Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Creditul bancar: este creditul acordat de către băncile comerciale întreprinderilor sub formă
bănească, este rambursabil şi purtător de dobândă. Modalităţile tehnice de creditare a activităţii
întreprinderilor sunt multiple:
- credite pentru cheltuieli curente
- credite pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere
- credite pentru importul şi exportul de produse
- credite pentru obiective de investiţie
creditul comercial: este creditul pe care şi-l acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor sub
forma amânării plăţii. Creditul comercial poate fi acordat atît de către furnizor cumpărătorului
sub formă de materii prime şi materiale pentru perioada de la livrarea mărfurilor pînă la
încasarea contravalorii lor, cît şi de către întreprindere furnizorului sub formă de avans pentru
a-i crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării comenzii.
Creditul obligatar – unele întreprinderii, S.A. , pun în circulaţie pe lîngă acţiuni, şi
obligaţiuni. Emitenţii de obligaţiuni sunt agenţii care doresc să-şi procure capital pentru a
finanţa o investiţie pe termen lung. Obligaţiunea este o creanţă ce dă posesorului ei dreptul să
primească anual un venit fix sub formă de dobândă.
Principalele caracteristici ai capitalului obligatar : - obligaţiunile sunt titluri de credit care atestă
angajamentul debitorului de a restitui, la un termen stabilit, suma împrumutată.
- pentru obligaţiuni se plăteşte anual o dobândă stabilită în prealabil
- obligaţiunile sunt garantate de către societăţile emitente.
Creditul public – reprezintă o sursă indirectă de finanţare a agenţilor economici. Constă în
mobilizarea mijloacelor, temporar disponibile, de la persoanele fizice şi juridice, care pot fi
folosite ca mijloace de creditare. Creditorii pot fi întreprinderile, persoane fizice, care dispun de
mijloace băneşti şi doresc să le plaseze în schimbul unei remuneraţii corespunzătoare. Debitorii
pot fi statul, casele de economii.
Creditul de leasing presupune operaţiunea prin care o instituţie financiară specializată
cumpără, la cererea unei întreprinderii, bunuri pentru a le închiria acestuia, în schimbul unei
plăţi periodice.
Leasingul – este activitatea de antreprenoriat de investire a unor mijloace temporar disponibile
sau împrumutate, pe bază de contract, conform căruia locatorul procură cu titlul de proprietate
echipamentul, indicat de locatar, de la vânzătorul stabilit de acesta şi îl acordă contra plată
locatarului în posesiune şi folosinţă temporară în scopuri de întreprinzător.
Leasing financiar: - riscurile şi profitul aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului în momentul încheierii contractului de leasing;
- la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptului de proprietate
asupra bunului
- perioada de folosire a bunului se aproprie de durata normată de exploatare a bunului şi
de recuperare integrală prin fondul de uzură calculat.
Leasing operaţional: - costurile generate de procurarea şi menţinerea echipamentului de
leasing nu se recuperează complet la sfârşitul contractul de leasing;
- cheltuielile de întreţinere, reparaţie, plata primelor de asigurare sunt suportate de locator;
- plăţile de leasing operaţional sunt mai mari decît cele de leasing financiar;
- termenul contractului de leasing operaţional este mai mic decît termenul normat de
exploatare al echipamentului.
Procedura de încheiere a contractului de leasing:
1. etapa preliminară de încheiere a contractului de leasing – cuprinde analiza situaţia
financiară a locatarului, discutarea condiţiilor de creditare, încheierea contractului de
credit între locator şi bancă în vederea contractării unui credit pentru efectuarea afacerii
de leasing.
2. etapa a doua constă în legalizarea juridică a afacerii de leasing – încheierea contractului
de vânzare – cumpărare între locator şi furnizor, scrierea procesului verbal de dare în
exploatare a echipamentului , încheierea contractului între locatar şi locator.
3. a treia etapă reprezintă etapa de folosire a echipamentului şi cuprinde evidenţa contabilă
a tuturor operaţiunilor de leasing: plata locatorului, termenele de plată, perfectarea
documentelor la expirarea termenului de leasing privind folosirea, în continuare, a
echipamentului.
4. Politica de dividend
Prin politica de dividend se înţelege hotărârea adunării generale a acţionarilor privind
distribuirea profitului net între plata dividendelor şi finanţarea viitoare a întreprinderii.
Există mai multe tipuri de politici de dividend:
- politica de participare directă(politica sumei constante) , care presupune o rată relativ
constantă de acordare a dividendului din profitul net;
- politica de stabilizare sau de prudenţă (politica ratei constante), care asigură un
dividend constant sau o rată constantă de creştere anuală a dividendului,indiferent de
variaţia mărimii profitului obţinut.
