SUPORT DE CURS

pentru disciplina

GESTIUNEA FINANCIARĂ A FIRMEI

1
 CURS NR. 1
Conţinutul gestiunii financiare a firmei

În sens general, noţiunea de "gestiune" face referire la activitatea de păstrare, administrare a

bunurilor aparţinând unei întreprinderi. În sens economic, gestiunea presupune desfăşurarea
activităţii unei întreprinderi de o asemenea manieră astfel încât să se realizeze obiectivul
fundamental, existenţial al întreprinderii: obţinerea de profit.

Gestiunea financiară reprezintă expresia politicii financiare promovate de conducere. Scopul

esenţial al politicii financiare este acela de a proteja patrimoniul şi de a asigura independenţa
financiară a întreprinderii, în condiţiile unei administrări eficiente a resurselor.

Gestiunea financiară constituie deci totalitatea deciziilor şi activităţilor care asigură formarea
fondurilor financiare la nivelul întreprinderii, reglarea fluxurilor financiare ale acesteia şi
maximizarea rezultatelor financiare.

Din definiţia prezentată mai sus rezultă că gestiunea financiară îndeplineşte un dublu rol:
a) finanţarea activităţii întreprinderii;
b) controlul activităţii întreprinderii.

În primul rând, gestiunea financiară are drept scop asigurarea permanentă de fonduri la nivelul
întreprinderii, astfel încât activitatea acesteia să se desfăşoare în mod continuu, în condiţii optime
şi în concordanţă cu obiectivele stabilite. În mod evident, resursele necesare desfăşurării tuturor
activităţilor întreprinderii trebuie procurate la momentul dorit şi în condiţiile unor costuri cât mai
reduse, altfel procurarea cu întârziere sau cu costuri ridicate a acestor fonduri nu va conduce la
eficienţă economică.

În al doilea rând, gestiunea financiară vizează exercitarea unui permanent control al tuturor
activităţilor derulate de întreprindere. Utilizarea eficientă a fondurilor şi obţinerea rentabilităţii
reprezintă esenţa controlului exercitat prin gestiunea financiară.

Aşadar, scopurile fundamentale ale gestiunii financiare pot fi sintetizate astfel:

1. Asigurarea echilibrului financiar şi a rentabilităţii;
2. Administrarea şi creşterea patrimoniului întreprinderii;
3. Administrarea riscurilor;
4. Asigurarea flexibilităţii întreprinderii în relaţiile sale cu mediul extern.

Trăsăturile gestiunii financiare

În vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite, conducerea întreprinderii îşi elaborează deciziile

pornind de la informaţiile furnizate de gestiunea financiară. Aceste informaţii sunt deci vitale în
procesul luării deciziilor la nivelul întreprinderii.

2
Aşa cum am precizat anterior, gestiunea financiară cuprinde totalitatea deciziilor şi activităţilor
care asigură formarea fondurilor financiare la nivelul întreprinderii, reglarea fluxurilor financiare
ale acesteia şi maximizarea rezultatelor financiare.

Putem extrage din definiţia gestiunii financiare o serie de trăsături ale acesteia, şi anume:
a) gestiunea financiară este un sistem de decizii financiare - toate deciziile conducerii se
materializează în decizii financiare ce vizează toate cele trei categorii de activităţi derulate
de întreprindere, respectiv activitatea de exploatare, activitatea de finanţare şi activitatea de
investiţii şi au drept scop creşterea valorii întreprinderii;

b) gestiunea financiară este un ansamblu de activităţi - prin intermediul deciziilor financiare

conducerea stabileşte o serie de activităţi concrete ce urmează a fi desfăşurate în cadrul
întreprinderii; prin derularea acestor activităţi se gestionează fluxurile financiare ale
întreprinderii şi se asigură echilibrul financiar durabil pe termen scurt şi mediu, în vederea
maximizării rentabilităţii financiare;

c) gestiunea financiară funcţionează în baza autonomiei financiare - întreprinderea dispune de

independenţă deplină în utilizarea resurselor şi în stabilirea volumului şi condiţiilor în care
îşi desfăşoară activitatea, îşi organizează şi conduce activitatea în mod independent şi
interacţionează în mod direct cu mediul extern, respectiv dezvoltă şi menţine relaţii de
parteneriat cu furnizorii, clienţii, instituţiile financiare şi instituţiile statului;

d) gestiunea financiară vizează cointeresarea materială a tuturor celor angajaţi în activitatea

întreprinderii - această trăsătură a gestiunii financiare rezultă din scopul final al gestiunii
financiare, şi anume, maximizarea rezultatelor financiare. Utilizarea eficientă a resurselor
este modalitatea prin care rezultatele financiare pot fi maximizate, astfel că obţinerea unor
asemenea rezultate permite remunerarea corespunzătoare a tuturor celor angajaţi în
atingerea acestui obiectiv: acţionariat, conducere, salariaţi.

3
 CURS NR. 2
Structura patrimonială a firmei

Situaţiile financiare - suport al analizei financiare

Situaţiile financiare anuale ale întreprinderii exprimă poziţia financiară a acesteia şi de multe ori
eficienţa gestiunii financiare. Situaţiile financiare anuale ale întreprinderii sunt:
✓ bilanţul;
✓ contul de profit şi pierdere;
✓ situaţia modificării capitalurilor proprii;
✓ situaţia fluxurilor de trezorerie;
✓ politici contabile;
✓ note explicative anexe (notele explicative se referă şi la indicatorii economico-financiari).
Caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare sunt atribute care determină utilitatea
informaţiilor oferite de situaţiile financiare pentru luarea deciziilor economice şi financiare, şi sunt:
1) Inteligibilitatea - calitatea informaţiilor de a fi uşor înţelese de utilizatori;
2) Relevanţa - Informaţiile prezentate de situaţiile financiare trebuie să fie relevante pentru a
putea fi folosite de utilizatori în luarea deciziilor. Sunt considerate semnificative, acele
informaţii, a căror omisiune sau declarare eronată ar putea influenţa deciziile economice luate
de utilizatori pe baza situaţiei financiare.
3) Credibilitatea - Pentru a fi utilă în luarea deciziilor financiare, informaţia financiară trebuie să
fie credibilă, adică, să nu conţină erori semnificative, să nu fie părtinitoare, iar utilizatorii să
aibă încredere că informaţia prezintă corect fenomenul economic şi financiar;
4) Comparabilitatea - Se referă la posibilitatea comparării situaţiilor financiare a două sau mai
multe întreprinderi din acelaşi sector sau cu situaţii financiare ale aceleiaşi întreprinderi în
momente diferite de raportare.

În analiza financiară a întreprinderii, cel mai important şi des utilizat document îl

reprezintă bilanţul. Acesta are o structură unitară şi este întocmit pe baza regulilor generale privind
elaborarea situaţiilor financiare anuale ale întreprinderilor. Bilanţul cuprinde două părţi
fundamentale, respectiv activele şi capitalurile întreprinderii, între acestea existând o echivalenţă
valorică, un echilibru permanent. Aceasta este ecuaţia fundamentală care stă la baza întocmirii
bilanţului contabil. În mod schematic, structura bilanţului poate fi prezentată astfel:

ACTIVE CAPITALURI
Active imobilizate Capital permanent
- Imobilizări necorporale - Capital propriu (Capital social,
- Imobilizări corporale Rezerve, Profit)
- Imobilizări financiare - Datorii pe termen mediu şi lung
Active circulante (Capital împrumutat)
- Stocuri Datorii pe termen scurt
- Creanţe-clienţi - Credite bancare pe termen scurt
- Casa şi conturile la bănci - Datorii faţă de furnizori (Credite
- Alte active circulante furnizor)

