Curs 2020 Gestiunea Financiara A Firmei

GESTIUNEA FINANCIARĂ A
FIRMEI
ANUL II
2020
CUPRINS
Cap.I – Conceptul şi funcţiile Gestiunii financiare a întreprinderii..................3

1.1. Conceptul privind Gestiunea financiară a întreprinderii....................................3
1.2. Funcţiile Gestiunii financiare a întreprinderii....................................................3
1.3. Conceptul de mecanism, flux şi ciclu financiar.................................................5
1.4. Formarea fondurilor întreprinderii.....................................................................5
1.5. Structura financiară şi politica financiară a unei firme......................................7
Cap.II. – Sursele de finanţare................................................................................8

2.1. Sursele de finanţare pe termen lung...................................................................8
2.2. Sursele de finanţare pe termen scurt................................................................12
2.3 Costul capitalurilor............................................................................................16
Cap.III. – Investiţiile.............................................................................................24
3.1. Durata de recuperare a investiţiei.....................................................................24
3.2. Valoarea actualizată netă (VAN).....................................................................26
3.3. Indicele de rentabilitate (IR).............................................................................29
3.4. Rata rentabilităţii interne (RIR).......................................................................30
Cap.IV – Amortizarea mijloacelor fixe...............................................................37

4.1. Amortizarea liniară...........................................................................................38
4.2. Amortizarea degresivă.....................................................................................39
4.3. Sistemul de amortizare accelerat......................................................................40
4.4. Amortizarea pe unitatea de produs ..................................................................41
Cap.V – Gestiunea activelor circulante..............................................................43

5.1 Metoda analitică de dimensionare a stocurilor..................................................45
5.2. Metoda pe elemente de dimensionare a stocurilor...........................................48
5.3. Metoda mixtă de dimensionare a stocurilor....................................................49
5.4. Metoda sintetică (globală) e dimensionare a stocurilor...................................49
Cap.VI. – Analiza situaţiei financiare a întreprinderii în vederea

stabilirii strategiei financiare..............................................................................54
6.1. Analiza situaţiei financiare a întreprinderii pe baza informaţiilor
oferite de bilanţul financiar şi funcţional...............................................................54
6.2. Indicatorii echilibrului financiar al firmei........................................................57
6.3. Analiza situaţiei economico-financiare pe baza contului de
profit şi pierderi......................................................................................................65
Bibliografie.............................................................................................................73
2
CAPITOLUL I
CONCEPTUL ŞI FUNCŢIILE GESTIUNII FINANCIARE
A ÎNTREPRINDERII
1.1. Conceptul privind Gestiunea financiară a
întreprinderii
Finanţele publice reprezintă ansamblul raporturilor exprimate în

formă bănească care iau naştere în cadrul procesului de constituire,
repartizare şi utilizare a fondurilor financiare necesare statului pentru
îndeplinirea funcţiilor sale. Spre deosebire de finanţele publice, finanţele
firmei reprezintă aceleaşi raporturi exprimate în formă bănească care apar în
cadrul procesului de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor
financiare, dar la nivelul întreprinderilor, organismelor financiar-bancare şi
a societăţilor de asigurare.
Gestiunea financiară a întreprinderii „se referă la ansamblul de
agenţi economici care realizează gestiunea patrimoniilor individuale în
vederea maximizării valorii de piaţă a acestora, a creşterii averii acţionarilor
lor.“1
Gestiunea financiară a întreprinderii este o ştiinţă financiară care
analizează mecanismele şi metodele de constituire, repartizare şi utilizare a
fondurilor financiare în vederea eficientizării activităţii firmei respective şi
pentru obţinerea unor profituri cât mai mari. Gestiunea financiară a
întreprinderii prezintă o serie de particularităţi specifice în cazul regiilor
autonome, a societăţilor comerciale, cooperativelor şi asociaţiilor
cooperatiste, societăţilor mixte deoarece modalităţile de formare, repartizare
şi utilizare a fondurilor diferă în funcţie de forma de proprietate a
întreprinderii.
1.2. Funcţiile Gestiunii financiare a întreprinderii
La fel ca toate celelalte subsisteme financiare, Gestiunea financiară

a întreprinderii îndeplineşte două mari funcţii, şi anume:
- funcţia de repartiţie;
- funcţia de control.
11
Stancu, I. - „Gestiunea financiară“, Ed. Economică, Bucureşti, 1994, p. 25.
3
1.2.1. Funcţia de repartiţie a Gestiunii financiare a
întreprinderii
În general, prin funcţia de repartiţie a Gestiunii financiare a
întreprinderii se înţelege formarea, repartizarea şi utilizarea capitalurilor în
vederea realizării obiectivelor întreprinderii. Funcţia de repartiţie se
concretizează în constituirea, repartizarea şi utilizarea capitalurilor proprii şi
împrumutate, în repartizarea profitului, rambursarea creditelor şi achitarea
obligaţiilor.
1.2.2. Funcţia de control a Gestiunii financiare a întreprinderii

Funcţia de control are două laturi:
- o latură de constatare;
- o latură de corecţie.
Adochiţei, M. în lucrarea „Finanţele întreprinderii“, Ed. Sylvi,
Bucureşti, 2000, la p. 16, consideră că: „funcţia de control nu trebuie să se
rezume doar la latura constatativă, de fotografiere a fenomenelor, rolul
acesteia fiind, în special, de a interveni cu acţiuni corective, care să
contribuie la optimizarea activităţii.“
Gestiunea financiară a întreprinderii îşi poate exercita funcţia
de control doar dacă există un anumit cadru organizatoric şi măsuri care să
prevină apariţia abaterilor şi care să conducă la utilizarea raţională a
capitalului şi la respectarea legislaţiei economice, fiscale şi financiare.
Funcţia de control a finanţelor întreprinderii trebuie să urmărească încasarea
la timp a creanţelor firmei şi achitarea obligaţiilor, dar şi utilizarea raţională
şi eficientă a capitalului.
În funcţie de momentul în care este efectuat, controlul poate fi:
- preventiv;
- concomitent;
- postoperativ.
Funcţia de control poate fi exercitată de către:
- contabilul şef;
- serviciul de control financiar intern (C.F.I.);
- cenzori;
- revizori;
- alte organe autorizate prin statutul firmei respective;
- organele financiare centrale şi locale (Garda Financiară,
D.G.F.P.C.F.S. judeţene) care verifică îndeosebi modul de stabilire şi
achitarea la timp a taxelor şi impozitelor, precum şi respectarea legislaţiei
economice, financiare şi fiscale în vigoare.
Funcţia de control urmăreşte în general respectarea legislaţiei
financiar-contabile şi fiscale, utilizarea eficientă a capitalului, prevenirea şi
4
recuperarea pagubelor, precum şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi de
producerea acestora.
1.3. Conceptul de mecanism, flux şi ciclu financiar
Mecanismul financiar reprezintă ansamblul metodelor, pârghiilor,

tehnicilor, instrumentelor şi procedurilor de formare şi utilizare eficientă a
capitalurilor.
„Cantităţile de bunuri sau monedă transferate într-o anumită
perioadă între agenţii economici“5 poartă denumirea de flux.
În funcţie de natura lor, fluxurile pot fi:
1. fluxuri reale sau fizice;
2. fluxuri financiare.
La rândul lor, fluxurile financiare pot fi:
a) fluxuri financiare de contrapartidă – presupun schimbarea
imediată a unui activ real cu monedă şi invers. De exemplu, cumpărarea
unei mărfi cu plata imediată în numerar.
b) fluxuri financiare decalate – au loc atunci când fluxurilor reale
nu le corespund imediat nişte fluxuri financiare. De exemplu, în cazul
creditului acordat clienţilor, creanţa şi datoria stingându-se la o scadenţă
viitoare.
c) fluxurile financiare multiple – apar atunci când firma decide să-
şi cedeze creanţa unui terţ, în vederea obţinerii de lichidităţi înainte de
scadenţa creanţei. De exemplu, scontarea şi factoringul.
d) fluxurile financiare autonome – apar din operaţiuni ce au ca
obiect acordarea sau primirea de împrumuturi.
Ciclul financiar cuprinde ansamblul operaţiunilor ce se derulează
între momentul transformării monedei în bunuri şi servicii până în
momentul recuperării acesteia. O firmă trebuie să desfăşoare o activitate din
care să rezulte nu doar recuperarea sumelor investite iniţial, ci şi a unui
surplus monetar care reprezintă profitul, un element absolut necesar pentru
continuarea şi creşterea activităţii.
1.4. Formarea fondurilor întreprinderii
Fondurile unei firme se pot constitui prin mai multe metode, şi

anume:
1. metoda aportului în numerar sau în natură;
2. metoda autofinanţării;
55
Adochiţei, M., - Op. cit., p. 21.
5
3. metoda creditării;
4. metoda finanţării bugetare.
1. Metoda aportului în numerar şi în natură – se aplică atât la

constituirea unei firme, cât şi cu ocazia majorării capitalului; această
metodă dă naştere la fondurile proprii.
2. Metoda autofinanţării – constă în reţinerea unei părţi din
profitul obţinut în vederea realizării de investiţii necesare ciclului de
exploatare; şi această metodă dă naştere tot la fonduri proprii.
3. Metoda apelării la credite – este o metodă prin care se
constituie fondurile împrumutate, care au un caracter restituibil şi sunt
purtătoare de dobânzi. Un rol important în procurarea fondurilor
împrumutate ale firmei îl joacă obligaţiunile (titluri de credit).
Firmele apelează deseori la credite, dar trebuie să aibă în vedere
raportul dintre capitalul propriu şi datoriile pe termen mediu şi lung, adică
levierul financiar, astfel încât să nu le fie afectată autonomia financiară.
Levierul financiar exprimă incidenţa îndatorării firmei asupra
rentabilităţii capitalului propriu. Pentru ca o firmă care apelează la credite,
să-şi sporească rentabilitatea financiară, trebuie ca rentabilitatea economică
să fie superioară ratei dobânzii plătite la creditul angajat. În caz contrar,
dacă rata dobânzii plătite este mai mare decât rata rentabilităţii economice,
rezultatul obţinut se micşorează, ceea ce conduce la reducerea rentabilităţii
capitalurilor proprii, adică a rentabilităţii financiare, care devine astfel
inferioară rentabilităţii economice. În această situaţie se spune că
îndatorarea are un efect de „măciucă“, întrucât determină scăderea
rentabilităţii financiare. 6 Astfel, efectul de levier financiar stă la baza
deciziei de finanţare a activităţii oricărei firme.
4. Metoda finanţării bugetare – se utilizează doar în cadrul regiilor
autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat; la înfiinţarea acestora
statul le dotează cu active, iar pe parcurs pot beneficia de subvenţii şi
alocaţii. „De unele subvenţii de la buget pot beneficia şi alte unităţi decât
cele de stat, dar într-o măsură mai redusă şi numai în situaţii excepţionale
stipulate de cadrul legislativ.
Intervenţia statului în economie prin alocaţii, subvenţii şi alte
pârghii trebuie să urmărească stimularea producţiei în perioade de criză,
împiedicarea creşterii preţurilor, menţinerea puterii de cumpărare a monedei
în cazuri de inflaţie, în vederea asigurării unei mai bune distribuiri a
venitului naţional.“7
66
Stancu, I., - „Finanţe“, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 375.
77
6
1.5. Structura financiară şi politica financiară a unei firme
Structura financiară a firmei evidenţiază ponderea capitalurilor

proprii şi a celor împrumutate în totalul capitalurilor sau raportul existent
între resursele financiare pe termen scurt şi cele pe termen mediu şi lung.
Structura financiară a întreprinderii determină efectul de levier
financiar, adică incidenţa împrumuturilor asupra rentabilităţii fondurilor
proprii, precum şi gradul de autonomie financiară a firmei.
Alegerea managerilor în ceea ce priveşte structura financiară a unei
firme se referă la stabilirea raportului optim între capitalul permanent şi
resursele financiare pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea ponderii
optime a fiecărei componente din cadrul capitalului permanent (capital
propriu + datorii pe termen lung) faţă de totalul pasivului bilanţier, astfel
încât în final să conducă la maximizarea rentabilităţii, profitului şi a valorii
întreprinderii respective.
Politica financiară este o componentă de bază a politicii generale a
întreprinderii. Politica financiară „are misiunea de a rezolva aspecte legate
de metodele de procurare a fondurilor, stabilirea pe destinaţii raţionale şi
folosirea eficientă a acestora, asigurarea echilibrului financiar, fixarea
preţurilor, reducerea costurilor capitalului, etc.“8
Deciziile de politică financiară se iau pornind de la structura
financiară a firmei şi având în vedere obiectivele sale.
„O decizie fundamentală de politică financiară se referă la alegerea
mijloacelor de finanţare care constă în determinarea, pe de o parte a
volumului finanţării externe în comparaţie cu finanţarea internă iar pe de
altă parte în alegerea compoziţiei finanţării externe: capital propriu sau
împrumuturi.“9
88
99
Adochiţei, M., - Op. cit., p.34.
7
CAPITOLUL II
SURSELE DE FINANŢARE
Sursele de finanţare ale unei întreprinderi pot fi:

1. surse de finanţare pe termen lung, care la rândul lor se
împart în următoarele categorii:
a) capitaluri proprii – se formează din surse interne şi surse
externe ale întreprinderii. Sursele externe ale firmei se referă la contribuţia
asociaţiilor sau acţionarilor, contribuţia statului şi a unor organisme
specializate, iar sursele interne se referă la acele resurse proprii ale firmei
rezultate din capacitatea sa de autofinanţare.
b) datorii pe termen lung > 1 an (capitaluri împrumutate pe termen
lung)
c) leasingul – operaţia de închiriere a unor utilaje, imobile sau
echipamente industriale care aparţin unor bănci sau societăţi financiare
pentru a satisface necesităţile chiriaşilor, dar în final bunurile respective vor
fi cumpărate de către chiriaş la un preţ stabilit iniţial.
2) surse de finanţare pe termen scurt:
a) mobilizarea creanţelor prin factoring sau scontare
b) creditele de trezorerie.
2.1. SURSELE DE FINANŢARE PE TERMEN LUNG

