Sunteți pe pagina 1din 28

1.

Finanţele - reprezintă exprimarea valorică a proceselor şi relaţiilor economice, a căror


semnificaţie s-a conturat sub impactul dezvoltării schimbului de mărfuri şi organizării sociale a
comunităţii umane.
Definirea şi rolul finanţelor întreprinderii
Fluxurile sunt de 2 tipuri: fluxuri reale şi fluxuri financiar, care în ansamblul lor formează
circuitul economic. Aprovizionare cu materii prime şi vânzarea produselor reprezintă fluxurile
reale, iar achiziţionarea capitalului financiar necesar finanţării mijloacelor materiale, încasarea
produselor livrate, efectuarea plăţilor către proprietari antrenează o multitudine de fluxuri
financiare.
Exprimarea valorică a fluxurile reale de intrări şi ieşiri de bunuri, servicii şi informaţie, ca şi
mijloacelor utilizate pentru producerea lor,formează conţinutul finanţelor înreprinderii.
Finanţele întreprinderii – incumbă constituirea, repartizarea şi gestionarea resurselor
financiare necesare îndeplinirii obiectivelor sale economice, financiare şi sociale, concretizate
în: producerea de bunuri şi servicii în vederea satisfacerii cerinţelor consumatorilor şi
furnizarea lor la timpul oportun şi în cantităţii optime.
Sistemul de relaţii financiare dintre întreprindere şi mediu:
- relaţii de credit, care apar între întreprindere şi instituţiile financiare specializate şi se
manifestă prin transferul de mijloace băneşti către întreprindere, venite să completeze
fondurile existente.
- Relaţii de asigurări, care apar între întreprindere şi societate de asigurare şi se manifestă
prin plata primelor de asigurare a bunurilor sau a unor riscuri de către întreprindere
societăţii de asigurare şi achitarea despăgubirilor, în cazul producerii riscului.
- Relaţii de transfer, se manifestă prin transformarea unei părţi din profitul creat la
întreprindere statului şi direcţionarea unor sume de bani către întreprindere de la stat,
sub forma subvenţiilor.
- Relaţii cu salariaţi, acţionari, concretizate în plata salariilor, dividendelor pe o parte.
Obiectul finanţelor întreprinderii include:
- constituirea şi lărgirea capitalului social ;
- constituirea unei structuri financiare optime;
- mobilizarea creanţelor şi efectuarea plăţilor;
- plasarea eficientă a mijloacelor băneşti excedentare;
- formarea şi repartizarea profitului, remunerarea acţionarilor şi finanţarea creşterii
economice.
Funcţiile finanţelor întreprinderii
- Funcţia de asigurare, presupune asigurare întreprinderii, în cantitate optimă şi la timpul
oportun, cu resurse financiare necesare, prin apelarea la o gamă largă de surse. Criteriul
esenţial ce stă la baza formării capitalului întreprinderii este costul capitalului.
- Funcţia de repartiţie, constă în alocarea resurselor acumulate şi constituirea unui sistem
de fonduri necesare îndeplinirii programelor economice, financiare şi sociale ale
întreprinderii, capitalul sociale e constituit atît din surse proprii , cît şi din surse atrase se
avansează în elemente de activ , care trecând prin fazele circuitului economic,, se
transformă în mijloace băneşti. Funcţia de repartiţie se realizează prin intermediul
pârghiilor, instrumentelor şi tehnicilor financiare şi vizează toate fluxurile de intrări şi
ieşire de fonduri. F-ţia de repartiţie se concretizează prin : - constituirea capitalului
propriu; - repartizarea şi formarea fondurilor necesare procesului de producţie; -
formarea şi repartizarea profitului.
- Funcţia de control, urmăreşte modul de constituire şi de repartizare a fondurilor băneşti,
asigurarea integrităţii şi utilizarea eficiente a capitalului, asigurarea echilibrului pe
termen scurt, urmăreşte modul de executare a bugetelor întreprinderii.
Controlul poate fi de 3 tipuri : - control preventiv
- control curent
- control posterior
Principii de organizare a activităţii financiare
Realizare de către întreprinderii a obiectivului de maximizare a valorii de piaţă impune luarea
în considerare şi respectarea anumitor principii, acceptate de întreaga comunitate ştiinţifică.
Aceste principii au rolul de încadrare cît mai eficientă a întreprinderii:
• eficienţă şi raţionalitate – acest principiu derivă din teoria comportamentului raţional ,
care consideră profitul drept cea mai puternică motivaţie a întreprinzătorului.
Investitorul trebuie să obţină un venit net final mai mare decît investiţia iniţială, care să-i
permită creşterea consumului viitor
• demarcarea netă a activităţii de previziune financiară de cele de execuţie. Respectarea
acestui principiu impune o anumită diviziune a muncii între compartimente şi posturi.

Factori de influenţare asupra procesului de organizare a activităţii financiare la


întreprindere
• forma de proprietate
• particularităţile procesului de producţie
• condiţiile pieţii: - piaţa de capital
- piaţa consumatorilor
- piaţa furnizorilor.
• Fiscalitatea

2. Capitalul întreprinderii: concept şi conţinut


Capitalul – ansamblul de resurse folosite pentru finanţarea activităţii întreprinderii,
principala care de creştere economică.
Capitalul social este suma furnizată pe calea emisiunii de acţiuni de către o societate pe
acţiuni, iar capitalul de împrumutat este suma obţinută pe calea apelării la credite. Având în
vedere că proprietarii unei societăţi sunt proprietari nu numai ai capitalului social, ci şi a
rezervelor constituite de societate, precum ai profitului reţinut, atunci trebuie să vorbim de
capital propriu.
Nevoia de capital şi factorii obiectivi care determină mărimea capitalului la nivel de
întreprindere
Nevoie de capital - în cadrul întreprinderii apare chiar din momentul înfiinţării, iar
asigurarea ritmică a activităţii operaţionale, realizarea unor investiţii rentabile.
În funcţie de cauza apariţiei cererii de capital aceasta poate fi împărţită:
1. cerere structurală, cînd ea urmează să acopere finanţarea de investiţii productive în
bunuri şi servicii, crearea de noi firme.
2. cerere conjuncturală – cauzată de apariţia unor factori conjuncturali, cum ar fi: nivelul
limitat al volumului de credite pe piaţa financiară.
Factorii obiectivi care determină mărimea capitalurilor angajate la nivelul de întreprindere
sunt: capacitatea de producţie rezultă din proiectul tehnic, capacitatea efectivă de produse şi
servicii cerute de piaţă, evoluţia preţurilor, factorii economici. Nevoia de capital este
influenţată şi de nivelul de dezvoltară al sistemului financiar, de condiţiile existente pe
piaţă.
Structura capitalul. Teorii privind structura optimă a capitalului
Structura financiară – reprezintă o compoziţie complexă şi coordonată a diverselor surse
de finanţare la care managementul financiar recurge pentru a acoperi necesarul de finanţat.
Or, structura financiară poate fi definită ca raportul dintre capitalul propriu şi capital
împrumutat. Capitalul se clasifică :
- capital propriu provine în primul rînd de la acţionari , în al doilea rînd, capitalul propriu
are ca sursă permanentă de formare profitul net.
- Capitalul permanent are menirea să acopere nevoile curente şi de lungă durată care
depăşesc posibilităţile proprii de acoperire.
Structura financiară optimă reflectă acea compoziţie a capitalurilor care permite
întreprinderilor realizarea, cu maximum de rezultate, o obiectivelor de realizare de bunuri şi
servicii în conformitate cu cerinţele pieţii şi maximizarea valorii de piaţă.
Abordarea problematicii privind crearea unei structurii financiare optime a condus la
crearea câtorva terii financiare, cele mai importante fiind: concepţia lichiditate –
exigibilitate, creştere –risc, creştere – rentabilitate, rentabilitate-risc, creştere – autonomie
financiară.
• Gradul de îndatorare globală = Datorii totale/Total pasiv ≤ 2/3 , situaţie cînd valorile
indicatorilor ating limita maximă, indică faptul că întreprinderea are capacitatea de
îndatorare epuizată şi nu mai poate spera la împrumuturi suplimentare, întrucât creditorii,
împrumutând în continuare , se expun unui risc suplimentar.
Capacitatea maximă de îndatorare= 2*capitalul propriu
Capacitatea de îndatorare efectivă= 2*capital propriu – datorii totale
• Gradul de îndatorare la termen, măsoară capacitatea de împrumut, pe termen lung, a
întreprinderii.
Gtr= DTS/capital permanent ≤ ½
Gtr= DTL/ Capital propriu ≤1
• Randamentul capitalului= Venit / Capital
• Rentabilitatea capitalului propriu=Profit pînă la impozitare/Capital total *100%
• Rentabilitatea capitalului propriu = Profit net/Capital propriu*100%
• Levierul financiar= Datorii totale/ Capital propriu
• Efectul levierului de levier= Rec+(Rec-d)*Datorii totale/capital propriu
Rec=rata rentabilităţii economice
D = rata dobânzii
De aici reiese că efectul de levier se va produce doar în care rata rentabilităţii economice
este superioară ratei dobânzii. Efectul de îndatorare este în relaţie directă cu structura
financiară a întreprinderii şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi costul
capitalului împrumutat
Factorii care influenţează formarea structurii financiare:
1. stabilitatea vânzărilor
2. structura activelor
3. rata de creştere
4. strategia dezvoltării întreprinderii
5. profitabilitatea
6. impozitele
3. Politica de finanţare a întreprinderii
Politica financiară: definită ca ansamblul de metode şi instrumente cu caracter financiar
antrenate în procurarea, alocarea, şi gestionarea resurselor băneşti, în vederea realizării
obiectivului suprem al întreprinderii –maximizarea valorii de piaţă.
Politica financiară este formată: - metode şi mijloace privind procurarea şi dirijarea
resurselor financiare; - instrumente, instituţii şi reglementări financiare, utilizate de stat,
pentru influenţarea proceselor economice şi sociale.
Obiectivele politicii financiare:
1. constituirea şi modificarea mărimii capitalului;
2. crearea unei structurii financiare optime;
3. reducerea capitalului şi creşterea rentabilităţii financiare;
4. folosirea facilităţilor fiscale acordate de stat.
Instrumentele de realizare a obiectivelor politicii financiare:
- instrumente operaţionale (titluri financiare: acţiuni, obligaţiuni, profit, împrumuturi )
- instrumente funcţionale (documente de previziune financiară , de gestiune financiară, de
analiză şi control financiar)
în concluzie, politica financiară poate fi definită ca un ansamblu de instrumente, prin
intermediul cărora are loc formarea, repartizarea şi gestionarea resurselor financiare în
vederea realizării obiectivului economic al întreprinderii, repartizarea profitului net,
soluţionarea problemelor privind majorarea capitalului propriu.
Politica financiară cuprinde: politica de investiţii, politica de finanţare, politica de dividend
Politica de finanţare cuprinde ansamblul de decizii privind modul de acoperire a nevoile
de finanţare ale programelor economice, sociale, şi financiare ale întreprinderii.
Activele întreprinderii se pot finanţa din două surse:
1. surse interne: - de la proprietari, o întreprindere nu poate fi finanţată dacă nu dispune
de un capital minim.
- din propria activitate, reprezentând partea din profitul obţinut din activitatea
economico-financiară , care rămâne după achitarea impozitului şi remunerarea
acţionarilor.
- Din dezinvestiţii, sub formă de încasări băneşti ce rezultă din vânzarea activelor ca
urmare a încetării activităţii unei secţii
- Din rezerve
- Din subvenţii de la stat
2. surse externe: credite bancare
Majorări de capital, se poate realiza prin următoarele metode:
1. aporturi noi în numerar – se poate realiza prin : a) aporturi în numerar : de la vechii
acţionari, caz în care se procedează la o majorare a valorii nominale a acţiunilor deja
existente.
b) emiterea de noi acţiuni: la care se pot subscrie atît vechii acţionari cît şi alţii noi.
Preţul de emisie, la care se vând noile acţiuni trebuie să fie mai mare decît valoarea bursieră a
vechilor acţiuni pentru a asigura vânzarea acţiunilor noi.
2. Aporturi în natură, are ca efect sporirea numărului de acţiuni ce are ca substanţă un activ
real şi nu monetar; mărimea capitalului propriu se va majora, în acest caz, cu valoarea
mijlocului fix.
3. încorporarea rezervelor nu contribuie la formarea unor resurse financiare suplimentare,
ci modifică doar mărimea capitalului social, diminuând, totodată, rezervele. Fondul de
rezervă se acumulează prin defalcări anuale din profitul net al întreprinderii pînă cînd
mărimea fondului devine egală cu valoarea stabilită de legislaţia în vigoare. Cînd
rezervele ating nivelul stabilit are loc încorporarea lor în capitalul social.
4. convertirea datoriilor întreprinderii, constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni
creditorilor întreprinderii. Această operaţiune are loc doar cu acordul creditorilor
întreprinderii şi acţionarilor actuali, întrucât ultimii trebuie să renunţe la dreptul lor de
subscriere la noile acţiuni emise.
5. fuziunea, absorbţie constă în comasarea capitalului pentru folosirea mai eficientă a
acestuia şi pentru dezvoltarea, în continuare, a întreprinderii. Fuziunile pot fi:
- orizontale , care presupun combinarea a două întreprinderi din acelaşi domeniu de
activitate
- verticale, au loc atunci cînd o întreprindere achiziţionează un furnizor sau utilizator al
produselor sale;
- conglomerate, presupune comasarea capitalurilor a două sau mai multe întreprinderi
neînrudite, care produc produse diferite şi nu se găsesc nici în relaţii de
cumpărător/furnizor;
- amalgamare, presupune combinarea ultimelor două variante.