4
 Având în vedere faptul că bilanţul reprezintă un document financiar de sinteză a activităţii
întreprinderii, abordarea contabilă a acestuia sub forma împărţirii patrimoniului în active şi
capitaluri poate fi completată şi de alte perspective asupra bilanţului.
Dintr-o perspectivă juridică, bilanţul contabil reflectă drepturile patrimoniale ale
întreprinderii, pe de o parte, şi angajamentele la termen ale acesteia, pe de altă parte. Prin urmare,
ca urmare a alocării de resurse, întreprinderea dobândeşte drepturi de proprietate asupra activelor
sale, precum şi drepturi de creanţă. Modalităţile de formare a capitalurilor implică asumarea de
angajamente de către întreprindere faţă de acţionari sau asociaţi (în cazul capitalului propriu) sau
faţă de terţi (proprietarii de capital avansat temporar întreprinderii).
Dintr-o perspectivă financiară, bilanţul reflectă, pe de o parte, nevoile cu care se confruntă
întreprinderea în activitatea sa, iar pe de altă parte, sursele de finanţare de care dispune pentru
satisfacerea acestor nevoi. Astfel, din punct de vedere financiar, elementele patrimoniale de activ
reprezintă utilizările fondurilor financiare ale întreprinderii, iar elementele patrimoniale de
capitaluri reprezintă modalităţile de formare a acestor fonduri - resurse interne sau externe.

Fondul de rulment este un indicator financiar ce reflectă comparaţia dintre lichiditatea

activelor şi exigibilitatea capitalurilor întreprinderii. El poate fi calculat prin mai multe modalităţi,
în funcţie de aspectele ce se doresc a fi evidenţiate prin analiza acestui indicator. Astfel, în analiza
financiară se calculează diverse variante ale fondului de rulment, şi anume:
 Fondul de rulment brut reflectă totalitatea activelor întreprinderii capabile de a se
transforma în bani într-un interval de timp de cel mult un an, respectiv masa activelor
circulante (Ac)
FRB = Ac.
 Fondul de rulment net exprimă capacitatea activelor circulante (Ac) de a finanţa datoriile
pe termen scurt ale întreprinderii (datoriile curente - Dc), fiind calculat ca diferenţă între
acestea două:
FRN = Ac - Dc.
De asemenea, fondul de rulment net reprezintă un indicator ce permite aprecierea măsurii
în care capitalurile permanente (CP) ale întreprinderii sunt capabile să finanţeze atât
activele imobilizate (Ai), cât şi activele circulante ale întreprinderii:
FRN = CP - Ai.
Pot apărea următoarele situaţii:
1) FRN > 0, respectiv Ac > Dc sau CP > Ai → Excedentul de lichidităţi pe termen scurt
reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea şi echilibrul financiar.
2) FRN < 0, respectiv Ac < Dc sau CP < Ai → Excedentul de datorii pe termen scurt
creează dificultăţi financiare previzibile în ceea ce priveste solvabilitatea şi echilibrul
financiar.
3) FRN = 0, respectiv Ac = Dc sau CP = Ai → Solvabilitatea pe termen scurt a
întreprinderii pare asigurată, însă riscul face ca ca acest echilibru să fie fragil.
 Fondul de rulment propriu reflectă capacitatea capitalului propriu de a finanţa activele
imobilizate ale întreprinderii, respectiv autonomia financiară de care dispune
întreprinderea pentru finanţarea investiţiilor.
FRP = Capital propriu - Active imobilizate.

5
  Fondul de rulment străin, după cum este şi denumit, exprimă totalitatea resurselor
împrumutate ale întreprinderii, respectiv atât datoriile pe termen scurt, cât şi cele pe termen
mediu şi lung.
FRS = FRN - FRP = Capitaluri permanente - Capital propriu
FRP = Datorii pe termen scurt, mediu şi lung.

Situaţia trezoreriei relevă condiţiile în care se realizează echilibrul financiar. Compararea

resurselor pe termen scurt cu utilizările pe termen scurt ale întreprinderii este realizată prin
intermediul indicatorului nevoia de fond de rulment (NFR):
NFR = (Ac - Disp.) – (Dc - Cr.bc.ts)
unde: NFR = Nevoia de fond de rulment
Ac = active curente sau nevoi temporare;
Disp. = disponibilităţi băneşti;
Dts. = resurse temporare sau datorii pe termen scurt;
Cr.bc.ts = credite bancare pe termen scurt
Nevoia de fond de rulment exprimă decalajul favorabil/nefavorabil între
- lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de o parte şi
- exigibilitatea datoriilor comerciale pe termen scurt; pe de alta parte.
În vederea cunoaşterii situaţiei trezoreriei, se calculează şi indicatorul trezoreria netă
(TN), ca diferenţă între fondul de rulment net şi nevoia de fond de rulment:
TN = FRN – NFR = Ac - Dc - [(Ac - Disp.) – (Dc – Cr.bc.t.scurt)]
TN = Disp. – Credite bc. t. scurt

6
 CURS NR. 3
Indicatorii economico – financiari ai firmei

Obiectivele analizei financiare sunt:

a) aprecierea solvabilităţii sau a echilibrului financiar - solvabilitatea reprezintă capacitatea

întreprinderii de a face faţă obligaţiilor sale exigibile. Diagnosticul solvabilităţii se face prin:
- evaluarea structurii activelor (lichiditatea prezenta şi viitoare);
- analiza structurii capitalurilor prin evaluarea exigibilităţilor sau scadenţelor de plată viitoare.

b) aprecierea performanţelor financiare ale întreprinderii - mărimile de referinţă pentru estimarea

rezultatelor financiare sunt:
- fie nivelul activităţilor întreprinderii, exprimat prin producţie sau vânzări;
- fie mărimea activelor fixe şi circulante folosite pentru obţinerea rezultatelor

c) autonomia financiară, flexibilitatea financiară şi alte aspecte financiare semnificative -

Autonomia financiară este apreciată prin prisma structurii capitalurilor sau prin structura
finanţării întreprinderii. Flexibilitatea financiară este o altă caracteristică financiară importantă
care face obiectul diagnosticului financiar. Aceasta exprimă capacitatea întreprinderii de a se
adapta la transformările neprevăzute din mediul său comercial, financiar, tehnologic.

Indicatorii economico - financiari calculaţi pe baza informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare ale
întreprinderii sunt următorii:
A) Indicatori de lichiditate
✓ Lichiditatea curentă
Active curente
Lc =
Datorii curente

Valoarea recomandată este în jurul lui 2. Această valoare oferă garanţia acoperirii
datoriilor curente pe baza activelor circulante.
✓ Lichiditatea imediată (Indicatorul test acid)
Active curente−Stocuri
Li =
Datorii curente

B) Indicatori de risc
✓ Gradul de îndatorare
Capital împrumutat Capital împrumutat
Gi = x 100 sau Gi = x 100
Capital propriu Capital angajat

unde: Capital împrumutat = credite de peste un an;

Capital angajat = capital împrumutat + capital propriu.
✓ Indicatorul privind acoperirea dobânzilor determină de câte ori societatea poate achita
cheltuielile cu dobânda. Cu cât valoarea indicatorului este mai mică cu atât poziţia
societăţii este mai riscantă. Acesta se determină utilizând formula:

7
 Profit înaintea plăţii impozitului pe profit
Adob. = = Număr de ori
Cheltuieli cu dobânda

C) Indicatori de activitate (de gestiune) - furnizează informaţii cu privire la viteza de intrare

sau ieşire a fluxurilor de numerar ale întreprinderii şi la capacitatea întreprinderii de a controla
capitalul circulant şi activităţile comerciale de bază ale întreprinderii.
✓ Viteza de rotaţie a stocurilor (Rulajul stocurilor) - aproximează de câte ori a fost rulat
stocul în timpul unui exerciţiu financiar:

Costul vânzărilor
Vrstocuri = = Număr de ori
Stocul mediu

✓ Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi este o măsură a eficacităţii întreprinderii în ceea

ce priveşte colectarea creanţelor sale.
Sold mediu clienţi
Vr debite clienţi = x 365.
Cifra de afaceri