2.1.a. Capitalurile proprii
2.1.a.1. Sursele externe de formare a capitalurilor proprii
A) aportul acţionarilor sau asociaţilor la înfiinţarea unei firme sub

forma capitalului social. Fiecare dintre aceştia primeşte în schimbul
aportului său la capitalul social un anumit număr de părţi sociale sau
acţiuni, proporţional cu contribuţia sa, iar acestea îi dau dreptul la o parte
din capitalul întreprinderii.
Acţiunea reprezintă un titlu de proprietate care conferă posesorului
ei calitatea de asociat sau de acţionar în baza căreia deţinătorul unei acţiuni
are dreptul la o parte proporţională din profitul distribuit de firmă sub formă
de dividend.
Deţinătorii acţiunilor le pot vinde la bursa de valori dacă firma
respectivă este cotată la bursă sau pe o piaţă secundară dacă firma nu este
cotată la bursa de valori. Cursul unei acţiuni poate fi mai mare sau mai mic
decât valoarea sa nominală, în funcţie de rezultatele firmei respective.
8
Acţiunile nu aduc venituri certe, iar deţinătorilor de acţiuni comune nu li se
garantează dividende întrucât acestea vor fi distribuite doar dacă firma va
realiza profit.
Pe parcursul activităţii sale, o firmă poate emite noi acţiuni în
vederea majorării capitalului. Aceste noi acţiuni conferă noilor acţionari
aceleaşi drepturi ca şi cele vechi. Însă, acţionarii iniţiali au un drept
preferenţial de a subscrie noile acţiuni.
Preţul de emisiune al noilor acţiuni este mai mic decât cursul la
bursă al acţiunilor, astfel încât acestea să fie atractive pentru cei care doresc
să-şi plaseze capitalul. Dacă preţul de emisiune al noilor acţiuni ar fi egal
sau mai mare decât cursul lor bursier, atunci potenţialii investitori şi-ar
putea achiziţiona acţiuni de la bursă sau de pe piaţa secundară, la un preţ
mai mic şi ar obţine astfel un câştig, iar noile acţiuni nu ar mai fi atractive.
Majorarea capitalului unei firme se poate realiza, nu doar prin
emiterea de noi acţiuni, ci şi prin:
- aporturi noi în numerar şi natură;
- încorporarea rezervelor;
- fuziune şi absorbţie.
Dintre acestea doar majorarea capitalului prin noi aporturi în
numerar reprezintă o modalitate de finanţare directă prin care firma îşi poate
procura noi lichidităţi. Astfel, această modalitate de finanţare directă se
poate realiza sub două forme, şi anume:
- aport nou în numerar realizat de către vechii acţionari; este dificil
de realizat întrucât trebuie ca toţi vechii acţionari să consimtă în legătură cu
majorarea contribuţiei lor la capitalul social;
- emiterea de noi acţiuni care pot fi subscrise atât de către vechii
acţionari cât şi de alţi noi acţionari.
Dreptul preferenţial de subscriere permite vechilor acţionari să
cumpere acţiuni noi la preţul de emisiune, dar numai într-un număr
proporţional cu cele pe care le deţin. Potenţialii investitori care doresc să
cumpere acţiuni noi, vor trebui să achiziţioneze mai întâi de la vechii
acţionari neinteresaţi de noile acţiuni, un anumit număr de drepturi de
subscriere şi abia apoi va putea să cumpere noi acţiuni la preţul de emisiune.
Astfel, acţionarii vechi fie cumpără numărul corespunzător de acţiuni noi,
fie pot opta pentru vânzarea drepturilor de subscriere pe care le deţin astfel
încât nu vor pierde nimic din cauza faptului că se reduce valoarea nominală
nouă a acţiunilor, dar nici nu vor câştiga nimic în plus din această
operaţiune.
Majorarea capitalului prin emiterea de noi acţiuni conduce la
apariţia de noi acţionari în cadrul firmei, împreună cu care acţionarii vechi
9
vor trebui să-şi împartă profitul obţinut şi puterea, ceea ce poartă numele de
„diluarea profitului“ şi „diluarea puterii“. 10
Majorarea capitalului se poate realiza şi prin încorporarea
rezervelor, dar astfel nu apar fluxuri financiare noi şi nici resurse financiare
noi. În urma deciziei de încorporare a rezervelor în capitalul social, firma
respectivă poate opta pentru una din următoarele două variante:
- emite acţiuni noi pe care le distribuie în mod gratuit vechilor
acţionari;
- majorează valoarea nominală a acţiunilor existente.
De asemenea, tot la fel cum acţionarii şi asociaţii decid să-şi
majoreze aportul adus la capitalul social al firmei, pot opta pentru reducerea
aportului lor sau pentru scăderea din capitalul social a pierderilor
înregistrate de societate.
„Operaţiunea de reducere a capitalului prin scăderea pierderea
poartă denumirea de asanare financiară“.11
B) O altă sursă externă de formare a capitalurilor proprii o
reprezintă contribuţia statului sau a unor organisme financiare specializate.
Statul acordă firmelor, în anumite situaţii prevăzute de lege, prime
şi subvenţii nerambursabile. Organismele financiare pot participa cu
„fonduri proprii pentru dezvoltarea întreprinderii. Obiectivul lor este ca
întreprinderea să cunoască asemenea dezvoltare şi rentabilitate încât la
sfârşitul unei perioade de câţiva ani să poată fi introdusă în bursă, deci, ca
banca să se poată retrage din investiţie“12 şi să obţină profit.
2.1.a.2. Sursele interne de formare a capitalurilor proprii
Acestea reprezintă fonduri ce provin din activitatea proprie a

firmei, adică din autofinanţare. Capacitatea de autofinanţare reprezintă
creşterea resurselor reale degajate de întreprindere din activitatea sa curentă.
Aceasta este utilizată pentru menţinerea şi dezvoltarea potenţialului
economic al firmei. Capacitatea de autofinanţare se determină ca diferenţă
între veniturile încasabile şi cheltuielile efectuate.
Autofinanţarea prezintă mai mute avantaje, printre care:
- constituie un mijloc sigur de finanţare, având în vedere că în
anumite situaţii conjuncturale întreprinderea întâmpină greutăţi în
colectarea de capital de pe piaţa financiară sau monetară;
1010
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 59.
1111
1212
10
- apără libertatea de acţiune a întreprinderii, în sensul că autonomia
financiară dobândită prin autofinanţare îngăduie acesteia independenţă de
gestionare faţă de organismele financiare şi de credit, organisme care
exercită un control riguros spre a-şi asigura garanţia capitalurilor date cu
împrumut“.13
Deşi, autofinanţarea prezintă asemenea avantaje, într-o economie
de piaţă funcţională marea majoritatea a întreprinderilor apelează într-o
formă sau alta la capitaluri împrumutate. De asemenea, în favoarea
recurgerii la capitaluri împrumutate pledează şi teoria financiară a levierului
financiar.
2.1.b. Capitalurile împrumutate pe termen lung
Capitalurile împrumutate pe termen lung sunt acele împrumuturi

care au o scadenţă mai mare de an. Împrumuturile pe termen lung sunt
utilizate cu precădere pentru finanţarea activelor fixe. Organismele
financiare specializate (băncile) verifică dacă solicitanţii creditelor pe
termen lung îndeplinesc anumite criterii pentru acordarea împrumuturilor şi
dacă o serie de indicatori se încadrează între anumite valori.
O formă deosebită a creditului pe termen lung o reprezintă
recurgerea la emisiunea de obligaţiuni.
Obligaţiunea este un titlu de credit care are următoarele trăsături
caracteristice:
1. reprezintă o parte din datoria contractată de firmă prin
emisiunea de obligaţiuni;
2. conferă deţinătorului ei doar un drept de creanţă asupra firmei,
şi nu de proprietate cum au deţinătorii acţiunilor;
3. deţinătorul unei obligaţiuni este creditor al firmei şi nu are
aceleaşi drepturi pe care le au acţionarii, de exemplu, de participare la profit
(distribuirea de dividende) sau de a lua decizii în cadrul A.G.A.;
4. are o anumită valoare nominală, pe baza căreia se calculează
cuponul (dobânda anuală pe care o primesc deţinătorii obligaţiunilor);
5. deţinătorii obligaţiunilor primesc o sumă fixă anuală (cuponul)
spre deosebire de acţionari care primesc dividende, doar dacă firma
realizează profit, şi care variază în funcţie de performanţele economico-
financiare ale întreprinderii;
6. preţul de emisiune al obligaţiunilor poate fi mai mic decât
valoarea lor nominală pentru a fi mai atractive, moment în care apare o
diferenţă între aceste valori cunoscută sub numele de primă de emisiune;
1313
Adochiţei, M. - Op.cit., p. 57.
11
7. preţul de rambursare poate fi mai mare decât valoarea nominală
ceea ce conduce la apariţia aşa-numitei prime de rambursare;
8. obligaţiunile pot fi cotate la bursa de valori, tot la fel ca şi
acţiunile unor societăţi comerciale. Societatea respectivă poate să cumpere
obligaţiunile de la bursă la un preţ ce poate fi inferior valorii de rambursare
ceea ce va conduce la realizarea unei economii.
Deţinătorii obligaţiunilor, spre deosebire de acţionari, sunt
confruntaţi cu „mai puţine riscuri, securitatea acestora fiind mai bine
asigurată. Motivului de securitate i se adaugă şi cel de lichiditate, deoarece
posesorul de economii preferă să-şi investească banii în titluri negociabile la
bursă, avantaj neoferit de întreprinderile cu dimensiuni reduse /…/
Particularitatea acestui împrumut constă în aceea că întreprinderea face apel
la economia publică, astfel că solicită finanţarea de la un ansamblu de
indivizi şi nu de la o instituţie financiară. Datoria întreprinderii se
materializează în obligaţiuni.“14
Pentru asigurarea echilibrului financiar firmele trebuie să asigure o
anumită corelaţie între scadenţa creditelor pe termen lung şi durata de
amortizare a imobilizărilor care au fost finanţate din aceste împrumuturi.
2.1.c. Leasingul
Leasingul este operaţia de închiriere a unor utilaje sau imobile care

aparţin unor bănci sau societăţi financiare în vederea satisfacerii nevoilor
chiriaşilor, dar în final bunurile respective vor fi cumpărate de către chiriaşi
la un preţ stabilit care are în vedere faptul că acei chiriaşi au plătit, timp de
mai mulţi ani chirie.
„Pentru întreprinderea chiriaşă avantajul de bază constă în
procurarea bunurilor necesare dezvoltării fără a angrena fondurile proprii.
Leasingul se substituie astfel creditului. Obţinerea aceloraşi bunuri prin
credite ar reprezenta însă dezavantaje, ar necesita, parţial, un suport propriu
şi ar angaja şi limita, posibilităţile întreprinderii de a obţine alte credite.“ 15
Leasingul este o formă specială de credit ce reprezintă o sursă de
finanţare pe termen lung pentru întreprinderi.
1414
1515
Basno, C.; Dardac, N.; Floricel, C. - „Monedă. Credit. Bănci“ – E. D. P., Bucureşti, 1995,
p. 261.
12
2.2. SURSELE DE FINANŢARE PE TERMEN SCURT
2.2.a. Mobilizarea creanţelor
2.2.a.1. Factoringul
Factoringul este o operaţiune prin care vânzătorul creditor cedează

creanţele pe care le deţine asupra clientului debitor unui „factor“ care
devine beneficiarul creanţelor. Factorul preia tot riscul legat de neachitarea
creanţelor de către debitori. Vânzătorul creditor care cedează creanţele
factorului poartă denumirea de „aderent“.
Aderentul cedează creanţele sale factorului întrucât este interesat
să-şi recupereze cât mai rapid sumele datorate de clienţii săi şi să nu mai
ţină evidenţa debitorilor şi urmărirea lor în caz de neplată. În schimbul
creanţelor, aderentul primeşte de la factor valoarea actuală a acestora dar
diminuată cu un comision, o dobândă, şi o garanţie. Această garanţie îi va fi
restituită aderentului în momentul încasării creanţelor de către factor, în
măsura în care debitorii îşi achită datoria la scadenţă. Garanţia este reţinută
de factor aderentului pentru a se asigura împotriva riscului de neîncasare la
scadenţă. Dobânda se percepe de către factor pentru perioada care mai este
până la scadenţa creanţelor. Comisionul perceput de factor este pentru
gestionarea creanţelor şi încasarea acestora.
Factoringul este „favorabil furnizorilor, care efectuează numeroase
livrări în loturi relativ mari, care au o activitate sezonieră sau clientelă
dispersată, şi care întâmpină greutăţi de încasare a creanţelor, fapt ce a
permis extinderea factoringului, înfăptuit prin unităţi specializate, sau ca o
operaţiune componentă în activitatea unor bănci ce tind să se
universalizeze.“16
Operaţiunea de factoring descrisă anterior mai poartă denumirea şi
de factoring cu finanţarea imediată a aderentului, întrucât vânzătorul
creditor primeşte imediat, în momentul cedării creanţelor către factor,
valoarea acestora mai puţin reţinerile specificate anterior.
Mai există însă şi o altă variantă, care poartă numele de factoring
cu finanţarea ulterioară a aderentului, întrucât aderentul cedează factorului
creanţele comerciale ce vor fi încasate de la clientul debitor. Finanţarea se
va face ulterior după ce factorul va încasa creanţele de la debitor. Pentru
această operaţiune factorul percepe doar un comision pentru gestionarea
creanţelor şi nu mai este afectat de riscul de neîncasare a acestora.
2.2.a.2. Scontarea
1616
Basno, C.; Dardac, N.; Floricel, C. - Op. cit., p. 264.
13
Scontarea este operaţiunea prin care beneficiarul unei cambii o
cedează unui alt beneficiar (de regulă banca) în schimbul valorii actuale a
cambiei. Agenţii economici apelează de regulă la această operaţiune atunci
când au nevoie de lichidităţi şi nu mai pot aştepta până la scadenţă. Banca
percepe pentru scontarea unei cambii un comision, scontul (dobânda
percepută de la scontare până la scadenţă) şi o garanţie care va fi restituită
în momentul încasării cambiei.
Valoarea scontului ce trebuie plătit băncii se determină pe baza
relaţiei:
Vn xTs x Nz
S= ,
365
unde:
S = scontul;
Vn = valoarea nominală a cambiei;
Ts = taxa scontului;
Nz = nr. de zile de la scontare până la scadenţă.
Aplicatie:
S.C. „Beta“ S.A., beneficiarul unei cambii, în valoare de 36.500
lei, scadentă pe 25 iunie a.c. o prezintă la bancă spre scontare pe 1 iunie a.c.
Taxa scontului practicată de banca respectivă este de 30%, comisionul este
de 100 lei, şi garanţia de 10% din valoarea nominală a cambiei până în
momentul încasării acesteia. Să se determine ce sumă va încasa S.C. „Beta“
S.A. în momentul scontării?
Rezolvare:
S.C. „Beta“ S.A. va încasa valoarea actuală a cambiei şi anume:

Va = Vn – S – Comisionul - Garanţia
unde:
Va = valoarea actuală a cambiei;
Vn = valoarea nominală a cambiei;
S = scontul
Vn xTs x Nz
S= ,
365
14
unde:
Vn = 36.500 lei
Ts = 30% = 0,30
Nz = nr. de zile de la scontare până la scadenţă = 25 zile.
36.500 x 30 % x 25
S= =750 lei
365
Garanţia = 10% x 36.500 = 3.650 lei
Deci: Va = 36.500 – 750 – 100 – 3.650
Va = 32.000 lei.
2.2.b. Creditele de trezorerie
Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt, de până la 1 an,

ce au ca scop finanţarea ciclului de fabricaţie şi comercializare.
Creditele de trezorerie se împart în două categorii:
i) avansurile în cont curent (descoperirile de cont curent);
ii) creditele specializate.
i) Avansurile în cont curent reprezintă facilitatea acordată de bănci
clienţilor lor de a putea plăti într-o anumită limită stabilită, chiar dacă
aceştia nu au disponibilităţi în contul curent. Limita până la care pot face
plăţi poartă denumirea de „overdraft“.
Aceste credite sunt pe termen scurt dar „în fapt soldurile debitoare
ale conturilor curente se menţin de-a lungul vremii, ceea ce implică
creditarea curentă, de către bancă a activităţii întreprinderilor respective,
reprezentând o modalitate de angajare în susţinerea lor, cu exceptare de la
formele şi precauţiile tradiţionale: temei material, utilizare, garanţie.“ 17
Suma creditului (a descoperirii de cont curent) variază în funcţie de evoluţia
soldului contului curent.
Din punct de vedere al întreprinderii aceste avansuri în cont curent
reprezintă o siguranţă în ceea ce priveşte efectuarea plăţilor, dar implică şi o
serie de costuri mai mari decât creditele obişnuite, costurile reprezentând
dobânzile plătite în funcţie de soldul efectiv al creditului.
ii) Creditele specializate sunt utilizate pentru a acoperi o serie de
necesităţi legate de procesul de producţie, cum ar fi, de exemplu, pentru
unităţile cu activitate sezonieră, creditele pentru stocuri sau creditele de
prefinanţare (pentru finanţarea producţiei destinată exportului sau
instituţiilor publice).
1717
Basno, C; Dardac, N.; Floricel, C. - Op. cit., p. 208.
15
2.3. COSTUL CAPITALURILOR
Sursele de formare a capitalului implică un anumit cost, fie că sunt

utilizate pentru formarea capitalului propriu, fie că duc la constituirea
capitalurilor împrumutate.
Preţul capitalului propriu îl reprezintă dividendele care trebuiesc să
fie suficient de mari încât să-i satisfacă pe acţionari. Altfel acţionarii nu-şi
vor imobiliza banii dacă nu le aduc un venit suficient, ci îşi vor vinde
acţiunile şi îşi vor plasa capitalul într-o altă afacere. Deci, dividendele
reprezintă costul capitalului propriu.
„Costul capitalurilor proprii pot fi considerate dividendele ca fiind
rentabilitatea minimă pe care o pot atinge aceste capitaluri pentru a-i atrage
pe alţii.“18
Preţul capitalului împrumutat diferă în funcţie de durata creditului,
de cine oferă creditul, precum şi în funcţie de cererea şi oferta de capital de
pe piaţă. Pentru estimarea costului capitalului împrumutat se vor face
previziuni pe bază de date statistice referitoare la împrumuturile medii
anuale şi dobânzile medii plătite. Astfel, pe baza evoluţiei trecute şi
prezente a acestor elemente se va extrapola tendinţa acestora în viitor.
Astfel, costul capitalului împrumutat îl reprezintă cheltuielile cu dobânzile
plătite.
Costul capitalului propriu (dividendele) şi costul capitalului
împrumutat (cheltuielile cu dobânzile) formează costul capitalului total.
Costul mediu ponderat al capitalului total se poate determina cu
relaţia:
CP DTL
CMPK =k x +r x x (1−t i)
CP + DTL CP+ DTL
unde:
CMPK = costul mediu ponderat al capitalului;
k = costul capitalului propriu (rata dividendelor);
r = costul capitalului împrumutat (rata medie a dobânzii);
CP = capital propriu;
DTL = datorii pe termen lung;
ti = cota impozitului pe profit.
1818
16
17
Aplicatie:
Să se calculeze costul mediu ponderat al capitalului total al unei
firme din România, dacă cota impozitului pe profit este de 16% şi care
prezintă următoarea situaţie:
Finanţare Valoare Cost (%)

(mii lei)
CP 6.000 15 %
DTL 4.000 10 %
Rezolvare:
CP DTL
CMPK =k x +r x x (1−t i)
CP + DTL CP+ DTL
unde: k = 15%
r = 10%
CP = 6.000 mii lei
DTL = 4.000 mii lei
ti = 16 %
Deci, CMPK va fi de:
6.000 4.000
CMPK =0,15 x + 0,10 x x (1−0,16)
6.000+ 4.000 6.000+ 4.000
CMPK=0,1296=12,96 %
În ceea ce priveşte costul capitalurilor împrumutate, dobânda se
poate exprima fie în sumă absolută, fie sub formă de rată în procent.
Dobânda exprimată sub formă de sumă absolută se calculează pe baza
relaţiei:
D=C 0 x n x i
unde: D = dobânda exprimată în sumă absolută;

C0 = capitalul împrumutat;
18
n = durata creditului;
i = rata dobânzii.
Rata dobânzii (i) reprezintă „venitul unei sume de 100 lei plasată
pe o perioadă de un an şi depinde de cererea şi oferta de capitaluri.“19
De asemenea, dobânzile se pot grupa în:
- dobânzi simple – cele care nu dau naştere la alte dobânzi;
- dobânzi compuse – cele care generează în permanenţă alte
dobânzi care se vor adăuga la capitalul împrumutat.
Dobânda simplă se determină cu ajutorul uneia din următoarele
relaţii:
1) dacă perioada pentru care se acordă creditul este exprimată în
ani, relaţia de calcul este următoarea:
C0 x n x i
Ds =
100
unde: Ds = dobânda simplă;
Co = capitalul împrumutat;
N = nr. de ani;
i = rata dobânzii.
2) dacă perioada creditării este exprimată în luni, relaţia pentru
dobânda simplă se scrie astfel:
C0 x n x i
Ds =
12 x 100
unde: n = nr. de luni.
3) dacă durata pentru care se acordă creditul este exprimată în zile,
dobânda simplă se calculează astfel:
C0 x n x i
Ds =
360 x 100
unde: n = nr. de zile.
Dobânda compusă se calculează cu ajutorul relaţiei:
1919
19
Dc =C n−C 0
unde:
Dc = dobânda compusă;
Cn = capitalul la finele anului;
Co = capitalul împrumutat iniţial;
C n=C 0 x (1+i)n
unde: i = rata dobânzii;

n = durata creditului.
Valorile (1 + i)n se numesc „factor de actualizare“ şi se găsesc în

tabele financiare în vederea simplificării calculelor.
Creditele (capitalurile împrumutate) pe termen lung pot fi
rambursate, în funcţie de planul de rambursare stabilit cu unitatea bancară,
astfel:
1. plan de rambursare cu amortisment (partea restituită anual din

credit) constant sau cu rate anuale descrescătoare
Aplicatie: S.C. „Alfa“ S.A. împrumută 200 mii lei, cu o rată a dobânzii de 8
% pe an, pe o perioadă de 5 ani. Să se întocmească planul de rambursare cu
amortisment constant.
An Creditul Amortismentul Dobânda Anuitatea

nerambursat 8% (Am+Dob.)
0 200.000 - - -
1 160.000 40.000 16.000 56.000
2 120.000 40.000 12.800 52.800
3 80.000 40.000 9.600 49.600
4 40.000 40.000 6.400 46.400
5 - 40.000 3.200 43.200
Amortismentul se determină cu relaţia:
20
C0
Am =
n
unde: Am = amortismentul;
C0 = capitalul împrumutat;
n = nr. de ani.
200.000
Astfel, Am = =40.000 lei/an
5
2. plan de rambursare cu anuitate constantă sau cu rate anuale egale
Aplicatie: Pentru aceleaşi date de la punctul 1 să se întocmească planul de
rambursare a creditului dar cu anuitate constantă.
Anuitatea constantă se determină cu ajutorul relaţiei:
C0
a=
1−(1+i)−n
i
unde: a = anuitatea;
C0 = creditul;
i = rata dobânzii;
n = durata creditului (ani).
200.000
a= −5
Astfel, 1−(1+0,08) = 50.091 lei/an
0,08
An Creditul Anuitatea Dobânda Amortisment

nerambursat (a) ( a – Dob)
0 200.000 - - -
1 165.909 50.091 16.000 34.091
2 129.091 50.091 13.273 36.818
3 89.327 50.091 10.327 39.764
4 46.382 50.091 7.146 42.945
21
5 - 50.091 3.709 46.382
3. rambursarea creditului la sfârşitul perioadei

Aplicatie: Pentru aceleaşi date de la punctul 1) să se realizeze planul de
rambursare a creditului, dacă acesta se restituie integral la finele perioadei.
An Creditul Amortismentul Dobânda Anuitatea
nerambursat (Am + Dob)
0 200.000 - - -
1 200.000 0 16.000 16.000
2 200.000 0 16.000 16.000
3 200.000 0 16.000 16.000
4 200.000 0 16.000 16.000
5 - 200.000 16.000 216.000
Aplicaţii
1) Să se calculeze dobânda simplă pe care o va plăti o firmă

pentru un împrumut de 400 mii lei pe următoarele durate:
a) pe 3 ani
b) pe 1 an şi 8 luni
c) pe 240 zile.
Rezolvare:
a) C0 = 400 mii lei;

i = 10%;
n = 3 ani;
C0⋅n⋅i 400⋅3⋅10
Ds = = mii . lei=120 mii lei
100 100
C 0⋅n⋅i
Ds =
b) 12 x 100 , unde: n = 20 luni
400⋅20⋅10
Ds = mii.lei=66 , 667 mii lei
12⋅100
C 0⋅n⋅i
Ds =
c) 360⋅100 , unde: n = 240 zile
22
400⋅240⋅10
Ds = mii .lei=26 , 67 mii . lei
360⋅100
2) O societate ia un credit de 100.000 lei pe timp de 3 ani cu o rată

a dobânzii 20%. Dobânda nu se plăteşte anual, ci la sfârşitul perioadei de 3
ani, odată cu rambursarea împrumutului. Dobânda se va calcula având în
vedere că are loc capitalizarea sa. Să se determine:
- dobânzile anuale;
- dobânda totală;
- capitalul împrumutat la sfârşitul fiecărui an.
Rezolvare:
Co = 100.000 lei
n = 3 ani
i = 20 %
An Credit Rata Dobânda Capitalul
nerestituit dob. anuală datorat
la finele anului
1 100.000 0,2 20.000 120.000
2 120.000 0,2 24.000 144.000
3 144.000 0,2 28.800 172.800
Total - - 72.800
3). Să se determine aceleaşi cerinţe ca la punctul 2) dar utilizând

factorul de capitalizare (1 + i ) n şi capitalul iniţial împrumutat Co.
Anii
Capit. Coef. de Capital la Dobânda Dobânda

împrum. la capitali- finele anului compusă anuală
încep. zare Cn=Co(1+i)n Dn=Cn-
perioadei (1 + i ) 1n Co
1 100.000 (1+0,2) 120.000 20.000 20.000
2 100.000 (1+0,2)2 144.000 44.000 24.000
3 100.000 (1+0,2)3 172.800 72.800 28.800
Total - - - - 72.800
23
4). Atunci când capitalizarea dobânzii se va face trimestrial, să se
determine care va fi dobânda şi capitalul împrumutat la sfârşitul fiecărui
trimestru, dacă împrumutul este tot de 100.000 lei, i = 20% pe an şi n = 3
ani.
20 %
= =5 %
Rata dobânzii trimestriale 4
Nr. de trimestre de creditare = 3 x 4 trim./an = 12 trim.
Trim Capit. împrum. Rata Dob. Capit.

la încep. trim. dob. Trim. împrum.
Trim. la sf. trim.
I 100.000 5% 5.000 105.000
II 105.000 5% 5.250 110.250
III 110.250 5% 5.513 115.763
IV 115.763 5% 5.788 121.551
V 121.551 5% 6.078 127.628
VI 127.628 5% 6.381 134.009
VII 134.010 5% 6.700 140.710
VIII 140.710 5% 7.036 147.746
IX 147.746 5% 7.387 155.133
X 155.133 5% 7.757 162.890
XI 162.889 5% 8.144 171.034
XII 171.034 5% 8.552 179.586
24
CAPITOLUL III
INVESTIŢIILE
Investiţia reprezintă „o imobilizare productivă făcută în prezent ce

va fi urmată de profituri, în viitor. Fiecărei investiţii îi corespund fluxuri
financiare pozitive şi negative.“20
Orice investiţie presupune la început o cheltuială (flux negativ) şi
va genera ulterior încasări (fluxuri pozitive), precum şi o serie de cheltuieli
de exploatare (fluxuri negative) şi se finalizează cu un flux pozitiv
reprezentat de recuperarea valorii reziduale.
În procesul de luare a deciziei de investire trebuiesc estimate toate
aceste fluxuri pozitive şi negative pentru a se aprecia dacă un proiect de
investiţii este profitabil. Fluxul negativ iniţial este cunoscut, în timp ce
fluxurile pozitive şi negative ulterioare sunt dificil de estimat cu exactitate.
Alegerea proiectelor de investiţii
Criteriile utilizate pentru selectarea investiţiilor sunt:

1. durata de recuperare a investiţiei (dr);
2. valoarea actualizată netă (VAN);
3. indicele de rentabilitate (IR);
4. rata rentabilităţii interne (RIR).
3.1. Durata de recuperare a investiţiei
Durata de recuperare a investiţiei reprezintă perioada de timp la

finele căreia suma fluxurilor financiare pozitive devine egală cu fluxul
negativ iniţial ocazionat de acea investiţie.
Se estimează fluxurile anuale şi apoi se cumulează succesiv până
se ajunge la nivelul investiţiei iniţiale (sau se apropie foarte mult de aceasta
fără însă să fie mai mare decât investiţia iniţială), obţinându-se în acest fel
nr. de ani în care se recuperează investiţia; după aceea se vor calcula lunile
care se vor adăuga la anii de recuperare a investiţiei dacă mai este cazul,
după cum este exemplificat în aplicaţia următoare.
2020
Toma, M; Brezeanu, P. - „Finanţe şi gestiune financiară“, Ed. Economică, Bucureşti,
1996.
25
Aplicaţie
S.C. „X“ S.A. are la dispoziţie 2 proiecte de investiţii ale căror

fluxuri pozitive şi negative se prezintă astfel:
An Flux Flux Fluxuri Fluxuri
A B pozitive pozitive
cumulate A cumulate B
1 5.000 6.000 5.000 6.000
2 10.000 20.000 15.000 26.000
3 20.000 40.000 35.000 66.000
4 25.000 40.000 60.000 106.000
5 40.000 60.000 100.000 166.000
Investiţia iniţială este reprezentată de fluxul negativ:

IOA = 100.000 mii lei şi IOB = 120.000 mii lei.
Durata de recuperare a investiţiei este de:
- pentru proiectul A: 5 ani pentru că prin cumularea fluxurilor
pozitive în anul al-5-lea se recuperează exact investiţia iniţială (100.000 mii
lei)
- pentru proiectul B: 4 ani pentru că în anul 4 fluxurile pozitive
cumulate se apropie de valoarea investiţiei iniţiale dar fără să o depăşească;
ulterior vom determina numărul lunilor în care se recuperează integral
investiţia de la proiectul B.
Astfel:
d(4,5 ) d (106 .000 , 166 . 000)