- Politica reziduală, în care mărimea dividendului depinde de deciziile de investiţii şi de
finanţare a întreprinderii. Dacă există oportunităţi de investiţie rentabilă şi dezvoltare a
activităţii, se preferă distribuirea profitului cu prioritate pentru autofinanţare, acordându-
se dividende mai mici.
Factorii de influenţă asupra politicii de dividend:
1. situaţia financiară a întreprinderii:
- de nivelul lichidităţii întreprinderii
- de nivelul profitului net
- de rata îndatorării
2. preferinţele acţionarilor
3. influenţele pieţii
Urmărirea politicii de dividend se poate realiza prin intermediul unor indicatori:
Rata distribuirii dividendelor= volumul total al divid. plătite într-un an /profit net anual
Dividend/acţiune= volumul total anual al dividendelor plătite/numărul acţiunilor emise
Rata creşterii dividendelor= D1/D0
Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni= dividend pe acţiune/valoarea nominală a
unei acţiuni
Randamentul pe acţiune=dividend pe acţiune/valoarea bursieră a acţiunii
Rata capitalizării=preţul unei acţiuni/profit pe acţiune ÷ 20/1
5. Politica de investiţie
Investiţiile – reprezintă ansamblul de cheltuieli antrenate în construirea de noi mijloace
fixe, în dezvoltarea sau modernizarea celor existente cu scopul obţinerii unor venituri
superioare în viitor. Investiţia totodată reprezintă o cheltuială certă pentru un vitor ce
conţine elemente de incertitudine.
Decizia de investire este considerată cea mai importantă şi mai riscantă decizie adoptată de
întreprindere., pentru că aceasta antrenează cheltuieli esenţiale în prezent pentru a obţine
profituri în viitor, care sunt incerte.
Clasificarea investiţiilor
1. din punct de vedere al locului în care se fac, investiţiile se împart:
- investiţii interne, reprezintă alocarea capitalului pentru achiziţionarea de active materiale
şi nemateriale, având drept scop dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului productiv şi de
distribuire a bunurilor, instruirea şi perfecţionarea personalului.
- Investiţii externe,reprezintă plasarea capitalului în acţiuni şi obligaţiuni cu scopul
obţinerii de venituri sub formă de dividende
2. din punct de vedere al formei:
- materiale(utilaje, construcţii, unităţi de transport)
- financiare se fac cu scopul diversificării portofoliului de investiţii
3. din punct de vedere al naturii activităţii sectoarelor în care se efectuează:
- productive, (cu efecte asupra capacităţii de producţie şi de comercializare)
- neproductive , cu destinaţia social culturală ca: locuinţe, cantine.
4. din punct de vedere al scopurilor urmărite de întreprindere distingem următoarele tipuri
de investiţii:
- investiţii tehnice: achiziţii de maşini, utilaje, mijloace de transport ;
- investiţii umane: perfecţionarea, specializarea personalului
- investiţii sociale: construcţia în întreprindere, a unei cantine, a unei baze de odihnă.
- Investiţii comerciale: pentru publicitate şi reclamă.
5. în funcţie de riscul pe care-l implică pentru perspectiva întreprinderii, investiţiile se
împart în:
- investiţii de înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte scăzut, deoarece
nu presupune cheltuieli suplimentare de modificare a tehnologiilor, de formarea a
personalului, de cercetări de noi pieţe.
- Investiţii de modernizare a echipamentului existent în funcţie şi care implică un risc
redus, ca urmare a unor corecţii neînsemnate în tehnologii de fabricaţie
- Investiţie de dezvoltare presupun extinderea unor secţii ori a întreprinderii în ansamblul.
Riscul creşte în legătură cu creşterea nevoii de forţă de muncă, cu lărgirea pieţii de
aprovizionarea, de desfacere.
- Investiţii strategice, privind crearea unor filiale în străinătate, fuzionarea cu o altă
întreprindere.
6. Mijloace fixe
Mijloace fixe sunt bunuri materiale, al căror preţ unitar depăşeşte plafonul stabilit de
legislaţie, aflate în sfera producţiei, comercializării şi prestaţiilor de servicii o perioadă mai
mare de un an. Mijloacele fixe participă în mai multe cicluri de exploatare, se consumă
treptat, transferând valoarea lor asupra produselor şi serviciilor sub formă de uzură şi se
recuperează cînd uzura cumulată devine egală cu valoarea de intrare a mijlocului fix.
