MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ŞTIINŢE ECONOMICE

Lucru individual
la disciplina: bazele activității investiționale
cu tema:

,,Politica și strategia investițională a întreprinderii”

Elaborat:
Grupa:
Coordonator:
Dr.conf.univ

Chisinau 2017

Cuprins:

3
Introducere…………………….…………………………………………………...........3

CAPITOLUL I. ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND POLITICA

INVESTIȚIONALĂ LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE………...4
1.1 Analiza conceptului de politică investițională a firmei …………..……. …….4

1.2 Factorii de influență asupra activității investiționale…………………………..

1.3 Clasificarea politicii investiționale din cadrul unei întreprinderi………………

CAPITOLUL II. TIPOLOGIA SURSELOR DE FINANȚARE A

INVESTIȚIILOR DIN CADRUL UNEI ÎNTREPRINDERI..……..
2.1 Sursele interne de finanțare a politicii investiționale…………………………..
2.2 Surse externe de finanțare din cadrul unei întreprinderi……………………….
2.3 Organismele financiare internațioanale ca modalitate de finanțare…………….
CAPITOLUL III. POLITICA ȘI STRATEGIA INVESTIȚIONALĂ ÎN
REPUBLICA MOLDOVA…………...........................................
3.1 Cadrul legal de asigurare a realizării activității investiționale în Republica
Moldova………………………………………………………………..
3.2 Cadrul institutional de reglementare a politicii investiționale în Republica
Moldova………………………………………………………….
CAPITOLUL IV. CERCETAREA POLITICII INVESTIȚIONALE ÎN
CADRUL ÎNTREPRINDERII ,,TERMOELECTRICA” SA……….
4.1 Activitatea investițională la etapa tactică și operativă în cadrul
întreprinderii Termoelectrica SA………………………………………………….
4.2 Criterii de evaluare a proectelor investiționale în cadrul întreprinderii……………

Concluzie și recomandări……………………………………………………………...
Bibliografie………………………………………………………………………….….

4
 Introducere
Procesul de tranziţie de la economia planificată la economia de piaţă impune o
restructurare a vieţii economice. Sarcina principală a restructurarii este dezvoltarea sectorului
privat al economiei naţionale ceea ce ar duce la o creştere economica durabila. O relansare
economica durabila este posibila doar în condiţiile sporirii investiţiilor, a surselor financiare
proprii, precum si a celor imprumutate de care poate beneficia orice întreprindere şi a utilizarii la
maximum a capacitaţilor de productie.

Totalitatea acestor cerinte presupune luarea unei decizii de finantare, deoarece orice
crestere economica necesita o gestionere corecta si adecvata a patrimoniui intreprinderii..Una
din barierele principale in realizarea cu succes a tranzitiei la economia de piata este lipsa unui
mecanism de mobilizare si gestiune a resurselor financiare existente ale agentilor economici. In
conditiile Republicii Moldova intreprinderile nu au multe alternative de finantare, iar lipsa
finantelor duce implicit si la limitarea posibilitatilor de crestere economica.

Astfel trebuie determinata acea strategie investiţională a intreprinderii ce va permite

cresterea rentabilitatii acesteia si implicit cresterea valorii de piata a intreprinderii. Alegerea unei
strategii investiţionale nu e altceva decit nivelul de risc pe cere il accepta si-l asuma actionarii
intreprinderii. Strategia investiţională, reprezintă un element central al managementului unităţilor
economice contemporane, element absolut necesar, cu implicaţii profunde în vederea asigurării
supravieţuirii şi dezvoltării activităţii întreprinderilor în condiţiile unei capacităţi reduse de
autofinanţare, insuficienţe de mijloace circulante, existenţei unor preţuri înalte la resursele
materiale şi energetice, unei instabilităţi generale ale întregii vieţi economice a Republicii
Moldova. Toate aceste circumstanţe nu fac decât sa amplifice importanţa aplicării unei gestiuni
financiare echilibrate, ştiinţific fundamentate şi adaptate la condiţiile Republicii Moldova,
determinând actualitatea temei acestei lucrări.

În condiţiile actualei dezvoltări ale economiei Republicii Moldova, şi implicit, a

deficienţelor cu care se confruntă agenţii economici în privinţa surselor financiarea, importanţa
gestiunii fluxurilor de capital, este hotărâtoare sub aspectul asigurării unei creşteri a
competitivităţii întreprinderilor, şi a „sănătăţii financiare” a întregii economii naţionale, dat fiind
faptul că întreprinderilor le revine aportul primordial la realizarea acestui deziderat.

În concluzie putem menţiona că orice alegere a unei surse de finantare trebuie să fie
analizata in raport cu alte surse asupra carora poate avea consecinte semnificative asupra
activităţii intreprinderii.

5
CAPITOLUL I. ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND POLITICA
INVESTIȚIONALĂ LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

1.1 Analiza conceptului de politică investițională a firmei

Noţiunea de investiţie este sinonimul cu: alocare, plasare, dotare, iar într-un sens mai restrîns
(financiar) reprezintă o cheltuială făcută pentru obţinerea de bunuri materiale cu o valoare mare
şi de durată de folosinţă îndelungată.
În condiţiile economiei centralizate investiţia se considera numai ceea ce se alocă pentru
crearea şi dezvoltarea bazei materiale de producere şi a celei pentru sectorul social-cultural.
Economia de piaţă a impus schimbarea opticii privind noţiunea de investiţi. Astfel ele sunt
înţelese ca reprezentând partea din venit destinată pentru formarea capitalului. Sau cum
subliniază unii specialişti, investiţia reprezintă: „angajarea resurselor făcută cu speranţa
realizării unor beneficii în decursul unei lungi perioade de timp în viitor” sau „acţiune prin care
se cheltuiesc bani sau alte resurse în speranţa că în viitor se vor încasa sume mai mari de bani
sau se vor obţine alte beneficii”.
Aceste formulări evidenţiază conţinutul concret, material al investiţiei (resurse materiale,
financiare, etc.) şi scopul final – beneficiul (profitul). Noţiunii de investiţii îi este imanent timpul
– element definitoriu al procesului investiţional. Pierre Masse subliniază că investiţia este: „o
cheltuială pentru un viitor incert”, deci îi este inerent riscul. Banii trebuie alocaţi imediat şi într-
un volum concret, iar profitul se capătă peste o perioadă de timp (dacă se capătă) într-un volum
necunoscut prealabil.
Prin urmare, activitatea de investiţii se încunună cu succes cînd are loc compunerea
următorilor factori: voinţă, energie, informaţie, bani şi timp. Procesul de investire este un dialog
permanent între investitor şi societate, ca rezultat fiecare din aceşti factori are o influenţă dublă.
Investiţiile reprezintă factorul primordial în strategia dezvoltării economiei naţionale, a tuturor
ramurilor şi domeniilor de activitate, a sporirii veniturilor, condiţie a creşterii nivelului de trai.
Orientările şi obiectivele cercetării economice, în etapa actuală, acordă o atenţie deosebită
domeniului investiţiilor.
Conceptul de investiţie a fost şi este dezbătut în teoria economică din toate ţările, fiind
exprimate mai multe opinii cu privire la conţinutul şi sfera de cuprindere a acestora.
Accepţiunea cea mai des întâlnită pentru definirea investiţiilor este aceea de cheltuială
sau plasament de sume băneşti la un moment iniţial, pentru a ob ţine efecte ulterioare, iar
numeroşi economişti, din diverse ţări, au căutat să surprindă cât mai multe aspecte legate de
conţinutul şi mecanismul investiţiilor.

