Sunteți pe pagina 1din 22
FINANȚELE AFACERILOR POLITICA DE DIVIDENDE Masterand: Apostol Irina- Roxana (căs. Frâncu) MC_Managementul Proiectelor Anul I Pagina

FINANȚELE AFACERILOR

POLITICA DE DIVIDENDE

Masterand: Apostol Irina-Roxana (căs. Frâncu) MC_Managementul Proiectelor Anul I

Cuprins FINANȚELE AFACERILOR INTRODUCERE .................................................................................................................................... 3 GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII. CONSIDERAŢII 3 Definiţia şi conţinutul gestiunii

Cuprins

FINANȚELE AFACERILOR

INTRODUCERE ....................................................................................................................................

3

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII. CONSIDERAŢII

3

Definiţia şi conţinutul gestiunii financiare

3

Rolul şi importanţa gestiunii financiare

6

Sarcinile gestiunii financiare

7

POLITICA DE DIVIDEND A ÎNTREPRINDERII

8

Conţinutul politicii de dividend

8

Politica de dividend în practică

12

Factorii de influenţă a politicii de dividend

15

Forme de plată a dividendelor

18

DIVIDENDELE ŞI PRINCIPALELE PROBLEME RIDICATE DE ACESTEA

19

Nivelul dividendelor

19

Probleme privind impozitarea

20

BIBLIOGRAFIE

22

INTRODUCERE FINANȚELE AFACERILOR Dat fiind rolul decisiv pe care întreprinderea îl joacă în destinul fiecărei ţări,

INTRODUCERE

FINANȚELE AFACERILOR

Dat fiind rolul decisiv pe care întreprinderea îl joacă în destinul fiecărei ţări, tratarea dimensiunii financiare a activităţii acesteia prezintă un interes de maximă

actualitate.

Pornind de la aceste considerente, această lucrare își propune să prezinte aspectele politicii de dividend, impactul pe care îl are aceasta asupra activităţii întreprinderii şi optimizarea acesteia pentru sporirea profitabilităţii.

Teoria financiră consideră politica de dividend drept un teren de studiu interesant datorită incitărilor problematice pe care acestea le oferă cercetării

ştiinţifice. În condiţiile unui mediu economic caracterizat printr-o relativă simplitate, prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinaţii a profitului net, pentru dividende sau pentru reinvestire.

Odată cu dezvoltarea mediului economic, apare managementul financiar care-şi propune să răspundă la noi întrebări legate de modul de decizie; ce tip de dividende să se distribuie – fie ordinare, fie speciale; dacă să se conteze mai mult de creşterile de curs bursier decât de plăţile sub forma dividendelor sau cum să se armonizeze punctele de vedere ale diferiţilor investitori.

Evoluţia studiilor cu privire la politica de dividend a dus la o bună coordonare a părţii financiare a societăţilor comerciale, aceasta referindu-se şi la o bună corelare a distribuţiei dividendelor în funcţie de ceea ce este mai important pentru întreprindere. Astel pentru a ajunge pe un loc de top pe piaţă aceasta trebuie să-şi facă acţionarii fideli şi să-i păstreze pentru a nu întâmpina dificultăţi în drumul spre podium.

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII. CONSIDERAŢII

GENERALE.

Definiţia şi conţinutul gestiunii financiare

Noţiunea de gestiune provine de la latinescul “gestio” sau franţuzescul

“gestion” cu înţeles de organizarea administrării unui patrimoniu în toată

complexitatea sa. Prin gestiune

în

sens larg

se

înţelege ansamblul normelor

privitoare

la

conservarea,

administrarea

şi

dreptul

la

dispoziţie

asupra

unui

patrimoniu.

Gestiunea financiară, ca parte a gestiunii de ansamblu, cuprinde activităţi de constituire, dezvoltare, sporire sau reducere ale capitalului şi ale fondurilor

FINANȚELE AFACERILOR întreprinderii, utilizarea eficientă a acestora, obţinerea, repartizarea şi utilizarea rezultatelor financiare, a profitului. Gestiunea

FINANȚELE AFACERILOR

întreprinderii, utilizarea eficientă a acestora, obţinerea, repartizarea şi utilizarea rezultatelor financiare, a profitului. Gestiunea financiară se referă la:

fluxurile dimensionării şi asigurării capitalului şi fondurilor necesare;

fluxurile atragerii de capital;

fluxurile folosirii fondurilor, obţinerii rezultatelor şi repartizării lor.

Gestiunea financiară curprinde, prin urmare, totalitatea operaţiilor prin care se asigură:

capitalul şi fondurile necesare indiferent de sursa şi modalitatea de procurare, obţinerea şi repartizarea rezultatelor financiare; modalitatea utilizării fondurilor şi a capitalului întreprinderii.

Prin urmare gestiunea mai poate fi definită ca un ansamblu de decizii, operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii financiare în vederea procurării şi utilizării capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării şi utilizării cât mai eficiente a profiturilor întreprinderii.

Gestiunea financiară privită ca o activitate practică înseamnă ansamblul deciziilor şi activităţilor care, în funcţie de obictivele întreprinderii, urmăreşte regularizarea fluxurilor financiare ce privesc necesităţile şi resursele sale. Aceste activităţi sunt foarte eterogene, unele au un caracter concret precum gestiunea trezoreriei, colectarea de fonduri, realizarea investiţiilor etc., iar altele sunt de concepţie şi privesc previziunea şi analiza, ocazionate de fundamentarea deciziilor

financiare. Toate activităţile au însă un element comun şi anume: sunt desfăşurate în

conformitate cu obiectivele firmei.

Gestiunea financiară a întreprinderii poate fi definită ca totalitate a operaţiunilor şi metodelor care privesc fundamentarea deciziilor privind constituirea şi utilizarea capitalurilor, în condiţii de eficienţă precum şi obţinerea, repartizarea, folosirea rezultatelor financiare, toate aplicate într-un cadru organizatoric dat, asigurând astfel înfăptuirea obiectivelor firmei.

Gestiunea financiară este o componentă a gestiunii economice, însă se individualizează prin aceea că are în vedere manifestarea fenomenului financiar generat de activităţile firmei. Obiectul său fundamental este legat de premisele financiare reclamate de desfăşurarea normală a acelor activităţi, iar apoi de consecinţele financiare înregistrate.

FINANȚELE AFACERILOR În prezent în locul noţiunii de gestiune financiară se foloseşte tot mai mult noţiunea

FINANȚELE AFACERILOR

În prezent în locul noţiunii de gestiune financiară se

foloseşte tot mai mult

noţiunea de “management financiar”, acest lucru datorându-se faptului că deciziile

financiare se iau la nivelul conducerii firmelor.