Creditul bancar: este creditul acordat de către băncile comerciale întreprinderilor sub formă
bănească, este rambursabil şi purtător de dobândă. Modalităţile tehnice de creditare a activităţii
întreprinderilor sunt multiple:
- credite pentru cheltuieli curente
- credite pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere
- credite pentru importul şi exportul de produse
- credite pentru obiective de investiţie
creditul comercial: este creditul pe care şi-l acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor sub
forma amânării plăţii. Creditul comercial poate fi acordat atît de către furnizor cumpărătorului
sub formă de materii prime şi materiale pentru perioada de la livrarea mărfurilor pînă la
încasarea contravalorii lor, cît şi de către întreprindere furnizorului sub formă de avans pentru
a-i crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării comenzii.
Creditul obligatar – unele întreprinderii, S.A. , pun în circulaţie pe lîngă acţiuni, şi
obligaţiuni. Emitenţii de obligaţiuni sunt agenţii care doresc să-şi procure capital pentru a
finanţa o investiţie pe termen lung. Obligaţiunea este o creanţă ce dă posesorului ei dreptul să
primească anual un venit fix sub formă de dobândă.
Principalele caracteristici ai capitalului obligatar : - obligaţiunile sunt titluri de credit care atestă
angajamentul debitorului de a restitui, la un termen stabilit, suma împrumutată.
- pentru obligaţiuni se plăteşte anual o dobândă stabilită în prealabil
- obligaţiunile sunt garantate de către societăţile emitente.
Creditul public – reprezintă o sursă indirectă de finanţare a agenţilor economici. Constă în
mobilizarea mijloacelor, temporar disponibile, de la persoanele fizice şi juridice, care pot fi
folosite ca mijloace de creditare. Creditorii pot fi întreprinderile, persoane fizice, care dispun de
mijloace băneşti şi doresc să le plaseze în schimbul unei remuneraţii corespunzătoare. Debitorii
pot fi statul, casele de economii.
Creditul de leasing presupune operaţiunea prin care o instituţie financiară specializată
cumpără, la cererea unei întreprinderii, bunuri pentru a le închiria acestuia, în schimbul unei
plăţi periodice.
Leasingul – este activitatea de antreprenoriat de investire a unor mijloace temporar disponibile
sau împrumutate, pe bază de contract, conform căruia locatorul procură cu titlul de proprietate
echipamentul, indicat de locatar, de la vânzătorul stabilit de acesta şi îl acordă contra plată
locatarului în posesiune şi folosinţă temporară în scopuri de întreprinzător.
Leasing financiar: - riscurile şi profitul aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului în momentul încheierii contractului de leasing;
- la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptului de proprietate
asupra bunului
- perioada de folosire a bunului se aproprie de durata normată de exploatare a bunului şi
de recuperare integrală prin fondul de uzură calculat.
Leasing operaţional: - costurile generate de procurarea şi menţinerea echipamentului de
leasing nu se recuperează complet la sfârşitul contractul de leasing;
- cheltuielile de întreţinere, reparaţie, plata primelor de asigurare sunt suportate de locator;
- plăţile de leasing operaţional sunt mai mari decît cele de leasing financiar;
- termenul contractului de leasing operaţional este mai mic decît termenul normat de
exploatare al echipamentului.
Procedura de încheiere a contractului de leasing:
1. etapa preliminară de încheiere a contractului de leasing – cuprinde analiza situaţia
financiară a locatarului, discutarea condiţiilor de creditare, încheierea contractului de
credit între locator şi bancă în vederea contractării unui credit pentru efectuarea afacerii
de leasing.
2. etapa a doua constă în legalizarea juridică a afacerii de leasing – încheierea contractului
de vânzare – cumpărare între locator şi furnizor, scrierea procesului verbal de dare în
exploatare a echipamentului , încheierea contractului între locatar şi locator.
3. a treia etapă reprezintă etapa de folosire a echipamentului şi cuprinde evidenţa contabilă
a tuturor operaţiunilor de leasing: plata locatorului, termenele de plată, perfectarea
documentelor la expirarea termenului de leasing privind folosirea, în continuare, a
echipamentului.

4. Politica de dividend
Prin politica de dividend se înţelege hotărârea adunării generale a acţionarilor privind
distribuirea profitului net între plata dividendelor şi finanţarea viitoare a întreprinderii.
Există mai multe tipuri de politici de dividend:
- politica de participare directă(politica sumei constante) , care presupune o rată relativ
constantă de acordare a dividendului din profitul net;
- politica de stabilizare sau de prudenţă (politica ratei constante), care asigură un
dividend constant sau o rată constantă de creştere anuală a dividendului,indiferent de
variaţia mărimii profitului obţinut.
- Politica reziduală, în care mărimea dividendului depinde de deciziile de investiţii şi de
finanţare a întreprinderii. Dacă există oportunităţi de investiţie rentabilă şi dezvoltare a
activităţii, se preferă distribuirea profitului cu prioritate pentru autofinanţare, acordându-
se dividende mai mici.
Factorii de influenţă asupra politicii de dividend:
1. situaţia financiară a întreprinderii:
- de nivelul lichidităţii întreprinderii
- de nivelul profitului net
- de rata îndatorării
2. preferinţele acţionarilor
3. influenţele pieţii
Urmărirea politicii de dividend se poate realiza prin intermediul unor indicatori:
Rata distribuirii dividendelor= volumul total al divid. plătite într-un an /profit net anual
Dividend/acţiune= volumul total anual al dividendelor plătite/numărul acţiunilor emise
Rata creşterii dividendelor= D1/D0
Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni= dividend pe acţiune/valoarea nominală a
unei acţiuni
Randamentul pe acţiune=dividend pe acţiune/valoarea bursieră a acţiunii
Rata capitalizării=preţul unei acţiuni/profit pe acţiune ÷ 20/1

Formele de plată a dividendelor:


Dividendele sunt plăţi periodice de numerar făcute de întreprindere acţionarilor ca o răsplată
a contribuţiei lor la formarea capitalului propriu.
1. în bani, această formă de plată se foloseşte în cazul cînd întreprinderea dispune de
lichidităţi suficiente atît pentru achitarea obligaţiunilor de plată faţă de creditori, cît şi
pentru plata dividendelor
2. în acţiuni, este o practică a S.A. care doresc să-şi păstreze lichidităţile sau nu dispun de
aceste lichidităţi pentru a face plata în bani. În aceste situaţii se emit noi acţiuni
distribuindu-se fiecărui acţionar corespunzător volumului dividendelor cuvenite.
3. în natură, este o formă a dividendelor mai rar întâlnită, care se aplică doar cu acordul
acţionarilor, dacă mărfurile propuse prezintă interes pentru acţionari.
În cazul cînd, pe lîngă acţiunile ordinare, S.A. a emis acţiuni privilegiate, distribuirea
dividendelor se face în mod diferit. Acţiunile privilegiate sunt remunerate primele, iar din
profitul rămas se alocă dividende celorlalte categorii de acţiuni.
Sursele de distribuire a dividendelor:
- profitul net al perioadei curente
- profitul nerepartizat al perioadelor precedente
- finanţare adiţională
- fonduri speciale utilizate pentru plata dividendelor aferente acţiunilor privilegiate.