6
 Un prim aspect în definirea investiţiilor se referă la faptul că acestea sunt opusul
consumului imediat, care înseamnă distrugerea unei părţi din valoarea creată, în fapt, distrugerea
de avuţie, investiţiile urmărind tocmai contrariul. În modelele de creştere economică ale lui
Keynes, Harrod, Domar, investiţiile sunt considerate ca fiind egale cu economiile.
Economistul francez P. Aftalion afirmă că investiţiile reprezintă renunţarea la sursele băneşti
lichide actuale contra speranţelor în obţinerea unor resurse viitoare, evident mai mari, care vor fi
obţinute în timp.
O definiţie mai concretă este dată de P. Masse, care consideră că investiţiile reprezintă o
cheltuială actuală, certă, realizată pentru obţinerea “unor efecte viitoare, de cele mai multe ori
incerte”. P. Masse stabileşte patru elemente esenţiale pentru o investiţie:
 Subiectul, reprezentat de cel care investeşte (persoană fizică sau juridică);
 Obiectul, reprezentând lucrul, întreprinderea, firma, utilajul etc., deci modul în care se
concretizează investiţia;
 Costul, reprezentând efortul suplimentar, cert, actual consumat pentru obţinerea acelui
obiect concret;
 Efectele valorice, rezultate prin realizarea investiţiei, care se obţin în viitor şi reprezintă
în realitate, o speranţă mai mult sau mai puţin certă.
Peumans arată că a investi reprezintă a dobândi bunuri concrete, a plăti azi un cost în vederea
obţinerii de venituri viitoare, renunţarea la o satisfacţie certă imediată în favoarea unei serii de
speranţe repartizate în timp.
O altă definiţie dată de economiştii ruşi şi americani subliniază că nu este suficientă
considerarea investiţilor ca o simplă cheltuială, ci trebuie avute în vedere două sensuri pentru o
mai corectă delimitare a noţiunii de investiţie şi anume:
 investiţia este o cheltuială, reprezentând o sursă financiară avansată şi consumată în
prezent pentru a obţine efecte viitoare;
 investiţia este în acelaşi timp, o acţiune, o lucrare concretizată în utilaje, construcţii etc.,
deci, multitudinea de active fixe şi circulante prin care se obţin întreprinderi noi, se
modernizează, se reutilează sau se dezvoltă cele existente.
Conform ONU investiţiile se clasifică în brute şi nete. Investiţiile brute includ cheltuielile pentru
realizarea de noi mijloace fixe, cheltuielile cu reparaţiile capitale, cele pentru creşterea
mijloacelor circulante şi soldul mişcării capitalului străin. Investiţiile nete cuprind cheltuielile
pentru creşterea capitalului fix şi a celui circulant.

7
 1.2 Factorii de influență asupra activității investiționale

Activitatea investiţională la nivel de întreprinere este influenţată de diverşi factori, care pot fi
grupaţi în funcţie de apartenenţa sa. Astfel, distingem factorul tehnico-ştiinţific, factorul
managerial (structural, organizatoric, decizional), 'actorul economic, factorul social şi
factorul ecologic. Fiecare factor cuprinde câţiva indicatori rezultativi, cum ar fi:

I. Factorul tehnico - 1. Sporirea numărului brevetelor de invenţie.

ştiinţific 2. Creşterea ponderii producţiei certificate, a proceselor
tehnologice avansate.
3. Ponderea noilor tehnologii informaţionale, utilizarea
reţelei de INTERNET.

II. Factorul 1. Schimbarea structurii de producere şi organizatorice a

managerial (structural, Întreprinderilor.
organizatoric, 2. Perfecţionarea sistemului de gestionare a producerii.
decizional) 3. Estimarea deciziilor manageriale.

III. Factorul economic 1. Ponderea mărfurilor cu cost mare de producţie în

volumul global al vânzărilor.
2. Creşterea profitului şi rentabilităţii.
3. Reducerea termenului de recuperare a investiţiilor.
4. Finalizarea obiectelor de construcţie capitală.
5. Accelerarea rotaţiei mijloacelor circulante, sporirea
randamentului capitalului fix.

IV. Factorul social 1. Creşterea gradului de satisfacere a necesităţilor vitale

şi de securitate a lucrătorilor.
2. Satisfacerea nevoilor sociale şi spirituale ale
personalului.
3. Formarea noilor locuri de muncă, îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă a angajaţilor.
4. Sporirea veniturilor, pensiilor lucrătorilor.

8
 1. Protejarea populaţiei contra substanţelor poluante din
V. Factorul ecologic atmosferă, sol, apă.
2. Scăderea volumului deşeurilor de produc ţie.
3. Ameliorarea ecologică a mărfurilor fabricate.
4. Micşorarea amenzilor pentru încălcarea legislaţiei
ecologice şi a altor documente normative.
5. Promovarea unei politici investi ţionale dure în
protejarea situaţiei ecologice.
Acţiunea factorilor numiţi va fi evaluată în procesul gestiunii activităţi investiţionale.
Gestiunea aspectelor investiţionale, la rândul său, presupune în primul rând elaborarea strategiei
investiţionale (SI), care se concretizează în procesul gestiunii tactice (TI) şi gestiunii operative
(GO) (fig. ). Se deosebesc aceste etape atât prin perioada pentru care sunt elaborate, cât şi prin
nivelul de detaliere a deciziei adoptate.

1.3 Clasificarea politicii investiționale din cadrul unei întreprinderi

Strategia investiţională a Firmei precum şi tehnica de alegere a investiţiilor se formulează în
corespundere cu strategia generală a firmei. Practica ne demonstrează, că la diferite etape de
viaţă firma trebuie să adopte diferite strategii, atât generale, cât şi investiţionale. În interiorul
aceleiaşi etape de viaţă formarea strategiei investiţionale se bazează pe prognoza unor situaţii
(condiţii) concrete de executare a activităţii investiţionale. Strategia investiţională depinde în
mare măsură de situaţia în care se află economia firmei respective. Dacă cererea pieţei se
menţine la un nivel constant, se va adopta o politică a investiţiilor de menţinere a utilajelor în
stare de funcţionare, atunci investiţiile se fac pentru înlocuirea utilajului uzat, înnoire tehnică a
utilajului existent. Când cererea previzională este în creştere, se vor adopta decizii de investi ţii
în achiziţii de utilaj şi echipament de producere suplimentar, se vor efectua investiţii de
dezvoltare a capacităţilor de producţie. La o cerere instabilă se adoptă o politică de investiţii,
care să asigure flexibilitatea capacităţilor de producţie: unele utilaje se trec în conservare, se vor
vinde etc.

Necesitatea fundamentării eficienţei economice a investiţiilor presupune aprofundarea

problemelor metodologice şi teoretice cu privire la clasificarea investiţiilor. Structurarea poate fi
realizată în funcţie de modul în care este privită şi definită investiţia şi anume ca o cheltuială sau
ca o materializare a acestei cheltuieli. Pe lângă aceste două accepţiuni, investiţiile pot fi grupate
şi în funcţie de sursa de finanţare a cheltuielilor.

Deosebim următoarele criterii:

După natura tehnologică, investiţiile pot fi:
9
  investiţii pentru lucrări de construcţii-montaj care constau în executarea construcţiilor
considerate mijloace fixe pentru realizarea producţiei, dar şi în montajul utilajelor;
 investiţii pentru cumpărarea utilajelor necesare realizării producţiei;
 investiţii pentru lucrări geologice;
 investiţii pentru studii, cercetări, proiectări şi pregătirea personalului, precum şi alte
investiţii necesare acoperirii unor cheltuieli speciale apărute odată cu realizarea
obiectivului de investiţii (amenajări de terenuri, participare la licitaţii etc.).

După caracterul investiţiilor, întâlnim:

a) investiţii în sfera productivă, care pot fi:
 a1. investiţii de înlocuire, care au ca destinaţie înlocuirea activelor fixe datorită uzurii
fizice şi morale
 a2. investiţii de modernizare care au rolul de a asigura condiţiile de reducere a costurilor
de producţie şi a creşterii productivităţii;
 a3. investiţii de dezvoltare care au drept scop creşterea capacităţilor de producţie
(extinderea sau dezvoltarea întreprinderilor existente, crearea de noi întreprinderi etc.) ca
urmare a creşterii cererii pentru produsele existente sau pentru lansarea de noi produse;
 a4. investiţii strategice care cuprind cheltuielile cu cercetarea ştiinţifică şi cele de natură
socială pentru personalul angajat în unităţile productive şi care au ca obiect reducerea
riscului din cele două domenii amintite.

b) investiţii în sfera neproductivă, care se realizează în învăţământ, cultură şi artă, ştiinţă,

sănătate şi asistenţă socială.