Gestiunea financiar-contabilă cuprinde ansamblul activităţilor prin care se realizează obiectivele privind obţinerea şi folosirea mijloacelor financiare necesare desfăşurarii normale a producţiei, înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a activităţii economice din cadrul întreprinderii; urmăreşte utilizarea eficientă a resurselor, desfăşurarea ritmică a activităţii, semnalează fenomenele care influenţează nivelul profitului şi reducerea costurilor, etc.

Funcţiunea financiar-contabilă are implicaţii în activitatea generală de gestiune, în asigurarea fondurilor necesare pentru salarii, materii prime şi materiale, utilaje etc.

Un rol important revine activităţilor ce ţin de exercitarea funcţiunii financiar- contabile cu privire la contractarea creditelor în momentele potrivite pentru desfăşurarea normală a producţiei, folosirea judicioasă a disponibilităţilor băneşti, încasarea creanţelor, dimensionarea corectă a rezervelor, etc.

Activităţile acestei funcţiuni se grupează în două categorii:

activitatea financiară, care se referă la obţinerea şi folosirea raţională a mijloacelor financiare ale întreprinderii, la utilizarea facilităţilor de ordin financiar, achitarea obligaţiilor financiare, contractarea de credite şi

rambursarea lor, etc.

activitatea contabilă, care asigură înregistrarea şi evidenţa veniturilor şi cheltuielilor, a materialelor şi a producţiei, calculul costurilor şi determinarea rezultatelor financiare finale, evidenţierea modificărilor patrimoniale în volum şi structură. Funcţiunea financiar-contabilă, prin complexitatea operaţiunilor pe care le ocazionează, prin multiplele corelaţii pe care le are cu toate celelalte funcţiuni ale întreprinderii, se concretizează ca o latură bine definită a gestiunii financiare a întreprinderii.

În strânsă legatură cu celelalte funcţiuni ale întreprinderii, funcţiunea financiar- contabilă are rolul de a asigura apărarea, creşterea şi consolidarea patrimoniului întreprinderii. În această sferă se includ toate deciziile legate de realizarea investiţiilor

şi finanţarea acestora, evidenţa producţiei şi a cheltuielilor, precum şi repartizarea şi

utilizarea profitului realizat.

Activităţile principale care fac parte din sfera acestei funcţiuni sunt:

FINANȚELE AFACERILOR  Analiza financiară a întreprinderii în vederea diagnosticării situaţiei financiare. Pentru aceasta se utilizează

FINANȚELE AFACERILOR

Analiza financiară a întreprinderii în vederea diagnosticării situaţiei financiare. Pentru aceasta se utilizează informaţiile de sinteză cuprinse în bilanţul contabil şi contul de rezultate; Previziunea financiară care, pe baza unor ipoteze referitoare la situaţia economică generală, conduce la elaborarea unor planuri financiare pe termen mediu şi lung, a bugetelor de venituri şi cheltuieli specifice fiecărei activităţi a întreprinderii; Fundamentarea deciziilor de investiţii şi de finanţare a acestora astfel încât disponibilităţile băneşti ale întreprinderii să-şi găsească cea mai rentabilă utilizare în viitor; Asigurarea legăturii întreprinderii cu piaţa financiară şi cu diferitele organisme ale acesteia, în vederea mobilizării eventualelor capitaluri disponibile ale altor agenţi economici pentru dezvoltarea şi creşterea economică a întreprinderii; Gestionarea riguroasă a activelor financiare ale întreprinderii, negocierea eventualelor credite, asigurarea unei capacităţi de plată corespunzătoare desfăşurarii ritmice a activităţilor de producţie şi

comerciale; Realizarea politicii rezultatelor întreprinderii, repartizarea şi utilizarea profitului net conform hotărârilor adunării generale a acţionarilor etc.

Rolul şi importanţa gestiunii financiare

Rolul

gestiunii

financiare

este

de

a

stăpâni

totalitatea mijloacelor şi

instrumentelor de atingere a acestui obiectiv bine precizat. Maximizarea valorii presupune trei implicaţii majore care definesc mai clar şi rolul gestiunii financiare:

angajarea patrimoniului în proiecte de investiţii care îl valorifică la o rentabilitate sperată superioară, în care gestiunea financiară trebuie să asigure calitatea şi nivelul performanţelor ce trebuie realizate de întreprindere în diferitele proiecte şi activităţi;

maximizarea valorii implică protecţia şi conservarea sa, unde gestiunea financiară are rolul de a evita disiparea patrimoniului cu ocazia unui faliment şi să asigure menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar al întreprinderii;

întreprinderea fiind expusă riscurilor multiple legate de instabilitatea mediului său financiar, gestiunii financiare îi revine sarcina de a pune în aplicare instrumentele de acoperire corespunzătoare pentru asigurarea protecţiei adecvate contra acestor riscuri.

Întreprinderile trebuie să conştientizeze importanţa deosebită şi rolul esenţial al gestiunii financiare. De asemenea este tot mai important ca angajaţii din alte

FINANȚELE AFACERILOR servicii (marketig, contabilitate, producţie, resurse umane, etc.) să înţeleagă importanţa sectorului financiar. De exemplu

FINANȚELE AFACERILOR

servicii (marketig, contabilitate, producţie, resurse umane, etc.) să înţeleagă importanţa sectorului financiar. De exemplu personalul din marketing trebuie să înţeleagă cum deciziile luate de ei afectează şi sunt afectate de fondurile disponibile, de nivelul stocurilor depozitate, etc. În mod similar, contabilii trebuie să înţeleagă cum datele oferite de ei sunt folosite în analizele finaciare şi în luarea deciziilor financiare şi să le adapteze acestor necesităţi. De fapt în orice decizie de afaceri există în mod virtual o implicaţie financiară şi personalul ,,nonfinanciar” trebuie să aibe cel puţin atâtea cunoştiinţe de finanţe pentru a ţine cont de aceste implicaţii în analiza personală pe care o realizează.

Sarcinile gestiunii financiare

Gestiunea financiară trebuie să vegheze asupra menţinerii performanţelor întreprinderii la un nivel satisfăcător. Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor reflectă, pe de o parte, o constrângere majoră suferită de întreprindere şi pe de alta, alegerea deliberată a proprietarilor şi a conducătorilor săi.