Sunt considerate mijloace fixe bunurile care îndeplinesc două condiţii:
- au o durată de serviciu mai mare de un an
- au o valoare de inventar de cel puţin 3000 lei
Mijloacele fixe se uzează. Uzura poate fi de două feluri:
uzura fizică: constituie baza materială a pierderii valorii mijlocului fix, fiind
determinată de întrebuinţare. Ca urmare a uzurii fizice, mijloacele fixe trebuie să fie
supuse unui regim de întreţineri şi reparaţii care necesită cheltuieli, iar în anumite
condiţii acestea se scot din folosinţă şi se înlocuiesc cu altele.
Uzura morală: are loc atunci cînd mijloacele fixe se demodează, se învechesc din
punct de vedere tehnologic, apar alte însuşiri superioare.
O măsură de protecţie împotriva uzurii morale este stabilirea unei durate de serviciu a
mijlocului fix mai mică decît durat de viaţă tehnică numită durata de funcţionare utilă
care este determinată de întreprindere în mod independent , în momentul punerii acestora în
funcţiune. Aceasta este perioada pe parcursul căreia întreprinderea prevede fie utilizarea
fizică a activului, fie producerea unei anumite cantităţi de producţie ori a unui volum de
serviciu.
Durata de funcţionare utilă se stabileşte în funcţie de următorii factorii:
- experienţa de lucru cu un asemenea activ
- starea reală a obiectului
- necesitatea de a fi sau nu a fi supus reparaţiei capitale
- condiţiile climaterice
- condiţiile de păstrare
Uzura se calculează lunar sau anual prin una din cele patru metode recomandate:
1. metoda liniară, presupune includerea uniformă în costul vânzărilor a unor sume fixe
stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei de funcţionare utilă a mijloace fixe.
Uzura se calculează prin aplicarea normei de uzură (Nu), la valoarea uzurabilă a
mijlocului fix (vuz):
Uzura=Vuz*Nu, unde:
Nu=100%/numărul de ani de funcţionare utilă
Vuz=Vintrare - Vpr. rămasă
5. coeficientul de uzură acumulată, un grad de uzură mai mare de 50% indică asupra
necesităţii reparaţiilor capitale.
Kuz= uzura acumulată
valoarea de inventar a mijloacelor fixe
6. coeficientul de reînnoire a MF
Gestiunea plăţilor
Gestiunea plăţilor implică cunoaşterea modului în care se ordonează în timp toate datoriile
băneşti, astfel încît să fie posibilă şi o mai bună corelare a încasărilor.
Din punct de vedere al conţinutului lor economic, plăţile se ordonează în trei grupe:
• Plăţile generate de activitatea operaţională:
- sumele, reprezentând contravaloarea bunurilor, mărfurilor, serviciilor cumpărate de la
furnizori
- plata salariilor şi contribuţiile pentru asigurările sociale
- plata dobânzilor pentru credite bancare
- plata arendei curente
- investiţii pe termen scurt
• Plăţile generate de activitatea investiţională :
- procurarea activelor pe termen lung
- procurarea obligaţiunilor
- acordarea creditelor şi împrumuturilor pe termen lung
• Plăţile ocazionate de realizare activităţii financiare:
- restituirea creditelor şi împrumuturilor
- răscumpărarea acţiunii proprii
- plata dividendelor
Gestiunea clienţilor
Gestiunea clienţilor cuprinde metode şi politici de studiere a clienţilor în vederea selectării
acestora, de supraveghere şi control asupra clienţilor actuali.
Metode de studiere a clienţilor:
1. modelul lui Altman elaborat pe baza studiilor privind starea financiară a 66 de întreprinderi
franceze, oferă informaţii pertinente în privinţa prezicerii stării de faliment. Modelul constă în
calcularea funcţiei:Z = 0.012 X1 + 0,014X2 +0, 033X3 +0,0064X4 + 0,999X5 , unde:
Z indică valoarea funcţiei discriminant a întreprinderii;
X1 – raportul dintre fondul de rulment net şi activele totale;
X2 – raportul dintre profiturile reţinute la dispoziţia întreprinderii şi activele totale;
X3- raportul dintre profitul din activitatea operaţională şi activele totale;
X4 – raportul dintre valoarea de piaţă a capitalului propriu şi datoriile totale;
X5 – raportul dintre cifra de afaceri şi activele totale.
Potrivit lui Altman, o valoare a lui X mai mare decât 2,675 semnifică o situaţie
financiară bună; valoarea lui Z mai mică decât 2,675 exprimă posibilitatea de faliment a
clientului.