În teoria economică se utilizează des noţiunile de investiţii de înlocuire şi investiţiile de

dezvoltare, dar în practică este dificilă departajarea lor, atât ca surse de realizare, cât şi din punct
de vedere al efectelor obţinute. Astfel, orice investi ţie de înlocuire produce modificări specifice
investiţiilor de dezvoltare sau noi şi orice investiţie de dezvoltare presupune cel puţin o investiţie
de înlocuire.
În literatura de specialitate distincţia este clară, din punct de vedere al elementelor pe care
le conţin şi din punctul de vedere al modului în care poate fi evaluat proiectul respectiv.
Astfel, o investiţie de modernizare are în vedere doar ameliorarea condiţiilor de producţie
cu sau fără modificarea volumului producţiei. De aici, rezultatul este de a obţine o economie la
costurile de producţie şi îmbunătăţirea rentabilităţii activelor întreprinderii.

După natura lor, investiţiile sunt:

investiţii care se materializează şi se regăsesc în capitalul fix şi circulant al firmei, cum ar fi
10
investiţiile corporale care cuprind terenurile şi mijloacele fixe;
investiţii care nu se materializează şi nu măresc valoarea capitalului fix şi circulant care pot fi:
 investiţii necorporale, care cuprind cheltuielile de constituire, de cercetare, dezvoltare-
proiectare şi alte imobilizări necorporale;
 investiţii financiare care cuprind titlurile de participare şi alte titluri de valoare.
După sursa de finanţare, putem întâlni:
 investiţii realizate din sursele proprii ale unei firme, care pot fi:
– amortizarea;
– capitalizarea profiturilor;
– atragerea economiilor altor persoane prin emiterea de acţiuni noi sau prin
 mobilizarea resurselor.
 investiţii realizate din surse atrase sau împrumutate, prin intermediul unor credite interne
sau externe.
După riscul asociat proiectului de investiţie, investiţiile sunt:
 cu risc minim sau zero, de genul plasamentelor în obligaţiuni;
 cu risc redus, cazul investiţiilor de înlocuire;
 cu risc mediu, în cazul investiţiilor de modernizare;
 cu risc ridicat şi foarte ridicat pentru investiţiile de dezvoltare sau de cercetare-
dezvoltare.
După modul de realizare a lucrărilor, întâlnim:
 investiţii în antrepriză, adică lucrările sunt realizate de o firmă specializată şi nu de
agentul economic în cauză;
 investiţii în regie, în care lucrările mai puţin specializate, sunt realizate cu forţe proprii de
agentul economic.
Întreprinderea poate adopta o politică de creştere, de reorganizare sau de reconversie, pentru
care este necesară o anumită politică investiţională. Aceasta implică nevoia de investiţii şi tipul
acestora variază în funcţie de tipul pieţei şi structura concurenţei. Piaţa se analizează pentru un
produs sau pentru grupe omogene de produse.
Dacă întreprinderea face parte dintr-un sector “tânăr” cu cererea în creştere, evoluţia din
punct de vedere tehnic este rapidă; se impun investiţii importante în cercetare-dezvoltare, în
creşterea capacităţii de producţie şi achiziţionarea de noi echipamente.

11
CAPITOLUL II. TIPOLOGIA SURSELOR DE FINANȚARE A
INVESTIȚIILOR DIN CADRUL UNEI ÎNTREPRINDERI

2.1 Sursele interne de finanțare a politicii investiționale

Acoperirea nevoilor de finanţare a investiţiilor se sprijină, în marea majoritate a cazurilor, pe
surse interne (autohtone).
Fondurile proprii ale întreprinderii sau autofinanţarea exprimă capacitatea acesteia de a produce
resurse de investiţii din activitatea de exploatare şi din alte activităţi.
Fondul de dezvoltare ce se constituie de către societatea comercială (firmă) este alimentat din:
 o parte din profitul net repartizat pentru investiţii;
 amortizarea destinată acestui scop;
 sume încasate din vânzarea activelor fixe sau a materialelor rezultate din
dezmembrarea celor scoase din funcţiune etc.
Profitul net rezultat din exerciţiul financiar este repartizat atât pentru dezvoltare, cât şi
pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, premii pentru salariaţi etc.
Amortismentul cumulat serveşte firmei pentru finanţarea înnoirii activelor fixe
(imobilizărilor) ajunse la limita duratei lor de funcţionare, precum şi pentru nevoile de
dezvoltare-modernizare (mai rar). Prin amortizare întreprinderea realizează de fapt recuperarea
investiţiilor realizate anterior.
În procesul de amortizare a capitalului şi de reinvestire a sumelor astfel recuperate intervin însă
câteva influenţe importante care determină posibile decalaje între sumele recuperate prin
amortizare şi nivelul şi structura capitalului. Aceste influenţe sunt determinate de:
 progresul tehnic;
 frecvenţa înlocuirilor;
 inflaţie.
Încasă rile din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune pot fi utilizate drept capital
pentru investiţii.
Unele elemente de active fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de
funcţionare sau la sfârşitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele încasate alimentează fondul de
dezvoltare din care se finanţează investiţiile. De aceste sume se ţine seama la aprecierea
necesarului de capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din preţul de
achiziţie al noului utilaj.
Pot exista situaţii când unele maşini, clădiri etc., existente în proprietatea firmei, sunt
utilizate la un nou proiect al său, de dezvoltare-modernizare. În acest caz, valoarea reziduală a

12
respectivelor active fixe reprezintă o economie de capital bănesc, legată de noul proiect. Aceste
utilaje constituie, însă, un element al efortului investiţional, valoarea lor rămasă este inclusă în
totalul cheltuielilor de investiţii iniţiale.
Alte active fixe devenite disponibile, datorită restructurării activităţii firmei, dar încă
bune pentru exploatare, sunt vândute, închiriate, date în locaţie de gestiune etc.
Emiterea şi vinderea de acţiuni este o cale importantă de creştere a capitalului firmei.
Creşterea capitalului se poate realiza fie prin emisiuni de noi acţiuni (creştere efectivă), fie prin
emisiuni de acţiuni prin mobilizarea rezervelor (restructurarea capitalului).
Emisiunile de noi acţiuni sunt supuse unor fundamentări riguroase şi reglementări
precise. Ele se fac la valoarea nominală a acţiunilor, iar firma stabileşte un preţ ţinând cont de
două cerinţe:
– preţul să fie interesant pentru cumpărătorii potenţiali, adică să fie inferior cursului
ultimei cotaţii, dacă firma este cotată;
– preţul să fie peste o anumită limită pentru a nu dispersa prea mult capitalul.
Diferenţa dintre valoarea de piaţă (preţul obţinut la emisiune) şi valoarea nominal
a acţiunilor nou emise constituie “prima de emisiune”. Aceasta acoperă diferitele
cheltuieli ocazionate de creşterea capitalului (reuniuni ale adunării acţionarilor,
publicitate etc.) sau poate fi utilizată pentru creşterea capitalului.
Operaţiunile de mobilizare a rezervelor au loc prin emisiuni de acţiuni care nu măresc
valoarea capitalului. Se realizează un transfer al pasivului societăţii din postul de “rezerve” în
posturile de “capital” şi “primă de emisiune”.
Nefiind vorba decât de o redistribuire, acţiunile emise în contul rezervelor sunt atribuite gratuit.
Operaţiunea poate fi realizată şi prin creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni.
În vederea recapitalizării, o serie de întreprinderi mici şi mijlocii din ţara noastră au folosit
metoda MEBO, constând în emiterea şi plasarea de acţiuni către conducere şi salariaţii proprii.
Astfel, a fost soluţionată pe moment problema lichidităţilor.
În întreprinderile mari, propuse pentru privatizare, concomitent cu transferul gratuit al unei părţi
din patrimoniu către populaţie, are loc vinderea de acţiuni prin licitaţie, contra numerar.
Există unele fonduri mutuale şi de investiţii, care funcţionează pe principiul participării
deponenţilor la investiţiile efectuate de fondul respectiv, primind o cotă parte din profit,
proporţional cu valoarea participării. Cei care doresc să-şi convertească acţiunile în bani lichizi,
o pot face prin intermediul bursei de valori.
Împrumuturile bancare pe termen lung şi mijlociu
Firmele apelează la credite bancare atunci când resursele proprii sunt insuficiente, în
cazul unora cu activităţi mai puţin rentabile, iar în cazul altora, cu activitate prosperă, atunci
13
când îşi propun proiecte de mare anvergură.