Întreprinderea foloseşte resurse care implică un anumit cost. Gestiunea financiară trebuie să verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obţine veniturile care să permită plata furnizorilor de resurse şi, dacă va fi cazul, să asigure restituirea acestor resurse. Astfel, în cazul unui împrumut, responsabilul financiar va trebui să se asigure că resursele financiare obţinute vor fi utilizate în condiţii eficiente pentru a permite plata de către întreprindere a dobânzilor şi rambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.

Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va reflecta o risipire a resurselor, dăunătoare, atât pentru întreprindere, cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia naţională.

Obiectivele gestiunii financiare sunt subordonate obiectivelor generale ale

firmei. Deciziile financiare nu sunt luate pur şi simplu. Deciziile sunt luate având în

vedere obiective specifice. Obiectivul esenţial al oricărei companii îl reprezintă maximizarea averii proprietarilor, ceea ce se poate traduce în maximizarea preţului acţiunilor firmei. Firmele au desigur şi obiective specifice şi deasemenea managerii care iau decizii sunt şi ei interesaţi în satisfacerea propriilor nevoi, în bunăstarea angajaţiilor şi a societăţii în general, dar aceste obiective sunt în general subordonate obiectivului privind maximizarea valorii firmei.

Sarcinile gestiunii financiare sunt:

să pună la punct instrumentele de acoperire adecvate, pentru a asigura stăpânirea riscurilor financiare.

FINANȚELE AFACERILOR  să aleagă modalitatea de finanţare a investiţiilor (autofinanţare, finanţare proprie externă, credite, etc.),

FINANȚELE AFACERILOR

să aleagă modalitatea de finanţare a investiţiilor (autofinanţare, finanţare proprie externă, credite, etc.), astfel încât să realizeze un echilibru între rentabilitatea şi riscul oricărei surse de finanţare.

să aleagă o modalitate de repartizare a profitului.

POLITICA DE DIVIDEND A ÎNTREPRINDERII

Conţinutul politicii de dividend

Dividendul reprezintă remuneraţia cuvenită unei acţiuni în decurs de un an şi este singura formă de participare a acţionarilor la împărţirea profiturilor societăţii pe acţiuni; este suma ce remunerează capitalul investit într-o firmă. Pentru firmă el reprezintă plăţi efective de numerar către cei îndreptăţiţi să le încaseze (acţionari şi asociaţi), este partea reziduală din profitul firmei după ce el a fost repartizat în concordanţă cu legislaţia şi cu voinţa proprietarilor.

Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. Ea determină împărţirea profiturilor obţinute în plăţi către acţionari şi în fonduri reţinute pentru a fi reinvestite în afaceri. Profiturile acumulate reprezintă una dintre cele mai semnificative surse de finanţare a creşterii întreprinderilor, iar dividendele constituie fluxurile de numerar datorate acţionarilor.

Politica

dividendelor

nu

trebuie

privită

doar

din

punctul

de

vedere

al

dimensiunii ei băneşti, ci trebuie privită şi din punctul de vedere al impactului

psihologic produs pe piaţa financiară.

O remunerare substanţială va conduce la creşterea interesului nu numai de a cumpăra acţiuni la acea firmă, ci chiar de a participa la achiziţionarea de noi titluri în cazul unei noi emisiuni de acţiuni. O remunerare slabă va determina vechii acţionari să-şi vândă titlurile şi să-şi plaseze capitalurile în alte afaceri mai profitabile, firma respectivă devenind neatractivă.

Astfel,

în

cadrul politicii de dividend

se

pune problema de

a

opta

între

distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei părţi cît mai mari din profit, de către

firma respectivă. Atât creşterea şi dezvoltarea întreprinderii pe bază de profit, cât şi

dividendele sunt în egală măsură dezirabile, dar cele două se contradicţie.

pot afla

şi

în

FINANȚELE AFACERILOR Distribuirea dividendelor reprezină în primul rând o plată şi o privare a întreprinderii de

FINANȚELE AFACERILOR

Distribuirea dividendelor reprezină în primul rând o plată şi o privare a întreprinderii de partea din finanţarea sa internă, fiind un element important al deciziei financiare a întreprinderii, alături de politica de investiţii şi de alocare a capitalului. În acelaşi timp, politica de distribuire a dividendelor este modalitatea prin care se asigură un venit asociaţilor care au făcut un plasament financiar. Se constată o opoziţie reală între întreprindere, ca entitate economică şi centru autonom de decizie, şi acţionari – ca furnizori de capital.

O rată mai mare a dividendelor înseamnă o rată mai mică a profiturilor acumulate şi implicit, necesitatea apelării la noi fonduri din exterior, pentru finanţarea proiectelor de investiţii. Totodată, atribuirea unui volum mai mare de dividende

acţionarilor, va duce atât la o rată scăzută a profitului viitor, cât şi la o rată scăzută a

dividendelor viitoare.

O politică de distribuire este considerată scăzută, dacă rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net, iar de la 60% în sus, politica de distribuire este considerată ca fiind puternică.

Astfel, politica de dividende are două efecte contradictorii. O politică optimă de dividende este cea care găseşte echilibrul între dividendele curente de plătit şi rata creşterii viitoare, astfel încât preţul acţiunilor firmei să fie maxim.

Decizia de distribuire este mai întâi o decizie legată de finanţare, de structura finaciară, de creşterea capitalului şi, de asemenea, este un factor important al evaluării capitalului întreprinderii. Dacă întreprinderea ia decizia de a spori rata de distribuire, ea va recurge la noi resurse externe, face apel la acţionarii săi sau recurge la credite, având ca efect creşterea mai redusă a fondurilor proprii şi sporirea riscului pe piaţă.

Gradul de distribuire a profitului nu modifică patrimoniul acţionarului, dar din punct de vedere tehnic se constată o dependenţă între profitul distribuit şi cursul bursier. Cu cât partea din profitul distribuit este mai mare, cu atât cursul bursier este mai volatil. Decizia de distribuire a dividendelor influenţează imaginea întreprinderii pe piaţa financiară, îndeosebi în condiţiile funcţionării burselor de valori şi cotării la bursă a întreprinderii.