=
d (4 , x) d (106 .000 , 120 . 000) 
5−4 166. 000−106 .000
=
x−4 120. 000−106. 000
1 60. 000 14
= x−4=
 x−4 14 .000  60 
 x = (4+0,23) ani = 4 ani + 0,2312 luni  4 ani şi 3 luni.
Deci, drA = 5 ani

drB = 4 ani şi 3 luni.
26
Se va alege proiectul de investiţii B potrivit acestui prim criteriu,
întrucât conduce la o recuperare mai rapidă a investiţiei iniţiale.
Fluxurile financiare utilizate în acest criteriu nu sunt însă
actualizate. Ele trebuiesc actualizate cu un coeficient de actualizare, întrucât
puterea de cumpărare a banilor se modifică în timp, nu este stabilă, şi
intervine inflaţia. Necesitatea indexării acestor fluxuri conduce la apariţia
celui de-al doilea criteriu, şi anume: valoarea actualizată netă. (VAN).
3.2. Valoarea actualizată netă (VAN)
Necesitatea indexării fluxurilor financiare pozitive şi negative pe

care le generează un proiect de investiţii, în scopul unei corecte aprecieri a
rentabilităţii proiectului conduce la apariţia criteriului valorii actualizate
nete (VAN).
Valoarea actualizată netă (VAN) reprezintă diferenţa dintre suma
fluxurilor financiare pozitive actualizate şi costul investiţiei iniţiale.
Astfel, dacă:
- VAN > 0, semnifică faptul că respectivul proiect de investiţii
conduce la fluxuri pozitive actualizate mai mari decât investiţia iniţială.
Altfel spus, proiectul respectiv este profitabil comparativ cu un depozit
bancar cu dobânda capitalizată pe o perioadă de timp egală cu viaţa
economică a investiţiei;
- VAN < 0, reprezintă faptul că investiţia nu este rentabilă
comparativ cu un plasament bancar cu dobânda capitalizată pe o durată
egală ca timp cu cea a vieţii economice a investiţiei.
VAN se determină prin două metode, şi anume:
1. metoda financiară (a fluxurilor financiare actualizate);
2. metoda contabilă (a profiturilor contabile).
3.2.1. Metoda fluxurilor financiare actualizate de determinare

a VAN
Această metodă a fluxurilor financiare actualizate porneşte de la

ideea că VAN reprezintă diferenţa (ecartul) dintre suma fluxurilor pozitive
actualizate şi investiţia iniţială. Astfel, VAN se determină pe baza relaţiei:
Fi V
VAN=  (1+i) n
-I 0 +
(1+i)n ,
unde:
27
VAN = valoarea actualizată netă;
Fi = fluxurile financiare anuale pozitive;
n = durata de viaţă economică a investiţiei;
V = valoarea reziduală;
i = coeficientul de actualizare (rata medie a dobânzii bancare sau
costul mediu ponderat al capitalului calculat în capitolul precedent).
Observaţie
- Atunci când coeficientul de actualizare (i) creşte, pe baza relaţiei
precedente se observă că VAN scade, şi invers.
Aplicaţie
Un proiect de investiţii presupune un cost iniţial (Io) de 10 mil. lei,

dar ulterior pe o perioadă de 10 ani se obţin încasări anuale (Fi) de 2,5 mil.
lei. La finele perioadei de 10 ani valoarea reziduală a investiţiei (V) este
nulă. Să se decidă dacă proiectul respectiv de investiţii este rentabil în
condiţiile în care rata medie a dobânzii bancare este de 15%.
Rezolvare:
I0 = 10 mil. lei;
n = 10 ani;
Fi = 2,5 mil. lei;
V=0
i = 15% = 0,15
Fi V
VAN=  (1+i) n
-I 0 +
(1+i)n
2,5 1 1 1
VAN =∑ −10 mil+0=2,5⋅( + +.. .+ )−10 mil . lei
(1+0 ,15 )10 1, 15 1 , 15 2
1, 1510
−n
1 1−(1+i)
∑ (1+i)n
=
i
Se ştie că: 
−10
1−(1, 15)
VAN=2,5⋅ −10≃2,55 mil .lei
0, 15
28
Deci, proiectul de investiţii este rentabil, întrucât aduce în cursul
celor 10 ani o valoare actualizată netă (profit actualizat) de 2,55 mil.lei, mai
mare decât dacă cei 10 mil. lei ar fi fost plasaţi într-un depozit bancar, cu
dobândă capitalizată, la o rată a dobânzii de 15 %, pe o perioadă de 10 ani.
3.2.2. Metoda profiturilor contabile de determinare a VAN
Se porneşte de la excedentul brut de exploatare din care se scade

amortizarea care reprezintă un flux financiar negativ, şi cheltuielile
financiare reprezentând dobânzile aferente capitalului neamortizat.
În final se actualizează aceste profituri contabile obţinute şi se
calculează astfel VAN.
Aplicaţie
Se cere să se determine VAN prin metoda profiturilor contabile

pentru un proiect de investiţii cu următoarele caracteristici:
I0 = 800.000 €, F1 = 200.000 €, F2 = 225.000 €,
F3 = 230.000 €, F4 = 240.000 €, F5 = 220.000 €
i = 15 %, n = 5 ani, V = 0
Investiţia se amortizează liniar.
Dobânda Profit.
EBE Capit. aferenta contab.(EBE-
An Am
(Fi) neamortizat capit. Am-Dob.)
neamortiz (Pri)
1 200.000 160.000 640.000 96.000 -56.000
2 225.000 160.000 480.000 72.000 -7.000
3 230.000 160.000 320.000 48.000 22.000
4 240.000 160.000 160.000 24.000 56.000
5 220.000 160.000 - - 60.000
Relaţia de calcul pentru VAN prin metoda profiturilor contabile

este:
Pri V
VAN=  (1+i) n
+
(1+i)n
29
−56 . 000 7 . 000 22 . 000
VAN = − + +
(1+ 0 ,15 )1 (1+0 , 15)2 (1+0 , 15 )3
56 . 000 60 .000
+ +
(1+0 , 15) (1+0 ,15 )5
4
VAN ≃22.325 EURO

Deci, proiectul de investiţii este rentabil întrucât VAN este
pozitivă, iar în cursul celor 5 ani se obţine un profit mai mare decât cel
obţinut în cazul unui depozit bancar pe 5 ani, cu dobânda compusă, la o rată
a dobânzii de 15 %.
3.3. Indicele de rentabilitate (IR)
Se calculează pe baza relaţiei:
Fi
 (1+i) n
IR =
I0
Indicele de rentabilitate pe termen scurt este reprezentat printr-o
dreaptă, iar pe termen lung este reprezentat printr-o curbă.
Se va alege acel proiect de investiţii care are un indice de
rentabilitate mai mare.
Aplicaţie
Se cere să se aleagă între 2 proiect de investiţii care se

caracterizează prin următoarele elemente:
An Flux A Flux B 1 F iA FiB

(FiA) (FiB)
(1+ i)n (1+ i)n (1+i)n
1 1000 500 0,9090 909 455
2 1500 2000 0,8264 1240 1653
30
3 3000 2000 0,7513 2254 1503
Total 5500 4500 - 4403 3611
Se ştie că: IOA = 3000 €, IOB = 4000 € și i = 0,10 (10%)

F
∑ ( 1+ii )n
I R=
I0 
4403 3611
I RA = =1 , 46 I RB = =0 , 90
3000 , 4000
Deci, dintre cele două proiecte posibile, va fi ales proiectul de
investiţii A care conduce la o rentabilitate mai ridicată.
3.4. Rata rentabilităţii interne (RIR)
RIR este acel indicator care se calculează pentru un proiect de

investiţii pornind de la ipoteza că firma respectivă nici nu va câştiga, dar
nici nu va pierde bani în urma acelui proiect (adică VAN = 0).
„RIR este rata care permite egalitatea între plăţile făcute pentru
investiţii (costul acestora) şi veniturile prevăzute a se obţine pe durata de
viaţă economică a obiectivului.“21
Practic RIR reprezintă rata dobânzii pentru care VAN = 0; aceasta
înseamnă că proiectul de investiţii nu aduce nimic în plus faţă de un depozit
bancar cu dobândă compusă pe o perioadă de timp egală cu viaţa economică
a investiţiei.
RIR este rata dobânzii maximă la care se poate accepta un
împrumut pentru finanţarea proiectului. Dacă RIR < i , atunci deţinătorul
capitalului este mai interesat să-şi plaseze capitalul într-un depozit bancar
decât în investiţia respectivă pentru că va câştiga mai mult.
Dacă investiţia care urmează să fie realizată este finanţată din
capitalul propriu al firmei, atunci RIR arată rata minimă a dobânzii bancare
astfel încât investitorul să câştige mai mult din plasamentul financiar.
Pornind de la ideea că RIR este rata dobânzii pentru care VAN = 0,
atunci putem scrie că:
2121
Toma, M.; Brezeanu, P., - „Finanţe şi gestiune financiară“, Ed. Economică, Bucureşti,
1996, p. 194.
31
Fi V
VAN=  (1+i) n
-I 0 +
(1+i)n
=0
Întrucât din formula precedentă RIR se determină cu dificultate se

va căuta prin interpolare o rată a dobânzii (i 1) pentru care VAN1>0 şi o rată
a dobânzii (i2) cel mai apropiat de (i1), pentru care rezultă o VAN2<0, şi RIR
se va calcula pe baza formulei următoare:
VAN1 ×i 2 +|VAN 2 |×i1

i=
VAN1 +|VAN 2 |
sau
VAN1
i=i1 + ×(i 2 -i1 )
VAN1 +|VAN 2 |
Fig. nr. 1. Determinarea RIR
Demonstraţie
Δ ABC≈ ΔA ' B ' C '
32

VAN 1 |VAN 2|
AB A ' B ' =
= i−i 1 i 2 −i
BC B ' C ' 

VAN1(i2-i) = |VAN2| (i-i1)  VAN1i2 – VAN1i = |VAN2|i - |VAN2|i1
 VAN1i2 + |VAN2|i1 = i (VAN1 + |VAN2|)
VAN1⋅i 2 +|VAN 2|⋅i 1

i=

VAN 1 +|VAN 2 |
VAN1⋅i 2 +|VAN 2|⋅i 1 + VAN 1⋅i 1−|VAN 1|⋅i1

i=
VAN 1 +|VAN 2|
i1⋅( VAN 1 +|VAN 2|)+ VAN1⋅( i 2 −i 1 )

i=
VAN 1 +|VAN 2|
VAN 1
i=i 1 +( i 2 −i 1 )⋅
VAN 1 +|VAN 2|
Aplicaţie
O firmă are de ales între 2 proiecte de investiţii cu următoarele

caracteristici:
 costul investiţiei (I0)
 ptr. proiect A = 450.000 €
 ptr. proiect B = 850.000 €
 fluxurile financiare anuale pozitive
 ptr. proiect A =140.000 €
 ptr. proiect B = 180.000 €
 durata investiţiei (n)
 ptr. proiect A = 5 ani
 ptr. proiect B = 7 ani
33
 valoare reziduală (V)
 ptr. proiect A = 0
 ptr. proiect B = 0
Să se determine ce proiect de investiţii va fi ales, folosind criteriul
RIR.
Proiectul A
Pentru i = 0.2
5
Fi 140. 000
⇒VAN A =∑ k
−I 0 = ∑ k
−450 .000=−31 .314 ,3
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 2 )
Pentru i = 0.17
5
Fi 140. 000
⇒VAN A=∑ k
−I 0 = ∑ k
−450 . 000=−2 . 091. 54
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 17 )
Pentru i = 0.15
5
Fi 140. 000
⇒VAN A=∑ k
−I 0 = ∑ k
−450 . 000=19 .301 , 71
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 15 )
Pentru i = 0.16
5
Fi 140. 000
⇒VAN A=∑ k
−I 0 = ∑ k
−450 . 000=8 . 401 , 112
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 16 )
Pentru i = 0.165
5
Fi 140. 000
⇒VAN A=∑ k
−I 0 = ∑ k
−450 .000=3 .105 , 06
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 165 )
Pentru i = 0.1675
5
Fi 140. 000
⇒VAN A =∑ k
−I 0 = ∑ −450 .000=494 , 48
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 1675 )k
34
Pentru i = 0.169
5
Fi 140. 000
⇒VAN A =∑ k
−I 0 = ∑ k
−450 .000=−1 .060 , 06
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 169 )
Pentru i = 0.168
5
Fi 140. 000
⇒VAN A =∑ k
−I 0 = ∑ k
−450 .000=−24 ,675
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 168 )
Pentru i = 0.1676
5
Fi 140. 000
⇒VAN A =∑ k
−I 0 = ∑ k
−450 . 000=390 , 5736
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 1676 )
Deci, vom alege ca fiind

i1 = 0.1676 pentru care rezultă o valoare
pozitivă a VAN 1 A = 390,5736, iar ca
i2 = 0,168 pentru care se obţine
o valoare negativă a VAN
2A = - 24.675. Astfel,
i 1⋅|VAN 2|+i 2⋅VAN 1

RIR(i) A =
VAN 1 +|VAN 2| =
0 ,1676⋅24 , 675+0 .168⋅390,5736
390 ,5736+24 , 675 =0,16797
35
Proiectul B
Pentru i = 0.1
7
Fi 180. 000
⇒VAN A =∑ k
−I 0 = ∑ −850 . 000=26 .315 , 39
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 1 )k
Pentru i = 0.15
7
Fi 180. 000
⇒VAN A =∑ k
−I 0 = ∑ k
−850. 000=−101. 124
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 15 )
Pentru i = 0.125
7
Fi 180. 000
⇒VAN A =∑ k
−I 0 = ∑ k
−850. 000=−41 . 385 ,8
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 125 )
Pentru i = 0.11
7
Fi 180. 000
⇒VAN A=∑ k
−I 0 = ∑ k
−850 .000=−1 .804 ,67
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 11 )
Pentru i = 0.1075
7
Fi 180. 000
⇒VAN A=∑ k
−I 0 = ∑ −850. 000=5. 090 , 416
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 1075 )k
Pentru i = 0.109
7
Fi 180. 000
⇒VAN A=∑ k
−I 0 = ∑ k
−850. 000=942 ,7803
( 1+i ) k =1 ( 1+0 . 109 )
Deci, vom alege ca fiind

i1 = 0.109 pentru care rezultă o valoare pozitivă
a VAN 1 B = 942,7803 iar ca
i2 = 0,11 pentru care se obţine o valoare
negativă a VAN
2A = - 1.804,67. Astfel,
36
i 1⋅|VAN 2|+i 2⋅VAN 1
RIR(i) B =
VAN 1 +|VAN 2| =
0,109⋅1. 804 ,67+0 .11⋅942 ,7803
942 ,7803+804 , 67 =0,109343
Pentru A  i = 16,797%
Pentru B  i = 10,9343%
Firma se va decide pentru proiectul de investiţii A care are o rată a
rentabilităţii interne mai mare.
37
CAPITOLUL IV
AMORTIZAREA MIJLOACELOR FIXE
Amortizarea este un proces financiar de „recuperare treptată a

valorii activelor imobilizate“ 22 şi de constituire a unui fond de amortizare
destinat înlocuirii activelor imobilizate atunci când expiră durata de viaţă
economică a acestora sau atunci când sunt uzate fizic şi moral.
În ceea ce priveşte scoaterea din funcţiune a unui mijloc fix trebuie
avut în vedere alături de uzura sa fizică şi faptul că menţinerea sa în
funcţiune în continuare poate să necesite un efort financiar suplimentar
pentru întreţinere şi reparaţii.
De asemenea, trebuie avută în vedere şi uzura morală care
afectează atât valoarea mijlocului fix, cât şi momentul scoaterii sale din
funcţiune. Amortizarea se poate defini în general, ca o expresie bănească a
uzurii /…/ un prim rol al amortizării este de a evidenţia valoric deprecierea
activelor fixe şi de a permite repartizarea acesteia pe costuri. Amortizarea ca
proces mai are rolul de a elibera resurse de finanţare pentru reînnoirea
activelor fixe, ceea ce se realizează prin prelevarea din rezultatele globale a
unei părţi corespunzătoare.“23
Se consideră că mijlocul fix este obiectul sau complexul de obiecte
care se utilizează ca atare şi care îndeplineşte cumulativ următoarele
condiţii:
- are o valoare de intrare mai mare 2.500 lei;
- are o D.N.U. > 1 an.
„Amortizarea capitalului imobilizat în active corporale se stabileşte
prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a acestora şi se
include în cheltuielile de exploatare în corelaţie cu gradul de utilizare a
mijloacelor fixe de bază.“24
Amortizarea mijloacelor fixe se determină din momentul punerii
lor în funcţiune şi până la recuperarea totală a valorii de intrare, pe baza
DNU.
Gradul de utilizare a mijloacelor fixe se determină ca raport între
capacitatea de producţie realizată şi capacitatea proiectată.
Diferenţa de amortizare rezultată ca urmare a aplicării gradului de
utilizare a mijloacelor fixe de bază se va evidenţia ca o cheltuială
excepţională.
Se practică mai multe tipuri de amortizare şi anume:
2222
Toma, M.; Buzeanu, P. - Op. cit., p. 221.
2323
Adochiţei, M. - Op. cit., p. 117, 119.
2424
Toma, M.; Brezeanu, P. - Op. cit., p. 222.
38
1. Amortizarea liniară;
2. Amortizarea degresivă;
3. Amortizarea accelerată;
4. Amortizarea pe unitatea de produs.
4.1. Amortizarea liniară
Fondul de amortizare se determină prin includerea în cheltuielile

de exploatare a unor sume fixe egale stabilite în funcţie de numărul de ani ai
D.N.U. a mijlocului fix respectiv.
Amortizarea liniară se calculează prin înmulţirea cotei medii
anuale de amortizare (k) cu valoarea de intrare a mijloacelor fixe. Cota
medie anuală de amortizare se determină cu relaţia:
100
K= (%)
DNU ,
unde: K = cota medie anuală de amortizare