2.Modelul lui Joel Conan şi Michel Holder, elaborat pe un eşantion de 200 de întreprinderi
industriale franceze .
Modelul constă în construcţia unei funcţii matematice din 5 indicatori de eficienţă, cei
mai semnificativi, care oferă informaţii asupra riscului de faliment al clientului. Modelul are
forma:
Z = -0.16 R1 - 0.22R2 + 0.87R3 + 0.10R4 - 0.24R5, unde
Z reprezintă scorul, metoda fiind numită şi a scorurilor;
R1 – raportul dintre active curente (fără stocuri) şi activul total;
R2 – raportul dintre capitalul permanent şi pasivul total. Indicatorul reflectă gradul de
stabilitate financiară a clientului;
R3 – raportul dintre cheltuieli financiare şi cifra de afaceri;
R4 – raportul dintre cheltuieli de personal şi valoarea adăugată;
R5 – raportul dintre rezultatul operaţional şi datoriile totale.
Pe baza rezultatelor obţinute, s-au stabilit următoarele constatări:
Când Z = 0.210, probabilitatea de faliment a clientului este de 100%,
Z= - 0.068 probabilitatea de faliment este de 50%,
Z = - 0.164 probabilitatea de faliment este de 10%.
În funcţie de riscul de neplată al clienţilor, volumul creditului şi termenul de acordare pot
fi diferenţiate. Astfel, clienţilor cu risc mic de neplată li se oferă cei mai avantajoşi termeni de
credit, în timp ce asupra clienţilor cu risc mare de insolvabilitate se efectuează un control
permanent şi riguros.
Deşi setul de indicatori care formează conţinutul modelelor Altman şi Joel Conan şi
Michel Holder sunt relevanţi pentru aprecierea stării financiare a clienţilor , aplicarea
modelelor poate conduce la clasarea clienţilor în doar două grupe: falimentari şi viabili. Clienţii
aflaţi în apropierea extremităţilor pot evolua în continuare diferit, fie defavorabil, fie încercând
să fie în continuare viabili. De aceea, în luarea deciziei privind formarea clientelei
întreprinderii, trebuie să fie folosite şi alte mijloace de studiere a acesteia.
Este importantă, în acest context, studierea clienţilor din punct de vedere al lichidităţii ,
rentabilităţii, starea tehnică a acestora, valoarea reală a patrimoniului etc. Metoda care oferă
astfel de informaţii despre client a căpătat, în literatura de specialitate, denumirea de „Cei 5C”:
caracterul, capacitatea, capitalul, aspecte colaterale, condiţii generale.
3. Modelul „Cei 5 C”: caracterul, capacitatea, capitalul, aspecte colaterale, condiţii
generale
Caracterul clientului vizează informaţii privind corectitudinea acestuia, se poate
judeca despre intenţiile sale în a-şi îndeplini obligaţiile;
Capacitatea clientului se evaluează printr-o analiză a situaţiei privind gestiunea
propriului patrimoniu, posibilităţile sale de finanţare;
Capitalul clientului. Se fac estimări ale capacităţii de îndatorare a clientului,
gradului de stabilitate financiară. Raportând capitalul permanent la total capital financiar, se
urmăreşte cunoaşterea valorii reale a patrimoniului, garanţiile materiale de care dispune
clientul.
Aspectele colaterale despre clienţi includ informaţii despre capacitatea de plată
imediată (gradul de lichiditate imediată), care sunt mijloacele de plată utilizate, atitudinea
clientului faţă de partenerii săi;
Condiţii generale. Se are în vedere obţinerea de informaţii asupra clienţilor cu
privire la rata creşterii economice, starea tehnică şi posibilităţile de modernizare, perspectivele
de afaceri ale clienţilor şi capacitatea lor de a genera profituri în viitor, etc.
În această etapă de gestiune a clienţilor (preventivă), sunt importante stabilirea
volumului de mărfuri livrate pe credit fiecărui client, stabilirea unui plafon total al creditului-
client în funcţie de nivelul volumului vânzărilor; stabilirea, prin contract, a unor garanţii
împotriva riscului de neplată; stabilirea duratei de acordare a creditului.
Mărimea creditului-client care reprezintă, din punct de vedere financiar, o imobilizare de
resurse financiare se stabileşte aplicând formula:
VN × Durata de acordare a creditului − client
Credit-client =
365
Scopul studierii clienţilor este cunoaşterea acestora şi creşterea vânzărilor pe credit
acordate clienţilor rentabili şi solvabili, sporirea, pe această bază, a valorii de piaţă a
întreprinderii.