Din punct de vedere al acţionarilor, politica de dividend pune în evidenţă două aspecte: a) stabilitatea dividendelor; b) credibilitatea politicii de dividend, în general.

a) Investitorii care doresc să cunoască politica de dividend a unei societăţi comerciale, încep prin a studia evoluţia anterioară. Astfel, o întreprindere care în cursul unor perioade dificile nu a încetat să distribuie cu regularitate dividende, va fi

FINANȚELE AFACERILOR favorizată în raport cu o firmă care suspendă distribuirea dividendelor în anumite perioade. Distribuirea

FINANȚELE AFACERILOR

favorizată în raport cu o firmă care suspendă distribuirea dividendelor în anumite perioade. Distribuirea constantă de dividende conduce la creşterea încrederii publicului faţă de firmă şi sporirea valorii de piaţă a acesteia. Regula stabilităţii dividendului reprezintă un element al imaginii întreprinderii, relevându-se ca o obsesie a tuturor managerilor, diminuarea dividendelor exprimând slăbiciune şi antrenând în mod sigur sancţionarea întreprinderii de către piaţă, iar menţinerea dividendului, în ciuda unei diminuări a beneficiului, exprimă încrederea în viitor. De aici decurge necesitatea fundamentării obiective a politicii de dividend, pornind de la consideraţiile următoare:

în cazul în care creşterea profitului are un caracter regulat, politica de dividend pierde din importanţa sa şi întreprinderea poate, fără a risca, să reducă rata

de distribuire;

dacă profitul are un caracter ciclic, ca urmare a profitului sezonier al activităţii, este important să se păstreze regularitatea distribuirii dividendelor; aceasta contribuie la păstrarea succesiunii fazelor de stabilitate şi a fazelor de creştere în cazul distribuirii; un dividend variabil nu aduce nici o informaţie investitorului potenţial, dar îi poate sugera că societatea se caracterizează prin incoerenţă în politica de dezvoltare a activităţii de bază. O asemenea politică de dividend nu poate exercita o influienţă benefică asupra cursului bursier.

b) O politică de dividend trebuie să fie credibilă şi coerentă faţă de profiturile obţinute de întrepridere. Nici o politică de dividend, chiar dacă are un caracter regulat, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, decît dacă este compatibilă

cu politica de repartizare a profitului.

Este incontestabil că distribuirea dividendului antrenează cheltuieli, deturnând lichidităţile spre acţionari, în timp ce aceste lichidităţi ar putea fi utilizate spre creşterea potenţialului economic. În acest sens, dividendul poate fi considerat o constrângere exterioară, generată de acţionariat. Politica va consta în a găsi rata de satisfacţie a acţionariatului minimă necesară pentru menţinerea imaginii şi valorii întreprinderii.

Reinvestirea unei părţi semnificative din profitul net conduce la creşterea autonomiei financiare, la diminuarea riscului fnanciar. Reţinerea unei fracţiuni din profit poate fi considerată ca o măsură de prudenţă, nu numai pentru stabilizarea dividendului, ci şi pentru a asigura „soliditatea” financiară a întreprinderii.

Sunt cunoscute următoarele teorii cu privire la politica de dividend:

FINANȚELE AFACERILOR Teoria irelevanţei dividendului. Această teorie presupune că politica dividendelor este nerelevantă, ea nu are

FINANȚELE AFACERILOR

Teoria irelevanţei dividendului. Această teorie presupune că politica dividendelor este nerelevantă, ea nu are nici un efect asupra preţului acţiunilor firmei

sau asupra costului capitalului acesteia. Principalii exponenţi ai acestei teorii sunt Merton Miller şi Franco Modigliani. Ei au argumentat că valoarea unei firme depinde numai de venitul generat de activele acesteia şi nu de felul în care acest venit este repartizat între dividende şi profituri acumulate. Teoria are la bază următoarele

ipotezele:

nu există impozit pe venitul personal sau corporaţional;

nu există costuri legate de emisiunea şi tranzacţionarea acţiunilor;

levierul financiar nu are nici un efect asupra costului capitalului;

investitorii şi conducătorii au destule informaţii asupra perspectivelor firmei;

distribuirea profitului între dividende şi profit reţinut nu are nici un efect asupra capitalului propriu; politica de stabilire a bugetului de investiţii pentru o firmă este independentă de politica de dividende.

Aceste presupuneri nu sunt confirmate de realitate; firmele şi investitorii trebuie să plătească impozite; firmele au costuri cu emiterea şi tranzacţionarea acţiunilor; conducătorii cunosc mai multe lucruri în legătură cu perspectivele firmei decât investitorii.

Teoria „vrabiei din mână”. Această teorie presupune că investitorii preferă dividendele faţă de câştigul de capital şi că firmele pot creşte sau cel puţin menţine valoarea de piaţă a acţiunilor acestora prin alegerea unei politici generoase de plată a dividendelor. Dividendele reprezintă o formă mai sigură a venitului decît câştigul echivalent de capital şi ele vor valora mai mult decât suma echivalentă a câştigului de capital nesigur şi riscant. Susţinători ai acestei teorii au fost Myron Gordon şi John Lintner. Ei au argumentat că valoarea firmei va fi maximizată de un indice ridicat de plată a dividendelor, deoarece investitorii privesc dividendele actuale ca fiind mai puţin riscante decît un câştig de capital potenţial.

Aceste două teorii oferă sfaturi contradictorii managerilor. Însă testele empirice nu au determinat cu precizie care este efectul pe care politica de dividend îl are asupra preţului acţiunilor şi costul capitalului.

Distribuirea de dividende cu regularitate este o politică sănătoasă şi de dorit a oricărei societăţi pe acţiuni, întrucât are drept consecinţe formarea unui acţionariat fidel, care fiind mulţumit de regularitatea şi cuantumul dividendelor primite, va avea tendinţa să păstreze acţiunile, să nu le vândă, văzând în ele plasamente avantajoase. Ca urmare, cererea pe piaţa bursieră de asemenea acţiuni creşte,

FINANȚELE AFACERILOR întrucât şi alţi investitori ar dori să deţină astfel de acţiuni. Jocul cererii şi

FINANȚELE AFACERILOR

întrucât şi alţi investitori ar dori să deţină astfel de acţiuni. Jocul cererii şi al ofertei va acţiona în sensul creşterii cursului acţiunilor, deci a valorii de piaţă a întreprinderii însăşi, ceea ce reprezintă un obiectiv strategic al oricărui investitor.

Când o societate decide să distribuie dividende, procedura de plată a acestora este următoarea:

la data declarării dividendelor se anunţă acţionarii că urmează să aibă loc o

distribuire, stabilidu-se data plăţii şi data înregistrării; data ex-dividendului este o dată arbitrară stabilită cu patru zile lucrătoare

înainte de data înregistrării şi dă posibilitatea firmei să obţină o determinare corectă a tuturor acţionarilor. Un cumpărător al unei acţiuni înainte de această dată primeşte dividendul curent în numerar, pe când cumpărătorul de acţiuni după această dată nu îl va primi. data înregistrării este data la care se închide înregistrarea acţionarilor;

data plăţii este data când începe plata dividendelor pentru acţionarii înregistraţi.