DNU = durata normată de utilizare
Astfel,
Am =Vi ×K ,
unde: Vi = valoare de intrare;

Am = amortizare liniară.
Aplicaţie
Să se calculeze fondul de amortizare pentru o clădire care are o V i

= 7 mil. lei şi o DNU = 10 ani. Să se determine amortizarea liniară, dacă
gradul de utilizare a mijlocului fix este de 60%.
Rezolvare:
100 100
K= = =10 %
DNU 10
10
A m=V i⋅K= ⋅7 mil .=700 mii. lei/an
100
39
60 60
A m ch . de exp l.= ⋅A m= ⋅700 mii .lei=420 mii .lei /an
100 100
Diferenţa dintre amortizarea liniară şi amortizarea indusă în
cheltuielile de exploatare (700 mii. – 420 mii. = 280 mii. lei/an) va fi
înregistrată în cheltuieli excepţionale cu amortizarea.
4.2. Amortizarea degresivă
Constă în multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu unul din

următorii coeficienţi:
- 1,5 dacă DNU  5 ani;
- 2 dacă 5  DNU  10 ani;
- 2,5 dacă DNU > 10 ani.
4.2.1. Amortizarea degresivă – varianta AD1

În cazul aplicării variantei AD 1: amortizarea anuală degresivă
pentru primul an de funcţionare se calculează prin aplicarea cotei degresive
la valoarea de intrare.
Pentru anii următori amortizarea se calculează prin aplicarea
aceleaşi cote, dar la valoarea rămasă de recuperat până în anul în care
amortizarea anuală degresivă este  cu amortizarea anuală liniară. Din acel
moment şi până la expirarea DNU se va aplica sistemul de amortizare liniar.
Această variantă nu include influenţa uzurii morale.
Aplicaţie
Să se calculeze fondul de amortizare anual în sistemul degresiv,

varianta AD1, pentru un mijloc fix cu Vi = 100.000 lei şi DNU = 5 ani.
Valoarea rămasă
Nr.
Vi Am de
ani
amortizat
1 100.000 30.000 70.000
2 70.000 21.000 49.000
3* 49.000 16.333 32.666
40
4 32.666 16.333 16.334
5 16.333 16.333 -
*Observaţie: se aplică amortizarea liniară.
100 100
K= %= =20 %
DNU 5
K deg r =K⋅1,5=30%
A m deg r .=V i⋅K deg r.

A m deg r . =0 ,30⋅100. 000=30. 000
1
A m deg r . =0 ,30⋅70. 000=21 . 000

2
A m deg r . =0 ,30⋅49 . 000=14 . 700

3
dar,
49. 000
A m lin . = =16 .333 ,(3 ) lei
3 3
Deci, în anul al-3-lea Am degr3 < Am lin3, moment din care se va aplica
sistemul de amortizare liniar.
4.3. Sistemul de amortizare accelerat
Se caracterizează în România prin includerea în cheltuielile de

exploatare în primul an a unei amortizări de 50% din valoarea de intrare a
mijlocului fix, iar în următorii ani se va calcula prin metoda liniară prin
raportarea valorii rămase (50%) la nr. de ani de utilizare rămaşi.
Aplicaţie
41
Să se amortizeze un mijloc fix cu Vi = 100.000 lei într-o perioadă
de 6 ani (DNU) utilizând sistemul de amortizare accelerat.
Ani Vi Am Valoarea rămasă

1 100.000 50.000 50.000
2 50.000 10.000 40.000
3 50.000 10.000 30.000
4 50.000 10.000 20.000
5 50.000 10.000 10.000
6 50.000 10.000 -
100
K= =20 %
5
Cota de amortizare liniară începând cu al 2-lea an este de 20% din
valoarea rămasă de amortizat la începutul anului 2.
4.4. Amortizarea pe unitatea de produs (în funcţie de volumul

de activitate)
Acest sistem de amortizare pe unitatea de produs constă în

raportarea valorii mijloacelor fixe la cantitatea totală de produse realizate cu
ajutorul mijloacelor fixe respective.
Mijloacele fixe se vor amortiza cu atât mai repede, cu cât participă
la realizarea mai multor produse, sau cu cât volumul de activitate este mai
mare.
Astfel cota de amortizare se determină pe baza relaţiei:
V
k= i
Q
unde: Vi = valoarea de intrare;
Q = producţia totală.
Iar amortizarea anuală se va determina cu relaţia:
Am1 = k x Qi; unde: Qi = producţia în anul „i“
Aplicaţie
42
O firmă a cumpărat un mijloc fix la preţul de 42.000. lei. Se
estimează că utilajul va avea o DNU = 10 ani şi va contribui la obţinerea a
70.000 de buc. De produse. În anul respectiv, întreprinderea îşi planifică să
producă 10.000 de produse, iar în anul următor 5.000 de produse. Să se
determine Am anuală pentru primii 2 ani de funcţionare a utilajului după
metoda amortizării în funcţie de volumul de activitate.
Vi = 42.000
DNU = 10 ani
QT = 70.000 buc.
I an Q1= 10.000 buc.
II an Q2 = 5.000 buc.
Vi
k=
Se ştie : QT 
42 .000
k= =0,6 lei /buc . de produs
70. 000
Am1 = k x Q1 = 0,6 x 10.000 = 6.000 lei
Am2 = k x Q2 = 0,6 x 5.000 = 3.000 lei
43
CAPITOLUL V
GESTIUNEA ACTIVELOR CIRCULANTE
Orice întreprindere trebuie să dispună de active fixe şi active
circulante pentru a putea să-şi atingă obiectivul său (producţie şi
comercializare). Activele circulante sunt alcătuite din:
- stocuri
- creanţe
- disponibilităţi băneşti
„Din punct de vedere al duratei, activele circulante sunt bunuri
destinate a fi consumate într-o perioadă scurtă de timp, prin încorporarea lor
în fabricaţie sau prin vânzarea lor ca atare.“25
În cadrul activelor circulante ponderea cea mai mare o deţin
stocurile. Mărimea acestora depinde în special de durata ciclului de
exploatare, de valoarea producţiei, ritmicitatea aprovizionării şi desfacerii.
Stocul nu trebuie să fie nici foarte mic şi nici foarte mare. Un stoc foarte
mic poate produce rupturi în aprovizionare şi producţie, iar un stoc prea
mare necesită resurse financiare suplimentare.
Activele circulante sunt o parte a activului economic care se
caracterizează printr-o transformare permanentă şi consumarea lor într-un
singur exerciţiu economico-financiar precum şi prin transmiterea valorii lor
integrale asupra producţiei în care se încorporează.
În cadrul activelor circulante intră elemente, precum: materii
prime, materiale, combustibili, producţie neterminată, semifabricate,
produse finite, clienţi, mijloace băneşti.
Se asimilează activelor circulante şi obiectele de inventar de mică
valoare sau scurtă durată, echipamentele şi materialele de protecţie care
prezintă deosebiri din punct de vedere al duratei şi modului de transmitere a
valorii faţă de celelalte active circulante.“26
O importanţă deosebită o are utilizarea combinată a fondurilor
proprii şi împrumutate astfel încât să se asigure o reducere a costului
capitalului, un grad acceptabil de îndatorare şi autonomie financiară.
Nevoia de credite este în general mai mare în ramurile cu activitate
sezonieră întrucât volumul activelor circulante suferă variaţii sensibile de la
o perioadă la alta.“27
Volumul activelor circulante depinde de mai mulţi factori precum:
2525
2626
Adochiţei, M. - Op. cit, p. 150.
2727
Ibidem.
44
- volumul producţiei, al aprovizionării şi desfacerii şi viteza de
rotaţie a activelor circulante.
În ceea ce priveşte viteza de rotaţie, accelerarea acesteia,
influenţează, în sensul că are loc o eliberare de resurse financiare.
Încetinirea vitezei de rotaţie atrage după sine o creştere a activelor
circulante, o blocare de fonduri, reducând eficienţa utilizării capitalului.“ 28
Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor care au loc
în cadrul unei firme, în vederea realizării de bunuri şi servicii.
Ciclul de exploatare presupune 3 faze:
- faza aprovizionării cu bunuri şi servicii;
- faza producţiei când are loc prelucrarea materiilor prime şi
materialelor, în vederea realizării produselor finite;
- faza comercializării, adică vânzarea produselor finite realizate.
Aprovizionarea cu materii prime, materiale, etc., cât şi
comercializarea produselor finite nu se realizează continuu, astfel încât
asigurarea continuităţii ciclului de exploatare se realizează cu ajutorul
stocurilor.
Stocurile se împart în trei mari categorii şi anume:
1) stocuri de materii prime şi materiale;
2) stocuri de produse în curs de fabricaţie;
3) stocuri de produse finite.
„Prin însumarea resurselor materiale în stare de rezerve de
producţie cu cele din sfera producţiei propriu-zise şi cu stocurile de produse
finite se obţine stocul global, stoc care trebuie să îndeplinească mai multe
cerinţe:“29
- să fie complet, adică să cuprindă toate tipurile de materiale
necesare producţiei;
- să fie suficient în orice moment, dar fără a se imobiliza resurse
financiare în stocuri mai mari decât cele necesare;
- să fie completat în mod sistematic în vederea minimizării
cheltuielilor de aprovizionare şi stocare.
„Volumul stocurilor trebuie stabilit pe baza unor criterii ştiinţifice,
întrucât numai pe această cale se asigură desfăşurarea ritmică a ciclului de
exploatare şi evitarea blocării de resurse inutile şi costisitoare. Gestionarea
eficientă a stocurilor reclamă stabilirea de legături directe şi de durată cu
furnizorii şi alegerea acestora în funcţie de criteriul distanţei, stabilirea şi
urmărirea unor grafice de aprovizionare, lichidarea întârzierilor în
aprovizionare, reducerea cheltuielilor de transport şi aprovizionare, evitarea
2828
Idem, op. cit., p. 151.
2929
45
constituirii unor stocuri inutile, îmbunătăţirea condiţiilor de manipulare şi
depozitare, reducerea cheltuielilor cu pierderile din timpul transportului şi
depozitării.“30
Creşterea eficienţei activelor circulante necesită stabilirea nivelului
optim al stocului. Pentru stabilirea nivelului optim al stocului de materii
prime şi materiale trebuie să se găsească o soluţie între:
- aprovizionarea la intervale lungi, ceea ce ar duce la reducerea
cheltuielilor de transport şi aprovizionare, dar şi la o creştere a
imobilizării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare şi depozitare;
- aprovizionarea frecventă ceea ce ar duce la reducerea
imobilizării de fonduri şi păstrare şi depozitare, dar şi la o creştere
a cheltuielilor de transport şi aprovizionare.
Există mai multe metode de dimensionare a stocului şi anume:
1. Metoda analitică;
2. Metoda pe elemente;
3. Metoda mixtă;
4. Metoda sintetică.
5.1. Metoda analitică de dimensionare a stocurilor
Se caracterizează prin determinarea stocurilor anual şi trimestrial

pentru fiecare element component din cadrul activelor circulante.
5.1.1. Dimensionarea stocului de materii prime şi materiale

metoda analitică
Trebuie avuţi în vedere doi factori:

1) - necesarul fizic şi valoric de materii prime şi materiale pentru
realizarea producţiei conform planificării (N);
2) - timpul de imobilizare total al materiilor prime şi materialelor
1.a.) Necesarul fizic de materiale şi materii prime se determină
având în vedere cantitatea de produse planificată şi consumul specific
pentru fiecare unitate de produs.
1.b.) Necesarul valoric reprezintă produsul dintre necesarul fizic şi
preţul de cumpărare. Astfel putem scrie că:
Nv = Nf x P cump.
unde: Nv = necesarul valoric;
3030
46
Nf = necesarul fizic;
Pcump. = preţul de cumpărare.
2) Timpul de imobilizare total (Tit) este numărul total de zile de

stocare a materiilor prime şi materialelor. Acesta cuprinde mai mulţi timpi,
şi anume:
a) timpul pentru stocul curent – reprezintă un număr de zile mediu
(Tsc) între aprovizionări şi se obţine pe baza relaţiei:
Tsc =
 (Qi ×i)
 Qi
unde: Tsc = timpul pentru stocul curent;
Qi = cantităţile intrate;
i = perioada de timp între intrări.
b) timpul pentru stocul de condiţionare – arată numărul de zile
necesar pregătirii materialelor, în vederea intrării în producţie. (Tscdţ)
c) timpul pentru stocul de siguranţă – reprezintă numărul de zile
în care procesul de producţie se derulează în continuare, fără întreruperi,
chiar dacă apar defecţiuni în aprovizionare; se calculează potrivit relaţiei:
Tssig =
 (Q î ×Z î )
Qî
unde: Qî = cantităţi întârziate;
Zî = zile de întârziere.
Prin însumarea celor 3 categorii de timpi precedenţi se obţine

timpul de imobilizare total care se calculează potrivit relaţiei:
Tit = Tsc + Tscdţ + Tssig. + Alţi timpi
Fiecărui timp îi corespunde în expresie fizică şi valorică un anumit

stoc: stocul curent, stocul de condiţionare, stocul de siguranţă. Fiecare
dintre aceste stocuri se poate determina pe baza relaţiei:
47
Ti ×N
Si =
90(sau 360)
unde: Si = stocul;
N = necesarul fizic sau valoric
Ti = timpul de imobilizare.
Astfel relaţia de calcul pentru stocul curent este:
Tsc ×N
Sc =
90(360)
iar pentru stocul de condiţionare relaţia este:
Tscdţ ×N
Scdţ =
90(360)
De asemenea stocul de siguranţă se determină cu relaţia:
Tssig ×N
Ssig =
90(360)
Prin însumarea stocului curent, de condiţionare şi de siguranţă se

obţine stocul total de materii prime şi materiale. Stocul total se poate
determina şi cu relaţia:
Tit ×N
S=
90(360)
unde: S = stocul total;

N = necesarul fizic sau valoric;
Tit = timpul de imobilizare total.
Stocul curent este cel care asigură continuitatea procesului de

producţie între aprovizionări. Stocul de condiţionare asigură continuitatea
producţiei cât durează operaţiunile de condiţionare. Stocul de siguranţă
asigură continuitatea producţiei în perioada în care au loc întreruperi în
procesul de aprovizionare cu materii prime şi materiale.
48
„Este necesar ca stocurile să fie înscrise în fişele de magazie ale
materialelor spre a se putea urmări dacă stocurile existente sunt în stare sau
nu să asigure continuitatea procesului de exploatare sau pentru a evidenţia
dacă s-au acumulat cantităţi mai mari decât nevoile întreprinderii.“31
Dacă se compară stocul prevăzut (Sp) cu stocul existent (Se), atunci
pot rezulta două situaţii, şi anume:
- dacă Se > Sp, atunci există stocuri supranecesare ce duc la
imobilizări de fonduri, precum şi la reducerea rentabilităţii;
- dacă Se < Sp, atunci în întreprindere există stocuri insuficiente,
ceea ce poate pune în pericol continuitatea producţiei, şi trebuie să
constituie semnalul de alarmă pentru întreprindere să facă noi aprovizionări
de materii prime şi materiale.
5.2. Metoda pe elemente de dimensionare a stocurilor
Se caracterizează prin faptul că nu se calculează stocul pentru

fiecare component de active circulante, ci doar pentru elementele de active
circulante.
În cadrul acestei metode sunt două modalităţi de calcul a
stocurilor, şi anume:
1) Pe baza timpului de imobilizare pe elemente, relaţia de calcul
este:
B ×T
Se = ce ie
90(360) ,
unde: Se = stocul pe elemente;