Valoarea indicatorului exprimă numărul de zile până la data la care debitorii îşi achită
datoriile către întreprindere. O valoare în creştere a indicatorului atrage atenţia asupra
problemelor legate de controlul creditului acordat clienţilor şi în consecinţă asupra
creanţe mai greu de încasat (clienţi rău platnici).
✓ Viteza de rotaţie a creditelor - furnizor aproximează numărul de zile de creditare
pe care întreprinderea le obţine de la furnizorii săi. Se calculează astfel:
Sold mediu furnizori
Vr credite furnizor = x 365.
Achiziţii de bunuri (fără servicii)

✓ Viteza de rotaţie a activelor imobilizate evaluează eficacitatea managementului

activelor imobilizate prin examinarea cifrei de afaceri pe care o generează o
anumită cantitate de active imobilizate. Formula de calcul este:
Cifra de afaceri
Vr active imobilizate =
Active imobilizate
✓ Viteza de rotaţie a activelor totale
Cifra de afaceri
Vr active totale =
Active totale
D) Indicatori de profitabilitate - exprimă eficienţa întreprinderii în realizarea de profit ca urmare
a utilizării resurselor disponibile.
✓ Rentabilitatea capitalului angajat reprezintă profitul pe care îl obţine întreprinderea
din banii investiţi în afacere.
Profit înaintea plăţii impozitului pe profit
R capital angajat =
Capital angajat

✓ Marja brută din vânzări

Profit brut din vânzări
Marja brută = x 100.
Cifra de afaceri
E) Indicatori privind rezultatul pe acţiune
✓ Rezultatul pe acţiune definit ca raport între profitul net atribuibil acţiunilor comune şi
numărul acţiunilor comune luate în calcul
✓ Raportul dintre preţul de piaţă şi rezultatul pe acţiune.

8
 CURS NR. 4
Decizia financiară

Decizia financiara reprezinta o forma de manifestare a deciziilor manageriale economice

generale care au la baza informatiile primare si indicatorii financiari sintetici. Decizia financiară
reprezintă un proces rational de alegere a unei linii de actiune ce se ia pe baza analizei mai multor
solutii pentru asigurarea continua cu fonduri necesare si utilizarea lor eficienta.

Decizia financiara implica intreaga activitate financiara, precum si toate mecanismele

financiare ale firmei, implica si programarea evenimentelor viitoare întrucât ele se refera in mod
obiectiv la viitor. Aceasta trebuie sa se integreze in ansamblul deciziilor din sistemul managerial
general al intreprinderii. Cei ce le emit trebuie sa cunoasca realitatea precum si implicatiile ce se
vor declansa ca urmare a aplicarii deciziilor respective. Cele mai importante decizii financiare se
adopta cu ocazia fundamentarii indicatorilor financiari din bugetul de venituri si cheltuieli.

Deciziile financiare pe termen scurt

Deciziile financiare pe termen scurt sunt cunoscute sub denumirea de decizii financiare
curente sau operaționale. Acestea urmăresc obținerea lichidității dorite și cresterea profitului
întreprinderii. Ele se iau zilnic si afecteaza deci profitabilitatea, fluxul de numerar si nivelul
investitiilor, urmaresc realizarea politicii sau strategiei financiare. Tipurile importante de decizii
se refera la sursele de finantare si analiza profitabilitatii clientilor si produselor.
Prin urmare, gestiunea financiară pe termen scurt, prin luarea deciziilor de trezorerie sau
luarea deciziilor de gestiune a ciclului de exploatare are ca obiectiv asigurarea echilibrului
financiar între nevoile curente de capitaluri circulante şi de trezorerie, pe de o parte, şi sursele de
capitaluri circulante, pe de altă parte (sursele proprii atrase temporar, credite de trezorerie).

Deciziile financiare pe termen lung

Decizii financiare pe termen lung sunt decizii strategice ale firmei si reprezintă cele mai
importante decizii deoarece vizeaza acțiuni de proporții mai mari privind creșterea capitalului,
investiții, importuri, etc. Acestea sunt mai reduse ca număr față de deciziile operaționale și sunt
de competenta Consiliului de Administrație și Adunării Generale a Acționarilor, necesitând o
cercetare amplă a unor multitudini de informații. Deciziile financiare pe termen lung sunt deciziile
de investiții și deciziile de finanțare.
Deciziile de investiţii definesc de regulă politica financiară a întreprinderii şi au o influenţă
directă asupra structurii activelor întreprinderii, respectiv a gradului de lichiditate al acesteia.
Selecţia proiectelor de investiţii rentabile constituie de fapt obiectivul deciziei de investiţii.
Criteriile urmărite în alegerea deciziilor de acest fel sunt rentabilitatea şi lichiditatea activelor
întreprinderii.
Deciziile de finanţare au influenţă directă asupra structurii pasivelor, modificând gradul
de exigibilitate al acestuia şi costul mediu al capitalului întreprinderii. Deciziile de finanţare se
materializează în alegerea între sursele interne de finanţare şi sursele externe de finanţare.
9
Factorii de influență a deciziilor financiare

Stabilitatea vanzarilor. O firma care are vanzari relative stabile poate sa foloseasca capital
imprumutat intr-o proportie mai mare si poate suporta cheltuieli fixe mai mari dcat o companie
care arevanzari instabile. Un alt aspect il reprezinta probabilitatea falimentului si costurile
associate cu acesta. Pe masura ce gradul de levier creste, probabilitatea falimentului creste si ea.
Falimentul este costisitor, iar cresterile gradului de utilizare a levierului financiar detemina
cresterea valorii estimate a costurilor de falimentare (suma probabilitatiilor de falimentare
inmultita cu costurile de falimentare), ceea ce duce la scadeerea valorii de piata a firmei.
Managerii deprtamentelor financiare, in icercarea lor de a maximize valoarea de piata a firmei,
vor folosi un grad al levierului care tine cont de toti factorii, deci inclusive de costurile de
falimentare. Companiile care au vanzari stabile pot avea costuri de falimentare ridicate, dar,
deoarece probabilitatea falimentului este mica, costurile estimate de falimentare sunt si ele
scazute. Astfel, aceste firme pot sa lucreze cu rate mari ale indatorarii. De exemplu, stabilitatea
vanzarilor pentru companiile de utilitati – conducte de transport al gazului natural, distribuitori de
gaz companii de telecomunicatii si asa mai departe – a permis acestor companii sa utilizeze sume
mari de capital imprumutat si capital obtinut în urma emisiunii de actiuni preferentiale.

Structura competitiva. Capacitatea de a onora datoriile depinde si de profitabilitate, nu

numai de volumul vanzarilor. Deci, stabilitatea marjelor de profit este la fel de importanta ca si
stabilitatea vanzarilor. Usurinta cu care noile firme pot sa patrunda in ramura economica
respectiva si capacitatea firmelor concurente de a-si extinde capacitatile de productie influenteaza
marjele de profit. O industrie în crestere este promitatoare din punctual de vedere al marjelor de
profit; este totusi posibil ca aceste marje sa creasca simtitor daca ramura respectiva este una in
care numarul de firme concurente poate creste extreme de usor, prin intrarea a noi firme in
domeniul respective de activitate. De exemplu, sistemul de franchising pentru industria de fast
food a fost foarte profitabil la inceputul anilor ’60, dar a fost relativ simplu pentru noi firme sa
intre in acest tip de afaceri si sa concureze firmele mei vechi. Pe masura ce industria a ajuns la
maturitate, la sfarsitul anilor ’60 si inceputul anilor’70, capacitatea de productie a firmelor vechi
si noi s-a extins accelerat. In consecinta, marjele de profit au scazut.