Recurgerea la împrumuturi bancare este subordonată unor cerinţe specifice pieţei

financiare, în sensul de a respecta principiul echilibrului financiar al firmei şi solvabilităţii sale în
caz de conjunctură nefavorabilă.
În economia românească, utilizarea creditelor pentru investiţii întâmpină mari obstacole,
din cauza dobânzilor extrem de ridicate. Motivul principal îl constituie existenţa inflaţiei. În
astfel de împrejurări, băncile practică o rată real-pozitivă a dobânzii (mai mare decât rata
inflaţiei).
Creditele pentru investiţii, în funcţie de garanţiile care stau la baza lor, îmbracă mai multe
forme.
Împrumuturi bancare ce se acordă pe bază de garanţii materiale. Aceste garanţii se
referă la capitalul sau patrimoniul firmei, în special unele elemente ale activului imobilizat, care
ar putea fi valorificate la nevoie pentru recuperarea datoriei.
Credite ipotecare. Cel care solicită creditul ipotechează o valoare, în general clădiri,
terenuri şi mijloace circulante cu mare transferabilitate (convertire rapidă în lichidităţi).
Această categorie de credite este, în general, mai restrânsă, fiind legată de micii
investitori, şi se referă la locuinţe, la micile investiţii din agricultură, la micile investiţii ale
antreprenorilor care lucrează pe cont propriu, asociaţii familiale, mici SRL-uri etc.
Credite de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material. Singura garanţie este
studiul de fezabilitate al afacerii. În ţările dezvoltate acest tip de credit este categoria cea mai
răspândită.
În principiu, creditul de cash-flow implică cele mai mari riscuri, comparativ cu celelalte
categorii de credite. Astfel, dacă din volumul creditelor acordate cu garanţie materială doar 5%
ajung la pierdere, la creditele de cash-flow pierderea este de 20% şi chiar mai mare. Acest lucru
este înţeles şi acceptat de către bănci, care îşi constituie societăţi de asigurare şi provizioane de
risc.
Băncile comerciale româneşti evită să acorde astfel de credite, datorită riscului pe care-l
presupun. Pentru acoperirea eventualelor pierderi, băncile trebuie să instituie măsurile care se
impun şi să exercite un control asupra agentului economic în cauză, control care să cuprindă
toate laturile activităţii.
Pentru a veni în sprijinul întreprinderilor private, s-a creat Fondul Român de Garantare a
Creditelor, a cărui menire este, pe de o parte, să contribuie la consolidarea sistemului bancar prin
asumarea unei părţi a riscului existent în acordarea unor împrumuturi. Partea de garanţie este de
maxim 70% din valoarea creditului asigurat. Stabilirea acestui plafon urmăreşte implicarea mai
14
activă a băncilor în asumarea răspunderii de împărţire a riscului.

2.2 Surse externe de finanțare din cadrul unei întreprinderi

Pentru nevoile de redresare, de retehnologizare a economiei se apelează la împrumuturi
externe şi investiţii directe de capital străin.
Creditele externe sunt de mai multe categorii şi anume:
– credite guvernamentale sau cu garanţie guvernamentală, în spatele cărora este
statul, chiar dacă se acordă prin bănci;
– credite bancare, unde riscul este exclusiv al băncilor;
– credite acordate de instituţii internaţionale, gen FMI, BIRD, BERD etc.
Creditele guvernamentale se întemeiază pe convenţia încheiată între guvernul ţării care va
acorda creditul şi guvernul celei care va primi creditul, stabilindu-se totodată, şi plafoane de
garanţii ale împrumuturilor. În cadrul plafoanelor stabilite se pot primi credite pentru
achiziţionarea de maşini, utilaje, echipamente, dar numai din ţara creditoare. Guvernul României
este autorizat să contracteze şi să garanteze împreună cu BNR, credite financiare externe,
necesare aprovizionării cu materii prime de bază şi finanţării investiţiilor.
Investiţiile directe de capital străin reprezintă una din căile cele mai eficiente, mai
profitabile pentru procesul redresării. Ele antrenează schimbări substanţiale, deoarece astfel sunt
atrase tehnici şi tehnologii moderne şi managementul adecvat. Pe lângă participarea la capital şi
susţinerea retehnologizării, firma străină poate asigura comenzi şi pieţe, chiar o pregătire mai
eficientă a forţei de muncă.
Creditele externe pe termen lung sunt acordate condiţionat de către instituţiile şi
organismele internaţionale de specialitate în vederea atingerii unor obiective propuse. FMI, de
exemplu, nu cere garanţii materiale, ci garan ţii generale, de politică economică, adică aplicarea
anumitor măsuri, în perioada de timp pentru care se acordă împrumutul, care permit înaintarea pe
linia reformei economice, astfel încât să aibă loc redresarea balanţei de plăţi a ţării şi să poată fi
înapoiat împrumutul.
La fel BIRD şi BERD acordă credite condiţionate, adică numai împrumuturi “pe proiect”, pentru
a finanţa proiecte de investiţii.
Toate celelalte bănci pretind o garan ţie materială, angajarea aurului, legarea finanţării de
un flux comercial şi garantarea cu produsele respective. Acestea acordă credite pe baza unor
studii de fezabilitate şi în condiţiile unor puternice garanţii de solvabilitate. Creditele sunt
acordate pentru obiective comerciale vitale din programul de restructurare.

15
2.3 Organismele financiare internațioanale ca modalitate de finanțare

Conferinţa de la Bretton-Woods (1944), organizată sub egida ONU a pus bazele unui nou
sistem monetar internaţional. Importanţa acestei conferinţe constă în schimbarea completă a
concepţiei de până atunci, prin introducerea spiritului înţelegerii mutuale, al cooperării largi în
problemele activităţii financiar-valutare. De fapt, ea marchează trecerea de la relaţiile bilaterale
la relaţii financiar-valutare multilaterale.
Conferinţa a iniţiat şi înfiinţarea a două institu ţii financiare internaţionale: Fondul
Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).
Fondul Monetar Internaţional a fost creat în 1947, cu scopul de a ajuta la dezvoltarea
relaţiilor economice internaţionale, prin facilitarea schimburilor valutare, echilibrarea şi
armonizarea balanţelor de plăţi externe şi, în esenţă, stabilitatea cursurilor valutare.
Acest organism internaţional se prezintă ca o instituţie de asigurare unde fiecare
cotizează, după mijloacele sale, pentru a putea să beneficieze de ajutoare substanţiale. FMI
intervine în cazul ajustării balanţelor de plăţi şi în privinţa dezvoltării prin mecanismele specifice
de credit, la solicitarea guvernului ţării respective.
Creditul acordat de FMI este un credit guvernamental sau cu garanţie guvernamentală, în
spatele căruia este statul, chiar dacă se acordă prin bănci. Creditul este pe termen lung,
condiţionat de angajarea ţărilor împrumutate la îndeplinirea anumitor obiective. Adică, nu se cer
garanţii materiale, ci garanţii de politică economică: aplicarea anumitor măsuri în perioada de
timp pentru care a fost făcut creditul, care permit înaintarea reformei economice, pentru a
înapoia împrumutul. Deci, va trebui să se obţină reducerea deficitului balanţei şi creşterea
rezervei valutare a ţării.
În programele de ajustare pe care le analizează şi le aprobă şi-a găsit loc şi componenta
socială. Obiectivul final urmărit este creşterea economică reală şi durabilă, ceea ce implică o
combatere în profunzime a inflaţiei, a şomajului, a dezechilibrelor balanţelor de plăţi şi a
îndatorării excesive.
Mijloacele prin care acţionează FMI sunt:
 monitorizarea politicii economice stabilite de ţările membre, în urma recomandărilor
primite şi a dialogului detaliat cu reprezentanţii FMI;
 intervenţia într-o manieră şi mai hotărâtă atunci când o ţară aflată în criză a balanţei de
plăţi îi solicită ajutorul.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a fost înfiinţată în 1945