5. Politica de investiţie
Investiţiile – reprezintă ansamblul de cheltuieli antrenate în construirea de noi mijloace
fixe, în dezvoltarea sau modernizarea celor existente cu scopul obţinerii unor venituri
superioare în viitor. Investiţia totodată reprezintă o cheltuială certă pentru un vitor ce
conţine elemente de incertitudine.
Decizia de investire este considerată cea mai importantă şi mai riscantă decizie adoptată de
întreprindere., pentru că aceasta antrenează cheltuieli esenţiale în prezent pentru a obţine
profituri în viitor, care sunt incerte.
Clasificarea investiţiilor
1. din punct de vedere al locului în care se fac, investiţiile se împart:
- investiţii interne, reprezintă alocarea capitalului pentru achiziţionarea de active materiale
şi nemateriale, având drept scop dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului productiv şi de
distribuire a bunurilor, instruirea şi perfecţionarea personalului.
- Investiţii externe,reprezintă plasarea capitalului în acţiuni şi obligaţiuni cu scopul
obţinerii de venituri sub formă de dividende
2. din punct de vedere al formei:
- materiale(utilaje, construcţii, unităţi de transport)
- financiare se fac cu scopul diversificării portofoliului de investiţii
3. din punct de vedere al naturii activităţii sectoarelor în care se efectuează:
- productive, (cu efecte asupra capacităţii de producţie şi de comercializare)
- neproductive , cu destinaţia social culturală ca: locuinţe, cantine.
4. din punct de vedere al scopurilor urmărite de întreprindere distingem următoarele tipuri
de investiţii:
- investiţii tehnice: achiziţii de maşini, utilaje, mijloace de transport ;
- investiţii umane: perfecţionarea, specializarea personalului
- investiţii sociale: construcţia în întreprindere, a unei cantine, a unei baze de odihnă.
- Investiţii comerciale: pentru publicitate şi reclamă.
5. în funcţie de riscul pe care-l implică pentru perspectiva întreprinderii, investiţiile se
împart în:
- investiţii de înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte scăzut, deoarece
nu presupune cheltuieli suplimentare de modificare a tehnologiilor, de formarea a
personalului, de cercetări de noi pieţe.
- Investiţii de modernizare a echipamentului existent în funcţie şi care implică un risc
redus, ca urmare a unor corecţii neînsemnate în tehnologii de fabricaţie
- Investiţie de dezvoltare presupun extinderea unor secţii ori a întreprinderii în ansamblul.
Riscul creşte în legătură cu creşterea nevoii de forţă de muncă, cu lărgirea pieţii de
aprovizionarea, de desfacere.
- Investiţii strategice, privind crearea unor filiale în străinătate, fuzionarea cu o altă
întreprindere.

Dimensiuni ale conceptului de investiţii


Dimensiunea contabilă: conform acestei accepţiuni , investiţia este definită ca ansamblul
de bunuri mobile şi imobile, corporale şi necorporale, achiziţionate sau create în
întreprindere, destinate a rămâne constante sub aceeaşi formă.
Dimensiunea economică: conform acestei accepţiuni investiţiile reprezintă toate
consumurile de resurse care se fac în prezent în speranţa obţinerii în viitor a unor efecte
economice eşalonate în timp şi care, în sumă totală, sunt superioare cheltuieli iniţiale de
resurse. Conform acestei accepţiuni se consideră investiţie: achiziţionarea de bunuri,
echipamente de lucru, care vor avea ca urmare încasări suplimentare, economii de costuri.
Dimensiunea financiară: constituie investiţii toate cheltuielile de resurse care generează
venituri şi /sau economii pe o lungă perioadă de timp în viitor , şi amortizarea lor se face pe
mai mulţi ani. Din punct de vedere financiar investiţia poate fi definită şi ca plasarea unei
sume de bani prezentă şi certă în speranţa obţinerii unor venituri superioare în viitor, dar
probabile.
Elementele investiţiei
Se disting patru elemente definitorii ale investiţiei :
1. efortul investiţional, consideră investiţia o structură individualizată de resurse de volum
şi natură diferite, care sunt antrenate în realizarea unui proiect.
2. factorul timp, relevă faptul că orice proiect de investiţie are o perioadă de viaţă proprie.
Perioada de viaţă a investiţii poate fi văzută sub mai multe aspecte:
- durata fiscală, este durata de serviciu a mijloacelor fixe indicată prin legea privind uzura
mijloacelor fixe, în funcţie de norma de uzură
- durata tehnică, determinată de caracteristicele tehnice funcţionale ale mijloacelor fixe;
- durata comercială, determinată de durata de viaţă a produselor fabricate cu această
investiţie;
- durata juridică, durata protecţiei juridice asupra dreptului de concesiune a unei
exploatări, asupra unor licenţe, mărci de fabrică.
3. eficienţa, investitorul acceptă schimbarea unor disponibilităţi prezente de resurse pentru
o serie de efecte viitoare, care în sumă totală, să fie superioare cheltuieli iniţiale.
4. riscul, decurge din însăşi eşalonarea pe perioade viitoare a efectelor aşteptate, aceste
efecte viitoare sunt însă speranţe şi nu certitudini.

Criterii şi metode de selectare a proiectelor investiţionale


Pentru a decide asupra variantei optime de investire, este necesară realizarea unui studiu
asupra fiecărui proiect investiţional din punct de vedere al necesităţii, oportunităţii şi
eficienţei.
Necesitatea. Investiţiile se concentrează asupra înlocuirii echipamentului de producţie
complet uzat, sau procurarea de noi echipamente pentru lărgirea capacităţii de producţie
existente.
Oportunitatea se apreciază în strânsă legătură cu necesitatea, şi timpul cel mai potrivit de
creare şi dare în funcţiune a capacităţii de producţie, care vor permite obţinerea unei
rentabilităţii optime. Cele mai importante categorii de investiţii sunt cele ce vizează
consolidarea şi lărgirea pieţelor, dezvoltarea resurselor umane, susţinerea activităţilor
inovaţionale.
Eficienţa – este criteriul de bază ce stă la baza implementării unui sau altui proiect
investiţional. Respectarea rigorilor financiare asociate investiţiilor implică estimare realistă
a principalilor factori ce determină eficienţa investiţiei:
- volumul total al cheltuielilor pentru investiţii
- durata de viaţă
- profitul sau venitul net
- valoarea reziduală a investiţiei, este preţul la care poate fi vândută investiţia după
încheierea duratei ei de viaţă.
Criteriile financiare angrenate de Banca Mondială în vederea alegerii unui proiect de
investiţii sunt:
1. termenul re recuperare, exprimă numărul de ani necesari recuperării, prin cash-flow-
urile actualizate medii (CFact med), a capitalului investit.
TR=CI0/CFact. medii
Se optează pentru varianta de investire care asigură cea mai rapidă recuperare a capitalului
investit. Aspectul critic al acestei metode este că pot fi respinse proiecte investiţionale
durabile în timp, rentabile, dar cu termene de recuperare mai lungi.
2. metoda valorii actualizate nete (VAN)
VAN exprimă surplusul de valoare care revine investitorului la sfârşitul duratei de viaţă a
investiţiei.
VAN= - CI0+∑CFn/(1+i)n+ VR/(1+i)t
CI0- costul investiţie
CFn- cash –flow-urile actualizate
i- rata de actualizare
VR- valoarea reziduală
3. rata internă de rentabilitate (RIR)- trebuie să fie mai mare decît rata de actualizare , cu
cît este mai mare RIR în raport cu rata dobânzii, cu atît mai rentabil este proiectul.
RIR= Rmin+(Rmax- Rmin)*VANmax/VANmax+ |VANmin|
4. rata de rentabilitate contabilă: raportând profitul mediu realizat de investiţii la suma
investiţiei medii.
5. indicele de profitabilitate(IP), indică mărimea profitului actualizat ce revine la un leu
capital investit de către investitor. Alegerea proiectului pe baza acestui indicator
presupune reţinerea variantei care asigură cel mai înalt IP.
IP= ∑CFactualizate/CI0
6. Criteriul riscului, orice investiţie comportă un risc. Cu cît riscul este mai mare, cu atît
creşte pretenţia asupra rentabilităţi capitalurilor investite. Riscul este generat de
nesiguranţa încasărilor viitoare.
Surse de finanţare a investiţiilor
Sursele proprii de finanţare sunt reprezentate de:
- fondul de investiţii format din profitul net
- fondul de uzură
- sumele obţinute din vânzarea activelor materiale pe termen lung
- aporturi noi de capital de către vechii acţionari
- sumele obţinute din înlesnirile fiscale la impozitul pe venit pentru mijloace fixe
productive, conform legii în vigoare.
Pentru finanţarea creşterii economice, sursele de finanţare a investiţiilor provin din
împrumuturi, care pot fi:
- credite bancare pe termen lung
- creditul obligatar
- leasingul
- creşteri de capital propriu şi atragerea de noi acţionari

6. Mijloace fixe
Mijloace fixe sunt bunuri materiale, al căror preţ unitar depăşeşte plafonul stabilit de
legislaţie, aflate în sfera producţiei, comercializării şi prestaţiilor de servicii o perioadă mai
mare de un an. Mijloacele fixe participă în mai multe cicluri de exploatare, se consumă
treptat, transferând valoarea lor asupra produselor şi serviciilor sub formă de uzură şi se
recuperează cînd uzura cumulată devine egală cu valoarea de intrare a mijlocului fix.
Sunt considerate mijloace fixe bunurile care îndeplinesc două condiţii:
- au o durată de serviciu mai mare de un an
- au o valoare de inventar de cel puţin 3000 lei
Mijloacele fixe se uzează. Uzura poate fi de două feluri:
 uzura fizică: constituie baza materială a pierderii valorii mijlocului fix, fiind
determinată de întrebuinţare. Ca urmare a uzurii fizice, mijloacele fixe trebuie să fie
supuse unui regim de întreţineri şi reparaţii care necesită cheltuieli, iar în anumite
condiţii acestea se scot din folosinţă şi se înlocuiesc cu altele.
 Uzura morală: are loc atunci cînd mijloacele fixe se demodează, se învechesc din
punct de vedere tehnologic, apar alte însuşiri superioare.
O măsură de protecţie împotriva uzurii morale este stabilirea unei durate de serviciu a
mijlocului fix mai mică decît durat de viaţă tehnică numită durata de funcţionare utilă
care este determinată de întreprindere în mod independent , în momentul punerii acestora în
funcţiune. Aceasta este perioada pe parcursul căreia întreprinderea prevede fie utilizarea
fizică a activului, fie producerea unei anumite cantităţi de producţie ori a unui volum de
serviciu.
Durata de funcţionare utilă se stabileşte în funcţie de următorii factorii:
- experienţa de lucru cu un asemenea activ
- starea reală a obiectului
- necesitatea de a fi sau nu a fi supus reparaţiei capitale
- condiţiile climaterice
- condiţiile de păstrare
Uzura se calculează lunar sau anual prin una din cele patru metode recomandate:
1. metoda liniară, presupune includerea uniformă în costul vânzărilor a unor sume fixe
stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei de funcţionare utilă a mijloace fixe.
Uzura se calculează prin aplicarea normei de uzură (Nu), la valoarea uzurabilă a
mijlocului fix (vuz):
Uzura=Vuz*Nu, unde:
Nu=100%/numărul de ani de funcţionare utilă
Vuz=Vintrare - Vpr. rămasă