Alte firme din alte ramuri economice sunt capabile sa reziste mai bine presiunii
concurentei. De exemplu, unele firme au facilitati tehnice, de service si distributie, care sunt dificil
de copiat. Aceasta sugereaza ca marjele de profit pentru astfel de firme nu sunt supuse eroziunii
din partea concurentei.

Structura activelor. Firmele ale caror active sunt adecvate pentru a fi folosite ca garantie
pentru credite, tind sa utilizeze în mod preponderant capital imprumutat. Astfel, firme cu active
fixe pe termen lung, cum ar fi companiile de utilități, utilizează în mare masură împrumuturi
ipotecare. Activele care pot fi folosite în multiple scopuri de catre o multitudine de afaceri și care
dispun de o piață cu grad mare de lichiditate reprezintă garanții valabile, în timp ce activele cu
caracteristici speciale nu reprezintă garanții adecvate. Astfel, firmele imobiliare tind să folosească
în mod special capital împrumutat, pe când companiile de înaltă tehnologie și cele care au o rată
accelerată de creștere folosesc mai puțin capital împrumutat.

10
 CURS NR. 5
Forme moderne de finanţare a întreprinderii

5.1 Factoringul - formă de finanţare pe termen scurt a întreprinderii

Factoringul este un contract prin care o parte numită aderent transmite în proprietate o categorie
a creanţelor sale, unei alte părţi, denumită factor, care în schimbul unui comision achită aderentului
contravaloarea creanţelor, subrogându-se aderentului în toate drepturile pe care acesta le are asupra
debitorilor, în legătură cu încasarea creanţelor transmise.
Aderentul poate fi un producător, vânzător de mărfuri, prestator de servicii sau executant de
lucrări. În baza contractului de factoring, aderentul îi remite factorului toate creanţele materializate în
facturi.
Factorul este o instituţie financiară - bancă sau o instituţie financiară specializată. În baza
contractului de factoring, creantele cedate, se vor încasa la scadenţă de catre factor.
Debitorii sunt clienţii aderentului, cumpărătorii de mărfuri, beneficiarii serviciilor sau lucrărilor.
Acestora li se notifică în general existenţa factorului, precum şi obligaţia de a face plata facturii direct şi
numai factorului.
Schema de derulare a factoringului este redată în figura următoare:
Aderent (Furnizor)

Vânzare de
Creanţe
creanţe
Creanţe
Factor Debitor (Cumpărător)
Plata creanţelor

În tranzacţiile internaţionale există o varietate de forme ale factoringului, apărute ca

răspuns la cerinţele tot mai diversificate ale societăţilor.
a) După sfera de cuprindere, modalitatea de preluare şi administrarea creanţelor se disting două
tipuri de factoring:
✓ Factoring parţial - se întâlneşte în cazul în care în urma procesului de selecţie a facturilor
doar o parte din acestea sunt acceptate la plată de către factor. În acest caz, încasarea
facturilor se face de către aderent, întrucât acesta este şi cel care le administreză (factorul
nu are această obligaţie);
✓ Factoring total – apare în situaţia în care factorul preia şi administrează toate facturile
aderentului. Astfel, factorul este cel care va finanţa operaţiunea, va încasa facturile de la
debitor şi va acoperi şi riscul de credit.

c) După posibilitatea de a exercita dreptul de regres împotriva aderentului, putem vorbi despre:
✓ Factoring fără regres (non-recourse factoring) – se întâlneşte în situaţia în care în
momentul prezentării facturilor de către aderent, factorul îi plăteşte acestuia
contravaloarea facturilor în proporţie de 80-85 %, iar diferenţa în termen de 180 de zile
11
 de la data scadenţei acestora, chiar dacă ele nu sunt încasate până la acest termen. În acest
interval de 180 de zile, factorul încearcă să-şi recupereze sumele de la debitor, sau,
eventual, de la societatea de asigurare-reasigurare la care s-a asigurat împotriva riscului
de neîncasare. Practic, factorul nu are posibilitatea de a se îndrepta împotriva aderentului
pentru a-şi recupera sumele, neavând deci drept de regres asupra acestuia;
✓ Factoring cu regres (recourse factoring) – oferă posibilitatea exercitării de către factor a
dreptului de regres împotriva aderentului în caz de neplată a debitorilor. În acest caz,
factorul îşi va putea recupera direct de la aderent (prin debitarea contului curent al
acestuia) sumele neîncasate de la debitorii săi.

d) În funcţie de confidenţialitatea operaţiunii se deosebesc:

✓ Factoring închis (denumit şi scontare confidenţială a facturilor) – în această situaţie
clientul nu trebuie să-şi notifice debitorii despre faptul că a apelat la finanţarea prin
factoring;
✓ Factoring deschis – în acest caz aderentul cesionează toate creanţele în favoarea
factorului, fiind obligat să-si notifice debitorii despre acest lucru.

e) După numărul participanţilor la operaţiunea de factoring vom avea:

✓ Factoring intern (domestic factoring) – în cadrul acestui tip de factoring intervine un
singur factor, operaţiunea desfăşurându-se pe teritoriul aceleiaşi ţări, fără a fi necesar un
contract comercial internaţional;
✓ Factoring internaţional (international factoring) – în această situaţie operaţiunea
presupune existenţa unui contract comercial internaţional şi se derulează prin intermediul
a 2 factori: factorul la export şi factorul la import. Factorul la export cumpără creanţele
exportatorului - aderent, cedându-le apoi factorului la import.

Indiferent de forma sub care apare, factoringul îndeplineşte o serie de funcţii, şi anume:
1) Finanţarea facturilor cu plata la termen;
2) Îmbunătăţirea cash-flow-ului;
3) Susţinerea creşterii cifrei de afaceri;
4) Urmărirea plăţii facturilor.

5.2 Forfetarea - formă de finanţare pe termen scurt și mediu a întreprinderii

Forfetarea este o modalitate de finanţare, care constă în cumpărarea de către bancă de la

un client a unor creanţe rezultate din operaţiuni comerciale, inainte de scadenta, in schimbul unor
comisioane. Băncile acceptă la forfetare creanţe sub forma:
- cambiilor;
- biletelor la ordin;
- acreditivelor irevocabile, exigibile în termen de 90 zile pânã la 5 ani.

Spre deosebire de scontare, forfetarea nu dă instituţiei financiare drept de recurs asupra

vânzătorului creanţei în cazul în care debitorul nu plăteşte. Ca urmare, costul forfetãrii este mai
ridicat decât cel al scontãrii şi se calculează procentual, ca rată a dobânzii, la care se adaugã
12
comisionul instituţiei de finanţare, stabilit diferenţiat în funcţie de:
✓ bonitatea debitorului;
✓ avaliştii cambiei;
✓ riscul estimat al operaţiunii;
✓ modalitatea de plată, etc.
Avantajul forfetării constă în faptul permite recuperarea creanţelor înainte de scadenţã sau
transformarea unei vânzãri pe credit comercial într-o vânzare la vedere pentru exportator /
vânzător.

13
 CURS NR. 6
Leasingul - formă de finanţare pe termen lung a întreprinderii

Leasingul este o formã de închiriere realizatã de societãţi financiare specializate (societãţi

de leasing) a unor bunuri de echipament cãtre firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii
ori nu doresc să le utilizeze pentru achiziţionarea acestor bunuri.
Operaţiunea de leasing presupune, în principiu, încheierea a două contracte:
 un contract de vânzare-cumpărare, încheiat între producãtor, ca vânzător, şi societatea de
leasing, care creditează operaţiunea în calitate de cumpărător;
 un contract de locaţiune, încheiat între societatea de leasing şi un terţ beneficiar.