Bce = baza de calcul pe elemente;
Tie = timp de imobilizare pe fiecare element.
Iar Tie se poate determina cu relaţia:
Seo
Tie = ×90(360)
Bceo
unde:
Seo = stocul mediu pe elementele din anul precedent;
Bceo = baza de calcul pe elemente din anul precedent.
3131
49
Din cadrul stocurilor pe elemente se vor scădea stocurile fără
mişcare, produsele care nu au asigurată desfacerea şi cele de proastă calitate
(rebuturile).
2) Pe baza corelaţiei dintre soldurile elementelor de active

circulante pe de o parte şi volumul producţiei pe de altă parte.
Acest procedeu porneşte de la ideea că există o oarecare relaţie de
proporţionalitate între volumul producţiei şi cel al activelor circulante, astfel
stocurile pe elemente se determină pe baza relaţiei:
Se = Seo K
unde: K = coeficientul de creştere sau de descreştere a producţiei
Q1
K=
Q0
unde:Q1 = producţia din anul curent;

Q0 = producţia din anul precedent.
Astfel pentru utilizarea eficientă a resurselor este necesar ca sporul
activelor circulante să fie mai mic decât cel al producţiei.
5.3. Metoda mixtă de dimensionare a stocurilor
„Se caracterizează prin stabilirea stocurilor anuale pe elemente de

active circulante (metoda analitică) şi a stocurilor trimestriale numai pe
elemente (metoda pe elemente).“33
Relaţia de calcul a stocurilor anuale pe componentele fiecărui
element de activ circulant sunt cele stabilite la metoda analitică (5.1.), iar
pentru stocurile trimestriale se aplică formula de la metoda pe elemente
(5.2.).
5.4. Metoda sintetică de dimensionare a stocurilor
Se caracterizează prin stabilirea stocului pe total active circulante,

cu defalcarea acestuia pe elemente. Pentru stabilirea stocului prin această
metodă se utilizează mai multe procedee şi anume:
a) Procedeul bazat pe viteza de rotaţie a activelor circulante
3333
50
Q1
S=
K r0
unde: Q1 = producţia din anul curent;
Kr0 = coeficientul de rotaţie a activelor circulante din anul
precedent
Q0
K r0 =
Aco
unde: Aco = activele circulante din anul precedent;

Q0 = producţia din anul precedent
Q1 ×Z0
S=
90(360)
unde: Z0 = nr. de zile sau durata unei rotaţii
Aco
Z0 = ×360
Q0
b) Potrivit procedeului bazat pe corelaţia dintre activele circulante

şi volumul producţiei
Ac1 = Aco  K
unde: Ac1 = stocul de active circulante din anul de previziune;

Aco = stocul de active circulante din anul precedent
Q
K= 1
Q0
c) Procedeul bazat pe ponderea activelor circulante la 100

sau 1000 de lei producţie marfă se bazează pe relaţia:
Q1 ×p 0
St =
100(1000)lei
unde:
51
Q1= producţia din anul curent;
po = ponderea activelor circulante la 100 sau 1000 de lei producţie
marfă în anul precedent.
Stocurile totale obţinute la punctele a), b) şi c) pot fi defalcate pe

elemente de active circulante (metoda 5.2.)
Concluzie
Cea mai bună metodă pentru determinarea stocurilor de active
circulante este metoda analitică întrucât realizează o analiză amănunţită a
modului de utilizare a resurselor financiare şi materiale ale firmei
respective.
Aplicaţii
Metoda de stabilire a stocurilor. Metoda analitică.

1) - Stocuri de materii prime şi materiale
Să se determine stocul anual de tablă groasă, fizic şi valoric, prin

metoda analitică cunoscând următoarele date:
- necesarul fizic de tablă groasă, pentru realizarea producţiei anuale
este 3.600 t.
- preţul unitar de aprovizionare = 5.000 lei/t.
Din fişa de magazie a anului precedent pentru acest material se
cunosc următoarele:
Durata între aprovizionări Cantităţi intrate (tone)
(zile)
30 300
31 270
29 330
- cantităţile intrate cu întârziere şi nr. de zile de întârziere în anul

precedent au fost:
Zile de întârziere la Cantităţi întârziate (tone)
aprovizionare
9 300
10 270
10 330
- timpul pentru stabilirea stocului de condiţionare este format din:

52
a) nr. de zile pentru obţinerea calităţii cerute: 6 zile
b) nr. de zile pentru sortare: 2 zile
c) nr. de zile pentru analiza materialelor: 1 zi
- timpul pentru transportul interior = 1 zi
Rezolvare:
N⋅T it N f⋅T it
S= Sf =
360 360
N v⋅T it
Sv=
360
Nf = necesarul fizic = 3600 t
Nv = necesarul valoric = Nf  Pa = 3.600 5.000. = 18 mil. lei
Tit = timpul de imobilizare totală
Tit = Tsc + Ts sig + Ts cdţ + Alţi timpi (T tr. Intern)
T sc=
∑ Qi⋅i = (30 x 300 )+(31 x 270 )+(29 x 330 ) ≃30 zile
∑ Qi 300+270+ 300
T sig =
∑ Qî⋅Z î = ( 9 x 300)+(10 x 270)+(10 x 330) ≃10 zile
∑ Q î 300+270+300
Ts cdţ = 6 + 2+ 1 = 9 zile
Ttr.intern = 1 zi
Tit = 30 + 10 + 9 + 1 = 50 zile
3600 xtx 50
Sf = =500 t
360
18 mil . x 50
Sv = =2,5 mil . lei
360
53
2. Să se calculeze pentru aplicaţia precedentă şi stocul curent,
stocul de siguranţă, stocul de condiţionare şi stocul pentru transportul intern,
atât fizic cât şi valoric.
1) Stocurile fizice (Sf)
N f⋅T sc 3600 x 30
Sc = = =300 t
360 360
N f⋅T ssig 3600 x 10
S sig = = =100 t
360 360
N f⋅T scond 3600 x 9
S cond = = =90 t
360 360
N f⋅T tr . int . 3600 x 1
S tr . int .= = =10 t
360 360
Suma acestor stocuri fizice este de 500 t = stocul valoric total.
2) - Stocurile valorice (Sv)

N v⋅T sc 18 mil. x 30
Sc= = =1,5 mil. lei
360 360
N v⋅T ssig 18 mil. x 10
S sig = = =0,5 mil .lei
360 360
N v⋅T scond 18 mil. x 9
S cond = = =0 , 45 mil. lei
360 360
N v⋅T tr. int . 18 mil . x 1
S tr . int .= = =0 , 05 mil .lei
360 360
Suma acestor stocuri valorice este de 2,5 mil. lei cât este şi stocul
valoric total.
54
CAPITOLUL VI
ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE A
ÎNTREPRINDERII ÎN VEDEREA STABILIRII
STRATEGIEI FINANCIARE
Elaborarea strategiei financiare presupune cunoaşterea în ansamblu
şi în amănunt a întreprinderii respective, pe baza datelor din documentele
contabile de sinteză (bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi şi anexele
la bilanţ). Pe baza acestor informaţii se pot determina punctele tari şi
punctele slabe ale întreprinderii, probabilitatea de a da faliment, precum şi
posibilităţile de redresare şi a posibilităţilor de creştere şi dezvoltare în
viitor.
Aceste informaţii sunt solicitate atât de către managerii
întreprinderii cât şi de salariaţi în vederea exercitării controlului asupra
modului în care sunt utilizate fondurile financiare şi resursele materiale ale
întreprinderii în vederea utilizării cât mai eficiente a capitalului. De
asemenea, aceste informaţii sunt necesare şi potenţialilor investitori care
doresc să cunoască situaţia întreprinderii în care îşi vor plasa capitalurile în
vederea minimizării riscurilor asociate acestor plasamente. De altfel, şi
instituţiile şi organismele financiare sunt interesate să cunoască aceste
informaţii pentru a se asigura că împrumuturile pe care le vor acorda vor
putea fi restituite la scadenţă, iar riscul de nerambursare este minim.
Organele administraţiei financiare sunt şi ele interesate de cunoaşterea cât
mai exactă a situaţiei economico-financiare, a firmelor în scopul
determinării impozitelor şi taxelor care trebuiau plătite către bugetele de stat
locale şi centrale, precum şi în vederea determinării majorărilor şi
penalităţilor care trebuiesc achitate de către agenţii economici.
6.1. Analiza situaţiei financiare a întreprinderii pe baza

informaţiilor oferite de bilanţul financiar şi funcţional
6.1.1. Construcţia bilanţului financiar
Construirea bilanţului financiar se face pe baza datelor din bilanţul

contabil care sunt regrupate atât în Activ, cât şi în Pasiv, în funcţie de durată
şi apoi se fac o serie de corecţii specifice. Se regrupează elementele
bilanţiere astfel:
Bilanţul financiar (patrimonial) studiază riscul nerambursării

datoriilor de către firmă şi reflectă solvabilitatea acesteia pe termen lung sau
55
pe termen scurt (lichiditatea). Construcţia bilanţului financiar se bazează pe
comparaţia pe orizontală a activelor şi pasivelor, în funcţie de lichiditatea,
respectiv exigibilitatea lor.
Elaborarea bilanţului financiar se realizează având în vedere două
principii, şi anume:
- principiul ordonării posturilor de activ în ordinea strictă a
lichidităţii;
- principiul ordonării posturilor de pasiv în ordinea strictă a
exigibilităţii.
În cadrul bilanţului financiar, activele şi pasivele sunt structurate în
funcţie de durata lor astfel:
- pe o perioadă mai mare de 1 an: activele imobilizate şi capitalul
permanent;
- pe o perioadă mai mică de 1 an: activele circulante şi datoriile pe
termen scurt.
Acest bilanţ evidenţiază relaţia dintre resursele de care dispune
întreprinderea şi necesitățile de finanţare ale acesteia.
N Active imobilizate nete Capitaluri R

PERMANENTE
PERMANENTE
E > 1 an: permanente: E
C  Imobilizări  Capitaluri proprii S
E necorporale  Datorii care U
S  Imobilizări trebuie plătite R
I corporale într-o perioadă > S
T  Imobilizări 1 an
E
TEMPORARE
Active circulante < 1 FRP

Ă
an:
Ţ
 Stocuri FRN
I
 Creanţe
FRS
56
 Investiţii pe termen Datorii care trebuie
TEMPORARE
scurt plătite într-o perioadă
 Casa şi conturi la < 1 an:
bănci  Sume datorate
instituţiilor de
Cheltuieli în avans credit
 Datorii
comerciale
 Datorii salariale
 Datorii către stat
Venituri înregistrate
în avans
Fig. 1 Schema bilanțului financiar
Astfel, potrivit teoriei patrimoniale, o firmă este solvabilă, adică

poate face faţă obligaţiilor scadente, dacă există un echilibru între
categoriile bilanţiere de aceeaşi durată. Astfel, trebuie să existe un echilibru
între activele durabile şi resursele durabile, altfel spus între imobilizări şi
capitaluri permanente, pe de o parte, şi între activele pe termen scurt şi
resursele pe termen scurt, adică între activele circulante şi datoriile de
exploatare, pe de altă parte. Firma trebuie să dispună la fiecare scadenţă a
unei obligaţii de disponibilităţi suficiente pentru a le putea achita. Aceasta
este dificil de realizat întrucât „în timp ce exigibilitatea obligaţiilor pe
termen scurt este certă, transformarea activului în disponibilităţi este
aleatoare, putând fi perturbată de o serie de factori economici, financiari şi
de conjunctura lor. Această asimetrie impune necesitatea constituirii unei
rezerve, a unei marje în măsură să facă faţă neregularităţilor la scadenţă,
cunoscută sub denumirea de FOND DE RULMENT“.34
Bilanţul funcţional regrupează posturile de bilanţ pe marile

funcţiuni ale întreprinderii: investiţii, exploatare, finanţare şi trezorerie,
fiind un bilanţ economic construit de Centrala bilanţurilor din Banca Franţei
în scopul explicării funcţionării economice a întreprinderii de către
bancheri.
3434
Coşea, M., Nastovici, L. - „Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel
micro şi macroeconomic“, Ed. Lux Libris, Braşov, 1997, p. 51.
57
NECESITĂȚI RESURSE
Funcția de investiții
Necesități stabile brute
Funcția de finanțare
Funcția de exploatare
Resurse stabile (durabile)
Necesități ciclice
 Capitaluri proprii
 Activ circulant de
 Datorii financiare stabile
exploatare
 Activ circulant în afara
exploatării
Funcția de trezorerie Funcția de exploatare
Activ circulant financiar Resurse ciclice
 Datorii de exploatare
 Datorii în afara
exploatării
TOTAL NECESITĂȚI TOTAL RESURSE
Fig. 2 Schema bilanțului funcțional
6.2 Indicatorii echilibrului financiar al firmei

6.2.1. Fondul de rulment
Fondul de rulment reprezintă excedentul capitalului permanent faţă

de imobilizările nete, sau excedentul activelor circulante faţă de datoriile pe
termen scurt, şi are o importanţă deosebită în aprecierea situaţiei financiare
a unei întreprinderi, şi deci şi a riscului de faliment al acesteia.
„Fondul de rulment este un indicator al solvabilităţii firmei,
existenţa lui marcând absenţa riscului de insolvabilitate, iar nivelul său
insuficient este un semn al lipsei de lichidităţi şi al riscului de neplată.” 35
Valoarea ridicată a fondului de rulment constituie premisa unei
capacităţi sporite de plată. Aprecierea corespunzătoare a semnificaţiei
fondului de rulment pentru echilibrul financiar necesită luarea în
considerare a duratei medii de rotaţie a activelor şi pasivelor. Dacă activele
circulante se rotesc mai repede decât obligaţiile, societatea îşi poate asigura
echilibrul financiar. Dacă activele circulante se rotesc mai lent decât
obligaţiile pe termen scurt, menţinerea echilibrului financiar necesită un
3535
Dalotă, M. D.; Dalotă, S. – „Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2000, p. 206
58
fond de rulment pozitiv şi de o valoare ridicată. Dacă activele circulante se
rotesc mai repede decât datoriile pe termen scurt, echilibrul financiar este
asigurat cu un fond de rulment mai mic, chiar negativ.36
Analiza fondului de rulment poate fi utilizată pentru aprecierea
echilibrului financiar, doar dacă se cunosc următoarele elemente:
 valoarea fondului de rulment;
 gradul de lichiditate a activelor sau timpul mediu necesar
transformării în lichidităţi;
 gradul de exigibilitate a pasivelor sau timpul mediu de achitare
a obligaţiilor.
Astfel, nu există o relaţie directă între fondul de rulment şi riscul
de faliment al unei întreprinderi. Unele firme se caracterizează prin
echilibru financiar, chiar dacă au un fond de rulment negativ, în timp ce
altele sunt insolvabile, în ciuda unui fond de rulment pozitiv. De asemenea,
unele întreprinderi îşi menţin solvabilitatea cu un fond de rulment scăzut, în
timp ce altele cunosc dificultăţi financiare în ciuda unui fond de rulment de
valoare foarte mare. Fără a nega utilitatea fondului de rulment majoritatea
specialiştilor susţin necesitatea implicării în analiză şi a altor caracteristici
economico-financiare ale întreprinderii.37
Se consideră, în literatura de specialitate, că fondul de rulment al
unei societăţi industriale trebuie să reprezinte circa o treime din cifra de
afaceri. Specialiştii apreciază că situaţia unei firme se îmbunătăţeşte în
momentul în care are loc creşterea fondului de rulment ca urmare a creşterii
capitalului propriu.
Fondul de rulment indică, la un anumit moment, marja de siguranţă
de care dispune întreprinderea pentru finanţarea ciclului de exploatare.
Fondul de rulment serveşte împreună cu creditele furnizor şi creditele
bancare pe termen scurt la finanţarea activelor circulante.
Fondul de rulment exprimă condiţiile echilibrului financiar pe
termen scurt care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe
termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt.
Fondul de rulment reprezintă excedentul activelor cu lichidităţi mai
mici de 1 an faţă de pasivele cu exigibilităţi mai mici de 1 an. Fondul de
rulment este un mijloc de finanţare şi în acelaşi timp un indicator de
lichiditate. Cu cât Fondul de rulment este mai mare cu atât vor fi mai mici
datoriile pe termen scurt pentru finanţarea activelor circulante.
Fondul de rulment poate fi:
3636
Niculescu, M. – „Diagnostic global – strategic”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.421.
3737
Niculescu, M. – Op. cit., p. 422, 423.
59
- Fond de rulment brut (FRB), reprezintă ansamblul elementelor de
A care pot fi transformate în bani într-un termen mai mic de 1 an şi care
efectuează cel puţin o rotaţie pe an (activele circulante)
- Fondul de rulment net (FRN) este acea parte a capitalului
permanent care poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante sau
excedentul activelor cu lichidităţi mai mici de 1 an, asupra pasivelor cu
exigibilităţi mai mici de 1 an sau excedentul capitalului permanent asupra
activelor imobilizate.
- Fondul de rulment propriu (FRP) reprezintă excedentul
capitalului propriu asupra activelor imobilizate sau autonomia firmei în ceea
ce priveşte finanţarea investiţiilor.
- Fondul de rulment străin (FRS) reprezintă diferenţa dintre FRN şi
FRP, adică datoriile la termen.
Aplicaţie
Bilanţul contabil al unei firme se prezintă astfel:
Active Pasive
Imobilizări: 260 Capit.social 280