2. metoda în raport cu volumul de produse fabricate, uzura se calculează ţinând cont


numai de volumul produselor fabricate.
- se calculează uzura ce revine unei unităţi de producţie (uzura u/p)
uzura u/p=Vuz/ Qtotal , unde Vuz- valoarea uzurabilă
Qtotal- capacitatea de producţie a utilajului

- uzura anuală se calculează ca produsul dintre norma de uzură şi volumul producţiei


prevăzute a se fabrica anual (Qanual):
uzura anuală= uzura u/p *Qanual
3. metoda degresivă cu rata descrescătoare, uzura anuală se calculează aplicând asupra
valorii uzurabile a mijlocului fix norma de uzură degresivă, calculată ca raportul dintre
numărul de ani de funcţionare rămaşi pînă la finele perioadei de exploatare a utilajului şi
suma anilor de funcţionare utilă.
Nu= numărul de ani rămaşi/ suma anilor de funcţionare utilă
Uzura anuală= Vuz*Nu
4. metoda soldului degresiv
baza de calcul al fondului de uzură anual este valoarea de bilanţ (V bil.), calculată ca
diferenţa dintre valoarea uzurabilă şi uzura acumulată. Uzura anuală se calculează
aplicând asupra valorii de bilanţ a mijlocului fix norma de uzură.
Uzura= Vbil.*Nu
Norma de uzură se determină ca produsul dintre norma liniară de uzură şi coeficientul
(k) cuprins între valorile 1 şi 2. Această rămâne neschimbată pe întreaga perioadă de
funcţionare utilă a mijlocului fix.
Uzura în ultimul an=valoarea de bilanţ – valoarea rămasă prevăzută
Calculul uzurii în scopuri fiscale
Fiind o componentă a costurilor, uzura reduce baza impozabilă şi, corespunzător, suma
impozitului pe venit datorată statului.
Mărimea deducerii uzurii mijloacelor fixe se determină:
- pe categorii de proprietate
- potrivit normelor stabilite în codul fiscal, pentru fiecare categorie de proprietate
Uzura se calculează = valoarea de bilanţ *norma de uzură

Indicatori de apreciere a eficienţei mijloacelor fixe


Pentru a exprima eficienţa utilizării mijloacelor fixe se studiază trei grupe de indicatori:
- indicatori de structura
- indicatori ce caracterizează gradul de folosinţă a mijloacelor fixe
- randamentul mijloacelor fixe
1. Rata imobilizărilor, măsoară gradul de investire a capitalului în active pe termen lung.
R im= active pe termen lung ≤ 2/3
total activ
2. Rata mijloacelor fixe, mărimea acestui indicator este determinată de natura activităţii
întreprinderii. În general însă se consideră că un indicator scăzut se înregistrează în
întreprinderile cu o slabă dotare tehnică.
KMF= mijloace fixe
active pe termen lung
3. compoziţia mijloacelor fix, cu cît este mai mare ponderea mijloacelor fixe active în
totalul mijloacelor fixe, cu atît este mai puternică influenţa exercitată asupra unor
indicatori de eficienţă ai acestora.
Kmfactiv. = mijloace fixe active
mijloace fixe total
4. coeficientul de utilitate
K= valoarea de inventar-uzura acumulată
valoarea de inventar a mijloacelor fix

5. coeficientul de uzură acumulată, un grad de uzură mai mare de 50% indică asupra
necesităţii reparaţiilor capitale.
Kuz= uzura acumulată
valoarea de inventar a mijloacelor fixe
6. coeficientul de reînnoire a MF

Kreîn= valoarea MF intrate pe perioada raportată


valoarea MF la sfârşitul perioadei
7. randamentul mijloacelor fixe, care exprimă eficienţa mijloacelor fixe
Q
RMF =
N
Sursele de finanţare a mijloacelor fixe
Achiziţionarea mijloacelor fixe necesită surse de finanţare pe termen lung. Acestea pot proveni
din propria activitate – autofinanţare, la care se referă:
- fondul de uzură
- profitul net pentru dezvoltare
- creşteri de capital propriu şi atragerea de noi acţionari şi din finanţări
externe
- creditul obligatar
- leasingul.
7. Active curente
Activele curente constituie o componentă esenţială a mijloacelor economice ale întreprinderii
ce au menirea să asigure funcţionalitatea curentă a acesteia. Ele se manifestă, în viaţa
întreprinderii, prin avansuri şi recuperări succesive. Pornind de la faza iniţială de capital
bănesc, acestea se transformă, în procesul de aprovizionare, în stocuri de mărfuri şi materiale,
care constituie potenţialul productiv al întreprinderii.
Reflectate în activul bilanţului întreprinderii, activele curente cuprind în structura lor:
- stocuri de mărfuri şi materiale
- creanţe pe termen scurt
- investiţiile pe termen scurt
- disponibilităţile băneşti aflate în casă sau pe cont la bancă.
Clasificarea Activelor curente:
I. în funcţie de fazele procesului de exploatare în care se găsesc, activele curente pot fi:
- active curente aflate în faza de aprovizionare
- active curente ce se găsesc în faza producţie
- active curente în faza desfacerii
II . în funcţie de forma pe care o deţin în cadrul întreprinderii :
- în formă materială: materii prime, materiale, semifabricate, produse finite
- în formă bănească: disponibilităţi băneşti, creanţe
II. în funcţie de sursa de finanţare, activele curente pot fi:
- procurate din surse proprii
- procurate din fonduri împrumutate
Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă imobilizări de resurse financiare, care nu pot
fi recuperate decît după ce acestea parcurg întregul ciclul de exploatare şi sunt valorificate prin
vânzarea şi încasarea produselor şi serviciilor.
Stocuri excesive
Avantaje Dezavantaje
Rabaturi acordate de furnizori clienţilor pentru Stocuri învechite, folosirea cărora ar duce la
cumpărarea unor anumite cantităţi de stocuri sau perturbarea procesului de producţie, creşterea
la anumite produse stocurilor de produse lipsite de piaţă de desfacere
Speculaţii cu stocuri pe perioade de inflaţie sau de Deteriorarea, degradarea stocurilor
creştere a preţurilor.
Venituri din vînzări suplimentare(apariţia unor Cheltuieli importante de depozitare
comenzi suplimentare, creştere cererii la produse Costul de oportunitate(rata de dobânzii la
pe piaţă) plasamente pe termen scurt)
Dobânzi plătite în cazul cumpărării stocurilor pe
credit
Cheltuieli de marketing
Stocuri minime
Avantaje Dezavantaje
Evitarea stocurilor învechite, a imobilizărilor de Pierderea unor oportunităţi în afaceri
resurse financiare
Evitarea pierderilor ce pot apărea în legătură cu Creşte riscul întreruperii procesului de producţie
deteriorarea, degradarea stocurilor
Reducerea, lipsa cheltuielilor de deţinere a Creşterea cheltuielilor de aprovizionare
stocurilor
Posibilitatea obţinerii unor venituri din dobânzi în Pierderi de vînzări şi profituri
urma plasării excedentul de trezorerie în
plasamente pe termen scurt
Costuri generate de deţinerea stocurilor:
- Cheltuieli de aprovizionare: sunt cele ocazionate de studierea pieţei
furnizorilor, cheltuieli de transport – aprovizionare, cheltuieli de întocmire
a comenzii, alte cheltuieli. Nivelul cheltuielilor totale suportate de
întreprindere este în dependenţă de numărul aprovizionărilor.
- Cheltuieli de deţinere: sunt generate de întreţinerea acestora în anumite
condiţii de păstrare, cheltuieli prilejuite pe paza stocurilor, asigurarea lor.
Nivelul cheltuielilor este direct proporţional cu mărimea stocului, astfel
încît creşterea stocului antrenează un volum mai mare de cheltuieli.
Politici de gestiune a stocurilor:
- Politica agresivă. Această politică presupune obţinerea unei rentabilităţi înalte cu preţul unor
riscuri înalte cu preţul unor riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de
insolvabilitatea întreprinderii. Creşterea rentabilităţii, în acest caz, va fi favorizată de reducerea
cheltuielilor de depozitare, de reducerea pierderilor legate de deteriorarea fizică şi/sau uzura
morală a acestora. În acelaşi timp, creşte riscul de afaceri sau de blocaj al procesului de
producţie din cauza lipsei de stocuri, creşte probabilitatea pierderii vânzărilor.
- Politica defensivă. Este practicată de conducătorii prudenţi şi propune obţinerea unui nivel de
produse şi servicii prin deţinerea unor stocuri înalte. Adoptarea acestei politici elimină riscul
întreruperii procesului de producţie, reduce riscul economic, dar rentabilitatea poate să scadă ca
urmare a creşterii cheltuielilor de depozitare, apare riscul legat de necompetetivitatea
produselor şi, prin urmare, apariţia stocurilor de produse finite, riscul de insolvabilitate.
- Politica echilibrată. Presupune asigurarea ritmică a activităţii întreprinderii prin crearea unui
stoc curent de materii prime şi materiale, nivelul căruia să corespundă punctului de intersecţie a
costurilor provocate de lipsa de stoc cu costurile excesive legate de formarea stocurilor peste
necesităţile stricte ale exploatării. Această politică presupune sincronizarea perfectă dintre
perioada de scadenţă a activelor şi a datoriilor pe termen scurt.
Surse de finanţare a activelor curente:
- surse proprii: se referă, la profitul net, care trebuie sa fie în proporţii raţionale. Având în
vedere, însă că stocurile se consumă integral într-un singur ciclu de exploatare, asigurarea
continuităţii procesului de producţie şi a ritmicităţii vânzărilor va necesita o înnoire permanentă
a stocurilor, cărora, din punct de vedere financiar, le corespund surse permanente de finanţare.
Partea din resursele financiare care asigură finanţarea permanentă a activelor curente se
numeşte fond de rulment.
Fond re rulment= Capital permanent – active pe termen lung
Fond de rulment= active curente – DTS
În vederea desfăşurării activităţii curente în condiţii de eficienţă, întreprinderea trebuie să-şi
definească nevoia de capitaluri ce urmează a fi imobilizate în active. Pentru definirea nevoilor
activităţilor curente se apelează la noţiunea de nevoie de fond de rulment
NFR = stocuri + creanţe –Datorii pe termen scurt
- surse împrumutate,
1. credit comercial
2. credit bancar pe termen scurt
3. credit obligatar
4. prin leasing financiar
5. investiţii pe termen scurt
Indicatorii de apreciere a eficienţei utilizării activelor curente
Folosirea eficientă a activelor curente presupune existenţa la întreprindere a unui stoc optim de
materii prime şi materiale, asigurarea ritmicităţii producţiei, optimizarea duratei de
transformare a acestui în mijloace băneşti.
Indicatorii de eficienţă a activelor curente sunt:
1. Numărul de rotaţii ale activelor curente, se calculează ca raportul dintre volumul
vânzărilor şi valoarea activelor curente. Rezultatul obţinut indică de câte ori activele curente au
parcurs ciclul întreg bani - marfa - bani.
N=venit din vînzări/Active curente
2. Viteza de rotaţie, formula de calcul este următoarea:
Viteza de rotaţie= 360/nr. de rotaţii
3. Efectul accelerării sau încetinirii vitezei de rotaţie a activelor curente, rezultatul obţinut
cu semnul minus înseamnă eliberări de active curente, iar cel cu semnul plus înseamnă
imobilizări de resurse financiare.
E=VV1/360*(Dz1-Dz2)
4. Durata de încasare a creanţelor, cu cât termenul de încasare este mai mic, cu atât mai
favorabile sunt consecinţele pentru situaţia financiară a întreprinderii. Orice întreprindere
trebuie să tindă spre o performanţă maximă a acestui indicator, care conform standardelor
internaţionale este egal cu 30 zile. Creşterea perioadei de încasare a creanţelor indică despre
calitatea scăzută a serviciilor financiare şi limitarea desfacerii producţiei.
Dr.creanţelot=Creanţe/Venituri din Vînzări* 360
5. Durata de rotaţie a stocurilor de mărfuri şi materiale, caracterizează eficienţa activităţii
întreprinderii în aşa direcţii cum sunt aprovizionarea, producerea şi desfacerea. Cu cît nivelul
acestui indicator este mai mic, cu atât întreprinderea îşi organizează mai eficient relaţiile sale
cu furnizorii, cu clienţii.
Dst= Valoarea stocurilor/ Costul vânzărilor *360

Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor curente


Trebuie să constituie un obiectiv permanent al conducerii întreprinderii. În acest scop, o
investigare sistemică a rezervelor menite să contribuie la accelerarea vitezei de rotaţiei a
activelor curente trebuie efectuate la nivelului celor 3 stadii ale ciclului de exploatare:
aprovizionare, producţie, comercializare.
În faza aprovizionării: - asigurarea integrităţii stocului de materii prime şi materiale
- aprovizionarea cu stocuri la timpul oportun şi cantităţi optime
În stadiul producţiei: - utilizarea tehnologiilor moderne de fabricaţie a produselor
- asigurarea cu forţă de muncă în cantitate optimă şi de înaltă calificare
- instruirea personalului antrenat în producerea de bunuri şi servicii noi
- asigurarea capacităţii de producţie la nivelul maximal posibil
- întărirea disciplinei de muncă
În stadiul comercializării:
- creşterea volumului vânzărilor
- accelerarea ritmului de încasare a creanţelor.

8. Organizarea circulaţiei băneşti la întreprindere


Motivaţia deţinerii, în permanenţă, de către întreprindere a mijloacelor băneşti se datorează
unor cauze :
• Asigurarea activităţii curente: plata furnizorilor, plata salariilor, plata dividendelor,
achitarea dobânzilor,
• Pentru efectuarea unor plăţi neprevăzute: apariţia unor comenzi de producţie
suplimentare
• Pentru a avea acces la anumite înlesniri acordate din partea băncilor şi pentru a beneficia
de punctaje bune în cazul în care întreprinderea doreşte să contracteze credite bancare
• Pentru a putea beneficia de avantajele oferite de anumite împrejurări : rabaturi acordate
de furnizori, investiţii profitabile.
Avantajele şi dezavantajele deţinerii numerarului la întreprindere
nivelului soldului de avantaje dezavantaje
numerar
Soldul de numerar mare - apariţia unei comenzi Întreprinderea suportă costuri
suplimentare de producţie sub forma dobânzilor, care s-
- acordarea rabaturilor ar fi câştigat, dacă fondurile n-
comerciale pentru lata ar fi fost blocate în contul
imediată a mărfurilor curent
Soldul de numerar mic Evitarea costului de - apariţia costurilor de
oportunitate legat de blocarea comandă(costuri de decizie,
numerarului de brokeraj)
- sporirea cheltuielilor legate
de vânzarea valorilor
mobiliare
- costuri ocazionate de
contractarea unui împrumut

Conţinutul şi obiectivele trezoreriei


Trezoreria este definită ca ansamblul de activităţi şi operaţiuni, referitoare la gestiunea
încasărilor şi plăţilor, astfel încît să fie asigurată în permanenţă o armonie corespunzătoare între
cele două categorii de operaţiuni.
Trezoreria= Fondul de rulment - Necesarul de fond de rulment
Conţinutul trezoreriei poate fi analizat din două puncte de vedere:
1. organizatoric, reprezentând un departament al direcţiei financiare, căreia îi
revine sarcini şi atribuţii
2. structural, din acest punct de vedere, trezoreria poate fi definită ca ansamblul
disponibilităţilor aflate în conturi bancar curente şi/sau în casă.

Obiectivul principal al trezoreriei: este optimizarea permanentă a raportului dintre încasări şi


plăţile băneşti, astfel încît aceasta să-şi poată realiza, în condiţii de raţionalitate şi eficienţă,
obiectivul său de activitate.
Sarcinile trezoreriei:
• accelerarea încasărilor şi evaluarea variantelor de investire pe termen scurt a
excedentului de trezorerie
• aprecierea şi evaluarea diferitelor surse de finanţare pe termen scurt, care să asigure o
rentabilitate a fondurilor investite
• alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii
• elaborarea bugetului de trezorerie
Gestiunea încasărilor
Încasările reflectă mişcările de resurse băneşti care asigură alimentarea curentă a conturilor
de disponibilităţi.
Gestiunea încasărilor cuprinde ansamblul de metode şi tehnici, mijloace şi instrumente
prin intermediul cărora se asigură derularea, în condiţii optime, a tuturor fluxurilor băneşti
ce converg spre întreprindere, urmărindu-se obiectivul de asigurarea a echilibrului dintre
încasări şi plăţi pe intervale determinate.
Structura încasărilor:
• încasări generate din activitatea operaţională:
- contravaloarea bunurilor, lucrurilor şi serviciilor vândute clienţilor;
- avansurile primite de la cumpărători
- alte încasări băneşti (vânzarea altor active curente, arenda curentă, restituirea sumelor
din buget)
• încasări generate de activitatea investiţională includ:
- încasări din vîzarea activelor pe termen lung
- dividende din investiţii financiare pe termen lung
- dobânzi primite din credite acordate
- suma avansurilor încasate pentru activelor pe termen lung destinate vânzării.
• Încasări generale de activitatea financiară:
Studiul asupra încasărilor ocazionate de activitatea financiară oferă informaţie asupra
modificărilor produse în mărime capitalului propriu.
- sumele de bani obţinute din emisiunea de noi acţiuni
- sumele din contractarea creditelor bancare pe termen scurt sau pe termen lung
- sume provenite din subvenţii, sponsorizări, donaţii,premii , ajutoare