Participanţii la operaţiunea de leasing sunt furnizorul, finanţatorul, beneficiarul şi

societatea de asigurare.
Furnizorul poate fi producătorul bunului sau o societate comercială care 1-a achiziţionat
de la producător.
Finanţatorul (locatorul) poate fi o instituţie financiară, o bancă de investiţii sau
comercială, societate de asigurare, o societate de leasing sau chiar furnizorul.
Beneficiarul (locatarul) de regulă este unic, dar în anumite situaţii, stipulate prin contractul
de leasing, este posibilă exploatarea bunului în asociere cu un alt beneficiar, adică subînchirierea
acestuia.
Societatea de asigurare este un alt posibil participant la operaţiunea de leasing şi aceasta
are următoarele atribuţii: încheie contractul de asigurare cu proprietarul bunului; emite poliţa de
asigurare; achită contravaloarea poliţei în caz de necesitate.

Obiectul contractului de leasing îl reprezintă echipamentele de producție, mijloacele de

transport, maşinile-unelte, materialele pentru mecanica grea, maşinile agricole, alte bunuri de
folosinţã îndelungatã. În ultima perioadă, leasingul a cuprins şi sectorul imobiliar, având ca obiect
închirierea de clãdiri cu destinaţie industrialã sau comercialã, clãdiri administrative.

Etapele realizării operaţiunii de leasing sunt următoarele:

1) Firma care doreşte închirierea produsului se adreseazã societăţii de leasing cu o cerere de
ofertă;
2) Ca urmare a analizării şi acceptării cererii, societatea de leasing încheie contractul de
vânzare - cumpărare cu producătorul bunului solicitat, în vederea achiziţionării acestuia;
3) Se încheie contractul de leasing şi are loc cumpãrarea bunului de către societatea de leasing
în vederea punerii lui la dispoziţia beneficiarului. La sfârşitul perioadei de închiriere,
beneficiarul are o triplã opţiune:
 să prelungeascã contractul;
 să-l abandoneze;
 să achite valoarea reziduală şi să devină proprietarul bunului.

În practica financiară internaţională au fost dezvoltate numeroase tipuri de leasing, pe care

le prezentăm în continuare.

14
a) În funcţie de poziţia furnizorului în contractul de leasing, există:
▪ Leasing direct, realizat prin încheierea contractului între producătorul bunului sau
exportator şi utilizatorul bunului care face obiectul operaţiunii. În acest caz, finanţarea se
realizează de cãtre furnizor.
▪ Leasing indirect, ce presupune existenţa societăţilor specializate de leasing, care preiau
funcţia de creditare, funcţia de prestare de servicii, precum şi riscurile ce decurg din
această operaţiune.

b) În funcţie de conţinutul ratei de leasing raportată la preţul bunului, leasingul poate fi

▪ Leasing financiar, presupune ca în perioada de închiriere să se acopere întregul preţ de
vânzare al obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum şi un beneficiu.
▪ Leasing operaţional, în cadrul căruia, accentul cade pe serviciile furnizate de societatea de
leasing, care îşi asumă riscurile uzurii morale şi răspunde de furnizarea pieselor de schimb,
de efectuarea reparaţiilor, de asigurarea echipamentelor şi de plata taxelor şi impozitelor.

c) În funcţie de caracteristicile pieţei căreia i se adresează şi de relaţiile cu clienţii, au apărut şi

unele forme speciale de leasing, cum ar fi:
a) lease - back - Este operaţiunea prin care proprietarul, aflat în urgentã nevoie de fonduri
bãneşti, îşi vinde produsul unei societãţi de leasing şi apoi îl închiriazã printr-un contract
obişnuit de leasing. Scopul este de a transforma fondurile imobilizate în disponibilitati.
b) time-sharing - se bazează pe o închiriere pe timpi partajaţi, simultan de cãtre mai multe
întreprinderi, pentru intensificarea utilizãrii bunurilor ale căror costuri sunt ridicate
(echipamente electronice de calcul, avioane moderne de transport) şi a căror uzură morală
este extrem de rapidă. Sistemul de închiriere pe timpi partajaţi s-a adoptat în practicã din
considerente de rentabilitate economică;
c) leasing experimental - Se foloseşte în scopul promovãrii vânzãrilor. Pentru a promova
vânzarea unor maşini şi utilaje, acestea sunt închiriate pe perioade scurte, de câteva luni,
în mod experimental, cu condiţia ca, după expirarea acestei perioade, aceste bunuri sã fie
achiziţionate de clienţi, dacã sunt corespunzãtoare cerinţelor, sau să fie restituite dacă
prezintă unele neajunsuri.

Leasingul oferă o serie de avantaje participanţilor la această operaţiune, şi anume:

✓ Pentru furnizor, leasingul este o metodã de promovare a vânzãrilor, de lărgire a cercului
de clienţi şi a ariei de desfacere. De asemenea, leasingul oferă avantajul că transformă o
vânzare în rate într-o vânzare cash şi permite transferarea tuturor riscurilor aferente
bunului ce face obiectul contractului de leasing către societatea finanţatoare;
✓ Pentru societatea finanţatoare, avantajele sunt de natură financiară şi constau în:
- chiria platită de beneficiar pentru utilizarea bunului;
- dobânda plătită de beneficiar pentru finanţarea pe termen mijlociu/lung;
- costul serviciilor oferite de societatea de leasing beneficiarului;
✓ Pentru beneficiar, avantajul principal este acela al plăţii eşalonate în timp, în locul unei
plăţi globale. Alte avantaje sunt reprezentate de asistenţa tehnicã şi financiar-contabilã
oferitã de societãţile de leasing, care dispun de servicii specializate în acest sens precum
şi de tripla opţiune a beneficiarului la încheierea perioadei de închiriere.
15
 CURS NR. 7
Creditul bancar - formă de finanţare pe termen lung a întreprinderii

Creditul bancar reprezintă acea operaţiune prin care întreprinderea obţine imediat resurse
în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare în condiţii de plată a unei dobânzi. În relaţia
de creditare apar doi parteneri: creditorul şi debitorul. În cadrul acestei relaţii, creditorul este
reprezentat de instituţiile bancare, iar debitorul este reprezentat de întreprinderi.

Criteriile standard de eligibilitate pentru obținerea unei finanțări sub forma creditului
bancar sunt următoarele:
• întreprinderea trebuie să se încadreze în clasa de risc general de creditare A, B sau C; se
acceptă creditarea firmelor din categoria D sau E doar în cazul în care creditul este garantat
exclusiv cu depozit colateral, titluri de stat sau cu garanție bancară;
• întreprinderea figurează în evidențele CRC cu serviciul datoriei A sau B, cu sume mai mici
de 50.000 lei la momentul analizei;
• întreprinderea nu figurează în ultimele 12 luni în Centrala Incidentelor la Plată cu
interdicție de emitere de cecuri și/sau incidente majore. În caz contrar, întreprinderea poate
fi eligibilă dacă incidentul a avut caracter accidental și se face dovada achitării datoriei;
• nu sunt instituite popriri pe conturile întreprinderii;
• întreprinderea nu se află în stare de insolvență;
• întreprinderea nu are datorii restante (mai vechi de 60 de zile) la bugetul de stat sau al
asigurărilor sociale;
• întreprinderea se încadrează într-o clasă de risc eligibilă, aferentă riscului de spălare de
bani.

Ratingul de credit reprezintă un calificativ numeric ce exprimă opinia băncii privind

capacitatea debitorului de a-şi indeplini integral şi la timp obligaţiile de plată asumate faţă de
bancă. în vederea determinării ratingului de credit, se utilizeaza două categorii de criterii:
a) criterii cantitative, cuantificabile;
b) criterii calitative, necuantificabile.
Fiecare criteriu are o anumită pondere, ratingul de credit fiind o medie aritmetică ponderată
a punctajelor tuturor criteriilor:
RC = Σ pi x gi
unde: RC = rating de credit
pi = punctajul în cadrul criteriului i;
gi = ponderea criteriului i în totalul criteriilor de scoring.