16
şi are sediul la Washington. Banca a avut la început menirea de a finanţa refacerea economiei
ţărilor ce au suferit în cel de-al doilea război mondial. După terminarea acestei misiuni, şi-a
asumat rolul finanţării unor investiţii în scopuri productive din ţările în curs de dezvoltare, din
ţările sărace, având prioritate sectorul public.
BIRD a dobândit şi numele de Banca Mondială deoarece aproape toate statele lumii au aderat
la acest organism. O ţară poate dobândi calitatea de membru al Băncii atunci când acceptă
regulile de conduită în materie de finan ţe internaţionale, respectiv să adere la FMI şi are o
contribuţie la fondul statutar al Băncii.
Fondurile Băncii Mondiale se creează în cea mai mare parte prin subscrieri din partea ţărilor
dezvoltate, alături de toate statele lumii, care contribuie după posibilităţile lor. Capitalul social
este format din peste 1,37 milioane de acţiuni, fiecare acţiune valorând 100.000 dolari SUA.
Subscripţia făcută de fiecare membru este divizată în două părţi astfel:
 10% se varsă efectiv, constând din 1% aur sau dolari SUA (sumele putând fi utilizate
liber de Bancă) şi 9% în moneda statului subscriitor (sume ce se pot utiliza cu
consimţământul ţării membre);
 90%, rămasă nevărsată, este păstrată de către fiecare membru, la banca sa centrală, într-
un cont la dispoziţia BIRD.
Banca Mondială contractează împrumuturi pe termen lung pe pieţele financiare
internaţionale prin emiterea şi vânzarea de obligaţiuni. Aceste împrumuturi pe care le primeşte
sunt purtătoare de dobânzi la nivelul pieţei de capital.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)
A fost creată în 1991 în scopul acordării de asistenţă ţărilor din Europa Centrală şi de Est,
pentru crearea şi dezvoltarea unei economii de piaţă. Acţionarii săi sunt atât din această regiune,
printre care şi România, cât şi din restul lumii, la care se adaugă Uniunea Europeană şi Banca
Europeană de Investiţii.
Proiectele susţinute de BERD trebuie să contribuie la dezvoltarea sectorului privat, la
încurajarea investiţiilor străine directe, crearea şi consolidarea instituţiilor financiare,
restructurarea industriei, crearea unei infrastructuri moderne pentru dezvoltarea sectorului privat,
promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii, protejarea mediului ambiant.
Sprijinul acordat ţărilor din Europa Centrală şi de Est de către BERD constă în asistenţă
tehnică şi financiară, pentru a le ajuta la grăbirea procesului de tranziţie la economia de piaţă.
Plasamentele fondurilor sale sunt direcţionate astfel:
– cel puţin 60% către întreprinderile sectorului privat şi întreprinderile din
proprietatea statului care sunt în perspectivă de privatizare;
– cel mult 40% către infrastructura publică sau alte proiecte.
17
 Banca poate oferi asistenţă în următoarele domenii:
– servicii consultative;
– identificarea proiectelor, pregătirea şi finanţarea infrastructurii sectoarelor;
– mobilizarea finanţării adiţionale din surse publice şi private, pe bază de
cofinanţare;

– sprijinirea implementării proiectului, inclusiv furnizării de utilaje şi echipamente.

Propunerile de finanţare înaintate BERD trebuie bazate pe următoarele:
 proiecte însoţite de planuri de afaceri sau studii de fezabilitate;
 un raport de analiză şi o expertiză a partenerilor;
 minimul de fonduri cerute de bancă (5 mil. EURO);
 finanţarea în monedă convertibilă;
 să corespundă priorităţilor băncii şi în cazul întreprinderilor comerciale;
 disponibilitate de capital în întreprindere sau pentru proiect.

Banca Europeană de Investiţii (BEI)

BEI are misiunea de a favoriza realizarea obiectivelor Uniunii Europene, prin acordarea
de resurse financiare pe termen lung pentru realizarea unor investiţii viabile.
Banca oferă servicii pe linia evaluării şi finanţării proiectelor de investiţii.
Pentru a-şi atinge scopul, proiectele şi programele trebuie să fie viabile în patru domenii:
economic, tehnic, ecologic şi financiar. Fiecare proiect de investiţii este serios evaluat şi urmărit
până la atingerea scopului său.
Banca finanţează proiecte ale ţărilor din cadrul Uniunii Europene, iar împrumutul nu
depăşeşte, în linii generale, 50% din costurile de investiţii. El poate fi utilizat alături de
subvenţiile naţionale.
BEI finanţează investiţii de mari dimensiuni (pornind de la 25 mil. EURO) prin
împrumuturi individuale în colaborare cu iniţiatorul proiectului. Proiectele de dimensiune medie
şi mică sunt susţinute indirect sau prin împrumutarea băncilor care operează la nivel naţional sau
regional.

18
CAPITOLUL III. POLITICA ȘI STRATEGIA INVESTIȚIONALĂ ÎN
REPUBLICA MOLDOVA

3.1 Cadrul legal de asigurare a realizării activității investiționale în Republica

Moldova
Pentru derularea eficientă a procesului investiţional este necesară asigurarea unui cadru
legislativ şi normativ adecvat. Pot fi menţionaţi unii paşi în vederea perfectării cadrului legal,
cum ar fi:

 aprobarea în 2000 a primei Strategii investiţionale a Republicii Moldova pentru anii

2001-2005.
 aprobarea în 2005 a Strategiei de atragere a investiţiilor şi promovare a exporturilor
pentru pentru anii 2006-2015, elaborată de Ministerul Economiei şi Comerţului al
R.Moldova;
 aprobarea Strategiei de susţinere a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii pentru anii
2006-2008;2
 aprobarea Programul naţional de implementare a Planului de Acţiuni Republica Moldova
- Uniunea Europeană etc.
 îniţierea reformei regulatorii, care a avut ca scop reducerea gradului de dependenţă a
întreprinderilor de reglementarea administrativa, diminuarea cheltuielilor financiare şi de
timp pentru obţinerea autorizaţiilor, certificatelor şi altor permisiuni;
 adoptarea unor strategii şi programe naţionale care prevăd realizarea măsurilor ce vor
contribui la creşterea economică prin imbunataţirea climatului investiţional;
 încheierea acordurilor bilaterale în vederea protecţiei investiţiilor;
 au fost aprobate un şir de legi şi acte normative ce au drept scop îmbunătăţirea climatului
investiţional şi/sau antreprenorial:
 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi 845 –XIX din 03.01.1992;
 Legea cu privire la societăţile pe acţiuni – nr.1134 din 02.04.1997 (modificată);
 Legea cu privire la zonele economice libere nr.440-XV din 27 iulie 2001 (detalii cu
privire la ZEL – anexa 1);
19
  Legea cu privire la SRL – nr.135-XVI din 14.07.2007;
 Legea cu privire la parcurile industriale – nr.164-XVI din 13.07.2007
 şi alte acte normative, precum: Legea cu privire la leasing (în redacţia nouă)3, Legea cu
privire la organizaţiile de microfinanţare4, Legea cu privire la patenta de întreprinzător5
etc.

Au fost introduse anumite modificări în legislaţia vamală şi fiscală, ce prevăd facilităţi

fiscale şi vamale pentru investiţii. Însă, procesul perfecţionării legislaţiei este unul continuu.
Reglementarea activităţii investiţionale în R.Moldova are la bază, în primul, rând, Constituţia
Republicii Moldova, care prevede:

 manifestarea liberei iniţiative economice, libertatea comerţului şi activităţii de

întreprinzător;
 protecţia concurenţei loiale;
 crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie;
 dreptul la proprietatea privată, precum şi dreptul la moştenirea proprietăţii;
 inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine.

Legea nr. 81 din 18 martie 2004 “Cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzator”

este documentul de bază, care reglementează activitatea investitorilor în Republica Moldova,
legea cu privire la investiţiile străine fiind abrogată.

Legea cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător stabileşte: „…principiile

juridice, sociale şi economice de organizare şi dezvoltare a activităţii investiţionale din
Republica Moldova, drepturile şi obligaţiile investitorilor, atribuţiile şi competenţa autorităţilor
publice în domeniul activităţii investiţionale, garanţiile pe care statul le acordă investitorilor
autohtoni şi străini, modalitatea de soluţionare a diferendelor investiţionale, precum şi
reglementări referitoare la activitatea întreprinderilor cu investiţii străine”. Legea
respectivă întruneşte următoarele compartimente:

 Capitolul I - DISPOZIŢII GENERALE;

 Capitolul II - RINCIPIILE EFECTUĂRII INVESTIŢIEI;
 Capitolul III - PROTEJAREA INVESTIŢIILOR;
 Capitolul IV - DIFERENDELE INVESTIŢIONALE;
 Capitolul V - DISPOZIŢII SPECIALE PRIVIND INVESTITORII STRĂINI ŞI
INVESTIŢIILE STRĂINE;
20
  Capitolul VI - ATRIBUŢIILE AUTORITĂŢILOR PUBLICE ÎN DOMENIUL
ACTIVITĂŢII INVESTIŢIONALE;
 Capitolul VII - DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII.