Metode de control asupra clienţilor
Studierea clienţilor şi acumularea informaţiei referitoare la clientelă este, iniţial, o
sarcină a compartimentului de marketing din cadrul întreprinderii, ulterior, supravegherea şi
controlul asupra clienţilor revenind serviciului financiar-contabil.
Supravegherea şi controlul clienţilor este o activitate laborioasă, pentru realizarea ei se
folosesc metode şi tehnici de calcul care permit evidenţierea deficienţelor în comportamentul
clienţilor şi lansarea deciziilor privind accelerarea încasărilor.
Pentru urmărirea clienţilor, se pot folosi diverse metode, printre care:
A. Metoda ABC, presupune clasificarea clienţilor în trei grupe, după importanţa lor:
Grupa A – clienţi foarte importanţi, cărora le revin circa 60% din volumul total al
creanţelor, numărul lor fiind de 10% din total clienţi.
Grupa B – clienţi importanţi, deţin o pondere de 30% din total clienţi şi 30% din
valoarea creanţelor;
Grupa C – clienţi de mică importanţă, numărul lor constituie 60% din numărul total al
clienţilor, în timp ce ponderea creditului ce le revine este doar de 10%.
Gestiunea clienţilor, în conformitate cu această clasificare, constă în supravegherea
atentă, continuă asupra clienţilor de categoria A şi B cu scopul evitării dereglărilor în graficul
de achitare a obligaţiunilor.
Pentru clienţii al căror risc de insolvabilitate este mărit, iar perspectiva afacerii nu este
clară, se pot stabili plafoane de credit, care presupune determinarea cu anticipaţie a fondurilor
investite în soldul clienţilor în anumite perioade. Deşi, depăşirea unui plafon de credit nu
înseamnă, neapărat, că sunt creanţe dubioase, unii clienţi pot trece prin dificultăţi financiare
temporare, care pot fi uşor depăşite. De aceea, aplicarea acestei metode implică şi riscul de
pierdere a unor clienţi, reducerea volumului vânzărilor şi, corespunzător, reducerea profitului
brut.
B. Metoda vechimii creanţelor, permite urmărirea încasării la timp a creanţelor, oferă
informaţii privind vechimea şi stabilitatea relaţiilor cu fiecare client, permite formularea unor
aprecieri referitoare la dimensiunea raporturilor ce se vor stabili în viitor cu clientela.
Metoda se bazează pe constituirea unui tablou care reevaluează vechimea creanţelor,
după cum se observă în tabelul 7.4.1.
=∑
× S dtcr
Sd cr
t =1
12
Rezultatul obţinut se compară cu durata medie de încasare a creanţelor în ansamblu pe
întreprindere, calculată conform formulei:
Crean ţr total × 365
Dtcr = Volumul vînz ăînzăr anuale
sau cu durata medie de achitare a plăţilor, calculată conform relaţiei:
Sd obl
Dep = × 365 zile , unde Sd obl reprezintă soldul mediu al obligaţiunilor
VV
12
Sd obl =
∑Sdi
i _1
obl
, în care Sdiobl este soldul obligaţiunilor înregistrate la sfârşitul
12
fiecărei luni.
Depăşirea duratei medii de încasare a unui client, peste anumite limite faţă de durata de
încasare a clienţilor ori celei de achitare a obligaţiunilor, provoacă dereglări în asigurarea
echilibrului financiar pe termen scurt, conduce la creşterea riscului de insolvabilitate, fapt ce
impune declanşarea unor acţiuni de corectare şi eliminare a devierilor.
Efectul real al gestiunii încasărilor este capacitatea de plată pe termen scurt a întreprinderii.
Este vorba despre realizarea unei concordanţe între activele curente şi pasivele curente, între
încasări şi plăţi. Menţinerea echilibrului între aceste două categorii de fluxuri reprezintă o
condiţie necesară supravieţuirii şi dezvoltării întreprinderii. O întreprindere poate fi considerată
competitivă, numai dacă activitatea sa produce în permanenţă excedent de trezorerie.
Previziunea trezoreriei
În condiţiile economiei de piaţă o întreprindere poate fi considerată competitivă, numai dacă
activitatea sa produce, în permanenţă, excedent de trezorerie. Excedentul de trezorerie oferă
posibilitatea finanţării creşterii economice, efectuării unor plasamente rentabile, iar existenţa
unui sold al trezoreriei negativ caracterizează situaţie financiară dificilă la întreprindere. De
aceea, trezoreria a constituit un element esenţial al gestiunii întreprinderii.