Ratingul de credit prezintă o importanţă deosebită atât pentru bancă, cât şi pentru
întreprindere deoarece permite:
✓ stabilirea deciziei de acordare (sau NU) a creditului de către bancă;
✓ stabilirea marjei de risc utilizată pentru determinarea ratei dobânzii;
✓ stabilirea performanţei financiare a întreprinderii.
Criteriile cantitative utilizate pentru determinarea ratingului de credit au la bază o serie de
16
activitati specifice de colectare si interpretare a informatiilor referitoare la activitatea
intreprinderii. Acestea vizeaza analiza datelor financiare, prognoza evolutiei viitore a activitatii,
evaluarea capacitatii de rambursare a creditului.
Criteriile calitative se referă la:
➢ calitatea actionariatului;
➢ managementul intreprinderii;
➢ conditii de eligibilitate;
➢ strategia intreprinderii;
➢ conditiile de piata in care se desfasoara activitatea intreprinderii;
➢ realitatea raportarilor contabile;
➢ colateralele primite.

Există 5 categorii de rating de credit, acesta luând valori cuprinse între 1 şi 5. Nivelul 1
este considerat a fi nivelul cel mai bun, iar nivelul 5 este considerat a fi nivelul cel mai slab (credit
pierdere). În funcţie de valoarea ratingului financiar, este posibilă încadrarea întreprinderii într-o
anumită categorie de performanţă financiară, respectiv în:
 categoria A - cuprinde intreprinderile ale caror performante economice si financiare sunt
foarte bune si permit achitarea la scadenta a ratelor de credit si a dobanzii;
 categoria B - intreprinderile ale caror performante financiare sunt bune sau foarte bune,
dar nu pot fi mentinute la acest nivel in perspectiva mai indelungata;
 categoria C - intreprinderile ale caror performante financiare sunt satisfacatoare, dar au o
evidenta tendinta de inrautatire in viitor;
 categoria D - intreprinderi ce inregistreaza o performanta financiara scazuta si instabila pe
intervale scurte de timp;
 categoria E - intreprinderi ce inregistreaza o performanta financiara scazuta si instabila pe
intervale scurte de timp.

De exemplu, încadrarea unei întreprinderi în categoria de perfomanţă financiară în funcţie

de valoarea ratingului de credit se poate face pe baza următoarei grile:

Rating de credit Performanţa financiară

1 - 1,8 A
1,81 - 2,60 B
2,61 - 3,40 C
3,41 - 4,20 D
4,21 - 5 E

17
 CURS NR. 8
Finanțarea firmei prin împrumut obligatar

Împrumutul obligatar reprezintă o modalitate de finanțare pe termen lung a firmelor ce presupune

emisiunea de obligațiuni. Obligațiunile sunt instrumente de credit pe termen mediu și lung (au
durată de viață limitată), emise de societăți comerciale, care certifică deținătorului dreptul de a
încasa o dobândă și de a recupera suma investită.

În calitate de emitenți apar societățile comerciale, care se află pe poziție de debitori în cadrul unei
astfel de forme de finanțare. În calitate de creditori apar persoanele fizice și juridice din țară și din
străinătate, care dețin capitaluri bănești temporar libere și care doresc să le investească în titluri
de forma obligațiunilor.

Creditorii poartă denumirea de obligatari. Aceștia creditează societatea emitentă pe o perioadă

determinată. Aceștia au dreptul de a cere și încasa dobânda promisă, precum și dreptul de a le fi
restituite sumele împumutate, la expirarea duratei de viață a obligațiunilor.

Împrumutul obligatar se distinge de împrumutul clasic prin următoarele caracteristici:

✓ presupune un număr mare de creditori
✓ recuperarea investiției se poate efectua înainte de scadență, la prețul pieței
✓ presupune emisiunea de obligațiuni – acestea sunt titluri de creanță negociabile

Trăsăturile definitorii ale împrumutului obligatar sunt următoarele:

1. Are caracter contractual (caracter voluntar, facultativ) – această trăsătură face referire la
faptul că împrumutul obligatar reprezintă acordul de voinţă al părţilor. Debitorul stabileşte
condiţiile împrumutului, iar creditorii pot alege să le accepte sau să le refuze în bloc, dar
nu le pot negocia.
2. Are caracter rambursabil – Rambursarea se poate realiza prin mai multe modalităţi, astfel:
- dintr-o dată la scadență
- rambursarea prin anuități constante – anuitatile sunt sumele achitate anual în contul
împrumuturilor contractate
- restituirea în rate anuale egale – cuponul de dobândă se calculează la valoarea rămasă
de rambursat
- rambursarea sub forma cuponului unic
3. Are caracter remunerator - remunerația obligațiunii este reprezentată de dobânda încasată
de deținătorul de obligatiuni, cunoscută sub denumirea de cuponul obligațiunii

Elementele tehnice ale împrumutului obligatar sunt:

▪ Suma împrumutată și numărul obligațiunilor emise, în funcție de care se determină:
- valoarea nominală a unei obligațiuni – aceasta este suma ce va fi rambursată la sfârșitul
duratei de viață a obligațiunii
- prețul (valoarea) de emisiune – reprezintă prețul de vânzare la momentul emisiunii
- valoarea de piață – prețul la care obligațiunea este tranzacționată pe piață
18
 ▪ Termenul de rambursare
▪ Costul emisiunii
▪ Costul împrumuturilor
▪ Condițiile rambursării datoriei

Firmele pot emite diverse tipuri de obligațiuni, în funcție de necesitățile de finanțare și de alte
condiții. Cele mai cunoscute sunt:
 Obligațiuni cu dobândă – sunt acele obligațiuni emise la valoare nominală și care
generează plăți de dobânzi
 Obligațiuni cu cupon zero (cu discount) – sunt acele obligațiuni emise la un preț de
emisiune mai mic decât valoarea nominală
 Obligațiuni convertibile în acțiuni – în cazul unei astfel de emisiuni, deținătorul are dreptul
ca, într-un termen fixat, să-și exprime opțiune de convertire a obligațiunilor în acțiuni
 Obligațiuni indexate – acest tip de emisiune presupune actualizarea titlurilor
(obligațiunilor) în funcție de un indice
 Obligațiuni cu dobândă variabilă – acest tip de obligațiuni dau posibilitatea modificării
ratei dobânzii pe durata de viață a acestora
 Obligațiuni speciale cu cupon ce poate fi reinvestit (cunoscute și sub denumirea de
obligațiuni OSCAR) – permit alegerea între a primi cupon de dobândă în numerar sau
primirea unor obligațiuni identice cu cele inițiale

Privit din perspectiva deținătorilor de obligațiuni, plasamentul efectuat reprezintă o investiție ce

poate fi apreciată pe baza următorilor indicatori:
1. Produsului nominal (rata dobânzii)
𝐷
In = 𝑉𝑁
2. Produsul curent – venitul anual ca procent (%) față de prețul de emisiune
𝐷
Ic = 𝑃𝑒 x 100
3. Produsul efectiv – prețul de vânzare al acțiunii în anul n
𝐴1 𝐴2 𝐴3 𝐴 𝑛
Ie = 1+𝑖 + (1+𝑖)2 + (1+𝑖)3 + ...+ (1+𝑖)𝑛

19
 CURS NR. 9
Decizia de investiţii

Investiţia reprezintă un proces de alocare pe termen lung sau mediu a capitalului, în

vederea formării, refacerii şi dezvoltării activelor corporale şi necorporale ale societăţii
comerciale, precum şi pentru formarea portofoliului de imobilizări financiare.
În sens larg, activitatea de investiţii se refera la totalitatea alocărilor de fonduri necesare
pentru procurarea de active, prin a căror exploatare pe termen lung să rezulte avantaje economice
viitoare.
În sens restrâns, investiţiile reprezintă cheltuielile efectuate de întreprindere pentru
achiziţionarea de active fixe, pentru construirea, lărgirea şi modernizarea bazei tehnologice
existente, precum şi procurarea altor active de folosinţă îndelungată.
Componentele investiţiei sunt:
✓ alocarea fondurilor (finanţarea investiţiilor)
✓ activele imobilizate (corporale, necorporale, financiare), în care se concretizează aceasta.