Investitorii autohtoni fac investiţii sub formă de mijloace băneşti numai în moneda naţională a
Republicii Moldova, iar investitorii străini şi în alta valută convertibilă.

Legea cu privire la investiţii în activitatea de întreprinzător:

 permite activitatea investiţională în toate sectoarele economiei, repatrierea totală a

veniturilor;
 asigură transparenţă între autorităţi publice şi investitori;
 oferă un şir de garanţii privind exproprierea investiţiilor, întreruperea forţată a activităţii;
 reprezintă un mecanism real pentru soluţionarea diferendelor investiţionale şi achitării
despăgubirilor etc.

Cadrul legal al politicii şi dezvoltării regionale este asigurat, în principal, de Legea nr.438-

XVI din 28.12.2006 privind dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele, cadrul
instituţional, competenţele şi instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare
regională în RM. Această lege corespunde aspiraţiilor RM de integrare europeană şi prevede
crearea a două regiuni de nivel European NUTS II (Nord, Centru), precum şi a regiunilor mai
mici de nivelul NUTS III (Sud, UTA Găgăuzia, regiunea transnistreană şi municipiul Chişinău),
luându-se în consideraţie numărul locuitorilor din regiune.

Legea cu privire la constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale are drept scop

promovarea politicii de constituire şi dezvoltare a parcurilor industriale intru asigurarea unui
climat investiţional favorabil şi încurajarea fluxului de investiţii în regiunile ţării. La elaborarea
acestui proiect de lege s-a ţinut cont de practica ţărilor dezvoltate şi celor cu economiile
emergente, în special Ungariei, Turciei şi Chinei (detalii despre PI – anexa 2).

Obiectivele legii respective constă în stimularea plasării investiţiilor private în teritoriile

speciale prin:

 oferirea din contul statului infrastructurii tehnice pentru plasarea activităţilor de

producere (alimentare cu energie electrică, reţele de comunicaţii, reţea de alimentare cu
gaz, alimentare cu apă, canalizare, inclusiv pluvială, căile de transport, iluminat public);

21
  valorificarea resurselor materiale existente (infrastructură, spaţiile şi capacităţile
întreprinderilor de stat sau societăţilor pe acţiuni, activele cărora nu se utilizează la
nivelul eficient);
 favorizarea dezvoltării agenţilor economici din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii;
 creşterea locurilor de muncă în regiuni;

Aceste obiective conduc în mod direct la realizarea unei afaceri profitabile de către agenţii
economici amplasaţi.

Dezvoltarea procesului investiţional în R.Moldova este strîns legat de nivelul de dezvoltare şi

funcţionare a pieţei de capital, în cadrul căreia se efctuează importante investiţii în valori
mobiliare. Legea cu privire la Piaţa Valorilor Mobiliare nr. 199-XIV din 18.11.98 reglementează
activitatea pe piaţa de capital, inclusiv activitatea investiţională pe această piaţă.

Un moment pozitiv pentru investitori constă în faptul, că Republica Moldova a

încheiat acorduri de comerţ liber cu ţările CSI, CEFTA şi Uniunii Europene, precum şi existenţa
preferinţelor comerciale autonome în comerţul cu Uniunea Europeană.

Prin urmare, aceşti factori au contribuit la majorarea semnificativă a fluxului investiţiilor

străine în Republica Moldova. Aşadar, volumul investiţiilor străine directe acumulat în economia
naţională, la sfîrşitul anului 2008 a constituit 2604 mil. dolari SUA, majorîndu-se circa cu 2 mld.
dolari SUA în comparaţie cu sfîrşitul anului 2001.

Existenţa cadrului normativ bilateral este o premisă importantă pentru atragerea investiţilor

străine şi promovarea exporturilor. În prezent, R. Moldova este parte la 40 Acorduri bilaterale
privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, la 38 Acorduri bilaterale privind
colaborarea comercial-economică şi la 13 Acorduri internaţionale privind evitarea dublei
impuneri fiscale.

În vederea atragerii investiţiilor, Codul Fiscal al Republicii Moldova oferă o serie de facilităţi

fiscale. Astfel, investitorii beneficiază de următoarele facilităţi fiscale:

Rezidenţii zonelor economice libere beneficiază de avantaje fiscale conform articolului 49 al

Codului Fiscal în ceea ce priveşte impozitul pe venit, cît şi de cota zero a TVA pentru mărfurile,
serviciile livrate în/din zona economică liberă din afara teritoriului vamal al Republicii Moldova,
livrate în zona economică liberă din restul teritoriului vamal al Republicii Moldova, precum şi
cele livrate unul altuia de către rezidenţii diferitelor zone economice libere ale Republicii
Moldova, conform articolului 104, şi scutirea de plata accizelor a mărfurilor supuse accizelor
introduse în zona economica libera din afara teritoriului vamal al Republicii Moldova, din alte
22
zone economice libere, din restul teritoriului vamal al Republicii Moldova, precum şi mărfurile
originare din această zonă şi scoase în afara teritoriului vamal al Republicii Moldova conform
art. 124.

De asemenea, există facilităţi fiscale pentru anumite genuri de activităţi. Spre exemplu:

Investitorii în sectorul agricol beneficiază de : i) scutire de impozitul pe venit din

activitatea de bază pe parcursul a 5 ani; ii) scutirea de plata taxei în fondul rutier; iii) facilităţi
fiscale la achitarea taxelor locale.

3.2 Cadrul institutional de reglementare a politicii investiționale în Republica

Moldova

În vederea constituirii şi îmbunătăţirii cadrului instituţional de asigurare a realizării

activităţii investiţionale, în R.Moldova au fost întreprinşi în timp următorii paşi:

 crearea în anul 1997 a Agenţiei pentru Atragerea Investiţiilor Străine, care din 2001 a
devenit parte a Organizaţiei de Atragere a Investiţiilor şi Promovare a Exporturilor
(MIEPO) din cadrul ME al R.M.;
 în anul 2001 Republica Moldova a devenit membru al Organizaţiei Internaţionale a
Comerţului (OMC);
 la 7 septembrie 2004 a fost înregistrată la Camera Înregistrării de Stat Asociaţia
investitorilor străini;
 în anul 2007 a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei, ca
autoritate permanentă în administraţia publică, avînd ca scop promovarea politicii statului
în domeniul protecţiei concurenţei, limitarea şi reprimarea activităţii anticoncurenţă a
agenţilor economici, a autorităţilor administraţiei publice, precum şi efectuarea
controlului asupra executării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei;
 în scopul executării Legii nr.438-XVI din 28.12.2006 a fost adoptată Hotărârea
Guvernului nr.127 din 08.02.2008, prin care s-a decis crearea cadrului instituțional și s-au
aprobat Regulamentele de funcționare a respectivelor instituții;
 în cadrul ME al R.Moldova au fost create structuri speciale (Direcţia “Politici
investiţionale şi de promovare a exporturilor”, Direcţia „Analiză, monitorizare şi evaluare
a politicilor” etc.), care sunt chemate să contribuie la elaborarea şi realizarea politicii
investiţionale, să atragă investitori etc.

23
MIEPO are două obiective principale:

 de a ajuta întreprinderile autohtone să atingă valori profitabile ale exporturilor şi de a le

oferi asistenţă în domeniul promovării exportului pentru a corespunde concurenţei pe
plan internaţional;
 de a promova investiţiile străine directe în Moldova şi rolul acestora ca o principală forţă
motrice pentru dezvoltarea economică a ţării.

Ideea creării Asociaţiei investitorilor străini (AIS) a apărut graţie susţinerii proiectului

,,Carta Investiţiilor”, iniţiat în vederea încurajării reformelor şi îmbunătăţirii climatului de afaceri
în ţările Europei de Sud-Est, implimentat de Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare,
cu suportul ţărilor membre ale Uniunii Europene.