Scopul previziunii trezoreriei:
- asigurarea că în perioada de vârf a plăţilor se va dispune de suficiente lichidităţi, pentru a nu
crea dificultăţi partenerilor economici şi sociali
- satisfacerea tuturor obligaţiunilor de plată asumate contractual
- folosirea raţională, oportună, şi eficientă a resurselor băneşti
- crearea unei reputaţii bune pentru toţi creditorii cu privire la seriozitatea manifestă în ceea ce
priveşte achitarea integrală şi la termen a obligaţiilor băneşti faţă de aceştia
- exploatarea unor permise favorabile valorificării avantajoase a surplusului de disponibilităţi
şi/sau în privinţa efectuării de achiziţii profitabile.
Elaborarea bugetului de trezorerie presupune:
- previziunea fluxurilor de trezorerie
- determinarea şi acoperirea sau plasarea soldului de trezorerie care rezultă din compararea
încasărilor şi plăţilor.
Măsuri de acoperirea deficitului de trezorerie:
- acordarea rabatului comercial pentru plata imediată a vânzărilor
- oferirea unui discont pentru plăţi anticipate
- reducerea volumului vânzărilor pe credit clienţilor rău-platnici
- amânarea plăţii dividendelor
- renunţarea la efectuarea unor plăţi, care nu afectează imaginea pe piaţă a întreprinderii
Excedent de trezorerie:
- investiţii în titluri financiare pe termen scurt
- depozite bancare pe termen scurt
- plasamente în produse ale pieţii
- răscumpărarea propriilor acţiuni
- investirea în stocuri de mărfuri şi materiale sau în imobilizări
- achitarea în avans a unor mărfuri.
9. Rezultatele financiare ale întreprinderii
Analiza financiară - constituie un instrument managerial care contribuie la cunoaşterea
situaţiei financiare a întreprinderii, a factorilor şi cauzelor care au determinat-o în vederea
fundamentării obiectivelor strategice de menţinere şi de dezvoltare a întreprinderii întru-un
mediu concurenţial. Prin intermediul analizei financiare, se stabilesc punctele forte şi punctele
vulnerabile ale gestiunii financiare, având la bază anumite norme şi criterii, se dă o explicaţie a
cauzelor obţinerii unor rezultate nesatisfăcătoare şi se propun măsuri de îmbunătăţire a lor.
Analiza financiară are ca obiectiv evidenţierea modalităţilor de realizare a echilibrului
financiar, a etapelor valorificării capitalului financiar şi treptelor de acumulare bănească, de
formare a rezultatului financiar final.
Obiectivele de bază ale analizei financiare constau în:
- acumularea informaţiei privind situaţia întreprinderii pe piaţa internă şi externă, nivelul
competitivităţii acesteia;
- informarea întreprinderii despre cerinţele standardelor şi nivelul concurenţei pe diferite pieţe
- diagnozei şi reglarea activităţii întreprinderii
- întărirea autonomiei economico-financiare
- fundamentarea deciziilor financiare
- creşterea eficienţei economice.
Funcţiile analizei financiare sunt:
- de informare
- de evaluare a potenţialului tehno-economic
- de apreciere a eficienţei patrimoniului întreprinderii
- de realizare a relaţiilor cu mediul extern
Metode de analiză financiară reprezintă un instrument real al conducerii întreprinderii, care
permit managerilor să pătrundă în esenţa fenomenelor cercetate. În funcţie de scopurile
urmărite , în cadrul analizei financiare, poate fi făcută o grupare a metodelor folosite:
• metode ale analizei calitative, a căror utilizare asigură cunoaşterea
esenţei fenomenelor şi rezultatelor studiate, stabilirea elementelor şi relaţiilor
structurale, a factorilor şi cauzelor care le-au generat
Printre metodele calitative, utilizate în analiza financiară, se pot evidenţia:
- metoda comparaţiei. Rezultatele financiare ale activităţii întreprinderii trebuie să fie apreciate
nu doar ca o mărime în sine, ci şi în raport cu anumite criterii, cu o bază de comparaţie. În
condiţiile economiei de piaţă, drept bază de comparaţie pot servi rezultatele obţinute de
concurenţi.
- metoda diviziunii şi descompunerii rezultatelor, această metodă presupune divizarea şi
descompunerea rezultatelor în elemente componente în scopul localizării rezultatelor favorabile
sau nefavorabile şi evidenţierii posibilităţilor de îmbunătăţire a lor.