Politica de dividend în practică

În practica societăţilor pe acţiuni s-au conturat următoarele tipuri de politică a dividendelor:

1. Politica ratei constante de plată a dividendelor. Această politică prevede ca firma să plătească ca dividende un procent constant din profitul net. Stabilirea unei proporţii constante a dividendelor crează o anumită siguranţă acţionarilor privind remuneraţia, indiferent de politica de autofinanţare dusă de societatea pe acţiuni. Totuşi, întrucât profiturile vor fi cu siguranţă fluctuante, această politcă va necesita alte mijloace financiare în vederea asigurării fondurilor necesare plăţii, deoarece suma dividendelor, urmând linia profiturilor, va fluctua. În aceste condiţii, dacă firma doreşte să aplice această politică, va trebui, spre exemplu, să împrumute sume de bani dacă profiturile nu sunt suficiente pentru plata dividendelor.

2. Politica dividendului stabil – presupune o rată de creştere anuală a dividendului, indiferent de variaţia mărimii profitului obţinut. În acest caz, dividendul din anul curent se modifică în funcţie de mărimea sa înregistrată în anul precedent, rata de creştere rămânând constantă. Conform acestei politici, firma stabileşte ca obiectiv o anumită rată de creştere a dividendelor (de exemplu, de la 4% la 6% pe an), şi încearcă să crească dividendele cu acest procent, în fiecare an. Însă pentru ca această politică să fie realizabilă, profiturile trebuie să crească cu aproximativ aceeaşi rată; o astfel de politică oferă investitorilor un venit stabil. Mulţi conducători financiari se străduiesc să menţină o creştere constantă, chiar modestă a

FINANȚELE AFACERILOR dividendelor pentru a evita schim bări mari sau fluctuaţii ale politicii dividendelor. Conducerea însă

FINANȚELE AFACERILOR

dividendelor pentru a evita schimbări mari sau fluctuaţii ale politicii dividendelor. Conducerea însă ezită să crească dividendele dacă ea nu se aşteaptă la menţinerea creşterii în perioadele viitoare. De asemenea, conducerea nu doreşte nici să reducă dividendele, deoarece o scădere a dividendelor plătite poate fi interpretată de investitori ca un semnal al confruntării firmei cu probleme serioase, ceea ce poate avea un efect nafavorabil asupra preţului acţiunilor.

O altă variantă a acestei politici este politica sumei constate. Aceasta presupune ca societatea pe acţiuni să acorde drept dividend o sumă fixă pentru fiecare acţiune deţinută de acţionari. În acest fel sunt asigurate venituri constante acţionarilor chiar în cazul nerealizării de către societatea pe acţiuni a unor profituri şi când este necesară apelarea la surse adiţionale.

Cea mai mare parte a societăţilor pe acţiuni se orientează către o politică de stabilitate a sumei absolute a dividendului sau a ratei, cu tendinţa de creştere uşoară de la un an la altul. O astfel de politică a dividendelor nu numai că dă satisfacţie acţionarilor, păstrând fidelitatatea acestora faţă de societatea pe acţiuni, dar totodată are rolul de a crea un bun renume în raport cu partenerii de afaceri.

3. Politica dividendului rezidual. În practică, politica privind dividendele este foarte mult influenţată de ocaziile favorabile de investiţii şi de disponibilităţile de fonduri cu care sunt finanţate investiţiile. Acest fapt a dus la dezvoltarea politicii dividendului rezidual, care se bazează pe următoarele patru etape pe care trebuie să le parcurgă firma cînd se decide să plătească dividende:

determinarea bugetului optim pentru investiţii;

utilizarea, pe cât posibil, a fondurilor interne ale firmei la asigurarea

determinarea sumei de capital propriu necesară finanţării bugetului;

necesarului de capital propriu; plata dividendelor numai dacă profitul disponibil este mai mare decât nevoile de acoperire a bugetului optim pentru investiţii, adică dacă rămâne profit disponibil.

La sfârşitul exerciţiului financiar, societatea pe acţiuni îşi determină volumul total al surselor proprii şi asimilate ce pot fi mobilizate în exerciţiul viitor, la care adaugă volumul împrumuturilor avantajoase de care poate beneficia sau eventualele creşteri de capital avute în vedere în perioada dată. Din suma totală obţinută se scade valoarea proiectelor pe care doreşte să le finanţeze, iar ceea ce rămâne se distribuie sub formă de dividend. Rezultă că drept sursă de plată a dividendelor poate figura alături de profit şi alte surse precum cele obţinute din credite bancare obţinute în condiţii avantajoase sau eventuale creşteri de capital, denumite generic surse

FINANȚELE AFACERILOR adiţionale. Justificarea utilizării unor asemenea resurse pentru plata dividendelor rezid ă, pe de o

FINANȚELE AFACERILOR

adiţionale. Justificarea utilizării unor asemenea resurse pentru plata dividendelor rezidă, pe de o parte, din avantajele ce le-ar putea obţine societatea pe acţiuni, ca urmare a satisfacerii regulate a exigenţelor de remuneraţie a acţionarilor, pe de altă parte, o asemenea decizie de distribuire şi plată a dividendelor este de natură să ducă la sporirea credibilităţii societăţii pe acţiuni în relaţia cu partenerii de contracte economice, care nu pot să nu aprecieze fermitatea companiei pe linia îndeplinirii obligaţiunilor asumate, ceea ce duce la îmbunătăţirea tuturor indicatorilor de eficienţă, inclusiv recuperarea şi rambursarea surselor adiţionale folosite pentru plăţi de dividende în exerciţiile anterioare.

Politica reziduală se bazează pe faptul că investitorii preferă ca firma să reţină şi să reinvestească profiturile decât să le plătească acestora ca dividende, dacă rata rentabilităţii obţinute de firmă pentru profiturile reinvestite depăşeşte rata rentabilităţii pe care ar obţine-o investitorii înşişi, îndreptând dividendele spre alte investiţii cu acelaşi grad de risc.

