20
Minim acceptat

1.00
Maxim acceptat
1.02
0.50

0.00
n-2 n-1 n

perioada de analiza

69
Analiza lichiditatii rapide

1.20
1.00 1.00 1.00
1.00
0.79 0.90
0.80 Lichiditatea
rapida
0.7 0.7 0.7
0.60 Minim acceptat
0.67
0.40 Maxim acceptat

0.20

0.00
n-2 n-1 n

perioada de analiza

70
 Lichiditatea imediată

Nr. Perioadă de analiză

crt. SPECIFICAŢIE UM n-2 n-1 n Formula
Disponibilităţi şi
1 plasamente lei 1,385,090 523,774 773,428 Disp
Datorii pe termen
2 scurt lei 13,268,786 8,561,578 10,030,825 DTS
Lichiditatea
3 imediată - 0.10 0.06 0.08 Li=Disp/DTS
Variaţia dvLi=(Lin-
4 indicatorului % -41% 26% Lio)/Lio
Valoare minim
5 acceptabilă - 0.3 0.3 0.3 Min
Valoare maxim
6 acceptabilă - 1.0 1.0 1.0 Max

71
Analiza lichiditatii imediate

1.20

1.00 1 1 1

0.80
Lichiditatea imediata

0.60
Minim acceptat
0.40
0.3 0.3 0.3 Maxim acceptat
0.20
0.10 0.08
0.06
0.00
n-2 n-1 n

perioada de analiza

72
 Analiza solvabilitatii intreprinderii Indicele si raportul de solvabilitate generală
Indicele si raportul de solvabilitate generala

4.00

3.50
3.38
3.00

2.50 Indicele general de

2.37 2.28 solvabilitate
2.00
1.66 1.66 1.66 Minim acceptat
1.50

1.00

0.50

0.00
n-2 n-1 n

perioada de analiza

73
Analiza solvabilității patrimoniale

Nr. Perioadă de analiză

crt. SPECIFICAŢIE UM n-2 n-1 n Formula
1 Capital mii lei -8,160,622 -867,757 7,020,575 CP
permanent
2 Datorii pe term. mii lei 14,063,709 14,775,748 15,409,229 DTLM
Lung si mediu
3 Rata solvabilitatii % -138% -6% 31% Sp=CP/(CP+DTLM)*100
petrimoniale
4 Valoare minim % 30% 30% 30% Min
acceptabilă
5 Valoare maxim Max
acceptata % 100% 100% 100%

74
Analiza solvabilitatii patrimoniale

150%
Rata solvabilitatii
100% 100% 100% 100% patrimoniale

50%
31%
Valoare minim
30% 30% 30%
acceptata
0% -6%
n-2 n-1 n
-50% Valoare maxim
acceptata
-100%

-138%
-150%

-200%
perioada de analiza

75
76