În practica financiară au fost delimitate o serie de criterii în funcţie de care pot fi clasificate
investiţiile unei întreprinderi.
a) Un prim criteriu face referire la riscul pe care îl implică realizarea de investiţii, acestea fiind
grupate în acest sens în:
➢ investiţii de înlocuire - presupun înlocuirea echipamentelor de producţie complet uzate cu
unele similare, pentru care riscul este unul scăzut;
➢ investiţii de modernizare - presupun refacerea echipamentelor de producţie existente prin
efectuare de lucrări de modernizare, pentru care riscul este de asemenea unul scăzut;
➢ investiţii de dezvoltare - presupun achiziţionarea de noi echipamente de producţie, cu
scopul de a putea intra pe noi pieţe; riscul unei astfel de investiţii este unul mai ridicat;
➢ investiţii strategice - vizează crearea unei noi filiale în străinătate, fuzionarea cu o altă
întreprindere; în mod evident, riscul unei astfel de investiţii este ridicat.

b) Având în vedere criteriul de provenienţă a resurselor, putem clasifica investiţiile în:

➢ investiţii finanţate din resurse proprii - resursele proprii ale întreprinderii pot proveni de la
acţionari sau din fondurile constituite prin reinvestirea profitului.
➢ investiţii finanţate din resurse împrumutate - resursele împrumutate pot proveni de la bănci
sau alte instituţii financiare.

c) Un alt criteriu de clasificare a investiţiilor este acela al tipului activelor ce sunt achiziţionate
prin realizarea de investiţii:
➢ investiţii în active financiare - aceste investiţii se concretizează în achiziţia de acţiuni ale
unei alte întreprinderi, cu scopul obţinerii unor venituri viitoare sub forma dividendelor,
sau achiziţia de obligaţiuni, cu scopul obţinerii de venituri viitoare sub forma dobânzilor;
➢ investiţii în active reale - aceste investiţii presupun, în principal, achiziţia de construcţii,
clădiri, terenuri, instalaţii şi echipamente de producţie ce vor fi utilizate de întreprindere
pentru desfăşurarea activităţii sale.

20
d) După necesitatea alegerii proiectelelor fezabile, există:
➢ proiecte care se exclud reciproc - reprezintă posibilităţile alternative de investiţii în sensul
că, dacă una dintre posibilităţi este acceptată, cealaltă trebuie respinsă.
➢ proiecte independente - sunt acele proiecte ale căror cheltuieli impuse de realizarea lor şi
venituri furnizate din exploatarea obiectivelor finalizate nu au legături cu cheltuielile şi
veniturile altor proiecte.
➢ proiecte contingente sau interdependente - sunt acele proiecte pentru care alegerea unuia
implică şi alegerea celuilalt. în acest caz, decidenţii evaluează proiectele ca si cand ar fi
unul singur.

e) Din punct de vedere al metodei de realizare a investiţiei, pot exista:

➢ investiţii realizate în antrepriză, care presupun executarea unei investiţii de către
întreprinderi specializate;
➢ investiţii realizate în regie, care presupun că obiectivele de investiţii se realizează cu forţe
proprii.

Metode de selecţie a proiectelor de investiţii

Principalul obiectiv al procesului de alocare a capitalului pentru investiţii este acela de a
maximiza valoarea financiară a întreprinderii. implementarea de proiecte de investiţii, în vederea
alegerii celei mai bune variante de proiect, se analizează prin comparaţie, utilizând una din
următoarele metode:
1. Metoda termenului de recuperare;
2. Metoda valorii actualizate nete;
3. Metoda ratei interne de rentabilitate.

Metoda termenului de recuperare urmăreşte determinarea intervalului de timp în care

va avea loc recuperarea cheltuielilor cu investiţia. Astfel, prin utilizarea acestei metode,
întreprinderile doresc să cunoască în ce măsură investiţia este capabilă să genereze lichidităţi în
viitor astfel încât să se recupereze cât mai rapid sumele investite. Pentru determinarea termenului
de recuperare a investiţiei (TR), se va raporta valoarea totală a cheltuielilor cu investiţia la profitul
anual estimat a fi obţinut din exploatarea investiţiei. Formula utilizată este:
Cheltuieli totale cu investiția
TR =
Profit anual estimat

Metoda valorii actualizate nete se bazează pe necesitatea actualizării, aducerii în prezent,

a veniturilor viitoare pe care le va genera investiţia, întrucât acestea sunt supuse procesului de
degradare financiară în timp. Tehnica actualizării presupune calcularea unei valori actuale,
prezente, rezultate din compararea veniturilor nete actualizate generate de investiţie cu cheltuielile
de implementare a investiţiei. Veniturile estimate în momentul implementării investiţiei sunt
actualizate pe baza unui coeficient de actualizare. Modalitatea de actualizare a veniturilor este
următoarea:
Venit net i
Venit net actualizat i =
(1+k)i
unde: i = anul pentru care se face actualizarea;
k = coeficientul de actualizare.
21
 Astfel, valoarea actualizată netă se determină ca diferenţă între veniturile nete actualizate
şi cheltuielile iniţiale cu investiţia, reprezentând surplusul de capital rezultat la încheierea duratei
de viaţă a investiţiei. Formula utilizată este următoarea:
VAN = Venituri nete actualizate - Cheltuieli iniţiale.

Această metodă presupune alegerea, din totalitatea proiectelor de investiţii analizate, a

aceluia pentru care valoarea actualizată netă este pozitivă şi are cea mai ridicată valoare. Dacă
valoarea actualizată netă a unui proiect de investiţii este negativă, acesta nu este rentabil, şi, deci,
nu se va implementa.

Metoda ratei interne de rentabilitate presupune compararea ratei de rentabilitate a unui

proiect de investiţii (r) cu rata internă de rentabilitate (RIR). Aceasta din urmă este o rată ce se
calculează pornind de la o valoare actualizată nulă. Astfel, rata internă de rentabilitate este acea
rată la care VAN = 0. Se va alege pentru implementare acel proiect de investiţii pentru care r >
RIR.

În cazul în care ecuaţia VAN = 0 nu poate fi rezolvată, rata internă de rentabilitate se va

aproxima, pornind de la o valoare minimă (rmin), la care valoarea actualizată netă este pozitivă
(VAN+), şi de la o valoare maximă (rmax), la care valoarea actualizată netă este negativă (VAN-).
Rata internă de rentabilitate se va calcula, în acest caz, după următoarea formulă:

VAN+
RIR = rmin + (rmax - rmin) x
|VAN+ − VAN− |

22
 CURS NR. 10
Bugetul firmei

10.1 Bugetul - instrument de planificare financiară a activităţii firmei

Activitatea oricărei întreprinderi este recomandabil a se desfăşura în cadrul unui echilibru

permanent, acela dintre venituri şi cheltuieli. În prezent, majoritatea întreprinderilor nu reuşesc să
menţină acest echilibru deoarece nivelul veniturilor realizate ca urmare a vânzării producţiei nu
este suficient pentru a acoperi cheltuielile efectuate. Astfel, întreprinderile se confruntă cu
problema identificării unor metode care să faciliteze atingerea echilibrului financiar. Ca urmare,
activitatea de întocmire a bugetelor la nivelul întreprinderilor este deosebit de importantă pentru
controlul relaţiei de echilibru dintre venituri şi cheltuieli.

Bugetul reprezintă un plan financiar prin intermediul căruia se alocă resurse financiare
pentru realizarea obiectivelor stabilite în cadrul întreprinderii. Astfel, bugetul de venituri şi
cheltuieli al întreprinderii este un instrument ce permite corelarea veniturilor şi cheltuielilor
acesteia pe anumite perioade de timp - an, semestru, trimestru, lună. Practica cea mai frecvent
întâlnită este aceea a întocmirii anuale a bugetelor, însă există şi cazuri în care se impune
întocmirea pe perioade mai scurte de timp a bugetelor.