4. Politica dividendului obişnuit scăzut plus un extradividend. O politică de plată a unui dividend obişnuit scăzut plus, la finele anului dacă acesta este un an bun, a unui extradividend este un compromis între un dividend stabil şi o rată constantă de plată. O astfel de politică dă flexibilitate firmei şi investitorii pot conta pe primirea cel puţin a unui dividend minim. Această politică este cea mai bună atunci când profiturile şi fluxurile de numerar ale firmei sunt foarte fluctuante. Conducerea

poate stabili un dividend obişnuit, relativ scăzut astfel încât el să fie posibil şi în anii mai puţin faşti, care să fie suplimentat cu un extradividend în anii când sunt disponibile fonduri suplimentare.

În concluzie, putem observa că politicile de dividend se stabilesc astfel încât să ofere dividende stabile, dar iau în considerare şi disponibilitatea fondurilor băneşti, necesităţile de investiţii şi proporţia din profituri distribuită sub formă de dividende, care a fost stabilită drept obiectiv.

Urmărirea politicii de dividend se poate realiza prin intermediul unor indicatori precum:

1.Rata distribuirii dividendelor (Rd), raportul dintre dividende şi profitul net:

Rd = Volumul total al dividendelor plătite într-un an / Profitul net anual

2. Dividend per acţiune (Da):

Da = Volumul total al dividendelor plătite / Numărul acţiunilor emise

FINANȚELE AFACERILOR 3. Rata creşterii dividendelor (Rc), unde D1 – dividend curent, iar D0 – dividend

FINANȚELE AFACERILOR

  • 3. Rata creşterii dividendelor (Rc), unde D1 dividend curent, iar D0 dividend

precedent:

Rc = D1 / D0

  • 4. Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni (Rci):

Rci = Dividend per acţiune / Valoarea nominală a unei acţiuni

  • 5. Randament pe acţiune (RA):

RA = Dividend per acţiune / Valoarea bursieră a acţiunii

Urmărirea în dinamică a acestor indicatori ne permite să formulăm concluzii asupra poziţiei întreprinderii pe piaţa de valori mobiliare, iar nivelul lor influenţează decizia acţionarilor de menţinere sau de retragere a acţiunilor pentru a le investi în alte afaceri mai rentabile (depuneri la bancă sau cumpărare de obligaţiuni), precum şi deciziile potenţialilor investitori care caută plasarea capitalului disponibil.

Factorii de influenţă a politicii de dividend

Politica dividendelor este influenţată cel mai mult de trei categorii de factori:

1. Situaţia financiară a întreprinderii, adică de nivelul lichidităţii, de nivelul profitului net, de rata îndatorării. Atunci când o firmă se împrumută la bancă cu sume mari pe termen mediu sau lung ori emite obligaţiuni pe piaţă, ea se confruntă cu o restricţie constând în faptul că dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea obligaţiilor faţă de debitori. Multe contracte de împrumut stipulează chiar faptul că dividendele pot fi plătite numai când există un indice de protecţie cert, cum ar fi indicele lichidităţii curente care trebuie să atingă un anumit nivel sub care nu trebuie să scadă.

Plata dividendelor trebuie făcută, de cele mai multe ori, în numerar, ceea ce poate pune problema lichidităţii pentru firmele cu probleme în acest domeniu. Astfel, este posibil ca o firmă să fie profitabilă, dar să nu aibă mijloace pentru a efectua plata în numerar a dividendelor din cauza problemelor de lichiditate.

Restricţia impusă de situaţia financiară a firmei se poate manifesta şi în legătură cu modalitatea de finanţare aleasă. Când firma caută o finanţare fără să recurgă la împrumuturi, ea poate apela fie la fondurile obţinute din profitul reţinut, fie la o nouă emisiune de acţiuni. Pentru firmele mici, costurile unei emisiuni de acţiuni sunt mai ridicate decât cel al reţinerii profitului. În plus, pentru aceste firme, emiterea de noi acţiuni ca mijloc de finanţare poate duce la diluarea controlului asupra firmei. Dacă acest lucru nu este de dorit, atunci firma poate să aleagă reţinerea majorităţii

FINANȚELE AFACERILOR profitului pentru fi nanţare, ceea ce implică adoptarea unei politici adecvate privind dividendele. O

FINANȚELE AFACERILOR

profitului pentru finanţare, ceea ce implică adoptarea unei politici adecvate privind dividendele.

O altă alternativă în luarea deciziei de finanţare este alegerea între îndatorare şi folosirea capitalului propriu. Dacă împrumutul are cost mic, atunci firma poate alege un indice corespunzător al datoriilor pentru menţinerea dividendului plătit pe o acţiune la un nivel constant. Dacă costul mediu al capitalului poate fi menţinut de către firmă la un nivel optim, atunci politica dividendelor devine mai puţin importantă ca factor în luarea deciziei de finanţare.

2. Preferinţele acţionarilor. Într-o firmă cu relativ puţini acţionari, conducerea firmei poate fi capabilă să stabilească dividendele în conformitate cu preferinţele acţionarilor săi. În schimb, în firmele ale căror acţiuni sunt deţinute de un număr mare de acţionari, conducătorului îi este aproape imposibil să ţină cont de preferinţele individuale ale acţionarilor atunci când stabileşte politica privind dividendele.

Unii acţionari cu potenţă financiară preferă reţinerea profiturilor, deci neplata de dividende şi reinvestirea sumelor respective de către firmă, precum şi câştigul de capital, obţinut din vânzarea acţiunilor. Alţi acţionari, care au o rată de impozitare marginală scăzută a veniturilor sau cei care depind de dividende ca sursă curentă de venit, preferă o rată ridicată de plată a dividendelor.

Rezultă, că atunci când proprietarii unei firme sunt diverşi, conducerea trebuie să ia în considerare la stabilirea politicii privind dividendele factori de genul:

oportunităţile de investiţii, nevoile de fonduri în numerar, accesul la pieţele financiare şi alţi factori care pot influenţa această decizie.

Acei acţionari care nu consideră politica privind dividendele dusă de firmă ca fiind acceptabilă, pot vinde acţiunile pe care le deţin şi să cumpere acţiuni la altă firmă care are o politică mai atractivă pentru ei privind dividendele. Astfel, s-a argumentat că firmele tind să-şi dezvolte propriile lor „clientele” de investitori. Acest „efect de clientelă” a fost iniţial clar formulat de către Merton Miller şi Franco Mogdiliani şi indică faptul că investitorii vor tinde să fie atraşi de firmele care au

politici privind dividendele care sunt conforme cu obiectivele lor. Anumite firme, cum

ar fi cele de utilitate publică, care plătesc un mare procent al profiturilor lor ca dividende, vor atrage, în mod obişnuit, investitorii care doresc un randament ridicat al

dividendului.