- corporale 200 Rezerve 25
- necorporale 10 Rezultatul reportat 15
- financiare 50 DTL 50
Active circulante: 440 Profit curent 30
- stocuri 300 Furnizori 200
- clienţi 120 Clienți creditori 10
- disp. băneşti 20 Alte DTS 90
Total A = 700 Total P = 700
Să se determine: FRB, FRN, FRP, FRS.

 FRB = Active circulante = 440 mii lei
 FRN = C Permanent – Imobilizări
C permanent = CP + DTL
CPropriu = CS + Rezerve + Rez. Reportat + Profit curent
C Permanent = (280 + 25+15 + 30) + 50 = 400 mii lei
 FRN = 400 – 260 = 140 mii lei
 FRP = CP – Imobilizări
 CP = 280 + 25 + 15 + 30 = 350 mii lei
FRP = 350 – 260 = 90 mii lei
 FRS = FRN – FRP = 140 – 90 = 50 mii lei
FRS = DTL = 50 mii lei
60
6.2.2 Necesarul de fond de rulment
Activitatea unei întreprinderi necesită nu doar finanţarea

utilizărilor stabile, ci şi acoperirea unor nevoi imediate. Firma cumpără
materii prime, obiecte de inventar şi alte stocuri pe care le depozitează şi
abia ulterior la va da în producţie sau vinde. Produsele finite obţinute sunt
mai întâi stocate şi abia apoi vândute. Aceste fluxuri de natură materială pot
fi sau nu însoţite imediat de fluxuri monetare.
„Stocurile şi creanţele firmei reprezintă imobilizări temporare care
se vor materializa în încasări, dar până atunci ele trebuie acoperite din alte
resurse. Ele formează nevoile de exploatare sau în afara exploatării.
Datoriile faţă de furnizori şi alte datorii nefinanciare se vor
materializa în plăţi, dar până atunci ele sunt resurse atrase temporar, care
acoperă nişte utilizări sau nevoi cu acelaşi caracter temporar. Ele alcătuiesc
resursele de exploatare sau în afara exploatării.”38
Diferenţa dintre nevoile şi resursele de exploatare, precum şi cele
în afara exploatării, reprezintă necesarul sau nevoia de fond de rulment. De
asemenea, diferenţa dintre resursele şi nevoile de exploatare, precum şi cele
în afara exploatării este definită ca excedent de fond de rulment.
În literatura de specialitate, necesarul de fond de rulment mai este
definit ca fiind partea din activele circulante ce sunt finanţate din resurse
durabile, respectiv partea din activele circulante (stocuri şi creanţe), care nu
sunt finanţate de datoriile de exploatare.
Necesarul de fond de rulment se determină ca diferență între
necesitățile ciclice (activele circulante, mai puțin disponibilitățile) și
resursele ciclice ( datoriile < 1 an, mai puțin creditele bancare curente): 1
NFR = Necesități ciclice – Resurse ciclice

sau
NFR = (Active circulante – Casa și conturi la bănci + Cheltuieli în
avans) – (Datorii < 1 an – Credite bancare curente + Venituri
înregistrate în avans)
sau
NFR = (Stocuri + Creanțe + Cheltuieli în avans) – (Datorii < 1 an –
Credite bancare curente + Venituri înregistrate în avans)
3838
Timişoara, 2000, p. 210
1
Petrescu, S. – “Analiză și diagnostic financiar contabil”, ediția a III-a, revizuită și actualizată, Editura
CECCAR, București, 2010, p. 201
61
Aplicaţie:
Active Pasive
Terenuri 1.002 Capital social 1.400

Mijloace de transport 784 Rezerve 250
Echipamente tehnologice 578 Rezultat reportat 600
Materii prime 250 Rezultat curent 378
Combustibili 120 Furnizori 386
Obiecte de inventar 465 Credite bancare pe
Clienți 356 termen scurt 278
Casa și conturi la bănci 347 Credite bancare pe
Cheltuieli în avans 107 termen lung 680
Venituri în avans 37
Total A = 4.009 Total P = 4.009
Să se determine: NFR.

NFR = (1.538 – 347 + 107) – (664 – 278 + 37) = 875 mii lei
NFR = (Stocuri + Creanțe + Cheltuieli în avans) – (Datorii < 1 an –

Credite bancare curente + Venituri înregistrate în avans)
NFR = (835 + 356 + 107) – (664 – 278 + 37) = 875 mii lei
6.2.3 Trezoreria netă
Trezoreria netă – reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment şi

necesarul de fond de rulment.
Trezoreria reprezintă ansamblul mijloacelor băneşti de care
dispune o firmă la un moment dat şi pe baza cărora se asigură pe termen
scurt echilibrul financiar al întreprinderii respective.
Trezoreria de care dispune o întreprindere se determină prin două
metode, şi anume:
TN = FRN – NFR
TN = AT – PT
unde: TN = trezoreria netă
62
FRN = fondul de rulment net
NFR = necesarul de fond de rulment
AT = activele de trezorerie
PT = pasivele de trezorerie
Activele de trezorerie reprezintă ansamblul următoarelor elemente
patrimoniale: disponibilităţile băneşti, valorile mobiliare de plasament
(acţiuni, obligaţiuni), precum şi alte titluri de valoare.
Pasivele de trezorerie sunt acele conturi curente descoperite pe
termen scurt, precum şi efectele scontate şi neajunse la scadenţă.
În ceea ce priveşte trezoreria, se urmăreşte optimizarea acesteia,
prin aducerea ei cât mai aproape de zero, şi nu aşa cum am fi tentaţi să
credem, maximizarea ei. Atunci când trezoreria este negativă evidenţiază
dificultăţi în acoperirea necesarului de fond de rulment din resursele
durabile şi întreprinderea respectivă este nevoită să apeleze la credite
bancare, ea fiind considerată vulnerabilă. Atunci când trezoreria este
pozitivă arată că sume importante rămân neutilizate. „Soldul de trezorerie
pozitiv ar putea fi însă semnul unei fragilităţi potenţiale pe termen mediu
sau lung. Abundenţa de resurse stabile semnifică o utilizare insuficient de
eficace a acestora, ceea ce în perspectivă medie sau lungă generează
dificultăţi în remunerarea capitalului şi rambursarea împrumuturilor.”39
„Trezoreria reflectă lichidităţile efective, precum şi alte resurse
care nu sunt imediat lichide, rămase după acoperirea nevoilor de investiţii şi
de exploatare.”40
„Pragurile cele mai utilizate în normele bancare sunt următoarele:
 creditele de trezorerie nu trebuie să fie mai mari decât
jumătate din nevoia de fond de rulment (de exploatare);
 fondul de rulment (funcţional) trebuie să fie mai mare decât
jumătate din nevoia de fond de rulment (de exploatare).”41
Cu toate acestea, aceste valori sunt doar orientative, şi rămân la
aprecierea instituţiei bancare. „Nivelul fondului de rulment necesar
echilibrului financiar depinde de variabilitatea nevoii de fond de rulment şi
de mărimea riscului de faliment pe care creditorii sunt dispuşi să-l
suporte.”42
3939
Coşea, M.; Nastovici, L. – „Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel
micro şi macro economic”, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997, p. 67.
4040
Timişoara, 2000, p. 212.
4141
Stancu, I. – „Finanţe”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 513.
4242
Charreaux, G. – „Finance d'entreprise”, Litec; Paris, 1995, p. 60.
63
Pe baza analizei lichiditate – exigibilitate sunt evidenţiate regulile
pentru menţinerea echilibrului financiar al unei întreprinderi, precum şi
riscul de faliment (de insolvabilitate) cu care se vor confrunta acţionarii şi
creditorii.
Echilibrul financiar al unei firme se fundamentează pe trei reguli
de bază, şi anume:
1. regula echilibrului financiar minim potrivit căreia,
întreprinderea trebuie să-şi asigure o marjă de securitate, sub forma fondului
de rulment pozitiv.
2. regula îndatorării maxime, potrivit căreia trebuie respectate
două condiţii:
 datoriile pe termen lung nu trebuie să depăşească capitalurile
proprii;
 datoriile pe termen lung nu trebuie să depăşească
autofinanţarea medie aferentă unei perioade de trei ani:
DTL ≤ Autofinanţare medie anuală × 3
3. regula finanţării maxime, reprezintă o combinaţie a primelor
două reguli: pentru fiecare investiţie făcută de firmă pe baza îndatorării pe
termen mediu sau lung, împrumutul contractat în acest scop nu trebuie să
reprezinte mai mult de 50 – 75% din valoarea investiţiei fără TVA.
Analiza lichiditate – exigibilitate pune în evidenţă, îndeosebi riscul
de faliment sau de insolvabilitate al unei firme, fapt care prezintă un interes
deosebit pentru creditori şi bănci.
Nu există stabilită mărimea optimă a fondului de rulment, iar
aprecierea acestuia se face comparativ cu FR al întreprinderilor din acelaşi
sector de activitate sau se analizează evoluţia sa în timp. Un FR negativ şi o
evoluţie defavorabilă a acestuia constituie, indiscutabil, în marea majoritate
a situaţiilor, simptome ale riscului de faliment.
Aplicaţie:
Active Pasive
Terenuri 1.002 Capital social 1.400

Mijloace de transport 784 Rezerve 250
Echipamente tehnologice 578 Rezultat reportat 600
Materii prime 250 Rezultat curent 378
Combustibili 120 Furnizori 386
Obiecte de inventar 465 Credite bancare pe
Clienți 356 termen scurt 278
64
Casa și conturi la bănci 347 Credite bancare pe
Cheltuieli în avans 107 termen lung 680
Venituri în avans 37
Total A = 4.009 Total P = 4.009
Să se determine: TN.
TN = FRN – NFR
FRN = C Permanent – Imobilizări

FRN = (1.400 + 250 + 600 + 378 + 680) – (1.002 + 784 + 578) = 944 mii
lei

NFR = (1.538 – 347 + 107) – (664 – 278 + 37) = 875 mii lei
TN = 944 – 875 = 69 mii lei
Aplicație:
Pe baza bilanţului următor să se calculeze fondul de rulment,
necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă:
Active Pasive
Active imobilizate nete 2.000 Capital social 2.200

Stocuri 500 Provizioane 100
Clienți 300 Imprumuturi pe
Creanțe diverse 200 termen lung 800
Titluri de participare 200 Datorii furnizori 200
Disponibilități bănești 800 Alte datorii pe
termen scurt 200
Credite bancare pe
termen scurt 500
Total A = 4.000 Total P = 4.000
Rezolvare:
FRN = C Permanent – Imobilizări
65
Cpermanent = Cap. Propriu + Datorii > 1 an;
Cap. Propriu = Cap. social + Rezerve + Provizioane + Prime +
Rez. Reportat;
C.P = 2.200 + 100 = 2.300 lei;
Cpermanent = 2.300 + 800 = 3.100 lei;
FRN = 3100 – 2000 = 1.100 lei;
NFR = Stocuri + Creanțe – Datorii nebancare < 1 an
NFR = (500 + 300 + 200) - (200 + 200) = 1.000 – 400 = 600 lei;
TN = FRN – NFR
TN = 1.100 – 600 = 500 lei.
6.3. Analiza situaţiei economico-financiare pe baza contului de

profit şi pierderi
Pe baza informaţiilor din contul de profit şi pierderi, se pot obţine

informaţii cu privire la o serie de rezultate obţinute ca diferenţă între diferite
categorii de cheltuieli şi venituri, şi anume:
1) Rezultatul exploatării (V din exploatare – Ch. din exploatare);
2) Rezultatul financiar (V fin. – Ch. fin.);
3) Rezultatul brut al exerciţiului (Rez. expl. + Rez. fin.) sau
(Venituri totale – Cheltuieli totale);
4) Rezultatul net al exercițiului (Rbrut – Impozitul pe profit).
1) Rezultatul exploatării.
Apare ca un surplus rezultat din diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile aferente activităţii curente a întreprinderii, adică din operaţiunile
de aprovizionare, producţie şi vânzare.
Veniturile din exploatare provin din:
a) vânzări de produse finite şi mărfuri;
b) servicii prestate şi lucrări executate;
c) venituri din producţia stocată sau imobilizată.
Cheltuielile de exploatare includ:
a) consumuri de materii prime, materiale, lucrări şi servicii
procurate de la terţi;
b) impozite şi taxe asimilate activităţilor curente;
c) salarii şi cheltuieli sociale aferente;
d) cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele.
Rezultatul exploatării este influenţat de alegerea metodelor de
evaluare a anumitor elemente patrimoniale cum ar fi:
a) stocurile, care se pot evalua sintetic (metoda inventarului
permanent sau intermitent) şi analitic (LIFO, FIFO, CMP);
66
b) alegerea metodei de amortizare (liniară, degresivă sau
accelerată) în funcţie de DNU;
c) provizioanele au un caracter previzional, şi ca urmare
reprezintă o estimare aproximativă a riscurilor
2) Rezultatul financiar
Rezultă ca diferenţă dintre veniturile şi cheltuielile financiare.
Cheltuielile financiare se referă la:
- cheltuielile financiare privind amortizarea şi provizioanele;
- pierderi din creanţe legate de participaţie;
- cheltuieli din diferenţe de curs valutar;
- cheltuieli cu titluri de plasament cedate.
Veniturile financiare sunt:
- venituri financiare din provizioane;
- venituri din cedarea titlurilor de plasament;
- venituri din diferenţe favorabile de curs valutar.
3) Rezultatul brut al exerciţiului