În general, în bugetul întreprinderii sunt prevăzute:

- veniturile totale ce urmează a fi realizate din activitatea desfăşurată de întreprindere;
- cheltuielile aferente volumului total de activitate, defalcate pe activităţi generatoare de
cheltuieli;
- rezultatele financiare prognozate, ca diferenţă între veniturile totale şi cheltuielile aferente
acestora;
- vărsămintele făcute de întreprindere la bugetul statului;
- fondurile proprii constituite la nivelul întreprinderii şi destinaţia acestora.

La nivelul întreprinderii, procesul bugetar presupune parcurgerea următoarelor etape:

1) Planificarea - în această etapă, se întocmeşte bugetul pentru o perioadă viitoare de timp,
prin intemerdiul activităţii de prognozare. Aceasta presupune anticiparea unor evenimente
viitoare, bugetul astfel eleborat vizând o serie de activităţi programate. Prin urmare,
elaborarea unui buget realist presupune estimarea corectă a nivelurilor viitoare a
vânzărilor, a preţurilor de pe piaţă, a ratei inflaţiei, dar şi a cheltuielilor legate de costul
capitalului (rata dobânzii aferentă capitalului împrumutat), costul forţei de muncă (nivelul
salariilor), etc. Se recomandă elaborarea mai multor variante de buget.

23
 2) Aprobarea - variantele de buget întocmite în prima etapă sunt prezentate factorilor
decidenţi pentru a fi avizate. În acest stadiu, au loc negocieri între cei aflaţi la conducerea
întreprinderii, rezultatul acestor negocieri constând în alegerea celui mai realist buget.
3) Execuţia - în urma elaborării bugetului, pe parcursul perioadei pentru care a fost întocmit,
are loc activitatea de producţie, respectiv efectuarea cheltuielilor programate, iar producţia
astfel obţinută este vândută pe piaţă (are loc deci încasarea veniturilor programate în
buget). Astfel, activitatea întreprinderii este consumatoare de resurse şi generatoare de
venituri. Rezultatele obţinute sunt ulterior comparate cu ţintele propuse în cadrul
bugetului, pentru a se identifica eventualele abateri.
4) Implementarea măsurilor corective - abaterile identificate, în măsura în care sunt
nefavorabile prin comparaţie cu bugetul iniţial, impun adoptarea unor măsuri corective, în
sensul eliminării acestor abateri. Totuşi, există situaţii în care abaterile identificate pot
consta în faptul că bugetul nu mai corespunde realităţii, deoarece condiţiile în care a fost
întocmit s-au modificat substanţial. În acest caz, bugetul în sine va trebui adaptat noii
realităţi economice, reluându-se prima etapă.

10.2 Funcțiile bugetului

Reprezentând, în esenţă, un instrument de orientare a activităţii întreprinderii, bugetul

îndeplineşte o serie de funcţii. Acestea sunt funcția de previziune, funcția de control și funcţia de
asigurare a echilibrului financiar.
a) Funcţia de previziune se manifestă în virtutea faptului că bugetul în sine se elaborează
pentru perioade viitoare, deci presupune realizarea de estimări, previziuni financiare ale veniturilor
şi cheltuielilor pe care le vor genera activităţile întreprinderii.
b) Funcţia de control se manifestă în momentul angajării şi efectuării cheltuielilor, şi,
respectiv, a realizării veniturilor. La nivelul întreprinderii, această funcţie reprezintă, de fapt, o
particularizare a funcţiei de control a finanţelor, bugetul permiţând urmărirea modului în care se
formează fondurile întreprinderii, dar, mai ales, a modului în care acestea sunt consumate.
c) Funcţia de asigurare a echilibrului financiar - reflectă capacitatea bugetului de a menţine
o relaţie de egalitate între veniturile şi cheltuielile întreprinderii. Echilibrul financiar presupune
asigurarea permanentă a resurselor financiare necesare onorării la termen a tuturor obligaţiilor
întreprinderii.
Bugetele joacă un rol crucial în activitatea întreprinderii. Prin intermediul acestora se fixează
obiective şi se specifică acţiunile concrete ce trebuie întreprinse în vederea atingerii acestor
obiective, repartizându-se resursele existente pentru fiecare obiectiv în parte.

24
10.3 Tipuri de bugete

La nivelul întreprinderilor se întocmesc o serie de bugete necesare orientării activităţii

acestora, acestea putând fi clasificate după mai multe criterii.

Din punct de vedere al sferei de cuprindere, întreprinderile întocmesc:

a) bugete generale - acestea se întocmesc pentru obiectivele fundamentale ale firmei;
b) bugete parţiale - acestea se elaborează pentru obiectivele secundare ale întreprinderii.
Din punct de vedere al responsabilităţii bugetare, întâlnim:
a) bugete pe compartimente - se întocmesc la nivelul fiecărui compartiment al întreprinderii;
b) bugete pe activităţi, proiecte sau produse - se întocmesc pentru fiecare tip de activitate,
proiect sau produs pe care întreprinderea doreşte să îl iniţieze.

Un alt criteriu după care pot fi clasificate bugetele întreprinderilor îl reprezintă periodicitatea. În
funcţie de acest criteriu, există:
a) bugete periodice - acestea se întocmesc pentru o anumită perioadă de timp, respectiv
an, trimestru sau lună;
b) bugete continue - acestea se întocmesc pentru perioade determinate de timp, însă în cazul
acestora există posibilitatea completării lor ulterioare, pe măsura ce expiră subperioadele
prevăzute.

Criteriul adaptabilităţii la modificările din activitatea întreprinderii împarte bugetele în două

categorii, astfel:
a) bugete fixe (statice) - acestea sunt bugetele propriu-zise, care se întocmesc pentru o
anumită perioadă de timp, urmând ca ulterior să se compare cu rezultatele obţinute.
Comparaţiile pot fi efectuate însă având în vedere acelaşi nivel al producţiei, în caz contrar
fiind dificilă interpretarea diferenţelor;
b) bugete flexibile - bugetul, fiind întocmit pentru o perioadă viitoare, nu poate reflecta cu
exactitate realitatea, astfel că, de exemplu, evoluţia diferită a costurilor de producţie faţă
de cea prognozată va conduce la discrepanţe între situaţia iniţială şi situaţia de fapt a
cheltuielilor întreprinderii. Întocmirea unui buget flexibil constă în posibilitatea revizuirii
ulterioare a bugetului iniţial şi adaptarea acestuia la noile condiţii economice.

Nu în ultimul rând, bugetele de venituri şi cheltuieli pot fi clasificate în funcţie de metoda utilizată
în elaborarea acestora. Astfel, există trei modalităţi de a elabora bugetele:
a) metoda incrementală - conform acestei metode, se porneşte în previzionarea veniturilor
şi cheltuielilor din buget pe baza activităţii anterioare a întreprinderii, deci de la situaţiile
financiare ale anului precedent. Aceasta este o metodă frecvent utilizată de întreprinderi
în elaborarea bugetelor, practica fiind cea a majorării cifrelor anterioare cu rata inflaţiei.
Întreprinderile din România îşi elaborează bugetele pe baza acestei metode;
25
b) metoda zero base budgetting - contrar metodei incrementale, această metodă presupune
întocmirea unui buget pornindu-se de la zero, astfel că nu se ia în considerare situaţia
anterioară. Metoda prezintă dezavantajul că necesită un timp mai îndelungat;
c) metoda activity based budget - această metodă are la bază estimarea costurilor şi a
veniturilor pe care le va genera fiecare tip de activitate desfăşurată de întreprindere.
Aşadar, această metodă separă activităţile întreprinderii pe categorii distincte.

26