Moldova participă la acest proiect din momentul aderării la Pactul de Stabilitate pentru
Europa de Sud-Est. Odată cu crearea AIS Moldova a aderat în cadrul Europei de Sud-Est la
reţeaua regională a Consiliului de investitori străini (detalii despre AIS – anexa 4). Principalul
scop al AIS este promovarea dialogului între investitori şi organele puterii, orientat spre
îmbunătăţirea climatului de afaceri şi a competitivităţii Moldovei la nivel regional şi
internaţional, prezentarea opiniilor membrilor ei în vederea promovării intereselor comune, să
încurajeze investiţiile străine, să stabilească un dialog eficient şi constructiv cu autorităţile
R.Moldova în vederea lichidării barierelor, care ar putea apărea în relaţiile cu investitorii străini.

Cadrul instituţional actual de asigurare a realizării activităţii investiţionale în Republica

Moldova poate fi prezentat succint în următorul tabel.

  Denumirea instituţiei Atribuţiile de bază

1. Ministerul Economiei al R.Moldova Direcţia  elaborarea şi promovarea politicii de

“Politici investiţionale şi de promovare a stat în domeniul investiţiilor,
  exporturilor” gestionarea patrimoniului public şi
zonelor
 economice libere;
 elaborarea proiectelor de acte
legislative şi normative în domeniile
sus enunţate;
 monitorizarea proceselor creării şi
dezvoltării zonelor economice libere.

2. Organizaţia pentru atragerea investiţiilor şi  realizarea activităţilor de atragere a

promovare a exporturilor din Moldova investiţiilor străine directe în proiecte
(MIEPO) , ca instituţie subordonată a ME investiţionale strategice;
 acordarea asistenţei informaţionale
reprezentanţilor businessului privat
24
 din ţară şi străinătate;
 elaborarea propunerilor de ameliorare
a climatului investiţional din ţară;

3. Asociaţia investitorilor străini  încurajarea reformelor şi

îmbunătăţirea climatului de afaceri în
ţările Europei de Sud-Est;
 stabilirea unui dialog eficient şi
constructiv cu autorităţile Republicii
Moldova în vederea lichidării
barierelor, care ar putea apărea în
relaţiile cu investitorii străini.

CAPITOLUL IV. CERCETAREA POLITICII INVESTIȚIONALE ÎN

CADRUL ÎNTREPRINDERII ,,TERMOCOM” SA

4.1 Activitatea investițională la etapa tactică și operativă în cadrul

întreprinderii Termocom SA
Societatea pe actiuni de tip deschis “ Termocom”, denumita in continuare S.A. “ Termocom” este
fondata in conformitate cu “ Legea privind societatea pe actiuni” si “ Legea cu privire la
activitatea de antreprenoriat si intreprinderi”, in baza contractului de constituire la 12 decembrie
a anului 1994.Fiind infiintata pe o perioada nelimatata prin reorganizarea intreprinderii de arenda
“Termocom” – Chisinau, in baza proprietatii de stat si a produsului de arenda . S.A. “Termocom”
este o persoana juridical ce isi desfasoara activitatea de baza in conformitate cu legislatia in
vigoare si prezentul statut. Societatea dispune de independenta economica, financiara si
organizationala si raspunde pentru obligatiunile asumate cu intregul patrimoniu ce-i apartine cu
drept de proprietate si nu poarta raspundere pentru angajamentele actionarilor. Sediul societatii
este amplasat pe adresa juridica : strada Tudor Vladimirescu 6, orasul Chisinau, Republica
Moldova cu adresa postala 2024. Societatea a fost creata in scopul desfasurarii activitatii de
producere a marfurilor ( lucrarilor, serviciilor) si obtinerii venitului in baza acestei activitati.
Astfel conform statutului sau S.A. “Termocom” practica urmatoarele genuri de activitate:
producerea sigura si calitativa ; distribuirea si livrarea energiei termice in abur si apa fierbinte ;
sporirea efecientei economico-tehnice a productiei si imbunatatirea calitatii serviciilor prestate
consumatorilor municipiului Chisinau. Capitalul statutar al societatii constitue 32449900 lei,
divizati in 648998 actiuni nominale ordinale de o singura clasa de prêt de 50 lei fiecare.
Organelor municipiale de conducere ale municipiului Chisinau le apartin 71 % din actiuni ,
adica 460318 de actiuni in suma de 23015900 lei si proprietarilor individuali – persoane fizice

25
29 % , adica 188680 de actiuni in suma de 9434000 lei. Capitalul de rezerva al S.A. “Termocom”
este stabilit in marime de 15 % din capitalul ei statutar.
Gestiunea tactică a activităţii investiţionale presupune procesul de formare a portofoliului
investiţional. Se va subînţelege formarea pachetului de proiecte investiţionale care va corespunde
cu strategia investiţională a firmei. Portofoliul poate conţine atât investiţii în active materiale şi
nemateriale (investi ţii reale), cât şi investiţii în hârtii de valoare (investiţii financiare). E cert
faptul că cu cât portofoliul e mai diversificat cu atât se micşoreaz ă riscul investiţional, de
aceea orice întreprindere va încerca să lărgească spectrul investiţional. In literatura de
specialitate nu există o clasificare bine determinată a posibilelor obiective care ar diversifica
portofoliul. De aceia, propunem o încercare de sistematizare a obiectivelor de investiţii (fig.  ).
Portofoliul cu investiţii reale cuprinde orice proiect ce presupune o alocare bănească cu
scopul formării, lărgirii, îmbunătăţirii, întreţinerii, înlocuirii fondurilor fixe. Portofoliul cu
investiţii financiare prezintă orice alocare bănească în active financiare, care se împart după
nivelul de risc în acţiuni (risc înalt), obligaţiuni (risc mediu) şi cambii de tezaur (ris c mic sau
nul), în practică ne mai putem întâlni şi cu alte tipuri de investiţii, ce nu pot fi incluse în grupările
sus numite datorită specificului lor sau deosebirilor în evaluarea acestora. Investiţiile riscante, de
exemplu, ar putea fi incluse în categoria investiţiilor reale, însă ele cuprind şi investiţii în ştiinţă,
care necesită o evaluare specifică suplimentară. Investiţiile imobiliare sunt numite reale, dacă se
procură imobil pentru a întemeia, lărgi o întreprindere, însă procurarea imobilului pentru al da în
arendă sau al vinde, prezintă o investiţie specifică, care nu poate fi atribuită nici uneia dintre
grupările numite.Investiţiile internaţionale la fel necesită o evaluare deosebită datorită riscului
suplimentar—risc valutar. Aceste investiţii presupun aceleaşi grupări (reale, financiare), însă
peste hotarele ţării. Răscumpărarea prin împrumut prezintă procurarea întreprinderilor existente
cu ajutorul unui mare împrumut bancar cu scopul reorganizării lor. Unele filiale se vând pentru a
acoperi împrumutul, altele se unesc pentru a mări eficienţa şi posibilitatea cotării acţiunilor sale
pe piaţa secundară a hârtiilor de valoare.
Portofoliul cu investiţii reale va cuprinde doar proiectele care corespund următoarelor
condiţii:
•    necesarul de investiţii corespunde volumului şi structurii resurselor menite
       investiţiilor reale
•    nivelul riscului nu va depăşi nivelul acceptat de firmă
•    este elaborat planul de afaceri în minimum trei variante—optimist, pesimist,  
      mediu.
•    a trecut prin alegerea primară a proiectelor
•    este elaborat planul de afaceri detaliat
26
 •   a fost ales în urma evaluării comparative a proiectelor conform criteriului –
      profitabilitate
•   a fost ales în urma evaluării comparative a proiectelor conform criteriului  - risc
•   a fost ales în urma evaluării comparative a proiectelor conform criteriului  –
     lichiditate
•    a fost acceptat în ultima instanţă, în urma selecţiei.
Gestiunea tactică printr-o detaliere continuă se reflectă în gestiune operativă a realizării
proiectelor investiţionale. Procesul de realizare a proiectelor necesită un monitoring
permanent. Sistemul de monitoring reprezintă un mecanism, elaborat în cadrul firmei, de
executare a unei supravegheri permanente asupra celor mai importante rezultate curente, căpătate
prin realizarea proiectelor de investiţii în condiţiile incerte ale conjuncturii pieţei investiţionale.
Scopul principal al elaborării sistemului de monitoring constă în descoperirea devierilor de la
planul calendaristic şi bugetul proiectelor investiţionale, care duc la micşorarea eficienţei
activităţii investiţionale. După care, se analizează cauzele, care au chemat aceste modificări şi se
elaborează propuneri cu privire la corectarea corespunzătoare a direcţiilor activităţii  in vesti
ţionale în  scopul  normalizării  situaţiei  şi  mărir eficienţei.
Formarea sistemului de monitoring se bazeaz ă pe următoarele principii:
-         alegerea pentru supraveghere a celor mai importante direcţii ale activităţii investiţionale;
-         formarea sistemului de indicatori informativi pe fiecare direcţie de realizare a proiectelor
investiţionale;
-         elaborarea sistemului de indicatori estimativi, de generalizare pe fiecare direcţie de realizare a
proiectelor;
-         stabilirea   periodicităţii dărilor de seamă  (calculul indicatorilorinformativi şi estimativi);
-         analiza cauzelor ce au chemat devierea rezultatelor reale faţă de cele previzionate;
-         evidenţa rezervelor şi posibilităţilor de normalizare a procesului de implementare a proiectelor
investiţionale;
-         argumentarea   propunerilor   cu   privire   la   schimbările   din   planul calendaristic.