Gestiunea plăţilor
Gestiunea plăţilor implică cunoaşterea modului în care se ordonează în timp toate datoriile
băneşti, astfel încît să fie posibilă şi o mai bună corelare a încasărilor.
Din punct de vedere al conţinutului lor economic, plăţile se ordonează în trei grupe:
• Plăţile generate de activitatea operaţională:
- sumele, reprezentând contravaloarea bunurilor, mărfurilor, serviciilor cumpărate de la
furnizori
- plata salariilor şi contribuţiile pentru asigurările sociale
- plata dobânzilor pentru credite bancare
- plata arendei curente
- investiţii pe termen scurt
• Plăţile generate de activitatea investiţională :
- procurarea activelor pe termen lung
- procurarea obligaţiunilor
- acordarea creditelor şi împrumuturilor pe termen lung
• Plăţile ocazionate de realizare activităţii financiare:
- restituirea creditelor şi împrumuturilor
- răscumpărarea acţiunii proprii
- plata dividendelor
Gestiunea clienţilor
Gestiunea clienţilor cuprinde metode şi politici de studiere a clienţilor în vederea selectării
acestora, de supraveghere şi control asupra clienţilor actuali.
Metode de studiere a clienţilor:
1. modelul lui Altman elaborat pe baza studiilor privind starea financiară a 66 de întreprinderi
franceze, oferă informaţii pertinente în privinţa prezicerii stării de faliment. Modelul constă în
calcularea funcţiei:Z = 0.012 X1 + 0,014X2 +0, 033X3 +0,0064X4 + 0,999X5 , unde:
Z indică valoarea funcţiei discriminant a întreprinderii;
X1 – raportul dintre fondul de rulment net şi activele totale;
X2 – raportul dintre profiturile reţinute la dispoziţia întreprinderii şi activele totale;
X3- raportul dintre profitul din activitatea operaţională şi activele totale;
X4 – raportul dintre valoarea de piaţă a capitalului propriu şi datoriile totale;
X5 – raportul dintre cifra de afaceri şi activele totale.
Potrivit lui Altman, o valoare a lui X mai mare decât 2,675 semnifică o situaţie
financiară bună; valoarea lui Z mai mică decât 2,675 exprimă posibilitatea de faliment a
clientului.
2.Modelul lui Joel Conan şi Michel Holder, elaborat pe un eşantion de 200 de întreprinderi
industriale franceze .
Modelul constă în construcţia unei funcţii matematice din 5 indicatori de eficienţă, cei
mai semnificativi, care oferă informaţii asupra riscului de faliment al clientului. Modelul are
forma:
Z = -0.16 R1 - 0.22R2 + 0.87R3 + 0.10R4 - 0.24R5, unde
Z reprezintă scorul, metoda fiind numită şi a scorurilor;
R1 – raportul dintre active curente (fără stocuri) şi activul total;
R2 – raportul dintre capitalul permanent şi pasivul total. Indicatorul reflectă gradul de
stabilitate financiară a clientului;
R3 – raportul dintre cheltuieli financiare şi cifra de afaceri;
R4 – raportul dintre cheltuieli de personal şi valoarea adăugată;
R5 – raportul dintre rezultatul operaţional şi datoriile totale.
Pe baza rezultatelor obţinute, s-au stabilit următoarele constatări:
Când Z = 0.210, probabilitatea de faliment a clientului este de 100%,
Z= - 0.068 probabilitatea de faliment este de 50%,
Z = - 0.164 probabilitatea de faliment este de 10%.
În funcţie de riscul de neplată al clienţilor, volumul creditului şi termenul de acordare pot
fi diferenţiate. Astfel, clienţilor cu risc mic de neplată li se oferă cei mai avantajoşi termeni de
credit, în timp ce asupra clienţilor cu risc mare de insolvabilitate se efectuează un control
permanent şi riguros.
Deşi setul de indicatori care formează conţinutul modelelor Altman şi Joel Conan şi
Michel Holder sunt relevanţi pentru aprecierea stării financiare a clienţilor , aplicarea
modelelor poate conduce la clasarea clienţilor în doar două grupe: falimentari şi viabili. Clienţii
aflaţi în apropierea extremităţilor pot evolua în continuare diferit, fie defavorabil, fie încercând
să fie în continuare viabili. De aceea, în luarea deciziei privind formarea clientelei
întreprinderii, trebuie să fie folosite şi alte mijloace de studiere a acesteia.
Este importantă, în acest context, studierea clienţilor din punct de vedere al lichidităţii ,
rentabilităţii, starea tehnică a acestora, valoarea reală a patrimoniului etc. Metoda care oferă
astfel de informaţii despre client a căpătat, în literatura de specialitate, denumirea de „Cei 5C”:
caracterul, capacitatea, capitalul, aspecte colaterale, condiţii generale.
3. Modelul „Cei 5 C”: caracterul, capacitatea, capitalul, aspecte colaterale, condiţii
generale
Caracterul clientului vizează informaţii privind corectitudinea acestuia, se poate
judeca despre intenţiile sale în a-şi îndeplini obligaţiile;
Capacitatea clientului se evaluează printr-o analiză a situaţiei privind gestiunea
propriului patrimoniu, posibilităţile sale de finanţare;
Capitalul clientului. Se fac estimări ale capacităţii de îndatorare a clientului,
gradului de stabilitate financiară. Raportând capitalul permanent la total capital financiar, se
urmăreşte cunoaşterea valorii reale a patrimoniului, garanţiile materiale de care dispune
clientul.
Aspectele colaterale despre clienţi includ informaţii despre capacitatea de plată
imediată (gradul de lichiditate imediată), care sunt mijloacele de plată utilizate, atitudinea
clientului faţă de partenerii săi;
Condiţii generale. Se are în vedere obţinerea de informaţii asupra clienţilor cu
privire la rata creşterii economice, starea tehnică şi posibilităţile de modernizare, perspectivele
de afaceri ale clienţilor şi capacitatea lor de a genera profituri în viitor, etc.
În această etapă de gestiune a clienţilor (preventivă), sunt importante stabilirea
volumului de mărfuri livrate pe credit fiecărui client, stabilirea unui plafon total al creditului-
client în funcţie de nivelul volumului vânzărilor; stabilirea, prin contract, a unor garanţii
împotriva riscului de neplată; stabilirea duratei de acordare a creditului.
Mărimea creditului-client care reprezintă, din punct de vedere financiar, o imobilizare de
resurse financiare se stabileşte aplicând formula:
VN × Durata de acordare a creditului − client
Credit-client =
365
Scopul studierii clienţilor este cunoaşterea acestora şi creşterea vânzărilor pe credit
acordate clienţilor rentabili şi solvabili, sporirea, pe această bază, a valorii de piaţă a
întreprinderii.
Metode de control asupra clienţilor
Studierea clienţilor şi acumularea informaţiei referitoare la clientelă este, iniţial, o
sarcină a compartimentului de marketing din cadrul întreprinderii, ulterior, supravegherea şi
controlul asupra clienţilor revenind serviciului financiar-contabil.
Supravegherea şi controlul clienţilor este o activitate laborioasă, pentru realizarea ei se
folosesc metode şi tehnici de calcul care permit evidenţierea deficienţelor în comportamentul
clienţilor şi lansarea deciziilor privind accelerarea încasărilor.
Pentru urmărirea clienţilor, se pot folosi diverse metode, printre care:
A. Metoda ABC, presupune clasificarea clienţilor în trei grupe, după importanţa lor:
Grupa A – clienţi foarte importanţi, cărora le revin circa 60% din volumul total al
creanţelor, numărul lor fiind de 10% din total clienţi.
Grupa B – clienţi importanţi, deţin o pondere de 30% din total clienţi şi 30% din
valoarea creanţelor;
Grupa C – clienţi de mică importanţă, numărul lor constituie 60% din numărul total al
clienţilor, în timp ce ponderea creditului ce le revine este doar de 10%.
Gestiunea clienţilor, în conformitate cu această clasificare, constă în supravegherea
atentă, continuă asupra clienţilor de categoria A şi B cu scopul evitării dereglărilor în graficul
de achitare a obligaţiunilor.
Pentru clienţii al căror risc de insolvabilitate este mărit, iar perspectiva afacerii nu este
clară, se pot stabili plafoane de credit, care presupune determinarea cu anticipaţie a fondurilor
investite în soldul clienţilor în anumite perioade. Deşi, depăşirea unui plafon de credit nu
înseamnă, neapărat, că sunt creanţe dubioase, unii clienţi pot trece prin dificultăţi financiare
temporare, care pot fi uşor depăşite. De aceea, aplicarea acestei metode implică şi riscul de
pierdere a unor clienţi, reducerea volumului vânzărilor şi, corespunzător, reducerea profitului
brut.
B. Metoda vechimii creanţelor, permite urmărirea încasării la timp a creanţelor, oferă
informaţii privind vechimea şi stabilitatea relaţiilor cu fiecare client, permite formularea unor
aprecieri referitoare la dimensiunea raporturilor ce se vor stabili în viitor cu clientela.
Metoda se bazează pe constituirea unui tablou care reevaluează vechimea creanţelor,
după cum se observă în tabelul 7.4.1.

Creanţe aflate în portofoliu la sfârşitul lunii curente


Luna Valoarea Termenul Vechimea % faţă de Vânzări %
apariţiei (mii lei) de creanţelor total în luna creanţei
creanţelor acordare (zile) creanţe acordării în vânzări
a creditului
creditului
–client
(zile)

Tabelul 7.4.1. Tabloul privind creanţele întreprinderii


Analiza situaţiei fiecărui client permite să facem aprecieri asupra respectării termenelor
de rambursare a creditului de către fiecare client, valoarea fondurilor imobilizate şi pierderea
rentabilităţii calculată ca produsul dintre rata rentabilităţii economice a întreprinderii şi
valoarea creanţelor cu scadenţă depăşită, ori în raport cu rata dobânzii la plasamentele bancare
pe termen scurt şi numărul de zile de întârziere a plăţii. Urgentarea încasării creanţelor cu
termen de scadenţă expirat necesită realizarea analizei fiecărui client, în vederea cunoaşterii
cauzelor neachitării şi luarea unor măsuri administrative sau chiar juridice de recuperare a
creanţelor. O metodă eficientă de recuperare a creanţelor este factoringul, care reprezintă o
convenţie prin intermediul căreia clientul transferă creanţele sale unei societăţi financiare de
factoring care-i achită contravaloarea contra unui cost (comision de factoring), care include, pe
lângă preţul serviciilor oferite, şi un profit.
C. Metoda indicatorilor. În ceea ce priveşte controlul asupra intervalului de timp în
care clienţii îşi onorează datoriile, în practica economică, se utilizează frecvent indicatorul
„Durata medie de încasare a unui client” (Drec), calculată conform relaţiei:
Sd cr
Drec = × 360 unde Sd cr indică soldul mediu al creanţelor
VV
VV – volumul vânzărilor
Sd cr- soldul mediu anual al creanţelor cu clientul dat se calculează ca media aritmetică
a soldurilor înregistrate de conturile ce reflectă creanţe la sfârşitul fiecărei luni, conform
relaţiei:
12

=∑
× S dtcr
Sd cr
t =1

12
Rezultatul obţinut se compară cu durata medie de încasare a creanţelor în ansamblu pe
întreprindere, calculată conform formulei:
Crean ţr total × 365
Dtcr = Volumul vînz ăînzăr anuale
sau cu durata medie de achitare a plăţilor, calculată conform relaţiei:

Sd obl
Dep = × 365 zile , unde Sd obl reprezintă soldul mediu al obligaţiunilor
VV
12