În

schimb, firmele orientate spre creştere,

care

nu

plătesc

sau

plătesc

dividende mici, tind să atragă investitorii care preferă reţinerea profiturilor şi

investirea lor de către firmă pentru crearea posibilităţii creşterii preţului acţiunilor în

viitor.

3. Influenţele pieţei:
3.
Influenţele
pieţei:

FINANȚELE AFACERILOR

rata

dobânzii,

cererea

la produsele oferite de

întreprindere, preţul factorilor de producţie.

În afară de cele spuse mai sus, politica de dividend poate fi influenţată şi de următorii factori:

Restricţiile impuse de lege. Plăţile de dividende sunt reglementate în multe ţări nu numai din perspectivă fiscală, ci şi în privinţa unor restricţii impuse privitoare la plata lor:

Restricţia subminării capitalului, adică capitalul firmei nu poate fi folosit pentru a face plăţi de dividende. Aceasta impune ca plăţile să se facă numai din profitul efectiv realizat de firmă. Restricţia profiturilor nete, cere ca firma să aibă profit obţinut înainte de plata oricăror dividende în numerar. Restricţia insolvabilităţii, stabileşte că o firmă insolvabilă nu poate plăti dividende în numerar. Constrângerile fiscale. Dacă restricţiile impuse de lege tind să încurajeze firmele să-şi reţină propriile profituri, fiscaliatatea poate avea un efect opus. Acordurile restrictive. Acestea au, în general, un impact mai mare asupra politicii de dividende decât chiar restricţiile impuse de lege. Aceste acorduri sunt incluse în contractele de împrumut obligatar, împrumuturi pe termen lung

o

o

o

sau pe termen scurt, de leasing şi cele pentru emiterea de acţiuni preferenţiale. Aceste restricţii limitează, în special, suma totală a dividendelor pe care o poate plăti firma. Uneori ele pot stabili că dividendele nu pot fi plătite până ce profiturile totale ale firmei nu au atins un anumit nivel. În plus, cerinţele unui fond de amortizare, care stabileşte că o anumită parte din fluxul de numerar al firmei trebuie pus deoparte pentru rambursarea datoriei, uneori

limitează plăţile de dividende. De asemenea, plăţile de dividende pot fi

interzise dacă indicele curent al datoriei nu depăşeşte un anumit nivel

prestabilit.

Protecţia împotriva diluării capitalului. Dacă o firmă adoptă o politică de plată a unei mari părţi din profiturile sale anuale ca dividende, ea poate să fie nevoită să vândă din când în când noi acţiuni pentru creşterea capitalului propriu necesar finanţării unor proiecte potenţial profitabile. Dacă acţionarii existenţi nu vor sau nu pot cumpăra partea proporţională ce le revine din noua emisiune, interesul controlului în firmă este diluat. Pentru a contracara riscul diluării, anumite firme aleg varianta reţinerii majorităţii profiturilor şi plata unor dividende mici. Alte firme, în schimb, aleg unele alternative de creştere a dividendelor plătite în dauna profiturilor reţinute. Una dintre acestea o reprezintă apelarea la îndatorare pentru creşterea capitalului. Această

FINANȚELE AFACERILOR modalitate creşte, însă, riscul financiar şi, în ultimă instanţă, conduce la creşterea costului capitalului

FINANȚELE AFACERILOR

modalitate creşte, însă, riscul financiar şi, în ultimă instanţă, conduce la creşterea costului capitalului propriu şi, la un moment dat, la scăderea preţului acţiunilor.

Potrivit unei obsevaţii empirice, se aşteaptă ca atunci când cresc dividendele să crească şi preţul acţiunilor. Invers, o scădere a dividendelor este asociată cu o

micşorare a preţului acţiunilor. Aceasta ar părea să ducă la concluzia că o creştere a dividendelor plătite este un semnal pentru investitori ca managementul firmei prevede o perspectivă prosperă pentru firmă, în timp ce reducerea dividendelor serveşte ca un avertisment al scăderii veniturilor viitoare. În mod obişnuit, din acest motiv şi din altele, conducerea este prudentă atunci când este vorba de reducerea dividendelor, preferând, în schimb, să menţină stabil indicele divedendelor faţă de profit.

Aşadar, o reducere a dividendelor este un semnal al unor timpuri rele, pe când o creştere a acestora implică încredere în viitor. Aceasta ilustrează conceptul conţinutului de informaţie pe care îl are dividendul.

Forme de plată a dividendelor

Dividendele sunt plăţi periodice de numerar făcute de întreprindere acţionarilor ca o răsplată a contribuţiei lor la formarea capitalului propriu. Dividendele distribuite pot îmbrăca trei forme:

În bani, în cazul când întreprinderea dispune de lichidităţi suficiente atât

pentru achitarea obligaţiunilor de plată faţă de creditori, cât şi pentru plata

dividendelor.

În acţiuni. Aceasta este o practică a societăţilor pe acţiuni care doresc să-şi păstreze lichidităţile sau nu dispun realmente de astfel de lichidităţi pentru a face plata în bani. În cazul dividendelor plătite în acţiuni, firma plăteşte dividendele sub forma unor acţiuni suplimentare în loc de a fi plătite în numerar. Prin acest mijloc îşi cruţă lichidităţile, fără să fie afectată poziţia fundamentală a acţionarilor existenţi. O altă variantă ar fi divizarea acţiunilor (splitarea). Aceasta este o măsură luată de firmă de a creşte numărul de acţiuni aflate în circulaţie, cum ar fi, de exemplu, dublarea lor prin înmânarea fiecărui acţionar a două noi acţiuni cu valoare nominală unitară înjumătăţită pentru fiecare acţiune veche. Are loc înlocuirea vechilor acţiuni ale firmei cu acţiuni noi cu o valoare unitară mai mică, dar valoarea totală a acţiunilor aflate în circulaţie rămâne constantă. O decizie importantă pe care poate să o ia o firmă este aceea a utilizării fondurilor sale pentru răscumpărarea acţiunilor emise. În loc să plătească dividende în numerar, firma poate să orienteze

FINANȚELE AFACERILOR surplusul de numerar spre răscumpărarea acţiunilor proprii. Sunt câteva raţiuni ce stau la baza

FINANȚELE AFACERILOR

surplusul de numerar spre răscumpărarea acţiunilor proprii. Sunt câteva raţiuni ce stau la baza răscumpărării acţiunilor: înapoierea surplusului de numerar la acţionari; creşterea profitului pe acţiune şi, deci, a preţului acţiunii; cumpărarea în totalitate a acţiunilor deţinute de masa de acţionari neagreaţi; realizarea structurii dorite a capitalului întreprinderii. În urma deciziei de răscumpărare a propriilor acţiuni, au de câştigat atât acţionarii, cât şi firma. Acţiunile care sunt răscumpărate sunt denumite acţiuni de trezorerie şi sunt disponibile pentru a fi folosite fie la distribuirea dividendelor sub forma acţiunilor, fie la compensarea remuneratorie a conducerii executive, fie vândute altor firme în cazul achiziţiei sau divizării firmei.