- metoda de stabilire a relaţiilor cauzale, stabilirea factorilor care determină modificarea
rezultatelor activităţii întreprinderii are la bază cunoaşterea activităţii acesteia, a relaţiilor
cauzale dintre fenomenele economico-financiare. Ea presupune, cunoaşterea naturii fiecărui
factor, ordonarea lor după intensitatea şi sensul influenţei.
• metode ale analizei cantitative, care permit cuantificarea
influenţelor pe care le exercită asupra fenomenului economic diferitelor elemente
componente sau diverşi factori.
În cadrul acestor metode, evidenţiem:
- metoda substituirii în lanţ. Se aplică în cazul cînd, între factorii care influenţează fenomenul
analizat, există o legătură matematică de produs sau raport. Această metodă asigură
determinarea mărimii influenţei fiecărui factor asupra rezultatului, evidenţierea factorilor cu
acţiune mai importantă.
Aplicarea corectă a metodei substituirii în lanţ necesită respectarea următoarelor trei crierii
de ordin procedural:
- substituirea factorilor se face, obligatoriu, în ordinea: întâi se substituie
factorii cu rol cantitativ, după care urmează substituirea factorilor cu rol
structural, iar în final, se substituie şi factorii cu rol calitativ;
- operaţiunile de substituire se efectuează în mod succesiv, nu simultan;
- un factor substituit rămâne în această poziţie şi în operaţiile ulterioare.
- metoda corelaţiei, în cazul în care între factorii influenţei şi rezultatul analizat, există relaţii
de tip probabilist - statistic, influenţa acestora se stabileşte cu ajutorul metodei corelaţiei.
- metoda balanţieră, această metodă este aplicată doar în cazul cînd, între elementele
fenomenului economico – financiar supus investigării, există relaţii de natura sumei şi
diferenţei. Analiza permite evidenţierea cauzelor care au determinat modificarea unui rezultat
prin compararea valorilor efective ale elementelor balanţei cu valorile prevăzute sau cele ale
perioadei precedente.
- metoda calcului matricial, aplicarea acestei metode este utilă şi eficientă în cazul, cînd, între
rezultatul analizei şi factorii de influenţă, există relaţii funcţionale de produs sau raport.
Separarea influenţei factorilor prin metoda calcului matricial ţine seama de ordinea de
intercondiţionare a factorilor, întărind principiilor metodei substituirii în lanţ.
- metoda ABC, propune o analiză selectivă a componentelor rezultatului analizat în funcţie de
poziţia lor în cadrul întregului. În acest scop, se propune parcurgerea următoarelor etape:
- stabilirea domeniului şi a conţinutului parametrilor specific acestuia
- stabilirea valorii parametrului specific la nivelul tuturor componentelor
fenomenului investigat
- clasificarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC
- determinarea valorii cumulate ale parametrului specific
- delimitarea celor trei grupe de semnificaţie A,B,C
- trasarea curbei reale ABC şi compararea cu cea teoretică.
- metoda indicatorului, caracteristica complexă, cantitativă şi calitativă a fenomenelor ce se
produc la nivel de întreprindere este asigurată de un sistem de indicatori economico - financiari.
Importanţa metodei ratelor constă în faptul că oferă posibilitatea realizării unor comparaţii.
Ideea care a stat la baza elaborării sistemului de indicatori utilizaţi în procesul analizei
financiare a fost aceea de a reflecta cît mai exact performanţele şi disfuncţionalităţile pe care
factorii producţiei şi pieţei o induc în timp asupra obiectului de activitate al întreprinderii.
Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară
Clasificarea indicatorilor financiari în funcţie de scop şi utilitate
Manageri Acţionari Creditori
- volumul vânzărilor - rentabilitatea capitalului - rata lichidităţii curente
- profitul brut propriu - rata lichidităţii imediate
- rezultatul activităţii - rentabilitatea capitalului - coeficientul mijloacelor
operaţionale statutar băneşti
- profitul perioadei de - profit pe acţiune - rata de îndatorare la termen
gestiune pînă la impozitare - profitul net pe acţiune - rata autofinanţării activelor
- profitul net - dividend pe acţiune - rata autonomiei financiare
- ratele rentabilităţii - randament/ acţiune - rata de acoperire a
- levierul financiar - rata distribuirii dividendelor dobânzilor
- fondul de rulment - coeficientul de capitalizare
Sistemul de indicatori poate fi structurat astfel:
1. indicatori ai rezultatelor activităţii economico – financiare: orientaţi spre studiul
performanţelor, evaluarea valorii lor efective şi perspectivele evoluţiei în viitor.