Sd obl =
∑Sdi
i _1
obl
, în care Sdiobl este soldul obligaţiunilor înregistrate la sfârşitul
12
fiecărei luni.
Depăşirea duratei medii de încasare a unui client, peste anumite limite faţă de durata de
încasare a clienţilor ori celei de achitare a obligaţiunilor, provoacă dereglări în asigurarea
echilibrului financiar pe termen scurt, conduce la creşterea riscului de insolvabilitate, fapt ce
impune declanşarea unor acţiuni de corectare şi eliminare a devierilor.
Efectul real al gestiunii încasărilor este capacitatea de plată pe termen scurt a întreprinderii.
Este vorba despre realizarea unei concordanţe între activele curente şi pasivele curente, între
încasări şi plăţi. Menţinerea echilibrului între aceste două categorii de fluxuri reprezintă o
condiţie necesară supravieţuirii şi dezvoltării întreprinderii. O întreprindere poate fi considerată
competitivă, numai dacă activitatea sa produce în permanenţă excedent de trezorerie.
Previziunea trezoreriei
În condiţiile economiei de piaţă o întreprindere poate fi considerată competitivă, numai dacă
activitatea sa produce, în permanenţă, excedent de trezorerie. Excedentul de trezorerie oferă
posibilitatea finanţării creşterii economice, efectuării unor plasamente rentabile, iar existenţa
unui sold al trezoreriei negativ caracterizează situaţie financiară dificilă la întreprindere. De
aceea, trezoreria a constituit un element esenţial al gestiunii întreprinderii.
Scopul previziunii trezoreriei:
- asigurarea că în perioada de vârf a plăţilor se va dispune de suficiente lichidităţi, pentru a nu
crea dificultăţi partenerilor economici şi sociali
- satisfacerea tuturor obligaţiunilor de plată asumate contractual
- folosirea raţională, oportună, şi eficientă a resurselor băneşti
- crearea unei reputaţii bune pentru toţi creditorii cu privire la seriozitatea manifestă în ceea ce
priveşte achitarea integrală şi la termen a obligaţiilor băneşti faţă de aceştia
- exploatarea unor permise favorabile valorificării avantajoase a surplusului de disponibilităţi
şi/sau în privinţa efectuării de achiziţii profitabile.
Elaborarea bugetului de trezorerie presupune:
- previziunea fluxurilor de trezorerie
- determinarea şi acoperirea sau plasarea soldului de trezorerie care rezultă din compararea
încasărilor şi plăţilor.
Măsuri de acoperirea deficitului de trezorerie:
- acordarea rabatului comercial pentru plata imediată a vânzărilor
- oferirea unui discont pentru plăţi anticipate
- reducerea volumului vânzărilor pe credit clienţilor rău-platnici
- amânarea plăţii dividendelor
- renunţarea la efectuarea unor plăţi, care nu afectează imaginea pe piaţă a întreprinderii
Excedent de trezorerie:
- investiţii în titluri financiare pe termen scurt
- depozite bancare pe termen scurt
- plasamente în produse ale pieţii
- răscumpărarea propriilor acţiuni
- investirea în stocuri de mărfuri şi materiale sau în imobilizări
- achitarea în avans a unor mărfuri.
9. Rezultatele financiare ale întreprinderii
Analiza financiară - constituie un instrument managerial care contribuie la cunoaşterea
situaţiei financiare a întreprinderii, a factorilor şi cauzelor care au determinat-o în vederea
fundamentării obiectivelor strategice de menţinere şi de dezvoltare a întreprinderii întru-un
mediu concurenţial. Prin intermediul analizei financiare, se stabilesc punctele forte şi punctele
vulnerabile ale gestiunii financiare, având la bază anumite norme şi criterii, se dă o explicaţie a
cauzelor obţinerii unor rezultate nesatisfăcătoare şi se propun măsuri de îmbunătăţire a lor.
Analiza financiară are ca obiectiv evidenţierea modalităţilor de realizare a echilibrului
financiar, a etapelor valorificării capitalului financiar şi treptelor de acumulare bănească, de
formare a rezultatului financiar final.
Obiectivele de bază ale analizei financiare constau în:
- acumularea informaţiei privind situaţia întreprinderii pe piaţa internă şi externă, nivelul
competitivităţii acesteia;
- informarea întreprinderii despre cerinţele standardelor şi nivelul concurenţei pe diferite pieţe
- diagnozei şi reglarea activităţii întreprinderii
- întărirea autonomiei economico-financiare
- fundamentarea deciziilor financiare
- creşterea eficienţei economice.
Funcţiile analizei financiare sunt:
- de informare
- de evaluare a potenţialului tehno-economic
- de apreciere a eficienţei patrimoniului întreprinderii
- de realizare a relaţiilor cu mediul extern
Metode de analiză financiară reprezintă un instrument real al conducerii întreprinderii, care
permit managerilor să pătrundă în esenţa fenomenelor cercetate. În funcţie de scopurile
urmărite , în cadrul analizei financiare, poate fi făcută o grupare a metodelor folosite:
• metode ale analizei calitative, a căror utilizare asigură cunoaşterea
esenţei fenomenelor şi rezultatelor studiate, stabilirea elementelor şi relaţiilor
structurale, a factorilor şi cauzelor care le-au generat
Printre metodele calitative, utilizate în analiza financiară, se pot evidenţia:
- metoda comparaţiei. Rezultatele financiare ale activităţii întreprinderii trebuie să fie apreciate
nu doar ca o mărime în sine, ci şi în raport cu anumite criterii, cu o bază de comparaţie. În
condiţiile economiei de piaţă, drept bază de comparaţie pot servi rezultatele obţinute de
concurenţi.
- metoda diviziunii şi descompunerii rezultatelor, această metodă presupune divizarea şi
descompunerea rezultatelor în elemente componente în scopul localizării rezultatelor favorabile
sau nefavorabile şi evidenţierii posibilităţilor de îmbunătăţire a lor.
- metoda de stabilire a relaţiilor cauzale, stabilirea factorilor care determină modificarea
rezultatelor activităţii întreprinderii are la bază cunoaşterea activităţii acesteia, a relaţiilor
cauzale dintre fenomenele economico-financiare. Ea presupune, cunoaşterea naturii fiecărui
factor, ordonarea lor după intensitatea şi sensul influenţei.
• metode ale analizei cantitative, care permit cuantificarea
influenţelor pe care le exercită asupra fenomenului economic diferitelor elemente
componente sau diverşi factori.
În cadrul acestor metode, evidenţiem:
- metoda substituirii în lanţ. Se aplică în cazul cînd, între factorii care influenţează fenomenul
analizat, există o legătură matematică de produs sau raport. Această metodă asigură
determinarea mărimii influenţei fiecărui factor asupra rezultatului, evidenţierea factorilor cu
acţiune mai importantă.
Aplicarea corectă a metodei substituirii în lanţ necesită respectarea următoarelor trei crierii
de ordin procedural:
- substituirea factorilor se face, obligatoriu, în ordinea: întâi se substituie
factorii cu rol cantitativ, după care urmează substituirea factorilor cu rol
structural, iar în final, se substituie şi factorii cu rol calitativ;
- operaţiunile de substituire se efectuează în mod succesiv, nu simultan;
- un factor substituit rămâne în această poziţie şi în operaţiile ulterioare.
- metoda corelaţiei, în cazul în care între factorii influenţei şi rezultatul analizat, există relaţii
de tip probabilist - statistic, influenţa acestora se stabileşte cu ajutorul metodei corelaţiei.
- metoda balanţieră, această metodă este aplicată doar în cazul cînd, între elementele
fenomenului economico – financiar supus investigării, există relaţii de natura sumei şi
diferenţei. Analiza permite evidenţierea cauzelor care au determinat modificarea unui rezultat
prin compararea valorilor efective ale elementelor balanţei cu valorile prevăzute sau cele ale
perioadei precedente.
- metoda calcului matricial, aplicarea acestei metode este utilă şi eficientă în cazul, cînd, între
rezultatul analizei şi factorii de influenţă, există relaţii funcţionale de produs sau raport.
Separarea influenţei factorilor prin metoda calcului matricial ţine seama de ordinea de
intercondiţionare a factorilor, întărind principiilor metodei substituirii în lanţ.
- metoda ABC, propune o analiză selectivă a componentelor rezultatului analizat în funcţie de
poziţia lor în cadrul întregului. În acest scop, se propune parcurgerea următoarelor etape:
- stabilirea domeniului şi a conţinutului parametrilor specific acestuia
- stabilirea valorii parametrului specific la nivelul tuturor componentelor
fenomenului investigat
- clasificarea componentelor fenomenului investigat după o logică ABC
- determinarea valorii cumulate ale parametrului specific
- delimitarea celor trei grupe de semnificaţie A,B,C
- trasarea curbei reale ABC şi compararea cu cea teoretică.
- metoda indicatorului, caracteristica complexă, cantitativă şi calitativă a fenomenelor ce se
produc la nivel de întreprindere este asigurată de un sistem de indicatori economico - financiari.
Importanţa metodei ratelor constă în faptul că oferă posibilitatea realizării unor comparaţii.
Ideea care a stat la baza elaborării sistemului de indicatori utilizaţi în procesul analizei
financiare a fost aceea de a reflecta cît mai exact performanţele şi disfuncţionalităţile pe care
factorii producţiei şi pieţei o induc în timp asupra obiectului de activitate al întreprinderii.
Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară
Clasificarea indicatorilor financiari în funcţie de scop şi utilitate
Manageri Acţionari Creditori
- volumul vânzărilor - rentabilitatea capitalului - rata lichidităţii curente
- profitul brut propriu - rata lichidităţii imediate
- rezultatul activităţii - rentabilitatea capitalului - coeficientul mijloacelor
operaţionale statutar băneşti
- profitul perioadei de - profit pe acţiune - rata de îndatorare la termen
gestiune pînă la impozitare - profitul net pe acţiune - rata autofinanţării activelor
- profitul net - dividend pe acţiune - rata autonomiei financiare
- ratele rentabilităţii - randament/ acţiune - rata de acoperire a
- levierul financiar - rata distribuirii dividendelor dobânzilor
- fondul de rulment - coeficientul de capitalizare
Sistemul de indicatori poate fi structurat astfel:
1. indicatori ai rezultatelor activităţii economico – financiare: orientaţi spre studiul
performanţelor, evaluarea valorii lor efective şi perspectivele evoluţiei în viitor.
2. indicatorii rentabilităţi i- structuraţi în 3 grupe: rentabilitatea economică, rentabilitatea
vânzărilor, rentabilitatea financiară. Pe baza acestui sistem de indicatori pot fi
identificate domeniile de activitate în care s-au înregistrat rentabilităţi scăzute sau
nerentabile.
3. indicatorii lichidităţii, măsoară capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiunile
financiare pe termen scurt prin activele sale curente.
4. indicatorii de gestiune datoriilor şi a stabilităţii financiare, indică gradul în care
întreprinderea utilizează creditul în finanţarea activelor.
5. indicatorii gestionării activelor, arată cînd de eficient utilizează întreprinderea activele
sale. Fiecărei etape a ciclului economic îi corespunde o perioadă de timp necesară
finalizării de resurse băneşti. Cunoaşterea duratei fiecărei faze a ciclului economic de
transformare fizică a capitalului prezintă interes deosebit pentru fiecare agent economic
pentru stabilirea vitezei de circulaţie a numerarului.
6. indicatorii valorii de piaţă, care caracterizează activitatea întreprinderii pe piaţa de
valori, mărimea veniturilor şi dividendelor plătite.
Structura cheltuielilor şi veniturilor
Cheltuielile reprezintă resursele utilizate şi pierderile care apar ca rezultat al activităţii
economico – financiare şi nu sunt legate nemijlocit de procesul de producţie. Spre deosebire de
consumuri, cheltuieli nu se includ în costul vânzărilor, se reflectă în raportul privind rezultatele
financiare şi se scad din venituri la determinarea rezultatului perioadei de gestiune.
Cheltuielile se divizează,la întreprindere, pe tipuri de activităţi:
- cheltuieli ale activităţii operaţionale
- cheltuieli ale activităţii investiţionale
- cheltuieli ale activităţii financiare
- pierderi excepţionale
- cheltuieli privind impozitul pe venit
Veniturile reprezintă afluxul global de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune
rezultat în procesul activităţii ordinare a întreprinderii, sub formă de majorare a activelor sau de
micşorare a datoriilor, care conduc la creşterea capitalului propriu, cu excepţia sporurilor pe
seama aporturilor proprietarilor întreprinderii.
Veniturile se divizează în patru grupe:
- venituri din activitatea operaţională
- venituri din activitatea investiţională
- venituri din activitatea financiară
- venituri excepţionale.
Analiza rezultatelor financiare
Din cadrul indicatorilor de exprimare a rezultatelor financiare ale întreprinderii fac parte:
1. volumul vânzărilor, exprimă valoarea producţiei fizice realizate în decursul unei
perioade.
2. profitul brut, reprezintă rezultatul obţinut în urma vânzării producţiei, prestării
serviciilor şi executării lucrărilor.
PB= VV – CV
3. rezultatul activităţii operaţionale
Rop= PB + alte venituri operaţionale –cheltuieli comerciale – ch. generale şi administrative –
alte cheltuieli operaţionale.
4. rezultatul activităţii investiţionale
5. rezultatul activităţii financiare
6. rezultatul activităţii economico-financiare = Rop± Rinv± R fin
7. rezultatul excepţional
8. rezultatul perioadei de gestiune pînă la impozitare