Rezultatul brut al exerciţiului evidenţiază profitul realizat de
întreprindere sau pierderea înregistrată în cursul exerciţiului financiar-
contabil și se determină ca diferență:
Rbr = Venituri totale – Cheltuieli totale
4) Rezultatul net al exerciţiului

Rezultatul net al exerciţiului constituie soldul final după aplicarea
cotei procentuale de impozit asupra rezultatului brut impozabil al perioadei
curente și se calculează ca diferență:
Rnet = Rbr – Impozit pe profit
Aplicație:
Să se determine rezultatul din exploatare, rezultatul financiar,
rezultatul brut al exercițiului și rezultatul net al exercițiului pe baza datelor
din tabelul următor:
Nr. Valoare anuală
Indicatori
crt. - lei-
1. Producția vândută 134.648
2. Venituri din vânzarea mărfurilor 1.381
3. Cheltuieli privind mărfurile 1.109
4. Venituri aferente costului producției în
67
Nr. Valoare anuală
Indicatori
crt. - lei-
curs de execuție (producția stocată) +2.813
Sold C (711+712) + 12.732
Sold D (711+712) - 9.919
5. Producția realizată pentru scopuri proprii
140
și capitalizată (producția imobilizată)
6. Consumuri intermediare, din care: 72.775
- ch. cu materiile prime și materialele 54.759
consumabile
- alte cheltuieli materiale 630
- alte cheltuieli externe (energie și apă) 8.344
- ch. privind prestațiile externe 9.042
7. Cheltuieli cu alte impozite, taxe și
712
vărsăminte asimilate
8. Cheltuieli cu personalul 31.645
9. Alte venituri din exploatare 816
10. Alte cheltuieli de exploatare (Ch. cu 7.678
despăgubiri, donații și active cedate)
11. Venituri financiare 3.536
12. Cheltuieli financiare 2.852
13. Impozitul pe profit 5.152
Rezolvare:
Rezultatul din exploatare = Venituri din exploatare –
Cheltuieli din exploatare
Rexpl = 139.798 – 113.919 = 25.879 lei
Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli

financiare
Rfin = 3.536 – 2.852 = 684 lei
Rbr = Venituri totale – Cheltuieli totale
Rbr = (139.798 + 3.536) – (113.919 + 2.852) = 143.334 + 116.771

= 25.563 lei
Rnet = Rbr – Impozit pe profit

Rnet = 25.563 – 5.152 = 25.563 – 5.152 = 20.411 lei
68
6.4.1. Soldurile intermediare de gestiune (S.I.G.)
Se referă la o serie de indicatori:

1) Cifra de afaceri (CA)
Nivelul CA este determinat de volumul afacerilor realizate de
întreprindere cu terţii ca urmare a activităţilor curente.
CA se determină astfel:
CA = V. din producţia vândută + V. din vânzarea mărfurilor –

Reduceri comerciale + V. din activităţi diverse aferente cifrei de afaceri
2) Marja comercială (MC)

Acest indicator nu se determină decât pentru întreprinderile
comerciale care revând în aceeaşi stare produsele cumpărate. Marja
comercială reprezintă plusul de valoare adus de către întreprindere.
Marja comercială poate fi determinată şi pentru firmele
producătoare, dar numai pentru produsele care se revând în aceeaşi stare.
Marja comercială se determină cu următoarea formulă:
MC = Vvz. mărfurilor – Ch. privind mărfurile
Marja comercială permite determinarea adaosului comercial ca

diferenţă între preţul de vânzare şi costul de achiziţie a mărfii vândute.
Creşterea marjei comerciale reprezintă un semnal pozitiv, dacă este însoţită
şi de creşterea rentabilităţii.
3) Producţia exerciţiului (Qex)

Acest indicator reflectă bunurile şi serviciile realizate de către o
întreprindere industrială sau comercială în timpul unui exerciţiu financiar
indiferent de destinaţia acestora (vânzare, stocare, imobilizare).
Producţia exerciţiului măsoară cu exactitate activitatea
întreprinderii.
O întreprindere produce în cursul exerciţiului pentru:
- asigurarea vânzării;
- propriul consum;
- stocare.
69
Prin însumarea celor 3 elemente se determină nivelul activităţii
întreprinderii respective. Producţia exerciţiului se determină cu ajutorul
următoarei formule:
Qex = Qvândută +/- Qstocată + Qimobilizată

Observaţie: Qex trebuie calculată fără TVA pentru a elimina
eventualele influenţe ale acesteia. Qex nu este constituită din elemente
evaluate în acelaşi mod. Astfel, Qvândută este estimată în funcţie de Pv;
Qstocată şi imobilizată este estimată la nivelul Costului de producţie;
Qstocată mai poate fi influenţată şi de provizioanele constituite
pentru deprecierea stocurilor.
4) Consumurile intermediare (CI)

Este un indicator care cuprinde totalitatea cheltuielilor necesare
pentru realizarea activităţii de producţie a întreprinderii. Pentru a-şi realiza
activitatea întreprinderea foloseşte în cursul exerciţiului materii prime,
materiale consumabile, precum şi servicii achiziţionate de la terţi. Toate
aceste elemente constituie consumul de la terţi sau consumul extern al
întreprinderii.
Astfel o întreprindere are două mari categorii de cheltuieli:
1) Cheltuieli interne, adică cheltuielile cu materii prime și
materiale consumabile, alte cheltuieli materiale (ob. de inventar, materiale
nestocate, active biologice, ambalaje)
2) Cheltuieli externe:
- cheltuielile cu apă, gaze, energie electrică;
- cheltuieli privind prestațiile externe (reparații, chirii, studii și
cercetări, comisioane și onorarii, protocol, reclamă, publicitate, transport,
deplasări, poștă, servicii bancare, etc.);
5) Valoarea adăugată (VA)

Valoarea adăugată produsă măsoară ce a creat întreprinderea prin
activitatea sa în cadrul circuitului economic.
VA se determină cu relaţia:
VA = Qex + MC – CI
6) Excedentul brut de exploatare (EBE)

Este un indicator care corespunde rezultatului economic brut legat
de activitatea curentă a întreprinderii;
Se determină astfel:
70
EBE se determină ca diferenţă între veniturile din exploatare care
pot genera un flux de lichidităţi. Ca urmare a unor încasări imediate sau
viitoare şi cheltuielile de exploatare care pot genera un flux de lichidităţi
ieşite ca urmare a unor plăţi efectuate sau care urmează să fie realizate. EBE
este un surplus monetar potenţial generat de activitatea curentă a
întreprinderii.
EBE se determină pe baza relaţiei:
EBE = VA + V. din subvenții de exploatare – Cheltuieli cu alte

impozite, taxe şi vărsăminte asimilate – Ch.de personal
7) Capacitatea de autofinanţare (CAF)

Exprimă capacitatea întreprinderii de a remunera deţinătorii
capitalului şi de a finanţa investiţii pentru dezvoltarea întreprinderii
completând fondurile constituite prin amortizare. CAF reprezintă diferenţa
dintre totalitatea veniturilor ce pot genera încasări şi totalitatea cheltuielilor
ce pot genera plăţi.
CAF = EBE
+ Alte venituri de expl.
- Alte ch. de expl. (Ch. cu despăgubiri, donații și active cedate)
+ Cotele părți din rezultat din operațiunile făcute în comun
+ V. financiare
- Ch. financiare
- Impozitul pe profit.
Aplicație:
Să se determine cifra de afaceri, marja comercială, producţia
exerciţiului, valoarea adăugată, excedentul brut de exploatare și capacitatea
de autofinanțare, pe baza datelor din tabelul următor:
Nr. Valoare anuală
Indicatori
crt. - lei-
1. Producția vândută 134.648
2. Venituri din vânzarea mărfurilor 1.381
3. Cheltuieli privind mărfurile 1.109
4. Venituri aferente costului producției în
curs de execuție (producția stocată) +2.813
Sold C (711+712) + 12.732
Sold D (711+712) - 9.919
71
Nr. Valoare anuală
Indicatori
crt. - lei-
5. Producția realizată pentru scopuri proprii
140
și capitalizată (producția imobilizată)
6. Consumuri intermediare, din care: 72.775
- ch. cu materiile prime și materialele 54.759
consumabile
- alte cheltuieli materiale 630
- alte cheltuieli externe (energie și apă) 8.344
- ch. privind prestațiile externe 9.042
7. Cheltuieli cu alte impozite, taxe și
712
vărsăminte asimilate
8. Cheltuieli cu personalul 31.645
9. Alte venituri din exploatare 816
10. Alte cheltuieli de exploatare (Ch. cu 7.678
despăgubiri, donații și active cedate)
11. Venituri financiare 3.536
12. Cheltuieli financiare 2.852
13. Impozitul pe profit 5.152
Rezolvare:
CA = V. din producţia vândută + V. din vânzarea mărfurilor –
Reduceri comerciale + V. din activităţi diverse aferente cifrei de afaceri
CA = 1.381 + 134.648 = 136.029 lei
MC = Vvz. mărfurilor – Ch. privind mărfurile

MC = 1.381 – 1.109 = 272 lei
Qex = Qvândută +/- Qstocată + Qimobilizată

Qex = 134.648 + 2.813 + 140 = 137.601 lei
VA = Qex + MC – CI
VA = 137.601 + 272 – 72.775 = 65.098 lei
EBE = VA + V. din subvenții de exploatare – Cheltuieli cu alte

impozite, taxe şi vărsăminte asimilate – Ch.de personal
EBE = 65.098 + 0 – 712 – 31.645 = 32.741 lei
CAF = EBE
+ Alte venituri de expl.
72
- Alte ch. de expl. (Ch. cu despăgubiri, donații și active cedate)
+ Cotele părți din rezultat din operațiunile făcute în comun
+ V. financiare
- Ch. financiare
- Impozitul pe profit.
CAF = 32.741 + 816 – 7.678 + 3.536 – 2.852 – 5.152 = 21.411 lei
73
BIBLIOGRAFIE
1. Adochiţei Mihai - „Finanţele întreprinderii”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000

2. Ariton Doinita - „Strategii financiare ale firmei”, Ed. Evrika, Brăila,
2000
3. Brezeanu Petre - Gestiunea financiara a întreprinderii - volumul 1 -
Elemente inspirate din teoria si practica financiara a Uniunii Europene,
Ed. Cavallioti, 2009
4. Coşea, M.; Nastovici, L. – „Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de
analiză la nivel micro şi macro economic”, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997
5. Dalotă, M. D.; Dalotă, S. – „Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi
Universitare, Timişoara, 2000
6. Mironiuc Marilena – Fundamente științifice ale gestiunii financiar-
contabile a întreprinderii, Ed. Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași,
2012
7. Niculescu Maria – Diagnostic global – strategic,vol.1 Diagnostic
economic si vol. 2 Diagnostic financiar, Ed. Economica, București, 2003
8. Petrescu, S. – “Analiză și diagnostic financiar contabil”, ediția a III-a,
revizuită și actualizată, Editura CECCAR, București, 2010
9. Pripoaie Rodica – „Gestiunea financiară a întreprinderii”, E.D.P.,
Bucureşti, 2008
10. Stancu, I. - „Gestiunea financiară“, Ed. Economică, Bucureşti, 1994
11. Toma Mihai, Alexandru Felicia - „Finanţe şi gestiune financiară de
întreprindere”, Ediția a II-a, Ed. Economica, Bucureşti, 2003
12. Vintilă Georgeta - „Gestiunea financiară a întreprinderii”, E.D.P.,
Bucureşti, 2010

Curs 2020 Gestiunea Financiara A Firmei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 2020 Gestiunea Financiara A Firmei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GESTIUNEA FINANCIARĂ A

Cap.I – Conceptul şi funcţiile Gestiunii financiare a întreprinderii..................3

Cap.II. – Sursele de finanţare................................................................................8

Cap.IV – Amortizarea mijloacelor fixe...............................................................37

Cap.V – Gestiunea activelor circulante..............................................................43

Cap.VI. – Analiza situaţiei financiare a întreprinderii în vederea

Finanţele publice reprezintă ansamblul raporturilor exprimate în

1.2. Funcţiile Gestiunii financiare a întreprinderii

La fel ca toate celelalte subsisteme financiare, Gestiunea financiară

1.2.2. Funcţia de control a Gestiunii financiare a întreprinderii

1.3. Conceptul de mecanism, flux şi ciclu financiar

Mecanismul financiar reprezintă ansamblul metodelor, pârghiilor,

1.4. Formarea fondurilor întreprinderii

Fondurile unei firme se pot constitui prin mai multe metode, şi

1. Metoda aportului în numerar şi în natură – se aplică atât la

Structura financiară a firmei evidenţiază ponderea capitalurilor

Sursele de finanţare ale unei întreprinderi pot fi:

2.1. SURSELE DE FINANŢARE PE TERMEN LUNG

A) aportul acţionarilor sau asociaţilor la înfiinţarea unei firme sub

2.1.a.2. Sursele interne de formare a capitalurilor proprii

Acestea reprezintă fonduri ce provin din activitatea proprie a

2.1.b. Capitalurile împrumutate pe termen lung

Capitalurile împrumutate pe termen lung sunt acele împrumuturi

Leasingul este operaţia de închiriere a unor utilaje sau imobile care

Factoringul este o operaţiune prin care vânzătorul creditor cedează

S.C. „Beta“ S.A. va încasa valoarea actuală a cambiei şi anume:

2.2.b. Creditele de trezorerie

Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt, de până la 1 an,

Sursele de formare a capitalului implică un anumit cost, fie că sunt

Finanţare Valoare Cost (%)

unde: D = dobânda exprimată în sumă absolută;

Dobânda compusă se calculează cu ajutorul relaţiei:

unde: i = rata dobânzii;

Valorile (1 + i)n se numesc „factor de actualizare“ şi se găsesc în

1. plan de rambursare cu amortisment (partea restituită anual din

An Creditul Amortismentul Dobânda Anuitatea

Amortismentul se determină cu relaţia:

An Creditul Anuitatea Dobânda Amortisment

3. rambursarea creditului la sfârşitul perioadei

1) Să se calculeze dobânda simplă pe care o va plăti o firmă

a) C0 = 400 mii lei;

2) O societate ia un credit de 100.000 lei pe timp de 3 ani cu o rată

3). Să se determine aceleaşi cerinţe ca la punctul 2) dar utilizând

Capit. Coef. de Capital la Dobânda Dobânda

Trim Capit. împrum. Rata Dob. Capit.

Investiţia reprezintă „o imobilizare productivă făcută în prezent ce

Alegerea proiectelor de investiţii

Criteriile utilizate pentru selectarea investiţiilor sunt:

3.1. Durata de recuperare a investiţiei

Durata de recuperare a investiţiei reprezintă perioada de timp la

S.C. „X“ S.A. are la dispoziţie 2 proiecte de investiţii ale căror

Investiţia iniţială este reprezentată de fluxul negativ:

d(4,5 ) d (106 .000 , 166 . 000)

 x = (4+0,23) ani = 4 ani + 0,2312 luni  4 ani şi 3 luni.

Deci, drA = 5 ani

3.2. Valoarea actualizată netă (VAN)

Necesitatea indexării fluxurilor financiare pozitive şi negative pe

3.2.1. Metoda fluxurilor financiare actualizate de determinare

Această metodă a fluxurilor financiare actualizate porneşte de la

Un proiect de investiţii presupune un cost iniţial (Io) de 10 mil. lei,

Se porneşte de la excedentul brut de exploatare din care se scade

Se cere să se determine VAN prin metoda profiturilor contabile

Relaţia de calcul pentru VAN prin metoda profiturilor contabile