4.2 Criterii de evaluare a proectelor investiționale în cadrul întreprinderii

Aceste criterii ţin seama de eşalonarea în timp a încasărilor care se aşteaptă din punerea
în exploatare a investiţiei. Evaluarea investiţiilor pe baza valorii actuale este o alegere subiectiva
şi de ordin tehnic, adică este mai uzuala actualizarea veniturilor viitoare la momentul prezent si
compararea, pe aceasta baza a diferitelor variante de investiţii, decât capitalizarea lor la un

27
moment viitor, în vederea efectuării aceleaşi comparaţii. Cele mai utilizate criterii: Valoarea
Actualizată Netă şi Rata Internă de Rentabilitate.

Valoarea actualizată netă (VAN) - efectul sau rezultatul scontat al investiţiei se

determină în valoarea prezentă a monedei în care, de altfel, este măsurat şi efortul (cheltuieli) de
investiţii. Se calculează valoarea actuala a fluxurilor de lichidităţi viitoare, generate de investiţie,
din care se scade suma iniţiala a investiţiei. Daca desemnam prin CFi fluxul de lichidităţi
prevăzut a se obţine din exploatarea investiţiei pentru perioada i, I0 - suma cheltuielilor iniţiale,
iar cu a - rata de actualizare pentru un flux care se produce la finele perioadei i, atunci formula
de calcul se prezintă astfel:

O investiţie va fi acceptabilă dacă valoarea actuala neta este pozitiva şi maximă, deci va
contribuie la creşterea valorii actuale totale a întreprinderii.

În ceea ce priveşte rata de actualizare, aceasta reprezintă costul de oportunitate al

capitalului investit. Ţinând cont de ipoteza de certitudine care a fost pusa, rata de actualizare este
constituita din rata medie a dobânzii pe piaţa financiara, care rezulta din confruntare ofertei şi a
cererii de capitaluri.

Rata internă de rentabilitate (RIR). Considerând, rata medie a dobânzii ca un

randament de referinţa în materie de investiţii, calculul VAN, poate fi transpus în termeni de rate
de rentabilitate. Este vorba de ratele de rentabilitate specifice fiecărui proiect, motiv pentru care
se numesc rate interne de rentabilitate. RIR este rata de actualizare pentru care se obţine o
valoare actualizată netă nulă.

Alegerea strategiei de investiţii .

Alegerea strategiei de investiţii a întreprinderilor poate fi afectată de diverşi factori care pot
juca un rol la creşterea sau micşorarea volumului de producţie.

Strategia “Pură” de investiţii a întreprinderii are menirea să determine nivelul de influeţă a

unui singur factor (cu excepţia pentru strategia datoriei). Strategia conservativă este asociată cu o
lipsă de fonduri de capital , cea extinsivă e determinată la un grad mai mare de lipsă de personal
calificat, ca urmare a concurenţei intense la nivel înalt cu produsele importate, progresiva - o lipsa
de cerere.

Lipsa fluxului de numerar pentru finanţarea activităţilor în curs de desfăşurare ca un factor

de preferinţă care presupune alegerii strategiei conservativ-progresiste, mai degrabă decât cea de
împrumut. Acest lucru se datorează, probabil, unor motive contradictorii de activitate de investiţii

28
"capacitate de sub-holding" şi de "produse noi". Strategia de împrumut mai des este aleasa de către
întreprinderile cu un deficit mai mare de cerere.

Lipsa fluxului de numerar pentru a finanţa activităţile de investiţii sunt mult mai probabil să
conducă la alegerea strategiei de investiţii conservativ-intensive, şi este logic. Selectarea strategie
progresive sau extensiv-progresive este determinată de nivelul ridicat de restricţii din partea
cererii. În opinia mea , în aceste condiţii, strategia mai raţională ar fi conservativ-progresivă, care
implică actualizarea nomenclaturii, dar nu şi extinderea acesteia la conservarea nici a cererii
pentru produsele extensiv progresivă de anchetă. Acesta din urmă este de preferat în cazul unui
deficit mai mare de echipamente necesare şi personal profesionist.

Strategia de investiţii Conservator- progresivă implică o competitivitate redusă, în

comparaţie cu produsele importate, pe fonul unui nivel ridicat a deficitului de mijloace banesti. 

Concluzie și recomandări

Necesitatea accelerării procesului de tranziţie la economia de piaţă şi realizării scopului

Republicii Moldova de a se integra în comunitatea internaţională, fenomenul globalizării în
general, impune necesitatea studierii avantajelor şi dezavantajelor deschiderii economice pentru o
ţară mică, cum ar fi Moldova. Cercetarea procesului de tranziţie de la economia centralizată de tip
închis la economia de piaţă necesită o nouă conştientizare a legilor economice şi elaborarea, pe
această bază, a unor politici clare de administrare a proceselor social –economice. În această
perioadă radical se schimbă rolul statului, în direcţia reducerii implicării directe în procesul de
gestionare şi stabilizarea unui cadru bine definit de dirijare a economiei.

De asemenea s-a concluzionat că în condiţiile conducerii economiei prin plan centralizat,

pe principii administrative, investiţiile reprezintă numai ceea ce se alocă pentru crearea şi
dezvoltarea bazei materiale de producţie şi a celei pentru sectorul social-cultural. Trecerea la
economia de piaţă implică o schimbare a opţiunii privind noţiunea de investiţie, determinată de
circulaţia capitalului pe piaţă, de lupta concurenţială, profitul aşteptat. În aceste condiţii
problematica investiţiei este abordată de la sursa ce acoperă cheltuielile respective. Astfel
investiţiile sunt înţelese ca acea parte din venit destinată formării capitalului. A investi înseamnă a
aloca resurse pentru sporirea capitalului real existent la un moment dat. Tot o investiţie poate fi
utilizarea veniturilor pentru procurarea hârtiilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni) de pe piaţa
capitalurilor cu scopul final de a obţine un câştig în viitor.

În baza datelor analizate am format următoarele propuneri:

29
 Creşterea economică în condiţii de criză: deficienţe, aspecte specifice şi practici
relevante, modelarea dezvoltării economice bazate pe cercetare-dezvoltare;
 Crearea şi eficientizarea unor mecanisme şi instrumente de stimulare a activităţii
investiționale, ţinând cont de rolul important pe care l-ar putea juca sectorului privat în
sfera economiei națioanle;
 Dezvoltarea business-ului, inclusiv marcarea rolului parteneriatelor public-private şi altor
tipuri de asociaţii în vederea promovării şi eficientizării activităţii economice a acestora;
 Managementul finanţelor publice în cadrul realizării politicilor economice ale statului;
 Dezvoltarea inovaţională a pieţei financiare prin prisma practicii naţionale şi a
experienţei mondiale

Bibliografie
1. Legea Nr. 81 din 18.03.2004 cu privire la investițiile în activitaea de
întreprinzător
2. Dumitru Braghiș, Politica investițională și rolul ei în dezvoltarea economiei
Republicii Moldova, Chișinău, 2001
3. Victoria Țăruș, Politica investițională a Republicii Moldova, Chișinău 2003
4. Lupușor Adrian, Activitatea investițională a regiunilor din Republica Moldva
5. Gabriela Prelipcean, Strategii investiționale în afaceri, note de curs.
6. www.Wikiedia.org
7. www. Statistica.md
8. www.conspecte.ro
9. www.scribd.com

30