Analiza lichidităţii şi solvabilităţii


Prin lichiditate se înţelege capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale în bani, iar
gradul de lichiditate caracterizează capacitatea de plată a întreprinderii.
1. rata lichidităţii imediate, permite să facem judecăţi asupra capacităţii de rambursare
instantanee a debitorului.
Li = mijloace băneşti / DTS
2. rata lichidităţii relative, pune în evidenţă capacitatea întreprinderii de a-şi achita
datoriile devenite scadente fără a fi obligată să-şi vândă stocurile.
Lr= Mijloace băneşti + creanţe/ DTS
3. rata lichidităţii curente, relevă posibilităţile întreprinderii de a-şi transforma, într-un
termen scurt, bunurile patrimoniale curente în mijloace băneşti pentru a efectua plăţile
exigibile.
Lc= active curente/ DTS
4. aprecierea capacităţii de plată pe termen scurt a întreprinderii
Km.b= mijloace băneşti/Total Activ

Indicatorii de structură ai pasivelor


Indicatorii de structură ai pasivelor servesc la aprecierea structurii financiare a
întreprinderii.
1.rata de îndatorare globală , măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul întreprinderii:
Rî.gl.= Datorii totale/ Total pasiv
2.rata de îndatorare la termen:
Rîtr.= Datorii pe termen lung/ Capital propriu
3. rata autonomiei financiare la termen , exprimă gradul de independenţă financiară a
întreprinderii
Raftr = Capital propriu/ Capital permanent

5. rata de acoperire a dobânzilor:


Rac.dob.=Profit brut/Cheltuieli cu dobânzile

Indicatorii capacităţii de finanţare


1. rata autofinanţării activelor, indică gradul de acoperire a activelor cu capital propriu.
Rautofinanţării= Capital propriu/activ total
2. rata autofinanţării activelor curente, exprimă capacitatea de acoperire a activelor
curente cu fond de rulment
Raut. AC=fond de rulment/active curente
3. rata finanţării stocurilor pe seama creditului de furnizor
Rfs.cr.fr.=Datorii faţă de la furnizori/Stocuri de mărfuri şi materiale

Indicatorii gestionării activelor


1. numărul de rotaţii ale activelor curente, rezultatul obţinut indică de câte ori activele
curente au parcurs un ciclul întreg bani – marfă – bani.
N= Volumul vânzărilor/ valoarea activelor curente
2. viteza de rotaţie a activelor curente:
Vr= valoarea activelor curente / volumul vânzărilor *360 zile

Analiza rentabilităţii
Rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit necesar reproducţiei,
dezvoltării şi remunerării capitalurilor întreprinderii.
1. rata rentabilităţii vânzărilor:
Rv =Profit brut/ Volumul vânzărilor *100%
Indicatorul indică profitul care se obţine la un leu vînzări.
2. rata rentabilităţii activelor
Ra= Profit net(profit p/n la impozitare)/Total activ*100%
3. rata rentabilităţii faţă de resursele consumate:
Rcost= profit brut/costul vânzărilor *100%
4. rentabilitatea mijloacelor fixe:
Rmf=profit pînă la impozitare/valoarea medie anuală a MF*100%
5. rentabilitatea activelor curente
Rac=profit p/n la impozitare/valoarea medie a AC*100%
6. rentabilitatea capitalului permanent
Rcp=profit p/n la impozitare/capital permanent *100%
7. rentabilitatea financiară
Rf= profit net/capital propriu*100%
Măsuri de creşteri a indicatorilor
- sporirea profitului net pe seama creşterii volumului de activitate şi a
sporirii rezultatelor pe fiecare de tip de activitate.
- Creşterea randamentului capitalurilor investite prin folosirea intensivă a
mijloacelor fixe şi reducerea nevoii de fond de rulment
- Reducerea ponderii capitalului propriu angajat în totalul capitalurilor
investite, cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior
costului datoriilor.

Analiza pragului de rentabilitate


Pragul de rentabilitate indică nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze
întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere.
Analiza pragului de rentabilitate prezintă multe avantaje incontestabile, dintre care
menţionăm:
- permite stabilirea nivelurilor de producţie pentru care nu se mai înregistrează pierderi sau
pentru care se obţine un nivel programat al profitului;
- evidenţiază corelaţiile dintre evoluţia producţiei a veniturilor şi a costurilor, grupate în costuri
variabile şi costuri fixe;
- permite stabilirea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie în condiţiile obţinerii unui
anumit profit programat şi a căilor sale de creştere;
- permite elaborarea de ipoteze şi simulări privind evoluţia profitului firmei;
- permite luarea unor decizii privind dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie şi
efectuarea unor investiţii pentru dezvoltarea şi modernizarea fiecărei firme.
Prin metoda algebrică, pragul de rentabilitate poate fi determinat în unităţi fizice sau în
unităţi valorice, pentru un anumit produs sau la nivelul întregii firme. Stabilirea pragului de
rentabilitate pe fiecare produs în parte este, însă, posibilă numai la firmele unde există
posibilitatea identificării clare a cheltuielilor fixe pe fiecare produs.
Determinarea pragului de rentabilitate în unităţi fizice presupune egalarea funcţiei
veniturilor cu cea a costurilor de exploatare,
QBEP în unităţi fizice = consumuri fixe / ( Preţ unitar – consum variabile unitare )
Pragul de rentabilitate se poate exprima şi valoric

10. Restructurarea întreprinderi


Restructurarea, potrivit legislaţiei R. Moldova, reprezintă un proces de realizare a unui set de
măsuri financiare, organizatorice, operaţionale şi juridice, iniţiate de proprietarul întreprinderii,
de acţionarii, asociaţii, de creditori, orientate sper remedierea financiară şi economică a
întreprinderii pe bază de capitalizare şi reorganizare.
Restructurarea întreprinderii poate avea loc prin 3 metode:
- fuziunea
- lichidarea
- reorganizarea
Fuziunea presupune crearea unei unităţi economice noi prin comasarea a două sau mai multe
întreprinderii independente, în urma căreia se produce contopirea capitalului economic şi
financiar.
Efectele restructurării prin fuziune:
- reducerea costurilor fixe ca urmare a combinării activităţilor de evidenţă
contabilă, marketing, aprovizionare.
- Creşterea capitalului propriu ca urmare a vânzării spaţiilor administrative,
- Creşterea lichidităţii
Fuziunile pot fi : orizontale, verticale, congenerice, conglomerate.
Lichiditatea: înseamnă sfârşitul întreprinderii ca entitate care operează în mod uzual pentru
obţinerea de profit şi care se aşteaptă să funcţioneze pe timp nedefinit.
Lichidarea patrimoniului, conform legislaţiei R.M. , înseamnă procedura aplicabilă debitorului
în cadrul procesului de insolvabilitate care constă în valorificarea masei debitoare în vederea
obţinerii de mijloace băneşti pentru satisfacerea creanţelor creditorilor şi care finalizează cu
lichidarea debitorului ca subiect de drept.
Există două proceduri de lichidare: benevolă şi judiciară.
Lichidarea benevolă: are loc în cazul
- expirării duratei de viaţă juridică a întreprinderii
- reducerea capitalului social sub limita minimă admisă
Lichidarea juridică: numită şi lichidarea prin faliment are loc în următoarele situaţii:
- neprezentarea dărilor de seamă contabile, fiscale, statistice privind
activitatea întreprinderii pe o perioadă ce depăşeşte un an
- incapacitatea de plată a întreprinderii
- declararea stării de faliment de către creditorii întreprinderii sau la cererea
debitorului.
Etapele procedurii de lichidare juridică:
1. declararea debitorului în stare de faliment şi deschiderea procedurii concursuale
2. inventarierea averii debitorului cu sau fără sigilii şi predarea gestiunii patrimoniului,
elaborarea bilanţului de lichidare administratorului
3. stabilirea masei datoriilor şi întocmirea unui registru în care se precizează creanţele
creditorilor împotriva averii debitorului într-un tabel de creanţe
4. evaluarea şi vânzarea activelor întreprinderii.
Reorganizarea este o operaţiune prin care se păstrează firma ca entitate care operează în mod
obişnuit obţinerea de profit şi care se aşteaptă să funcţioneze pe timp nedefinit. Reorganizarea
este o încercare de a salva întreprinderea. Păstrând-o ca entitate economică, modificând doar
structura capitalului şi eventual, structura activelor.
Procedura de reorganizare reprezintă modalitatea de realizare a unui complex de măsuri,
negociate de părţi în procesul de faliment şi aprobate de către instanţa de judecată, care are
drept executarea creanţelor creditorilor în condiţiile reorganizării debitorului.

Restructurarea întreprinderilor se poate realiza pin utilizarea:


1. tehnicilor de restructurare orientate spre activ, ce presupun măsuri de restructurare
îndreptate spre partea de activ a bilanţului. Aceste tehnici au ca rezultat stabilirea unei
structuri mai favorabile a acestuia. Printre aceste tehnici pot fi numite:
- vânzarea/procurarea activelor
- separarea/ comasarea activelor
- vânzarea/ procurarea filialelor
- divizarea/fuziunea
2. tehnicilor de restructurare orientate spre obligaţiuni/capital, ce presupun măsuri de
restructurare îndreptate spre partea de pasiv a bilanţului. La aceste tehnici pot fi
atribuite:
- conversiunea datoriei în capital acţionar
- conversiunea capitalului acţionar în datorii
- conversiunea prin schimbarea structurii datoriilor
- majorare/diminuarea datoriilor
- vânzarea unor acţiuni simple