În natură. Este o formă de plată mai rar întâlnită, care se aplică doar cu acordul acţionarilor, dacă mărfurile propuse prezintă interes pentru acţionari. Avantajul pentru societatea pe acţiuni este că nu-şi micşorează lichidităţile şi realizează concomitent o creştere a venitului din vînzări. Acţionarii au avantajul că îşi acoperă unele nevoi de consum individual sau gospodăresc la preţuri convenabile, fără adaos comercial.

Dacă toate acţiunile emise de societatea pe acţiuni sunt cu drept de vot (ordinare), dividendul se determină procentual şi se aplică asupra valorii nominale a unei acţiuni, obţinîndu-se suma totală cuvenită unui acţionar în funcţie de numărul acţiunilor emise. În cazul, cînd pe lîngă acţunile ordinare, societatea pe acţiuni a emis şi acţiuni cu drepturi prioritare (privilegiate), distribuirea dividendelor se face în mod diferenţiat. Acţiunile privilegiate sunt remunerate primele, iar din profitul rămas se alocă dividende celorlalte categorii de acţiuni, care n-au privilegiu.

În concluzie, din cele expuse mai sus putem afirma că o întreprindere care tinde să-şi desfăşoare activitatea în condiţii favorabile, trebuie să ţina cont şi de stabilirea unei politici de dividend optimă. Aceasta presupune alegerea unei corelaţii între profitul reinvestit şi dividende plătite, astfel încât să satisfacă atât acţionarii, cât şi necesităţile de dezvoltare ale întreprinderii.

DIVIDENDELE ŞI PRINCIPALELE PROBLEME RIDICATE DE

ACESTEA

Nivelul dividendelor

Nivelul dividendelor este stabilit de Adunarea Generală a Acționarilor, care aproba bilanțul contabil, contul de profit și pierderi și constata existență a sumelor ce urmează a fi distribuite. Profitul net realizat de societate se împarte astfel: o parte se

FINANȚELE AFACERILOR repartizeaza actionarilor sub forma de dividende, ia r altă parte este prelevată la dispoziția

FINANȚELE AFACERILOR

repartizeaza actionarilor sub forma de dividende, iar altă parte este prelevată la dispoziția societății pentru constituirea anumitor fonduri.

Pentru societățile cu capital integral privat, legea nu prevede niciun fel de restricții cu privire la modul de repartizare a profitului contabil net; ca urmare, acesta poate fi distribuit în totalitate pentru dividende. În cazul societatilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, repartizarea profitului este prevăzută de OUG

nr.64/2001.

Condiția esențială pentru a se putea împărți dividendele este existența profitului, stabilită la sfârșitul exercițiului financiar, prin întocmirea situației financiare anuale. Dacă nu exista profit, nu pot fi distribuite dividende acționarilor, în caz contrar dividendele fiind fictive. Potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru existența reală a dividendelor plătite.

Dividendele se distribuie din profitul net realizat de societatea comercială. Profitul net este determinat prin deducerea din profitul brut a cheltuielilor utile ale societății (de exemplu, beneficiile cuvenite administratorilor, personalului societății, etc.), a cotei destinate fondului de rezervă și a impozitului pe profit.

Probleme privind impozitarea

Pentru raţiuni de impozitare, Codul Fiscal defineşte noţiunea de dividend ca fiind o distribuire în bani sau în natură, efectuată de societatea comercială unui acţionar, drept consecinţă a deţinerii de acţiuni la respectiva societate comercială, cu unele excepţii reglementate expres (ex: o distribuire efectuată în legătură cu lichidarea unei persoane juridice). Din punctul de vedere al Codului Fiscal, dacă suma platită de o societate comercială pentru bunurile sau serviciile furnizate către un acţionar depăşeşte preţul pieţei pentru astfel de bunuri sau servicii sau este efectuată în scopul personal al acestuia, atunci diferenţa sau, după caz, întreaga sumă se tratează drept dividend.

Impozitul pe dividende se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se plăteşte dividendul. În cazul în care dividendele distribuite nu au fost plătite până la sfârşitul anului în care s-au aprobat situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende se plăteşte până la data de 31

decembrie a anului respectiv.

Dividendele sunt supuse impozitării prin reţinere la sursă. Aceasta înseamnă că impozitul este datorat de acţionarul căruia i se platesc dividendele, însă

FINANȚELE AFACERILOR calcularea, reţinerea şi plata acestuia se fac de către societatea comercială care plăteşte dividendele

FINANȚELE AFACERILOR

calcularea, reţinerea şi plata acestuia se fac de către societatea comercială care plăteşte dividendele acestui acţionar.

Conform art. 6 din Legea nr. 241/ 2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă, reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă

(inclusiv impozitul pe dividende).

Dividendele nete distribuite către un acţionar societate comercială nu mai intră în veniturile supuse impozitării la aceasta din urmă, fiind deci venituri

neimpozabile; aceasta ca urmare a faptului ca aceste venituri au trecut deja printr-

un sistem complet de impozitare (pe profit, pe dividende).

După data aderarii României la Uniunea Europeană, dividendele plătite de o societate comercială româna unei alte persoane juridice române sau unei persoane juridice dintr-un stat membru al Uniunii Europene sunt scutite de impozit, dacă beneficiarul dividendelor deţine minimum 15% (10% începând cu anul 2009) din acţiuni la societatea română, pe o perioada neîntreruptă anterioară plăţii

dividendelor de cel putin 2 ani.

BIBLIOGRAFIE FINANȚELE AFACERILOR  Dragotă, Victor, Politica de dividend , Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 .

BIBLIOGRAFIE

FINANȚELE AFACERILOR

Dragotă, Victor, Politica de dividend, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.

Grigorie-Lacrita, Nicolae. Dividendele și impozitul pe dividende. București:

Tribuna Economică,1999. Toma Miha, „Finanţe şi gestiune financiară la întreprindere”, Bucureşti, 1998.