2. indicatorii rentabilităţi i- structuraţi în 3 grupe: rentabilitatea economică, rentabilitatea
vânzărilor, rentabilitatea financiară. Pe baza acestui sistem de indicatori pot fi
identificate domeniile de activitate în care s-au înregistrat rentabilităţi scăzute sau
nerentabile.
3. indicatorii lichidităţii, măsoară capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiunile
financiare pe termen scurt prin activele sale curente.
4. indicatorii de gestiune datoriilor şi a stabilităţii financiare, indică gradul în care
întreprinderea utilizează creditul în finanţarea activelor.
5. indicatorii gestionării activelor, arată cînd de eficient utilizează întreprinderea activele
sale. Fiecărei etape a ciclului economic îi corespunde o perioadă de timp necesară
finalizării de resurse băneşti. Cunoaşterea duratei fiecărei faze a ciclului economic de
transformare fizică a capitalului prezintă interes deosebit pentru fiecare agent economic
pentru stabilirea vitezei de circulaţie a numerarului.
6. indicatorii valorii de piaţă, care caracterizează activitatea întreprinderii pe piaţa de
valori, mărimea veniturilor şi dividendelor plătite.
Structura cheltuielilor şi veniturilor
Cheltuielile reprezintă resursele utilizate şi pierderile care apar ca rezultat al activităţii
economico – financiare şi nu sunt legate nemijlocit de procesul de producţie. Spre deosebire de
consumuri, cheltuieli nu se includ în costul vânzărilor, se reflectă în raportul privind rezultatele
financiare şi se scad din venituri la determinarea rezultatului perioadei de gestiune.
Cheltuielile se divizează,la întreprindere, pe tipuri de activităţi:
- cheltuieli ale activităţii operaţionale
- cheltuieli ale activităţii investiţionale
- cheltuieli ale activităţii financiare
- pierderi excepţionale
- cheltuieli privind impozitul pe venit
Veniturile reprezintă afluxul global de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune
rezultat în procesul activităţii ordinare a întreprinderii, sub formă de majorare a activelor sau de
micşorare a datoriilor, care conduc la creşterea capitalului propriu, cu excepţia sporurilor pe
seama aporturilor proprietarilor întreprinderii.
Veniturile se divizează în patru grupe:
- venituri din activitatea operaţională
- venituri din activitatea investiţională
- venituri din activitatea financiară
- venituri excepţionale.
Analiza rezultatelor financiare
Din cadrul indicatorilor de exprimare a rezultatelor financiare ale întreprinderii fac parte:
1. volumul vânzărilor, exprimă valoarea producţiei fizice realizate în decursul unei
perioade.
2. profitul brut, reprezintă rezultatul obţinut în urma vânzării producţiei, prestării
serviciilor şi executării lucrărilor.
PB= VV – CV
3. rezultatul activităţii operaţionale
Rop= PB + alte venituri operaţionale –cheltuieli comerciale – ch. generale şi administrative –
alte cheltuieli operaţionale.
4. rezultatul activităţii investiţionale
5. rezultatul activităţii financiare
6. rezultatul activităţii economico-financiare = Rop± Rinv± R fin
7. rezultatul excepţional
8. rezultatul perioadei de gestiune pînă la impozitare
Analiza rentabilităţii
Rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit necesar reproducţiei,
dezvoltării şi remunerării capitalurilor întreprinderii.
1. rata rentabilităţii vânzărilor:
Rv =Profit brut/ Volumul vânzărilor *100%
Indicatorul indică profitul care se obţine la un leu vînzări.
2. rata rentabilităţii activelor
Ra= Profit net(profit p/n la impozitare)/Total activ*100%
3. rata rentabilităţii faţă de resursele consumate:
Rcost= profit brut/costul vânzărilor *100%
4. rentabilitatea mijloacelor fixe:
Rmf=profit pînă la impozitare/valoarea medie anuală a MF*100%
5. rentabilitatea activelor curente
Rac=profit p/n la impozitare/valoarea medie a AC*100%
6. rentabilitatea capitalului permanent
Rcp=profit p/n la impozitare/capital permanent *100%
7. rentabilitatea financiară
Rf= profit net/capital propriu*100%
Măsuri de creşteri a indicatorilor
- sporirea profitului net pe seama creşterii volumului de activitate şi a
sporirii rezultatelor pe fiecare de tip de activitate.
- Creşterea randamentului capitalurilor investite prin folosirea intensivă a
mijloacelor fixe şi reducerea nevoii de fond de rulment
- Reducerea ponderii capitalului propriu angajat în totalul capitalurilor
investite, cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior
costului datoriilor.